numele, coperta şi prefaţa antologiei rămân secrete până...

*

* *

Numele, coperta şi prefaţa antologiei rămân secrete până la tipărire;

Dimensiuni: 18/25,7 cm (tot ca Autograf pentru mâine - 2013);

336 de pagini A4 (45 rânduri), dintre care color 40 de pagini;

Grila pe care am folosit-o la includerea textelor a fost următoarea (e uşor

modificată faţă de ceea ce am stabilit iniţial, dar fiind în favoarea autorilor, sper să

fiţi de acord):

- poeţi, cel mult 10 poezii (propusesem 8 din 12), selectate de

administratori, care să încapă însă pe 10 pagini;

- prozatori, cel mult 10 pagini;

- prozator-poet, cel mult 10 pagini (predomină proza);

- poezie+epigramă+haiku+miniproză, cel mult 10 pagini, dar nu mai mult

de 16 titluri;

- artişti, cel mult 16 fotografii pe 9 pagini, inseraţi din 6 în 6 scriitori;

Prezentarea autorilor (lucrându-se totuşi cu materialul clientului) s-a făcut

pe următorul şablon:

Data şi locul naşterii:

Domiciliul actual:

Date de contact (e-mail şi blog):

Debut literar în reviste printate:

Cărţi publicate (cu ISBN):

Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN):

Premii literare/artistice (sunt prezentate cel mult cinci premii):

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN):

Recenzii şi articole semnate de:

45 rânduri

Însemne culturale – Antologie 2

- 2 -

David ALEXANDRU

Data şi locul naşterii: 09.08.2005, Iaşi. Elev al Colegiului

Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Iaşi, clasa a V-a. Pictează

în apă, ulei şi acril. Desenează în creion, cărbune şi peniţă;

Debut artistic: Icoane pe sticlă, 2011;

Expoziţii: Până în prezent are 19 expoziţii personale: Londra,

Washington, Bruxelles (Parlamentul European), Budapesta,

Viena, Teheran, Chişinău, Kerala (India), București (Palatul Parlamentului), Iaşi etc.;

- Lucrări în colecţii particulare din: SUA, Germania, Canada, Elveţia,

Malaezia, România, India, Austria, Belgia, Spania, Italia, Iran ş.a.;


- „Autograf pentru m(â)ine”, Însemne culturale, 2013;

- A ilustrat trei cărţi ale autoarei Alexa Mihaela, editate de Centrul de

Promovare Turistică a Iaşului;

- Ilustraţii la cartea „Nunta maimuţelor”, autor Lisa Christoffersen (Nairobi,

Kenya);

Premii artistice: Peste 130 de premii şi diplome naţionale şi internaţionale.

Iarnă românească (ulei)


- 3 -

Seară de mai (ulei)

Spice (ulei)


- 4 -

Autumnală (ulei)

Plimbare prin ploaie (ulei)


- 5 -

Printre culori (acrilice)

Flori I (ulei)


- 6 -

Un petic de cer (ulei)

Umbre (ulei)


- 7 -

Între negru şi alb (ulei)

Poveste de iarnă (ulei)


- 8 -

Flori II (ulei)

Câteva culori (ulei)


- 9 -

Peisaj de toamnă (ulei)

Noapte de decembrie (ulei)


- 10 -

Urmează-ţi visul! (ulei)


- 11 -

Elena AGIU-NEACȘU

Data şi locul naşterii: 02.06.1958, comuna Cetate, judeţul

Dolj;

Domiciliul actual: Râmnicu Vâlcea;

Date de contact: [email protected]


- „Patrioţi de... trei parale”, versuri, Editura „Carmirel”,

Râmnicu Vâlcea, 1998;

- „O viaţă pentru o idee. Infinitul din palmă”, coautor, Laura Vega-

Marcu, „Editura Societăţii Scriitorilor Români”, Bucureşti, 2010;

- „Despre ce vorbim aici?”, teatru, Editura „Mircea cel Bătrân”, Olăneşti,

2016;

Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN):

- „Drumurile Crucii”, colecţia Cum grano salis, Bucureşti, 1999;

- „Personalităţi române şi faptele lor – 1950-2000”, Iaşi, 2003;

- „Vâlcea – Oameni de ştiinţă, cultură şi artă”, Râmnicu Vâlcea, 2004;

- „România din suflet, 90 de poeţi celebrează 90 de ani de la Marea Unire”,

Constanţa, 2008;

- „Sub constelaţia lirei”, antologie de poezie patriotică, Bucureşti, 2010;

- „Vara visurilor mele”, Bucureşti, 2010;

- „Volum omagial. 75 de ani de la naşterea cărturarului vâlcean Costea

Marinoiu”, Râmnicu Vâlcea, 2012;

- „Haiku. Antologie Internaţională”, Bucureşti, 2013;

- „Personalităţi vâlcene. In memoriam Petre Petria (1934-2013)”, Iaşi, 2014;

- „Mama lirică”, Craiova, 2014;

- „Antologia Societăţii Culturale Anton Pann”, Caracal, 2015 şi 2016;

- „Popasuri scriitoriceşti pe Olt şi pe Olteţ”, Oradea, 2016;

- „Femeie omniprezentă”, Iaşi, 2016.


- Premiul Special acordat de Consiliul Judeţului Vâlcea, cu prilejul lansării

volumului de poezie „Patrioţi... de trei parale”, 1998;

- Diploma de onoare acordată de Societatea culturală „Anton Pann”, pentru

contribuţia deosebită în afirmarea spiritualităţii şi culturii vâlcene, 2000;

- Premiul al II-lea, teatru, la Festivalul „Nicolae Bălcescu”, ediţia I, 2002;

- Premiul al III-lea, proză, Festivalul „Nicolae Bălcescu”, ediţia I, 2002;

- Premiul I, teatru, Concursul naţional „Dor de dor”, 2008 ş.a.

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Orizont”,

„Evenimentul”, „Cronica Vâlceană”, „Jurnalul de Vâlcea”, „Monitorul de Vâlcea”,

„Povestea vorbei”, „Anton Pann”, „Poştaşul”, „Scurtcircuit oltean”, „Constelații

Diamantine”, „Pietrele Doamnei”, „Mirajul Oltului”, „Amurg Sentimental”, „Viaţa

de pretutindeni”, „Zenit”, „Apollon”, „Vatra veche”, „Ziarul de Iaşi” etc.

Recenzii şi articole semnate de: Adina Enăchescu, Al. Machidon, Florin

Grigoriu, Mihaela Rădulescu.


- 12 -

Lucia (fragment)

Capitolul I

– Dracu’ să te mai înţeleagă! Eu în niciun caz!

– Cum poţi vorbi aşa!? Nu te mai recunosc. Tu, care mă scoteai din sărite

cu calmul tău imperturbabil! Nu, ceva nu e în regulă...

– Exact precum spui! Nu e! Şi nu de azi, de ieri, izbucni Valer trântind uşa

furios.

– Unde te duci? apucă să îngăime Lucia, dar el n-o mai auzi.

„Bine, dar e imposibil. Ce se întâmplă cu omul ăsta!? Negreşit, trebuie să

avem o discuţie să ne lămurim, continuă ea în gând. Dar dacă!? Nu, nu se poate! De

la o vreme chiar nu-l mai recunoaşte. Unde este omul blând şi bun a cărui voce caldă

o învăluia!? Negreşit, ceva se întâmplă. Dar dacă!?... Dumnezeule, dar nu se poate!

Ne-am luat toate măsurile de siguranţă... Uf, ce târguşor nesuferit! Nu, nu, n-a aflat,

nu ştie! Dumnezeule, şi dacă totuşi…” se frământa Lucia şi stăpânită de această idee

începu să se îmbrace febril. Îşi puse pălăria şi luă umbrela, blestemând în gând că era

nevoită să iasă pe o asemenea vreme. Avea nevoie ca de aer să vorbească cu cineva.

Odată ajunsă în stradă, ezită totuşi dacă să se ducă la Natalia sau la Carmen.

Adevărul este că nu dădea două parale pe niciuna, dar în asemenea momente simţea

nevoia acută să se descarce. „Dar dacă m-aş duce la el? o fulgeră un gând neaşteptat.

Nu, nu... Chiar nu e momentul potrivit. Şi totuşi cred că doar el m-ar înţelege, se

convinse ea în cele din urmă realizând că aşa-zisele prietene nu ar face alta decât să

râdă pe seama ei. Da, cu el trebuie să vorbesc! Dumnezeule, simt că mă sufoc, îşi

desfăcu ea pardesiul ezitând o clipă, neştiind încotro s-o apuce.” Merse o vreme fără

ţintă prin burniţa de toamnă, o toamnă cu nori plumburii parcă în concordanţă cu

starea ei sufletească, pentru ca în cele din urmă să se hotărască. Va merge la el. Chit

că o să se supere pe moment, îi va trece cu siguranţă când va afla despre ce e vorba.

Se va aprinde, e drept, la început, dar când va... „Dumnezeule, dar cum o fi aflat

Vali!? se tot frământa Lucia, încercând să-şi dea seama unde greşise. Nu, nu... îşi

repeta, încercând să se liniştească. Cine ştie din ce i-a sărit ţandăra, iar eu dau cu

presupusul. Fiind vinovată, cred că... Ce situaţie ridicolă, se frământa ea,

îndreptându-se către staţia de Taxi. Cu siguranţă, mi se pare. Cine ştie la ce se referă

el, iar eu, ştiindu-mă cu musca pe căciulă, bănuiesc alţi draci. Dumnezeule, mă

sufoc!” Îşi dădu jos pardesiul şi punându-l pe mână se urcă într-un taxi. Comandă

aproape involuntar:

– Baltazar, 13!

„Dumnezeule!... tresări, am făcut-o!” În scurt timp se va afla faţă în faţă cu

Andrei. Simţindu-şi fruntea brobonită, se adresă şoferului:

– Puteţi deschide geamul, vă rog!?

Şoferul deschise geamul din stânga şi continuă drumul, ocolind bulevardul

aglomerat. După ceva vreme ploaia se înteţi şi porni ştergătoarele de parbriz. Amiaza

de toamnă deveni tot mai apăsătoare, asemenea gândurilor ce o năpădeau pe măsură

ce se apropia. Odată ajunşi la destinaţie, plăti cursa şi se îndreptă şovăind spre sediul

băncii unde lucra iubitul ei. Intră şi pe măsură ce urca treptele, îşi simţea genunchii


- 13 -

tremurând. Se opri un moment, se sprijini de balustradă cu tâmplele vâjâind şi tocmai

voia să se întoarcă din drum când se auzi strigată. Era el...

– Lucia! Dar ce-i cu tine aici!?

Se apropie şi, văzând-o pierdută şi tremurând ca varga, coborî cele câteva

trepte, o luă de braţ şi o conduse în biroul său aflat la etajul întâi.

– Bine, dar n-am stabilit un lucru!? Eu credeam că m-am făcut înţeles!?

Gâtuită de emoţie, Lucia nu putu articula niciun cuvânt.

– Hai, ia loc, spuse el luându-i pardesiul şi umbrela pe care le puse în cuier.

Cu mâinile tremurând, îi întinse şi pălăria fără a scoate niciun sunet.

Văzând că nu poate vorbi, încercă atunci s-o liniştească:

– Nu-ţi face probleme! Nu te-a văzut nimeni! Eventual gardianul, dar ăsta

are gura cusută. Dar ce-i cu tine de eşti aşa emoţionată? Ce s-a întâmplat?

– Nu mă întreba, te rog! reuşi să articuleze Lucia.

– Dacă nu aflu ce te chinuieşte, cum să te-ajut?

Lucia însă i-o tăie scurt:

– A aflat!

– Cum? Cine? Ce?! izbucni el fără a se controla.

– El...

– Nu se poate!

– Dacă-ţi spun!

– Bine, dar ne-am luat toate măsurile de siguranţă.

– Şi eu am crezut la fel, dar în târgul ăsta nenorocit este imposibil să te faci

nevăzut.

– Nu înţeleg! Ce tot spui acolo!?

– Adevărul! A aflat adevărul.

– Cum aşa!? Ţi-a spus el că ştie de relaţia noastră?

– Nu, dar a avut o ieşire necontrolată, o ieşire cum n-a mai avut niciodată!

– Ce vrei să spui!? Ţi-a reproşat ceva? Fă-mă să-nţeleg! Nu ştiu... Chiar nu-

mi vine să cred!

– S-a zburlit la mine şi...

– Iarăşi ţi-a jucat feste imaginaţia! Să fii tu sănătoasă de câte ori m-am

zburlit eu la nevastă-mea!...

– Bine, dar el nu este aşa.

– Cum nu este? Nu este şi el om ca toţi oamenii?

– Nu-l cunoşti!

– Normal că nu-l cunosc.

– Dacă l-ai cunoaşte, n-ai vorbi aşa!

– Mulţumesc de remarcă, dar nu cred că e cazul să intrăm în amănunte

neînsemnate.

– Adică, astea sunt doar simple amănunte pentru tine!?...

– Normal că aşa le văd eu! Ce treabă am să mă amestec în ciorba voastră,

poftim, în… căsnicia ta!?

– Deci, tu consideri că nu te-ai amestecat!?

– Nu, şi ţi-o spun cu mâna pe inimă! Nu am avut nicio clipă intenţia de a

tulbura liniştea căminului tău, da’ dacă s-a întâmplat, s-a-ntâmplat şi basta!...


- 14 -

– Cum adică?

– Nu văd ce-ar mai fi de făcut!

– Şi cu mine cum rămâne?

– Mergi prea departe, continuă el conciliant. Părerea mea este că trebuie să

te duci acasă şi să judeci totul la rece. Cu siguranţă, altfel vei vedea lucrurile mâine.

– Păi şi cu el ce fac!?

– Vezi, tu!... Acuzi o migrenă! Eşti femeie, ce dracu’?... Te-nvăţ eu

tertipurile femeieşti!? Ei?...

– Eşti de-a dreptul...

– Nu mai puţin decât femeile, da!? Sau, poftim, decât toţi bărbaţii la un loc,

dacă asta te încălzeşte cu ceva!

– Dumnezeule, cu cine m-am încurcat!? Auzi la el!? Cu o migrenă se

rezolvă o criză conjugală!? Puah...

– Te rog, se ridică el. Îmi pare rău, dar am o întâlnire care nu suportă

amânare! Ştii doar că se apropie alegerile! Nu cred că e momentul să fiu implicat

într-un scandal acum.

– Păi, eu la ce mă gândesc!? Tocmai de-aia am venit la tine ca să te

avertizez...

– Cum adică!?

– Dacă-i trece prin cap să dea publicităţii totul suntem pierduţi, adică nu

ştiu, oricum nu e de bine.

– Te rog! Atât de puţin cunoşti bărbaţii!? Crezi că şi-ar călca el în picioare

demnitatea, orgoliul!?

– Bine, dar...

– Te rog! Linişteşte-te! Mergi chiar pe jos până acasă pentru a ieşi din acest

corset care te sugrumă şi ia un somnifer ca să poţi dormi, ba chiar două...

– Somnifer zici!? Dacă din punctul tău de vedere totul se rezolvă cu o

migrenă şi un somnifer, atunci ce-ar fi să iau un tub întreg, să ştiu dracu’ o socoteală

clară!

– Ce tot îndrugi acolo!? Eu îţi spun că nu ştie nimic concret. Dacă ar fi ştiut,

ţi-ar fi aruncat totul în faţă.

– Cât de puţin îl cunoşti!? Nu este omul care crezi.

– Dacă îl aperi atâta, spală-te cu el pe cap, da!?

– Dumnezeule, ce insensibil poţi să fii!

– Ei, află că ăsta este asul meu din mânecă! În situaţii de felul ăsta nu

trebuie să-ţi pierzi capul! Trebuie să rămâi rece ca o lamă de cuţit, să poţi judeca

limpede! Altfel se alege praful.

Capitolul al II-lea

„Ce noroc pe mine!...” îşi zise Lucia când ajunse acasă şi văzu că soţul ei

încă nu se întorsese. „Mănânc ceva la repezeală, iau un somnifer şi mă culc, iar de

mâine vom trăi şi vom vedea.”

După mersul pe jos prin burniţa rece a serii de noiembrie se mai liniştise, ba

chiar îşi spuse că nu e dracul atât de negru. Cine ştie la ce se referise Valer, iar ea,


- 15 -

simţindu-se cu musca pe căciulă, îi răstălmăcise vorbele. Îndreptându-se spre

sufragerie, îi atrase atenţia plicul de pe măsuţa din hol. „Nu se poate! Ce înseamnă

asta?” Îl deschise repede şi citi mai mult în diagonală. Valer o înştiinţa că este la ţară.

Deci de ăsta mi-este! Fuge de realitate. Dar oare până când? „Doamne, dă-mi putere

să rezist! Deci are dreptate Andrei! Dacă nici bărbaţii nu se cunosc între ei… Din

orgoliu nu vrea să se expună. Va evita oare scandalul!?” continua să se frământe

Lucia. Incertitudinea o tortura. Mai mult ca sigur, nici el nu ştia ce e de făcut şi poate

că plecase la ţară tocmai pentru a-şi pune ordine în gânduri şi, eventual, pentru a lua

o decizie.

Deodată tresări. Suna telefonul mobil. Cu mâinile tremurânde îl scoase cu

greu din geantă, încurcându-se în mulţimea lucrurilor aruncate de-a valma. Era

Valer. Avu o ezitare de câteva clipe, dar în cele din urmă răspunse. Pe un ton glacial

îi spuse că a trebuit să plece pe neaşteptate ca s-o ducă pe Mariana, sora lui, la ţară şi

cum vremea se înrăutăţea, voise să evite lăsarea întunericului. Ba chiar la ţară ningea,

încheie el pe acelaşi ton. „Dumnezeule, dar n-o să putem fugi la nesfârşit!” îşi spuse,

dar apoi înţelese că va avea timp să cântărească totul şi să se gândească la o

explicaţie. Dar va avea oare tăria unei explicaţii!? Sigur că nu, dar deocamdată

alungă gândul incomod.

Liniştindu-se oarecum, îşi dădu seama că după somnul de la amiază avea

toate şansele să facă noapte albă, aşa că se îndreptă spre sufragerie luând nu unul, ci

două somnifere, urmând aproape involuntar sfatul iubitului ei. Curând simţi că se

învârteşte casa cu ea încât abia mai putu să îmbuce câteva felii de costiţă cu

brânză. Contrar obiceiului, când ajunse în pat nu mai deschise televizorul şi adormi

cu veioza aprinsă.

O trezi soarele nefiresc de luminos al dimineţii de noiembrie. Buimacă din

cauza somniferelor, nu trăsese jaluzelele. Când clătină capul, simţi o durere surdă în

ceafă şi văzu şi care era motivul: dormise pe două perne. Dădu perna de deasupra la

o parte şi folosind perna specială încercă să-şi îndrepte gâtul amorţit. Se ridică apoi şi

începu să facă rotaţii ale capului pentru a înlătura durerea. O ameţeală cumplită însă

o opri în loc şi tâmplele începură să-i zvâcnească. Dacă văzu aşa, îşi puse

Kosmodiskul pentru coloană. O cam incomoda, însă în cele din urmă îl slăbi puţin la

gât şi înlătură disconfortul. Deschise geamul ca să intre aer curat, dar fiind foarte

rece îi dădu frisoane la început. Mai mult ca sigur a căzut bruma, se gândi, dar îşi

puse treningul şi începu gimnastica obişnuită, încălzindu-se repede. Se uită la

telefonul mobil ca să se cronometreze şi văzu că era trecut de 11:00. Somniferele îşi

făcuseră cu prisosinţă treaba. Şi totuşi o idee nu-i dădea pace. „Dacă mi s-a părut!?

cum zicea Andrei. Nu am decât să aştept. Dumnezeule, dar până mâine seară e o

veşnicie! Cum să-mi umplu timpul, Doamne? Şi campania asta a lui care s-a nimerit

taman acum... Cum de nu am acceptat să-l ajut!? Măcar aş fi avut de lucru, mi-aş fi

omorât timpul cumva! Ce-ar fi să-l sun acum? îşi zise.” Uitându-se la telefon, văzu

mesajul soţului ei: „Am ajuns bine.” Atât şi nimic mai mult. „Ce să-nsemne asta!?

Oare mai este supărat? Ah, până duminică seara mor!...” „OK!” răspunse şi ea

laconic, parcă pentru a-i plăti cu aceeaşi monedă, dar apoi regretă gestul. Nu

terminase încă exerciţiile când sună iarăşi telefonul. Era tot soţul ei care îi repeta că a

ajuns bine şi că se va întoarce mâine după-amiază. O avertiză să restrângă pungile


- 16 -

din lada frigorifică pentru că avea nevoie de două sertare goale. În condiţii normale l-

ar fi descusut despre ce este vorba şi i-ar fi spus răspicat că nu le mai trebuie carne,

căci cu siguranţă despre asta era vorba, dar acum nu-i rămase altceva de făcut decât

să tacă şi să înghită. „Carne proaspătă pe toate drumurile şi el face vânzare

neamurilor!” izbucni Lucia când încheie convorbirea. Dată fiind situaţia nu-l putuse

contrazice. Ba chiar îşi spuse că avea o calitate, şi anume aceea de a te pune în faţa

faptului împlinit astfel încât să nu mai poţi riposta. Oricum, pregătirea lăzii îi va

ocupa ceva timp şi nu-şi va mai face griji, se amăgi ea.

Se îndrepta spre bucătărie când auzi iarăşi telefonul. De astă dată era

Andrei. Voia să ştie cum se simte. „Ca dracu’!” vru să-i spună, dar îl linişti

asigurându-l că i-a ascultat sfatul şi că a dormit bine. O întrebă şi de Valer, dar apucă

să-i spună doar că e la ţară şi din greşeală încheie convorbirea brusc. Tot ea fu aceea

care se învinui apoi că nu i-a dat şi alte detalii în ceea ce-o privea, dar acum era prea

târziu. Ştia că fiind weekend nu-l poate suna, deoarece conveniseră să sune doar el

atunci când nu exista riscul de a fi auzit de soţia sau de fiul său. Regreta amarnic că

fără voia ei scurtase convorbirea, dar în acelaşi timp ştia că nu mai este nimic de

făcut. Se gândi că va fi catalogată drept neserioasă, dar în cele din urmă reuşi să

scape de gândul obsedant hotărând să-l sune luni la birou. Aveau o convenţie şi nu

voia s-o încalce.

Apoi îşi propuse ca după ce va fi terminat de dezgheţat şi curăţat lada

frigorifică, s-o viziteze pe una dintre prietenele ei, bineînţeles, nu pentru a-i face

confidenţe, ci pentru a-şi mai omorî timpul, deoarece în acele momente chiar i se

părea cel mai mare inamic. Începu cu un mic dejun frugal şi contrar principiilor ei,

chiar mâncă repede, dar se pare că nervozitatea care o stăpânea îşi spunea cuvântul.

Un moment chiar vru să ia un Distonocalm, dar se gândi că după somniferele din

seara precedentă s-ar putea să aibă reacţii neprevăzute, aşa că renunţă.

Strânsese masa şi voia să treacă la spălarea lăzii, când auzi soneria. Tresări

speriată. „Să fie Andrei? Doamne, ce nesocotită am fost! Cum am putut să-i închid

telefonul în nas!?” Se îndreptă spre uşă tremurând şi înainte de a se uita pe vizor,

întrebă cine este. Răsuflă uşurată când auzi vocea Nataliei. Deschise uşa şi acesteia

nu-i fu prea greu să priceapă că Lucia nu era în apele ei, aşa că o luă la întrebări fără

altă introducere:

– Ce-i cu tine?

– Nimic!

– Asta să i-o spui lui mutu! De ce nu răspunzi la telefon?

– Te rog! Nu mă mai tortura şi tu! răspunse Lucia, retractil.

– Ce vrei să spui?

– Nimic.

– O ţii una şi bună „nimic”. Dacă nici eu nu te-oi cunoaşte, d-apoi cine?

– Te rog...

– Ce mă rogi?

– Să taci!

– Am tăcut! Poftim! Dar tu trebuie să vorbeşti, da!? Căci altfel îţi crapă

devla! Sau ai de gând să-ţi crape?

– Doamne, ce-am făcut!


- 17 -

– Ce-ai mai făcut? Haide, spune!

– Nu ştiu dacă e cazul...

– Asta mai vedem! Dă-i drumul!

– Te rog, nu... Sunt prea agitată!

– Să nu-mi spui că iar ai intrat în vreo belea!?

– Şi încă belea, nu glumă! Dar nu cred că e momentul... Nu sunt pregătită...

– Atunci fie cum vrei! Dar să nu zici că nu te-am prevenit. A doua oară nu

te mai întreb. Haide, spune! Acum ori niciodată!

Lucia ezită câteva clipe, iar apoi răspunse cu vocea gâtuită de emoţie:

– Fie, dar rămâne aici!

– Aşa mă cunoşti tu pe mine? Auzi la ea! Vrei să jur? Din câte secrete mi-ai

încredinţat a răsuflat vreunul?

– Nu, dar...

– Mă confunzi cu Mariţa, florăreasa!?

– Ei, te confund!? Dar nici eu nu sunt încă edificată!

– Atunci hai să ne edificăm împreună! Auzi, la ea, edificare!? Foloseşti

cuvinte mari, nu ţi se pare?

– Ştiu eu?

– Nu ştii? Dar cine ştie, mă rog?

– Poate numai Dumnezeu...

– Da’ parcă am stabilit odată o treabă. Îl amestecaţi pe Doamne, Doamne în

toate flecuşteţele şi apoi vă miraţi că nu sunteţi ascultaţi! Îi puneţi în cârcă toate

mojiciile şi apoi aveţi pretenţia să vă scoată din... pardon de expresie! Doamne, dă-

mi răbdare să n-o plesnesc!

– Plesneşte-mă! O merit din plin!

– Dacă tu crezi că asta îţi rezolvă problema, atunci... cu plăcere! îi răspunse

Natalia şi o luă total prin surprindere când îi trase o palmă zdravănă.

– Ce-a fost asta? îngăimă, dar în acelaşi timp fu adusă cu picioarele pe

pământ. Nu îi va spune în ruptul capului. Şi când te gândeşti că era cât pe-aci...

– Ce-ai cerut!

– Ştiu eu!?...

