anatomie -posea pasol

Lector univ. dr. CRISTIAN POSEA Asist. univ. drd. ��

ANATOMIE Curs în tehnologie IFR

© Editura�� România de Mâine, 2012 http://www.edituraromaniademaine.ro/

�� Minist�� prin ��

�� ! "

�� Anatomie/Curs în tehnologie IFR autori: Cristian Posea, Iuliana P��- �� România de Mâine, 2012 ISBN 978-973-163-897-3

��

��

# �� $��%��%��&��'

UNIVERSITATEA SPIRU HARET �� !�!��"�"�� #��#$#� �%#�&'(�!

CRISTIAN POSEA ��

– Curs în tehnologie IFR –

Realizatori curs în tehnologie IFR Lector univ. dr. CRISTIAN POSEA ��)��#� #�*��'�%(

"#!��*"� ##�ROMÂNIA DE MÂINE �� +,-+

5

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………. 11 Unitatea de învăţare 1 ANATOMIA SISTEMULUI OSOS 1.1. Introducere……………………………………………………………………. 13 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare …………………………….. 14 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ……………………………………………….. 14 1.3.1. Clasificarea oaselor……………………………………………………… 14 1.3.2. Elemente anatomice osoase……………………………………………… 15 1.3.2.1 Suprafeţele articulare……………………………………………….. 15 1.3.2.2.Proeminenţele osoase………………………………………………. 15 1.3.2.3.Scobiturile osoase…………………………………………………… 15 1.3.3. Structurile osoase………………………………………………………… 15

1.3.3.1 Structuri de ordinul I……………………………………………… 16 1.3.3..2.Structuri de ordinul II……………………………………………… 16 1.3.3.3.Structuri de ordinul III……………………………………………... 16 1.3.3.4.Structuri de ordinul IV……………………………………………. 16

1.3.4. Scheletul capului…………………………………………………………. 17 1.3.5. Coloana vertebrală……………………………………………………….. 17 1.3.6. Cutia toracică…………………………………………………………….. 18 1.3.7.Scheletul membrului superior……………………………………………. 19 1.3.8.Scheletul bazinului………………………………………………………... 20 1.3.9.Scheletul membrului inferior……………………………………………... 21

1.3.9.1. Scheletul coapsei………………………………………………….. 21 1.3.9.2. Scheletul gambei………………………………………………….. 22 1.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 22 Unitatea de învăţare 2 ANATOMIA SISTEMULUI ARTICULAR 2.1. Introducere……………………………………………………………………. 24 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………. 24 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ……………………………………………….. 25 2.3.1.Clasificarea articulaţiilor…………………………………………………. 25 2.3.2.Articulaţiile capului………………………………………………………. 27 2.3.3.Articulaţiile coloanei vertebrale…………………………………………... 28 2.3.4.Articulaţiile toracelui…………………………………………………….. 29 2.3.5.Articulaţiile centurii scapulare……………………………………………. 29 2.3.6.Articulaţiile membrului superior…………………………………………. 30 2.3.7.Articulaţiile bazinului…………………………………………………….. 31 2.3.8.Articulaţiile membrului inferior………………………………………….. 31 2.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 33

6

Unitatea de învăţare 3 ANATOMIA SISTEMULUI MUSCULAR 3.1.Introducere…………………………………………………………………….. 35 3.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………... 36 3.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 37 3.3.1. Clasificarea muşchilor……………………………………………………. 37 3.3.2. Structura muşchiului striat scheletic…………………………………….. 38 3.3.3. Grupe de muşchi…………………………………………………………. 40 3.3.3.1.Muşchii capului……………………………………………………. 40 3.3.3.2.Muşchii gâtului…………………………………………………….. 40 3.3.3.3.Muşchii trunchiului………………………………………………… 40 3.3.3.4.Muşchii toracelui…………………………………………………… 41 3.3.3.5.Muşchii abdomenului……………………………………………….. 41 3.3.3.6.Muşchii membrului superior………………………………………... 41 3.3.3.7. Muşchii membrului inferior……………………………………… 42 3.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 44 Unitatea de învăţare 4 ANATOMIA SISTEMULUI NERVOS 4.1.Introducere……………………………………………………………………. 46 4.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………... 47 4.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 48 4.3.1 Actul reflex………………………………………………………………. 48 4.3.2. Ţesutul nervos…………………………………………………………… 49 4.3.2.1.Neuronul…………………………………………………………… 49

4.3.2.2.Nevroglia…………………………………………………………… 49 4.3.2.3.Măduva spinării……………………………………………………. 50 4.3.2.4.Nervii spinali……………………………………………………….. 51

4.3.2.5.Trunchiul cerebral…………………………………………………. 52 4.3.2.6.Cerebelul…………………………………………………………… 53

4.3.2.7.Diencefalul…………………………………………………………. 54 4.3.3 Sistemul nervos vegetativ………………………………………………… 56 4.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 57 Unitatea de învăţare 5 SISTEMUL ENDOCRIN 5.1.Introducere…………………………………………………………………….. 60 5.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare …………………………….. 61 5.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 62 5.3.1.Hipofiza……………………………………………………………….. 62 5.3.2.Glandele suprarenale………………………………………………….. 64 5.3.3.Glanda tiroidă…………………………………………………………. 65 5.3.4.Paratiroidele…………………………………………………………... 66 5.3.5.Pancreasul endocrin…………………………………………………... 67 5.3.6.Epifiza si timusul …………………………………………………….. 68 5.3.7.Glandele sexuale……………………………………………………… 68 5.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 69

7

Unitatea de învăţare 6 ANATOMIA INIMII ŞI A SISTEMULUI CIRCULATOR 6.1.Introducere…………………………………………………………………….. 71 6.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………... 72 6.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 73 6.3.1 Structura şi cavităţile inimii………………………………………………. 73 6.3.2. Anatomia sistemului circulator…………………………………………... 74 6.3.3. Marea şi mica circulaţie………………………………………………….. 77 6.3.4. Sistemul limfatic…………………………………………………………. 78 6.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare……………………………………... 79 Unitatea de învăţare 7 ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR 7.1.Introducere…………………………………………………………………….. 81 7.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………... 82 7.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 83 7.3.1 Căile respiratorii superioare……………………………………………… 83 7.3.1.1.Fosele nazale……………………………………………………….. 83 7.3.1.2.Faringele…………………………………………………………… 83 7.3.2. Căile respiratorii inferioare……………………………………………… 85

7.3.2.1.Laringele……………………………………………………………. 85 7.3.2.2.Traheea……………………………………………………………… 85

7.3.2.3.Bronhiile principale………………………………………………… 86 7.3.3 Plamânii…………………………………………………………………… 87

7.3.3.1.Aşezare. Raporturi………………………………………………….. 87 7.3.3.2.Configuraţie externă………………………………………………... 87 7.3.3.3.Structura plămânilor……………………………………………….. 88 7.3.3.4.Vascularizaţia plămânilor………………………………………….. 89 7.3.3.5.Inervaţia plămânilor………………………………………………… 89 7.3.3.6.Pleura pulmonară…………………………………………………… 89

7.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare……………………………………… 90 Unitatea de învăţare 8 ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV 8.1.Introducere……………………………………………………………………... 92 8.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………… 94 8.3.Conţinutul unităţii de învăţare…………………………………………………. 95 8.3.1. Cavitatea bucală………………………………………………………….. 95

8.3.1.1.Configuraţia cavităţii bucale……………………………………… 95 8.3.1.2.Bolta palatină……………………………………………………... 95 8.3.1.3.Arcadele dentare…………………………………………………. 95 8.3.1.4.Limba şi glandele salivare ………………………………………. 96

8.3.2. Faringele…………………………………………………………………. 97 8.3.2.1.Configuraţia faringelui………………………………………….. 97 8.3.2.2.Structura faringelui………………………………………………. 97

8.3.3 Esofagul…………………………………………………………………… 98 8.3.3.1.Configuraţia esofagului…………………………………………… 98 8.3.3.2.Structura esofagului………………………………………………. 98 8.3.4. Stomacul…………………………………………………………………. 98 8.3.4.1.Configuraţia stomacului………………………………………….. 99

8

8.3.4.2.Structura stomacului………………………………………………. 99 8.3.5. Intestinul subţire…………………………………………………………. 100

8.3.5.1.Duodenul…………………………………………………………… 1008.3.5.2.Jejuno-ileonul………………………………………………………. 1008.3.5.3.Mezenterul………………………………………………………….. 101

8.3.6. Intestinul gros…………………………………………………………….. 102 8.3.6.1.Diviziunile intestinului gros………………………………………… 102

8.3.6.2.Configuraţia externă………………………………………………... 1038.3.6.3.Structura intestinului gros………………………………………….. 103

8.3.7. Ficatul……………………………………………………………………. 1048.3.7.1.Configuraţia şi structura ficatului…………………………………... 1048.3.7.2.Vascularizaţia ficatului……………………………………………... 104

8.3.8. Pancreasul………………………………………………………………… 1058.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare……………………………………… 106 Unitatea de învăţare 9 ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR 9.1.Introducere……………………………………………………………………… 1079.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ………………………………. 1089.3.Conţinutul unităţii de învăţare…………………………………………………. 108 9.3.1. Rinichii…………………………………………………………………… 108

9.3.1.1.Topografie………………………………………………………….. 1089.3.1.2.Configuraţie externă………………………………………………… 109

9.3.1.3.Raporturi anatomice………………………………………………… 109 9.3.1.4.Structura rinichiului………………………………………………… 110

9.3.1.5.Nefronul……………………………………………………………. 111 9.3.1.6.Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului………………………………. 112 9.3.2. Căile urinare……………………………………………………………… 112

9.3.2.1.Calicele renale………………………………………………………. 1129.3.2.2.Bazinetul (pelvisul) ………………………………………………… 113

9.3.2.3.Ureterul……………………………………………………………… 1139.3.2.4.Vezica urinară………………………………………………………. 113

9.3.2.5.Uretra……………………………………………………………….. 1149.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare……………………………………… 114 Unitatea de învăţare 10 SÂNGELE 10.1.Introducere……………………………………………………………………. 11710.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare …………………………….. 11810.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 119 10.3.1 Funcţiile sangvine………………………………………………………... 119 10.3.2. Proprietăţile sângelui……………………………………………………. 119 10.3.3. Componentele sângelui…………………………………………………. 120

10.3.3.1.Plasma…………………………………………………………. 12010.3.3.2.Elementele figurate……………………………………………. 120

10.3.4. Modificări de efort ale sângelui…………………………………………. 125 10.3.5. Hemostaza şi coagularea………………………………………………… 126 10.3.6. Grupele sangvine………………………………………………………… 126 10.3.7. Sistemul Rh……………………………………………………………… 12610.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 127

9

Unitatea de învăţare 11 ANATOMIA SISTEMULUI SENZORIAL 11.1.Introducere…………………………………………………………………….. 12911.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ……………………………... 12911.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 131 11.3.1. Analizorul cutanat……………………………………………………….. 131 11.3.2.Analizorul kinestezic……………………………………………………. 132 11.3.3. Analizorul olfactiv………………………………………………………. 133 11.3.4. Analizorul gustativ………………………………………………………. 134 11.3.5. Analizorul vizual………………………………………………………… 135 11.3.6. Analizatorul acustico-vestibular…………………………………………. 13711.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare…………………………………….. 140 Unitatea de învăţare 12 ANATOMIA SISTEMULUI REPRODUCĂTOR 12.1.Introducere……………………………………………………………………. 14212.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare……………………………… 14212.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………… 143 12.3.1 Aparatul genital feminin…………………………………………………. 143 12.3.2. Aparatul genital masculin……………………………………………….. 145 12.3.3. Funcţiile ovarului……………………………………………………….. 148 12.3.4. Funcţiile testiculului……………………………………………………... 14912.4 .Îndrumar pentru verificare/autoverificare …………………………………… 149 Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare………………………………… 151

11

INTRODUCERE

Introducerea cursului de Anatomie în programa anului I, specializarea Educaţie Fizică şi

Sportivă, se impune, în special , din necesitatea înţelegerii bazelor anatomofuncţionale ale mişcării corpului, esenţială pentru activitatea ulterioară a studentului.

Obiectivele cursului Cursul de ANATOMIE îşi propune ca obiectiv principal însuţirea de către studenţi a principalelor

noţiuni legate de anatomia umană, în scopul înţelegerii ulterioare a noţiunilor de biomecanică umană , precum şi a modificărilor ce apar în organism în timpul practicării unui efort

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind: noţiunile teoretice referitoare la sistemul osos; elementele anatomice osoase; noţiunile teoretice referitoare la sistemul muscular; elementele anatomice musculare; principalele noţiuni legate de anatomia umană.

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline).

Structura cursului Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. ANATOMIA SISTEMULUI OSOS( 2 ore) Unitatea de învăţare 2. ANATOMIA SISTEMULUI ARTICULAR( 2 ore) Unitatea de învăţare 3. ANATOMIA SISTEMULUI MUSCULAR (2 ore) Unitatea de învăţare 4. ANATOMIA SISTEMULUI NERVOS (2 ore) Unitatea de învăţare 5. SISTEMUL ENDOCRIN (2 ore) Unitatea de învăţare 6. ANATOMIA INIMII ŞI A SISTEMULUI CIRCULATOR (2 ore) Unitatea de învăţare 7. ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR (2 ore) Unitatea de învăţare 8. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV (2 ore) Unitatea de învăţare 9. ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR (2 ore) Unitatea de învăţare 10. SÂNGELE (2 ore) Unitatea de învăţare 11. SISTEMUL SENZORIAL (2 ore) Unitatea de învăţare 12 ANATOMIA SISTEMULUI REPRODUCĂTOR( 2 ore)

12

Teme de control (TC) Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, simulări de teste, după tematica de mai jos:

1.Musculatura membrului superior şi a centurii pelvine 2. Musculatura toracelui 3. Musculatura bazinului şi a membrului inferior 4. Scheletul membrului superior şi al centurii pelvine 5. Scheletul membrului inferior şi al bazinului 6. Modificari cardiovasculare şi respiratorii la efort Bibliografie obligatorie: 1.Mogos C., Compendiu de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1978. 2.Ranga V., Tratat de anatomia omului, Ed. Medicală, 1990. 3.Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti,

1970. Metoda de evaluare Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea

şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului. Examenul final se susţine pe bază de grile, ce va reprezenta 60% din nota finală care se stabileşte

ţinându-se cont şi de activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului, ce vor reprezenta 40% din nota finală, conform precizărilor din Programa analitică şi din Calendarul Disciplinei.

Unitatea de învăţare 1

ANATOMIA SISTEMULUI OSOS Cuprins 1.1.Introducere 1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3.Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Clasificarea oaselor 1.3.2. Elemente anatomice osoase

1.3.2.1. Suprafeţele articulare 1.3.2.2.Proeminenţele osoase 1.3.2.3.Scobiturile osoase

1.3.3. Structurile osoase 1.3.3.1. Structuri de ordinul I 1.3.3.2.Structuri de ordinul II 1.3.3.3.Structuri de ordinul III 1.3.3.4.Structuri de ordinul IV

1.3.4. Scheletul capului 1.3.5. Coloana vertebrală 1.3.6. Cutia toracică 1.3.7. Scheletul membrului superior 1.3.8. Scheletul bazinului 1.3.9. Scheletul membrului inferior

1.3.9.1. Scheletul coapsei 1.3.9.2. Scheletul gambei

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1.Introducere

• Scheletul reprezintă totalitatea oaselor din organismul

uman. • Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul

oaselor

13

14

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: -explicarea noţiunilor teoretice referitoare la sistemul osos; - identificarea elementelor anatomice osoase; - explicarea noţiunii de osteoclast. Competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -vor dobândi cunoştinţele necesare cu privire la noţiunile

referitoare la sistemul osos; -vor conştientiza rolul sistemului osos în mişcare.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Clasificarea oaselor

În funcţie de formă,oasele scheletului uman pot fi

împarţite in: • Oase scurte - au toate cele 3 dimensiuni aproape egale; - exemple: oasele carpiene, tarsiene, vertebrele. • Oase lungi - sunt alcătuite din 3 părţi: ■ epifize – situate la extremităţi, mai voluminoase ■ diafiza – zona mijlocie a osului, formă cilindrică, lungă. ■ metafizele – intre diafiză şi epifiză. La acest nivel, oasele

tinere prezintă cartilaje de creştere. - exemple: humerus, radius, femur, tibie. • Oase late - formă de lamă; - exemple: oasele calotei craniene, omoplatul. • Oase mixte - neregulate; exemplu: osul maxilar.

1.3.2. Elemente anatomice osoase Se descriu: suprafeţele articulare, proeminenţele osoase

şi scobiturile osoase.

1.3.2.1. Suprafeţele articulare Suprafeţele articulare – servesc pentru articularea cu alte oase; - exemple: * faţete articulare; * condil; * cap; * trohlee;

* cavitate; * incizură.

1.3.2.2.Proeminenţele osoase Proeminenţele osoase – servesc pentru inserţii musculare şi ligamentare; - exemple: * apofiza; * spina; * tubercul sau trohanter; * creastă.

1.3.2.3.Scobiturile osoase Scobiturile osoase – exemple: * fose osoase; * şanţuri osoase.

1.3.3. Structurile osoase Oasele sunt structuri anatomice care îmbină rezistenţa cu

elasticitatea. Din punct de vedere funcţional, prezintă 4 ordine de

structură, numerotate I – IV.

1.3.3.1. Structuri de ordinul I Se pot vedea cu ochiul liber. Reflecta rolul de susţinere pe

care îl joacă osul studiat.

15

Exemple: Periostul - manşon fibros de culoare albicioasă ce

înconjoară diafiza şi metafizele. Se continuă la nivelul epifizelor cu capsula articulară.

Cartilajul articular – acoperă extremităţile erticulare ale osului.

Ţesutul osos compact – se află sub periost şi este rezultatul suprapunerii lamelelor osoase.

Ţesutul osos spongios – are formă de burete. Este alcătuit din întretăierea trabeculelor osoase, ce delimitează cavităţi cu măduvă osoasă.

Canalul medular şi măduva osoasă – canalul medular este situat la nivelul diafizei şi metafizei, conţine măduva osoasă roşie (osteogenă şi hematogenă) şi măduva osoasă cenuşie (măduvă roşie îmbătrânită).

Cartilajul de conjugare – este la nivelul metafizelor, la copii şi adolescenţi. Are rol in creşterea oaselor in lungime.

1.3.3..2.Structuri de ordinul II

-dimensiuni cca 100 microni Sunt vizibile doar microscopic. Acestea sunt: Lamelele osoase – participă la formarea ţesuturilor osos

copact şi spongios. Sunt formate din sisteme haversiene (osteoni – unitatea morfo-funcţională a osului compact).

Reţeaua vasculară osoasă – artere,vene şi vase limfatice. Reţeaua nervoasă – fibre nervoase.

1.3.3.3.Structuri de ordinul III – dimensiuni cca 10 microni. Straturile extern,

intermediar şi intern din alcătuirea periostului. Tunicile externă, medie şi internă din structura arterelor. Celulele osoase: osteocit, osteoblast şi osteoclast.

1.3.3.4.Structuri de ordinul IV

– sunt reprezentate de dispoziţia moleculară a substanţei

organice şi anorganice (apă, reziduu, grăsime).

16

1.3.4. Scheletul capului Este format din 22 oase şi este împărţit in: neurocraniu şi viscerocraniu. Neurocraniul = craniul cerebral Este alcătuit din 8 oase: frontal, etmoid, sfenoid,

occipital, 2 oase temporale şi 2 oase temporale. I se delimitează două părţi: bolta craniului şi baza

craniului. Viscerocraniul = craniul facial Este alcătuit din 14 oase: 2 maxilare, 2 zigomatice, 2

lacrimale, 2 nazale, 2 cornete nazale inferioare,vomerul şi mandibula.

1.3.5. Coloana vertebrală

Reprezintă segmentul axial al scheletului. Este alcătuită din piese osoase numite vertebre şi din

piese fibro-cartilaginoase numite discuri intervertebrale. Are in totalitate 33-34 vertebre, grupate in 5 regiuni: • cervicală (7 vertebre) • toracală ( 12 vertebre) • lombară ( 5 vertebre) • sacrală (5 vertebre sudate) • coccigiană (4-5 vertebre)

17

Caracterele comune ale vertebrelor Vertebra tip este alcătuită dintr-un corp aproape cilindric

şi un arc vertebral situat posterior. Arcul prezintă mai multe feluri de apofize:

• 2 apofize transverse, spre lateral; • apofiza spinoasă, posterior • 4 apofize articulare Între corp şi arc este cuprinsă gaura vertebrală care, prin

suprapunerea vertebrelor, compune canalul vertebral.

1.3.6. Cutia toracică Are formă de trunchi de con cu baza mare orientată in jos. Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana

vertebrală toracală (posterior), stern (anterior), coaste şi cartilaje costale (intre stern şi coloană).

Sternul este un os lat şi alungit, alcătuit din 3 părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid.

Coastele sunt oase foarte alungite, in număr de 12,

formate dintr-un corp şi două extremităţi:

18

1. una posterioară, alcătuită din capul şi colul coastei; 2. una anterioară, se prelungeşte cu cartilajul costal.

1.3.7.Scheletul membrului superior Este format din humerus (scheletul braţului), radius şi

ulnă (scheletul antebraţului) şi carp, metacarp şi falange (scheletul mâinii).

Humerusul este un os lung care formează singur scheletul braţului. Extremitatea proximală prezintă o formaţiune cât o treime de sferă, capul humerusului. Extemitatea distală este prismatic triunghiulară şi se numeşte “paleta humerală”.

Ulna este un os lung, situat in partea medială a antebraţului. Extremitatea proximală prezintă superior incizura trohleară prin care se articulează cu humerusul. Corpul prezintă 3 feţe: anterioară, posterioară şi medială. Extremitatea distală poartă numele de capul ulnei.

Radiusul este situat in partea laterală a antebraţului. Extremitatea sa proximală prezintă capul radiusului cu 2 suprafeţe articulare, pentru humerus şi pentru ulnă.

Extremitatea distală este mai voluminoasă şi prezintă faţa articulară carpiană si incizura ulnară a radiusului pentru articularea cu capul ulnar.

19

1.3.8. Scheletul bazinului Este format din coxale, sacru şi coccis prin articularea in

partea anterioară a oaselor coxale intre ele la nivelul simfizei pubiene, iar in partea lor posterioară cu sacrul.

La interior, bazinul este împărţit de o linie convenţională, numită linia terminală, in bazin mare şi bazin mic. Linia terminală porneşte de la promontoriul sacrat şi ajunge pe linia arcuată şi creasta pectineală până la marginea superioară a simfizei pubiene.

Bazinul mare continuă, inferior, cavitatea abdominală şi are pereţii formaţi din fosele iliace.

Bazinul mic este mai strâmt şi de aceea se mai numeşte şi canal pelvin.

OSUL COXAL Este un os lat, de forma unui patrulater neregulat. Este

format din 3 oase sudate: 1. Ilionul – situat superior, prezintă corp şi aripa osului iliac. 2. Ischionul – situat inferior şi posterior; prezintă corpul

şi ramura ischionului. 3. Pubisul – situat inferior şi anterior, prezintă corpul şi

ramurile pubisului. Liniile de sudură au aspectul literei “Y”.

20

21

1.3.9. Scheletul membrului inferior Este alcătuit din femur (scheletul coapsei), tibie şi fibulă

(scheletul gambei), respectiv tarsiene, metatarsiene şi falange (oasele piciorului)

1.3.9.1.Scheletul coapsei

Este constituit din femur. FEMURUL este un os lung, alcătuit din corp şi două

extremităţi (epifize) – proximală şi distală. Epifiza proximală prezintă • capul femural (2/3 dintr-o sferă) - se articulează cu fosa

acetabulară din consituţia osului coxal. • colul femural • masivul trohanterian, constituit din trohanterul mare (lateral)

şi trohanterul mic (medial), între care se află linia intertrohanterică. Corpul femurului are forma prismatică, cu 3 feţe. Epifiza distală prezintă 2 proeminenţe, numite condilii

femurali – lateral şi medial. Anterior se află faţa patelară,prin care se articulează cu rotula.

1.3.9..2.Scheletul gambei Este alcătuit din tibie (medial) şi fibulă (lateral), între care

se află membrana interosoasă. TIBIA este principalul os de sprijin al gambei. Este alcătuită dintr-un corp şi două epifize. Epifiza proximală este voluminoasă, formată din doi

condili între care se află eminenţa intercondiliană. Corpul este prismatic, alcătuit din 3 feţe. Epifiza distală prezintă 3 feţe: • incizura fibulară, lateral, pentru articulaţia cu fibula • faţa articulară inferioară, pentru articulaţia cu talusul • faţa medială, ce se prelungeşte cu “maleola tibială”.

