Risipa pe care o întruchipează fratele cel mic. Ea include următoarele etape: decizia de a

pleca, împărţirea prematură a averii paterne, stabilirea într-o ţară îndepărtată, viaţa

dezordonată, sărăcia, alipirea de un străin, neacceptarea unei slujbe înjositoare, foamea,

amintirea îndestulării de acasă, decizia întoarcerii, acceptarea smerită a greşelii, re-învestirea,

prin compasiunea tatăluim ca fiu recuperat. Fratele cel mic acşioneată în numele unei opţiuni

în care libertatea e gândită ca nesupunere: nesupunerea faţă de economia tradiţionaşp a

familiei, reprezentată prin tatăş său, şi nesupunere faţă de cutuma comunităţii (în mod nomral

averea nu se împărţea între fraţi înainte de moartea tatălui). Fiul neascultător alegea

depărtarea şi, prin aceasta, „exterioritatea” faţă de ordinea protectoare a mediului imediat. E

de observat că tatăl nu opune nici o rezistenţă nevoii de „independenţă” a fiului său. Ca

urmare, fiul duce, peste mări şi ţări, o viaţă destrămătoare şi ajunge la sapă de lemn, Textul

spune „şi-a risipit averea trăind în desfătări” (Luca 15, 13). Verbul grecesc pentru „a risipi”

este diaskorpizo. El semnalează, aici ca şi în Parabola ispravnicului nedrept (Luca 16,1),

risipirea păguboasă a averii. Alteori însp (Matei 26,31; Marcu 14,27, Ioan 2,52, Fapte 5,37), e

vorba de împrăştierea turmei rămase fără păstor, respectiv de disoluţia comunităţii căria i s-a

luat reperul. La Matei 25,24,25 acelaşi verb se referă la gesturile agricultorului de a arunca

(răspândi) sămânţam pentru a avea ce aduna la recoltă. Risipa fiului neascultător are câte ceva

din toate aceste sensuri. E risipă de bani, dar e şi pierderea reperelor, dezorientarea inerentă

oricărei dislocări existenţiale, după cum este, în cele din urmă „sămânţa” paradoxală a

întoarcerii lui la sine şi la ai săi: fiul a trebuit să risipească, să-şi iasă din fire, să se arunce în

înstrăinarea „străinătăţii”, pentru a se regăsi. S-a sădit, necugetat, într-un tren ostil pentru a

reintegra nevoie ţarinii domestice. Eroarea sa capitală rămâne faătul de a fi plecat, de a fi

încetat să mai fie „la locul lui” şi, de fapt, de a nu-şi mai găsi locul. „Ciaţa desfrânată„ nu e

decât rezultatul acestui amplasament vicios. De altfel, traducerea românească (dar şi cele din

alte limbi) simplifică oarecum sensul cuvântului grecesc astos, care e ceva mai difuz.

Echivalenţa cea mai adecvată ni se pare cea propusă de Hans Weder pentru varianta germană:

heillos Leben: viaţă fără orizont e salvare, viaţa care uită de Dumnteu şi e uitată de

Dumnezeu. Am putea folosi şi alte adjective: viaţa smintită, neorânduită, sălbatică, disolutp,

deviantp, licenţioasă, neîngrijită, dezmăţată. Pe scurt, viaţa risipită fără măsură, viaţa „de

pierzanie”. Dar asemenea derapaje sunt posibile şi ca simple „păcate de tinereţe” (Cf. Ieremia

31,19) chiar dacă rămâi acasă. Viaţa din exil a fiului risipitor e mai mult decât atât: e o

investiţie impulsivă într-o imagine utopică a libertăţii, într-o abstracţiune. E un fel de cult

juvenil al independenţei nelimitate, al noutăţii absolute. Numai că renunţarea la dependenţa

(salutară) faţă de „aşezarea” patriarhală a lucrurilor se tranformă în dependenţa (degradantă)

faţă de necunoscut („s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări”). Ca urmare, situaţia

degenerează până la limita supravieţuirii: umilinţei de a slugări animale impure (cum erau

socotiţi porcii în mediul iudaic), îi urmează foamea brutaşă, într-o deplină singurătate

(„nimeni nu-i dădea”). E momentul în care, împins de nevoie şi de amintirea bunăstării

pierdute, fiul recunoaste din nou autoritatea paternă şi se hotărăşte să se întoarcă. „Venindu-şi

în sine” (în sinele din care fusese absent), el îşi recunoaşte greşeala şi e dispus să accepte cea

mai de jos poziţie din gospodăria tatălui. Nimic romanţos în decizia celui „pierdut”. Nu o

fierbinte căinţă şi nici măcar dorul de acasă nu sunt motivaţiile sale. Singurul merit care i se

potriveşte recunoaşte este că, pentru nebunia sa, nu îi face vinovaţi pe alţii. În rest, a băut cupa

risipirii până la capăt. A făcut risipă de risipirea sa, a trăit pe cont propriu o coborâre în infern.

Şi în ciuda traiectoriei sale- ireversibilă în aparenţă- a putut fi recuperat, reataşat în condiţia

filialităţii.1

1 Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, edit. Humanitas, Bucureşti, 2012, p.261-264