– Palme ai cerut, palme primeşti!

Acest răspuns o răscoli din toate măruntaiele şi nu numai că îi dădu dreptate

soţului ei, ba chiar fu zguduită de remuşcări. Scurtă aşadar pe cât posibil discuţia cu

prietena, o dădu pe glumă, fără a fi convingătoare, o servi cu o cafea, mai

pălăvrăgiră un timp vrute şi nevrute, apoi aceasta plecă, iar Lucia se felicită că a avut

tăria de a nu-şi dezvălui secretul deşi era cât pe ce. Palma dată venise ca un duş rece

şi o adusese la realitate. Cât despre încrederea despre care perorase prietena ei,

ajunsese însă să nu mai crediteze pe nimeni, ba chiar îşi spunea că nici în ea însăşi nu

ar avea încredere la o adică. Experienţa o maturizase. Nu mai era fata lipsită de griji

şi alintată pe care o ştiau prietenele ei. Le dădea dreptate să o judece cunoscând-o,

dar tot atât de bine îşi dădea seama că nu mai este studenta care îşi făcea de cap şi

care nu refuza niciodată o barcă de salvare. Timpul lăsase urme adânci, sechele care

cu greu îşi vor afla leac, fiind vorba de un suflet aflat în continuu zbucium, în război

cu sine şi cu lumea, chinuit de frustrări şi neîmpliniri.


- 18 -

Mezalianţa pe care o acceptase la căsătorie se răzbuna acum amarnic. Atât

ea, cât şi soţul ei zburaseră într-un consens din floare-n floare, amăgindu-se că

tinereţea n-ar fi decât pentru restul lumii, trecătoare. Nu găsiseră niciodată răgazul de

a se explica şi, mai ales, de a se întreba: „Oare până când!?” Se toleraseră reciproc,

fiecare respectând escapadele celuilalt. Se pare că sosise ceasul adevărului, iar Lucia

nu-şi reproşa decât faptul de a fi avut încredere oarbă în iubitul ei, Andrei, ba mai

mult, regreta faptul că nu avusese tăria de a-l întreba de la bun început ce are de gând

cu ea. Se joacă sau o ia în serios, pentru că ea chiar miza pe o schimbare a destinului

prin iubirea pentru el!? Va divorţa oare, aşa cum îşi făcuse ea speranţe!? Vezi, asta

nu-l întrebase, iar acum o mustra faptul că, orbită de iubire, nu-i pusese nicio clipă la

îndoială devotamentul. Va avea oare el tăria de a se expune unui divorţ, care îi va

afecta de această dată şi o posibilă carieră politică!? La asta nu se gândise şi abia

acum realiza cât fusese de nesocotită. Iubise necondiţionat şi îşi dădea seama cât de

complicată poate fi viaţa. De fapt, îşi spunea, oamenii sunt cei care o complică. Dacă

nu ar fi legaţi prin căsătoria ce presupune un divorţ şi, inevitabil, un scandal, oamenii

ar fi mult mai liberi, mai fericiţi. Optând pentru căsătorie – o convenţie socială

perimată, din punctul ei de vedere –, oamenii îşi pierd indirect şi libertatea.

Bântuită de aceste gânduri, freca iute sertarele lăzii, care între timp se

dezgheţase. Avea mâinile sloi, dar îi plăcea tortura aceasta, care îi dădea o senzaţie

plăcută, răcorindu-i sufletul ce fierbea ca un vulcan. Oamenii sunt nişte stupizi,

conchise, şi merse în baie să-şi spele mâinile şi să le clătească cu oţet pentru a

înlătura mirosul de clor. De asemenea, badijonă cu o cârpă înmuiată în oţet şi lada

frigorifică, îi lăsă uşa întredeschisă şi merse în sufragerie.

Câtva timp încercă să citească romanul început, dar văzând că nu se poate

concentra, luă telecomanda şi întinzându-se pe canapea căută o emisiune care să-i

distragă atenţia şi să-i alunge gândurile ce o frământau. Pe nesimţite o fură somnul.

La un moment dat, se trezi speriată de schimbarea tonalităţii televizorului şi înainte

de a-l opri, se schimbă în pijama, lăsă numai o pernă sub cap şi se cufundă într-un

somn adânc. (va continua)

EPIGRAME:

Sfat demn de reţinut de către toţi bărbaţii

Cu muierea – vorbă lungă

Strângeţi baiera la pungă.

Nu intraţi în cârdăşie,

C-ajungeţi la... pungăşie.

Unui sărac cu duhul

Pe cât îmi este de bogat,

Pe-atâta este fudul foc,

Cu duhul numai e sărac,

Deh, nu-i şi minte la... talcioc


- 19 -

E(in)voluţie

În lume stârni ecou

Lucru arhicunoscut,

De parc-ar fi un făcut,

Tot viţelu-ajunge... bou.

Constatare

Nu e de glumă cu prostie,

Că nu se ia, precum se ştie,

Dar de-i regină la palat,

Prostul e, sigur, împărat.

Avocat şi inculpat

Tot sperând o achitare,

Inculpatu-l omeneşte

Cu tot ce-are: pâine, sare,

Pân’ cămaşa arvuneşte...

Drept răsplată avocat

Mi ţi-l bagă la... murat.

Unui inspector financiar

În control ieri a venit

Cu amenzi, cu note stas,

Dar pe dat’ s-a domolit

La un păhărel de... şnaps.

Electorală

Pe-al nost’ primar, mare fachir,

Cu acte-n regulă puşcăriaş,

Ce a recurs, e drept, la un mişmaş,

Îl aleserăm, că-i... vampir.

In vino veritas

Că-n vin este adevăr,

Mi s-a amăgit mereu,

Azi clamează în răspăr

Teoria-i din... cavou.


- 20 -

Emilia AMARIEI

Data şi locul naşterii: 24.09.1959, localitatea Sabasa, comuna

Borca, judeţul Neamţ;

Domiciliul actual: Reghin, judeţul Mureş;

Debut literar în reviste printate: Revista „Cutezătorii”,

1972;


- „Nu ne mai vrea pământul”, versuri, 2015;

- „Datori cu o ţară”, versuri, Editura „Liric graph”, 2017.

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Flacăra”,

„Transilvania”, „Cuvântul”, „Steaua Roșie” ş.a.

Recenzii şi articole semnate de: Geo Dumitrescu, Aurel Dumitrașcu,

Nicolae Băciuţ, Mircea Dorin Istrate ş.a.

Bat cuie...

Bat cuie... cât pe muchii, cât pe lângă,

Am unghii violet şi răni pe mâini

Şi uneori mă doare partea stângă

Cu drept asupra bietei mele pâini,

Bat cuie ruginite-n gardul putred,

Al unui timp trecut, dar ne-ncheiat,

Bat cuie în prezentul tot mai şubred,

Cu mersu-mpleticit şi-ncovoiat,

Bat cuie-n toate, până la scânteie

Şi-ndur scrâşnind acutele dureri,

Oricum, am cam uitat să fiu femeie,

Trudind peste puţinele-mi puteri.

Bat cuie, dar cu gândul sunt departe,

Trăind poveşti din timpuri de demult

Şi mă ascund în filele de carte,

De după ele sufletu-mi ascult.

Bat cuie-n basme, le agăţ în grindă

Şi cad, mă scurg de vlagă în pământ,

Boabe fierbinţi încep să se desprindă

Şi-mi curg peste genunchii tremurând.


- 21 -

Bat cuie-n cer, să leg de veşnicie

Tărâmul nesfârşitei suferinţi,

Bat cuie în tăceri şi-n nebunie

Şi-i răstignesc în versul meu pe sfinţi...

Dorul

Cum să-nţeleagă alţii ce-i dorul românesc,

Când limba lor nu ştie acest cuvânt divin?

De-ar căuta şi-n stele, şi-n lună, nu-l găsesc,

Căci dorul nu respiră în sufletul străin!

Cum ai putea să ştii, tu, străine, ce-i un dor,

Tu n-ai Carpaţi, nici Deltă, n-ai Olt, şi n-ai nici Prut,

Nici doina care curge ca apa de izvor,

Şi nici vreun Eminescu, vreodată, n-ai avut!

Numai românul ştie ce-i dorul pe pământ

Şi Dumnezeul, care, l-a pus în pieptul lui.

Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvânt,

Iar noi doinim prin lume de dorul dorului...

Dealurile mele...

Dealurile mele se preling sub zare,

Frumos arcuite, până-n depărtare,

Peste dungă, norii, ca o mângâiere,

Unduiesc sub ceruri, blândă adiere.

Foşnetul de frunze murmură un cântec,

Se porneşte vântul, iar, ca un descântec,

Sub aripa serii liniştea se lasă,

Dealurile mele n-au plecat de-acasă.

Străjuiesc tăcute cerul şi pământul,

De o veşnicie tac şi-şi ţin cuvântul,

Mereu neclintite, sub aceeaşi lună,

Dealurile mele toate împreună.

Pe cărări umbrite se aud sătenii,

Mai străbat prin vreme, încă, idicenii,

Turmele lor urcă până-n coama rară,

Ciurdele, alene, se întorc, spre seară.


- 22 -

Caii scot pe pajişti icnete rebele,

Călăreţii urcă dealurile mele,

Se aud căruţe, glasuri minunate,

Veşnicia, încă, bântuie prin sate.

Coasele retează iarba din vâlcele

Şi miros a viaţă dealurile mele,

Stau la sfat vecinii ca-n vremuri străbune,

Când pe după creste soarele apune.

M-au strigat din lume dealurile mele,

Am simţit chemarea, m-am întors la ele,

Le-am găsit în satul cu sclipiri celeste,

Dealurile mele, dealuri de poveste...

Patrie

Patrie, te-aş frământa-ntre gânduri

şi pe roata cerului te-aş pune,

cercul tău de ape şi pământuri

să ia chip de doină, dorul-nume

Şi m-aş face una cu-a ta glie

să răsar în ierburi şi în muguri,

să-ţi mângâi pământul, Românie,

că prea geme sub străine juguri.

Patrie, port rănile-ţi cu mine,

Dunărea prin ochii mei se scurge,

peste Prutul tău se-aud suspine,

azi te prad-ai tăi, nu hoarde turce!

M-oi ruga Olarului să pună

pe-a ta formă stele mii şi îngeri

şi gătită-n ia cea străbună,

să te ia din valea cea de plângeri.

Glasul durerii

În mine strigă glasul celor care

Sunt apăsaţi prea greu, prea inuman,

Eu cânt în versuri crâncena strigare:

Durerea grea a omului sărman.


- 23 -

Mi-am încrustat în inimă tot chinul

Acestei lumi robite pas cu pas,

Nu mai accept doar să-i privesc declinul,

Mizeria, din cel din urmă ceas.

Nu dau, robie, niciun ban, pe tine,

Liberă m-am născut, liberă mor!

Să port pământ pe tălpi, nu mi-e ruşine

Şi nici să dau cu sapa în ogor!

Toţi ne-am întoarce la ce-a fost odată,

Dar preţul libertăţii îl plătim,

Iar mintea, nu ştiu cum, ne-a fost spălată

Şi sclavi am devenit fără să ştim.

Cu trudă se plăteşte preţul pâinii,

Iar grânele să crească nu mai pot,

Sunt limitaţi la trei, acum, şi câinii –

Se bagă Europa peste tot!

Îi cântă Beethoven până şi vacii,

Se-mpuşcă-n cap godanul de Crăciun,

Şi parc-ai noştri nu mai ştiu, săracii,

Nici lemnele pe foc cum se mai pun.

Ne-am săturat de E-uri şi pastile,

De bolile ce unii le produc,

De-atâtea chimicale inutile,

Ne-am săturat de cei ce ne conduc!

Se joacă numai drame peste tot

În inima potopului din noi,

Am devenit semnale de furtună,

Avertisment pentru îngheţ şi ploi,

Un buletin de ştiri despre minciună.

Bunicii şi părinţii sunt acum

Legende vii, de nimenea citite,

Iar mamele un surogat postum,

Bunicile, icoane neprivite.

Copiilor li-i teamă de prezent,

Căsătorii de probă, anulate.


- 24 -

Familia-i doar un cuvânt absent

Din DEX-ul nostru de valori uitate.

Neputincioşi vedem acest final

Şi printre lacrimi vă privim sfârşitul,

Urmaşi pierduţi din punctul cardinal

Ce indica pe hartă infinitul.

Bătrâni şi trişti ne ducem suferind,

Căci v-am lăsat doar moartea moştenire.

Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,

Nu v-am păstrat nici partea de iubire.

Chiar şi pe Dumnezeu vi l-am furat

Şi-n locul Lui v-am dăruit durere.

Copiii noştri dragi, v-am condamnat

Să moşteniţi tot iadul în tăcere.

Se joacă numai drame peste tot,

Pe scena unei lumi debusolate,

Tristeţea nu-şi găseşte antidot;

Murim tăcuţi în „sălile de teatre”.

Câteodată

Of! Şi câteodată bate

Şi cu stele şi cu nori

Şi cu moarte şi cu flori,

Vântul, pe la noi prin sate.

Un amestec de durere,

Cu nădejdea că va fi

Mai senin în zori de zi

Şi-om găsi vreo mângâiere.

Hamurile-s toate rupte,

Caii au îmbătrânit,

Frâiele au putrezit

Iar cărările-s abrupte.

Fluieri a pustiu, cerneală,

Născocind un vis frumos,

Dar cuţitu-i pân’ la os

Şi miroase-a răfuială.


- 25 -

Of! Şi plouă câteodată,

Se văd nouri nourând,

Vânturile vânturind

Cum n-a mai fost niciodată!

Firule de iarbă

Firule de iarbă, am o vorb-aţi spune:

Unde mi-ai fost verde, pe care pământ?

Că-i îngălbenită pajiştea de vânt

Şi tu stai buratic într-o altă lume...

Unde-mi eşti pădure ce ţineai haiducii

Sub umbrarul rece de ciocoi ascunşi?

De-o mână haină sunt copacii tunşi,

Şi-n poalele tale nu mai cântă cucii.

Unde eşti, bădie, unde eşti, leliţă?

Zace banca goală putrezind sub nuc

Şi de-aşa pustie-mi vine să mă duc

Scuturându-mi praful tălpii pe uliţă.

Fuge peste dealuri azi copilăria

Și pe sub alunii cei pletoşi o văd,

Dar când deschid ochii e numai prăpăd!

Vreme de durere peste România.

Ascultă copile o poveste sfântă

De la gura sobei cu cărbuni încinşi:

Oricât vor duşmanii, nu vom fi învinşi.

Doina românească şi în ceruri cântă!

Firule de iarbă, nu vesti sfârşitul,

Nu primi amarul nostru lăcrimat,

Au curs multe lacrimi, dar am învăţat

Că suntem mai veşnici decât infinitul!

Aşa se varsă cerul de-o vreme pe pământ

Aşa se varsă cerul, de-o vreme, pe pământ,

De parcă vin călare toţi nourii pe vânt


- 26 -

Şi curge din înalturi şuvoi fără zăgaz,

De nu-i mai dă nici ierbii, nici omului, răgaz.

Se năpustesc prin sate dezlănţuite ape,

Iar fluviile cată la vaduri mari, să-şi sape,

Îşi ies din fire râuri şi năpădesc pe noi,

Parcă-a venit potopul din vremea de apoi.

Ce-a mai rămas pe câmpuri, acum, e nimicit.

Nu mai dau roadă pomii, florile s-au chircit,

Ici-colo câte-o frunză mai cere vieţii drept

Şi-ncearcă prin furtună să-i ţină vieţii piept.

Natura nu mai poate în lupta cu ştiinţa,

Nici omul nu mai poate, căci şi-a pierdut credinţa.

Tot încercând să fie cu Dumnezeu la fel,

Doar a întors mânia divină, înspre el!

Vocea

Şi pare că prin mine o voce-ndepărtată,

Ca stelele de oameni şi luna de pământ,

Îmi spune: „scrie, scrie durerea lumii, toată,

Căci vorba e doar vorbă, dar scrisul este sfânt!

Tu să nu taci chiar dacă şi legi, şi tribunaluri

Te-ar condamna la moarte, la chinuri sau exil,

Cuvintele din tine nu sunt decât portaluri

Care conduc departe de-acest prezent ostil.

Nu te opri, doar scrie ce îţi şopteşte Harul

Şi tot ce vezi în taină cu-al treilea ochi, să scrii!

De-ar curge fluvii, fluvii, prin sufletu-ţi, amarul,

Tu curgi cu el deodată pe munţi şi prin câmpii.

De nu-ţi găseşti odihna şi te tot zbaţi de piatră,

Priveşte-o cum prin tine se lustruieşte-ncet,

Şi din ce-a fost 'nainte devine nestemată.

Nu te opri, acesta-i destinul de poet!


- 27 -

Carmen-Bernadeta ANGHEL

Data şi locul naşterii: 27.03.1985, Piatra-Neamţ;

Debut literar în reviste printate: „Obcina literară”, nr. 9;


- „DOR de DOR”, 2012;

- „Poveştile de la Bojdeucă”, - ediţia a XV-a, 2014;

- „Toamna la Apollon” - ediţia a III-a, 2015;

- „Eternitatea unei emoţii”, 2015;

- „Toamna la Apollon” - ediţia a IV-a, 2016;

Premii literare (sunt prezentate cel mult cinci premii):

- Premiul al II-lea, Concursul naţional pentru copiii şi tinerii din sistemul de

protecţie, faza judeţeană Buzău „Floare de colţ”, 2002;

- Menţiune, Concursul naţional de creaţie literară „Ion Creangă”, 2013;

- Premiul „Mircea Nedelciu”, Concursul internaţional de creaţie literară

„Vis de toamnă”, 2015;

- Premiul al III-lea, Festivalul internaţional de creaţie literară pentru

nevăzători „Paşii Profetului”, 2016;

- Premiul I, Concursul internaţional de creaţie literară „Vis de toamnă”,

2016 ş.a.

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Obcina literară”,

„DOR de DOR” etc.

Din adâncul sufletului

Am ajuns! rosti, oprind autoturismul în apropierea casei bunicilor. Privi prin

parbriz, discret, locul îndrăgit, apoi deschise portiera şi, înainte încă de a coborî din

maşină, trase aer în piept – aer curat, întotdeauna împrospătat şi atât de binefăcător.

Se avântă pe cărarea presărată cu fire de iarbă. Nu se uită în jos însă, ci

numai înainte, spre casa în care avusese bucuria să-şi petreacă frumoasa vârstă a

copilăriei, dar şi vacanţele din perioada adolescenţei, zilele de concediu – mai târziu,

iar acum, clipele dedicate meditaţiei.

Cu ani în urmă îşi făcuse planuri: Când am să fiu pensionar, am să locuiesc

aici! Cine ştie? Poate că voi avea nepoţi pe-atunci şi mă vor vizita, aşa cum făceam

şi eu odată, pe când bunii mei... Dar, ocupat cu diverse activităţi, fusese nevoit să

renunţe la visul său. Era mulţumit totuşi că, uneori, avea posibilitatea să se retragă,

fie şi pentru o scurtă perioadă, în acel loc în care se „vindeca”, primind energia atât

de necesară.

De fiecare dată când deschidea uşa casei bunicilor, mâinile îi tremurau. La

fel şi sufletul şi, dac-ar fi fost nevoit să vorbească, să rostească măcar un cuvânt,

probabil că şi glasul i-ar fi exprimat emoţia. Cu toate că timpul îi răpise persoanele

dragi, le simţea prezenţa. Sau poate că era numai dorinţa lui de a le regăsi...


- 28 -

O lumină difuză pătrundea prin geamurile mici, obligându-l să privească,

atent şi insistent, spre fiecare lucru întâlnit. Lăsă cheia pe măsuţa mică, aflată în

colţul antreului, şi se îndreptă spre una dintre ferestre. O deschise – din nou aer

proaspăt. Iar în depărtare... turla bisericii – la fel de semeaţă, de frumoasă. Şi câtă

linişte şi lumină dăruieşte!

Linişte şi lumină... De fiecare dată, acelaşi drum – parcurs, e drept, mai

mult cu automobilul în ultimii ani – aceiaşi paşi pe cărarea ce duce spre casa

bunicilor. Şi, ca şi cum aş urma un ritual, cu mişcări febrile, ca întotdeauna, deschid

uşa, aşez cheia pe măsuţă – nu în altă parte – şi încerc să „descopăr”, rând pe rând,

obiectele pe care le întâlnesc în cale, în antreu, în bucătărie, în camere... Să le

descopăr, deşi îşi au locul în amintirile mele, de ani întregi, împliniţi. Dar, de câte

ori revin aici, le „înţeleg” altfel. Şi tot ca într-un ritual mă opresc în faţa unei

ferestre – în faţa aceleiaşi ferestre – o deschid şi privesc... Privesc în depărtare, spre

biserică, spre turnul ei înălţător, spre cer. Spre satul despre care obişnuiam să spun

că este atât de plin de farmec. Şi cum să nu-i admir frumuseţea? Frumuseţea caselor

curate, întotdeauna proaspăt văruite, a grădinilor şi livezilor, a muncii sau a

jocurilor în aer liber... Şi astăzi îl preţuiesc, numai că ceva lipseşte... din sat, din

casa bunicilor – prezenţa celor dragi, plecaţi de-atâta vreme. Chipurile lor se

regăsesc doar în fotografiile înrămate care împodobesc pereţii camerelor sau

diverse obiecte de mobilier. Mi se întâmplă să le privesc adesea, profund, nu doar

fugitiv. Şi mă revăd în copilărie...

– Bunico!

– Mihăiţă, te-ai trezit? Bună dimineaţa! Cum ai dormit?

– Bine! Îmi place aşa de mult aici!

– Îţi place?

– Da, bunico! Mai ales în odăiţa asta. E linişte, e cald...

– Mihăiţă! rosti bunicul, păşind peste pragul camerei.

– Bunicule, zăpada! exclamă copilul, coborând din pat şi, aproape

împiedicându-se în cămăşuţa lungă, se avântă spre fereastră: Vreau să văd zăpada! se

rugă, întinzând mânuţele spre bunicul, care-l luă în braţe şi-l duse la fereastră.

Mângâie, cu palmele-i mici, sticla îngheţată, de parcă ar fi vrut să înlăture,

chiar din interior, cristalele de diverse forme.

– Hai să mâncăm, Mihăiţă! Avem ceai, brânză şi dulceaţă făcută de bunica.

– Da, şi mai târziu mergem cu sania, adăugă bunicul.

– Cu sania! rosti micuţul, fericit. Şi facem şi un om de zăpadă?

– Facem!

Întotdeauna, bunicii îmi îndeplineau dorinţele. Îmi ofereau afecţiune,

atenţie şi mă uimeau cu răbdarea nesfârşită pe care o aveau. Acum, când eu însumi

îi am adesea în grijă pe nepoţii mei, mă întreb: Reuşesc, oare, să fiu la fel de bun.

Revăd chipurile blânde ale bunilor mei şi alte momente frumoase, cu o

însemnătate aparte pentru mine, îmi revin în memorie. Nu numai iernile-şi aveau

farmecul lor în satul bunicilor...


- 29 -

Ţinea caietul sprijinit de masa aflată la umbră, sub viţa-de-vie. Prin bolta

din frunze, razele soarelui pătrundeau discret şi luminau anumite pasaje din textul

care acoperea o mare parte din cele două pagini deschise.

Bunicul se apropie încetişor şi-şi aşeză palmele pe spătarul băncuţei pe care

stătea copilul. Mihăiţă lăsă deoparte stiloul şi ridică privirea.

– Scrii?

– Da, încerc... Vreau să compun şi eu o poveste. O poveste frumoasă,

precum cele pe care mi le spunea bunica, în fiecare seară, atunci când eram mai mic.

Şi, dac-am să reuşesc...

– Ai să reuşeşti!

– Bunicule, întotdeauna mă încurajezi!

– Vii să ne jucăm, Mihăiţă? se auzi un glas, la poartă.

– Eugen...

– Uite! Am şi o minge. Şi am adus şi cercul!

Mihăiţă privi rândurile ce acopereau hârtia albă, citind, pe sărite, câteva

cuvinte. Ar mai fi scris, dar...

– Hai, mergi la joacă! îl îndemnă bunicul.

Îşi închise caietul şi-l duse în cameră, apoi, în fugă, ieşi din curte, nu înainte

însă de a lua cu el un zmeu. Voia să-l înalţe împreună cu ceilalţi copii din sat.

Jucăriile pe care le aveau, erau destul de puţine, dar atât de apreciate. Totuşi, de

multe ori, chiar şi în lipsa lor, bucuria micuţilor tot se manifesta, sinceră şi deplină.

Mă simţeam fericit în copilărie. Şi acum sunt, însă... Fericirea parcă-mi era

învăluită într-o aură de linişte, care s-a cam pierdut în timp. Poate că şi acesta este

unul dintre motivele pentru care mă bucură vizitele în satul bunicilor, în casa lor –

îmi „amintesc” sentimentul!

– Irina...

Mihai alerga după ea.

– Hai, vino! îl îndemnă fata.

Se opri lângă fântâna cu cumpănă şi-l aşteptă. Băiatul se apropie:

– Irina, de ce fugi de mine?

– Eu? Eu nu fug! Mă ajuţi?

El scoase apă din fântână. Fata bău, apoi spălă cei câţiva fragi pe care-i

avusese în buzunarul şorţuleţului, şi-i întinse lui Mihai care, timid, privi fructele fără

a le atinge.

– Te rog, serveşte! îl îmbie Irina.

Băiatul îi cuprinse în palme mâna mică şi i-o contemplă – era strânsă căuş

şi ţinea cu graţie fragii. Ea îi zâmbi. Luă un fruct şi i-l întinse spre buze. Şi mai luă

încă unul, dar se opri şi rosti:

– Chiar vrei să pleci?

Luat prin surprindere, Mihai nu răspunse.

– Spune-mi! continuă ea, cu glasul frânt, dar nu într-atât încât să nu i se

poată citi în el nerăbdarea. Nerăbdarea de a primi un răspuns care să o liniştească, să-

i înlăture temerile despărţirii.


- 30 -

– Da, Irina!

În ochii fetei apărură lacrimi. Se îmbujoră, lăsă fragii să-i cadă din mână,

luă apă în palme şi-şi stropi chipul. Lacrimile i se contopiră cu lichidul cristalin, iar

câteva picături ajunseră pe păru-i auriu, amplificându-i strălucirea.