FIBULA (peroneul) prezintă, de asemenea, un corp

(diafiză) cu două extremităţi (epifize). Epifiza proximală = capul fibulei, corespunde condilului

lateral al tibiei. Corpul este subţire, prezintă 3 feţe. Epifiza distală prezintă lateral şi inferior maleola laterală.

Împreună cu epifiza distală a tibiei formează scoaba tibio-peronieră ce se articulează cu talusul.


Sinteza unitaţii de învăţare Scheletul reprezintă totalitatea oaselor din organismul uman, fiind, la rândul lui reprezentat de: scheletul capului, coloana vertebrală, cutia toracică, scheletul membrului superior( centura

scapulară, braţ, antebraţ şi mână), scheletul bazinului, scheletul membrului inferior (coapsă, gambă, picior).

22

23

Concepte şi termeni de reţinut Sistem osos, suprafeţele articulare, proeminenţele osoase, scobiturile osoase, structurile osoase,

braţ, antebraţ, coapsă, gambă, picior, coloană vertebrală, torace, humerus, radius, ulnă, osul coxal, femur, tibie, peroneu

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt oasele gambei? 2. Care sunt oasele neurocraniului? 3. Cum se clasifică oasele? 4. Ce sunt oasele cuneiforme? 5. Care sunt oasele antebraţului? 6. Ce sunt metatarsienele? 7. Ce este periostul 8. Ce este canalul medular? 9. Ce este sternul? 10. Din ce este format scheletul coapsei?

Teste de evaluare/autoevaluare Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca

propoziţia este falsă)! 1. Scheletul coapsei este reprezentat de humerus 2. Scheletul coloanei vertebrale este reprezentat de coaste, stern şi vertebre 3. Scheletul antebraţului este format din radius şi ulnă Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4. Epifiza distală a peroneului prezintă lateral şi inferior ........................... 5. Scheletul membrului inferior este alcătuit din ......... , tibie şi fibulă (scheletul gambei),

respectiv oasele piciorului................................................... Bibliografie

Mogos, C., Compendiu de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1978. Ranga V., Tratat de anatomia omului, Ed. Medicală, 1990. Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970.


ANATOMIA SISTEMULUI ARTICULAR Cuprins 2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1.Clasificarea articulaţiilor 2.3.2.Articulaţiile capului 2.3.3.Articulaţiile coloanei vertebrale 2.3.4.Articulaţiile toracelui 2.3.5.Articulaţiile centurii scapulare 2.3.6.Articulaţiile membrului superior 2.3.7.Articulaţiile bazinului 2.3.8.Articulaţiile membrului inferior


2.1.Introducere

• Artrologia este ramura anatomiei care studiază

articulaţiile. • Articulaţia reprezintă totalitatea elementelor

anatomice prin care se unesc două sau mai multe oase.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la

clasificarea articulaţiilor;

24

25

explicarea noţiunii de artrodie; descrierea noţiunii de sinovială.

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sistemul articular; -vor conştientiza rolul sistemului articular în mişcare.



2.3.1.Clasificarea articulaţiilor

În funcţie de gradul de mobilitate, articulaţiile se împart

în: * SINARTROZE= articulaţii fixe. Tipuri: ● Sincondroza - articulaţii in care între cele două oase

există ţesut cartilaginos (exemplu, simfiza pubiană); ● Sindesmoza – articulaţii in care între cele două oase

există ţesut conjunctiv fibros (exemplu, art. sacro-iliacă); ● Sinostaza – articulaţii care se formează prin

osificarea la adult a sindesmozelor şi sincondrozelor. * AMFIARTROZE = articulaţii semimobile. Prezintă

mobilitate redusă. Între oasele care se articulează se interpune o formaţiune fibro-cartilaginoasă (exemplu, art. corpurilor vertebrale).

* ARTRODII = articulaţii mobile sau adevărate. Amfiartrozele şi artrodiile formează diartrozele.

Artrodii Sunt mobile. Se mai numesc şi articulaţii sinoviale. Elementele componente ale artrodiilor au o structură şi

un rol funcţional particular. Acestea sunt: • extremităţile osoase – sunt sferice (capul

humerusului), concave (cavitatea glenoidă a scapulei), etc; • cartilajul articular; • capsula articulară – leagă capetele oaselor ca un

manşon. Conţine ţesut fibros şi este căptuşită de membrana sinovială (membrană seroasă, bogat vascularizată şi inervată). Protejează suprafeţele articulare şi facilitează mişcările.

• ligamentele – unesc cele două extremităţi osoase, se opun mişcărilor exagerate.

• sinoviala – este stratul intern al capsulei articulare ce resoarbe lichidul sinovial din cavitate şi umple spaţiile goale care apar in timpul mişcărilor.

• lichidul sinovial – se găseşte in interiorul cavităţii articulare; Mişcarea reprezintă principalul stimul în producerea de lichid sinovial. Rolurile lichidului sinovial sunt:

→ de nutriţie a cartilajului articular; → de curăţire – lichidul sinovial înglobează detritusurile

celulare din cavitatea articulară. Sinoviala resoarbe lichidul sinovial împreună cu aceste detritusuri celulare;

→ de lubrifiere – lichidul sinovial „unge” suprafeţele articulare, respectiv cartilajul hialin ce le acoperă, favorizând alunecarea acestora, faţă de cealaltă, prin scăderea forţei de frecare dintre ele.

• Muşchii periarticulari – menţin activ suprafeţele articulare in contact atat in poziţia de repaus, cât şi in timpul mişcării.

• Discurile şi meniscurile – formaţiuni fibro-cartilaginoase ce apar atunci când suprafeţele articulare nu se adaptează perfect una la alta.

• Discurile sunt rotunde şi apar inart. intervertebrale, iar meniscurile sunt semilunare, de exemplu in art. genunchiului.

Atât meniscurile, cât şi discurile reprezintă formaţiuni cu rol de a amortiza şocurile dintre cele două suprafeţe articulare.

• Bureletul fibrocartilaginos. Unele articulaţii nu au suprafeţe articulare egale ca întindere, de exemplu: articulaţia scapulo-humerală şi articulaţia coxo-femurală. Pentru compensarea acestei inegalităţi, există o formaţiune fibrocartilaginoasă, cu numele de burelet fibrocartilaginos

26

Clasificarea articulaţiilor În funcţie de gradul de libertate, raportat la cele trei

planuri ale spaţiului, sunt: * UNIAXIALE (cu un grad de libertate) – mişcările se

fac într-un singur plan şi in jurul unui ax. Sunt: ●de tip cilindric- mişcare in axul longitudinal al osului; - exemplu: art. radio-cubitală, mişcare de pronaţie-

supinaţie. ●de tip trohlear - una dintre suprafeţe este o trohlee; - mişcare in axul transversal; - exemplu: art. cotului, mişcare de flexie-extensie. * BIAXIALE (cu două grade de libertate) – mişcările

se fac in două planuri şi in jurul a două axe. Sunt: ●de tip elipsoid (ovoid) - exemplu: art. radio-carpiană

(flexie-extensie/înclinare laterală-medială); ● in şa – feţe articulare concave şi convexe; ex: art

carpo-metacarpiană; * TRIAXIALE - cel mai mobil tip de articulaţie.

Cuprinde articulatia de tip sferic; exemplu: scapulo-humerală, coxo-femurală.

2.3.2.Articulaţiile capului

Articulaţiile capului sunt de tip sinartrotic (fixe), fiind

denumite suturi.

Singura articulaţie mobilă a capului este articulaţia temporo-

mandibulară, determinantă pentru procesul de masticaţie.

27

2.3.3.Articulaţiile coloanei vertebrale Se clasifică în: ● art. corpurilor vertebrale – amfiartroze (semi-

mobile). Datorită incongruenţei pieselor vertebrale, intre ele se interpun discuri intervertebrale. Discul este alcătuit din inel fibros (alcătuit din lamele conjunctive), iar in centru din nucleu pulpos. Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

→ menţinerea curburilor coloanei vertebrale; → conferă o mai mare elasticitate coloanei vertebrale; → repartizează uniform forţele de presiune, care apar

între cele două corpuri vertebrale; → amortizează şocurile primite de coloana vertebrală.

Articulaţiile coloanei vertebrale • art. apofizelor articulare;● art. lamelor vertebrale -

lamelele prezintă mişcare una faţă de cealaltă datorită interpunerii ligamentelor galbene (ligamentum flavum).

● art. apofizelor spinoase - mişcările sunt condiţionate de prezenţa ligamentelor interspinoase şi supraspinos.

● art. apofizelor transverse - sunt unite prin ligamentele intertransversare.

28

2.3.4.Articulaţiile toracelui Cuprind: - Art. costo-vertebrale – între capetele costale şi

corpurile vertebrale; - Art. costo-transversale – între tuberozităţile costale

şi apofizele transverse; - Art. costo-condrale – sunt fixe, între coaste şi

cartilajele costale; - Art. condro-sternale – între cartilajele costale şi

feţele articulare ale sternului, numite „incizuri costale”.

2.3.5.Articulaţiile centurii scapulare Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin

două oase, omoplatul (scapula) şi clavicula, ce formează centura scapulară. Aceasta cuprinde articulaţiile:

● sterno-claviculară - denumirea corectă este de articulaţie sterno-costo-claviculară, deoarece la alcătuirea ei participă suprafeţele articulare ce aparţin sternului, claviculei şi cartilajului primei coaste;

● acromio-claviculară acromionul este componenta scapulei ce se articulează;

● scapulo-toracică - nu este o articulaţie propriu-zisă, dar este denumită aşa, de unii autori, datorită importanţei funcţionale deosebite a spaţiului dintre scapulă şi torace, care joacă rolul unei adevărate articulaţii. Este reprezentată de spaţiul anatomic care se găseşte între faţa anterioară a scapulei şi faţa postero-laterală a peretelui costal, între coasta II-VII.

29

2.3.6.Articulaţiile membrului superior Articulaţia umărului (scapulo-humerală) Leagă centura scapulară de membrul superior liber. Suprafeţele articulare sunt: * cavitatea glenoidă a scapulei; * capul humeral.

Articulaţia cotului Este o articulaţie complexă, fiind alcătuită din 3

articulaţii: ● humero-ulnară; ● humero-radială; ● radio-ulnară proximală. Membrana interosoasa a antebraţului – se întinde

între radius şi ulnă, la nivelul 1/3 medii şi 1/3 distale ale celor două oase.

Articulaţia radio-ulnară distală ;

30

Articulaţia radio-carpiană – Suprafeţele articulare sunt: * epifiza distală a radiusului – concavă; * carpienele primului rand – convexă. Articulaţiile intercarpiene ; Articulaţiile carpo-metacarpiene ; Articulaţiile metacarpo-falangiene; Articulaţiile interfalangiene.

2.3.7.Articulaţiile bazinului 1. Simfiza pubiană = articulaţia anterioară a coxalelor; 2. Articulaţiile sacro-iliace, dreaptă şi stângă.

2.3.8.Articulaţiile membrului inferior Articulaţia şoldului (coxo-femurală) Suprafeţele articulare sunt: * capul femural - sferic; * acetabulum – cavitate hemisferică, ce prezintă facies

lunata – locul de contact cu capul femural.

31

Articulaţia genunchiului Este complexă, fiind alcătuită din articulaţiile: femuro-

tibială şi femuro-patelară (într-o singură capsulă articulară). Suprafeţele articulare sunt:

* condilii şi trohleea femurală; * epifiza superioară a tibiei. Deoarece nu se suprapun perfect, apar 2 meniscuri

intraarticulare,la periferia condililor femurali. Este cea mai mare articulaţie din corpul uman.

Articulaţia tibio-fibulară Suprafeţele articulare sunt: * capul fibulei; * condilul lateral al tibiei. Articulaţia gleznei (talo-crutală) Suprafeţe articulare: * scoaba tibio-peronieră; * corpul astragalului. Articulaţiile intertarsiene Se realizează între cele 7

oase ale tarsului. Articulaţiile tarso-metatarsiene; Articulaţiile metatarso-falangiene; Articulaţiile interfalangiene.

32


Sinteza unitaţii de învăţare Articulaţia reprezintă totalitatea elementelor anatomice prin care se unesc două sau mai multe

oase. Cele mai frecvente articulaţii din organism sunt diartrozele, care sunt articulaţii mobile. Ele au în componenţa lor capsula articulară, căptuşită la interior de membrana sinovială şi întărită la exterior de ligamente şi tendoane, precum şi cartilajul care acoperă capetele osoase . După gradul de libertate, articulaţiile se clasifică în uniaxiale, biaxiale şi triaxiale.Articulaţiile de la nivelul craniului sunt articulaţii fixe, numite suturi.

Concepte şi termeni de reţinut Sinartroze, amfiartroze, artrodii, amfiartroze, discuri intervertebrale, lichid sinovial, membrană

sinovială, tendoane, ligamente, capsula articulară, acetabul, cavitate glenoidală. Întrebări de control 1. Cum se clasifică articulaţiile? 2. Ce fel de articulaţie este articulaţia temporo-mandibulară? 3. Care sunt componentele centurii scapulare? 4. Care sunt articulaţiile coloanei vertebrale? 5. Ce sunt articulaţiile tarso-metatarsiene? 6. Ce este lichidul sinovial? 7. Ce este o sinartroză? 8. Care sunt articulaţiile cutiei toracice? 9. Ce sunt meniscurile?

33

34


propoziţia este falsă)! 1.Articulaţiile mobile se numesc suturi 2.Articulaţia umărului se mai numeşte şi articulaţia scapulohumerală Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 3. Articulaţia genunchiului este alcătuită din articulaţiile: ................şi femuro-patelară (într-o

singură capsulă articulară). 4. Articulaţia cotului este o articulaţie complexă, fiind alcătuită din 3 articulaţii:............

humero-radială, radio-ulnară proximală. 5. Centura scapulară este formată din..................... şi.......................... Bibliografie

Mogos, C., Compendiu de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1978. Ranga V., Tratat de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990. Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970. Ristoiu V, Marcu-Lapadat M., Elemente de anatomie si fiziologie, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2004.


ANATOMIA SISTEMULUI MUSCULAR

Cuprins 3.1.Introducere 3.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3.3.Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Clasificarea muşchilor 3.3.2. Structura muşchiului striat scheletic 3.3.3. Grupe de muşchi

3.3.3.1.Muşchii capului 3.3.3.2.Muşchii gâtului 3.3.3.3.Muşchii trunchiului 3.3.3.4.Muşchii toracelui 3.3.3.5.Muşchii abdomenului 3.3.3.6.Muşchii membrului superior 3.3.3.7.Muşchii membrului inferior

3.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare

3.1.Introducere

Fiecare mişcare a corpului, de la o clipire a unei pleoape

până la un salt în aer, este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor - extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţei de contracţie a muşchiului la osul asupra căruia actionează. In spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă, cum ar fi mişcarea capului, un proces complicat ce implică creierul, nervii şi organele de simţ.

Sistemul muscular reprezintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii ocupă cca 40% din greutatea corpului uman.

35

Tendoanele şi ligamentele Tendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de

mişcări. În principiu, tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura - un os - care va fi mobilizata. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon, realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea.

Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv, care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Ele au puţine terminaţii nervoase, flind, în principal, ţesuturi inactive şi cu o vascularizaţie săracă. La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixeaza de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structura osoasă.

Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simple cu uşurinţă. De exemplu, ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care controlează flexia genunchiului. Tendoanele sunt, de asemenea, întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor.

3.2. Obiectivele şi competenţelor unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la sistemul

muscular; cunoşterea noţiunilor teoretice referitoare la structura

muşchiului striat scheletic; cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la grupele de

muşchi din organism. Competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studenţii: – se vor familiariza cu termenii specifici; – îşi vor însuşi eprinderea cu noţiunile referitoare la

sistemul muscular; – vor conştientiza rolul sistemului muscular în mişcare.


36


3.3.1. Clasificarea muşchilor

În funcţie de structura pe care o au, muşchii se împart in: ■ Muşchi striaţi scheletici – alcătuiţi din fibre

musculare striate polinucleate, asigură motilitatea şi menţinerea poziţiei ortostatice.

■ Muşchiul striat cardiac – alcătuit din fibre musculare striate mononucleate. Acesta este muşchiul inimii.

■ Muşchii netezi – alcătuiţi din fibre musculare netede. Intră in structura organelor interne. Clasificarea muşchilor striaţi scheletic in funcţie de

formă Se împart in: 1. Muşchi lungi La rândul lor, sunt: fusiformi – muşchi foarte puternici;

=> * cilindrici; * micşti – au formă variată. 2. Muşchi scurţi - sunt subţiri; de exemplu, muşchii

şanţurilor vertebrale. 3. Muşchi laţi – de exemplu, muşchiul deltoid, muşchiul

drept abdominal. 4. Muşchii inelari – prin contracţie, determină

deschiderea sau închiderea unor orificii; de exemplu, muşchii sfincterieni, orbicularul ochiului.

Muşchii netezi (viscerali) Muşchii viscerali intră în structura miocardului, a pereţilor

tubului digestiv, a vaselor sangvine, acăilor urinare şi a uterului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu, datorat unor formaţiuni care se depolarizează spontan şi generează unde lente de deoparizare, care determină contracţii, independent de inevaţie. Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu în care excitaţia se propagă în toată masa muşchiului. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau intensifica activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut muscular: striat de tip cardiac, în miocard, şi ţesut muscular neted, în celelalte organe viscerale.

Pe lângă muşchii netezi viscerali, în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii erectori ai firelor de păr, muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului, de tip multiunitar.

37

In muşchii netezi sau involuntari, fiecare fibră este o celulă alungită, fusiformă. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului, ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia, determinând peristaltismul intestinal, ce asigură transportul hranei.

3.3.2. Structura muşchiului striat scheletic

Muşchiul striat este alcătuit din următoarele structuri

anatomice distincte: * corpul muşchiului; * tendonul; * vase sangvine; * nervi. Corpul muşchiului reprezintă cea mai voluminoasă

parte, fiind zona contractilă, activă, a acestuia. În funcţie de modul in care este studiat, se disting patru ordine de structuri, numerotate I – IV.

Structuri de ordinul I Se observă uşor cu ochiul liber. Ele cuprind: ● fascia comună (epimisium, aponevroza) – membrană

conjunctivă ce înveleşte muşchiul in totalitate; ● perimisium extern – membrană conjunctivă proprie ce

înveleşte fiecare corp muscular; ● perimisium intern – sunt septuri conjunctive ce pleacă

de la nivelul perimisium-ului extern către interiorul corpului muscular, despărţind între ele fasciculele musculare.

● endomisium – desemnează septurile conjunctive ce pleacă de la nivelul perimisium-ului intern către interiorul fasciculului muscular, separând in interiorul acestuia fibrele musculare între ele.

Concluzie: un corp muscular este alcătuit din mai multe fascicule musculare, formate de asemenea din mai multe fibre musculare (miofibrile) alăturate.

38

Structuri de ordinul II Sunt vizibile la microscopul optic. Sunt reprezentate de fibra musculară şi de elementele

ce o alcătuiesc: ● endomisium (la exterior); ● sarcolema (membrana fibrei musculare); ● sarcoplasma (citoplasma fibrei musculare). Structuri de ordinul III Sunt vizibile la microscopul electronic şi reprezintă

elementele structurale ale miofibrilelor. Fiecare miofibrilă este alcătuită din sarcomere, delimitate

de membranele Z. Sarcomerul este unitatea morfo-funcţională a miofibrilei şi este situat între două membrane Z succesive.

Fiecare sarcomer este alcătuit din miofilamente subţiri de actină şi miofilamente groase de miozină. În centrul sarcomerului există un disc întunecat, format dintr-o bandă centrală H, pe care se inseră cu un capăt miofilamentele de miozină, celălalt fiind liber, printre miofilamentele de actină.

Miofimalentele de actină se prin cu un capăt de membrana Z, iar celălalt capăt este liber, prin miofilamentele de miozină.

Membrana Z, împreună cu miofilamentele subţiri de actină formează câte un disc clar. Astfel, fiecare sarcomer este format dintr-un disc întunecat şi câte două jumătăţi de disc clar.

Structuri de ordinul IV – reprezintă structura histo-

chimică a muşchiului. Muşchiul este alcătuit din 70% apă şi 30% alte substanţe.

Tendonul se află la extremităţile corpului muscular, prin

care se leagă de os. Vasele sangvine – muşchiul are o vascularizaţie foarte

bogată. Inervaţia – Nervii pătrund in muşchi şi formează un plex

intramuscular, din care pleacă 3 tipuri de fibre nervoase: * somatomotorii şi somatosenzitive pentru fibrele

musculare. Aceste fibre nervoase se termină la nivelul fibrei

musculare prin plăci motorii, prin care sunt transmise impulsurile nervoase;

* vegetative – pentru vasele sanguine. Punctele de fixare ale muşchilor (de obicei pe oase) se

numesc inserţii. In timpul contracţiei musculare, acestea se apropie între ele.

39

40

3.3.3. Grupe de muşchi 3.3.3.1. Muşchii capului Din punct de vedere funcţional şi topografic, muşchii

capului se clasifică in: ■ muşchii mimicii Sunt situaţi subcutan. Prin contracţie au rol principal de a

exprima diferite stări psihice (bucurie, depresie, etc) şi rol secundar de a interveni in masticaţie, deglutiţie şi fonaţie.

■ muşchii masticatori Acţionează asupra articulaţiei temporo-mandibulare. Clasificare: mş. temporal, ms. maseter, ms. pterigoidieni

medial şi lateral. ■ muşchii situaţi paravertebral Clasificare: mş. lung al capului, mş. drepţi anterior şi

lateral al capului. 3.3.3.2. Muşchii gâtului Cei mai importanţi sunt mş. sternocleidomastoidian şi

lung al gâtului. 3.3.3.3 Muşchii trunchiului Se împart in ■ muşchii spatelui şi ai cefei Menţionăm mş. trapez, latissimus dorsi, romboizi mare şi

mic, dinţaţi postero-superior şi postero-inferior.

■ muşchii antero-laterali ai trunchiului. 3.3.3.4. Muşchii toracelui Sunt■ superficiali (mş. pectorali mare şi mic,

subclavicular, dinţat anterior) ■ profunzi

3.3.3.5. Muşchii abdomenului Pentru fiecare jumătate de abdomen, există: * mş. drept abdominal; * mş. piramidal; * mş. oblic extern; * mş. oblic intern; * mş. transvers; * mş. pătrat al abdomenului; * mş. pătrat al lombelor.

3.3.3.6. Muşchii membrului superior Se împart in: ● mş. umărului deltoid, supraspinos, infraspinos, rotunzi mic şi mare,

subscapular ● mş. braţului Sunt: ■ muşchii regiunii anterioare – biceps brahial,

coracobrahial, brahial. ■ muşchii regiunii posterioare – triceps brahial, anconeu. ● mş. antebraţului Sunt pronatori şi supinatori ai antebraţului, extensori şi

flexori ai degetelor. ● mş. mâinii

41

3.3.3.7. Muşchii membrului inferior Se împart in: ● Muşchii bazinului; ● Muşchii regiunii fesiere Sunt dispuşi in 3 planuri: * superficial, reprezentat de mş. fesier mare; * mijlociu, reprezentat de mş. fesier mijlociu; * profund, reprezentat de mş. fesier mic şi mş pelvitro-

hanterieni. ● Muşchii coapsei; ● Muşchii gambei; ● Muşchii piciorului. Muşchii coapsei Sunt înveliţi in totalitate de fascia lata. Se împart în * muşchii regiunii anterioare: mş. tensor al fasciei lata,

mş. croitor (cel mai lung muşchi din organism), mş. cvadriceps femural (cel mai mare şi mai puternic muşchi din organism).

* muşchii regiunii mediale: mş. pectineu, mş. adductor lung, adductor scurt, adductor mare, mş. gracilis;

* muşchii regiunii posterioare: mş. biceps femural, semitendinos, semimembranos.

42

Muşchii gambei Se împart in: ■ muşchii regiunii anterioare Cel mai important este muşchiul tibial anterior. ■ muşchii regiunii posterioare Superficial, se găsesc muşchii triceps sural

(gastrocnemian şi solear) şi plantar, iar mai profund se află muşchii flexori ai piciorului.

■ muşchii laterali Sunt muşchii lung peronier şi scurt peronier.


