Institutul de Studii Populare Stilul ca expresie a firescului Emfaza, grandilocvenţa şi chiar patosul lipsesc atât din gesturile şi atitudinile lui Andrei Pleşu, cât şi din scrisul său. Moderaţia şi discreţia l-au însoţit în toa- te ipostazele: specialist în istoria artei şi exilat la Tescani, ministru şi consilier prezidenţial, discipol şi maestru, scrii- tor şi formator de opinie. Cum se ex pli- că faptul că o personalitate atât de mo- derată şi de discretă a generat, în ul ti- mele decenii, dou ă fenomene profunde şi contradictorii: unul de atracţie şi de admiraţie, altul de contestare violentă şi calomniere grobian ă? Refuzul constrângerii intelectuale, mi- nimalismul etic şi efortul de adecvare a lucrurilor la propria lor natur ă sunt câ- teva elemente care ar putea contura un răspuns la aceast ă întrebare. Participant rezervat la experimentul paideic patronat de Constantin Noica, Andrei Pleşu a fost un discipol care, cel puţin după cum este schi ţat personajul în Jurnalul de la P ă ltini ş, îmbină res- pectul faţă de maestru cu reac ţiile, e drept blânde, ale unui spirit rebel. For- marea intelectual ă este un drum pe care maeştrii şi emulii pot fi acceptaţi doar temporar, pentru c ă, la capătul drumului, trebuie să fie identi ficată ma- tricea unică şi irepetabilă a propriei personalit ăţi, neîncadrabil ă în nicio şcoală şi în nicio categorie. Este un principiu pe care fostul discipol, ajuns maestru, nu-l va abandona. Colegiul Noua Europă probeaz ă aceast ă afir- maţie. Cei care au trecut pe acolo şi au avut apoi resursele necesare pentru a produce ceva important în spa ţiul cul- tural sau / şi în spaţiul public nu seamă- nă unul cu altul, chiar dac ă rafi namen- tul spiritual îi caracterizează pe toţi. Ideea de judecat ă la capătul drumului, prezent ă în planul performan ţelor cul- turale, este teoretizată subtil şi con- vingător în ordinea etică. Această idee întemeiază minimalismul etic pe care îl profeseaz ă Andrei Pleşu în ceea ce scrie şi în ceea ce face. Nu ştim dinainte care vor fi consecinţele faptelor noastre. Am- biguitatea însoţeşte, odată cu căderea în lume, semni ficaţia moral ă a acestor fapte. Nu de puţine ori, ceea ce pare corect sau, dimpotrivă, reprobabil din punct de vedere moral, înainte de s ă- vârşirea lor, îşi poate schimba sensul după consumarea faptelor. Din pers- pectiva celui care ştie că trufia infai- libilit ăţii este cel mai mare păcat al omului, pot fi reinterpretate ac ţiunile publice ale lui Andrei Pleşu din peri- oada postdecembrist ă. Cele care au fost privite ca bizare compromisuri s-au dovedit a fi, până la urmă, contribuţii benefice la aşezarea societ ăţii româneşti în matca normalit ăţii. Ordinea cul tu- rală, etică şi politică sunt doar mani- festări ale unei ordini mai ascunse a fi- inţei. La orice nivel, dezordinea alte- rează tocmai firescul ca ordine a fiinţei. Firea lucrurilor trebuie s ă fie apărată, iar când este dislocat ă sau abandonat ă, ea trebuie s ă fie restabilit ă sau recâş- tigată. Fie că scrie despre oameni sau despre îngeri (nu ştiu dacă sunt în Ro- mânia mul ţi teologi care ar putea înf ă- ţişa în cuvinte, în mod comparabil, ten- siunea spiritual ă a luptei lui Iacob cu în- gerul), Andrei Pleşu caută ordinea as- cunsă a fiinţei, încearcă să identi fice mă sura care a şază lucrurile în matca lor pentru a le da iden titate şi, deci, fi- resc. Ori de câte ori lu crurile îşi ies din matcă se urâţesc, iar sluţenia lor este primejdioas ă. Comunismul a fost o lu- me a nefirescului, dar, după prăbuşirea regimului totalitar, căutarea firescului în societatea românească a fost un lung şir de eşecuri. Nefirescul comunismului a fost înlocuit cu nefirescul tranziţiei, cu obscenitatea publică. Ironia şi sar- casmul sunt instrumentele utilizate cu predilecţie de Andrei Pleşu, cu talent de mare scriitor, pentru a inventaria, a descrie şi a clasifica nenumăratele for- me pe care le-a îmbr ăcat nefirescul în România ultimelor decenii. Dar aceste protuberanţe stilistice nu sunt decât re- flexele de ap ărare ale firescului împo- triva nefi rescului. Când scrie despre ce- le fireşti, inclusiv despre îngeri, Andrei Pleşu are aceea şi fineţe descriptivă, dar surprinde, prin asocieri insolite, încăr- cătura de sublim a cuvintelor, for ţa lor de a pune în lumină firescul. Altfel spus, de aceast ă dată, stilul este o ex- presie a fi rescului ca natur ă sublimat ă a fiinţei. Am f ăcut această descoperire citind jurnalele lui Andrei Pleşu. Eva- cuarea aproape total ă a biograficului şi retractilitatea faţă de anecdoticul coti- dian creeaz ă spaţiu liber pentru expri- marea fi rescului până la sublim. Nu este întâmpl ător că mul ţi dintre cei care prolifereaz ă nefirescul în România postdecembrist ă au identi ficat în An- drei Pleşu un inamic, care, dac ă nu poa- te fi distrus, cel puţin trebuie să fie ca- lomniat, diminuat, deformat. Dar nu este, de asemenea, întâmpl ător că mul ţi dintre cei care doresc ca România să-şi recâştige aşezarea normal ă în or- dinea cultural ă, etică şi politică a mo- dernităţii văd în Andrei Pleşu un apă- rător al firescului, poate singurul re pre- zentant de calibru al spiritului con ser- vator, în înf ăţişare junimistă, din tim- purile noastre. ANDREI ANDREI PLE Ş U PLEŞU Repere intelectuale ale dreptei româneşti VALERIU STOICA ANUL XVII • NR. 301 • 31 august 2010 © Revista Cariere / Sebastian Moise