– Irina, ştii cât îmi doresc să-mi continuu studiile. Vreau să dau la liceu!

– Şi pe urmă? întrebă fata, cu o vagă speranţă.

– Pe urmă, dacă reuşesc – la facultate! Vino şi tu, Irina! Dăm amândoi

examen şi...

– Nu! Eu vreau să rămân aici! Iar situaţia mea şi a familiei mele...

– Irina!

– Am simţit că vei pleca! Am înţeles!

Am dat admitere la liceu şi am intrat chiar printre primii. M-am bucurat –

era firesc – şi mi-am făcut fericiţi şi bunicii. Fericiţi şi mândri!

În sat ajungeam mai rar – uneori, numai în vacanţe. Sigur, dorul... Şi nu

mi-a fost uşor să mă desprind, dintr-odată, de oamenii şi de locurile atât de dragi.

Nu mi-a fost uşor, însă bunii m-au încurajat, m-au sprijinit cât de mult au putut şi

mi-au acordat încredere.

– Mergi cu sănătate! Când poţi, să ne scrii câteva rânduri. Bunica se roagă

pentru tine.

Aceasta îşi binecuvântă nepotul şi-i întinse o trăistuţă:

– Uite, aici ai câte ceva pentru drum. O să-ţi prindă bine!

– Sărut-mâna, bunico!

Băiatul ieşi din curte. Se îndepărtă de casă, de sat... Bunicul îi era

alături: Măcar până la gară să merg cu nepoţelul meu!

Pentru Mihai, drumul era lung. Drumul până la liceu, drumul până la

realizarea speranţelor... Şi Irina?

Mă gândeam: „Poate c-ar fi trebuit să insist să vină şi ea cu mine la oraş!”

Totuşi, ştiam că o voi regăsi la întoarcere, în vacanţe. O simpatizam. Dar, să fi fost

numai atât? În sinceritatea faţă de mine, am fost nevoit să recunosc – o plăceam pe

Irina. Cu toate acestea, în timp... Sentimentele mele pentru ea poate că nu s-au

pierdut, însă au rămas... în anii deja trecuţi...

– Mihai!...

Tânărul îşi ridică privirea din carte. Stătea tot sub bolta din viţă-de-vie,

exact ca atunci, în copilărie.

– Eugen!

– Ce faci? Înveţi?

– Da, mă pregătesc pentru admitere.

– Vrei să dai la facultate?

– Încerc, Eugen.

– Şi-ai să reuşeşti! Ai să reuşeşti! Dar, înseamnă că abia ai venit şi pleci

iar...


- 31 -

– Plec.

După câteva clipe de tăcere, Eugen îl întrebă:

– Ai auzit că Irina se mărită, nu?

– Irina? tresări Mihai.

– Da, nu ai ştiut? Am crezut că ţi-au spus bunicii tăi sau altcineva...

– Nu! Şi cu cine?...

– Cu Petrică. Îl ştii...

– Îl ştiu, doar am copilărit împreună. E băiat bun.

Tremurul din vocea lui Mihai părea să nu mai fie la fel de evident. Sufletul i

se mai linişti, dar... Prin bolta de viţă-de-vie, prin care odinioară pătrundeau raze de

soare, începuseră să picure, discret, stropi de ploaie...

Nu pot spune că m-a luat prin surprindere vestea despre căsătoria Irinei,

însă am simţit că în sufletul meu au pătruns fiorii – nu ai geloziei, nu ai regretelor.

Fiorii unei amintiri pe care, poate, nu mai ştiam că o port în inimă.

Bunica, văzând o oarecare schimbare în atitudinea mea, m-a întrebat:

– Ai aflat?

– Da!

– Nu am vrut să fim noi cei care să-ţi dăm vestea...

La scurt timp am întâlnit-o pe Irina. Nu m-a mai evitat, aşa cum se

obişnuise să facă, din ce în ce mai des, când ştia că vin în vacanţe.

– Eşti fericită?

– Sunt! mi-a spus, cu glas convingător.

În acel răspuns am simţit sinceritate şi în sufletul meu – linişte şi

mulţumire.

Peste puţin timp am dat admitere la facultate. Am reuşit, iar la câteva zile

după examen am participat la cununia religioasă a Irinei cu Petrică. Cu inima

deschisă, le-am împărtăşit bucuria.

Mihai se întorcea în sat. Cursurile primului an universitar se încheiaseră –

urma perioada vacanţei. Avea să o petreacă în casa bunicilor: Am să-i mai ajut la

treabă. Pentru ei nu mai e atât de uşor, iar timpul meu...

Se afla la scurtă distanţă de căsuţa dragă, în momentul în care, ceva mai

departe, văzu două siluete abia conturate în lumina serii: Irina! Irina şi Petrică! Ar fi

vrut să intre în curte – ştia că bunicii erau nerăbdători să-l revadă. Nu-l mai aşteptau,

ca altădată, în gară sau la marginea satului. Se „îndepărtaseră” într-un timp mult prea

scurt şi fără voie. Fiecare pas îl ducea către casă, dar şi spre cele două umbre care, în

ciuda înserării, începuseră „să capete” culoare. Rămase pe loc, în aşteptare.

– Mihai! se auzi glasul lui Petrică.

Oare când au ajuns atât de aproape?!

Dar, când au ajuns aproape, Mihai a observat că Irina purta în braţe un

copil.

– Bine-ai venit, Mihai!

– Bine-ai venit! îi ură şi Irina.

– Bine v-am găsit!


- 32 -

– Să ştii, chiar ne-ai găsit bine! Uite!

Petrică îşi îndreptă mândru privirea spre micuţ.

– Să vă trăiască!

– Ioan îl cheamă! spuse Irina şi-l strânse pe băieţel la piept. I-am pus

numele tatălui meu. Şi-a dorit un nepot, numai că...

Nu mai continuă, dar Mihai ştia cât de mult îşi iubise Irina tatăl şi cât

suferise când îl pierduse.

– Şi tu?

– Eu...

Eu mă bucuram pentru Irina. Deşi, trebuie să recunosc, nu-mi venea să

cred că devenise mamă. Şi cum îşi strânsese copilul la piept... Ce iubire sinceră! Ce

legătură puternică! Dar, în amintirea mea, încă o mai vedeam pe fetiţa cu părul

auriu, prins în codiţe împletite, care alerga voioasă, bucurându-se de razele

soarelui, de picurii ploii călduţe de vară, de primii fulgi de zăpadă...

Irina... Păstrasem şi imaginea adolescentei. Mult timp, trecând pe lângă

fântâna cu cumpănă...

Cu toate acestea, eu şi Irina am ales să mergem pe căi distincte în viaţă –

drumuri separate, parcurse fără regrete. Fericirea ei din ziua nunţii, bucuria

naşterii copiilor – pentru că, la doi ani după venirea pe lume a lui Ioan, Irina şi

Petrică au devenit şi părinţii a două fetiţe – liniştea şi înţelegerea din căminul lor...

Realizările mele de pe plan profesional şi gândul de a-mi întemeia o familie...

În ultimul an de studii, chiar înainte de examenul de absolvire, mi-am

cunoscut viitoarea soţie. De fapt, o ştiam – eram chiar colegi de grupă – dar, parcă

nu ne-am „privit” decât de la distanţă. Însă, câteva impresii, schimbate înainte de

marele examen, ne-au apropiat. Şi, după încheierea studiilor, am continuat să

construim o relaţie frumoasă. Nu am să uit niciodată cuvintele bunei mele dragi...

– Fata asta este potrivită pentru tine, să-ţi fie nevastă!

Mihai zâmbi, iar lumina-i de pe chip îi exprimă bucuria. Vorbele bunicii îi

întăriseră convingerea că făcuse o alegere bună.

Irina şi Petrică mi-au fost alături în ziua în care m-am logodit cu Maia.

Ceremonia a avut loc la biserica din satul bunicilor. La fel şi cununia religioasă –

câteva luni mai târziu. Bunii m-au însoţit şi în aceste momente importante, iar eu mă

rugam Lui Dumnezeu să le dea sănătate, să-şi vadă strănepoţii.

Viaţa noastră de tineri căsătoriţi se desfăşura firesc. Am reuşit, atât eu, cât

şi soţia mea, să ne angajăm pe posturi bune. Urcam fiecare treaptă a existenţei cu

răbdare. Nu ne grăbeam – de ce să forţăm lucrurile? Să distrugem, din neatenţie,

universul în care domnea armonia?

La sfârşit de săptămână îi vizitam pe bunici. Totuşi, se mai întâmpla

câteodată, din diverse motive, să nu avem posibilitatea de a merge la ei. În acele

momente mă consolam cu gândul că erau obişnuiţi cu absenţa mea, încă din anii de

studiu, când nu-mi permiteam să-mi părăsesc prea des camera de cămin. Şi, la

întoarcerea în casa lor... În casa în care mă aflu şi acum, numai că, în prezent, nu


- 33 -

pot să mai văd bucuria de pe chipurile bunilor mei dragi, să simt îmbrăţişările sau

palma pe care mi-o punea bunicul pe umăr – gest prin care voia parcă să-mi

spună: „Eşti bărbat de-acum! Am încredere în tine şi sunt mulţumit de tot ce ai

făcut!”

Trecuse aproape un an de la cununia noastră, când Maia m-a trezit, veselă,

în zorii unei zile de sâmbătă:

– Bună dimineaţa!

– Maia, bună dimineaţa!

Ea îl mângâia pe frunte când el deschise ochii şi-i răspunse la salut. Îi luă

uşor mâna şi i-o sărută.

– Trebuie să ne pregătim! Azi mergem la bunicii tăi.

– Maia, dar ce lumină ai în privire! Şi glasul...

Când au ajuns în apropiere de casa bunicilor, Maia l-a strâns de mână pe

Mihai. Nu tare, doar uşor perceptibil şi, oarecum, fără voie. Mai mult ca un impuls al

emoţiilor. El s-a oprit, dar ea a continuat să păşească, făcându-l s-o urmeze încet, aşa

cum i-a adresat şi cuvintele:

– Mihai, acum câteva zile, când stăteam pe terasă şi povesteam, mi-ai spus

că cele mai importante evenimente din viaţa ta s-au petrecut aici, în sat. În acel

moment am ştiut cum trebuie să-ţi dau această veste şi, mai ales, care este locul cel

mai potrivit în care s-o primeşti.

– Maia!

În scurt timp aveau să devină părinţi. Şi bunicii...

Bunicii ne aşteptau în cerdac. Nemărginită le-a fost bucuria când le-am

mărturisit că urma să avem un copil. Ţin minte că buna m-a privit intens, parcă ar fi

vrut să regăsească, în tânărul nerăbdător să devină tată, amintirea unui băieţel de

trei ani care se simţea ocrotit numai în braţele ei protectoare şi sub privirile grijulii

ale bunului.

– O să fim străbunici! rosti ea.

– Da, o să fim străbunici!

Străbunicii unei fetiţe. Micuţa Ana a fost botezată tot în biserica din sat –

încă un eveniment fericit, petrecut în locurile atât de dragi lui Mihai, şi la care au luat

parte, de asemenea, Irina şi Petrică, alături de cei patru copii ai lor – între timp se

născuse şi Ştefan. Băieţelul venise pe lume cu doar trei luni înaintea Anei.

Ana, fetiţa mea... Împlinirea celui mai frumos vis, a celei mai de preţ

dorinţe, speranţa mea. Ana a completat armonia căminului nostru cu veselia ei. Şi

tot ea m-a ajutat să depăşesc momentele dificile care au urmat – bunicii mei... Cred

că au plecat împăcaţi din această lume dar, pentru mine, despărţirea a fost atât de

dureroasă!

M-am obişnuit foarte greu cu ideea că nu mă mai aşteaptă nimeni în căsuţa

bunicilor, ei nu-mi mai adresează vorbe frumoase şi sincere, nu mai am de la cine


- 34 -

să-mi iau rămas-bun la plecare. De altfel, în perioada ce a urmat, am refuzat să mă

mai întorc în acele locuri, până când, într-o zi, Ana...

– Mi-e dor să mergem la căsuţă. Nu am mai fost de mult timp! zise fetiţa,

cu glas rugător, adresându-se părinţilor.

Mihai şi Maia se priviră, fără să rostească vreun cuvânt.

– Ştiu că bunul şi buna... Dar, mi-e dor să mergem acolo!

– Mergem! spuse Mihai, hotărât.

Rugămintea fetiţei îi dădu curaj şi, totodată, o stare de nerăbdare. Parcă nu

ar fi vrut să mai zăbovească nicio clipă, ci să alerge spre casa bunicilor.

La intrarea în sat, s-au întâlnit cu Petrică:

– Nu v-am mai văzut de ceva vreme.

– Nu am mai venit pe-aici. Nu e uşor...

– Înţeleg!

– Irina ce face? întrebă Maia. Copiii?

– Suntem cu toţii bine. Dar, treceţi şi pe la noi.

– Mulţumim! Trecem! răspunse Mihai.

De cele mai multe ori, când ne întorceam în satul bunicilor, îi vizitam pe

Irina şi Petrică. Eram tot prieteni... de familie. Ospitalieri, ne invitau întotdeauna la

masă. Amintirile, realizările, planurile de viitor – toate erau abordate. Irina îşi

demonstra iscusinţa şi hărnicia în treburile casnice, Petrică se îngrijea de

bunăstarea familiei, iar copiii... Ioan dovedise, încă de la o vârstă fragedă, că avea

să fie sprijinul tatălui la muncile câmpului şi la alte treburi pe lângă casă. Cele două

fete crescuseră în apropierea mamei, de la care deprinseseră secretele gospodăriei.

Iar mezinul, Ştefan, avea drag de învăţătură. Terminase primele clase la şcoala din

sat şi hotărâse să urmeze un liceu din localitatea în care mă stabilisem. M-a bucurat

dorinţa lui şi am decis să-l susţin – viaţa la oraş nu era uşoară.

Dacă în copilărie Ştefan şi Ana se înţelegeau foarte bine şi ori de câte ori

se întâlneau se jucau împreună, colorau, citeau, odată ajunşi adolescenţi au devenit

mai timizi, mai reţinuţi. După absolvirea liceului, însă...

Reveniseră în sat. Nu, nu doar în vizită, ci pentru a-şi petrece vacanţa în

casa bunicilor. Ana era entuziasmată: Mi se pare cea mai potrivită atmosferă pentru

a reflecta, pentru a mă gândi la viitor! Viitor care-i era deja stabilit, însă numai într-

o direcţie – cea a profesiei. Voia să frecventeze cursurile facultăţii pe care o

absolviseră şi părinţii ei, să le calce pe urme. Stătea ore în şir sub bolta din viţă-de-

vie, citind şi pregătindu-se pentru examenul de admitere. Tatăl ei o privea pe

fereastră, nostalgic.

Într-o zi, după ce-şi încheie lectura, tânăra li se adresă părinţilor:

– Mă duc să mă plimb prin sat. Îmi face bine!

Mihai şi Maia încuviinţară.

Porni pe drumul înfierbântat de razele insistente ale soarelui. Mergea încet,

privind într-o parte şi-n cealaltă, salutând vecinii, admirând casele, pomii, păsările.

Se opri lângă fântâna cu cumpănă – aceeaşi la care, cu ani în urmă...


- 35 -

Căldura o îmbie să guste din lichidul dulce, răcoritor. În acel moment auzi

paşi grăbiţi.

– Ştefan!

– Ana!

Tânărul scoase apă din fântână şi fata bău, mulţumindu-i printr-o privire

senină.

Acelaşi loc, ani mai târziu, deznodământ diferit... Ştefan i-a mărturisit Anei

iubirea ce i-o purta. Poate că aşa este destinul. Aşa se aranjează lucrurile. Şi...

lucrurile, în cazul meu şi al familiei mele, au o legătură strânsă cu satul bunicilor –

locul pe care-l voi preţui veşnic, din adâncul sufletului!


- 36 -

Camelia ARDELEAN

Data şi locul naşterii: 02.06.1972, Deva;


Blog: http://universulpoeziei2016.blogspot.ro/


- „Cartea terapeuților”, Editura „Vultur ZM”, Deva, 2002;

- „Cursuri practice naturiste”, Editura „Vultur ZM”, Deva, 2004;

- „Lacrimi de suflet”, poeme, Editura „Emma”, Orăștie, 2014;

- „În oglinda sufletului meu”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare,

2015;

- „Pasiune”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare, 2015;

- „Ingenuitate”, poeme, Editura „Inspirescu”, Satu-Mare, 2015;

- „Suflete de ceară”, poeme, Editura „Armonii Culturale”, Adjud, 2016;

- „Destine”, proză, Editura „Armonii Culturale”, Adjud, 2016.


- „Călătorie în regatul cuvintelor”, Drobeta Turnu-Severin, 2014;

- „Nostalgii de toamnă”, Drobeta Turnu-Severin, 2014;

- „Magia sărbătorilor de iarnă”, Buzău, 2015;

- „Toamna asta plouă cu lacrimi”, Iaşi, 2016;

- „Femeie omniprezentă ”, Braşov, 2016;

- „Cântecul creaţiei”, Braşov, 2016;

- „Constelaţia metaforei”, Galaţi, 2016;

- „Actori printre astre”, Adjud, 2016;

- „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2016”, Iaşi, 2016;

- „Poeţi hunedoreni”, Alba Iulia, 2016.


- Premiul I, secţiunea proză, Concursul „Premiile Ars Poetica 2015”;

- Premiul al III-lea, secţiunea poezie, Concursul „Premiile Ars Poetica

2015”, Călăraşi;

- Premiul Juriului, Concursul internaţional de poezie „Călător prin stele”,

Ediţia I, Oneşti, 2016;

- Premiul al II-lea, Concursul de poezie „Anotimpul iubirii”, organizat de

Radio „Vis de Taină”, august 2016;

- Premiul I, Concursul de poezie „Anotimpul iubirii”, organizat de Radio

„Vis de Taină”, septembrie 2016 ş.a.

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Observatorul”,

„Lumină Lină – SUA”, „Palia Expres”, „Amprentele Sufletului”, „Gând Românesc”,

„Dăruiri Literare”, „Ardealul literar”, „Apollon”, „Portal-Măiastra”, „Nomen Artis –

Dincolo de tăcere”, „Graiul Maramureşului”, „Candela de Montreal”, „Bogdania”,

„Cronos – Peniţa de Aur”, „Memoria Slovelor” ş.a.

Recenzii şi articole semnate de: Eugen Evu, Maria Toma Damșa, Petrișor

Ciorobea, Miron Țic, Ioan Vasiu, Daniel Marian, Ileana Lucia Floran, Raisa

Boiangiu, Ion Urdă, Dumitru Tâlvescu etc.


- 37 -

O iarnă de coşmar

Căsuţa de la poalele muntelui părea gata să se prăbuşească sub mormanul

de zăpadă care o învelea. Veche şi sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot şi

ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonşalanţă, ori de câte

ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuţa nouă de nea, ca de un veşmânt

nepreţuit. O linişte de piatră plana ca o regină peste întinderea albă şi pufoasă,

neîntinată de picior omenesc, linişte tulburată, din când în când, de ţipete şi râsete de

copii, care se auzeau din interiorul casei.

Deodată, uşa de la intrare se deschise cu un scârţâit scurt, izbindu-se cu

putere de perete. O mogâldeaţă de băieţel cu ochii mari şi verzi, ascunşi sub gene

lungi şi stufoase de culoare roşcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era

îmbrăcat într-un pulovăr vechi şi scămoşat de atâta purtat şi o pereche de pantaloni

pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deşi după privirea vioaie şi şmecheră, îi dădeai

mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puţin.

– Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci şi-apoi oi vede` ce curele

ţi-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălţări, taman teneşii ăia rupţi i-ai găsât? se auzi o voce

spartă de femeie, răcnind din toţi rărunchii, de pe pragul uşii.

Băieţelul care tocmai avusese curajul să se aventureze pe covorul catifelat

al iernii nu păru să se sinchisească de ameninţările mamei. Se apucă tacticos să-şi

confecţioneze, cu mâinile goale, câţiva bulgări. Îi piti cu grijă după un butuc aflat în

apropiere şi aşteptă, zâmbind ştrengăreşte, cu ochii ţintă la uşă.

Mama intrase deja în casă, bombănind de una singură ceva legat de

„grijanie” şi „brăcinar”. De la geam pândea o zgâtie de fată de vreo patru anişori,

blondă cu ochii verzi, cu părul inelat şi pielea albă ca laptele. Era Măriuca, sora cea

mai mică a lui Ionică şi frumoasa familiei, pe care o iubeau cu toţii, ca pe ochii din

cap. În curând îşi făcură apariţia, unul după altul, de după uşa care se legăna ca o

liană bătută de vânt, trei băieţi, toţi tunşi la chelie, ca fratele lor.

– Haideți, bă, odată, să facem un om de zăpadă! le strigă Ionică nerăbdător.

Cei trei se apropiară cu grijă. De la ultima şotie, când Ionică le turnase apă clocotită

în cizmele de gumă, erau foarte precauţi în ce îl privea.

Profitând de un moment de neatenţie, Ionică îşi luă „proiectilele” făurite în

ascuns şi începu să-şi împroaşte cu ele fraţii. Pe unul îl nimeri drept în frunte, iar pe

ceilalţi, pe unde apucă. Se-ncinse o hârjoneală şi o veselie de zile mari, veselie mai

ales din partea lui Ionică, fiindcă iar le trase clapa. Trecură aşa vreo trei ore, timp în

care băieţii se udară până la piele, fără să simtă frigul. Apucaseră chiar să clădească o

jumătate de om de zăpadă, strâmb şi vai de capul lui, săracul, dar cui îi păsa? În ochii

lor, era cel mai frumos de pe faţa pământului!

– Haidarăți la masă, că vi-i bugăt zbenguiala pe ziua de azi! Executarea!

strigă hotărâtă mama din uşă. Era o femeie de cel mult un metru şi jumătate înălţime,

destul de voinică şi autoritară atunci când era cazul, altfel nu ar fi făcut faţă „armatei

de prunci” lăsată în grijă de tatăl lor. Nu trebui să zică de două ori, că năzdrăvanii,

lihniţi de foame, intrară în fugă şi se înghesuiră în jurul mesei, înghiontindu-se, de

când se apucară de mâncat, până la ultimele resturi de mămăligă cu fasole din

strachină.


- 38 -

Masa se termină, ca de obicei, în chiote şi hârjoneli, dar nu înainte ca mama

să-şi toarne încă un pahar de pălincă (al câtelea o fi fost, al treilea?), nărav moştenit

de la soacra ei, care o învăţase că „pălinca îţi înveseleşte viaţa şi îţi descreţeşte

fruntea la nevoie”. Uită, însă, să-i spună că efectul „leacului miraculos” e de scurtă

durată şi că, după ce dispare, pârdalnica de viaţă e chiar mai cenuşie decât înainte.

Seara se încheie cu o rugăciune spusă de mamă cu voce tare, în timp ce băieţii

chicoteau şi îşi dădeau ghionturi pe sub masă.

– Ia mai terminaţi, că acu` iau brăcinaru` la voi şi vă croiesc de nu vă

vedeţi! se răsti ea. Băieţii la adus lemne, fetele la spălat vase, executarea (ăsta era

cuvântul ei „magic”, atunci când voia să se facă ascultată), că acuşi ne trezim cu tată-

tu că intră pe uşă şi la noi îi ca în grajd!

Argumentul fu suficient de puternic, ca să îi ridice pe toţi deodată de la

masă. Îl vedeau destul de rar pe tatăl lor, cam o dată la câteva luni, când venea de la

pădure, unde lucra ca tăietor de lemne sau pe post de om bun la toate, iar zilele astea

se împlinea sorocul să vină şi nu voiau să îl supere tocmai acum.

– Aţi venit, mă, cu lemnele, că acuşi se stinge focul? insistă mama, când îl

văzu pe Ionică moţăind lângă soba din fier, care încălzea toată casa.

– Mamă, pe mine m-o cam luat cu frig! răspunse el zgribulit şi se trase mai

tare lângă plită.

– Ei, na, ia uite cum l-o pleznit lenea! spuse mama neîncrezătoare,

mângâindu-l pe chelie. Mă copile, tu arzi! se nelinişti ea, după ce-l atinse. Ia bagă-te-

n pat, să-ţi pun un ştergar ud pe frunte! Nu trebui să-i spună de două ori, că Ionică se

şi cuibări sub pătura de lână, tremurând ca varga.

– Eu ţi-am zâs să te-mbraci, da´ n-ai vrut, c-aşa ştii tu s-asculţi de mă-ta! se

lamentă ea, vădit îngrijorată, în timp ce-i punea compresa. Hai, la culcare toţi, că mi-

aţi mâncat zâlele! Asta nu fu valabil însă şi pentru ea. Toată noaptea stătu la

căpătâiul copilului, care începu să tuşească şi să respire greu, dându-i ceai de soc şi

udându-i, din când în când, compresa. Degeaba, dimineaţa Ionică ardea ca focul şi

abia mai avea putere să se dea jos din pat.

Ziua decurse într-o linişte neobişnuită şi fără nicio schimbare în bine pentru

Ionică. Fraţii vorbeau în şoaptă, să nu-l obosească, cu ochii ţintă la uşă, doar-doar o

veni tatăl. Niciun semn, însă liniştea trona peste întinderea albă, ca o regină mută,

aducătoare de nenorociri.

A treia zi, dis-de-dimineaţă, mama nu mai rezistă şi le spuse fetelor:

– Sofică, tu vii cu mine. Lenă, tu rămâi să ai grijă de prunci! hotărî ea.

– Da` unde-om mere, mamă, pe vremea asta, că ninge de nu vezi la un

metru `naintea ochilor? întrebă Sofica, speriată.

– L-om duce pe Ionică în haltă, să luăm trenu` spre oraş, draga mamii, că

altă cale nu-i! Acolo or fi doftori buni, să-i dea ceva leacuri, să-l facă bine, că acasă

ne moare cu zâle! o lămuri ea. Se apucă să-l îmbrace grăbită pe băiat. Îl înfofoli cât

putu mai bine, apoi îl înveli pe deasupra într-o pătură de lână.