Sinteza unităţii de învăţare 1 Muşchii scheletici reprezintă organul efector al aparatului locomotor, ei realizând mişcările

corpului uman datorită proprietăţii lor de a se contracta. Pe lângă realizarea mişcării şi menţinerea posturii corpului, muşchii striaţi reprezintă şi principala sursă de caldură a organismului , având în acelaşi timp un rol şi în favorizarea circulaţiei venoase şi limfatice.

Muşchii sunt formaţi din corpul muscular care reprezintă porţiunea principală, contractilă a acestuia şi din tendoane, prin intermediul cărora corpul muscular se inserează pe os şi prin care forţa musculară se transmite oaselor. Tendonul este o structură conjunctivă fibroasă necontractilă şi inextensibilă, de culoare albă , cu formă variabilă după cea a corpului muscular. El, pe de o parte, se continuă pe suprafaţa corpului muscular, pe de altă parte, pătrunde în interiorul lui sub formă de lamă aponevrotică

Muşchii se împart în 3 categorii : -muşchii striaţi-formează cea mai mare parte a musculaturii scheletice şi o parte din cea digestivă; -muşchii netezi-formează musculatura unor organe interne; -muşchiul striat de tip cardiac.

43

44

Principalele grupe de muşchi somatici : A. Muşchii capului sunt: -muşchii mimicii –cei din jurul orificiilor bucal, nazal, orbital, auditiv; -muşchii masticatori-intervin în masticaţie. B. Muşchii gâtului: stenocleidomastoidienul, pielosul gâtului, muşchii supra şi subhioidieni etc. C. Muşchii trunchiului: -ai spatelui şi cefei: în plan superficial (trapezul şi marele dorsal), în plan profound(musculature

paravertebrală); -ai toracelui: pectoralii, dinţaţii, intercostalii; -ai abdomenului: dreptul abdominal, oblicul intern, oblicul extern, transversul abdominal. D. Muşchii membrelor superioare: deltoid, biceps brahial, triceps brahial, supinatori, pronatori,

flexori şi extensori ai degetelor , muşchii mâinii etc. E.Muşchii membrelor inferioare: fesieri, cvedricepsul femural, croitor, ischiogambierii, extensori

si flexori ai degetelor, inversori, eversori, muşchii plantei. Concepte şi termeni de reţinut Muşchi netezi, muşchi striaţi, aponevroză, flexori, extensori, deltoid, biceps brahial, triceps

brahial, supinatori, pronatori, muşchii mâinii , tendon, dreptul abdominal, oblicul intern, oblicul extern, transversul abdominal, trapezul, marele dorsal.

Întrebări de control 1. Care sunt muşchii braţului? 2. Cum se clasifică muşchii striaţi scheletici? 3. Unde este localizat muşchiul deltoid? 4. Care sunt muşchii antebraţului? 5. Care sunt muşchii gambei? 6. Unde este localizat muşchiul pectineu? 7. Care sunt muşchii piciorului? 8. Ce este muşchiul platisma? 9. Care sunt muşchii abdomenului? 10. Unde este localizat muşchiul sternocleidomastoidian?

45


propoziţia este falsă)! 1.Muşchiul triceps sural se află pe partea posterioară a gambei 2Muşchiul trapez este localizat pe partea anterioară a trunchiului 3.Muşchiul maseter este un muşchi al mimicii Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4.Cel mai important muşchi al regiunii anterioare este muşchiul ......................... 5. Unitatea morfofuncţională a muşchiului este ................................ Bibliografie



ANATOMIA SISTEMULUI NERVOS Cuprins 4.1.Introducere 4.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4.3.Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Actul reflex 4.3.2. Ţesutul nervos

4.3.2.1.Neuronul 4.3.2.2.Nevroglia 4.3.2.3.Măduva spinării 4.3.2.4.Nervii spinali 4.3.2.5.Trunchiul cerebral 4.3.2.6.Cerebelul 4.3.2.7.Diencefalul

4.3.3 Sistemul nervos vegetativ 4.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare

4.1.Introducere

Sistemul nervos reprezintă totalitatea organelor formate

predominant din ţesut nervos ce recepţionează, transmite şi integrează informaţiile primite din mediul extern sau intern şi permite elaborarea unui răspuns adecvat mesajului primit. Recepţionarea mesajelor se realizează prin intermediul receptorilor, specializaţi în transformarea stimulilot - ce poartă diferite forme de energie - în impuls nervos, ce reprezintă energia internă specifică organismului.

De la receptori, influxul nervos este transmis pe căile nervoase aferente (care aduc) spre centrii nervoşi de integrare de la nivelul diferitelor etaje de la nivelul sistemului nervos central.

Integrarea nervoasă reprezintă prelucrarea de către centrii nervoşi, a mesajelor primite şi elaborarea comenzilor pentru organele efectoare sau, aceste informaţii sunt stocate ca "acte de memorie" (formarea de engrame) şi reactualizate ulterior. Răspunsurile care pleacă de la centrii sunt conduse pe căile nervoase eferente (care duc) spre efectori, cărora le va determina intrarea în activitate (contracţia muşchilor scheletici, contracţia musculaturii viscerale, activitatea gleandelor cu secreţie internă şi externă).

Componentele sistemului nervos: − sistem nervos central – encefalul şi măduva spinării; − sistem nervos periferic – neuronii şi nervii din afara

SNC; la rândul său, acesta este divizat în:

46

1) sistem nervos somatic – realizează controlul voluntar al mişcărilor;

2) sistem nervos autonom - gestionează acţiunile care nu se află sub control conştient. Cuprinde sistemul nervos simpatic şi parasimpatic.

Rolurile SN Principalele funcţii ale sistemului nervos sunt: 1. integrarea organismului în mediul înconjurător; 2. coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor, organelor şi

sistemelor care constituie oragnismul. Astfel, SN reglează: ♦ activitatea musculaturii * scheletice – SN somatic; * viscerale – SN vegetativ (autonom). ♦ activitatea glandelor secretorii (exo şi endocrine) – fără

funcţiile de tip metabolic. Compartimentele funcţionale ale SN Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe

activitatea centrilor nervoşi , ce prezintă două compartimente funcţionale:

○ unul senzitiv – unde sosesc informaţiile culese de la nivelul receptorilor;

○ unul motor – transmite comenzile la efector. Mecanismul fundamental de funcţionare a SN este actul

reflex. Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la

stimularea unei zone receptoare.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: explicarea şi utilizarea în mod logic a unui termen care

are o semnificaţie foarte precisă; explicarea şi înţelegerea atlaselor sau schemelor de

specialitate. Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: -se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sistemul nervos; -vor conştientiza rolul sistemului nervos în mişcare.


47


4.3.1 Actul reflex Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit

din 5 componente anatomice: 1. Receptorul – este o structură excitabilă ce răspunde la

stimuli. Aici are loc transformarea energiei stimulului in impuls nervos.

2. Calea aferentă – sunt terminaţii dendritice ale neuronilor senzitivi ce vin in contact cu receptorii şi preiau informaţia.

3. Centrii nervoşi – impulsul nervos este transmis mai departe de-a lungul axonului, ajungând la neuronul motor şi realizează astfel un reflex monosinaptic. Alteori, calea aferentă este formată dintr-un lanţ de neuroni senzitivi, iar centrul nervos este constiuit din totalitatea sinapselor ce se realizează in ariile corticale (reflex polisinaptic).

4. Calea eferentă – sunt axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin care se transmite comanda către organul efector.

5. Efectorii – pentru SN somatic, aceştia sunt muşchii striaţi, iar pentru SN vegetativ sunt muşchii netezi, glandele exo şi endocrine.

4.3.2. Ţesutul nervos Ţesutul nervos este alcătuit din celule specializate

(neuroni) şi din celule de susţinere (celule nevroglice).

48

4.3.2.1. Neuronul Reprezintă unitatea morfo-funcţională a sistemului nervos. Au formă diferită: stelată, sferică, piramidală, piriformă,

fusiformă. În funcţie de numărul prelungirilor, neuronii pot fi

unipolari, pseudounipolari, bipolari, multipolari. După funcţia pe care o îndeplinesc, neuronii sunt * receptori – somatosenzitivi şi viscerosenzitivi; * motori – somatomotori şi visceromotori; * intercalari (de asociaţie). Structura neuronului: ■ corpul celular – alcătuit din neurilemă, neuriplasmă cu

organite şi nucleu. ■ prelungiri – de două tipuri: – dendrite – preiau impulsul nervos de la receptor şi îl

conduc centripet spre corp. – axon – este unic, conduce impusul nervos centrifug şi se

termină prin ramificaţii numite butoni terminali ce descarcă mediatori chimici la nivelul sinapselor.

4.3.2.2. Nevroglia Numărul nevrogliilor depăşeşte de aproximativ 10 ori

numărul neuronilor. Sunt mai multe tipuri: celula Schwann, astrocitul,

oligodendroglia, microglia, celulele ependimare. Se divid intens, au rol de suport şi protecţie, rol trofic

pentru neuroni.

49

4.3.2.3. Măduva spinării Localizare. Se găseşte situată in canalul vertebral între C1-

L2 şi are o lungime de 43-45cm. Sub L2, se continuă cu filum terminale.

Între măduvă şi canal se află cele 3 membrane ale meningelor vertebrale (dura mater, arahnoida şi pia mater) ce asigură protecţia şi nutriţia măduvei

Configuraţie. Are forma unui cordon cilindric uşor turtit antero-posterior. La nivel cervical şi lombar prezintă 2 regiuni mai voluminoase, numite intumescenţe (dilatări).

Structură. Este formată din ● substanţă cenuşie – dispusă central, sub formă de

coloane, are pe secţiune aspectul literei “H” ; ● substanţă albă – dispusă la periferie, sub formă de

cordoane. Substanţa cenuşie cuprinde corpii neuronilor. Bara

transversală a “H” constituie comisura cenuşie a măduvei (are in centru canalul ependimar cu LCR), iar părţile laterale ale “H” sunt subdivizate in coarne:

1. anterioare – late şi scurte, prezintă neuronii somatomotori (α şi γ)ce formează rădăcina ventrală a nervilor spinali.

2. posterioare – lungi şi subţiri, conţin neuroni ai căilor senzitive cu semnificaţie de deutoneuron, protoneuronul fiind situat in ganglionii spinali.

3. laterale – conţin neuroni vegetativi simpatici preganglionari ai căror axoni intră in constituţia rădăcinii ventrale a nervului spinal şi formează fibrele preganglionare ale sistemului simpatic.

Substanţa albă este dispusă in cordoane (posterioare, anterioare şi laterale) ce prezintă fascicule

* ascendente (periferice) şi descendente (spre interior); * de asociaţie (sit profund, asigură relaţiile dintre fasc.

principale.)

4.3.2.4. Nervii spinali Conectează măduva cu receptorii şi efectorii somatici şi

vegetativi. Dispunerea este simetrică de-a lungul măduvei.

50

51

Sunt în număr de 31 perechi: - 8 perechi cervicale; - 12 perechi toracale; - 5 perechi lombare; - 5 sacrale; - o pereche coccigiană. Sunt formaţi din două rădăcini: − anterioară (ventrală) =motorie, conţine axonii nn

somatomotori din cornul anterior al măduvei şi axonii nn visceromotori din cornul lateral;

− posterioară (dorsală) =senzitivă, prezintă pe traiectul ei ggl spinal şi conţine nn somatosenzitivi şi viscerosenzitivi.

Cele două rădăcini se unesc şi formează trunchiul nervului spinal, cu structură mixtă. Trunchiul iese din canalul vertebral prin gaura intervertebrală şi după un scurt traiect se împarte in ramurile sale: ventrală, dorsală, meningeală şi comunicantă albă.

Reflexele spinale somatice Reflexul miotatic constă din contracţia bruscă a unui

muşchi ca răspuns la întinderea tendonului său. Este un reflex proprioceptiv ce participă la menţinerea tomusului muscular, a posturii generale a corpului împotriva gravitaţiei (reflexul rotulian, achilian).

Reflexul nociceptiv (reflex de flexie, de retragere) este un reflex de apărare al organismului şi constă din retragerea bruscă a unui membru din faţa unui agent nociv (corp fierbinte, înţepătură etc.).

Encefalul Encefalul este situat in cutia craniană şi în alcătuirea lui

intră: ♦ trunchiul cerebral; ♦ cerebelul; ♦ diencefalul; ♦ cele două emisfere cerebrale; Este acoperit de meningele cerebral: ● dura mater – aderă intim la oasele cutiei craniene şi

trimite septuri ce separă părţi ale encefalului; ● arahnoida – membrana vasculară; ● pia mater. Între dura mater şi arahnoidă se află un spaţiu virtual, iar

între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian, cu LCR.

4.3.2.5. Trunchiul cerebral Este format din 3 etaje: bulbul, puntea lui Varolio şi

pedunculii cerebrali. Bulbul şi puntea au o porţiune ventrală, in care predomină

substanţa albă şi o porţiune dorsală, in care predomină substanţa cenuşie.

Mezencefalul prezintă 3 porţiuni: anterioară (picioarele epdunculilor cerebrali), mijlocie şi a treia, numită lama cvadrigemina,formată din 4 coliculi cvadrigemeni.

Trunchiul cerebral prezintă o faţă ventrală şi una dorsală. Structura trunchiului cerebral La exterior se află substanţa albă, exceptând coliculii

cvadrigemeni formaţi din substanţă cenuşie. Central se găseşte substanţa cenuşie ce apare ca fiind formată din nuclei (proprii, respectiv echivalenţi coarnelor din măduvă) datorită fragmentării coloanelor longitudinale de către fibrele descendente şi ascendente.

Căi de conducere de la nivelul truchiului cerebral: ● ascendente, ale sensibilităţii – de ex, fasciculele

spinotalamice lateral şi anterior. ● descendente, ale motricităţii – sunt piramidale şi

extrapiramidale. Între diferitele tipuri de fascicule există interrelaţii. Funcţiile trunchiului cerebral: 1. sectoarele sale intervin esenţial in realizarea funcţiilor

reflexe prin participarea nucleilor proprii şi echivalenţi ai măduvei spinării;

2. participă la constituirea căilor de conducere ce ajung şi pleacă de la nivelul structurilor superioare (cortex, cerebel)

3. intervine in reglarea tonusul muscular şi in reacţia de trezire corticală prin substanţa reticulată de la acest nivel;

4. tot aici se găsesc o serie de centri respiratori, ce intervin in reglare.

Nervii cranieni În număr de 12 perechi, dintre care perechile I (olfactivi),

II (optici) nu au legătură cu trunchiul cerebral. Fac legătura trunchiului cerebral cu receptorii şi cu efectorii.

Au dispoziţie metamerică şi se clasifică in: ■ nervii senzoriali – conduc excitaţii olfactive (I), optice

(II) şi statoacustice (VIII).

52

■ nervii motori – III, IV, VI, XI, XII. ■ nervii micşti – V, VII, IX, X. Au origine: 1. aparentă, locul unde fibrele lor devin vizibile. 2. reală: a) în nucleii motori pentru fibrele somatomotorii ale n.

cranieni motori şi componenta somatomotorie a n. micşti; b) în ganglionii extranevraxiali pentru fibrele senzitive ale

n. cranieni senzitivi şi componenta senzitivă a n. micşti; c) în nucleii vegetativi pentru fibrele visceromotorii

parasimpatice ale n. cranieni micşti;

4.3.2.6. Cerebelul Localizare: ocupă fosa posterioară a craniului, fiind separat

de emisferele cerebrale prin cortul cerebelului (sept al durei mater).

Configuraţie externă: are forma unui fluture, fiind alcătuit din vermis şi din cele două emisfere cerebeloase. Este legat de elementele trunchiului cerebral prin pedunculii cerebeloşi inferiori, mijlocii şi superiori. Ei conţin fibre aferenteşi eferente.

Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele. Unele sunt mai adânci şi delimitează lobii cerebelului: ♦ anterior; ♦ posterior; ♦ floculonodular. Este alcătuit din substanţă cenuşie (scoarţa cerebelului) ce

înveleşte substanţa albă cu dispunere centrală. Funcţiile sunt funcţia reflexă şi de conducere, fiind foarte

important in menţinerea echilibrului şi a tonusului muscular .

53

4.3.2.7. Diencefalul Diencefalul (creierul intermediar) este situat in prelungirea

trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale, fiind alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă:

■ Talamus; ■ Metatalamus; ■ Epitalamus; ■ Hipotalamus.

Emisferele cerebrale Reprezintă cea mai voluminoasă parte a SNC. Prezintă 3 feţe: 1. laterală - prezintă 2 şanţuri mai adânci, fisura laterală a

lui Sylvius şi şanţul lui Rolando. Aceste şanţuri delimitează 4 lobi: frontal, parietal,occipital,

temporal. 2. medială - cuprinde corpul calos. 3. bazală. Emisferele cerebrale, de formă ovoidă şi cu axul mare

antero-posterior, au 3 feţe: convexă, medială, bazală şi 3 poli: frontal, temporal şi occipital. Pe suprafaţa lor se văd şanţuri mai adânci care delimitează lobii, iar la nivelul lobilor, şanţuri mai puţin adânci care separă între ei girii cerebrali. Fisuraţia şi giraţia duc la creşterea suprafeţei scoarţei cerebrale.

Faţa convexă prezintă 2 şanţuri mai adânci: şanţul lateral şi şanţul central. Şanţul lateral (Sylvius) separă lobul temporal situat dedesubt de lobii frontal şi parietal situaţi deasupra lui. {anţul lateral începe pe faţa bazală înconjură marginea laterală şi se îndreaptă oblic în sus şi posterior. În fundul şanţului se vede o proeminenţă numită lobul insulei. Şanţul central aproape perpendicular pe cel precedent separă între ei lobul frontal situat anterior, de lobul parietal situat posterior. Capul şanţului parietooccipital separă incomplet lobul parietal de cel occipital.

54

55

Lobul frontal are 2 şanţuri orizontale – şanţul frontal superior şi inferior care sunt biturcate posterior, formând şanţul precentral. Aceste şanţuri delimitează girii frontal, superior, mediu, inferior şi precentral.

Lobul parietal prezintă un şanţ postcentral care limitează posterior girul postcentral şi un şanţ intraparietal care separă lobulul parietal superior de cel inferior care prezintă girul supramarginal la capătul şanţului lateral Sylvius şi mai posterior girul angular în jurul capului şanţului temporal superior.

Lobul temporal are la nivelul buzei inferioare a şanţului lateral Sylvius 2 şanţuri temporale transverse, care delimitează girii temporali transverşi, iar pe faţa convexă se află şanţurile temporal superior şi mediu, ce separă girii temporal superior, mijlociu şi inferior.

Lobul occipital are şanţul transvers şi lateral ce mărginesc girii occipitali superior şi laterali. Faţa medială este vizibilă după secţionarea formaţiunilor comisurale interemisferice. Pe faţa superioară a corpului calos este şanţul corpului calos. Superior şi lateral cu acest şanţ se află şanţul cingului ce devine ascendent în partea sa posterioară. Din el se desprinde şanţul paracentral cu traiect ascendent. În lobul parietal se observă şanţul subparietal, iar posterior şanţul perietooccipital.

Sub aceste şanţuri delimitează următorii giri: girul cinguli, paralel cu corpul calos care în partea posterioară printr-un istm se continuă cu girul parahipocampal ce aparţine feţei bazale. Deasupra şanţului cingului se găseşte girul frontal superior (intern). Posterior de el este lobulul paracentral. Înaintea şanţului parietoocipital este o parte a lobulului parietal numită precuneus, iar acest şanţ şi fisura calcarină se află cuneusul ce aparţine lobului occipital

Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată de faţa inferioară a lobilor: frontal, temporal şi occipital. La nivelul lobului frontal se găseşte şanţul olfactiv, cu direcţia antero-posterioară care adăposteşte bulbul şi tractul olfactiv. Medial de acest şanţ se află girul drept. Lateral de el se găsesc şanţurile orbitale, de forma literei "H”, care delimitează girii orbitali al lobului frontal. În partea temporooccipitală, girul temporal inferior este separat prin şanţul temporal inferior de lobul temporooccipital. Acesta este împărţit printr-un şanţ colateral în 2 giri temporooccipitali.

Structura emisferelor cerebrale: ♦ substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând

scoarţa cerebrală; se mai găseşte şi profund sub formă de nuclei bazali. Scoarţa cuprinde 2 teritorii deosebite filogenetic – paleocortexul (sistemul limbic) şi neocortexul- sediul proceselor psihice superioare;

♦ substanţa albă – este formată din fibre de proiecţie (stabilesc legăturile cu centrii subiacenţi) , comisurale (unesc emisferele) şi de asociaţie (leagă regiuni din aceeaşi emisferă).

4.3.3. Sistemul nervos vegetativ Centrii nervoşi, situaţi intranevraxial şi extranevraxial,

aflaşi in relaţie cu organele a căror activitate o controlează, formează SNV.

Se deosebesc, structural şi funcţional, un SN simpatic şi un SN parasimpatic, ce acţionează antagonic. Majoritatea viscerelor primesc dublă inervaţie din partea acestora.

La baza activităţii SNV stă reflexul, desfăşurat pe baza arcului reflex vegetativ.

Centrii sistemului parasimpatic se află atât in nuclii parasimpatici din trunchiul cerebral, cât şi la nivelul S2-S4 al măduvei.

Centrii sistemului simpatic se află in coarnele laterale la nivelul T1-L3 al măduvei.

Simpaticul activează organismul pentru luptă şi apărare, prin eliberarea de (nor)adrenalină la nivelul sinapsei efectoare. Parasimpaticul acţionează prin eliberarea de acetilcolină, având acţiuni antagonice. Acţiunile celor 2 componente trebuie echilibrate pentru menţinerea homeostaziei.

Acţiunile SNV la nivelul diferitelor organe

56


Sinteza unităţii de învăţare 1 Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos se clasifică în: 1. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC 2. SISTEMUL NERVOS CENTRAL care este alcătuit din: -encefal (en= în, cephalon= cap) situat la nivelul cutiei craniene şi -măduva spinării situată în canalul vertebral Encefalul, la rândul lui, este alcătuit din: -telencefal-două emisfere cerebrale separate între ele printr-o fisură longitudinală a creierului şi

unite prin marea comisură interemisferică formată din corp calos şi trigon; în fiecare emisferă există câte o cavitate care reprezintă cei doi ventriculi laterali;

-diencefal- masă ganglionară mare care conţine o cavitate care reprezintă ventriculul mijlociu ce comunică cu cei doi ventriculi laterali prin orificiile Monro . Diencefalul este format din: talamus, hipotalamus,hipofiză şi epifiză;

-mezencefal- format din pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni; -metencefal, format din punte şi cerebel; - mielencefal, reprezentat de bulbul rahidian. Între mezencefal metencefal şi mielencefal se află ventriculul IV. Bulbul, puntea şi mezencefalul alcătuiesc trunchiul cerebral. B. Din punct de vedere funcţional,sistemul nervos se împarte in: 1. Sistemul nervos vegetativ- reprezentat de Simpatic şi Parasimpatic- ce controlează activitatea

organelor interne: nutriţia,respiraţia, circulaţia etc. 2. Sistemul nervos cerebrospinal, ale cărui funcţii sunt: a. sistemul nervos de relaţie a organismului cu mediul înconjurator. El transformă stimulii

proveniţi din mediu in mişcări fie de adaptare, fie de apărare- după intensitatea şi natura excitanţilor; b. funcţii superioare ca: depozitări de engrame, memorizarea lor,învăţarea, educarea etc. În componenţa ţesutului nervos intră: -neuronii- celule nervoase alcătuite din corp şi prelungirile acestora : dendrite şi axon; - celulele de susţinere reprezentate de celulele gliale Receptorii sunt structuri care colectează informaţiile din periferie şi le transmit neuronilor

senzitivi . În funcţie de localizarea lor, receptorii se clasifică în : -viscero sau interoceptori, care culeg informaţiile de la nivelul organelor interne şi le transmit

prin substanţa reticulată şi pe calea spinotalamică împreună cu excitaţiile somatice la centrii nervoşi superiori;

-exteroceptori, care culeg informaţiile tactilă, termică şi dureroasă şi le transmit la centrii superiori prin 3 tipuri de fascicule;

-proprioceptorii, care culeg informaţii de la nivelul muşchilor, tendoanelor, ligamentelor, articulaţiilor si le transmit la centrii superiori prin intermediul fasciculelor spinocerebeloase direct Fleching şi încrucişat Gowers- pentru sensibilitatea proprioceptivă inconştientă şi prin fasciculele spinobulbare - pentru sensibilitatea proprioceptivă conştientă .

