Andrei Plesu in Japonia

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toatehotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odatace te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul sirecele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de miciingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, înfaza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, tearzi, te sperii..Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experientaunica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatarreglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastresi rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, încele mai amenintatoare unghiuri.Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totuside ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pebratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectatcîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncatîn necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca oghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismulfunctiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita,întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eramînconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uriindescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doarclosetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robineteleîncaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificauimperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabileperdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un finalimprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul saudelir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau,am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) variantamaterialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-unoriginar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata

harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreorecidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosferaera pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti luminapapucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pemocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closeteletraditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia..În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca undeliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al MuzeuluiNational de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut,scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca saiasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiunia gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul descule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nupermiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscariigienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... Larîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmiera rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici opiesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrulcare nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, teîntinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aicinimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pepost de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nupricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina delux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiardaca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blîndacruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziuastam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea..Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, maicurînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". Aaparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie,adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic- nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra -îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie!Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez:intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cuun manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista,

nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pînala urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care amdreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii deshabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne devitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii sibrînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si seagita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa maasista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu potagita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devinenervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata,altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc satrisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!","misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic,în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a uneirogojini medievale..A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentrueuropean, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e otortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese:anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul..Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseraminvitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recuperezepostura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masinasub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie derugaciune..Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesordin Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut oproba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manîncedin boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca întrecomeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit capierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute demii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita deinsolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.(Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de

cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate frecacu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, devreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare,sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutulpe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura pareamîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sîntnici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, oapasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degeteleîndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare,prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi laliman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur sisimplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sacreeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, cevapatetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila,exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica apenitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greuintegrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia"Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, cafecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acestprogram gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc,lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" -striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutiedecît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabrieliluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze,lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi..Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasiprofesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, amîncercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilariintelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpuldejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Cadisciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asaîncît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întregsa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata derationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si almeu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.

Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti deneputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pedos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale.Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia,care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt înregula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorbagheisei mele: "Shabu-shabu!"