– Îs patru kilometri până-n haltă! Cum îl ducem, căruţa îi la tata şi afară îi

neaua până la genunchi? întrebă Sofica, uimită.

– Nu-i bai, ne-om descurca noi, ne-o ajuta bunu` Dumnezău! o încurajă

mama, încurajându-se, în acelaşi timp. Apoi îl luă pe Ionică în spate şi ieşi afară.


- 39 -

Înaintau foarte greu. Peste noapte ninsese întruna şi pătura de zăpadă avea

aproape jumătate de metru înălţime. Sofica mergea înainte, să croiască drum, iar

mama venea după ea gâfâind, cu Ionică în cârcă. Drumul dură câteva ore, cu tot cu

pauze. Ajunseră în haltă către amiază. Mama era sfârşită, abia mai respira. Mai

trebuiră să aştepte vreo jumătate de oră, până veni trenul. Făcură aproape două ore cu

personalul până în oraş. Acolo găsiră un şofer care se îndură de ei şi îi duse direct la

spital. După ce îl consultă pe Ionică, doctorul fu destul de rezervat:

– Băiatu` ţi-o răcit la plămâni, trebuie să rămână aici, să-i dăm leacuri!

Vino peste vreo săptămână, să vedem cum reacţionează la tratament! Du-te să-ţi vezi

de prunci până atunci, de el avem noi grijă!

Ilona abia se stăpâni să nu-i dea lacrimile. Nu fusese niciodată despărţită de

vreunul dintre copii. Îi mulţumi doctorului şi îl rugă să-i facă băiatul bine, apoi îl

sărută pe Ionică apăsat, de bun-rămas şi fugi repede cu Sofica la tren. Ajunseră acasă

frânte de oboseală şi îngheţate de frig, către miezul nopţii, când dormeau cu toţii.

A doua zi, dimineaţa, copiii se buluciră în jurul mamei, nerăbdători să afle

veşti despre fratele lor. Ea îi linişti cum se pricepu mai bine, dar ochii îi trădau

îngrijorarea, iar ei simţiră asta, motiv pentru care ziua trecu într-o tăcere chinuitoare.

Spre seară, se auzi zgomot afară, apoi paşii cuiva care se scutura de zăpadă

în faţa casei. Dintr-odată, uşa se dădu de perete şi un uriaş îşi făcu apariţia,

aplecându-se mult ca să poată pătrunde înăuntru.

– Tati, tati!... ţipară băieţii cu bucurie, împingându-se unii pe alţii, să-i sară

în braţe.

– Haidarăți la tata, crailor! râse uriaşul, scuturându-şi hainele şi părul de

neaua îngheţată. Apoi îi cuprinse pe toţi deodată în braţele lui imense şi îi sărută, pe

rând. Da` unde-i Ionică? întrebă neliniştit.

– Bine că te hotărâşi să mai dai pe-acasă, Niculaie, acu`, în pragu`

Crăciunului! interveni mama cu reproş. Unde să hie, acolo unde trebuia să-l duci tu!

şi îi povesti de-a fir a păr toată istoria.

– Da` tu de ce n-avuseşi grijă de el, să nu răcească, doară altă treabă n-ai? îi

întoarse Niculaie reproşul.

– Ia nu vă mai ciondăniţi! sări Lena, neştiind cui să-i ţină partea. S-o face

bine, că-i tânăr! De-al`dată să fie mai cuminte, ca să nu mai păţască de-aiestea! făcu

ea pe dura, privindu-şi frăţiorii cu subînţeles, ca un profesor care spera că elevii îşi

învăţaseră lecţia.

Se liniştiră ca prin farmec şi, preţ de câteva clipe, se lăsă o tăcere deplină,

rău prevestitoare.

– Măi muiere, noi n-om duce-o bine cu comuniştii ăştia! schimbă Niculaie

subiectul, de frică să nu se ia din nou la harţă cu nevasta.

– Da` ce-i baiu`? întrebă Ilona mirată.

– Nici n-or pus bine mâna pă putere, că vor să confişte averile oamenilor,

să-i lase în turu` gol! o lămuri el cătrănit.

– Poi şi ce treabă avem noi? Suntem săraci lipiţi, abia ne ducem traiu` de

azi pe mâine, ce să ne ieie, zâlele? întrebă Ilona, nedumerită.

– Mă femeie, da` uşoară mai eşti de minte! îşi pierdu Niculaie iar cumpătul.

De hectarele de pădure primite de la tată-tu uitaşi? Dacă ni le-or lua comuniştii, ce-


- 40 -

om face? Alea îs siguranţa noastră păntru zâle negre! Eu, decât să le dau ceva, mai

bine mor, să ştii! îşi vărsă el năduful.

– Taci, mă omule, nu mai grăi de-aiestea, că spării pruncii! îl ocărî Ilona.

Om vedea ce-om face, amu` du-te şi mânâncă, doară oi fi flămând după atâta drum!

Niculaie se conformă, simţindu-se dintr-odată sleit de puteri. Ciuguli ceva

pe fugă, apoi merseră cu toţii să se culce, mai devreme ca de obicei. Deşi nu se

văzuseră de vreo trei luni, evenimentele neplăcute din ultimele zile le cam tăiaseră

cheful de vorbă.

A doua zi, abia se crăpă de ziuă, că se auziră bătăi zdravene în uşă:

– Niculaie, deschide, mă! Hai, că avem o vorbă cu tine! strigă o voce

autoritară de bărbat.

Niculaie sări din pat ca ars, îşi trase repede nădragii pe el şi deschise furios

uşa, curios să vadă cine-i stricase odihna.

– Ah, tovarăşu` Mitică, matale erai? întrebă el cam neliniştit, nu de alta, dar

de câte ori acest funcţionar al Primăriei apărea pe undeva, aducea cu el numai

necazuri. Da` care-i baiu`, de mă sculaşi din somn `nainte de cântatu` cocoşilor?

„Tovarăşu`” nu aşteptă să fie invitat, împinse uşa şi intră, aducând cu el

încă trei gealaţi, cu feţe ciudate şi ochi iscoditori.

– Niculaie, am auzât că te lăudaşi pe la vecini că nu vrei să dai dărabu` tău

de pădure la stat! Drept îi? Acu` îi dată lege, mă, statu` suntem noi, nu mai avem

chiaburi! Să faci bine să te supui, că de nu, meri la pârnaie! Adusărăm cu noi nişte

hârtii, să le semnezi! spuse Mitică şi dădu să pună un dosar pe masă.

– Ba n-oi semna nimic! se oţărî Niculaie mohorât. Eu nu-s chiabur, am

şepte prunci, pădurea o ţân păntru ei! Statu` ce mi-o dat mie? Nimic! I-oi vinde-o,

dacă îmi plăteşte bine, da` pă dejaba nu!

– Da` cine te-o pus să-ţi faci atâţia plozi, te-am pus eu? Asta nu-i treaba

noastră! Auzi, ce obrăznicie, să încerci să faci comerţ cu tovarăşii de la partid! Nu ţi-i

ruşine? Semnezi au ba? insistă Mitică, căruia îi sărise muştarul rău de tot.

Niculaie dădu ferm din cap, arătând că hotărârea lui e deja luată. Mitică

făcu un semn discret însoţitorilor lui, care atâta aşteptară: puseră mâna pe Niculaie

şi-l traseră cu putere spre uşă. Acesta se împotrivi vehement, iar gealaţilor nu le fu

uşor să-l ţină, căci aveau de-a face cu ditamai omul. Se luptară aşa câteva secunde

bune, până ce Niculaie reuşi să scape din strânsoare şi-l trânti pe unul dintre ei de

perete. Omul, furios, scoase un pistol din buzunarul hainei şi îl îndreptă spre el. Lui

Niculaie atâta îi trebui, ca să se înfurie şi mai tare:

– Te pui cu mine, mă hoţule? Grijania mamii voastre de bandiţi! Nu vă mai

satură Dumnezău! și sări ca un ghepard la atacator, să-i ia arma din mână.

– Niculaie, ogoaie-te, mă! Dă-o-ncolo de pădure, ducă-se pă pustii! strigă

Ilona cât o ţinu gura, încercând să-i despartă. Copiii începură să ţipe şi ei de-a valma.

Era un vacarm îngrozitor, presărat din belşug cu înjurături din toate părţile. Deodată,

se auzi o împuşcătură. Pistolul se descărcă brusc în abdomenul lui Niculaie,

străpungându-i ficatul. În secunda următoare, acesta căzu ca secerat, iar cămaşa de pe

el se îmbibă de sânge, un sânge negru şi gros.

Ilona scoase un ţipăt şi se prăbuşi pe podea, lângă soţul ei. Copiii începură

să plângă în cor, iar Măriuca îl strângea de mână, rostind printre lacrimi:


- 41 -

– Tati, trezeşte-te, tati!

Nu înţelegea ea prea bine ce se întâmpla, dar după reacţia celor din jur,

bănuia că era vorba despre ceva grav. Tovarășu` Mitică şi însoţitorii lui ieşiră val-

vârtej pe uşă, făcându-se nevăzuţi, înainte de a mai apuca cineva să le adreseze vreun

cuvânt. Niculaie gemu încet, apoi mişcă puţin degetele, semn că voia să spună ceva.

Făcură cu toţii linişte:

– Să ai grijă de prunci, că eu m-oi duce... la Tătuca! rosti el abia şoptit, cu o

grimasă de durere pe chip, fixând-o cu privirea pe Ilona. Să nu semnezi nimic, orice

ţi-or zâce! Auzi? Nimic! Ionică... Doar atât mai apucă să spună, în timp ce îi mângâie

cu privirea pe toţi, apoi îşi dădu duhul, strângând-o pe Măriuca uşor de mână, ca de

rămas-bun.

*

* *

Crăciunul şi Anul Nou trecură pe nesimţite, într-o linişte mormântală. Cu

hainele şi sufletele cernite, locatarii căsuţei uitate printre troiene nu mai trebuiră să-şi

facă griji cum îi vor da lui Ionică vestea neagră despre moartea părintelui său. Se

stinsese în spital, la o zi după tatăl lui, chiar de Crăciun, când împlinise zece ani,

fiind prea slăbit să suporte tratamentul.

Ilona stătea împietrită la masă, înconjurată de cei şase copii rămaşi. Era tot

ce mai avea și numai datorită lor nu înnebunise de durere. Credea că i se terminaseră

necazurile, dar se înşelase. Peste câteva zile, avea să-i trimită pe băieţi la o casă de

copii din judeţul învecinat, la insistenţele fratelui ei, care-i spusese că aceasta era

singura soluţie, ca să nu moară cu toţii de foame. Fetele cele mari urmau să-şi caute

de lucru la oraş, să-i poată trimite bani, ca să o crească pe Măriuca.

Numai Dumnezeu ştia ce le mai rezerva viitorul! Cu sufletul destrămat,

familia de la poalele muntelui se ţinea de mână, într-o rugăciune mută, ca un scut viu

împotriva încercărilor ce aveau să vină…

Pe vălul minţii-mi plouă rătăcit

Pe vălul minţii-mi plouă rătăcit,

Cuvinte pe sub picuri se destramă,

În tigva nopţii iar m-am bălăcit,

Îmi joacă muza într-o nouă dramă.

Îmi joacă muza într-o nouă dramă,

Cu graţia-i pe muchie de vis,

Îşi fâlfâie rugina lângă vamă,

Pe drumul dintre iad şi paradis.


- 42 -

Pe drumul dintre iad şi paradis

Sunt stoarse dimineţile de sevă,

Iar nopţile-mi sunt scrise în zapis,

Sub astrul angrenat în noua grevă.

Sub astrul angrenat în noua grevă

Mai caut primăvara în firide,

Din sloi reinventez o nouă Evă,

Să-i sprijin cerul pe cariatide.

Când vechi apusuri aripile-mi frâng,

Am răsăritul sub piciorul stâng...

Ne batem joc...

Ne batem joc de clipa ce-o avem,

În soarta măcinată-acut de boală,

Sportivi nătângi, cu iadul în tandem,

Printre ninsori mai dăm o rotocoală.

Am obosit să credem în minuni

Cu aripi moi pe umbre de cuvinte

(Abia mai poţi din visuri să te-aduni,

Să te târăşti încet spre înainte).

E prea târziu să mai gonim prin timp,

Cu o valiză plină de comete,

Am importat himere din Olimp,

Ni-e viitorul gri şi plin de pete.

E rânduit să devenim ocnaşi –

Ascunşi de gratii, rar găsim o „strungă”,

La închisoarea morţii suntem (l)aşi –

O-ntrecere cu scorul într-o dungă...

M-ai mângâiat cu slove…

M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,

Pe-un pat din răsărituri şi veri imaginare,

Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac

(Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare).


- 43 -

Am înţeles îndată că mai există „noi”,

Sub raze destrămate de frig şi aşteptare;

Prin ropote de vise şi gemete de ploi,

Apusul din privire devine sărbătoare.

Mi-ai explicat afabil că valurile mor,

Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,

Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,

De gândurile negre primează pe generic.

M-ai ridicat din ceţuri cu gustul de catran,

În clipa tot mai scurtă, avidă şi pustie,

Mi-ai descheiat simţirea de lacrima în van,

Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie.

Se tânguie natura...

Se tânguie natura cu glasu-i enigmatic

Şi deapănă, confuză, apusuri primitive,

În filele-i de gheaţă – atavice misive;

Îşi toarce anotimpul fuiorul său, apatic,

Pe buza înserării cu zâmbetul extatic.

Semeaţă e crăiasa cu rochia-i de gală,

Ornată cu dantele şi bumbi din promoroacă,

Când poartă, delicată, condurii pe toloacă,

Cuprinsă fără veste de-o sfântă amorţeală,

Sub fulgii ce se-aşază în pletele-i, beteală.

Ubicua silfidă tronează graţioasă,

Ţărâna e palatul ce-i străjuie veşmântul,

Ambiguu, foşneşte, în sfera sa, doar vântul;

Sub vălurile-i fine purcede cuvioasă,

La geamurile nopţii, perdele noi să coasă.

Pătrunsă de-umezeala din albul cel feeric,

Stă sigla-nsingurării pe vastele domenii,

Tractează veşnicia, în coarnele lor, renii;

Pe chipul său de ceară, un astru ahasveric

Gravează cu migală fărâme de-ntuneric...


- 44 -

Mi-aş vinde-această zi...

Mi-aş vinde-această zi şi-această noapte,

Oricum mi-e universul de prisos,

Pe buza sorţii – silnicele şoapte:

Fantasme cu miros de abanos.

Mi-aş vinde şi trecutul, şi prezentul

Pentru un boţ brumat de viitor,

Printre fantome, de-aş găsi momentul

Să aflu-accidental cumpărător.

Mi-am agăţat speranţa în edecuri,

S-o legene destinul cât o vrea

(Aş accepta, pragmatică, şi cecuri,

De m-aş scăpa subit de piaza rea).

Mi s-a acrit de ploi şi ghinioane,

Cu stele sub pantofi, pe caldarâm,

Pe talpa vieţii când vor fi crampoane,

Putea-voi nenorocul să-l sfărâm.

Azi

Ucigătorul meu cu ochi căprui,

Ţi-am rătăcit parfumul prin poeme,

Azi nu mai sprijini cerul nimănui

Şi nu-i mai zici minunii să mă cheme.

Ne-am adunat bucăţile de nor,

Cu tot cu vise strânse-n cazemată,

Azi nu mai pot din stele să cobor,

Tu să mă cerni prin zările de vată.

Oricâte ploi s-au răstignit în noi

(Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viţă),

Aceeaşi sevă ne-a hrănit apoi;

Azi din trecut mai gust o rămăşiţă.

Spre nicăieri regretele-mi îndrept,

Ne târâim calvarul plin de spume,

Ni-era iubirea unicul precept,

Azi pentru tine-aş inventa o lume.


- 45 -

Se adumbreşte visul...

Se adumbreşte visul – suprema evadare

(De-i alb sau mov, ce-ţi pasă, spre stele când te poartă?)

Şi rupe noaptea-n două sub fibrele-i amare

(Îţi leagă amăgirea de-a cerurilor toartă).

Cărăm poveşti în sacul proptit de Carul Mare,

Ni-e inima o liră ce plânge, oropsită,

Iar pavăză, cuvântul – pumnalul din dotare,

Ne-ajută să accedem, pe post de adamsită.

Pe lună şi pe soare, adesea rămăşaguri

Mai pus-am fără-a cerne ce palidă-i minciuna;

Nimicuri încrustate sortat-am în şiraguri,

La stânca penitenţei le-am socotit arvuna.

Ne-om primeni din gânduri când plopul se va coace

Şi perele vor curge în râuri subterane,

În jungla adormirii rămas-am dobitoace,

Cu petice pe blana simţirii diafane.


- 46 -

Gabriela Ana BĂLAN


- ,,Împăratul de ceară”, Editura „Singur”, 2012;

- ,,Labirintul de cristal”, Editura „Self-Publishing”, 2014;

- ,,Moartea trece pe tuşă”, Editura „Art Creativ”, 2016.


- „Toamna”, Editura „Singur”;

- „Iarna”, Editura „Singur”;

- „Doisprezece”, Editura „Topoexim”;

- „Timpul pietrelor preţioase”, Editura „Art Creativ”.

Noapte bună, Domniţă

Încheie-ţi şerpii la bluziţă

Ca o femeie de la Ecuator

Lasă doar u-

Mărul gol

Cum ai văzut într-un tablou

Scaldă-ţi visele în cobiliţa

Cu lapte de nucă de cocos

Întinde-te să dormi în rama

Dintre timpul meu şi timpul tău.

Eu,

Pictorul acestui veac,

Cu o peniţă

Îţi desenez izvoare la picioare

Pe coapse cum alunecă vapoare

Spre mările imaginare

Şi de sub ochişori

Cum pleacă trenuri spre vrăjite gări

În loc de vânt

Mă desenez pe mine în părul tău

Cântând şi în zori

Ţi-ndeplinesc o ultimă dorinţă

Noapte bună, Domniţă!

Lebedele

Voi fi muşcat cândva

Felia dulce a încrederii,

O lebădă albă


- 47 -

Pe lacul nopţii de sub pleoapă

Noapte bună, voi fi spus unei gene

Visând că e geană

Nu ştiu cum fugeam de singurătate

Îmi zâmbeai mereu de la altă fereastră.

(Ia loc lângă mine să ne imaginăm pentru o clipă că suntem copii şi celor ca

noi li se rezervă dreptul să conducă lumea când, unde şi încotro vor şi dacă ne dorim

un covor fermecat, al nostru să fie şi dacă vrem să zburăm pe alt cer, altul să fie).

Moartea credeam

Că e o lebădă neagră.

Am visat-o, avea

Şase copaci doborâţi de furtună

Şase ochi scoşi, şase braţe rupte

Şase turle rostogolite în ţărână

Şase corăbii scufundate

Şase limbi legate de şase şerpi veninoşi.

(Să luăm o pauză de cafea să ne lepădăm de păcat cu două cuvinte, acelea

cu care te iubesc, cu care îmi iau adio, cu care plătesc la casierie preţul pe care zeii îl

pun ochilor mei şi uită să îmi dea rest dar niciodată nu pierd ocazia să îşi facă unii la

fel).

Iubirea o fi o lebădă roz.

Am văzut-o în oglindă

Legată de şapte biserici

Îşi prindea şuviţele de păr în cruce

Zâmbea. Ce naiba căuta pe perna mea?

Am izbit-o de pereţi de teamă

Să nu înceapă să cânte

Prima pentru ultima oară.

(Nu mă privi aşa nedumerit ai făcut la fel de câte ori te-ai îndrăgostit numai

că acum e alt veac şi dragostea e o vişină amară, muşcă din ea cine poate când vrea şi

scuipă un sâmbure din care nu ştiu cum se face dar creşte mereu altceva).

În numele libertăţii

Lebedei mele i-am cumpărat vioară

Are concert în fiecare seară

Nu mai cântă doar o singură dată

Înainte să moară.


- 48 -

Vreau să ning

Se oglindeşte iarna în ochii tăi

Vezi, Dumnezeu mi-a dăruit doi nori

Să ning

Ning

Atât de frumos că îngenunchezi

Cerul e o margaretă din care rup petale

Chiar eu ning oare?

Şi iarna sunt frumoasă, îmi spui, ştii

De ce nu mă tem de moarte?

Am un singur zbor

Ferecat în cuvinte.

E prima oară când pot să mă înalţ în jos

Risipită printre fulgi.

Pe obrazul tău a îngheţat o lacrimă

Acolo patinez cu zeii

Pe umărul tău stâng s-a făcut pârtie

suişuri şi coborâşuri înspre inimă

îngerii au deschis sezonul de schi.

mi-ai promis un sărut

Pune-l sub brad învelit în argint

Hai întinde mâinile

Împrăştie-mi norii

Vreau să ning

Iubirea, Dumnezeu mi-a dăruit-o

Cu tot cu cer.

Ana, cu lacrimi de regină

Îmi lepăd ziduri de pe trup

Din cupa inimii beau sânge tânăr

Îmi pipăi ochii, buzele, sânii

Să văd, ca orbul, cine m-a privit, sărutat, iubit

Iar am dormit pe lacrima lunii

În turnul de fildeş, joc lacătul la zar

Îl pierd, îl câştig pe două cuvinte

Te iubesc, ies din vis

Luntraşul îmi refuză arginţii.

Mă tem de iubire, nu deschide ochiul


- 49 -

De atâtea rugi mi-am zidit mănăstire

Sub pleoapă, cu mângâieri fierbinţi,

Imaginare, ţi-am desenat pe irişi sfinţi.

De moarte mă tem şi mai tare

Am trimis, prin vene, săgeţi otrăvite în rai

Cu aripi de arhanghel, m-am întors

Cu lacrimi de zână pentru prunci nenăscuţi,

Sânge de zeu copacului doborât de furtună

Ierburi de leac de pe vârful Golgotei

Pentru durerile lumii

Rănilor mele, sare de la femeia lui Lot.

Cu steaguri albe

Din iubire, din moarte

Mă întorc de fiecare dată într-o carte.

Citeşte-mi poezia şi taci

Zideşte-mă în strigăt

Ana ta, cu lacrimi de regină

Semnez pe inimă,

De nu m-ai uita...

Se vor alege apele

Ţi-am pictat o pânză albastră

mi-ai spus – de ce

te-aş crede pe cuvânt? – te-am întrebat.

Este cu totul şi cu totul specială

Una care ţine de cald

O pui pe umeri şi plouă

Pe unde treci cresc muguri pe asfalt.

Dacă am o pânză albastră

Voi împărţi apele? – mă gândeam.

De la o vreme oamenii sapă gropi

În jurul meu

Îşi aduc pruncii să-i spele pe mâini

Sub lacrima mea

Dacă ar afla că am ziduri pe dinăuntru

Şi-ar scrijeli numele

Noroc cu pânza ta.


- 50 -

Pot trece în zbor

Pot trece în zbor cu aripi de ceară

deasupra vulcanilor ştiu

să-ţi sorb nectarul din venin jur

prepar cea mai bună ambrozie

la ora în care te crezi zeu

cu sabia dorinţelor îmi tai

pâinea în gând ung feliile cu unt

cos frunzele de pomi după furtunile tale

scriu cu flacăra las scrum de lacrimi

umplu cerul cu lupi trimit porumbei la vânat

cânt cu vocea ta tac cu strigătul meu

nu mă răni

nu mai pot îndura

nu mă lovi cu floarea aceasta

de piatră

indiferenţa ta

Să poezim

hai să poezim zic eu tu hai să poenoaptem

nu te mira că am doar un deget la mâna stângă

întâmplător doar inelarul

pe celelalte patru le-am trimis la păscut

iarba zânelor pe rând numărând

anii de dor cum retezam petale de margaretă

în joaca de-a mă iubeşte nu mă iubeşte

şi iată-mă acum muşc din cer

nu te teme nu se sfârşeşte merg pe drum

şi unde scuip o stea răsare altul

ca o mlădiţă de copac din care furam mere coapte

până când într-o noapte mi-ai înghiţit inima

ai desenat-o în locul lunii să o latre câinii

şi n-a mai răsărit nimic din ea

nu te mai pot vrăji nu mai suntem copii

mai ştii altădată furam scări de coşari

împrăştiam norii furam aripi de vulturi

mi le legam de picior reuşeam să zbor

doar când strigai la mine să cobor

trece timpul de când îmi aduc aminte


- 51 -

am mai tăiat un deget încă un an de dor

păstrează tu ce-a mai rămas din corpul meu

amanetează-l vinde-l fă-l cadou

împrăştie-l în cuvinte

lasă-mi mâna dreaptă cu care scriu

şi hai să poezim înainte

Vine Moş Nicolae!

Sufletul meu îşi dă ghetuţele cu cremă

le pune lângă geam

aşteaptă să vină Moş Nicolae!

– Aiurea! ripostează gândul, nu mai minţi!

Se sperie pe bieţii copii!

– Bine gândule, îi răspund timorat, prietenul meu cel mai bun

îşi dă ghetuţele cu cremă

le pune lângă geam

îl aşteaptă pe Moş Nicolae!

– Omule nebun, sare gândul meu ars,

prietenul tău cel mai bun

te-a părăsit în ziua când te-ai însurat!

Of, gândule, tatăl meu...

– Hai gata, nu începe

toţi ştiu că tatăl tău a plecat într-o lume mai bună

acum grăbeşte-te, nu mai e timp de poveşti

roagă-ţi sufletul să îşi dea ghetuţele cu cremă

pune-le lângă geam.

Vine Moş Nicolae!

Gheorghe

Deschid fereastra de câte ori

Îl aud pe nebun. Gheorghe vine

Sapă gropi adânci în asfalt

Pe suprafeţe mici în interior

Desenează rădăcini, le înveleşte

În pânză albastră

Deasupra lor începe să plouă.


- 52 -

Ochii lui, până la patimă sclipitori

Par că au trăit cândva

Dincolo de timp, în afara trupului

Şi acum îşi aduc aminte.

Mânuieşte lopata cum Sfântul Ilie

Izbeşte fulgere. Mâinile vin

Odată cu stropii de ploaie.

Dacă închid fereastra, dispare ca un fum

În urmă-i, rama de lemn a ferestrei

Înfloreşte.