Există două căi prin care comenzile ajung de la centrii nervoşi la nivelul măduvei, pentru ca de aici să fie conduse până la organele efectoare, şi anume :

-căile piramidale directă şi încrucişată;

57

58

-căile extrapiramidale. Toate aceste fascicule : ascendente, prin care informatiile ajung de la periferie la cortex , precum

si cele descendente, prin care informatiile pornesc de la nivelul cortexului spre periferie, intră în componenţa măduvei spinarii şi definesc funcţia de conducere a acesteia.

Măduva spinării se intinde de la C1 la L2 , de unde se continuă cu o formaţiune foarte subţire numită filum terminale. Nervii lombari şi sacrali, împreună cu filum terminale, alcătuiesc „coada de cal”. Măduva are 31 de perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali si 1 coccigian. Aceşti nervi sunt micşti, fiind alcătuiţi din fibre motorii, senzitive si vegetative.

Prin intermediul acestor nervi spinali şi al nervilor cranieni ( care îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral), informaţiile circulă între periferie şi centrii nervoşi.

Legătura dintre neuroni şi celulele efectoare se realizează prin intermediul unor structuri specializate numite sinapse.

Concepte şi termeni de reţinut Sistem nervos somatic, vegetativ, neuroni, sinapse, diencefal, talamus, hipotalamus, epitalamus,

mezencefal, trunchi cerebral, emisfere cerebrale, emisfere cerebeloase, simpatic, parasimpatic, substanţa albă, substanţa cenuşie, nervi spinali, nervi cranieni, măduva spinării

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Din ce este format sistemul nervos central? 2. Care sunt componentele sistemului nervos? 3. Din ce este alcătuit sistemul nervos periferic? 4. Ce reprezintă şi care este rolul encefalului? 5. Ce rol are trunchiul cerebral? 6. Enumeraţi căile ascendente ale măduvei spinării! 7. Substanţa cenuşie a trunchiului cerebral.

59

Teste de evaluare/autoevaluare Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi că

propoziţia este falsă). 1.Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos se împarte în sistem nervos central şi vegetativ 2.Sistemul nervos central este format din trunchi cerebral,emisfere cerebrale,cerebel şi con

terminal 3.Trunchiul cerebral este format din bulb, punte şi mezencefal Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi: 4.Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă: talamus, metatalamus,

epitalamus................... 5.Nervii cranieni se clasifică în nervi micşti, senzitivi şi............... Bibliografie

Ifrim, M. - Atlas de anatomie umană. vol. III, Sistemul nervos şi organele de simţ, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

Mişcalencu, D., Maxim Gh. şi colab., Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Mogoş Gh., Ianculescu A., Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973. Ranga, V., Teodorescu-Exarcu I., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969. Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999 Voiculescu, I.C., Petricu I.C., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971

Unitatea de învăţare 5 SISTEMUL ENDOCRIN

Cuprins 5.1.Introducere 5.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 5.3.Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1.Hipofiza 5.3.2.Glandele suprarenale 5.3.3.Glanda tiroida 5.3.4.Paratiroidele 5.3.5.Pancreasul endocrin 5.3.6.Epifiza si timusul 5.3.7.Glandele sexuale


5.1.Introducere

Glandele cu secreţie internă sunt formate din epitelii

secretorii ale căror celule produc substanţe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în sânge. Hormonii sunt substanţe chimice specifice, care acţionează la distanţă de locul sintezei şi produc efecte caracteristice. Se consideră glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza şi, la femei, temporar placenta.Există şi alte organe care, în afara funcţiei lor principale, au şi celule cu rol endocrin: antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă 6-8 hormoni cu rol în reglarea activităţii secretorii şi motorii a aparatului digestiv, rinichiul secretă renina şi eritropoietina. În plus, unii neuroni hipotalamici şi ai altor organe nervoase au şi activitate secretorie, proces numit neurosecreţie, care reprezintă tot o funcţie endocrină.

Astfel, sistemul endocrin este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex, controlat de sistemul nervos, având rolul de a regla şi coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe pe care le integrează în ansamblul funcţiilor organismului. Principalul rol al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular. Hormonii sunt mesageri chimici de ordinul întâi. Ei sunt eliberaţi de sânge şi sunt transportaţi spre toate celulele corpului. Aici,unii hormoni (în special, cei proteici) interacţionează cu receptorii biochimici din membranele celulare. În urma acestei interacţiuni,rezultă

60

mesageri chimici de ordinul al doilea (de exemplu, adenozinmonosfatul ciclic – AMPc), care provoacă modificări metabolice şi funcţionale celulare. Alţi hormoni (cei sterolici) pătrund în citoplasma celulei şi în nucleu, unde interacţionează cu materialul genetic, stimulând biosinteza proteinelor şi a enzimelor.

Clasificarea hormonilor

Din punct de vedere chimic, hormonii se clasifică in: -CATECOLAMINE: adrenalina (epinefrina) si

noradrenalina (norepinefrina); -POLIPEPTIDE si GLICOPROTEINE: hormonul

antiduretic, insulina si hormonul tirostimulant; -STEROIZI: cortizolul, testosteronul.

Secreţia hormonilor Hormonii acţionează in cantităţi foarte mici. Secreţia hormonilor este sub controlul şi influenţa

sistemului nervos central. Concentraţia hormonilor in sânge este reglată printr-un mecanism feedback negativ: reducerea concentraţiei unui hormon stimulează secreţia lui, iar o creştere a concentraţiei inhibă secreţia.

INIMA secretă un hormon ce acţionează asupra rinichilor, facilitând eliminarea sodiului prin urină.

INTESTINUL SUBŢIRE secretă colecistochinina si secretina cu rol in digestia intestinală.

FICATUL secretă un hormon care stimulează diviziunea şi creşterea celulelor cartilaginoase.

STOMACUL secretă gastrina, cu rol in digestia gastrică. RINICHII secretă eritropoietina cu rol in producerea

hematiilor de către măduva roşie a oaselor. PIELEA secretă un hormon care stimulează absorbţia Ca

la nivelul intestinului subţire. HIPOTALAMUSUL secretă neurohormoni ce

coordonează secreţia hipofizei si prin intermediul ei a tuturor glandelor endocrine.

Glandele endocrine au origine embriologică diferită: ectodermică (hipofiza,epifiza, medulo-suprarenala), endodermică (tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin), mezodermică (corticosuprarenalele, gonoadele).

5.2. Obiectivele şi competenţelor unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la

anatomia sistemului endocrin; cunoaşterea organelor cu rol endocrin.

61

62

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; - îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sistemul endocrin; -vor conştientiza rolul sistemului endocrin în organism.



5.3.1.Hipofiza

Hipofiza este formată din adenohipofiză şi neurohipofiză. Adenohipofiza Este situată in partea anterioară, dar se extinde şi spre

posterior, inconjurând aproape complet neurohipofiza. Hormonii adenohipofizei sunt glandulotropi, având ca organe-ţintă alte glande endocrine (ACTH, TSH, FSH, LH) şi non-glandulotropi (STH, PRL).

Este cea mai dezvoltată parte a glandei (75% din masa hipofizei) şi este alcătuită din celule secretorii. Între celule se află o bogată reţea de capilare.

Cuprinde şi lobul intermediar, o lamă fină epitelială ce secretă hormonul melanocito-stimulant (MSH), responsabil cu pigmentaţia pielii.

La nivelul adenohipofizei, se secretă următorii hormoni: ■ Hormonul somatotrop (STH); ■ Prolactina; ■ Corticotropina (ACTH); ■ Tireotropina (TSH); ■ Gonadotropinele (LHRH).

63

Hormonul somatotrop (STH) ► Este denumit şi hormonul de creştere, deoarece este

implicat, împreună cu alţi hormoni, in creşterea şi dezvoltarea armonioasă a organismului.

► Principalele roluri: anabolizant proteic (cu efect asupra creşterii oaselor , muşchilor şi viscerelor), hiperglicemiant, participă la lipoliză.

► Hipersecreţia de STH produsă înainte de pubertate determină gigantismul (înălţime peste 2m), cu intelect normal. Dacă hipersecreţia are loc după pubertate, atunci se instalează acromegalia – creşterea exagerată a extremităţilor membrelor, oaselor feţei, buzelor, limbii şi a unor organe.

► Hiposecreţia de STH determină la copii piticismul (nanismul) hipofizar, de asemenea intelectul rămâne normal.

► Reglarea secreţiei se face, ca şi pentru ceilalţi hormoni, prin mecanism de feed-back negativ, principalii stimulatori pentru STH fiind hipoglicemia, creşterea conc. aminoacizilor in sânge, inaniţia.

Prolactina La femeie, stimulează secreţia lactată a glandei mamare

şi inhibă activitatea hormonilor gonadotropi, prevenind astfel ovulaţia.

Observaţie: STH şi prolactina sunt hormoni care, odată descărcaţi in adenohipofiză, se activează şi apoi sunt eliberaţi in sânge pentru a-şi exercita rolurile .

Hormonii glandulari tropi Spre deosebire de STH şi prolactină, hormonii tropi nu

se activează la nivelul adenohipofizei, ei doar traversează această structură. Sunt descărcaţi in stare inactivă in sânge şi astfel ajung la nivelul diferitelor ţesuturi din organele in care devin activi.

■ Corticotropina (ACTH) – rolul ei constă in stimularea secreţiei corticosuprarenalei. Hipersecreţia de ACTH determină tulburări metabolice prin hipersecreţia de hormoni corticosuprarenalieni.

■ Tireotropina (TSH) – stimulează secreţia şi sinteza de hormoni tiroidieni.

■ Gonadotropinele controlează activitatea gonadelor feminine şi masculine şi secreţia mamară la femeie. Se numesc FSH şi LH.

Neurohipofiza Prin tractul hipotalamo-hipofizar, hormonii secretaţi de

neuronii hipotalamici se scurg pe calea axonilor in neurohipofiză, unde se depozitează. Aceşti hormoni sunt:

■ Hormonul antidiuretic (ADH) – se mai numeşte şi vasopresină. Rolul său principal este de a creşte absorbţia apei la nivelul tubilor uriniferi distali şi colector. Intervine astfel in reglarea volumului lichidelor organismului şi in menţinerea presiunii arteriale.

■ Ocitocina – stimulează contracţiile uterului gravid şi expulzia laptelui din glanda mamară.

5.3.2.Glandele suprarenale Sunt in număr de două şi sunt situate câte una la

polul superior al fiecărui rinichi.

Sunt formate din două părţi distincte: ● corticală – numită şi corticosuprarenală, dispusă la

periferie; ● medulară – medulosuprarenala.

Corticosuprarenala Reprezintă cea mai mare parte din suprarenală. Hormonii pe

care ii secretă sunt de natură lipidică, provenind din colesterol. Se împart in 3 categorii:

♦ mineralocorticoizi – au ca reprezentant principal aldosteronul. Rolul acestuia este in reabsorbţia tubulară de Na+, ce antrenează şi reabsorbţia apei. De asemenea, creşte eliminarea de K+ şi H+. Hipersecreţia de aldosteron determină retenţie masivă de apă şi sare (=> edem şi hipertensiune);

♦ glucocorticoizi – sunt reprezentaţi in special de cortizon şi hidrocortizon, au o multitudine de roluri in organism, dintre care enumerăm: catabolizant proteic, hiperglicemiant, stimulează lipoliza, acţiune antiinflamatorie marcată. Secreţia este ACTH-dependentă. Hipersecreţia determină sindromul Cushing cu dereglarea metabolismelor intermediare;

64

♦ sexosteroizi (androgeni) – sunt asemănători celor secretaţi de testicul, cu acţiune masculinizantă mai redusă faţă de cea a testosteronului. Pot fi transformaţi in estrogeni.

Medulosuprarenala ►Este alcătuită din celule mari - neuroni

postganglionari simpatici ce şi-au pierdut axonii şi au dobândit proprietăţi secretorii. Din acest motiv este considerată un imens ganglion simpatic.

►Hormonii pe care ii secretă se numesc catecolamine – adrenalină şi noradrenalină ce exercită efecte similare cu ale simpaticului. Ei sunt şi mediatori ai sistemului nervos simpatic.

►Reglarea secreţiei medulosuprarenalei se face prin mecanisme neuroumorale.

►Hipersecreţia produce hipertensiune arterială, iar hiposecreţia este compensată de sistemul nervos simpatic.

5.3.3.Glanda tiroidă

Este cea mai voluminoasă glandă endocrină. Este

localizată pe faţa anterioară a gâtului, într-o capsulă fibroasă. Cuprinde doi lobi laterali uniţi prin istmul tiroidian. Prezintă vascularizaţie bogată.

Microscopic, este alcătuită din formaţiuni veziculoase (foliculi) în care se găseşte coloidul ce conţine mai multe proteine, importantă fiind tireoglobulina. Este forma de depozit a hormonilor tiroidieni. Tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare. Prin iodarea moleculelor de tirozină din structura tireoglobulinei, rezultă hormonii tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina). Sinteza homonilor şi eliberarea lor din coloid în sânge se face sub acţiunea TSH hipofizar.

Intre foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale, numite parafoliculare sau celule „C” , care secretă calcitonina.

Hormonii tiroidieni ► Tireoglobulina, prin iodare, produce hormonii

tiroxină şi triiodotironină. Sunt eliberaţi când organismul are nevoie de ei.

65

► Efecte: calorigen, stimulează hiperglicemia, catabolismul protidic şi lipoliza, creşte tonusul cardiac şi contribuie la dezvolarea neuronală.

► Hipofuncţia tiroidiană – la copii determină încetinirea dezvoltării fizice şi psihice, iar la adult se manifestă prin tulburări psihice, scăderea metabolismului bazal,îmbibarea ţesuturilor cu edem mucos (mixedem).

► Hiperfuncţia tiroidiană poartă numele de boala Basedow, clinic se semnalează creşterea metabolismului bazal, exoftalmie, tulburări ale principalelor funcţii (cardiace, respiratorii), pierdere masivă in greutate, anxietate, nervozitate.

►Secreţia este reglată prin feed-back negativ hipotalamo-hipofizo-tiroidian. Astfel, ea este TSH-dependentă.

5.3.4.Paratiroidele

Se împart in două perechi şi sunt situate pe faţa

posterioară a lobilor tiroidieni. Celulele principale secretă parathormonul (PTH), iar

celulele parafoliculare “C” secretă calcitonina. ►Acţiunile PTH: ● mobilizează sărurile fosfocalcice din oase in sânge

(hipercalcemiant); ● stimulează reabsorbţia intestinală a Ca2+ ; ● scade eliminările renale de Ca2+ . Hipersecreţia de PTH determină rarefierea oaselor =>

fracturi spontane. ► Calcitonina inhibă mobilizarea sărurilor

fosfocalcice din oase in sânge, rolul său fiind astfel de hipocalcemiant.

66

67

5.3.5.Pancreasul endocrin Pancreasul este situat in abdomen, are atât rol exocrin

(secretă enzime esenţiale in procesul digestiei), cât şi rol endocrin prin cei doi hormoni pe care ii secretă: insulina şi glucagonul.

►Insulina este secretată de celulele B din insulele Langerhans ale pancreasului. Este singurul hormon hipoglicemiant (creşte permeabilitatea celulelor pentru glucoză), este anabolizant proteic şi lipidic.

► Principalul stimul pentru secreţia sa este nivelul glicemiei – o glicemie mai mare de 80-120 mg% va determina creşterea nivelului insulinei.

► Hiposecreţia de insulină determină instalarea diabetului zaharat - boală metabolică complexă, caracterizată prin valori crescute ale glicemiei.

► Glucagonul este secretat de celulele A din insulele

Langerhans, are rol hiperglicemiant, lipolitic şi proteolitic.

5.3.6.Epifiza şi timusul ► Epifiza. Datorită asemănării cu un con de pin este

denumită şi glanda pineală. Este situată la nivelul encefalului, între tuberculii cvadrigemeni superiori. Celulele secretoare se numesc pinealocite, sunt celule nevroglice, iar produşii de secreţie sunt melatonina şi vasotocina – inhibă acţiunea hormonilor gonadotropi FSH şi LH la nivelul gonadelor.

Epifiza are o legătură strânsă cu lumina, care se traduce printr-un ritm circadian de secreţie: melatonina este inhibată ziua şi se secretă mai mult noaptea.

► Timusul. Este o glandă situată înapoia sternului, la pubertate involuează fără a dispărea complet. Efecte ale hormonilor timici: frânează dezvolarea gonadelor, stimulează mineralizarea osoasă, frânează diviziunea celulară.

5.3.7.Glandele sexuale

Gonadele au secreţie mixtă (endo şi exocrină) şi sunt

reprezentate de testicul, respectiv ovar. ►Testiculii – au două funcţii: ♦ spermatogeneza (fcţ. exocrină); ♦ secreţia de hormoni androgeni, reprezentantul fiind

testosteronul (secretat de celulele interstiţiale Leydig) ce determină caracterele sexuale primare şi, respectiv, secundare, instalate odată cu pubertatea.

Reglarea secreţiei de testosteron se face prin feed-back negativ, sub influenţa LH hipofizar.

► Ovarele - au două funcţii: ♦ ovogeneza; ♦ funcţia de secreţie a hormonilor sexuali feminini,

estrogenii şi progesteronul. Secreţia de estrogeni este stimulată de FSH şi LH şi are

loc în perioada preovulatorie. Ea determină apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare la femeie, precum şi comportamentul sexual feminin.

Progesteronul determină modificări histologice şi secretorii la nivelul mucoasei uterine pe care o pregăteşte in vederea fixării oului (nidare).

► Mici cantităţi de estrogeni şi progesteron sunt secretate şi la nivelul corticosuprarenalei.

► Reglarea secreţiei se face prin feed-back hipotalamo-hipofizo-ovarian.


Sinteza unităţii de învăţare Sistemul endocrin are rol în creşterea şi dezvoltarea organismului,dar şi în adaptarea

organismului la condiţiile în permanenţă schimbare ale mediului intern şi extern. Sistemul endocrin este format din glande ai căror produşi de secreţie- hormonii, se varsă în sânge. Aceste glande sunt :

68

69

-hipofiza, epifiza; -tiroida, paratiroidele,timusul ; -glandele suprarenale, dar şi pancreasul şi gonadele. Concepte şi termeni de reţinut Hormoni, glande cu secreţie internă, hipofiza, adenohipofiză, neurohipofiză, hormon

somatotrop, prolactina , tiroida, paratiroidele, timusul, glandele suprarenale, pancreasul, gonadele, testicule, ovare, catecolamine, medulosuprarenala, corticosuprarenala

Întrebări de control 1. Care sunt părţile componente ale hipofizei? 2. Care sunt hormonii secretaţi de hipofiză? 3. Ce este oxitocina? 4. Care este structura glandelor suprarenale? 5. Ce sunt hormonii glucocorticoizi? 6. Ce sunt catecolaminele? 7. Care sunt hormonii tiroidieni? 8. Ce este parathormonul? 9. Unde este situat timusul?

10. Ce este epifiza?

Teste de evaluare/autoevaluare Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca

propoziţia este falsă). 1. Glandele cu secreţie internă se mai numesc şi glande exocrine 2. Tiroida secretă hormonul numit somatotrop 3. Catecolaminele sunt secretate de medulosuprarenală Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi: 4. Timusul este o glandă situată înapoia .............................. 5. Insulina este secretată de celulele B de.........................................

70

Bibliografie


Unitatea de învăţare 6 ANATOMIA INIMII ŞI A SISTEMULUI CIRCULATOR

Cuprins 6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1 Structura şi cavităţile inimii 6.3.2. Anatomia sistemului circulator 6.3.3. Marea şi mica circulaţie 6.3.4. Sistemul limfatic


6.1.Introducere

Inima Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este

situată în medistin – între cei doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului.

Greutatea inimii este de 250 – 300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală şi o faţă plană,

diafragmatică. Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă, rotunjită vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimiii este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.

Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două ventriculare; două interventriculare şi două atrioventriculare, numite şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

În secţiune longitudinală se observă următoarele: -atriul drept şi atriul stâng sunt separate prin peretele

interatrial; -cele două ventricule, drept şi stâng, sunt separate prin

peretele interventricular; -partea dreaptă şi partea stângă a inimii nu comunică

între ele; -între atriile şi ventriculele de pe aceeaşi parte se află

câte un orificiu prevăzut cu nişte formaţiuni, numite valvule, care se deschid sau se închid astupând orificiile dintre atrii şi ventricule. Dispoziţia valvulelor permite trecerea sângelui numai din atrii în ventricule; datorită lor, nu există posibilitatea de întoarcere a sîngelui în atrii;

-muşchiul ventricular stâng este mai dezvoltat;

71

-artela aortă pleacă din ventriculul stâng, iar artera pulmonară din ventriculul drept;

-venele cave se deschid în atriul drept, iar venele pulmonare în atriul stâng;

-la baza aortei, cât şi la baza arterei pulmonare se află trei valvule, în formă de cuib de rândunică. Ele permit trecerea sângelui numai din ventricule în artere, şi nu invers.

Sistemul circulator Sângele este un lichid de culoare rosie, cu gust puţin

sărat. El este alcătuit dintr-un lichid numit plasmă şi din elemente figurate - eritrocite (globule roşii) şi leucocite (globule albe). Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducând sângele către ţesuturi. Ele se ramifică în vase dein ce în ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor este elastic, de aceea o arteră secţionată rămâne deschisă.Cele mai importante artere sunt: artera aor-tă, care pleacă din ventricului stâng, se curbează formând cârja aortică, după care coboară spre partea inferioară a corpului; din ea se desprind arterele care se ramifică în corp; artera pulmonară, care pleacă din ventriculul drept şi conduce sângele la plămâni. Arteriorele se ramifică, la rândul lor, în vase foarte subţiri, numite capilare.

Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legătura dintre reţeaua arterială şi cea venoasă. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. În capilare, care împânzesc organele ca o reţea fină, circulaţia sângelui este mai lentă decât în artere, ceea ce permite schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.

Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducând sângele la ţesuturi. Peretele venelor conţine foarte puţine fibre elastice. De aceea, o venă secţionată rămâne moale şi închisă.Majoritatea venelor situate sub inimă reprezintă pe pereţii lor valvule în formă de cuib, care înlesnesc urcarea sângelui spre cutia toracică. Cele mai importante vene sunt vena cavă inferioară şi cea superioară, care se deschid în atriul drept, şi venele pulmonare, care conduc în atriul stâng sângele venit de la plămâni.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: explicarea noţiunilor teoretice referitoare la anatomia

inimii şi anatomia arborelui vascular; explicarea noţiunilor teoretice referitoare la anatomia

circulaţiei limfatice; descrierea marii circulaţii şi micii circulaţii.

72

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la aparatul

cardiovascular; -vor conştientiza rolul aparatului cardiovascular în

mişcare.



6.3.1. Structura şi cavităţile inimii

Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare,

atriile, si doua inferioare, ventriculele. Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a

ventriculelor, pereţii mai subţiri şi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe.La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva triscupidă.

Ventriculele au formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atriventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculelor se află orificiile atrioventriculare – drept şi stâng – fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valve semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular. Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite sângele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.

Structura inimii Pompa cardiacă este compusă dintr-o masă contractilă,

miocardul, acoperita şi protejată spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leagă de diafragmă, de stern şi de vasele mari, iar în interior, de endocard-membrană fină, albă, care tapetează interiorul cavităţii cardiace. Miocardul este constituite cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi conferă capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite bătăi cardiace.

73

74

1. Endocardul - peretele intern = ţesut endotelial (acelaşi care tapetează întreg sistemul circulator);

2. Miocardul - cu grosimea cea mai mare, reprezentat de muşchiul striat cardiac; este mai gros în ventriculi decât în atrii ⇒ ventriculii sunt adevărate pompe; grosimea peretelui VS > 3-4 ori decât a VD. In interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele musculare si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si încercuiesc inima.

3. Pericardul - membrana externă care înveleşte inima; - are 2 foiţe (viscerală şi parietală), delimitând cavitatea pericardică, - cu un strat fin de lichid cu rol lubrifiant.

Sistemul valvular al inimii *Valvele atrio-ventriculare - localizate între atrii şi

ventriculi: valva mitrală (M) - între AS şi VS. valva tricuspidă (T) - între AD şi VD.

*Valvele sigmoidiene – localizate între ventriculi şi marile artere: valva aortică (A) - între VS şi aortă.

*Valva pulmonară (P) - între VD şi artera pulmonară. Fiecare valvă are trei cuspe, exceptând valva mitrală,

care are numai două cuspe. Valvele previn regurgitarea sângelui. Asigură curgerea

unidirecţională, esenţială pentru funcţionarea inimii ca pompă ⇒ curgerea sângelui numai din vene → atrii → ventriculi → aortă sau artera pulmonară, dar nu şi în sens invers.