Eu las un colţ de pâine pe pervaz

După ce pleacă bietul nebun

Sigur apare şi câinele lui.

Noroc

am atât de mult noroc

la ruleta rusească nimeresc precis

pistolul cu glonte

am pierdut aşa mulţi oameni dragi

încât mă întreb de ce

Dumnezeu parcă m-a făcut numai pe mine

Nemuritor

Sunt vreun zeu

Sau ce soartă

Mi s-a prezis de nu pot fi învins?

Alteori zbor

Şi cerul se sfârşeşte în ochiul tău

Cartea mea de Amin

Azi mi-am vândut funia din cuvinte

am cumpărat în locul ei un buzunar

de mâine voi cerşi iubire

m-am plictisit să ne minţim în zadar

pe urmă îmi amanetez iubirea

cumpăr în locul ei un pian

să cânt cât de mult ne iubeam


- 53 -

mi-e mâna grea mă strânge

cureaua de la ceasul prea plin

de secunde în care mi-ai măsurat fericirea

cântă tu eu ascult azi am scris prea mult

sunt murdară de sânge

de parcă am născut altă lume

printr-un ochi care plânge

cred că voi fugi puţin pe clape

de pian să mă spăl în zăpadă

poate şi lui Dumnezeu îi este dor

de mine şi vrea să mă vadă

acum iubite vino la culcare

stinge luna vreau să mă închin

ce bine că morţii azi nu i-a fost foarte foame

am păcălit-o cu o cană cu vin

în zori îi voi aduce ofrande

voi închide o cruce

voi scrie a patra mea carte

cartea de Amin


- 54 -

Alexandru BOLACHE

#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.

Data şi locul naşterii: 28.08.1968, Buzău;


- „Hamal în portul visurilor”, versuri, Editura „Armonii

Culturale”, Adjud, 2015;



- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, 2014;

- Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, 2016;


- Premiul pentru debut, Festivalul „Primăvara poeţilor”, 2015;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): Redactor la Revista

„AntePortas”, 2015;

Recenzii şi articole semnate de: Gina Zaharia, Sofia Sincă, Ion Lazăr da

Coza ş.a.

Fulgui(e)ri

ai rătăcit ninsori în părul ce-am iubit

şi-ai cheltuit dulceaţa pe-un ghimpe cu venin

eşti piatra călătoare ce pleacă la cerşit

o lacrimă de gheaţă într-un pahar cu chin

uitarea e balsamul ce-mi mângâie obrazul

mi-ai dat să gust amarul din grebla altui zar

pocal îmi este crezul dar nu pot trece pragul

înlănţuit pe vasul lipsit de orice har

oh blândă-mi pare moartea sălbatică trăirea

în lipsa-mbrăţişării ce am avut cândva

urăsc această soartă deşi-mi merit menirea

sunt bumerangul care doreşte altceva

selfie

sunt atât de însetat

încât pământul

uită

în mod repetat


- 55 -

să-mi soarbă lacrimile

încovoiată

inima

striveşte cerul

cu rugăciuni!

amnezic

plătim tribut şi poate n-o să crezi

o brazdă ne străbate ne-nfioară

când pentru lacrimi am rămas burghezi

răstălmăcite gânduri vor să doară

tu vii cu apeducte pe obraz

în inimă rugina se strecoară

luceafărul pe boltă nu-i mai breaz

ca licuriciul ce străluce-n seară

paharul de pelin e ofertat

de sânziene în acorduri goale

sunt lăutarul care a uitat

să cânte pentru cele trei parale

ghicitoare

avea o mână cu şase ochi

şi o fustă avea

dintr-un zer de lumină

în mijlocul furtunii

ca un fulger era

dar focoasă cu ţepii de tină

mai avea şi trei sâni

în două cuiburi de jar

şi-un sărut fără pic de rugină

poate alţii sau unii

înţelegeţi ce zic

o bârfeau la cafea sau la cină

însa toţi o iubeau

uneori chiar pe rând

când afară era zi senină

(în) doi veniseră toate stelele


- 56 -

să se odihnească

în părul ei

erau obosite

să tot strălucească

noapte de noapte

şi se odihneau în sfârşit

pe un pat de şoapte

răvăşit de ţipătul amurgului

oamenii nici nu observaseră

pentru că ochii ei

pe cer

lângă lună erau

atunci a venit un bătrân

şi la toţi le-a spus

vedeţi oameni buni

sunt doi luceferi

priviţi spre cer

prin ochii unui copil

doi sunt acum

ca atunci

în tinereţea mea

şi ei priveau spre cer

neîncrezători

pentru că nici măcar

luna

nu o vedeau

comerţ ilicit

e tare trist aici

la tine

e pustiu

şi-mi pare

că şi copacii

se-ndrăgostesc târziu

şi ninge în zigzag cu mirodenii

pe soarta ce o desenaseră ieri zeii

e tare trist aici la tine

e pustiu

doar părul tău împarte

în deşert vedenii

la care se închină

tainic


- 57 -

dumnezeii

un crocodil

licenţiat

în vise incomplete

vindea o piele chinezească

drept poşete

m-am aşezat la coadă

liniştit

cu toţi aceia care

te-au iubit

nu fi tristă...

nu fi tristă iubito

amurgul e cearcăn

răsăritul e gol

mersul tău fistichiu

roţi dinţate ştirbite

pe cărarea împletită

între roz şi antracit

sunt iluzii pierdute

pieptănate de magi

într-o carapace de sticlă

o pâclă în coajă de ou

nu fi tristă iubito

îmbracă-te doar într-un cer violet

şi roagă încet peştişorul

să te nască o frunză

într-un ceai de pelin

sau scânteie-n cenuşa

amarului chin

Pletele tale...

ah pletele tale nebune

împărţind o lume de câine

catran scăpărici sau cărbune

scursuri de uitare de sine

ninsori de mândrie târzie

împroşcând cerneală cunună


- 58 -

caracatiţă tristă mânie

nervuri de cleşte sub lună

trec pragul sfărâmat de obuze

sărutul îmi poartă cenuşa

cerşeşte luceafărul scuze

când zorii aruncă mănuşa

bunul-simţ

am trecut dincolo de porţi

şerpii mi-au făcut loc pe un scaun

o fotografie 3D îmi dă senzaţia că trăieşti

toţi spun că nu e aşa

altfel soarele ar răsări din ochiul tău stâng

şi ar apune pe obrazul unui guşter

aşa se naşte

când trece o bătrână strada

şi un şofer opreşte la trecerea de pietoni

între coapsele alfabetului chirilic

şoferul o ceartă

ba chiar înjură

norocul ei că nu ştie româneşte

a crezut că îi aduce elogii

când a ieşit în oraş

a folosit ghetele tale vechi

pe care le încălţai când

afară era noroi

la televizor ziceau ceva de caniculă

undeva într-un chenar negru

scria că ai murit

însă eu te-am zărit

cum făceai cu mâna copiilor

vis amar

trei amici îmi spun în spate

că în stele vrăjitoare

mi-au legat în ape sorţii

zmeii însă te visează


- 59 -

pe sub perne ude încă

scriitorii se frământă

cum în vers să te ascundă

iată luna iar răsare

şi mă doare

o nălucă o minune

îmi apare

îmi dispare

din trecut o umbră umblă

să descânte-n plină noapte

spune şoapte

şi vibrează

în subsolul de sub gene


- 60 -

Simion N. BACIU

Data şi locul naşterii: 23.04.1950, comuna Tulnici, judeţul

Vrancea.

Sculptor popular, în lemn.

Pasionat fotograf (peisaje, animale, oameni etc.).

Colecţionar de obiecte vechi din gospodăriile de la munte.

Veşnic risipitor, ca orice artist veritabil, nu şi-a păstrat

creaţiile, pentru eventuale expoziţii personale (oricare simeză

ar fi onorată să-l găzduiască), ci le-a oferit iubitorilor de frumos şi inefabil. Din

albumul de fotografii cu astfel de lucrări – incomplet, desigur – prezentăm câteva:

Poarta de ieşire din localitatea vrânceană, Tulnici (în lucru, 1987).

Medalionul reprezintă forma finală a porţii.

(Coautor)


- 61 -

Taifasuri I

Taifasuri II


- 62 -

Ikebana

Colecţie


- 63 -

Sărăcie

Rod


- 64 -

Himera

În cale, norocul


- 65 -

Corupţia

Dreptatea


- 66 -

Jardinieră

Scule


- 67 -

Nud

Şerpi


- 68 -

Plagiatorul


- 69 -

Melania BRICIU ATANASIU

Data şi locul naşterii: 31.12.1962, Lupeni, judeţul Hunedoara;

Domiciliul actual: Viena-Austria;

Date de contact: [email protected];


- „Eu sunt Spartacus”, versuri, Editura „Art Book”, 2015;

Prezenţe în antologii și în volume colective (cu ISBN): „Confluenţe lirice”,

„Lira 21”, „Star Press”



- Premiul I, Concursul „Peregrinaj în alb”, secţia poezie, 2013;

- Menţiune, Festivalul de poezie „Vasile Miltaru”, 2013;

- Menţiune, Concursul literar internaţional „Visul”, 2013;

- Menţiune, Festivalul de poezie „Nicolae Drăgan”, 2014;

- Premiul al II-lea, Concursul „Rădăcini”, secţia poezie, 2016 ș.a.

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Faleze de piatră”,

„Radio Metafora”, „Citadela”, „Nomen Artis”, „Memoria Slovelor”, „Ante Portas”

ş.a.

Recenzii şi articole semnate de: Cristina Ștefan, Adrian Munteanu, Ottilia

Ardeleanu, Cezarina Adamescu, Florin Grigoriu ş.a.

La Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul

Arcanu poate nici nu a fost

l-a inventat un copil solitar care

clădea din cioburi de sticlă palate pentru furnici

Geza bácsi este desigur o nălucire îngenuncheată

în faţa păstrăvilor-curcubeu

aşa pătimaş cum ştia el să se roage şi să înjure

pe limba lui

nu putea nimeni s-o facă

probabil am visat acea dimineaţă când

am eliberat din cutia de vaselină

toţi cosaşii amputaţi

credeam că rădăcinilor din care creştea încet libertatea

le este suficientă dorinţa

nici cosaşii nici unchiul nu mi-au mulţumit

câtă lipsă de educaţie

nici Ilona néni nu a fost reală

cu părul împletit ca o cunună de grâu


- 70 -

mirosea a levănţică a săpun de casă în urma ei

şi atunci când am supărat-o cu bobocii de raţă

păpădiile mele înotătoare în acea bulboană de primăvară

i-am dus la scăldat şi duşi au fost

bocşele sunt tot un zvâcnet de vis

atunci de ce îmi înţeapă nările uneori

acolo şi-a ars Mozsi piciorul până la os

precum mă mistui eu sub pocruţ de cuvinte uscate

în mangal de uitare

la Arcanu amintirile mi-au fost luate cu arcanul

şi mi s-a făcut dintr-odată atâta dor de mine

Singura punte

fetiţo

aceasta este mama ta

prea tânără prea încrezătoare

cei din afară s-au jucat de-a dreptatea

i-au aşezat suferinţa într-o vitrină ciudată

fără jucării

nu-ţi lăsa păpuşa nespălată flămândă nepieptănată

să plângă în colţul unde resemnarea a început să facă păianjeni

ea nu are vină

ochii voştri ţintuiesc aşteptarea spinoasă

amintirile se decolorează uşor

buzele împietresc în grimasa dinaintea unui plâns subit

braţele voastre s-au încolăcit printre gratii

în spatele lor un chip de piatră şi lacrimă

fetiţo

aceasta eşti tu

prea bătrână prea suspicioasă la nici trei ani

nu scoate limba oglinzilor ele nu sunt mai strâmbe decât oamenii

nu au de-a face cu vieţi paralele doar o lume vor cerne prin tine

complicată şi rece

nu cunosc nici legile pe care le vei învăţa mai târziu pe de rost

tu n-ai avut leagăn n-ai putut striga cât te doare

nici păpuşa n-a înţeles de ce o inimă în formare

secătuieşte noaptea de vise

şi stele


- 71 -

fetiţo

acesta este îngerul care te apără

prea precoce prea încercată

ţi-ai găsit un univers între litere dospite de taină

vei murmura „o santo dei miracoli“

după ce ţi-ai uitat ochii buzele braţele inima

într-o zi femeia frumoasă şi tânără se va întoarce

îţi va săruta visele

îţi va legăna aşteptarea grimasa neînţelegerea

se vor colora amintirile pentru o nemărginire întreagă

atunci vei simţi cu adevărat care este singura punte

între viaţă şi Dumnezeu

în vis, Ada Kaleh

pe terasa cafenelei la colţul de stradă din cer

departe de oricare apă vicleană

toamna şi-a îmbrăcat şalvarii castanii

se înfruptă lacom din bucata de soare

dulce şi lipicioasă ca o baclava

m-am aşezat pe o aşteptare de sare

mesele dispersate în unghiuri de lumină

prea multă prea dureroasă

unde cei fără chip îşi savurează cafeaua

le simt doar privirea din spatele umbrei

nisipul clipei l-a acoperit viaţa sub ultima sa ecluză

amintirile nu mai sunt ale mele dar mă bântuie

încă frisonul lor

jinduiesc la ceva care parcă a fost dar nu va mai fi

e prea grea povara apei şi a istoriei

pe înserate printre rădăcini contorsionate de lună

se va tângui naiul va plânge lăuta

lângă acei chiparoşi pasionaţi vor dansa

perechi melancolice de migdali şi leandri

nu am parale de bacşiş doar câteva versuri

efendi, pregăteşte totuşi cafeaua şi narghileaua

şi adu-mi şerbetul de mentă

să-mi răcoresc toate caniculele


- 72 -

din verile despuiate până la indecenţă

să-mi rămână doar toamnele serioase

până la disperare

şi visul unei insule despre care

bunica îmi povestea când ghebele îşi risipeau

aroma pe plita încinsă

sub capacul ultimelor memorii

Dumnezeu e mare

sub ochiul tău închis

ne jucăm zarurile pe rând chiar dacă

o singură centură de foc

ori un singur colaps

ne poate spulbera într-o clipă în cerurile tale

sub urechea ta asurzită

de polemici ţiuite în toate limbile

doar un singur grai

nu l-am putut învăţa

pentru handicapul din suflet

încă nu s-a găsit leacul

e mare domnul nostru comun

şi doar unul

deşi are atâtea nume pe lume

câtă greutate pe umerii săi câtă răspundere

câtă durere explodează în sufletul meu

cine-l poate învinovăţi

că oboseşte uneori şi adoarme

se leagănă lângă disperările noastre

în thonet-ul său învechit

atunci când avem cea mai mare nevoie de el

nicio viaţă nicio speranţă de sărbătoare

nu mai poate răscumpăra

păcatele celor din vârf care ne impun

libertatea lor străvezie

la răsărit masochişti acceptă uciderea lentă

fără drept de apel


- 73 -

ori sinuciderea promptă

în numele tău de strălucire

de atâta milostivire ai devenit neputincios

Doamne

A fost cândva o ţară...

A fost cândva o ţară cu cerul mai aproape,

Cu sfinţi tăcuţi şi îngeri peregrinând prin ea,

Cu zâne-n colţul lunii ţesând din fir prosoape,

Potop de curcubeie pe albul sfânt de nea.

Din templele luminii se coborau icoane,

Pricesne murmurate sub lacrimă de stea,

Se tremura prescura pe sufletu-n piroane

Şi cum ofta bunica atunci când povestea.

Se-nfiora tăcerea, se odihnea pe creste,

Balada, jos în codri, cu freamătu-i vuia,

Câmpiile-n marame, visau în nopţi poveste

Pe-un fluier singuratic ce doina-şi tânguia.

Ne-am îngropat trecutul şi vina ni-i prea mare,

Nu ştim a recunoaşte păcatul ce-am comis.

Batjocorim cu voia, strivite sub picioare

Stau suflete deschise în rana unui vis

Din care o măicuţă cu faţa întristată

Se roagă în tăcere pentru ai săi nepoţi.

Mătănii risipite pe-o viaţă-ntunecată

Ne-ar mai putea aduce sub cerul ei pe toţi?

Ideal de frumuseţe

prin eclectica repetatelor amintiri

singura pavăză

de groaza oglinzilor

ochii mari şi rotunzi


- 74 -

copilul cu o mie de suliţe în suflet

şi doar o sută de platoşe

era adevărul prea greu

iar minciuna prea şerpuitoare

nu avea destul antidot împotriva

otrăvii care

îşi împrăştia veninul în cea mai mărginaşă celulă

o cărămidă de rău doar una cerşea

adolescenţa sa manieristă

foamea de prea-plinul de viaţă umbrită

demoni rânjeau satisfăcuţi

„vei urî oamenii

şi toate iluziile tale pe îngeri baroci

încropite

se vor prăbuşi până la ultima”

avea o mie de suliţe în suflet

iar platoşă doar una

s-a împodobit tinereţea

cu explozii şerpuitoare de vise

dar le-a frânt gerul

acelei patrii închipuite prea lung

niciodată atinsă

ninsori de clipe adulmecau domol mai întâi

apoi năvăleau în crivăţ năprasnic

cât de bătrân e copilul acum

dar din eclectica repetatelor amintiri

mai încearcă să-şi clădească

un ideal de frumuseţe

In dubio pro reo

nu o singură dată mi-au spus că-s confuză

limba în care legănare găsesc mă picură plutire din altă constelaţie

de aceea nu-mi pot adapta mersul

la acest marş

demult am căutat vină în amurgirea păsării

din spatele corolei prea curând asfinţite

în lumina lunii învăluiri de sonate perfide

nopţi frământate precum colaci în ajun de sărbătoare


- 75 -

oh, drojdia sufletului meu

în câte limbi pot hăuli că prea lungă e viaţa uneori

când se râncezeşte aluatu-i

ori prea scurtă când n-am putut s-o las la dospit îndeajuns

aţi văzut vreodată prima frunză

de ghiocel care străpunge eroic zăpezi îngheţate

aţi văzut dar n-aţi simţit

mi-aţi înfierat obrazul cu stigma PV

prea visătoare într-o lume în care

reality show premiază cu bani stupizi

şi prea grei nulitatea

trec pe străzi încercănate cu deşertăciune

chipuri mă inundă din plângeri de amintiri

flori de lumină sunt ele şi-astfel doresc să rămână

în bâjbâielile mele premeditate

orice tentativă se pedepseşte îmi spuneţi sarcastic

te-ai trăit pentru un timp inexistent

dar cui îi pasă de sentinţa voastră

zâmbesc şi merg mai departe

în această unică lume a mea

desuetă şi confuză

Taxidermie

În expoziţia celor împăiate

pe rânduri ordonate cu precizie

fiecare exemplar etichetat cu date ştiinţifice

de când până când

de cum până cum a murit

şi ultima laconica notiţă

despre cauza decesului

unul cu foame cuminte de viaţă

lipsit de imaginaţie şi excese

a ajuns atât de longeviv încât a supravieţuit

tuturor timp de trei generaţii

cel bulemic de prea multă trăire

cu vome forţate după lăcomii patologice

e pe cale de dezintegrare

va merge curând în atelier pentru o porţie de arsen

restauratorii vor ajunge la disperare de bucurie


- 76 -

la doar două etajere distanţă

bolnavul de anorexie

temătorul obezităţii de viaţă

fără filozofii pro sau contra

sinucigaşul de bună-voie din spirit de frondă

a rămas cel mai bine conservat

doar la etajul superior

în biroul său

ultimul preparator bătrân lovit de alzheimer

îşi contemplă dexteritatea şi răbdarea

puse la păstrare

în formolul nepăsării

În cerc vicios, amintirile

doar în poziţia lotus îmi pot exersa memoria

meditez tot mai des la tinereţea îndărătnică despletită

când nu mă ştiam găsi în lume nici lumea n-o puteam găsi în mine

poate că nu aveam destule amintiri

acum respir poezii clipă de clipă

mănânc gulaş aproape zilnic

tund trandafiri vienezi în fiecare lună

anual port de grijă copiilor berlinezi, londonezi

îmi schimb ţările aproape o dată la un deceniu

dar nu uit să pun în toate serile

humus de dor la rădăcina din suflet

în viaţă te poţi obişnui cu orice dar nu cu moartea

eu vin pe sălbatice versuri uneori ca pe torente periculoase

vâslesc cu trudă într-o ambarcaţiune de sport extrem

oare doar atunci vom înţelege iubirea

după ce obosiţi de mariajul cu viaţa

vom accepta invitaţia la balul cu smoching şi rochii albe

poţi obosi de viaţă şi atunci când crezi că eşti fericit

încă nu mă pot dumiri asupra indecenţei

din zâmbetul unei proteze în paharul cu apă

mi-e greu să accept impertinenţa din oglinzile ridate

poate ar trebui să-mi amintesc permanent ce des cădeam în copilărie

şi cât de utile erau zdreliturile


- 77 -

Operaţie estetică

oscilez între mine şi eu

între o lume şi mai multe vieţi de care

mi-aş fi dorit să uit

vorbe împroşcate la întâmplare

precum cojile de seminţe scuipate printre dinţi

care mi s-au încleiat de memorie

sufletul a devenit prea subţire

i s-au adâncit în colţuri ridurile

l-aş injecta cu botox la preţ de promoţie

pentru creierul lăsat până la genunchii speranţei

de atâtea alăptări inutile

aş cere implanturi repetate de silicon

astfel aş avea poate mai multă trecere

pe covorul roşu unde se perindă emblematic

în haine de gală toate ipocriziile

la decernarea premiului cel mare

pentru euforia unei singure clipe de glorie

doar orgoliul ajuns în metastază poate fi

cea mai aspră pedeapsă


- 78 -

Maria Elena CHINDEA (Gerra Orivera)

Domiciliul actual: Bucureşti;


- „Picuri în cruce”, versuri, Editura „Granada”, Bucureşti,

2011;

- „Mărturisesc, sunt vie”, roman, Editura „Proşcoala”,

Râmnicu Vâlcea, 2012;

- „Lacrimă de rug”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea, 2012;

- „Evadare din clepsidră”, roman, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,

2013;

- „Decupaje în violet”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,

2013;

- „Foxtrot cu Dumnezeu”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea,

2015;

- „Pupila cu fluturi”, versuri, Editura „Proșcoala”, Râmnicu Vâlcea, 2015;


- „Pe strada inimii, cuvântul”;

- „Leagănul lirei”;

- „Amprente literare”;

- „Nomen Artis”;

- „Popasuri culturale”;

- „Confluenţe lirice”;



- Premiul al II-lea, Concursul de poezie „Însemne culturale”, 2012;

- Menţiune, Concursul de poezie „Cronopedia”, 2013;

- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie „Nicolae Drăgan”, ediţia a

III-a, 2013;

- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie și epigramă „Romeo şi Julieta

la Mizil”, ediţia a VII-a, 2014;

- Menţiune, Festivalul internaţional de poezie și epigramă „Romeo şi Julieta

la Mizil”, ediţia a VIII-a, 2015;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Nomen Artis”,

„Confluenţe lirice” etc.

Golire de timp

*casa ca un moloh de lumină*

casa a devenit un sistem metafizic tremură iarna din ea

adevărul întinde limbi de ţurţuri

curăţă pereţii zilei de mucegai nu le confund cu nişte braţe


- 79 -

cotrobăind în tomberoane după amintiri voalate

nu-mi amintesc exact

la ce temperatură nu mai proliferează toxinele afectelor

aprind lampa de veghe rece îmi aduc în palme îngenuncherile

ştiu că nu toate sunt pline de păsări nu mă dezic

de cele rătăcite în pliuri somnambulice fiecare viaţă învârte spiţele sorţii

în algoritm unic cât din tine îşi găseşte prelungirea în stele

cât se contractă în sâmbur şi se-nveleşte în pupă

undeva se pontează cu flăcări

şi se scrie pe limbă cu rune brumate

dezghioc bulbul spaimelor un colibri e gata să ţâşnească soarele din guşă

tricotează fulare iubirii era glaciară are propriile repere

oamenii manifestă aceeaşi artă subtilă de-a se ascunde la vedere

fără să lase cheia sub preş

undeva în lume sub travestiuri profesioniste sosia celestă

experimentează grea respiraţia cărnii

şi visează

de-atâtea ori iluzia spaţiului care mă sparge în cioburi

pierde în confruntare directă

aşii palmaţi artistic nu sunt formula pentru victorie am stat faţă în faţă

cu cel ce nu mă ştiu şi am tăcut până s-a topit în gleznă timpul

şi-a inversat polii

distanţa dintre friabil şi putere ţine de incandescenţă

emergenţa candorii simţul tactil călit în geruri se rafinează

decojesc metodic pustiurile din epidermă

rana vieţii se vindecă fără platoşă durerea e fructul zemos

percepţia gurii eliberează novele din adâncuri savoarea lui hrăneşte zeic

şi ucenicul nu doar înţeleptul seismele îşi deconspiră

natura alchimizatoare dacă nu-şi smulge chipul din caninii abisului

emoţia e flască precum o primăvară decongelată

nu mai fug lestul prezentului oferă anduranţa perfectă cu mine în lesă

prădător şi prădat aceeaşi umbră lasă aroma spaţiului locuibil acutizează

sorbirea esenţelor în regim de urgenţă

jungla întinde meridiane în plasă hristică

ochiul îngheţat spulberă umbra călduţă ce-ncepuse să-mi roadă

candela din suflet

casa se trezeşte îşi scutură pilonii vederii şi-nghite lumea

într-o foame năprasnică

de lumină


- 80 -

Anticamera inimii *sub stropi veşniciei de iubire ecoul*

e frig în lume iubite

braţele îneacă prea multă singurătate înlăuntru

chiar topesc neputinţe în curburi prea moi să nu te-nghită

de braconieri pot ascunde păduri la necesitate

pot fertiliza dunele ce se ridică între noi

dar nu ştiu dacă arterele mele pot asigura omenirii necesarul de lavă

împovărată de cobiliţe pline de candori

mărşăluiesc de-a lungul nervurilor

cu biletul de viaţă ascuns în marsupiul inimii sunt nemuritor

de la o tâmplă la alta pot pulsa genunile magiei

dintr-o lacrimă

surâsului diapazonul ierbii îi dă sonoritatea verdelui

căutător lucid ştiu că voi măsura faptele după investiţia de flăcări şi aripi

doar ele poartă oglinda întâiului spectacolul prezenţei

rezoluţia banalului certifică revelaţia esenţei

simbolismul întregului în tot ce mă fură

mistuit sunt proporţional expansiunea amprentează tot ceea

ce semnează irişii dinlăuntrul a toate respir

în fundal la premieră n-o să intru în lojă îmbrăcată în cămaşă de zgură

nu vreau să deschid uşa sentimentelor anoste

în freamătul vieţii nu citesc doar literele bolduite

tivesc margini de vise fiecărei clipe ca să intru într-un univers bine alcătuit

dorul înalţă arcade în car triumfal să nu-mi deshidratez

bucuria de-a inspira profund smogul iubirii

chiar până la sufocare mă aduce prizonieră între coastele tale

să-mi resuscitezi termic timpul care-mi geruieşte sistematic

atingerea de oamenii toxici inerentă

precum trecerea stixului

nu-mi voi purta viitorul în scaun cu rotile singurul prezent în care-mi

cufund mâinile până la ultimul ocean este

inima lumii

pulsez serenitatea tuturor celor ce-şi văd chipurile suprapuse

în reflexia unului

dar şi voalările somnambulice

nimic străin deşi orb cade totul în mine

falange luminescente în contur de oaze te desenează

decodează misterul edenului fără divagaţiile cărnii

spiţele sorţii ne-nvârt


- 81 -

până ni se comprimă spaţiul în centru

virajele se iau scurt pe serpentinele mărului

macerează privirile sub stropi de iubire mă soarbe însetarea ca un pirat

strălucesc irişi adunaţi în altarul fiecărei sinapse

cod numeric de unul

pasăre de foc

inima

evadează

De flaut nu-mi agăţ umbra

*în cocon fluturele ţipă*

pot ierta că mă crezi naivă dar

nu-mi turna dimineţi cu aromă de vină

când vii să-mpărţim soarele

la micul dejun e viaţă fără cocon de iluzie ştiu bine câte tranşee brăzdează

bucata de pâine mucegăită (muncă de rob a plătit-o la negru)

de când împărtăşirea ni s-a scurs printre degete

flămânzenia creşte

năuci gravităm în jurul prăzii admirăm aproapelui caninii

mai lungi decât gândul de-a fi bărbat sau femeie

caninii sunt semnul vampirismului de castă

mai mult bărbat în care atingerile şi-au pierdut curburile

dulceaţa

de ce nu mult mai femeie aspreşte în sâni

alăptarea cu stele nu pare să te încânte prea mult cum se schimbă

balanţa

priorităţile

tandreţea e doar un sentiment golit de miez în care doar pustiul vorbeşte

când surzeşti în cel de-al treilea cântec de cocoş

nimic nu vibrează vidul ştie cum să respire în tine

sub ziduri de energie

mai mult decât pentru o noapte de dragoste perfectă

sau decât pentru viaţa pruncului nenăscut încă

te-ai rugat fără ochi să te simţi rotund

nici un cadavru în spate să nu rânjească la tine

moartea să desfacă magia până la capăt

în sorbul galactic din vintre lacrima să treacă dincolo de apă

roşu să cânte doar viaţa


- 82 -

nu mă lepăd de tine părinte dar aş vrea să nu mai aud ţipătul pruncilor

ieslea e goală magii sunt la-nchisoare sub suspiciunea de trafic cu astre

lumina se teme să mai îmbrace candoare

boţită din pântec de trădare şi crime zei de carton

care dau cep venelor noastre nu mai miră pe nimeni cât de departe părinte

cât de departe se merge

neruşinat ne toarnă visele-n pocale pentru orgiile de sâmbăta seara

oţeteşte sub cruce speranţa

în pupilă nu mai încap cimitire plutoane de execuţie

ciuperci atomice

aruncă urgent balastul nacela nu poate duce cariere de piatră

ca pe fluturi

alege

taie despărţit de curaj

bisturiul e şansa luminii

de-a se recunoaşte în forme opace gravitaţia legată de tălpi

nu poate înfrânge văzduhul din aripi

oricât de mărunt ai toca

vina nici învelită în şerbet nu-mi alunecă-n gură

nu acuz umbra că-i rămân urme din mine pe braţe

ilegal când mă ajută

să mai traversez o veşnicie

doar pregătesc ştreangul de care atârn paiaţa burduşită

de ochi în care

nici un curcubeu nu s-a stins

Cristalinul inimii sub omăt

*şlefuiri la graniţă*

gunoier celest

iarna

culege neguri din toate buclele spaţiului

serpentinele inimii

trebuie

deparazitate frecvent de scorpionii îndoielii

cădem uneori

somn de gorgone în statui

şi din trupuri se decojesc fresce de grote

pe steiuri ca nişte jnepeni spaimele îşi usucă

umezeala


- 83 -

flori de gheaţă explodează

în braţe

când somnambuli facem amor cu abisul

precum vântul stepei

prin hornul casei părăsite

clipa sună a viaţă de contrabandă

locuim cu intermitenţe savoarea cărnii

în orologii a căror pendule sunt fisurate viforul

spulberă cusuţi în pleoapă de humă oarbă cum se inspiră

oare infinitul cine consemnează eşecul

cel fără lest de ceruri nu-şi va găsi statura

şi echilibrul

sub o năprasnică foame

carnea-şi mumifică esenţele

instinctul de conservare îmbracă văluri camuflează

nămeţii risipa consumismului

în dermă

oameni de zăpadă pornesc o contrarevoluţie

erupţiile

incandescente ale sângelui solicită remiză

preţ de o viaţă

încleştarea contrariilor eliberează

eterul secundei

din tumorile necredinţei

cosmosul clipeşte în geana unui greier sau zeul pan

încurcă iarăşi ţinutele festive

orgiile

sunt prinse în urzeala vremuirii sordide

soarele îşi recalibrează mocnit

erupţiile

gura soarbe nesaţul otrăvii

ca pe o soma

silitoare

inima învaţă alfabetul arderilor

sub copca vieţii

Glezna flexată a inimii

*labirintul din minotaur*

în fiecare zi deschid o uşă

demolez oraşele care şi-au mistuit fără chibzuinţă văzduhurile

buzunarul stâng al inimii a-nghiţit toate curcubeiele


- 84 -

şi încă mai încape culoare

extensibile degetele desenează galaxii sub pleoapă şi combină subtil nuanţe

apele trupurilor fac dragoste ardent supernove cusute în carne

experiment divin

sau joc de umbre oamenii vor fi mister

ce nu se umple nicicând

urzeala cosmică brodează abisuri sub iris

ca un truc magic

în piatră dăltuieşte apăsat pulsaţii să se ştie fiecare se poate infinit

doar voinţa îngenunchează oarbă în gravitaţie

şi bate mătănii iluziei

marginea serii ne lipeşte de unghii steluţe sidefii

cealaltă emisferă a sorţii (în care spiritul îşi spală candorile-n flăcări)

e mai ofertantă

întotdeauna sub mască

ocup teritorii în care doar eu şi îngerii stau la şuetă

şi adaug coaste violete spaţiului

fiecare unu din mine e ispitit

carnea trădată ascute paloş de ruguri

să mă sărute

dulcele de pe falangele clipei

spovedeşte întunericul primordial bulbul privirii

crapă în mine zori fantastici

un alt eu întinde mâna pod spre taina ce ştie

a toate codarea

prezentul de mâine decopertează lumina

ca o pâine de împărtăşanie Dumnezeu se rumeneşte

în mine

Asul pictat pe gămălia liberului-arbitru

*(puterea antropofagă)*

suntem pe tuşă prea mici să ne vadă cei ce se cred în măsură

a tot să-i ajusteze luminii emisia

zadarnic înţelegem limba şuvoiul de ură ce se prăvale de la tribună ne

refuză

vibraţia striviţi adunăm cu tandreţe din praful venelor

cioburi de vise cândva nu acum vitralii de ceruri vor uimi îngerii

până atunci vertebrele în laboratorul timpului cumpărat

experimentează proiecte unice în arhitectura vieţii nu se acceptă procură


- 85 -

împodobim biserica nevăzută cu zboruri mai înalte de aripă

după slaba pricepere din abis extragem fire argintii

duhul creează măiastru aderenţa ursită

fără sclavi în strălucire coroana vindecă rămăşiţele umbrei

iniţiem imberbi adjudecări de circumstanţă sub rânjetul ghilotinei

stoarcem umili din genunchi plânsete astringente

noi gloata expusă în ramă la campanii în orb sub poleială

scorpionii înţeapă mortal pe cei ce traversează râul

carii omnivore nălucirile puterii infestează

nu suntem atât de buni acrobaţi mersul în mâini s-ar putea

să ţină balanţa în echilibru o secundă gura îşi desenează pe buze cimitire

luxoase

sub travestiuri hilare moartea putrezeşte în noi alchimia zborului

încheieturile ne sunt cotropite

abcese tumorale lipsite de reactivii credinţei transformă în cancere maligne

erupţiile luminii drumurilor tale/mele ciclic li se vindeau

(la bursă sau tarabe stradale)

dalele stelare acum e la mare cătare

pavajul de firmă al ghearelor şcolite să-şi înfigă în pradă

cornoasele ventuze multicolor se-mpachetează vânzarea pe bucată

omul calcă pe inimi verzi piatră cubică crede că-i mişcă

sub talpă inconştienţă/ exacerbat instinct de conservare sau trădarea

propriei veşnicii cine să ştie melanjul dă amprenta sângerie

a prezentului

spaţiul e peştele care înghite nisip arzător

pântecul abia poate încheia nasturii lăcomiei peste osânza zilei

tribuna se prăbuşeşte în colţii molohului cu încetinitorul

noi unde cum

de ce îngrăşăm piatră de socluri

nimeni se pipăie avid sub pleoapă reptiliană

tronul înghite sămânţa

complici la propria moarte

dansăm abulici pe limba dragonului anesteziaţi de vaccinul puterii

stăpâni tentaculari peste iluzii antropofage

tragem oblonul planetei

doi licurici joacă şeptic pe balamaua destinului

cine blochează uşa


- 86 -

Pentru că sunt minunea din sămânţă

*roata ursitei*

pentru că sunt mai mult decât sămânţa

alunecată sub piatră mi se spune

să iau cuţitul să-mi răzuiesc umbrele de pe braţe

oamenii să nu mai dispară subit

înainte de-a-şi cânta partitura în vibrato de curcubeie

gaica fonemelor care-mi încheie prozodia poemului

se vrea brodată cu sori

visam speram jalonam credinţelor

traseu fără obstacole de unde să dezgrop merele

ca pe comorile inocenţei la fiecare pătrar

de lună expulzat din oase

şi îmbrăcând pielea şarpelui să pulsez propriul rai din care

îngerii nu pot demisiona nici în timpul

epidemiilor de gripă

prea multe angoase sufocă flora microbiană a trăirii

durerile nu se mistuie integral niciodată

spiţe de gheaţă camuflează roata destinului

zgribulesc în mine atâtea ispite

căuşul palmelor developează însingurări

pentru aroma decenţei

portocalii sunt depozitarii tuturor lacrimilor

în inima de foc stai dreaptă

(mi se şopteşte persuasiv din culise)

pentru ca bucuria să te cuprindă

în toate silabele

şi furtunile să rămână intraductibile

pentru că sunt de pretutindeni adunat/ în litere bolduite

mi se plăteşte vama de sânge fără majorări spectaculoase

molatice voluptăţi greblează prin gânduri utopii

îmi spun febril uşor aplecată peste balustrada spaimei

cum să recunoşti magia fără condurul

ce-ţi reproduce amprenta chiar dacă oglinda ţi-e spartă

şi poveştile sunt risipite pe cioburi

pe unghia boantă a zilei

nu-i loc decât de un triplu salt mortal

şi-un carnaval de conjunctură

biletele-s gratuite

doar costumaţia trebuie plătită cu viaţa

la nevoie se acceptă şi-n rate


- 87 -

Răstignită între „a fi” şi „a face”

*ciutura de sub coaste*

am nevoie să „fiu” mai stringent ca expiraţia lumii

în eul fracţionat de seisme

capcana verbului „a face” muşcă prea aprig

din carnea veşniciei trecătoare cu obstinaţie depărtez pereţii de aer

să-mi fac loc nemăsurabil cum exist în holograma întâiului

(pe eşafodul realului când e pusă inima nu vrea să ridice satârul să-şi ucidă

dublul eteric nimănui nu i se eliberează procură călău să-şi fie

indiferent de contractele cărnii)

pliez smerită interstiţiul dintre pulsaţii

candoarea altor măşti va elibera pegaşii cărora epiderma casabilă a

prezentului

nu le mai poate asigura necesara tavă de jăratec

fără a decoji nici o culoare transcendentală şi nici o acţiune în mine

trebuie să curg rotund o respiraţie atât de subtilă a fiinţării

aşa cum torţionarul „a face” nicicând n-o să accepte ancorat în materie

somnolenţa grea a energiei fără conştiinţă de sine

noaptea ce-şi digeră lacom seminţele

insomnia şlefuieşte perfecţiunea în oameni până când spaţiul pare că nu e

dar ecouri transmit impregnarea aurică totului

nu rămâne decât să măsor

cât de adânc pot fora duhul să-i extrag sacrul din cuvinte

la care intersecţie să organizez orgii selecte de viaţă încă n-am aflat

am oprit pendulul să inspir cine sunt genunea e ofertantă celor ce au alergii

la confort

pe marginea lui „dacă” e periculos fântâna cioplită sub coaste doar singură

îşi poate otrăvi licoarea băltindu-şi esenţele

nu se ştie cum un cine imprevizibil anulează gravitaţia împătimiţilor

zborului

mersul pe stele prea jos de tine

bulevardul trăirii pe centru străbate necunoscutul scrumeşte foliile tainei

între valţurile verbului „a face” mereu a face somnambulic ceva pare

singura opţiune

răspântia doare ca o rană ce nu se mai vindecă

punctul e zero în mine şi nu vreau să mişc nici o moleculă de aer

doar nimicul iese însetat când îmi număr dinţii albi

şi muşcătura răneşte


- 88 -

Tudor CICU

#Membru USR, filiala Dobrogea, 2009;

Data şi locul naşterii: 05.04.1952, sat Tătaru (fost Azaplar),

comuna Comana, judeţul Constanţa;

Domiciliul actual: Buzău;


Debut literar în reviste printate: cu povestire, în Revista „Tomis”, 1972;


- „Cu marea în suflet”, poezii, 2005;

- „Iarba de mare”, roman, 2006;

- „Călător prin Valea Plângerii”, povestiri, 2007;

- „La temelia cetăţii”, jurnal de lector, 2008;

- „Cântece la dairea”, poezii, 2008;

- „Asediul cuvintelor”, critică literară, 2010;

- „11 poeţi x 11 poeme”, antologie de autor, 2010;

- „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, monografie-eseu, 2011;

- „Geamantanul cu vise”, poezii, 2012;

- „Cu traista de basme prin lume”, povestiri, 2012;

- „Balaurul mărilor”, povestiri, 2013;

- „Niciodată parodii”, parodii, 2013;

- „Alergând după o himeră”, eseu, 2014;

- „Prieteni prin cărţi”, (coautor), eseistică, 2015;

- „Azaplar”, povestiri, 2015;

- „Cel mai frumos cântec vine pe furiş”, poezie, (coautor), 2015;

- „Tătărușca”, roman (coautor), 2016;

- „Corăbiile Greuceanului”, poezie, 2016;

- „Fata cu smochine”, roman, 2016;

- „Scrisori din prisaca de la Negoșina”, eseu, 2016;

Prezenţe în antologii şi în volume colective (cu ISBN): Prezent, cu poezie,

în două antologii. Este cuprins în „Dicţionarul Scriitorilor Români de azi”, de Boris

Crăciun, Iaşi 2011;


- Premiul I, acordat de Liga scriitorilor din Vrancea, pentru „Liviu Ioan

Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, 2011;

- Premiul USR Filiala Dobrogea pentru „Istorie literară şi eseu”, 2011;

- Premiul „Victor Frunză”, Festivalul Internaţional de creaţie literară „Titel

Constantinescu”, ediţia a V-a, pentru volumul „Cu traista de basme prin lume”;

- Premiul special pentru critică: Festivalul literar „Salonul literar”, Panciu,

2014;

- Diplome de excelenţă din partea: Festivalul Naţional de poezie „Emil

Botta”, 2013 ş.a.;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Tomis”,

„Luceafărul”, „Ing”, „Opinia”, „Renaşterea culturală”, „Oglinda literară”, „Bucovina


- 89 -

literară”, „Sud”, „Spaţii culturale”, „Vitralii”, „Dunărea de jos”, „Helis”, „Vatra

veche”, „Pro Saeculum” ş.a.;

Recenzii şi articole semnate de: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Emil

Lungeanu, Titi Damian, Aurel Anghel, Ion Roşioru, Ion Roşioru, Gheorghe

Postelnicu, Mircea Dinutz, Passionaria Stoicescu, Andrei Gheorghe Neagu, Dumitru

Augustin Doman, Adrian Alui Gheorghe, Teo Cabel, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu-

Roman ş.a.

Ziua în care ursitoarele n-au mai venit

– Nea Gheorghe?! Măi, nea Gheorgheee!...

Omul strigase cu toată puterea la poartă, dar văzând că nimeni nu ieşea din

casă bătu cât putu de tare, în ţambre, cu bastonul pe care-l ţinea în mână şi în care se

sprijinea să nu alunece pe drumul îngheţat şi înzăpezit. Abia răzbise până aici, prin

troienele viscolite pe alocuri în ghemotoace strânse ca nişte ciurlani surprinşi

încremeniţi pe câmp. Ghinionul lui să se afle tocmai atunci de pază la primărie când

primise acel telefon prin care se anunţa că drumul judeţean, începând cu podul de

cale ferată dinspre Chirnogeni spre Comana, era impracticabil. Nămeţii, îndeosebi în

zona podului de cale ferată, peste şosea, făcea imposibilă înaintarea autosanitarei şi a

echipajului format dintr-un medic şi o asistentă, spre Comana. Lui Dumitru,

paznicului de schimb de la primărie, îi revenise sarcina de a anunţa familia lui

Gheorghe Stoenciu că echipajul SMURD, de la spitalul din oraşul de graniţă, cel mai

apropiat de Comana, o putea prelua doar de dincolo de pod pe femeia care trebuia să

nască şi pentru care se primise apelul de urgenţă. Şi doar dacă între orele şapte, cel

târziu opt ale dimineţii, cineva ar fi transportat-o, cu orice mijloace, până acolo.

Elisaveta, mama fetei aflată în chinurile naşterii, se afla în casă alături de

fiică-sa când se auzi acele bătăi disperate în poartă. Gheorghe al ei trimisese deja

vorbă de ieri seară, prin telefonul de la primărie, că fata lor care nu putea să nască

acasă şi de două nopţi îi stătea la căpătâi mai multe vecine, trebuia neapărat dusă la

spital. Aştepta numai ca vremea să se mai potolească, să nu mai bată pustiul de crivăţ

şi să se mai înmoaie oleacă gerul, care parcă dinadins, acum în prag de sfântul Ştefan

începuse să se înteţească. Gheorghe, aflat dis-de-dimineaţă de la orele cinci în grajd,

auzi şi el acele bătăi în poarta de la drum. Lăsă furcoiul din mână şi ieşi în curte.

Elisaveta ieşise şi ea în prispa casei şi tocmai îşi căuta şoşonii, când Gheorghe,

zărind-o agitată, îi porunci:

– Femeie, tu, intră în casă! Lasă că mă duc eu...

Elisaveta urmări îngrijorată siluetele celor doi stând de vorbă şi abia când

omul ei se dezlipi de la poarta dinspre drum, îl întrebă din priviri ce şi cum, însă

înţelese din tăcerea acestuia că nu mai era timp de aşteptare pentru niciunul dintre ei.

Când bărbatul se opri în dreptul său, îl auzi:

– Ce mai stai şi te uiţi la mine? Îmbrăcaţi-o cât mai gros şi aduceţi-o la

sanie. Au dat telefon de la spital că salvarea nu mai poate înainta de la podul dinspre

Chirnogeni din cauza nămeţilor de patru-cinci metri. Toată zăpada, zicea Dumitru, a


- 90 -

viscolit-o crivăţul de pe câmp de a îngrămădit-o la adăpostul podului. Eu o să scot

sania mare, pun şi coşul de la căruţă pe ea, cu paie ca aşternut. Mă duc să înham

calul.

Femeia lui mai întrebase ceva, dar Gheorghe al ei nu-i mai răspunsese.

Înţelesese că Gheorghe nu glumea şi intră grăbită în casă. Până la acel pod, ştia şi ea

că era cale de peste zece kilometri, dacă nu mai bine. Trebuiau să se grăbească. Abia

când reveni pe prispă, văzu că Gheorghe scosese calul din grajd şi tocmai îl înhăma

la sanie. De Roibu, calul său favorit, Gheorghe nu se dezlipea fără o bătaie uşoară cu

palma pe grumaz, semn că în el își punea toată baza. Aşa făcuse şi acum.

– Măi, Gheorghe! îi strigă Elisaveta: Măcar de l-ai lua şi pe Ionică. Ţi-o ţine

de urât la drum. Nu mai e copil, de-acuma...

– El ce spune? întrebă Gheorghe. Vrea musai să meargă?

– Apoi toată noaptea a stat cu ochii pe geam să vadă dacă au să vină

ursitoarele la fereastră. Nebunele astea i-au băgat în cap de toate. (Se referea la

femeile care stătuseră toată noaptea la căpătâiul Mariei şi-i turnase la ureche

copilului tot felul de poveşti.)

Atât spusese Elisaveta şi intrase grăbită în casă, să-i spună copilului să se

îmbrace degrabă pentru drum. Gheorghe tropăi din opinci pe lângă sireap ca să se

mai încălzească. Verifică, printr-o bătaie de degete, clopoţelul de la gâtul calului

(sunetul lui îi dădea încredere), aşa cum o făcea de fiecare dată când pleca la drum

lung, fiindcă sunetul lui îl liniștea atât pe el cât şi pe Roibu. Încercă apoi cu piciorul

tălpile săniei pe care nu o mai scosese de mult din acel ungher al grajdului. Erau

solide – le cioplise cândva din lemn de salcâm trainic. Apoi se desprinse de lângă

sanie şi se duse la hambar, cu gând să dea drumul câinelui din lanţ. Dar câinele tot

sărea în două picioare gudurându-se la pieptul stăpânului şi mai mult îl încurca.

– Ho, Negrule, că mergi şi tu! Te iau cu mine... Mă prostule, n-ai să

tremuri, aici, în lanţ.

Vorbea cu câinele care i se gudura printre picioare, bucuros că fusese şi el

luat în seamă de stăpân. Gheorghe luă din cuiul bătut deasupra hambarului zgarda cu

colţi de fier pe care i-o aplică la gât, anume pentru a-l apăra de colţii haitelor de câini

cu care se mai încăiera atunci când îl lăsa slobod. Apoi îşi aminti că pe o poliţă, în

grajdul unde ţinea, calul avea o sticlă cu păcură cu care ungea hamul iarna şi roţile la

căruţă, vara. O săltă de pe poliţă împreună cu toporişca ce sta înfiptă în grindă şi le

duse la sanie. Băiatul şi cu mamă-sa erau deja lângă sanie. Elisaveta mai moşmondea

încă la nişte şaluri de lână pe lângă fiică-sa, după care trase un cojoc din lână miţoasă

de oaie peste cei doi:

– Să ai grijă mă, Gheorghe, la drum! Şi să-i dai doctorului cât o cere. Nu te

lăcomi!

– Mai bine ai fi întrebat-o pe Maria cu cine a făcut copilul ăsta... La ce-mi

foloseşte muţenia ei când m-o întreba doctorul unde e tatăl copilului?

Elisaveta îşi puse bărbia în piept. Tăcu mâlc. Înţelegea, măcar în clipele

alea, că trebuia să fie de partea fiicei, dar să nu-l supere tocmai acum nici pe

Gheorghe.

Gheorghe nu mai zise nimic. Îşi scuipă în palme, iar după ce îşi făcu crucea

cu degetele împreunate, la piept, puse mâna hotărât pe hăţurile învârtite după loitre şi


- 91 -

dădu ghes calului ciolănos de urni sania şi ieşi pe poartă în uliţa mare. În urmă mai

zări cum Elisaveta ţinea o lampă în mână, protejându-i cu podul palmei flacăra pe

deasupra sticlei, ca nu cumva să sufle vântul mai tare şi astfel s-o stingă. Se îndrepta

către grajd vrând a se mai uita, încă odată, dacă toate erau în ordine pe acolo.

Scoasă în uliţa mare, sania înainta hotărâtă pe drumul care se ivea sub

zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi

înţepenite de ger. Vântul mătura dinaintea ei o zăpadă măruntă şi aspră împrăştiind-o

în suluri pe câmp şi de acolo rostogolind-o până hăt mai departe. Gheorghe îşi

îndemna liniştit calul. O oarecare îngrijorare i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea

să privească din când în când la Ionică, iar acesta nu părea să spună ceva. Îi

clănţăneau, pesemne, dinţii în gură de atâta frig.

Satul în urma lor se trezea la viaţă sub pătura albă de zăpadă. Mai lătra câte

un câine pe undeva, mai scârţâia o portiţă înţepenită de ger şi lăsată slobodă; ca-n

orice sat de câmpie, care odată ce vin zorii, mai toţi se frământă prin gospodăriile lor.

Negru sufla domol în urma saniei bucuros că-şi urma stăpânul, dar cu urechile

ciulite, atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe

undeva prin bozii. După aproape o oră de mers, Gheorghe îşi auzi, în urmă, câinele

care se oprise în loc şi urla prelung ca atunci când (o vorbă din bătrâni se zice),

cineva are să moară în curând, ori nu mai are mult de trăit.

– Ce ai măi, prostule? Hai Negru, hai cu tata, îşi chemă Gheorghe câinele.