Valvele cardiace pot prezenta două tipuri de disfuncţii: * insuficienţa: valvele nu se mai închid complet,

determinând refluarea (regurgitarea) sângelui; * stenoza: deschiderea valvelor este redusă sau se

realizează greu. Inima trebuie să dezvolte o forţă mai mare pentru a împinge sângele prin orificiul stenozat.

Valvele pot prezenta una sau ambele tipuri de disfuncţii în acelaşi timp (insuficienţa şi stenoza).

6.3.2. Anatomia sistemului circulator

Structura arterelor şi venelor Arterele şi venele sunt costituite din trei tunici. Tunica Externă: adventice, ţesut conjunctiv, colagen şi

fibre elastice. In structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular si care pătrund in tunica medie. In adventice se găsesc si fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.

Tunica Medie: are structură diferită, in funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. In arterele mici şi mijlocii, numite artere de tip muscular, media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene şi elastice.

Tunica Internă: un rând de celule endoteliale turtite.

75

Structura capilarelor: sunt vase de calibru mic, răspândite in toate ţesuturile şi organele. In structura lor se disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene si de reticulină, in care se găsesc si fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.

Venele mari aflate sub planul cordului prezinta valvule sub formă de cuib de rândunică.

Eritrocitele -au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un

milimetru cub de sânge conţine în mod obişnuit 4,5 milioane hematii;

-nu au nucleu, de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de măduva roşie a oaselor spongioase, de unde sunt luate în sânge. Hematiile au viaţă scurtă cam de 100 de zile apoi sunt distruse în ficat şi splină. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoblobină, care conţine fier. Datorită hemoglobinei hematiilor le revine rolul de a transporta oxigenulşi dioxidul de carbon;

-în plămâni oxigenul adus de aerul inspirat formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită numită oxihemoglobină;

-ajunsă la ţesuturi oxihemoglobina se desface iar oxigenul este luat de celule, unde este utilizat la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie;

-în urma oxidării, rezultă bioxidul de carbon care formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită carbohemoglobină;

-carbohemoglobina este transportată de la ţesuturi la plămîni unde eliberează dioxidul de carbon care este expirat. In acest mod hematiile îşi îndeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii în organism.

Leucocitele -sunt mai puţin numeroase (7500/mm3 de sânge); - sunt celule incolore cu 8-20 um în diametru. Nucleul

lor este uşor de observat şi prezintă diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se înmulţesc;

-leucocitele, сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca şi amiba, trec prin pereţii vaselor sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi şi acest procedeu se numeşte DIAPEDEZĂ.

-tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră şi acest fenomen este numit FAGOCITOZĂ;

-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substanţe care distrug şi ele microbi);

-tot alte leucocite curăţă sângele de hematoane (vânătăi) şi descompun hemoglobina din hematiile distruse. Aşadar principalul lor rol îl constituie apărarea organismului împotriva unor factori străini de acesta. Creşterea numărului

76

de leucocite reprezintă un semnal de alarmă deoarece acest fapt indică existenţa unui focar de infecţie în organism. De aceea în cazul multor afecţiuni medicul recomandă să se facă analiza sângelui al cărui rezultat consemnat pe buletinul de analiză îl ajută să stabilească diagnosticul.

Pe lângă celulele roşii şi albe în sânge există şi nişte fragmente de citoplasmă desprinse din unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete sangvine şi sunt în număr de 200000- 400000/ mm pătrat şi au dimensiuni foarte mici. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc în grămejoare şi participă împreună cu alţi factori din plasmă la formarea cheagului.

Plasma Plasma constituie partea lichidă a sângelui care are în

compoziţie substanţe anorganice cum ar fi: apa şi sărurile minerale şi substanţe organice cum ar fi: fibrinogenul( substanţă cu rol în coagularea sângelui).

Fibrinogenul Fibrinogenul în contact cu aerul se transformă într-o

substanţă filamentoasă şi insolubilă numită fibră. Aceasta formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se globulele. În acest fel se formează cheagul care nu permite scurgerea sângelui.

Plachetele sangvine şi fibrinogenul sunt factori ai coagulării sângelui.

În afară de intervenţia la formarea cheagurilor, plasma are şi rol de transportor, ea transportă de la locul de formare la cel de acţiune următorii produşi:

-substanţe nutritive; -hormoni produşi de glandele endocrine; -anticorpi; -substanţe nefolositoare. Alături de sânge, circulaţia substanţelor în corpul

omului se asigură de către lichidul interstiţial şi limfă. Lichidul interstiţial, aflat între celule, provenie din

sânge, însă, spre deosebire de acesta, nu conţine globule- decât leucocite mici- şi nici fibrinogen. Lichidul interstiţial pătrunde treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor dintre celule , formănd limfa.

Limfa, care circulă prin vasele limfatice, se varsă în sânge şi, astfel, împreună cu lichidul interstiţial, contribuie la transportul substanţelor în organism. Comparând-o cu sângele, limfa conţine mai multă apă şi mai multe leucocite, dar nu conţine hematii.

Numărul constant al globulelor, cât şi compoziţia plasmei, mereu aceeaşi la un om sănătos, arată că mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la menţinerea căruia participă organismul în totalitate.

77

6.3.3. Marea şi mica circulaţie Marea circulaţie Sistemul arterial al marii circulatii este format din artera

aorta si ramurile ei, de unde şi denumirea de sistem aortic. Artera aorta pleacă din ventriculul stâng. Traiectul ei se

subîmparte în trei portiuni si anume: aorta ascendenta, arcul aortic şi aorta descendentă.

1. Aorta ascendenta începe din ventriculul stâng si se termina la nivelul trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide aortice). Din aorta ascendenta pornesc, la nivelul valvulelor semilunare, cele doua artere coronare, dreapta şi stânga, care hrănesc inima.

2. Arcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic pîna la ligamentul arterial (canalul arterial obliterat). Din arcul aortic pornesc trei artere mari:

· trunchiul brahiocefalic sau artera nenumită; · artera carotida comuna stânga; · artera subclavie stânga. Trunchiul brahiocefalic se bifurca la rândul lui în artera

carotida comuna dreapta si artera subclavie dreapta. 3. Aorta toracala se întinde de la ligamentul arterial până

la diafragm. Din ea pornesc 2 feluri de ramuri: viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care iriga esofagul, de arterele pericardice, care iriga pericardul, şi de arterele bronşice, care iriga bronhiile. Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de 10 perechi şi care iriga peretele toracic. Arterele intercostale alcătuiesc împreuna cu nervul intercostal respectiv mănunchiul vasculo-nervos intercostal, care se afla în şanţul costal din marginea inferioară a coastei.

4. Aorta abdominală se întinde de la diafragm până la bifurcarea ei în cele 2 artere iliace comune, la nivelul vertebrei L4. Din ea pornesc 3 feluri de ramuri:

- viscerale: trunchiul celiac şi arterele mezenterica superioară, mezenterica inferioară, suprarenala medie, renala şi testiculara sau ovariana

- parietale: artera frenică inferioară şi arterele lombare - terminale: arterele iliace comune. Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de

totalitatea venelor care conduc sângele în vena cavă superioară şi cava inferioară ce se deschid în atriul drept.

I. Vena cavă superioară şi afluenţii ei. Vena cavă superioară colectează sângele venos de la

nivelul extremităţii cefalice, al membrelor superioare şi al trunchiului (partea supradiafragmatica a acestuia). Vena cavă superioară este aşezată în mediastinul anterior, are o lungime de 6-8 centimetri şi se întinde de la cartilajul primei coaste până la atriul drept. Ea are ca origine trunchiurile venoase brahiocefalice iar ca afluent marea vena azygos.

II. Vena cavă inferioară aduna sângele venos din

78

organele abdominale şi pelviene, din pereţii cavităţii abdominale şi din membrele inferioare pe care îl varsa în atriul drept. Ea ezulta dun unirea celor 2 vene iliace comune şi urcă pe dinaintea coloanei vertebrale, fiind aşezată la dreapta aortei. În drumul sau este acoperită de duoden, pancreas şi ficat. Vena cavă inferioară străbate diafragmul, pătrunde apoi în pericard şi se varsa în atriul drept. În vena cavă inferioară se varsa 2 categorii de vene afluenţe: viscerale, care aduc sângele din viscerele abdominale şi pelviene şi parietale care aduc sângele de la pereţii abdominali.

Mica circulaţie Sistemul arterial al micii circulatii este format din

trunchiul arterei pulmonare si din ramurile lui. Trunchiul arterei pulmonare pleaca din ventriculul drept si dupa 3-4 centimetri se împarte în artera pulmonara stânga si artera pulmonara dreapta.

1. Artera pulmonara stângă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3 centimetri. După ce pătrunde în plamân, ea se împarte în 2 ramuri principale pentru cei doi lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai mici, terminându-se în reteaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera pulmonara stângă e legată de aortă prin ligamentul arterial, care rezulta din obstruarea canalului arterial (canalul arterial este prezent la embrion si fat si face legatura între cele 2 vase mari).

2. Artera pulmonara dreaptă are un traiect aproape orizontal si o lungime de circa 5-6 centimetri. Dupa ce patrunde în plamân, ea da trei ramuri principale pentru cei 3 lobi pulmonari.

Sistemul venos al micii circulaţii: mica circulaţie începe cu artera pulmonara care ia naştere din ventriculul drept şi se termină cu venele pulmonare care se varsă în atriul stâng. Arteriolele care ajung la nivelul acinilor pulmonari dau naştere capilarelor din peretele alveolocapilar. Acestea se strâng apoi în venule şi în vene de calibru din ce în ce mai mare, formând în cele din urmă două vene pulmonare pentru fiecare plamân. Dupa ce străbat pediculul pulmonar, aceste vene se varsă direct în atriul stâng, ducând sânge îmbogatit în oxigen la inimă, pentru a continua apoi din nou marea circulaţie.

6.3.4. Sistemul limfatic

Prin sistemul limfatic circulă limfa, care face parte din

mediul intern al organismului şi care, in final, ajunge in circulaţia venoasă. Sistemul limfatic se deosebeşte de sistemul circulator sanguin prin două caracteristici:

● este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză capilarele sale formează reţele terminale, spre deosebire de capilarele sangvine care ocupă opoziţie intermediară între sistemul arterial şi cel venos;

● pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri decât cei ai vaselor sangvine. Sistemul limfatic incepe cu capilarele limfatice, care au aceeaşi structură ca şi capilarele sangvine . Capilarele limfatice sunt foarte răspândite, ele găsindu-se in toate organele şi ţesuturile. Prin confluenţa capilarelor limfatice se formează vase limfatice, care sunt prevăzute la interior cu valve semilunare ce inlesnesc circulaţia limfei. Pereţii vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor. Pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formaţiuni caracteristice, numite ganglioni limfatici, prin care limfa trece in mod obligatoriu. Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii: produc limfocite si monocite,formează anticorpi, au rol in circulaţia limfei, opresc pătrunderea unor substanţe străine, au rol de barieră in răspândirea infecţiilor.


Sinteza unităţii de învăţare Sistemul circulator este format din inimă, vase sangvine şi limfatice. Inima este formată din 2 atrii şi 2 ventricule şi serveşte două circulaţii separate : -circulaţia mare sau sistemică-care porneşte din ventriculul stâng , se continuă cu aorta,de unde

pornesc o serie de artere mari, apoi din ce în ce mai mici , se continuă cu arteriole şi apoi capilare arteriale, capilare venoase, venule, vene mijlocii şi mari, venele cave superioară şi inferioară care se unesc în vena cavă comună ce se varsă în atriul drept. Prin intermediul marii circulaţii, singele ajunge la nivelul ţesuturilor cu oxigen şi substanţe nuitritive şi de acolo, aduce dioxidul de carbon şi reziduurile rezultate în urma metabolismului celular;

- circulaţia mică sau pulmonară- care porneşte din ventriculul drept prin artera pulmonară,se continuă cu capilare arteriale,apoi capilare venoase, vene pulmonare ce se varsă în atriul stâng. Prin intermediul micii circulaţii, se asigură încărcarea sângelui cu oxigen şi eliminarea dioxidului de carbon la nivelul plamânilor.

În timpul efectuării masajului, este stimulată circulaţia sangvină prin dilatarea vaselor sangvine,prin antrenarea rezervelor de sânge din depozite (ficat, splină, reţeaua venoasă subcutanată), prin activarea capilarelor etc.

Concepte şi termeni de reţinut Inimă, artrii, ventricule, artere, vene, capilare, mica circulaţie, marea circulaţie, aorta, vena cavă,

limfă, eritrocite, leucocite. Întrebări de control şi teme pentru dezbateri 1. Descrieţi structura şi cavitaţile inimii! 2. Descrieţi structura arterelor! 3. Descrieţi structura venelor!

79

80

4. Precizaţi compoziţia sângelui ! 5. Mica circulaţie 6. Marea circulaţie 7. Sistemul limfatic


propoziţia este falsă). 1. Mica circulaţie începe din ventriculul stâng. 2. Inima are 4 camere: 2 atrii şi 2 ventricule. 3. Inima este în strânsă legatură anatomică şi funcţională cu plămânii. Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4. Trunchiul arterei pulmonare pleacă din ........................... 5. Plachetele sangvine şi fibrinogenl sunt factori ai............................... Bibliografie


Unitatea de învăţare 7 ANATOMIA SISTEMULUI RESPIRATOR

Cuprins 7.1. Introducere 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7.3.Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1 Căile respiratorii superioare 7.3.1.1.Fosele nazale 7.3.1.2.Faringele

7.3.2. Căile respiratorii inferioare 7.3.2.1.Laringele 7.3.2.2.Traheea 7.3.2.3.Bronhiile principale

7.3.3 Plămânii 7.3.3.1.Aşezare. Raporturi 7.3.3.2.Configuraţie externă 7.3.3.3.Structura plămânilor 7.3.3.4.Vascularizaţia plămânilor 7.3.3.5.Inervaţia plămânilor 7.3.3.6.Pleura pulmonară


7.1.Introducere

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor

care contribuie la realizarea schimburilor dintre oxigenul din aer şi dioxidul de carbon rezultat din procesele metabolice din organism. În afara rolului îndeplinit în cadrul procesului respirator, unele organe ale aparatului respirator au şi alte funcţii: mucoasa olfactivă recepţionează stimulii pentru funcţia mirosului, iar laringele este pricipalul organ al fonaţiei.

Din punct de vedere anatomo-funcţional, aparatul respirator este alcătuit din:

• căile respiratorii cu rol în conducerea aerului, clasificate la rândul lor în căi respiratorii superioare( cavităţile nazale şi faringele) şi căi respiratorii inferioare( laringele, traheea şi bronhiile);

• plămânii – organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.

81

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: explicarea structurii sistemului respirator; descrierea elementelor anatomice ale sistemului respirator.

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la aparatul respirator; -vor conştientiza rolul aparatului respirator în mişcare.


7.3. Conţinutul unităţii de învăţare 7.3.1. Căile respiratorii superioare

82

7.3.1.1.Fosele nazale Fosele nazale sunt două conducte antero-posterioare

simetrice, separate prin septul nazal. Ele sunt situate inferior de baza craniului şi superior de cavitatea bucală. Fosele nazale comunică antero-inferior cu exteriorul prin orificiile narine (numite şi orificii nazale inferioare), iar cu faringele, prin două orificii, numite coane (sau nări interne). Anterior, fosele nazale prezintă piramida nazală, care are atât rol protector, cât şi rol estetic. În jurul orificiilor narine sunt muşchii mimicii. În interior, fosele sunt tapetate de mucoasă nazală, care se continuă fără întrerupere în sinusuri, învelind şi pereţii acestora. La nivelul narinelor, mucoasa nazală reprezintă continuarea pielii care le căptuşeşte, iar posterior se continuă, prin coane, cu mucoasa rinofaringelui şi a trompei lui Eustachio.Mucoasa nazală are o structură deosebită în partea superioară, la acest nivel aflându-se mucoasa olfactivă, care conţine neuronii bipolari. De la aceste celule pleacă nervii olfactivi. Partea inferioară a mucoasei nazale se numeşte mucoasă respiratorie. Ea este mai întinsă şi are o vascularizaţie bogată. În structura sa prezintă un epiteliu cilindric ciliat pseudostratificat. Din fosele nazale, aerul trece în faringe, care reprezintă o intersecţie a căii respiratorii cu calea digestivă.

7.3.1.2.Faringele

Faringele este un conduct musculo-membranos, întins între

baza craniului şi orificiul superior al esofagului (cu care se continuă). Se află înaintea coloanei vertebrale şi înapoia foselor nazale, a cavităţii bucale şi a laringelui, cavităţi cu care comunică. La nivelul faringelui străbat două căi: digestivă şi respiratorie.

Faringele este alcătuit din vestibulul faringian şi endofaringe.

Vestibulul faringian Vestibulul faringian este o strâmtoare musculară cuprinsă

între două orificii: anterior şi posterior. Orificiul anterior este limitat superior de vălul palatin, inferior de rădăcina limbii, iar lateral de arcurile gloso-palatine (aceste arcuri sunt stâlpii posteriori ai vălului palatin). Orificiul posterior este limitat superior de vălul palatin, posterior de peretele posterior al faringelui, iar lateral de arcurile faringopalatine (acestea sunt stâlpii posteriori ai vălului palatin). Peretele lateral al vestibulului

83

84

faringian este format de „sinusul tonsilar” sau „fosa amigdaliană”, spaţiu unde se află tonsila sau amigdala palatină. Aceasta este un organ limfoid care nu ocupă întreg sinusul tonsilar (superior rămâne o depresiune numită fosa supratonsilară).

Endofaringele Endofaringele sau cavitatea faringelui este mai larg

superior, unde formează bolta faringelui şi se strâmtorează pe măsură ce coboară spre esofag. Anterior prezintă trei orificii de comunicare; unul superior (spre fosele nazale), unul mijlociu (spre cavitatea bucală) şi unul inferior (spre laringe).

Faringele are trei etaje: nazal, bucal şi laringian. 1. Etajul nazal este porţiunea superioară a endofaringelui.

El prezintă: → un perete superior (bolta faringelui); → doi pereţi laterali (la nivelul fiecăruia se află orificiul

tubei lui Eustachio, prin care faringele nazal comunică cu urechea medie);

→ anterior comunică cu fosele nazale; → inferior comunică cu etajul bucal. 2. Etajul bucal este limitat de vălul palatin şi de un plan

orizontal ce trece prin osul hioid. 3. Etajul laringian este cuprins între planul ce trece prin

osul hioid şi marginea inferioară a cartilajului cricoid; anterior se află laringele.

Structura peretelui faringelui Peretele faringelui este format din mucoasă, submucoasă,

tunica musculară şi adventice. Mucoasa căptuşeşte peretele faringelui; ea se continuă

superior cu mucoasa nazală, iar inferior conţine un epiteliu asemănător cavităţii bucale. Submucoasa se mai numeşte şi tunica fibroasă sau „aponevroza internă a faringelui” şi este situată între mucoasă şi stratul muscular. Tunica musculară este formată din muşchi circulari (constrictori: superior, mijlociu, inferior) şi muşchi longitudinali (ridicători: stilofaringeu şi faringo-palatin). Adventicea sau „fascia perifaringiană” este o membrană conjunctivă subţire ce acoperă stratul muscular.

7.3.2. Căile respiratorii inferioare

7.3.2.1.Laringele Laringele este primul segment al căii respiratorii inferioare.

El are o dublă funcţie: respiratorie şi de fonaţie, numindu-se şi organ fonator.

Se prezintă sub forma unui trunchi de piramidă triunghiulară cu baza în sus, la acest nivel comunicând cu faringele printr-un orificiu – orificiul laringian superior – delimitat anterior de epiglotă şi posterior de cartilajele aritenoide. Vârful laringelui se continuă inferior cu traheea.

85

Laringele este format dintr-un schelet alcătuit din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Prezintă 9 cartilaje, din care 3 sunt nepereche (tiroid, cricoid şi epiglota), iar 6 sunt pereche (aritenoide, corniculate şi cuneiforme). Pe cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt muşchi striaţi.

Cavitatea laringelui are forma unui tub cu o zonă centrală stenozată (îngustată).

Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi de pliuri cu direcţie antero-posterioară:două superioare – numite pliuri vestibulare – şi două inferioare – corzile vocale – care delimitează orificiul glotic.

Cavitatea laringelui se împarte în trei etaje: 1) etajul supraglotic sau vestibular, situat superior,

prezentând un orificiu superior delimitat de epiglotă; 2) etajul glotic, cuprins între plicile ventriculare şi vocale; 3) etajul infraglotic, situat sub corzile vocale. Laringele este organul fonator, datorită prezenţei corzilor

vocale. Sunetele se produc prin apropierea corzilor vocale, care astfel îngustează glota. Cu cât apropierea corzilor vocale este mai accentuată, cu atât sunetele emise sunt mai înalte. Vibraţia corzilor vocale, la ieşirea aerului din plămâni, este responsabilă de producerea sunetelor.

7.3.2.2.Traheea

Traheea are forma unui conduct cilindric, fibrocartilaginos,

lung de 10-13 cm şi larg de 2 cm, este situată pe linia mediană a corpului. Se extinde de la extremitatea inferioară a laringelui, până în mediastin, unde la nivelul vertebrei toracale 4, se bifurcă în cele două bronhii principale.

La nivelul bifurcaţiei, în lumen, se află o creastă sagitală (carina traheală), care separă originea bronhiilor.

Prezintă două porţiuni: cervicală şi toracală. Traheea cervicala vine în raport anterior cu istmul glandei

tiroide. Are localizare superficială, ceea ce permite incizia ei în caz de obstrucţie de căi respiratorii deasupra traheei.

Scheletul fibrocartilaginos al traheei menţine lumenul deschis în permanenţă şi este format din 16-20 de inele cartilaginoase incomplete posterior, denumite cartilaje traheale, unite de ligamentele inelare(formate din ţesut fibros bogat în fibre elastice). Peretele posterior al traheei este format dintr-o membrană fibroelastică(membrana traheală), a cărei prezenţă permite progresiunea bolului alimentar în timpul deglutiţiei. În grosimea membranei traheale se află muşchiul traheal, prin a cărui contracţie traheea işi poate micşora lumenul în mod activ cu 1/3 din diametru.

7.3.2.3. Bronhiile principale

Bronhiile principale sunt ultimele segmente ale căilor

respiratorii inferioare. La nivelul vertebrei T4-T5, traheea se împarte în cele două bronhii principale, care formează un unghi de 70°. Imediat sub bifurcaţie se află atriul stâng.

Aceste bronhii pătrund în plămân prin hilul pulmonar, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic.

Cele două bronhii sunt inegale ca lungime şi calibru: → bronhia dreaptă are o lungime de 2-3 cm, fiind formată

din 4-7 inele cartilaginoase şi are un calibru mai mare, are poziţie mai verticală comparativ cu bronhia stângă, fiind în continuarea traheei,

→ bronhia stângă este mai lungă, având 4-5 cm şi este formată din 7-13 inele cartilaginoase şi are un calibru mai mic.

Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheii, acestea fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.

Bronhiile principale se ramifică in interiorul plămânilor în mai multe trepte de diviziune:

• bronhii lobare, • bronhii segmentare • bronhii interlobulare • bronhiole terminale (au musculatură netedă) • bronhiole respiratorii • canale alveolare

7.3.3. Plamânii Plămânii sunt principalele organe ale aparatului respirator,

deoarece la nivelul lor au loc schimburile de gaze respiratorii dintre organism şi aerul atmosferic.

Indiferent de vârstă, greutatea plămânilor reprezintă 1/50 din greutatea corpului: cel drept are în medie 700g, iar cel stâng 600g. Consistenţa normală este buretoasă, elastică, iar culoarea dupa stabilirea respiraţiei pulmonare este roşu palid.

7.3.3.1.Aşezare. Raporturi

Plămânii sunt situaţi în cavitatea toracică, având fiecare

câte o cavitate pleurală proprie. Ei ocupă aproape întreaga cavitate toracică, exceptând zona centrală, numită mediastin.

86

87

Mediastinul este partea cuprinsă între feţele mediale ale celor doi plămâni, stern şi coloana vertebrală. Inferior, plămânii ajung până la diafragm, iar superior depăşesc perechea întâi de coaste.