După asta se auzi urletul îndepărtat al lupilor, mai apoi trei mogâldeţe

cenuşii se arătară lunecând în salturi, una în spatele alteia, în zarea câmpiei. Imediat

acestea se desfăşurară într-o încercare de învăluire a prăzii pe care o descoperiseră

dintr-odată, ivită în largul câmpiei. Câinele se urni din loc şi mârâia la spatele saniei

simţind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. Gheorghe smulse din

perna pe care odihnea cu capul fiică-sa, un pumn de lână, apoi sări jos din sanie şi

opri calul în loc de-i înfundă în urechi ghemotoacele de lână. Asta mai lipsea! Să

sperie haita calul şi să nu-l mai poată stăpâni.

– Mă, Roibule, mă tată, stai liniştit, mă, că nu te atacă nimeni. Îi vorbea

calului ca unui om mare. Aşa vorbea Gheorghe cu toţi caii pe care i-a avut. Pe toţi îi

ştia ca făcând parte din familie. Roibu îşi mesteca zăbala în gură şi fremăta dând din

cap, adică „se înţelege, se înţelege”, doar îşi cunoştea stăpânul. Trasă de cal, sania

mai străbătu, astfel, ceva vreme o bucată bună din drum. Lupii se apropiaseră însă

ameninţător de aproape, îndârjiţi de apropierea prăzii. Ionică privea încremenit la

mogâldeţele cenuşii şi i se păru că şi acestea îl priveau duşmănos. Îl auzi pe taică-său

vorbindu-i deodată, precipitat:

– Ţine hăţurile, Ionică! Strânge bine să nu le scapi din mână! zise Gheorghe

apoi îşi slăbi cureaua de la pantaloni şi desfăşură brâul de lână ce-i înfăşura mijlocul.

După ce îşi strânse la loc cureaua, Gheorghe izbi cu toporişca în scândura laterală a

coşului de la sanie şi desprinse o stinghie groasă de două degete la capătul căreia

înfăşură strâns brâul, încropind o feştilă peste care turnă păcura din sticla aruncată

peste paiele aşternute în coşul saniei. Scăpărând la rând câteva beţe de chibrit, reuşi

să o aprindă. Când aceasta începu să ardă, împrăştiind în jur flăcărui roşiatice, sări

din sanie având toporişca înfiptă la şold şi apucă de căpiţeaua calului strunindu-l să

meargă la pas. Cu torţa aprinsă, ştia el că pe fiarele înfometate le puteai ţine ceva mai


- 92 -

la distanţă. Calul simţise ceva şi fornăia speriat, scoţând aburi pe nări. Gheorghe nu-l

lăsa să-şi ia avânt. Ţinea strâns de căpiţea şi-i vorbea mai tot timpul:

– Ho, mă!... Ho, Roibule, aşa mă.... Stai uşor cu tata... În acelaşi timp privea

însă cu îngrijorare şi înainte, sperând să zărească podul de cale ferată unde i se

spusese că îi aştepta cei de la urgenţe. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Negru

ţâşni de la fundul saniei repezindu-se la gâtul lupandrului mai tânăr, cel care se

apropiase hotărât şi nesperat de aproape. Ceilalţi doi lupi, fiind pesemne mai bătrâni,

rămăseseră împreună, precauţi, ceva mai departe, urmărind cu boturile întoarse

alunecarea saniei pe drumul alb de omăt. Luat pe neaşteptate, lupul puiandru se

prăvăli peste cap, cu Negru în zăpadă. Se auzi un schelălăit de fiară încolţită şi

Gheorghe mai văzu cum cele doua animale se muşcau cu ură, într-o rostogolire

continuă prin zăpadă. Lupandrul nu se aşteptase însă la asaltul nimicitor al câinelui şi

se rostogoli năucit pe spate sub greutatea care îl doborâse în zăpadă. Gheorghe apucă

să-i mai vadă doar ochii scăpărători şi colţii scoşi în evidenţă. Dădu drumul căpiţelei

şi înfipse torţa în sanie, lângă loitre:

– Ţine strâns, mă, calul, să nu se sperie şi s-o ia la fugă. Ionică, auzi, mă?...

strigă el la băiat şi se întoarse brusc cu toporişca în mână spre locul încăierării. Lupta

se pare că era pe sfârşite. Colţii lupandrului, pesemne, se înfipsese în zgarda cu colţi

de fier de la gâtul lui Negru, întrucât se auzi un schelălăit străin, destul de jalnic.

Întoarcerea bruscă pe care o făcuse Gheorghe, înarmat, oprise fiara în loc şi în

încercarea de a se desprinde din încăierare, aceasta îşi repezise iarăşi colţii în

grumazul câinelui, însă zgarda de fier îşi făcu din nou datoria. Urletul fiarei îl făcu pe

Gheorghe să înjure cu voce tare. Glasul îngrozit al omului derută jivina. Gheorghe

izbi cu toporişca, în faţă, din toată încheietura braţului. Se auzi un trosnet de oase

sfărâmate, iar sângele fiarei ţâşni, puturos, în zăpadă. Negru sărise la o parte, gata

însă să vină în ajutorul stăpânului. Lovitura pe care o dăduse îl dezechilibră pe

Gheorghe. Ionică privi ca la un tablou halucinant cum trupul tatălui său se prăbuşea

peste al animalului, în zăpada însângerată.

– Tatăă!... strigă el cât putu de tare şi înfricoşat. Mă, tăicuţule, ce faci,

mă?... dar se opri. Soră-sa, Maria, auzise acel ţipăt al fratelui mai mic şi îşi săltase

capul de pe pernă de-l privea ciudat dintre blănurile îngrămădite în sanie. Dar cum

băiatul părea a privi în gol, Maria puse capul la loc și oftă îndelung. Apoi o luă

durerile de se strânse ghem, sub cojocul de lână. Ionică mai auzi doar un geamăt

prelung. Începu să dârdâie din tot corpul şi se porni să plângă. Privi către soră-sa,

printre lacrimi şi, clănţănind tot mai des din dinţi, cuvintele îl înecară:

– La ce ai mai venit şi tu pe lume, mă? Nimeni nu te vrea. Până şi lupii ţi-au

dat de urmă înaintea ursitoarelor. Tu mai lipseai...

Nu mai înţelegea nici el cum se ajunsese aici. Cum de se răcise toate în

familia lor, de când se aflase că Maria, sora lui cu şase ani mai mare, rămăsese

însărcinată, dar nimeni nu scosese nimic de la ea? Cine era tatăl?! Cum se întâmplase

toate astea, atâta timp cât Gheorghe, tatăl lor, îi ţinuse strânşi în jurul familiei, pe

toţi? Privea uimit acum în jur şi nu înţelegea cum de-i venise astfel de gânduri. Lupii

bătrâni se agitau la distanţă neînţelegând nici ei ce se întâmplase cu puiandrul cel

nesăbuit, desprins temerar din haită. Ionică mai văzu cum tatăl său se ridică din

zăpadă, împingând cu picioarele trupul lupandrului răsturnat pe spate, ce încă mai


- 93 -

bâţâia, spasmodic, din picioare. Gheorghe avea ochii înneguraţi şi petele sângelui

proaspăt împroşcate pe pufoaică îi provocă acele convulsii ale trupului de parcă i s-ar

fi făcut frig subit. Mai merseseră o bucată de drum, după care tatăl fu cel care rupse

tăcerea:

– Ionică... abia rosti Gheorghe, lăsându-se istovit pe loitra saniei: Am dat de

buza mormanului de zăpadă. Calul nu mai poate înainta de aici… Și nici eu… Cred

că nu mai e mult până la pod. L-am zărit mai adineauri, undeva acolo. Ridică mâna și

îi indică fiului, direcția. Auzi, mă?... Parcă s-a rupt ceva în mine... Nu mai văd bine

deloc. Du-te, fiule! Ei trebuie că sunt deja dincolo de pod. Spune-le și lor că am ajuns

până aici...

Când tatăl său se lăsase moale pe tălpică, Ionică a crezut că a venit sfârșitul

lumii. Vedea în urmă două mogâldeţe cenuşii dând roată, precipitate, acelui loc

blestemat, ca nişte corbi care pluteau pe un cer alb deasupra hoitului abia descoperit,

ori înfruptându-se dintr-un ospăţ straniu, şi le auzea din când în când urletul prelung,

tot mai îndepărtat. Privi la tatăl său care își scosese din pufoaică pachetul cu țigări și

tocmai scăpărase chibritul pentru a-și aprinde o țigară. Zări, în urma lor, la orizont,

jumătate din discul roșu al soarelui. Se desprinse de sania în care trei vieți depindea

numai de el. „Trebuie să reușesc... trebuie... trebuie!” Cu acest gând porni, hotărât,

prin troiene. După ce trecu cu greutate de primii nămeți, la nicio sută de metri de

unde se afla, zări podul și mașina celor de la salvare. Atât mai putu, să ridice mâinile

și să strige cât putu de tare:

– Hei! Aici!... Aici suntem. Și căzu, răpus de efort, în mormanul de zăpadă.

Așa îl găsiră cei din echipajul trimis în întâmpinarea fetei aflată în chinurile nașterii.

Maria născu în ambulanţă, dar Victor, cel care se născuse atunci, avea să afle toate

astea mult mai târziu.

Gâlceava dintre vecini

„Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer”, spunea

Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa

lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce

mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi

maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când

au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit

ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o

lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel

care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi care venea la oraş într-o caleaşcă

luxoasă. Şi apoi de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl

luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi

invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat

imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise

convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite,

ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii, că stăpânii nu-s

acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde


- 94 -

rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi unde, de

altfel, l-a şi găsit ofiţerimea ce, din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca,

fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea.

Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă, ca morală, cu gâlceava

dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini, prin singurul gard care-i despărţea,

din satul meu. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moşul Stan semăna cu

acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda el chiar degeaba. În grădina

sa, creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze de prin împrejurimi. Asta, până

într-o zi, când, caprele turcului au pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum

anume, de au făcut prăpăd prin straturile de varză a lui moşu Stan. Văzându-şi

grădina răsărită numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de

cap. A bănuit, într-un fel, că aici numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că prea

stăteau în ograda turcului, sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în

sus, mestecau nesimţite, din fălcile lor hidoase, pesemne, varza lui înghiţită pe de-a

întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta turcului. Moş

Ismail ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel

care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase

aşa din aşternut.

– Turcule la Râm, caprele tale la râm, au mâncat toată varza, la râm... îşi

începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie

înţeles.

– Anadâm, anadâm... căută să-l potolească turcul pe moşul Stan. În limba

lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?

– Înădim, înădim pe p… mă-sii, că n-au rămas decât cotoarele...

Ce şi-or mai fi zis unul altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la

urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania

cu turcul. Cert este că toată viaţa nu şi-au mai vorbit. Şi doar erau doi consăteni de

ispravă…

Carul cu boi

Unchiul Nicolae, din sătucul unde m-am născut, îmi povestea odată că, pe

când era mai tânăr, împreună cu moşu-său, Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu

boi, la iarmaroc, la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi

aldămaşul, pentru o vânzare de grâu şi porumb, cu acei străini şi, după aceea, au

plecat către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii pășeau rar, hăis şi cea,

hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului – începuse și să ningă –, moşu-său zice:

– Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi. Vezi bine de ţine drumul drept, că

eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul

carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.

Zis şi făcut, continua el istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi

să astupe drumul, iar fulgii de nea albise totul în jur până la orbire. Nu ştiu câte

ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu-său, că-l

zgâlţâia cât putea de tare:


- 95 -

– Mă, nepoate, ce dracu făcuşi mă? îl certa moşu-său. Scoală, scoală, mă,

odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s, mă, boii?

– Ce boi? Care boi? Ce tot îndrugi acolo de boi, tataie? bâiguia Nicolae,

încercând să se dezmeticească din somnul, ce se vedea cât de colo, îl luase şi pe el pe

negândite.

– Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt? îi striga în

ureche moşu-său, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care

căzuse.

– Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt! făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la

rost.

– Păi asta văd şi eu, zice moşu-său. Au fost până să aţipesc eu, şi acum gata,

nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am

rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti, în pustia asta, să ne tragă nouă carul?

Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-a pus... Să

plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!... se frământa el, din coşul căruţei.

Asta vedea şi unchiul Nicolae că, de acum înainte, nu se mai putea pune

mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca

mucalitul Dănilă, din poveste. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu

pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap,

de ciudă, se dădu moşu-său jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era

ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul

jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în

mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului.

Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să

se aştearnă, îi acoperise cu totul.

Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu

prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care poate, şi acum

rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva, s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea.

Elegie

– Iată marea! Marea... spuneai,

Cu valurile ei de mătasă,

E rochia mea de mireasă.

Iar plaja, nisipul, e strai

De ginere-ales, ca un crai

Ce mână caleaşca spre casă.

– Hai, vântule, la rându-mi strigai

Ca la nişte căluţi numai spume...

Aleargă, aleargă prin lume

Ca jarul întors sub vătrai.


- 96 -

Că vina, pe cine să dai,

Când n-ai, preafrumoaso, un nume?

– Şi, tu, cine eşti, cine eşti...

De crezi prea robit în cuvinte?

Mormânt şi pustiu va cuprinde

Şi-atunci când îmi spui doar poveşti.

De-aceea te las la caleşti,

Să-mi mâni bidiviii, oriunde!

Eu când aud iarna...

Eu când aud iarna cum bate la geam

Cu aripi de vulturi şi gheare de pradă

Tu zici că la munte, în codri, pe-un ram

O pasăre cântă, de-aduce zăpadă.

În timp ce spui asta, tot cred că aud

Că-n glume te dai când cu frigul ori gerul.

Talanga sub streşini pe creanga de dud

Întruna colindă de sfâşie cerul.

Cum cea de se vinde, pe-un pumn de arginţi

Şi crede-n ursita cu daruri promise,

Voi, bunii prieteni, beţi ceaiuri fierbinţi

Prin gări de iluzii, dând frâie la vise.

Şi tot mai departe, departe de voi

Şi cea aşteptată să spună: niciunde,

Nu sunt privighetori, ca iarna la noi;

De-ai şti să le-asculţi, sunt gata să cânte.

Partitură de iarnă

Pe partitura iernii, Renoir pictă de-un veac

Cu mână de maestru o lebădă şi-un lac.

Privind uimit tabloul, Ceaikovski, inspirat,

Într-un balet transpune ce îngerii-au livrat.

Trudeşte prin cuvinte odată un poet,

Lev Ivanov, în transă, şi scrie un libret


- 97 -

Cu nişte elfi din basme în dansul împletit

Cu câteva prinţese dintr-un tărâm vrăjit.

Noi ce grăbiţi privit-am sub cerul temnicer,

Ştim ce idile neaua, ori alte vămi din cer

Sub luna în pătrar şi vânt iscat din munte,

Furiş, ne-a dat trădării sărutul lor pe frunte?

Cântec de noapte

Te ridici într-un târziu de noapte

Tragi un colţ perdelei de la geam

Pe pervaz gutuile sunt coapte

Ca în ziua când le culegeam.

Şi asculţi. De undeva din zare

Printr-un şir de zarzări şi castani

Urcă-n cer colinde oarecare

Ca-n copilăria noastră de puştani.

Inima de vulturi ţi-este plină

Scormone în tine doar fiori:

„Nu mai sunt copilă! E o vină?”

(Sufletul se roagă deseori)

Numai eu în copca unui gând

Ca un prunc născut în ieslea caldă

Mă tot rog să trag peste cuvânt

Spada ursitoarelor, din scaldă.


- 98 -

Ana CÎMPEANU

#Administrator-editor pe site-ul Însemne culturale.

Data şi locul naşterii: 04.12.1968, Bucureşti;

Debut literar: Scriu încă din liceu, iar ca profesor de Limba şi

literatura română şi de Limba latină, la Liceul teoretic

„Decebal”, din capitală, timp de 24 de ani, am format generaţii

de elevi, am fondat o trupă de teatru, „Mimesis”, o revistă

literară, „Arcadia” și un Cenaclu literar şcolar, ajutând la formarea gustului pentru

literatura de bună calitate şi la şlefuirea stilului multor creatori.

Dureri

Copacii tineri pier fără speranţă,

ucişi prădalnic într-o zi de vineri,

căci moartea n-are nicidecum vacanţă

şi nu cunoaşte tainice reţineri.

Ne lasă văduvi de iluzii calde,

de-mbrăţişări, de râsete zglobii,

ca sufletu-n durere să se scalde,

să ne mirăm că suntem încă vii.

Din cioburi de-amintiri culegem clipe,

le-nchidem în clepsidre de argint,

e viaţa slalom scurt printre risipe,

oglinzile ne ceartă şi ne mint.

Sunt norocoşi cei ce se duc în stele,

abandonează grelele poveri,

dar existenţa noastră-i joc de iele,

un drum haotic către nicăieri.

Reîntoarcerea îngerilor

Din când în când

la intervale care ne scapă

îngeri poposesc printre noi

ne privesc cu aparentă candoare


- 99 -

şi ne oferă o transfuzie de profunzime

ne povestesc despre lumea lor

ne dau răspunsuri la întrebări pe care nu ştim să le rostim

alină dureri ce mustesc în noi de sute de ani

transferă asupră-le neîmplinirile noastre mărunte

şi ne ating cu aripa lor

ca să putem urca sfioşi încă o treaptă

pe scara ce duce spre anticamera purgatoriului

atât de multă nevoie avem

de sângele lor tânăr şi inocent

încât nu realizăm că ei sunt doar nişte vizitatori

în muzeul de ratări al vieţii noastre anoste

nu ştim de unde şi de ce vin

sau ce am făcut să îi merităm

germinează în straturi de tristeţi cotidiene

şi răsar întrupaţi în plămade de lumină

păşesc senini cu sufletul desculţ prin iarba deasă

a grijilor noastre amare şi reci

fără teama că spinii de pe drumurile nedesţelenite

ar putea să îi rănească şi să-i doară

e de ajuns o alchimie angelică

să metamorfozeze cerul nostru opac

într-un potir fără sfârşit şi fără început

din care picură elixir vrăjit în arterele universului

şi graţie lor plouă uneori cu binecuvântare

asupra capetelor noastre

pleacă apoi discreţi

fără să deranjeze pe nimeni

ei ştiu că nu sunt din lumea aceasta

şi ne anunţă întotdeauna

chiar dacă noi nu suntem pregătiţi să îi credem

ne privesc cu o blândeţe fără vârstă

dincolo de bine şi de rău

îşi desfac aripile larg

se dizolvă apoi în albastru

şi ne lasă pe noi orfani de iluzii

cotropiţi de dileme şi de nelinişti

iar în urma lor cu un subtil parfum tainic

ca un cântec al cărui text nu a fost încă scris

rămâne speranţa că vom retrăi într-o zi

reîntoarcerea îngerilor


- 100 -

Zbor

Tată,

e atâta soare-n mine

şi simt cum molcom

degetele-mi ard,

e o beţie blândă de înalt

şi o tăcere groasă de smarald,

toate durerile-s lăsate-acum

jos, într-o biată margine de drum.

Cerul deschis e astăzi pentru noi,

căci suntem, tată, singuri, amândoi,

tu jos în margine de val,

între real şi ireal,

eu sus, pe soare sunt stăpân,

tu pleacă,

eu aici rămân.

Şi aripile-mi curg încet

din ceară, suflet de poet,

de moarte, tată, nu mi-e frică,

eu mă cufund în nemurire,

de zbor mi-e sufletul zidire,

beţie dulce şi subţire.

Icare, Icare, strigi către zare.

Te aud, tată,

strigi foarte tare.

Fiule, nu urca pân' la soare!

Zborul e, tată,

beţie, uitare.

Mă pierd în văzduh,

ameţit de uimire,

cutezanţă şi patimă,

dor de ducă,

Zidire.

Perseidă de duminică

M-am rătăcit

vă privesc chipurile străine

nu mă înec în mine

nu mă înalţ în mine

mă vărs în alţii zi de zi

neliniştile mi le înfăşor


- 101 -

de gleznele voastre grăbite

atunci când resemnaţi poposiţi

în staţiile de autobuz din calea lactee

scurte sinapse luminoase

vă irită cortexul si se scurg

în chakra din plexul solar

în timpul săptămânii

vă mângâi ochii epuizaţi

de căutarea sisifică

a drumului spre idealuri calpe

dar duminica

ies de sub acoperire

sunt o perseidă

bat la porţile inimii voastre

cu haina mea de vară

dăruiesc speranţe

vise şi iubiri

pe care voi le confundaţi

cu secvenţe de cometă

surorile mele ajung în august aici

mă simt stingheră într-un alt anotimp

în căutare de armonii astrale

domesticesc cu un diapazon incandescent

spaţiul afon dintre secunde

în privirile voastre dimineaţa e frig

aşadar rogu-vă

deschideţi-mi artera aortică ascendentă

mă voi strecura printr-o coronară

lăsaţi-mă să locuiesc

într-un atriu mic

şi poate

într-o zi

o să vă îmbolnăviţi

de fericire.

Vanitas vanitatum omnia vanitas

Durerea aridă arde sufletul greu

Muşcă din noi şi înghite pe nemestecate

Râde hâd destinul prelins pe la colţurile viselor

Otrăvite de nelinişti toride

Cuvintele au murit de mult

Desagile zilelor grele aruncă sare pe rană


- 102 -

Plecările nu au nevoie de gări

Nimeni nu te anunţă când urmează să treci

Din zborul înalt în adâncă furtună

Cuţitele secundelor amare

Scurg sângele din venele amintirilor noastre

Neputinţa îmbracă suferinţa în haine zdrenţuite

Silabele mor pe buzele arse de aşteptare

În arterele obosite pulsează clopote de jale

Întunericul zădărniciei învăluie cerul fierbinte

Întrebări fără răspuns se sting în revolte amputate

De zarurile aruncate de soartă în miezul bulboanei

Apa vieţii şi a morţii pe noi de ei ne desparte

Luntraşul vine implacabil să-şi culeagă obolul

Cei mai buni pleacă primii

Ne seacă fântânile inimii

Ciuturile toate sunt sparte

Săpăm cu palme sângerânde de disperare

scări spre lumi neştiute

ne legăm cu funii de lumină de cei duşi

vanitas vanitatum omnia vanitas

neliniştea clădeşte castele de nisip

în care locuiesc zilele ucise de clipa de plumb

ce a amuţit pe vecie speranţa.

Tăcere

Doctore,

cu mine se întâmplă ceva!

Mi s-au îmbolnăvit cuvintele,

îşi ţipă silabele în adâncuri

şi refuză să iasă la lumină.

N-am putea vorbi în limba copacilor?

Ei măcar nu cunosc gramatica disperării.

Ştii, de când mă răneşte zgomotul oraşului,

caut, prin toate amintirile,

motive de a face faţă provocărilor fiecărei zile,

mă obosesc zorile, pietrele drumului

ce se ascut sub tălpile mele,

sunt captivă într-o cămaşă de zale,

făurită din dureri care ard sufletul mort.

Am construit o plută,

împletită din fragile inele de linişte verde

şi am pornit pe ape de dor,


- 103 -

dar m-am rătăcit în ochiul furtunii, doctore,

m-am tăiat într-o lacrimă

şi amare nelinişti rup rănile vechi,

durerea asta sapă în mine munţi de sare,

iar tu, doctore, mă întrebi de ce tac?

Coşmar

Nu mă mai dor desfrunzirile

deja îmi sângerează tălpile

iar carnea mea ţipă mirată

că tu nu mai eşti tu

că eu nu mai sunt eu

am obosit de atâta striptease sentimental

m-ai contaminat cu scepticism

atenţie se închid uşile

bate vânt amar dinspre răsăritul cuvintelor

mi-a amorţit mirarea pe buze

silabele mi s-au risipit printre dalele de nelinişte

ale Viei Dolorosa din harta mea astrală

Mi-au intrat visele în carantină

a rămas doar coşmarul în care

tu nu mai eşti tu

eu nu mai sunt eu

Scrisoare toamnei

În culcuşul parfumat şi crud din adâncul pădurii de vise,

m-ai cuprins şi simt respiraţia pământului

vibrând în tandem cu bătăile inimii.

Trupul mi-e acum un mesteacăn argintiu,

doar vântul îmi mai aude gândurile,

în ceasul în care suflarea-i ascuţită

răscoleşte crengile plămădite din dorul

de atingerea aripilor de înger ce-şi mistuie secundele,

în zbatere incandescentă, pe cerul trăirii, năuc şi bolnav.

M-ai învelit cu tristeţea din cântecul ploii ce ne spală

de păcatele trufiei de a ne crede eterni

şi-n fierberea mustului dulce, plămădit din tăceri,

mă pierd în alaiul vegetal, celebrând anual

melancolii uitate în buzunarele prăfuite ale timpului veşted.


- 104 -

Am adunat bănuţi de ajuns să plătesc luntraşului vămile,

aşadar instanţei tale, toamnă, mă supun;

eu, doamnă, îmi aştept nemurirea cuminte,

lăsat-am în urmă patimi vechi şi dureri,

mi-am ispăşit păcatele prin calvarul existenţei umane

şi acum sunt lumină, iubire şi linişte.

De undeva, din stele, va veni un răspuns pentru nopţile mele,

într-o zi, voi renaşte-ntrupată în pasărea paradisului,

să îmbrac speranţele muritorilor în zeci de culori,

culese cu grijă din a ta paletă de nuanţe,

să le dăruiesc certitudinea frumuseţii nepieritoare,

topite în aureola fără vârstă a unui suflet în zbor.

Stare de vară

Pierdut linia destinului

O declar nulă

sunt obligată să oficializez situaţia

dacă mă opreşte vreun poliţist în trafic

nu va înţelege că am căutat-o ceva vreme

am escaladat cu greu ziduri de cuvinte

şi-mi sângerează tălpile goale

evident mi-am rătăcit pantofii

numai mie putea să mi se întâmple

şi nici măcar nu sunt Cenuşăreasa

pentru că un necaz nu vine niciodată singur

aflu de la radio că Prinţul e în concediu de studii

undeva pe Alfa Centauri

aşadar mi-a pierit şi ultima speranţă

horoscopul mă avertizează să am grijă cum mă comport

şi să nu fac azi glume cu cine nu trebuie

memoria nu e indicată în anumite momente

carpe diem spunea Horatius

vremuri toride ne aşteaptă prieteni

strâng în palmă un ciob de sticlă albastră

şi provoc soarta să răsară din nou

nu ştiu ce culoare are fericirea

iar cei de la Monitorul Oficial nu mă cred

că mi-am pierdut linia destinului

tocmai acum când miroase a vară

oare trebuia să precizez în finalul anunţului

găsitorului recompensă?


- 105 -

Aşteptare

Am scrijelit

cu colţurile sufletului

troienele de tăcere

din inima îngheţată

a muntelui de nelinişte

măruntaiele incandescente

ale timpului s-au reactivat

prin clepsidra spartă

se scurg cioburi de secunde speriate

arterele vremii vibrează

cu amar zgomot surd

toarnă otravă în gânduri

între buzele fierbinţi ale vulcanului

nu ne mai deosebim unii de alţii

am pleoapele arse de aşteptare

şi nu te pot recunoaşte

cataplasme de omăt am pus

pe coaja durerilor mute

dar zăpezile nu au răcit

lava nestinsă de lacrimi sărate

dacă mai treci prin uzina mea de vise

caută-mă tu.


- 106 -

Ionel Mony CONSTANTIN (Ionel Simion Constantin)

Data şi locul naşterii: 10.02.1946. Odobeşti, judeţul Vrancea;

Domiciliul actual: Focşani;


Debut literar în reviste printate: Anul 1989, cu poezie, proză,

fabule, rondeluri, epigrame, pamflete, memorialistică,

evocări… (sub diverse pseudonime literare: Ionel Vrânceanu,

Ion Săracu, Ionel Simion Constantin);


- „Întâmplări din vremea loviluţiei”, proză scurtă, 2014;

- „Inefabila tranziţie”, rondeluri reeditate, 2016;


- „Inefabila tranziţie”, rondeluri, 2003;

- „Cică nişte fabulişti”, 2004;

- „Tăierea mieilor”, 2005;

- „Cămaşa morţii”, 2006;


- „Scriitori contemporani din Vrancea prin interviuri”, 2015;

- „Vrancea Literară – Antologia scriitorilor vrânceni”, coordonator Culiţă

Ioan Uşurelu, 2016;


- Laureat, Festivalul naţional de umor „Ion Cănăvoiu”, Gorj, 1999, fabule;

- Premiul I, Târgu-Jiu, Gorj, 1999, fabule;

- Premiul al II-lea, Focşani, 2004, poezie bahică;

- Premiul al III-lea, Concursul de proză scurtă „Peregrinări” al Centrului de

excelenţă în promovarea creativităţii româneşti, Dublin-Irlanda, 2012;

- Premiul al II-lea, Festivalul naţional „Vrancea Literară”, proză scurtă,

2015 ș.a.;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Salonul literar”

(serie nouă şi veche, unde sunt redactor), „Negru pe Alb-Odobeşti”, „Oglinda

literară”, „Saeculum” ş.a. Jurnalism: „Milcovul”, „Diplomatic TV”, „Ziarul tău”,

„Vârstele şcolii”, „Tribuna învăţământului” ş.a.

PARODII:

Aproape de soare Optimism

Gina Zaharia Ionel Mony Constantin

S-alegem din codrii cărunţi Cu toate că suntem cărunţi

Timp verde şi-un pic de răcoare, Şi timpul nu are răbdare,

Să mergem, iubite, în munţi, Să mergem, iubito, în munţi,

S-ajungem aproape de soare. Să facem, copii, cu ardoare.


- 107 -

Să rupem din el amintiri, N-ai teamă de tot ce va fi!

Mai limpezi decât altădată, Deşi ne e fruntea ridată,

Să umplem un sat de iubiri Vom umple un sat cu copii

Ce nu le-am trăit niciodată. Vreau patru băieţi la o fată.

Cetatea întreagă să știe, S-ajungem noi până atunci,

De-o fi să găsim o scânteie, Și Domnul puteri să ne deie

C-om face, iubite, să fie, Hrăni-vom mulțimea de prunci

Lumini și pe calea atee. Cu lapte din Calea Lactee.

Din trupul nopţii... Iubire rustică Camelia Ardelean Ionel Mony Constantin

Din trupul nopții mi-am desprins sărutul Am coborât din tren la dracu-n praznic

Cu gust de alge și de meteori, Şi-aş fi rămas în haltă până-n zori,

Mi-s ochii tăi nemărginiți avutul, De tine, îmi era un dor năprasnic,

Cu-amurgul de sub pleoape mă-nfiori. Răcoarea nopţii îmi dădea fiori.

Pe buze reci de ploi și așteptare, Ştiam că nu ai casa prea aproape,

Mi-e șoapta haina-n care te îmbrac, Dar am plecat pe drumul către sat,

Un roi de frunze întomnarea are, Deşi noroiul sta să mă îngroape

Tu mi-ești tulpină sau îmi ești copac. Şi-un câine mă lătra ca un turbat.

Oriunde mergi, mi-e zborul mai aproape A început să plouă foarte tare;

De trupul tău și de necunoscut, Cum nu aveam cu ce să mă îmbrac,

Sub adieri, livezile ne-ngroape Cuprins fiind de-o neagră disperare,

În visul lor cu-aromă de vermut! Am stat adăpostit sub un copac.

Din trupul nopții mi-am desprins palatul La ziuă, casa ta mi-a fost palatul,

Cu fulgi de stele-n loc de cărămizi, Acolo unde ne-am iubit avizi,

Ți-s Cosânzeană, tu îmi ești păcatul – Când după ce s-a consumat păcatul,

Doi exilați de dragoste avizi... Am devorat salată de guvizi.

Pe vălul minții-mi plouă rătăcit Poem rescris Camelia Ardelean Ionel Mony Constantin

Pe vălul minții-mi plouă rătăcit, Mă tem că mintea mi s-a rătăcit,

Cuvinte pe sub picuri se destramă, Cuvintele îmi zburdă printre stele,

În tigva nopții iar m-am bălăcit, Cu graţie, pe muchie de cuţit,

Îmi joacă muza într-o nouă dramă. Rescriu poemul tinereţii mele.


- 108 -

Îmi joacă muza într-o nouă dramă, Rescriu poemul tinereţii mele.

Cu grația-i pe muchie de vis, Ca un Homer deja încărunţit

Își fâlfâie rugina lângă vamă, Eu, când voi fi doar oale şi ulcele,

Pe drumul dintre iad și paradis. Am să rămân la fel de-ndrăgostit.

Pe drumul dintre iad și paradis Am să rămân la fel de-ndrăgostit.

Sunt stoarse diminețile de sevă, Trecând prin ani, dar ce vă pasă vouă,

Iar nopțile-mi sunt scrise în zapis, Chiar dacă timpul a zburat grăbit

Sub astrul angrenat în noua grevă. Din visul meu, păstrez un strop de rouă.

Sub astrul angrenat în noua grevă Din visul meu, păstrând un strop de rouă

Mai caut primăvara în firide, Îmi prind la tâmple primii ghiocei

Din sloi reinventez o nouă Evă, Din coastă modelez o Evă nouă

Să-i sprijin cerul pe cariatide. Şi redevin Adam de dragul ei.

Când vechi apusuri aripile-mi frâng, Când, fericit, în braţe vreau s-o strâng,

Am răsăritul sub piciorul stâng... Mă calcă, reaua, pe piciorul stâng.

Iubire lacustră Noapte de vară

Vasilisia Lazăr (da Coza) Ionel Mony Constantin

Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline, Din vechiul burg răsună cântări de violine

Şi albe flori de apă în cercuri se desfac, Trec albe palmipede în zbor planat spre lac

E-o vreme ce miroase a mine şi a tine Tu le asculţi chemarea, lipindu-te de mine

Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac. Când îţi miros gutuia şi plâng ca un copac

În târgul plin de vise şi umbre androgine, Poeţii stau la mese, vagi umbre masculine

Prin care trec alene trăsurile de ceaţă, Iar fumul de ţigară-i învăluie în ceaţă

Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine Cu capul plin de fluturi scriu versuri androgine,

Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă. Şi sorb cu sete-aprinsă din vinul pus la gheaţă.

Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori Se învechesc arome dospite în butoaie

Şi toamne cad milenii, în transă, peste noi. Cu vinuri tăinuite anume pentru noi

Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori, Din cerul nopţii cade, un puişor de ploaie

Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi. Miroase a iubire, a mici, şi-a usturoi.

Rondelul zăpezilor de altădată Rondel fanat Valeria Merca Ionel Mony Constantin

Zăpezile de altădată Iubita mea puţin fanată,

Îmi ţin de foame, somn şi sete, Mi-aduc aminte, cu regrete,


- 109 -

Steluţe mi-au pictat în plete De-acele vremuri desuete,

Şi-un strop de linişte... ciudată. Când tremurai îmbrăţişată.

Părea câmpia fermecată Din gura fragedă de fată,

Pe-un luciu, fără de regrete Muşcam hulpav, ca un erete,

Zăpezile de altădată Iubita mea puţin fanată,

Îmi ţin de foame, somn şi sete Mi-aduc aminte, cu regrete.

Azi tot mai tristă mi se-arată Azi, nu mai eşti ca altădată.

Sticlirea-n ochii de erete... Când voi să te mângâi pe plete,

Strivesc în pumni priviri şirete, Te-ntorci cu faţa la perete

Doar lira mi-o vreau acordată Oftezi şi-adormi... nemângâiată

Zăpezilor de altădată. Iubita mea puţin fanată.

Sonet Sonet bahic Valeria Merca Ionel Mony Constantin

E în amurg şi-i vreme de furtună, E sâmbătă – sfârşit de săptămână...

Un ultim stol a încheiat parada, Azi, la birou, s-a terminat parada,

Dulăii vagabonzi inundă strada, Afară plouă de inundă strada

Spre miazănoapte fulgeră şi tună. Şi-un câine latră speriat când tună.

La crâşmă, peste drum, s-a-ncins şarada, Poeţii merg prin crâşme cu grămada,

Bătrânul Bachus – ţipete, cunună, Orgolioşi, talentul să-şi expună.

Iar ploaia răpăie, ca o nebună, Spre ziuă sunt cuprinşi de voie bună

Aprinse gânduri ţintuiesc arcada. Şi cântă de se zguduie arcada.

Pornesc alene pe poteci străine, Să merg şi eu, în cârciumă, îmi vine

Acolo paşi zglobii am îngropat, Acolo multe nopţi am adăstat

Surâsul mamei, pe moment, revine, Şi-am recitat chiar şi în limbi străine

Tăcerea se aşterne peste sat; Pe jumătate treaz, jumate beat,

Doar dorul se revarsă în suspine... Mă-ntreb nedumerit ce e cu mine:

De moarte, nici în vis, să nu fi dat. Sunt geniu anonim sau doar grizat?

Străine Străinul

Gina Zaharia Ionel Mony Constantin

Cu vocea de noapte, un gând mă întreabă: Cu vocea-i bătrână, azi, Bachus mă-ntreabă:

De ce rătăcești pe nisip mișcător? Pe unde-ai plecat, o, străin băutor?

Curând va veni iar refluxul, și-n grabă Se-adună chefliii, întoarce-te-n grabă,

Ne-om pierde ca oastea rănită-n picior. De vrei să mai afli vreun strop în urcior!


- 110 -

Eu mâna ți-oi strânge, oricât de departe Ascultă-i cum cântă, cu vocile sparte,

Ne-o duce torentul. Aud că prin lume, Cântări de beţie, ştiute prin lume!

O pasăre cântă cu sunete sparte, Cu cana în mână, târziu, hăt în noapte,

Și-mi pare că astăzi ne strigă pe nume! Să nu mai fim singuri, ne strigă pe nume!

Să-mi lași cerul nostru,să-l duci la răscruce, Revino la hanul din vechea răscruce,

Acolo sunt zboruri cum nu s-au văzut, Acolo sunt vinuri cum nu s-au văzut!

Cinci visuri se-nalță, un altul se duce, Merlotul te-nalţă, Cotnarul te duce,

Și-s toate străine, și-n toate-am crezut! Întreabă de Mony şi ia-l la băut!

Pustiu Octombrie Vasilisia Lazăr (da Coza) Ionel Mony Constantin

Octombrie, lacustru, se scurge-ncet din cer Octombrie-ntinde, nori negri pe cer

Şi streaşine oftează cu lacrimi reci şi grele, Din streşini se varsă reci stropi pe umbrele

Se tânguie văzduhul, avan miroase-a ger Sorbim câte-o cană de vin cu piper,

Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele. Iar Guţă ne cântă aceleaşi manele.

E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina, Se modifică ora şi a scăzut lumina

Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul. Cu frunze de-aramă s-a îmbrăcat pământul

Pe dealuri părăsite stăpână-i doar rugina, Pe dealurile viei stăpână e rugina,

Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul. Şi-n curte nestatornic auzi cum bate vântul

Arar se-aud în şoaptă cuvinte-nfiorate, Avem pe zi ce trece picioarele-ngheţate

Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia, Jăraticul din inimi îşi stinge vâlvătaia

Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate Ne spunem rugăciunea în pat pe jumătate

Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia Şi-am cam uitat, de-o vreme, să facem vorba aia.

Duminicile toamna Ceasuri de toamnă Angi Cristea Ionel Mony Constantin

Duminicile toamna au gust de tămâie, În ceasuri de toamnă, venim iar la vie,

Câmpia respiră dintre lanuri solemn, Păşind peste haturi cu pasul solemn,

Sus pe dealuri fură grauri gureşi în vie Atraşi de parfumul de vin şi răchie,

Cerul sculptează inimi livide în lemn. Având doar o ţintă şi-un singur îndemn.

Duminicile, toamna, sunt grele, rotunde, În ceasuri de toamnă, în hrube profunde,

Frunzele galbene ţipă-n stol de cocori Vom fi iar alături ca vechi băutori,

Ochiul vânăt al cerului se scurge-n unde, Sorbi-vom nectarul din butii rotunde,

Peste apele tulburi trec valuri de nori. Cu-aceleaşi perene şi blonde licori.


- 111 -

Duminicile, toamna, au şerpi la picioare, În ceasuri de toamnă, când moi în picioare,

Munţii îşi latră singurătatea-n stână, Ne-ntoarcem acasă, lătraţi de potăi,

Căpriori sar pe stânci sărace de soare, Pe uliţi înguste, sărace de soare,

Cerul îşi piaptănă astrele cu-o mână. La ore înnoptate pe tainice căi,

Duminicile toamna miroase-a tămâie, În ceasuri de toamnă, când suntem tămâie

Stele se aprind în altarele nopţii, Şi stelele ard în altarele nopţii,

Sufletul în arbori mutilaţi și-n pârâie Răcnim o cântare, cu limba lălâie,

Scrie gustul de gutui amare al morţii. Cu glasul extatic, ce scoală şi morţii.

Oglinda lunii… Rondel de poveste Valeria Merca Ionel Mony Constantin

Oglinda lunii stăruie pe ape, Oglinda lunii s-a oprit pe ape

Răzbat din cer cântări sfâşietoare; Privindu-mă un pic bănuitoare

– E ceas de adorată sărbătoare – Când o întreb: crăiasă, spune-mi, oare

Răsun-un bucium lin, tot mai aproape. Sunt eu cea mai frumoasă dintre toate?

Închide codru' ostenite pleoape Închid o clipă ostenite pleoape

Când susur de izvor e-n adăstare; Şi-aştept răspunsul ca pe-o uşurare,

Oglinda lunii stăruie pe ape, Oglinda lunii s-a oprit pe ape,

Răzbat din cer cântări sfâşietoare. Privindu-mă un pic bănuitoare.

Dorinţe care dor au să se-adape Vechile temeri, azi, mă prind în plasă

La slova cea pe veci nepieritoare Când luna-mi spune fără artificii:

A Regelui zidit, întru 'nălţare – E Albă ca Zăpada mai frumoasă,

Pe care nemurirea îl încape. În clipa-n care i se pun piticii.

Oglinda lunii s-a oprit pe ape Oglinda lunii s-a oprit pe ape.


- 112 -

Simion COZMESCU

Data şi locul naşterii: 25.08.1968, Călan, judeţul Hunedoara;


Blog: http://simioncozmescu.blogspot.ro/;

Debut literar în reviste şi publicaţii printate (cu

ISSN): Revista „Algoritm Literar”, nr. 6, 2012;


- „Poeme mai lungi decât numele tău”, Editura „Cenaclul de la Păltiniş”,

2015;


- „Suflet nemuritor”, 2013;

- „Cenaclul literar Lira 21”, 2013;

- „Confesiuni în virtual”, 2013;

- „Autograf pentru m(â)ine”, 2013;

- „Paradigme virtuale”, 2014;

- „Preludii pentru fluturi”, 2015;


- Premiul al III-lea, Concursul Literar internaţional „Visul”, poezie;

- Premiul al II-lea, Concursul „Alb hoinar”, poezie, 2015;

- Premiul al III-lea, Concursul „Labirinturi autumnale”, poezie, 2016;

- Menţiune, Festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil”, poezie, 2017;

Colaborări la reviste şi publicaţii printate (cu ISSN): „Algoritm Literar”,

„Singur”, „Lada de zestre” ş.a.

Recenzii şi articole semnate de: Ottilia Ardeleanu, Liviu Ofileanu ş.a.

Momentul

*

eu nu deschid uşi

în oameni sau rădăcini

în sucul de portocale sau clădiri

nu am bătut cu vânt în ferestre sau migdali

marmura nu se teme de mine

nu am săpat o inimă în ea să-i cer iertare

gândurile-mi sunt ca norii pe munţi

şi iarba nu se întoarce la auzul pasului meu

maci albi răsar pe măsură ce îmbătrânesc

de mult nu am mai auzit un mac roşu cântând

şi nici nu am mai văzut o tresărire în sufletul

zeităţii care trece plutind precum argintia lună

prin poienele cu maci roşii

prin poienele cu maci albi


- 113 -

**

eu nu voi muri în locul nimănui

nu a revendicat nimeni locul morţii mele

nu am revendicat nimănui locul morţii sale

naşterea a fost o întâmplare în viaţa mea

puteam să trăiesc şi fără să fiu născut

şi nu gândeam acum resemnat că e firesc să mor

simt cum mă învăluie linţoliul amintirilor

cu grijă să nu îmi tulbure sufletul

să nu tulbure apa vie a îngerului însetat

***

norii s-au ridicat cu tot cu vârfurile munţilor

lăsând mai mult loc cerului la orizont

eu rămân mai trist cu un dumnezeu

rămân mai fericit cu un înger

Frumoasa adormită

era cea mai frumoasă fată din oraş

visele ei străbăteau adolescenţii transparenţi

din fluidele cartiere ale oraşului stingher

ea visa şi undeva un adolescent se ridica de la pământ

ca o păpădie

dispărea în scurt timp cu un pocnet sec

de os rupt

în curând

străzile vorbăreţe apartamentele fragile

şcolile ipohondre cafenelele mătăsoase

parcurile lenevoase

erau pustii de adolescenţii transparenţi

lipsiţi de vise ai acelui oraş

într-o zi fata se trezi tuşind

sângele roşu îi păta batista

soarele lumina neputincios prin geamuri livide

au crezut că e o alergie la ambrozie sau puful

care plutea în acele zile neobişnuite prin aerul veşted

dar fata se stinse

câteva ore mai târziu

în următoarele zile

adolescenţii reapărură în oraş


- 114 -

unul câte unul

materializându-se cu acelaşi pocnet sec

au fost toţi prezenţi

la înmormântarea

celei mai frumoase fete care a visat vreodată

în acel oraş

Tulburare

Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet,

culcată în patul neurotic,

îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,

un cimitir abandonat de strigoi.

„Nu eşti real. Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră,

de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă;

tu nu eşti cel care spui,

nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.

Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,

m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul s-ar scurge

altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan

spărgându-se, călcat în copite de diavol. “

Pielea gâtului

părea a fi pielea unei frunze,

cu nervuri străbătute de un puls dureros.

Aşa mă simţeam

eram pulsul prin nervura unei frunze

rătăcind în toamnă.

Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).

Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.

A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.

A venit vara

ţi s-au liniştit cocorii sub piele

îţi spun mângâindu-ţi bătăile inimii

surâsul tău face să zăngăne portocalii în Corfu

a venit vara şi toate călătoriile încetează în apropierea soarelui

pereţii sunt aripi legate cu ceară

şi odăile care ne ţin prizonieri s-au prăbuşit

un lan cu flori şi o tăcere între ape ne sunt aproape

şi ne sunt departe


- 115 -

cireşi zdrenţuiţi sperietori de răsărituri

vin întrebându-ne dacă nu avem să le dăm ceva

fie şi o privire sau câţiva fluturi amari

din recolta de anul trecut

în schimb ne lasă un crâmpei din umbra lor

pe care îl îngropăm între rododendroni

bineînţeles că vom face dragoste

la urma urmei şi moartea nu e decât un copil din flori

pe care îl naştem deopotrivă

amante şi amanţi

a venit vara

şi am aprins lumânări în noi

cireşii au plecat demult

Am să vă spun vouă

Am să vă spun vouă,

celor care nu respiraţi,

dar atrageţi trecerea timpului,

lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,

profeţiilor şi fluidelor destine,

părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,

cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;

ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,

prin munţii trăirilor,

voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,

apa sau curgerea amintirilor;

închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,

deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului

care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi

vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.

Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,

celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,

neîncrezători în moartea voastră,

ridicaţi-vă şi iubiţi.

Facerea unei amintiri

eu aş veni în faptul serii

voi fi însăşi seara care te înveleşte


- 116 -

ca o piele crescută peste haine

m-aş apropia cumva domol şi-aproape ruginiu

precum un deal spre râul vorbitor

te voi ruga să îmi citeşti din liniştile tale

când valurile nopţii vor lovi pereţii toamnei somnambule

să facem o amintire îţi propun

să o vedem cum creşte

cum face primii paşi în noi

până ce nimeni altcineva nu ne gândeşte

nimeni altcineva nu ne risipeşte

muzica ar putea să facă asta

dacă ar vrea să ne audă

dacă ar vrea să ne vadă

dar ea curge pe lângă noi

se scurge prin corola trandafirilor rubinii pe care ţi-i voi aduce

de voi veni la tine

cumva devreme

în faptul serii

Rezervare (Booking)

aş vrea să călătorim

un dram

un crâmpei

unul în celălalt

unul pe pleoapele celuilalt

unul în sufletul celuilalt

să vânăm fluturi nesfârşiţi şi neîncepuţi de zborurile

clarului de somn

clarului de trezie

seara să ne găsească prin restaurante extravagante

golite de clienţi şi gânduri imunde

să alegem meniuri scabros de scumpe

vinul să ne fie adus cu escorte armate

din pivniţele secolelor barbare

să ne încălzim aşternutul

cu pietre filozofale dezvelite de sub iarbă şi absint

vom face şi dragoste încet cu emoţia

clarului de început

în timp ce la uşa camerei străjeri atenţi

exacţi ca şi acele unui orologiu elveţian

vor rezolva în gând teorema lui Fermat


- 117 -

dimineaţa va îngădui nopţii să mai adaste

câteva ceasuri asupra noastră

pe la amiază vom pleca unul din celălalt

te vei desprinde de mine ca o caravelă de un galion

după o ciocnire amiabilă

se vor auzi protestele punţilor

tropotul marinarilor

fâlfâitul velelor

strigătele ciufulite ale nostromului mahmur

apoi linişte

valuri

albatroşi

un petec alb din focul tău

flutură sfâşiat

în straiurile mele

Meninge

atunci când plouă nevăzuţii stropi

în lumea nevăzutelor umbre

când se aşază liniştea-n rotonde

şi simt pulsând secretele între noi

când părul ţi-e ud fără să ştie şi flămând

de adierea neliniştitului austru

când mă săruţi în amintirea unui prezent nepetrecut

şi albul gestului tău umbreşte neninsele zăpezi

îţi simt respiraţia cum îmi umple plămânii

îţi simt pielea meninge

Confesiuni unui semn de circulaţie

să ridicăm paharele

să ne golim ţestele de gânduri

să lăsăm inimile să plimbe

sângele alcoolului dintr-unul în altul

să discutăm despre metafizica din algoritmul unui rut şi transcendenţa

rugoasă a sentimentelor care au sentimente pentru noi

demult nu m-am mai privit într-o prăpastie de periferie

nu am mai dat voie vântului prin oasele pământului

şi nu am mai făcut confesiuni semnului de circulaţie

la ieşirea din spatele crâşmei cu bolnavi magnetici

să ridicăm paharele să ne tăiem picioarele


- 118 -

muzica să fie pusă la gheaţă de cârciumarul vestit

servită cu rachiul de struguri prost dar cinstit

tulburate fie timpanele

spălate ocheanele

să înceapă deci valsul reggae şi manele

să cânte ţiganii din portul Constanţa

alături de marea cea neagră cu rochia înflorată

să nu mai plecăm să nu mai trebuiască să ne întoarcem nevolnici

şi secaţi

casele să se mute să locuiască în noi

să deschidă ferestre în plex şi uşi spre ficat

să bem unul din celălalt gânduri şi strigăte

şoaptele şi zilele de luni înjurături şi cântece şi sânge şi lacrimi

şi râs şi vedenii şi iluzii şi promisiuni şi ură

şi iertări şi păcate şi iubiri

de toate se vând la crâşma din strada mea

cu un semn de circulaţie

unde te poţi confesa

Secunda târzie

Te privesc cum treci peste tristeţi,

aroma toamnei se prelinge-n urmă-ţi din călcâie.

Cu pleoape de aur împrăştii cenuşa unei dimineţi

peste crengi şi inima ce-mi bate, clopot în pustie.

Nu am răspunsuri la câte întrebări vei pune,

nu ştiu ce clipă s-aleg din multele care se-mbie

să ne poarte-acum în vernale, orfice lagune,

deschise-n nopţi brumate, mirosind a iasomie.

Păşim unul prin altul, eşti ceaţa, eu – izvorul.

Două biserici albe – două egrete în câmpie,

despărţite de un şuier, strivind în dangăt dorul

la marginea pământului, înclinat dinspre vecie –

ne aşteaptă şi îşi amână zborul învelit în rugăciune.

Toamna aceasta e o linişte care va să vie

prin vene, ape, şuşoteli mâzgălite în cărbune –

e acel cuvânt care lipseşte, secunda târzie,

cadenţa finală, ultima suflare închisă între peceţi.

În alba clipă când te privesc cum treci peste tristeţi.

numele, coperta şi prefaţa antologiei rămân secrete până...

Documents