7.3.3.2.Configuraţie externă

Plămânul are forma unui con cu baza inferior şi turtit

medial. Prezintă: un vârf, o bază, trei feţe şi trei muchii (margini). Ca urmare:

→ vârful plămânului depăşeşte cu 5 cm coasta I şi cu 2,5 cm clavicula;

→ baza plămânului este mai largă, sprijinindu-se pe bolta diafragmului;

→ faţa costală vine în raport cu coastele; → faţa medială (internă, mediastinală) priveşte spre celălalt

plămân; → faţa diafragmatică corespunde bazei, fiind în raport cu

diafragmul. Faţa costală a plămânilor este convexă şi vine în raport cu

coastele. Pe această faţă se găsesc şanţuri adânci, numite scizuri(fisura oblică şi fisura orizontală), care împart plămânii în lobi. Plămânul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu şi inferior. Plămânul stâng are o singură scizură(doar fisura oblică), care îl împarte în doi lobi: superior şi inferior.

Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin. La nivelul ei se află hilul pulmonar, locul unde intră sau ies din plămâni vasele(artera şi cele două vene pulmonare, vasele bronşice), vasele şi ganglionii limfatici, nervii şi bronhia principală. La acest nivel sa evidenţiază impresiunea cardiacă, mai pronunţată în stânga datorită poziţiei inimii, iar în dreapta se continuă cu şanţul lăsat de vena cava inferioară.

Vârful este rotunjit, depăşeşte prima coastă, putând fi astfel auscultat în fosa supraclaviculară.

Baza este mai sus situată şi mai adâncită pe dreapta, datorită poziţiei diafragmului.

7.3.3.3.Structura plămânilor

În descrierea anatomică clasică, plămânii sunt formaţi din

lobi. Fiecare lob pulmonar este format din segmente. Segmentul pulmonar este unitatea morfologică şi funcţională a plămânilor, fiecare plămân fiind format din câte zece segmente pulmonare.

La rândul său, segmentul pulmonar este alcătuit din lobuli pulmonari – unitatea morfologică şi funcţională a segmentului pulmonar.

Dar plămânii din punct de vedere structural sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli (formaţiuni piramidale, situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor pulmonare şi bronşice, nervi şi vase limfatice, toate cuprinse în ţesut conjunctiv.

Bronhia principală se împarte în bronhii lobare, iar acestea, la rândul lor, se împart în bronhii segmentare. Fiecare bronhie

segmentară se divide în bronhiole lobulare, iar ele se ramifică în câte trei bronhiole terminale, care se divid în bronhiole respiratorii, terminându-se cu acini pulmonari. Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele (ducte alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare), formează acinii pulmonari. Un lob pulmonar e format din 30-50 de acini pulmonari.

Alveola pulmonară este formaţiunea cea mai caracteristică

din structura plămânilor. Ea are formă aproximativ sferică, măsurând cca 150 μ. Alveolele pulmonare au forma unui sac, cu peretele extrem de subţire, adaptat schimburilor gazoase. În cei doi plămâni există cca 4-6 miliarde de alveole, realizând o suprafaţă de peste 160 m2. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare. Epiteliul alveolar din peretele alveolei, împreună cu peretele capilarului cu care vine în contact, formează membrana alveolo-capilară (membrana respiratorie). La nivelul acesteia are loc schimbul de gaze (oxigen şi bioxid de carbon) dintre alveole şi sânge, proces denumit hematoză.

7.3.3.4.Vascularizaţia plămânilor

Plămânii prezintă o vascularizaţie dublă: nutritivă şi

funcţională. Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice.

Ele sunt ramuri din aorta toracică (mai rar în arterele intercostale superioare posterioare) şi aduc la plămân sânge încărcat cu oxigen. Drenajul venos este realizat prin venele bronşice, care îşi au originea în două reţele: superficială şi profundă. Aceste vene ajung în vena azygos pe dreapta şi vena hemiazygos pe stânga, care se termină în vena cavă superioară. Vascularizaţia nutritivă a plămânului aparţine marii circulaţii.

2. Vascularizaţia funcţională este reprezentată de cele două artere pulomare, dreaptă şi stângă, ramuri ale arterei pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept. Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii, servind hematozei.

88

Artera pulmonară aduce la plămâni sânge încărcat cu bioxid de carbon (CO2). După ce are loc procesul de hematoză, sângele oxigenat este preluat de cele 4 vene pulmonare şi transportat în atriul stâng. Reţelele venoase formează două sisteme: unul situat în septurile conjunctive şi celălalt dispus în straturi concentrice de la faţa sternocostală spre hil.

Cele două tipuri de circulaţie nu sunt indepndente, între ramurile arterei pulmonare şi cele ale arterelor bronşice există anastomoze denumite segmente arteriale de control. Acestea constituie rezerva funcţională pulmonară, crescând capacitatea lor in hipoxii.

Limfaticele plămânului formează un plex profund şi altul superficial, acestea sunt legate prin vase anastomotice, prevăzute cu valvule, mai ales la copii şi se dilată în obstacole ale circulaţiei limfatice profunde. Plexurile drenează in ganglionii hilari şi mai departe în cei traheali, mediastinali.

7.3.3.5.Inervaţia plămânilor

Fibrele simpatice cu origine la nivel medular(T2-T5) ajung

la nivel pulmonar pe calea nervilor cardiaci, a nervului vag sau ca ramuri independente.

Fibrele parasimpatice provin din nervul vag, care dă la nivelul hilului ramuri anterioare şi posterioare.

Stimularea nervului vag determină bronhodilataţie, vasodilataţie şi hipersecreţia glandelor bronşice, efectele fiind opuse în cazul stimulării simpatice.

7.3.3.6.Pleura pulmonară

Fiecare plămân este învelit de o seroasă, numită pleură, care

are formă de sac – sacul pleural. Pleura prezintă o foiţă parietală, ce tapetează pereţii cutiei toracice (fiind în contact intim cu pereţii cavităţii toracice) şi o foiţă viscerală, care înveleşte plămânul. Între cele două foiţe există o cavitate virtuală – cavitatea pleurală, în care există o presiune negativă.

În cavitatea pleurală se află o lamă fină de lichid pleural, un lichid seros, care favorizează aderenţa şi alunecarea foiţelor una faţă de cealaltă, în timpul mişcărilor respiratorii.


Sinteza unităţii de învăţare Respiraţia este un proces continuu care comportă două etape:

89

90

- respiraţia externă sau pulmonară – prin care se realizează aprovizionarea cu oxigen şi eliminarea dioxidului de carbon şi

- respiraţia internă, tisulară- proces care se realizează la nivelul tuturor celulelor din organism şi prin care se utilizează oxigenul având ca urmare producerea, printre alţi compuşi şi a bioxidului de carbon. Încetarea procesului de respiraţie duce la moartea celulelor deoarece, pentru a supravieţui celula are nevoie de oxigen, iar pe de altă parte, acumularea de bioxid de carbon în organism este toxică pentru celule.

Aerul pătrunde în organism pe la nivelul cavităţii bucale şi a cavităţii nazale, trece prin faringe, laringe, trahee şi apoi, prin cele două bronhii principale pătrunde în cei doi plămâni. La nivelul plămânilor străbate bronhiile lobare ( 2 pentru plămânul stâng şi 3 pentru plămânul drept) şi apoi, prin bronhiile segmentare ajunge la nivelul bronşiolelor terminale. Pe tot acest traseu aerul nu suferă numai procesul de transport , ci şi o serie de transformări care permit atât adaptarea lui la condiţiile organismului cât şi optimizarea lui : prin intermediul cililor şi a mucusului de la aceste nivele aerul este purificat; de asemenea, pe tot acest parcurs, aerul este adus la temperatura organismului şi saturat cu apă. După ce străbate bronşiolele terminale, aerul ajunge în bronşiolele respiratorii, de aici în ductele alveolare şi în final la nivelul sacilor alveolari. La aceste nivele se realizează transportul aerului şi schimburile de gaze.

În jurul alveolelor pulmonare există o reţea de capilare bine reprezentată, care realizează un contact stâns cu membrana alveolară, formând împreună o structură numită membrana alveolocapilară la nivelul căreia se realizează schimburile gazoase printr-un proces de difuziune: oxigenul trece din aerul alveolar în sânge, iar dioxidul de carbon în sens invers, din sânge în aerul alveolar care va fi expulzat.

Pătrunderea în organism a oxigenului şi eliminarea bioxidului de carbon se realizează prin procesul de inspiraţie ( pătrunderea aerului bogat în oxigen) şi cel de expiraţie (eliminarea aerului bogat în bioxid de carbon)

În timpul inspirului, cutia toracică se expansionează ca urmare a acţiunii unor muşchi ce acţionează la nivelul acesteia mărindu-i diametrele şi care se numesc muşchi inspiratori. În inspir normal, aceştia sunt: muşchii intercostali, scalenii, lungul gâtului şi micul pectoral. În inspir forţat, intră în acţiune şi aşa- zişii muşchi inspiratori accesori: sternocleidomastoidianul, marele pectoral, dinţatul mare, trapezul etc. Cel mai important muşchi inspirator este, de departe, muşchiul diafragm. Acesta separă cavitatea toracică de cea abdominală, având în stare de repaus o formă bolţită, proeminând în cavitatea toracică urmare a presiunii din cavitatea abdominală.

Concepte şi termeni de reţinut Bronhii principale, bronhii lobare, bronhii segmentare,bronhii interlobulare, bronhiole terminale

(au musculatură netedă) bronhiole respiratorii,canale alveolare, plămâni, inspir, expir,pleură. Întrebări de control 1. Cum este clasificat anatomo-funcţional aparatul respirator? 2. Specificaţi ce reprezintă şi care sunt rolurile laringelui! 3. Specificaţi elementele arborelui bronşic! 4. Care este configuraţia externă a plămânilor? 5. Care este structura plămânilor? 6. Care este unitatea morfofuncţionala a plămânilor? 7. La ce nivel se realizează hematoza? 8. Care este vascularizaţia pulmonară? 9. În ce constă inervaţia pulmonară?

10. Ce este pleura şi care este rolul ei?

91


propoziţia este falsă). 1. Schimburile de gaze se face la nivelulmembranei alveolocapilare. 2. Bronhia principală stângă se împarte în 2 bronhii segmentare. 3.Căile respiratorii inferioare sunt reprezentate de laringe, trahee şi bronhii principale Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi: 4. Fiecare plămân este învelit de o seroasă, numită ........................ 5. Plămânii sunt situaţi în .................................... Bibliografie

Ifrim M., - Atlas de anatomie umană. vol. III - Sistemul nervos şi organele de simţ, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab., Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Mogoş Gh., Ianculescu A., Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969. Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999. Voiculescu I. C., Petricu I.C., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971.

Unitatea de învăţare 8 ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV


8.3.1 Cavitatea bucală 8.3.1.1.Configuraţia cavităţii bucale 8.3.1.2.Bolta palatină 8.3.1.3.Arcadele dentare 8.3.1.4.Limba şi glandele salivare

8.3.2. Faringele 8.3.2.1.Configuraţia faringelui 8.3.2.2.Structura faringelui

8.3.3. Esofagul 8.3.3.1.Configuraţia esofagului 8.3.3.2.Structura esofagului

8.3.4. Stomacul 8.3.4.1.Configuraţia stomacului 8.3.4.2.Structura stomacului

8.3.5. Intestinul subţire 8.3.5.1.Duodenul 8.3.5.2.Jejuno-ileonul 8.3.5.3.Mezenterul

8.3.6. Intestinul gros 8.3.6.1.Diviziunile intestinului gros 8.3.6.2.Configuraţia externă 8.3.6.3.Structura intestinului gros

8.3.7. Ficatul 8.3.7.1.Configuraţia şi structura ficatului 8.3.7.2.Vascularizaţia ficatului

8.3.8. Pancreasul 8.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare

92

8.1.Introducere

Sistemul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi

glandele anexe. Tubul digestiv este format din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şi ulterior absorbţia lor. La nivelul ultimei porţiuni, numite rect, are loc eliminarea resturilor neabsorbite. Glandele anexe intervin esenţial in desfăşurarea proceselor digestive.

• Tubul digestiv este alcătuit din: ♦ cavitate bucală; ♦ faringe;

♦ esofag; ♦ stomac; ♦ intestin subţire; ♦ intestin gros. • Glandele anexe sunt: ♦ glandele salivare; ♦ ficatul; ♦ pancreasul.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la anatomia

aparatului digestiv. descrierea elementelor aparatului digestiv.

Competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; - îşi vor însuşi noţiunile referitoare la aparatul digestiv; -vor conştientiza rolul aparatului digestiv în organism.


93


8.3.1. Cavitatea bucală

Este primul segment al tubului digestiv. Posterior

comunică larg cu faringele, iar anterior este limitată de buze şi obraji. Superior este despărţită de fosele nazale prin bolta palatină.

8.3.1.1.Configuratia cavitatii bucale

Cavitatea bucală poate fi comparată cu o cameră cu şase

pereţi: un perete anterior format de buze şi arcadele gingivodentare, doi pereţi laterali corespunzând obrajilor, un perete superior corespunzând boltei palatine, un perete inferior corespunzând limbii şi regiunii sublinguale şi un perete posterior format de vălul palatin şi de istmul buco-faringian. În afară de aceşti pereţi în cavitatea bucală se mai afla: limba, dintii, amigdalele şi glandele salivare anexate.

8.3.1.2.Bolta palatină

Bolta palatină este formată anterior de palatul dur osos,

iar posterior de palatul moale (formaţiune musculo-membranoasă ce prezintă in centru lueta- uvula, omusorul- , iar lateral de acesta se remarcă amigdalele palatine).

8.3.1.3.Arcadele dentare

În cavitatea bucală se afla cele două arcade dentare,

superioară şi inferioară, situate pe maxilar şi, respectiv, pe mandibula. Dinţii sunt în număr de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari.

Arcadele dentare, prin închiderea lor, împart cavitatea bucală în două compartimente:

– anterior – vestibulul bucal şi posterior – cavitatea bucală propriu-zisă, ce conţine limba.

94

8.3.1.4.Limba şi glandele salivare Limba este un organ musculo-membranos mobil, cu rol în

masticaţie, deglutiţie, fonaţie şi de organ de simţ. Prezintă un corp situat in cavitatea bucală şi o rădăcină.

Limita de separatie dintre cele doua portiuni se observa pe fata supero-posterioara a limbii sub forma unui sant terminal, deschis anterior, de forma literei 'V'.

Fata inferioara a corpului limbii se fixează pe planşeul bucal printr-o plică medială mucoasa -frâul limbii.

Pe suprafaţa limbii se găseşte un strat de mucoasă in care există papile gustative cu rol in recunoaşterea gusturilor, cum ar fi cele circumvalate, fungiforme, foliate.

Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavitatii bucale, intervenind în procesul digestiei prin procesul lor de secretie, saliva. Saliva are afectiune mecanica de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl ajuta sa alunece spre faringe) si actiune chimica prin enzima pe care o contine, ptialina sau amilaza salivara. Se împart în:

o Glande salivare mici - răspândite în pereţii cavităţii bucale, în mucoasa şi limbă.

o Glandele salivare mari- glanda parotidă, glanda submandibulară şi sublinguală.

Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al caror canal excretor se deschide la suprafata mucoasei bucale sunt glande exocrine.

95

8.3.2. Faringele Este un conduct musculo-membranos, întins între baza

craniului şi orificiul superior al esofagului, la nivelul căruia se intersectează calea respiratorie şi digestivă.

Faringele este situat: - anterior coloanei cervicale - posterior de : fosele nazale, cavitatea bucală, laringe.

Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară corespunde orificiului superior al esofagului în care se continua, şi care este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a VI-a cervicală. Faringele are forma unui jgheab deschis anterior.

8.3.2.1.Configuraţia faringelui

Cavitatea faringelui este divizată in 3 etaje: ● nazofaringele – comunică cu fosele nazale şi cu

urechea medie prin trompa lui Eustachio; ● orofaringele - comunică cu cavitatea bucală; ● laringofaringele – comunică cu laringele.

8.3.2.2.Structura faringelui În structura sa intră de la exterior la interior: o tunica externa, de învelis sau adventicea faringelui; o tunica musculara, formata din muschi constrictori,

dilatatori si ridicatori ai faringelui; o tunica submucoasa; o tunica mucoasa. Se continuă inferior cu esofagul.

96

97

8.3.3 Esofagul Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între

faringe şi stomac. Limita superioară este reprezentată de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul comunica cu stomacul. Este un canal musculos prin care bolul alimentar trece din faringe spre stomac.

8.3.3.1.Configuraţia esofagului

Prezintă, în funcţie de zonele anatomice străbătute,

următoarele porţiuni: cervicală, toracală, diafragmatică şi abdominală.

• Esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică superioară). Aceasta are: anterior - traheea, posterior - coloana cervicală, lateral lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotidă, vena jugulară şi nervul vag).

• Esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este intersectat de arcul aortic.

• Esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin hiatusul esofagian.

8.3.3.2.Structura esofagului

Peretele esofagului este alcătuit din trei tunici

concentrice, orientate de la interior către exterior astfel: o Tunica mucoasă la interior, care conţine glande care

secretă mucus. o Tunica submucoasa, groasă, care determină formarea

unor plici longitudinale ale mucoasei. o Tunica musculară cuprinde un strat extern cu fibre

longitudinale şi unul intern cu fibre circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale şi circulare

o Tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.

8.3.4. Stomacul

Se prezintă ca o porţiune dilatată a tubului digestiv, situat

între esofag şi duoden. Este aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal, ocupând loja gastrică. Stomacul este menţinut în poziţia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente şi peritoneu, care îl leagă de organele vecine, şi presiunea abdominală.

8.3.4.1.Configuraţia stomacului

Se descriu o faţă anterioară şi una posterioară, două

margini (curburi) şi două orificii – unul superior (cardia – comunică cu esofagul) şi unul inferior (pilor – com. cu duodenul).

Prezintă două porţiuni: • sup. – verticală, cuprinde corpul şi fundul gastric • inf. – orizontală, cu canalul şi sfincterul piloric.

8.3.4.2.Structura stomacului Cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv: o Seroasa reprezentată de peritoneul visceral. o Musculară, formată din fibre musculare netede dispuse

în trei straturi: - longitudinal, extern; - circular, mijlociu, care la nivelul pilorului formează

sfincterul piloric; - oblic, intern o Submucoasa, care conţine reţeaua vasculo nervoasă a

stomacului şi plexul nervos vegetativ Meissner. o Mucoasa, care captuseseste fata internă a organului are

o grosime de aproximativ 2 mm. Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai accentuate când stomacul este gol sau când se contractă.

Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu, un aparat glandular, un corion şi o musculară a mucoasei. Aparatul glandular este format din glande unicelulare răspândite printre celulele epiteliale, care secretă mucus cu rol protector faţă de acţiunea fermenţilor proteolitici şi din glande epigastrice, situate în profunzimea mucoasei. Glandele gastrice se împart în:

• Glande fundice , la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule = principale sau zimogene care secretă zimogenul (profermentul pepsinei), parietale, care secretă HCl, accesorii care secretă factorul intrinsec Castlle sau antianemic.

• Glandele cardiale, care secretă mucoasa. • Glande pilorice, care predomina la nivelul micii

curburii şi secretă mucus. • Glandele Brünner, asemănătoare celor din duoden.

98

99

8.3.5. Intestinul subtire

Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al procesului de digestie prin funcţia motorie şi de absorbţie. Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecala, unde se continua cu intestinul gros.

Prezintă două porţiuni: 1. Duodenul, care este fixat de peretele posterior al

abdomenului. 2. Jejuno-ileonul , care este mobil. Lungimea sa este de 4-6 m.

8.3.5.1.Duodenul Este prima porţiune, fixă. Are formă de potcoavă în care

este cuprins capul pancreasului şi se întinde de la pilor până la flexura duodeno-jejunală. La nivelul său se deschid canalul coledoc şi canalul principal al pancreasului. Are o lungime de 25-30 cm.

Duodenului i se descriu 4 porţiuni: a) Superioară sau subhepatica sau bulbul duodenal. Este

sediul de elecţie al ulcerului duodenal. b) Descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui

Vater în care se deschid canalul coledoc şi canalul pancreatic Wirsung.

c) Porţiunea orizontală sau prevertebrala d) Porţiunea ascendenta sau lateroaortica. Porţiunea ascendenta se continua cu unghiul sau flexura

duodenojejunala apoi cu jejunul. Duodenul este organ retroperitoneal, acoperit de

peritoneu. El se proiectează pe: -Coloana vertebrală, între L1 - L4 -Peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea

ombilicală. Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici

caracteristice tubului digestiv: seroasa, musculară, submucoasa şi mucoasa.

8.3.5.2.Jejuno-ileonul

Reprezintă porţiunea mobila a intestinului subţire, descrie

14-16 anse intestinale. Mobilitatea este asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală care îl leagă de peretele posterior al trunchiului. Este cuprins între flexura duodeno-jejunala şi flexura ileocecala care corepsunde valvulei ileo-cecale.

Are o lungime de 6-8 metri din care cauza este cutat, formând ansele intestinale.

El prezintă 2 porţiuni: • Jejunul care continua duodenul • Ileonul, care se continua cu intestinul gros.

100

Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei la o diferenţă de 80-90 cm de capătul terminal al ileonului se afla un diverticul, ca un deget de mănuşa numit diverticul Meckel, care se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin răsucirea sa în jurul anselor.

8.3.5.3.Mezenterul Mezenterul este o dependentă peritoneală care alcătuieşte

organul de susutinere, nutriţie, mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foite peritoneale care înconjoară intestinul subţire reprezentând tunica seroasă a acestuia, după care se continua parietal posterior. Jejuno-ileonul ocupa etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene.

Structura intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tunici (seroasa, musculară, submucoasa, mucoasa), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.

o Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare:

- Longitudinal extern - Circular intern. Aceasta formează la cele 2 extremităţi

ale intestinului subţire: sfinterul piloric, la capătul superior al abdomenului şi valvula-ileocecala, cu rol de sfincter.

Aceste formaţiuni sfincteriene asigura evacuarea ritmică şi fracţionata a conţinutului digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.

o Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al intestinului subţire.

Ea prezintă numeroase cute care proemina în lumenul intestinal = valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Ele măresc de 2 ori suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a duodenului dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad progresiv spre segmentul intestinal inferior dispărând la nivelul valvei ileo-cecale.

Mucoasa intestinală prezintă o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu ochiul liber = plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte proeminente cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozităţi intestinale. Acestea se găsesc pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecala. Între vilozităţi, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale. Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecala.

Între vilozităţi, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

- Glandele Lieberkühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă enzime cu rol în digestia enzimelor cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.

- Glandele Brünner, prezente numai în duoden. Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi

criptele glandulare este format în cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbţie.

Intestinul subţire are inervaţie proprie, prin plexurile nervoase muscular şi submucos.

8.3.6. Intestinul gros Se deschide la exterior prin orificiul anal. Este mai scurt,

dar mai voluminos decât intestinul subţire şi se dispune sub formă de cadru.

8.3.6.1.Diviziunile intestinului gros

Este împărţit in cec, colon şi rect. • Cecul comunica cu ileonul prin valva ileocecala

Bauhin. Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului; a cărui mucoasa conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o adevărată amigdala abdominală.

• Colonul începe la nivelul valvei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Este divizat în: ascendent, transvers, descendent, sigmoid.

o Colonul ascendent merge aproape vertical până sub fata inferioară a ficatului. De unde se cudeaza, formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe peretele posterior al abdomenului prin peritoneul parietal.

o Colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi colic stâng sau splenic de unde se continua cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul transvers, care îl leagă de peretele posterior al trunchiului.

o Colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng până la nivelul crestei iliace stângi de unde se continua cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.

o Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevăzut cu mezou = mezosigmoidul. Ocupa fosa iliacă stânga şi o parte din bazin.

Are de asemenea şi inervaţie proprie, prin plexurile nervoase muscular şi submucos.

101

• Rectul, ultimul segment, are două părţi: superior -

ampula rectală, situată in cavitatea pelvină şi inferior – canalul anal, ce străbate perineul, având în jurul său fibre musculare striate ce alcătuiesc sfincterul anal extern.

8.3.6.2.Configuraţia externă

Configuraţia externă a intestinului gros prezintă

4 caractere principale: 1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de-a

lungul colonului, rezultă prin condensare. Fibrelor musculare netede longitudinale sunt în număr de 3 (omentala, mezocolica şi liberă).

2. Plici semilunare sunt cute transversale pe care le face colonul în spaţiile dintre tenii .Se datoresc condensării fibrelor musculare netede circulare. Ele proemină în lumenul colonului între tenii, ca nişte creste, iar la exterior apar ca şanţuri.

3. Haustrele sunt porţiunile dintre două plici care bombează în afară. Ele lipsesc la nivelul sigmoidului şi rectului.

4. Ciucurii eplipoici sunt diverticuli ai seroasei peritoneale, plini cu grăsime. Sunt dispuşi în două rânduri la nivelul colonului ascendent şi descendent, şi pee un singur rând la nivelul colonului transvers. Sunt mai numeroşi la nivelul sigmoidului.

8.3.6.3.Structura intestinului gros

Peretele colonului conţine aceleaşi patru tunici: seroasă

peritoneală, musculară, sub mucoasă şi mucoasă. Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului

subţire, este mai groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi intestinale.conţine glandele Lieberkuhn şi foliculi limfatici.

Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale şi unul de fibre circulare, care la nivelul canalului anal se condensează şi formează sfincterul anal.

102

8.3.7. Ficatul

Este cea mai mare glandă anexă. Dezvoltat cel mai mult

in partea dreaptă, sub diafragm. Are o consistenţă fermă.

8.3.7.1.Configuratia şi structura ficatului • Faţa superioară – diafragmatică – este divizată în doi

lobi, stâng şi drept, de ligamentul suspensor al ficatului. • Faţa inferioară este străbătută de 3 şanţuri şi prezintă

hilul ficatului – locul de intrare şi de ieşire al elementelor pediculului hepatic (intră artera hepatică, vena portă, nervii hepatici, ies limfatice şi căi biliare).

• Ficatul este acoperit de peritoneu, sub care se află capsula fibroasă a ficatului, de la care pleacă septuri ce pătrund în parenchim, delimitând lobulii hepatici (unitatea anatomo-funcţională a ficatului).

Lobulul este alcătuit din hepatocite, o venă centrolobulară, canalicule biliare (locul în care drenează secreţiile hepatocitare) şi capilare sinusoide.

8.3.7.2.Vascularizaţia ficatului • Ficatul prezintă dublă vascularizaţie, nutritivă şi

funcţională. • Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera

hepatică (sânge cu O2), iar cea funcţională este realizată de vena portă, care aduce sânge venos încărcat cu substanţe absorbite de la nivel intestinal.

• Capilarele sinusoide intrahepatice reprezintă locul de joncţiune a sângelui arterial cu sângele portal.Toate capilarele drenează în venele centrolobulare, care se unesc şi formează venele hepatice dreaptă şi stângă . Ele se varsă in vena cavă inferioară.

103

Rolurile ficatului Ficatul are roluri deosebit de importante în organism, cele

mai importante fiind: ● Funcţiile metabolice se exercită în metabolismul

glucidic, proteic şi mineral; ● Funcţia biliară comportă secreţia şi excreţia bilei, cu

rol important în digestia şi absorbţia grăsimilor, în absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K), în absorbţia fierului şi a calciului alimentar;

● Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare;

● Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o foarte mare măsură de ficat.

8.3.8. Pancreasul

Este o glandă anexă a tubului digestiv, având atât

funcţie endocrină, cât şi exocrină. Se descriu din punct de vedere anatomic un cap, un corp şi o coadă.

Capul este porţiunea lăţită a glandei, înconjurată de duoden. Coada ajunge până in vecinătatea hilului splinei.

P. exocrin este format din acini, de la care pleacă două canale, principal Wirsung şi accesor Santorini, ce se deschid in duoden. Acinii secretă enzime digestive, răspunzătoare de digestia principiilor alimentare.

P. endocrin secretă insulina.

104


Sinteza unităţii de învăţare Aparatul digestiv este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţie principală digestia şi

absorbţia principiilor alimentari , dar şi eliminarea reziduurilor. El este format din : -tubul digestiv format la rândul lui din cavitatea bucală,faringele, esofagul, stomacul, intestinul

subţire (duoden, jejun şi ileon) şi intestinul gros (cec, colon ascendent, transvers, descendent şi sigmoid şi rect);

-glandele anexe : glandele salivare, ficatul, pancreasul. Concepte şi termeni de reţinut Stomac, glandele salivare, ficatul, pancreasul, cavitatea bucală,faringele, esofagul, stomacul,

intestinul subţire, duoden, jejun, ileon, intestinul gros, pancreas exocrin, pancreas endocrin. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt segmentele tubului digestiv? 2. Care sunt glandele anexe ale tubului digestiv? 3. Care sunt compartimentele cavităţii bucale? 4. Care sunt porţiunile esofagului? 5. Tunicile stomacului. 6. În câte porţiuni este divizat duodenul? 7. Ce este mezenterul? 8. Enumeraţi diviziunile intestinului gros. 9. De câte tipuri este vascularizaţia ficatului şi care sunt acestea? 10. Care sunt cele două canale de excreţie ale pancreasului?

105

106


propoziţia este falsă). 1.Intestinul gros este format din cec, colon şi rect 2.Pancreasul este o glandă anexă a aparatului digestiv cu rol exclusiv exocrin 3.Intestinul subţire e format din duoden, jejun şi sigmoid. Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi: 4. Colonul este format din colonul ascendent, transvers, descendent şi.................. 5, Cea mai mare glandă anexă a aparatului digestiv este...................... Bibliografie

Albu R.M., Anatomia şi fiziologia omului, 1987. Mozes, C. Anatomia şi fiziologia omului , Editura Corint, Bucureşti, 2001. Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia si Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970. Ristoiu V, Marcu-Lapadat M, Elemente de anatomie şi fiziologie, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2004.

Unitatea de învăţare 9 ANATOMIA APARATULUI EXCRETOR


9.3.1. Rinichii 9.3.1.1.Topografie 9.3.1.2.Configuraţie externă 9.3.1.3.Raporturi anatomice 9.3.1.4.Structura rinichiului 9.3.1.5.Nefronul 9.3.1.6.Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului

9.3.2. Căile urinare 9.3.2.1.Calicele renale 9.3.2.2.Bazinetul (pelvisul) 9.3.2.3.Ureterul 9.3.2.4.Vezica urinară 9.3.2.5.Uretra


9.1.Introducere

Excreţia reprezintă procesul de eliminare a substanţelor

neutilizabile de către organism. Astfel se contribuie la menţinerea homeostaziei mediului

intern. Sistemul excretor este alcătuit din cei doi rinichi şi căile

urinare.

107

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea noţiunilor teoretice referitoare la topografia

şi configuraţia rinichilor; descrierea structurii rinichilor şi a anatomiei căilor

urinare. Competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la aparatul excretor; -vor conştientiza rolul aparatului excretor în organism.



9.3.1. Rinichii

9.3.1.1.Topografie

Rinichii sunt situaţi retroperitoneal, de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale lombare. Limita superioară se găseşte la nivelul T11,iar limita inferioară, la nivelul L2 sau L3. Rinichiul drept este situat ceva mai jos decât cel stâng. Sunt înconjuraţi de ţesut adipos cu rol de protecţie. Sunt înveliţi in capsulă fibroasă.

Rinichii sunt alungiţi în sens vertical. Axul longitudinal al rinichiului nu este paralel cu planul mediosagital, ci este îndreptat de sus în jos şi dinăuntru spre în afară. Dimensiunile rinichiului sunt foarte variabile, în funcţie de sex, vârstă, constituţie individuală. Aceste variaţii sunt însă mai redusecomparativ cu alte organe. Valorile medii sunt: lungimea – 12 cm, lărgimea – 7 cm şi grosimea – 3 cm.

108

109

9.3.1.2.Configuraţie externă Rinichiul are forma unui bob de fasole prezentând o faţă

anterioară şi o faţa posterioară, o extremitate (pol) superior şi un pol inferior.

Pe marginea medială a rinichiului se află hilul renal (locul unde intră şi ies din rinichi elementele pediculului renal) care are forma unei fante longitudinale cu 2 buze (anterioară şi posterioară), se continuă în interiorul rinichiului cu sinusul renal, care conţine hilul renal. Hilul renal cuprinde arteră şi vena renală, limfatice şi nervi şi este situat în porţiunea concavă a rinichiului.

9.3.1.3.Raporturi anatomice

Faţa anterioară - raporturi mediate de capsula adipoasă şi de foiţa

anterioară a fasciei renale Dreapta : * în raport cu faţa viscerală a lobului drept al ficatului

prin intermediul peritoneului parietal posterior al spaţiului supramezocolic (lasă impresiunea renală pe faţa viscerală a lobului drept);

* flexura colică dreaptă şi colonul ascendent prin intermediul fasciei de coalescenţă retrocolică Toldt I;

* inferior în raport cu ansele jejunale prin intermediul peritoneului parietal posterior al spaţiului inframezocolic;

* porţiunea medială a feţei anterioare este în raport cu faţa posterioară a duodenului descendent, raport mediat de fascia de coalescenţă retroduodenopancreatică Treitz;

Stânga : * superior şi lateral în raport cu faţa viscerală a splinei pe

care lasă o impresiune, raport mediat de ligamentul renosplenic şi peritoneul parietal posterior al spaţiului supramezocolic;

* superior în raport cu faţa posterioară a stomacului, raport mediat de bursa omentală;

* coada pancreasului; * ligamentul pancreatico-splenic în care se află coada

pancreasului, pediculul splenic; * traversată de colon transvers şi mezocolon transvers; * inferior şi lateral – flexura colică stângă şi colon

descendent, raport mediat de fascia retrocolică Toldt II; * inferior cu anse jejunale prin intermediul peritoneului

parietal posterior al spaţiului inframezocolic. Faţa posterioară - mediate de grăsimea perirenală , de foiţa posterioară a

fasciei renale şi de grăsimea pararenală Geronta. * superior – inserţia costală a diafragmei şi ultimele 2

coaste, nivel la care se delimitează recesul lombocostal Bochdaleque, delimitat între inserţia lombară şi cea costală a diafragmei – important în chirurgia costală a rinichiului;

* restul feţei posterioare a rinichiului este în raport medio-lateral cu : muşchiul psoas mare, muşchiul pătrat al lombelor, muşchiul transvers abdominal;

* inferior: în raport cu vasele subcostale şi muşchiul subcostal.

Polul superior * cu glanda suprarenală de care este separat prin lama

reno-suprarenală Delamar * la rinichiul stâng glanda suprarenală acoperă parţial

marginea medială a rinichiului

Polul inferior * cu vasele subcostale, nervul subcostal * cu nervul iliohipogastric * cu nervul ilioinghinal Marginea laterală * rinichiul drept în raport cu colon ascendent şi flexura

colică dreaptă; * rinichiul stâng în raport cu colon descendent şi flexura

colică stângă. Marginea medială * rinichiul drept : în raport cu ureterul; ligamentul

renoureteral Navarro (leagă ureterul de marginea medială a rinichiului); duodenul descendent; VCI;

* rinichiul stâng : în raport cu : ureterul; ligamentul renoureteral Navarro; aorta abdominală; arcul vascular Treitz.

9.3.1.4.Structura rinichiului

Rinichiul este format din : - medulară : 7-14 piramide Malpighi , aspect striat

datorită tubilor drepţi Bellini; vârful piramidelor – papilele renale; vârful papilelor cu orificii – aria ciuruită

- între piramidele renale se află prelungiri ale corticalei în medulară

- o piramidă renală + corticala din jurul său = lob renal (7-14) - corticală: - pars radiata = prelungiri ale medularei în corticală,

formată din piramidele Ferrein - pars convoluta = alcătuită din corpusculii renali, tub

contort proximal, distal, arterele interlobulare 110

- fiecare piramidă renală Malpighi are 400-500 piramide Ferrein

- o piramidă Ferrein + pars convoluta din jurul sau = lobulul cortical renal, deci un lob renal are 400-500 de lobuli

- porţiunea de corticală în raport cu baza piramidelor renale = corticala juxtamedulară

In jurul fiecărei papile renale se inserează calicele mici. Calicele mici se unesc şi formează calicele mari (2-3) .Pelvisul renal (bazinet) : se formează din unirea calicelor mari şi are o porţiune intra- şi una extra- sinusală.

Urina formată in rinichi ajunge in calicele mici şi apoi in calicele mari. De aici se deversează in pelvisul renal. Prin uretere ajunge in vezica urinară şi se elimină la exterior prin uretră.

9.3.1.5.Nefronul Reprezintă unitatea morfo-funcţională a rinichiului şi

suportul anatomic de formare a urinii. Este alcătuit din: ♦ glomerul – aici se asociază arteriolele aferentă şi

eferentă şi tubul urinifer. Anatomic se desfăşoară ca un ghem de capilare cuprins in capsula Bowman;

♦ tubul contort proximal; ♦ ansa Henle – prezintă două braţe: descendent şi

ascendent. ♦ tubul contort distal – prima parte se învecinează cu

arteriolele aferentă şi eferentă formând complexul juxtaglomerular, locul de secreţie al reninei.

După formarea urinii la nivelul nefronului, aceasta se

deversează in tubul colector. Aceşti tubi confluează, constituind calicele mici şi apoi calicele mari ce se deschid in pelvisul renal.

111

112

9.3.1.6.Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului Rinichiul este vascularizat de artera renală, care provine

din aorta abdominală. Ea aduce rinichiului atât sânge nutritiv (hrăneşte structurile rinichiului), cât şi sânge funcţional.

Vena renală se varsă în vena cavă inferioară. Inervaţia este simpatică şi parasimpatică.

Toate formaţiunile arteriale, venoase, nervoase pătrund sau ies din rinichi prin hilul renal.

9.3.2. Căile urinare

Sunt reprezentate de: calicele renale, bazinetul renal,

uretere, vezica urinară şi uretra. Urina formată in rinichi ajunge in calicele mici şi apoi in calicele mari. De aici se deversează in pelvisul renal. Prin uretere ajunge in vezica urinară şi se elimină la exterior prin uretră.

9.3.2.1.Calicele renale

Sunt mici tuburi membranoase care leagă papilele renale

de bazinetul renal. Fiecare din calicele renale prezintă câte o suprafaţă

internă, externă, superioară şi inferioară. Suprafaţa internă este dreaptă, fără rigurozităţi. Ea este continuu udată de urină. Suprafaţa externă este în raport cu grăsimea care umple sinusul renal şi cu ramurile din artera şi vena renală. Extremitatea superioară corespunde bazei papilei renale, care se deschide în calicele renal. Extremitatea inferioară este mai largă decât cea superioară. Astfel, în ansamblu, calicele renal are forma unui trunchi de con. El se deschide în bazinetul renal.

9.3.2.2.Bazinetul

Este un rezervor membranos, în care se deschid calicele

renale mari. Are o formă relativ triunghiulară, fiind turtit în sens antero-posterior. El prezintă: două feţe, două margini, un vârf şi o bază.

Bazinetul este situat, o parte în sinusul renal şi o parte în afara lui, cele două porţiuni purtând numele de porţiunea intrarenală şi extrarenală. Porţiunea intrarenală se află în sinusul renal, în grosimea acestuia. Ea intră în raport cu ramurile arterei şi venei renale. Porţiunea extrarenală este mult mai mare ca porţiunea intrarenală, reprezentând cea mai mare parte a bazinetului. Poziţia sa extrarenală o face accesibilă mult mai uşor din punct de vedere chirurgical şi este expusă mai frecvent traumatismelor.

9.3.2.3.Ureterul

Este un conduct lung de 30 cm, care continuă bazinetul ,

se termină deschizându-se în vezica urinară, în pelvis. Porţiunea lui superioară este retroperitoneală, iar cea inferioară în spaţiul pelvin subperitoneal (extraperitoneal).

Are 2 părţi : • porţiune lomboiliacă : bazinet – strâmtoarea superioară

a bazinului; • porţiune pelvină : în spaţiu pelvin subperitoneal:

strâmtoarea superioară a bazinului – peretele vezicii urinare; porţiunea care străbate peretele vezicii urinare = porţiune intramurală a ureterului.

Calibrul este neuniform , cu 3 zone îngustate : - la nivelul joncţiunii pieloureterale : col ureteral Gosset,

dacă nu există , pelvisul se deschide în pâlnie în ureter; -când ureterul trece în raport cu vasele iliace comune; - porţiunea intramurală a ureterului.

9.3.2.4.Vezica urinară Este un organ cavitar, extraperitoneal situat în spaţiul

pelvin subperitoneal. In ea se acumulează urina între micţiuni.Plină e de formă aproape rotundă; goală aproape semilună (concavitatea e superior ). Prezintă faţă anterioară , feţe laterale, faţă postero-superioară şi faţă postero-inferioară (baza vezicii urinare).

Faţa anterioară vine în raport cu simfiza pubiană. Faţa posterioară vine în raport cu ansele intestinului

subţire, colonul sigmoid, rectul şi ureterul. Fundul vezicii urinare este în relaţie cu canalele deferente,

veziculele seminale şi prostata la bărbaţi, iar la femei, cu ligamentele late.

113

Peretele vezicii urinare este alcătuit din 4 tunici: 1. Tunica mucoasă – este formată dintr-un epiteliu

stratificat (uroteliu), din corion şi din glande. 2. Tunica submucoasă – se interpune între tunica mucoasă

şi tunica musculară, facilitând alunecarea uneia faţă de cealaltă. 3. Tunica musculară – este formată din fibre musculare

netede, dispuse în trei straturi(alcatuiesc muschiul detrusor): extern cu fibre longitudinale, mijlociu cu fibre circulare, şi intern cu fibre longitudinale. Fibrele circulare formează, la nivelul orificiului vezical al uretrei, sfincterul uretral intern, care este involuntar.

4. Tunica seroasă. Vezica urinară are un perete contractil şi elastic. Structura peretelui său îi permite să se dilate suficient de mult, putând să înmagazineze 200-400 ml de urină. Volumul pe care îl înmagazinează este mai mare la femeie decât la bărbat. Când acest volum este depăşit, pe cale reflexă, apare senzaţia de micţiune.

9.3.2.5.Uretra

Este canalul prin care se elimină urina din vezica urinară

în mediul extern. 1. Uretra la bărbat – are o lungime de cca 15-20 cm. Prin

uretră se elimină atât urină, cât şi lichidul spermatic. Are 3 porţiuni: uretra prostatică, membranoasă şi pelvină. • Uretra prostatică trece prin prostată, având 3-4 cm. În

ea se deschid şi canalele ejaculatoare. Spre vezica urinară se prezintă sfincterul intern al uretrei sau sfincterul vezical (involuntar).

• Uretra membranoasă are lungime de 1-2 cm. Este cuprinsă în perineu, în grosimea ei aflându-se sfincterul uretral extern (voluntar).

• Uretra peniană este cea mai lungă porţiune a uretrei, având aproximativ 10-14 cm. Se află în interiorul penisului. Reprezintă traiectul mobil al uretrei.

2. Uretra la femeie este mult mai scurtă decât la bărbat. Se deschide în vestibulul vaginului, imediat sub clitoris. La femeie serveşte la eliminarea urinei.

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unităţii de învăţare Aparatul excretor este format din rinichii şi căile urinare reprezentate de calice,pelvis

urinar,uretere, vezică urinară şi uretră.

114

115

Funcţiile rinichiului : -rinichiul reprezintă principalul organ care menţine constante volumul şi concentraţia

electrolitică a lichidelor organismului; -rol în reglarea tensiunii arteriale prin secreţia de renină; -rol în eritropoieză prin secreţia de eritropoetină; -rol în menţinerea echilibrului acido-bazic prin schimburile ionice. În urma metabolismului celular se produc energie, dioxid de carbon , apă şi o serie de reziduuri

care trebuie eliminate. Dioxidul de carbon şi o serie de substanţe volatile se elimină la nivelul plămânilor. Substanţele nevolatile , inutilizabile sau în exces sunt eliminate prin rinichi, sudoare şi materii fecale.

Concepte şi termeni de reţinut Rinichi, urină, calicele renale, bazinetul, ureterul, vezica urinar, uretra, nefron, peritoneu. Întrebări de control 1. Definiţi excreţia. 2. Care sunt componentele sistemului excretor? 3. Ce elemente conţine hilul renal? 4. Cu cine vine în raport rinichiul la nivelul polului superior? 5. Enumeraţi căile urinare. 6. Care sunt porţiunile anatomice ale ureterului? 7. În câte segmente anatomice este divizată uretra masculină şi care sunt acestea?


propoziţia este falsă). 1. Aparatul excretor e format din rinichi şi căile urinare. 2. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul. 3. Canalul prin care se elimină urina din vezica urinară în mediul extern se numeşte ureter. Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4. Rinichiul este vascularizat de artera...., care provine din............. 5.Hilul renal cuprinde artera şi vena renală, limfatice şi.............

116

Bibliografie - Albu, R.M., Anatomia şi fiziologia omului, 1987. - Mozes, C. Anatomia şi fiziologia omului , Editura Corint, Bucureşti, 2001. - Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia si Fiziologia Omului, Ed Medicală, Bucureşti,

1970. - Ristoiu V, Marcu-Lapadat M., Elemente de anatomie si fiziologie, Ed Universităţii, Bucureşti,

2004.

Unitatea de învăţare 10 SÂNGELE

Cuprins 10.1. Introducere 10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10.3.Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1 Funcţiile sangvine 10.3.2. Proprietăţile sângelui 10.3.3. Componentele sângelui

10.3.3.1.Plasma 10.3.3.2.Elementele figurate

10.3.4. Modificări de efort ale sângelui 10.3.5. Hemostaza şi coagularea 10.3.6. Grupele sangvine 10.3.7 Sistemul Rh.


10.1.Introducere

Sângele este un lichid de culoare roşie care împreună cu

lichidul interstiţial şi cu limfa formează mediul intern al organismului.

Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi energie. Celula preia din sângele circulant substanţele necesare menţinerii activităţii metabolice (de exemplu, O2, glucide, aminoacizi),deversând produşii nefolositori sau toxici (CO2, uree, amoniac) rezultaţi in urma proceselor catabolice.

Conţinutul mediului intern este menţinut constant datorită circulaţiei permanente a sângelui.

Cantitatea totală de sânge din întregul compatiment

cardio-vascular este de aproximativ 5 litri, reprezentând volemia normală. În condiţii fiziologice, variază in funcţie de sex, vârstă, mediu geografic.

Volumul sangvin normal al unui adult cu o greutate de 70kg este de 7% din masa corporală. Se noteaza VS şi este alcătuit dintr-o componentă celulară (45%, reprezentând elementele figurate sangvine) şi o componentă plasmatică – plasma (55%).

În funcţie de mobilitatea în diferite teritorii vasculare, volumul sangvin cuprinde un volum circulant (3 litri) şi un volum „stagnant” (2 litri) – presupune cantitatea de sânge care circulă cu viteză extrem de redusă in anumite organe şi ţesuturi, constituind adevărate „depozite” sangvine.

117

Are semnificaţia unei rezerve funcţionale ce se mobilizează rapid (prin vasoconstricţie) fie in condiţii fiziologice, pentru asigurarea unui aport crescut de O2 (de exemplu, când efectuăm efort fizic), fie in condiţii patologice, pentru refacerea volumului sangvin circulant, in caz de pierderi importante.

Principalele organe cu masă sangvină de depozit sunt ficatul, splina şi plexul venos subpapilar.

Factorii care reglează repartiţia diferenţiată a debitului circulator pentru a satisface nevoile organismului sunt:

a) metabolici - cataboliţi vasodilatatori; b) neuro-vegetativi – Sistemul Nervos Vegetativ ce

realizează balanţa între vasodilataţie şi vasoconstricţie in diferitele teritorii;

c) endocrini – diferiţi hormoni ce completează efectele SNV.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea funcţiilor sângelui. descrierea elementelor figurate din sânge.

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: -se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sânge; -vor conştientiza rolul sângelui în organism.



10.3.1. Funcţiile sangvine

Acestea sunt: 1. Funcţia respiratorie. Sângele transportă O2 de la plămâni către

ţesuturi şi preia CO2 rezultat în urma metabolizărilor. Acest rol este îndeplinit în principal de către hematii.

118

119

2.Funcţia nutritivă. Sângele transportă către celule principiile alimentare în forme utilizabile metabolic (monozaharide, aminoacizi, acizi graşi).

3.Funcţia excretorie. În sânge sunt deversaţi cataboliţii inutili sau toxici rezultaţi în urma proceselor celulare, fiind transportaţi către organe specializate în eliminarea lor.

4.Funcţia termoreglatorie. Circulaţia sangvină are un rol important în menţinerea echilibrului dintre termogeneză şi termoliză.

5.Funcţia de protecţie imunobiologică. Este asigurată prin mecanisme de imunitate umorală şi celulară ce acţionează prin componentele sângelui.

6.Funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic. Sângele contribuie la menţinerea unei valori constante a pH-ului din mediul intern prin mecanismele de producere şi eliminare a ionilor de hidrogen.

7.Funcţia de realizare a hemostazei. Componentele sangvine pot determina oprirea unei sângerări (hemostază) la nivelul vaselor mici şi mijlocii.

8.Funcţia de coordonare umorală. Diferiţi biocatalizatori sunt transportaţi pe calea sângelui de la locul formării către structuri celulare receptive din constituţia unor organe aflate la distanţă. Astfel sunt reglate şi coordonate procesele metabolice din aceste organe.

10.3.2. Proprietăţile sângelui

Acestea sunt: * Culoarea - roşie, datorită hemoglobinei din eritrocite. * Densitatea - mai mare decât cea a apei, valoarea fiind

de 1055 g/l. Este dată in principal de către hematii şi proteine. * Gustul – sărat, datorită NaCl. * Temperatura – între 35 si 390 C. * Vâscozitatea – este dată de frecarea internă dintre

straturile de lichid sanguin ce se deplasează cu viteze diferite. * Presiunea osmotică – este de aproximativ 300

miliosmoli/l . * Presiunea coloid-osmotică (oncotică) - este dată de

proteinele din sânge, intervine in schimburile capilar-ţesut. * Reacţia sângelui (echilibrul acido-bazic) – slab

alcalină, pH-ul fiind intre 7.35 si 7.42. Efortul fizic mediu creşte pH-ul (alcalinitate), în timp ce efortul fizic maximal scade pH-ul (aciditate). Sportivii de performanţă deţin o rezervă alcalină bogată pentru a neutraliza prompt acidifierea mediului intern.

10.3.3 Componentele sângelui

Sângele este alcătuit din două mari componente: * plasma sanguină - lichid transparent, culoare galben citrin; * elementele figurate – eritrocite, leucocite, trombocite. Raportul procentual dintre volumul plasmei şi cel al

elementelor figurate este de 55/45 şi poartă denumirea de hematocrit.

10.3.3.1.Plasma Este alcatuită 90% din apă si 10% din reziduu uscat. Reziduul uscat cuprinde: A. Substanţe organice (9%) ● proteine plasmatice – albumine, globuline,

fibrinogen; ● azotaţi neproteici – uree, acid uric, creatinină; ● altele – lipide, glucide, acid lactic, alcool etilic. B. Substanţe anorganice (1%) Majoritatea sunt substante minerale sub formă de ioni şi se

împart în: ● cationi – Na+,K+,Ca+,Mg+ ; ● anioni – Cl-,HCO-3,HPO2-4. In mică concentraţie,

întâlnim şi oligoelemente – Fe, Cu, Ca.

10.3.3.2.Elementele figurate În sânge se găsesc trei tipuri de elemente figurate: ♦ Eritrocite (globule roşii, hematii); ♦ Leucocite (globule albe); ♦ Trombocite (plachete sanguine) Sunt derivate din celula stem pluripotentă din măduva

osoasă.

Eritrocitele Sunt celule anucleate,bogate în hemoglobină (proteină ce

transportă O2 şi CO2). Numărul lor este de 4,5/mm3 mil la femeie şi 5 mil/mm3

la bărbat. Creşterea peste aceste valori poartă numele de poliglobulie şi poate apărea la efort fizic accentuat prin golirea rezervelor sau la altitudine, pentru a asigura o oxigenare adecvată a ţesuturilor.

Forma este de disc biconcav. Se deformează uşor pentru a putea străbate capilarele.

120

Durata de viaţă este de 120 zile. Se formează in măduva

roşie osoasă (prin eritropoeză) şi sunt distruse in principal la nivelul splinei. Eritrocitele mature nu se divid.

Reglarea eritropoezei se face prin mecanisme neuro-endocrine, excitantul principal fiind scăderea O2 in sânge.

Rolul eritrocitelor constă in: ■ Absorbţia O2 de la nivel alveolar şi transportarea sa

către celule Moleculă de hemoglobină este constituită din 4 polipeptide

(două lanţuri alfa şi două lanţuri beta) fiecare dintre acestea fiind ataşată la o grupare prostetica, denumită grupare hem. Fiecare grupare hem conţine un atom de fier care va lega o moleculă de oxigen şi se va forma oxihemoglobina. Reacţia este reversibilă.

În condiţii de temperatura scăzută, pH ridicat şi presiune crescută a oxigenului, condiţii care se regăsesc în capilarele din plămâni se formează oxihemoglobina. Sângele care transportă oxigenul (sângele arterial) are o culoare roşu deschis, prezenţei datorită oxihemoglobinei. La nivelul ţesuturilor, temperatura creşte, pH scade, iar presiunea oxigenului este scăzută şi în aceste condiţii, hemoglobina eliberează oxigenul şi leagă CO2. Din acest motiv, sângele venos are o culoare roşu închis. Transportul CO2: dioxidul de carbon se combină cu apă şi formează acidul carbonic care disociază în protoni şi anioni bicaronat. 95% din CO2 generat în ţesuturi este transportat de hematii. Gazul pătrunde şi iese din celule probabil prin difuzie prin canale din membrană plasmatică. În interiorul celulei aproximativ 50% din cantitatea de CO2 se leagă la hemoglobină (la alt situs decât cel de legare al oxigenului), iar restul este convertit în ioni bicarbonat care ies din celulă şi protoni (H+) care se leagă de partea proteică a hemoglobinei (în acest fel pH nu este modificat). Doar 5% din cantitatea de CO2 din ţesuturi este dizolvat şi transportat direct în plasmă. Scăderea numărului de hematii sub limita normală poartă denumirea de anemie. Anemia poate reprezenta însă şi o scădere a cantităţii de hemoglobină din hematii. Cel mai adesea, principala cauză a anemiei o reprezintă un aport alimentar de fier insuficient. Creşterea numărului de celule roşii peste valoarea normală poartă denumirea de policitemie.

121

122

■ Menţinerea pH-ului constant Leucocitele Sunt elemente nucleate. Numărul lor variază între 4000 şi

8000/mm3. Creşteri semnificative întalnim in bolile infecţioase microbiene şi în leucemie.

Sunt de mai multe tipuri : 1) Mononucleare (agranulocite) – limfocite şi monocite. 2) Polinucleare (granulocite) – neutrofile, bazofile şi

eozinofile.

Leucopoeza (formarea leucocitelor) are loc în organe

diferite; astfel, granulocitele sunt produse in măduva roşie osoasă, iar limfocitele în splină, timus, ganglioni limfatici.

Reglarea leucopoezei este asigurată de mecanisme neuro-umorale complexe, cu centrul de control în hipotalamus. Stimulii declanşatori sunt frecvent microbii sau toxinele.

123

Rolul – participă la reacţia de apărare a organismului. Trombocitele Se mai numesc plachete sanguine. Sunt fragmente celulare, în număr de 200.000 –

400.000/mm3.

Trombocit inactiv (albastru) printre trombocite active Formă variabilă: triunghiulară, rotundă, eliptică Trombopoeza are loc tot la nivelul măduvii roşii osoase,

dintr-o celulă cu nucleu mare numită megacariocit.

Formarea plachetelor din megacariocit Durata de viaţă este de 10-11 zile. Rolul trombocitelor constă in intervenţia lor în procesul

de hemostază, favorizând mecanismele de oprire a sângerării. Mai pot fagocita bacterii si eliberează enzime proteolitice care contribuie la reacţia inflamatorie.

Limfocite Toate limfocitele sunt produse in maduva osoasa (un organ

limfoid primar). Daca devin imunocompetente in maduva osoasa se numesc limfocite B (sintetizeaza anticorpi si limfokine), iar daca devin imunocompetente in timus (un alt

124

organ limfoid primar), se numesc limfocite T (sintetizeaza doar limfokine). Exista mai multe tipuri de limfocite T, cele mai comune fiind:

• limfocitele T inflamatorii, care recruteaza macrofage si neutrofile la situsul unei infectii sau al unei leziuni tisulare;

• limfocite T citotoxica (CTL), care ucid celule infectate cu virusuri si (probabil) celule tumorale;

• celule T helper, care stimuleaza producerea de anticorpi de catre limfocitele B.

Monocite Monocitele circulă prin sângele periferic înainte de a

emigra în ţesuturi unde se transformă în macrofage. În funcţie de organul în care sunt localizate au denumiri specifice. Astfel, macrofagele din ficat se numesc celule Kupfer, cele din creier se numesc celule microgliale, cele din os - osteoclaste etc. Macrofagele sunt celule mari, fagocitare care înglobează materiale străine organismului sau celule şi fragmente de celule ale organismului.

Neutrofile Neutrofilele sunt elemente sangvine care răspund la

semnale chemotactice şi părăsesc capilarele printr-un proces complex care implică marginaţia celulelor (apropierea de endoteliul vaselor sangvine), ataşarea la peretele vasului şi ieşirea din capilar prin spaţiul dintre celulele endoteliale (proces denumit extravazare sau diapedeza). Migrarea este determinată de mai mulţi factori: substanţe produse de microorganisme, semnale emise de celule participante la procesul inflamator, etc. De exemplu, interleukina 1 (IL-1) este eliberată de macrofage în caz de infecţii sau leziuni tisulare; histamina este produsă de bazofilele circulante, celule mastocite şi plachete sangvine şi are ca efect dilatarea capilarelor şi a venelor. Neutrofilele sunt cele mai abundente celule albe. La nivelul ţesuturilor infectate, neutrofilele anihilează organismele invadatoare (ex. bacterii) şi apoi le ingerează prin fagocitoza. Acest proces are loc în permanenţă chiar şi la persoanele sănătoase. Neutofilele ţin sub control populaţiile de bacterii comensale existente în mod normal în organismul uman în colon, cavitatea bucală sau la nivelul gâtului. În cazuri patologice, când numărul de neutrofile scade (radiaţii, chemoterapie, stress), aceste bacterii scapa de sub control, proliferează excesiv şi apar infecţiile.

Eozinofile Numărul de eozinofile este în mod normal cuprins între 0

şi 450/mm3. Numărul lor creşte în anumite boli, în special în cazul parazitozelor, mai ales în cazul paraziţilor mari. Granulele eozinofilelor conţin substanţe citotoxice, care sunt eliberate asupra parazitului. Printre substanţele din granule se număra proteină bazică majoră (MBP - major basic protein), proteine cationice, peroxidaza, arilsulfataza B, fosfolipaza D şi histaminaza. Acest amestec este capabil să distrugă membranele parazitului.

Bazofile Bazofilele sunt celule nefagocitare care, atunci când sunt

activate eliberează numeroşi compuşi din granulele bazofile din citoplasmă lor. Joacă un rol major în răspunsurile alergice, în

125

special în cazul reacţiilor hipersenzitive de tip I. Bazofilele sunt implicate în răspunsul anafilactic. Anafilaxia este o reacţie de hipersensibilitate specifică, ce apare la a doua expunere la acelesi antigen. Forma cea mai gravă este şocul anafilactic. O bună definiţie clinică a reacţiei anafilactice ţine cont de prezenţă a două manifestări severe: dificultatea respiratorie (prin edem laringian sau criză de astm) şi hipotensiunea. Numărul bazofilelor creşte şi în timpul infecţiilor. Granulele conţin o serie de mediatori: histamina, serotonină, prostaglandine şi leukotriene, cu rol de a creşte fluxul sangvin în zona lezată.

10.3.4. Modificări de efort ale sângelui

Modificările de efort apar atât in cazul plasmei cât, şi in

cazul elementelor figurate. Prin transpiraţie abundentă se pierd mari cantităţi de apă

(deci şi de plasmă), producându-se astfel o hemoconcentraţie. Efortul fizic moderat determină creşterea proteinelor

totale, rezultând pe moment dezechilibre osmotice. Efortul fizic exagerat duce la scăderea proteinemiei

(prin catabolism) cu creşterea produşilor toxici – uree, acid uric, amoniac sanguine. Scade concentratia lipidelor. Glucidele cresc initial prin intervenţia catecolaminelor, urmând să scadă dacă efortul e de lungă durată. Acidul lactic creşte datorită hipoxiei; după efort, 1/5 din cantitate se descompune in H2O şi CO2, iar 4/5 intră in resintetizarea glucozei.

Elementele figurate inregistrează creşteri numerice, astfel numărul hematiilor creşte pentru a satisface cererea de oxigen

10.3.5. Hemostaza şi coagularea

Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor care

intervin in oprirea sângerării. Se desfăşoară in 3 timpi: 1. Timpul vasculo-plachetar - 2-4 minute; - are loc vasoconstricţia peretelui vascular, aderarea

trombocitelor la leziune, agregarea si metamorfoza vâscoasă a acestora cu vasul.

2. Timpul plasmatic – sângele trece din starea lichidă in stare de gel, prin constituirea reţelei de fibrină.

3. Timpul trombodinamic al hemostazei: - durează 2-24 ore; - presupune retracţia cheagului si fibrinoliza (sub

acţiunea plasminei).

10.3.6. Grupele sangvine Grupa sangvină caracterizează sângele unei persoane in

funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor (numite aglutinogene), având caracter biochimic100% ereditar. Acestora le corepund în plasma sangvină substanţe cu rol de anticorpi, numite aglutinine.

Cele mai importante aglutinogene sunt O,A şi B, iar cele mai frecvente aglutinine sunt alfa(α), omoloaga ag A şi beta(β), omoloaga ag B. În sângele unui om normal nu coexistă niciodată aglutinogenul cu aglutinina sa omoloagă.

Nomenclatura Landsteiner

Nomenclatura Janski

Aglutinogen(pe hematii)

Aglutinine (in plasmă)

o I - α şi β A II A β B III B α AB IV A şi B -

10.3.7. Sistemul Rh.

Un alt tip de antigen de pe membrana eritrocitară este

antigenul Rh, prezent la 85% din populaţia globului, fiind consideraţi Rh+. Ceilalţi 15% sunt Rh-.

În mod natural nu există aglutinine omoloage anti-Rh, dar se pot genera prin transfuzii repetate de sânge Rh+ la persoane Rh- sau prin sarcină cu făt Rh+ la mamă cu Rh-. Anticorpii nou-sintetizaţi reacţionează cu aglutinogenele Rh de pe suprafaţa hematiilor (izoimunizare) producându-se hemoliza ce poate fi masivă, cu urmări grave.

Factori de risc pentru izoimunizările în sistemul Rh : Gravidă Rh negativă cu soţ Rh pozitiv ( mai ales dacă

acesta este homozigot, ceea ce face, datorită transmisiei de tip dominant a genei D, ca fătul să fie cu certitudine Rh pozitiv ).

Compatibilitatea în sistemul ABO a gravidei cu fătul (în cazul incompatibilităţii ABO intre mama şi făt, hematiile Rh pozitive ale acestuia sunt distruse de aglutininele de grup şi situsurile antigene Rh sunt mascate pentru sistemul imunitar matern ).

Gravidă cu antecedente obstetricale încărcate – avorturi, sarcină ectopică, naşteri, rezolvate mai ales prin operaţie cezariană sau cu extracţie manuală de placenta.

Antecedente de izoimunizare anti Rh (transfuzii, hemoterapie, gerfe).

Un caz special de izoimunizare Rh îl reprezintă femeile Rh negative provenite din mame Rh pozitive, care pot fi izoimunizate în absenţa oricărui antecedent obstetrical sau transfuzional. Se presupune că izoimunizarea apare prin transfer de hematii materne Rh pozitive în circulaţia fătului Rh negativ. În condiţiile unei sarcini cu făt Rh pozitiv, apar reacţii amnestice cu însemnate creşteri de titru – teoria „bunicii buclucaşe “.

126

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unităţii de învăţare Sângele este format din plasmă şi elementele figurate: * plasma sangvină este un lichid transparent, de culoare galben citrin; * elementele figurate sunt reprezentate de eritrocite, leucocite, trombocite. Raportul procentual dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate este de 55/45 şi poartă

denumirea de hematocrit. Plasma este alcătuită 90% din apă şi 10% din reziduu uscat reprezentat de

substanţe organice( proteine plasmatice – albumine, globuline, fibrinogen; azotaţi neproteici – uree, acid uric, creatinină şi altele – lipide, glucide, acid lactic, alcool etilic.) şi din substanţe anorganice: cationi – Na+,K+,Ca+,Mg+ ;anioni – Cl-,HCO-3,HPO2-4. In concentraţie mică, întâlnim şi oligoelemente – Fe, Cu, Ca.

Elementele figurate sunt reprezentate de: ♦ Eritrocite (globule roşii, hematii); ♦ Leucocite (globule albe); ♦ Trombocite (plachete sangvine). Grupa sangvină caracterizează sângele unei persoane în funcţie de prezenţa sau absenţa unui

antigen pe suprafaţa eritrocitelor. Concepte şi termeni de reţinut Sânge, elemente figurate, plasmă, eritrocite, leucocite, trombocite, eozinofile, bazofile,

monocite, limfocite, măduva osoasă, sistem ABO, sistem Rh. Întrebări de control 1. Care sunt parametri în funcţie de care variază volumul sangvin? 2. Care sunt factorii ce reglează repartiţia diferenţiată a debitului circulator pentru a satisface

nevoile organismului? 3. Care sunt rolurile eritrocitelor? 4. In ce condiţii clinice creşte numărul de leucocte din sânge? 5. Enumeraţi leucocitele polinucleare! 6. Ce reprezintă anafilaxia? 7. Descrieţi timpul vasculo-plachetar al coagulării! 8. Descrieţi ce desemnează grupa sanguină! 9. Care sunt consecinţele efortului fizic exagerat?

127

128


propoziţia este falsă). 1. Trombocitele se mai numesc şi globule albe. 2. În timpul efortului fizic se produce hemodiluţie. 3. Hemostaza se defineşte ca fiind totalitatea mecanismelor care intervin in oprirea sângerării. Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4.Eritrocitele iau naştere în........... şi au o durată de viaţă de ............ 5.Sângele este format din plasmă şi........................ Bibliografie

Compendiu bibliografic, Ed. Medicală, Bucuresti, 1995,p.2450-2474. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969. Sbenghe, T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999. Voiculescu I.C., Petricu I.C., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1971.

Unitatea de învăţare 11 ANATOMIA SISTEMULUI SENZORIAL


11.3.1 Analizatorul cutanat 11.3.2. Analizatorul kinestezic 11.3.3. Analizatorul olfactiv 11.3.4. Analizatorul gustativ 11.3.5. Analizatorul vizual 11.3.6. Analizatorul acustico-vestibular


11.1.Introducere

- Sistemul senzorial este alcătuit din analizatori. - Analizatorii sunt sisteme morfo-funcţionale prin

intermediul cărora se realizează la nivel cortical analiza calitativă şi cantitativă a stimulilor din mediul extern şi intern.

- Excitaţiile propagate de-a lungul căilor senzitive determină formarea de senzaţii.

Structura analizatorilor ■ Fiecare analizator este alcătuit din trei segmente: ♦ segmentul periferic (receptorul); ♦ segmentul intermediar (de conducere); ♦ segmentul central (locul de formare a senzaţiilor

specifice). - Segmentul periferic. Receptorii periferici percep

stimulii fizici sau chimici din mediul intern sau extern şi îi

129

transformă în impuls nervos. După locul de unde preiau informaţiile se disting trei categorii de receptori: exteroceptori (culeg stimulii din mediul extern), proprioceptori ( receptori profunzi ai sistemului locomotor) şi interoceptori ( culeg stimuli de la organele interne).

- Segmentul intermediar (de conducere) este format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. Căile ascendente sunt directe şi indirecte. Căile de conducere directe, cu sinapse puţine, conduc rapid impulsurile ce sunt proiectate pe o arie corticală specifică fiecărui analizator. Calea de conducere indirectă, utilizează sistemul reticulat ascendent activator, prin care impulsurile nervoase sunt conduse lent şi proiectate cortical, ţn mod difuz şi nespecific.

- Segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală, la care ajunge calea de conducere şi la nivelu căreia excitaţiile sunt transformate în senzaţii conştiente specifice. În mijlocul segmentului central există o zonă de specializare maximă (arie primară); lezarea ei duce la pierderea simţului respectiv. Zona din jur este o zonă asociativă şi este denumită arie psiho-senzorială (arie secundară); lezarea ei duce la pierderea posibilităţii de asociere a senzaţiei, cu informaţii de la ceilalţi analizatori. Date recente au stabilit că din centrii corticali ai analizatorului prin sisteme de fibre cortico-fugale, poate fi influenţată direct activitatea celulelor receptoare, modificând pragul de excitabilitate al acestora.

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: Cunoaşterea structurii sistemului senzorial. Descrierea analizatorilor.

Competenţele unităţii de învăţare: După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; -îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sistemul senzorial; - vor conştientiza rolul analizatorilor în mişcare


130


11.3.1. Analizatorul cutanat

■ Pielea reprezintă învelişul extern la organismului, de

natură conjunctivo-epitelială, care îl separă de mediul extern şi se continuă la nivelul orificiilor naturale cu mucoasele. Pielea este un organ de protecţie faţă de agenţii fizici, chimici, microbieni; organ de excreţie prin secreţie sudorală, eliminând apă, uree şi produşi de catabolism; organ de absorbţie a unor substanţe medicamentoase; organ cu rol în termoreglare; organ cu funcţii hemodinamice, depozitând sânge în reţeaua capilară. Pe lângă toate acestea, datorită receptorilor pe care-i conţine, pielea are un important rol de organ de simţ, de aceea este considerată un imens câmp receptor. La acest nivel se găsesc receptori tactili, termici, dureroşi, de presiune şi pentru vibraţii;

- este alcătuită din epiderm, derm şi hipoderm. Anexele pielii sunt: ● anexe cornoase: firele de păr şi unghiile; ● anexe glandulare: glande sudoripare, sebacee şi

mamare.

Segmentul receptor La nivelul pielii, receptorii există sub formă de

terminaţii libere şi terminaţii încapsulate. Ei asigură sensibilităţile tactilă, termică şi dureroasă.

■ Terminaţiile libere sunt arbotizaţii dendritice ale neuronilor senzitivi din ggl spinali, distribuite printre celulele epidermului. O parte se termină „în coşuleţ” (discurile tactile Merckel).

131

132

■ Terminaţiile încapsulate: ● în hipoderm – corpusculi tactili Vater Pacini; ● în derm – corpusculii tactili Meissner, Krause (sunt şi

receptori pt rece), Ruffini (sunt şi receptori pentru cald ). - Corpusculii Meissner sunt situaţi în papilele dermice,

mai numeroşi la nivelul palmei şi plantei piciorului. Au formă ovoidă şi o lungime de cca 100μ (microni); recepţionează excitaţiile de presiune şi tactile.

- Corpusculii Krausse sunt situaţi la nivelul papilelor dermice, au formă sferoidală, în interiorul lor fibra nervoasă este bogat ramificată realizând aspect de reţea. Recepţionează stimulii termici reci.

- Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în dermul profund şi în hipoderm, fibra nervoasă, cu ramificaţii fine este cuprinsă într-o stromă conjuctivă acoperită la exterior de o capsulă subţire din lamele concentrice. Recepţionează stimulii termici calzi, dar şi tracţiunile şi deformările care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile profunde ale dermului.

- Corpusculii Vater-Pacini sunt corpusculi lamelari, de formă ovoidală, cu lungimea de 1-5 mm., vizibili şi cu ochiul liber. Recepţionează stimulii daţi de presiunea şi tracţiunea pielii şi sunt foarte numeroşi la nivelul pulpei degetelor. Sunt formaţi din multiple lame concentrice în axul lung urcând fibra nervoasă.

- Corpusculii Golgi-Mazzoni au o structură asemănătoare celor precedenţi, dar sunt mai mici, localizaţi în hipodermul pulpei degetelor. Recepţionează stimulii daţi de presiuni mai mici decât corpusculii Vater-Pacini.

Calea de conducere a analizatorului cutanat este alcătuită din 3 neuroni:

* protoneuron – dendrita preia influxul nervos de la receptori, iar axonul face sinapsă cu al doilea neuron;

* deutoneuronul - are corpul situat fie în coarnele posterioare ale măduvei spinării, fie in bulbul rahidian;

* al treilea neuron se află la nivelul talamusului. Axonul său face sinapsă cu neuronii ariei de proiecţie corticală a analizatorului cutanat.

Segmentul central – ariile somestezice corticale primară şi secundară.

11.3.2. Analizatorul kinestezic

■ Împreună cu analizatorii cutanat şi vizual, oferă

informaţii despre desfăşurarea normală a activităţii motorii a corpului. Receptorii săi specifici se află la nivelul aparatului locomotor (proprioreceptori).

Segmentul receptor: proprioreceptorii sunt situaţi in muşchi, tendoane, periost, ligamente. Transmit informaţii despre mişcări, modificări de presiune, tensiunea produsă in tendoane in timpul contracţiei, sensibilitatea dureroasă musculară, procesul in sine al contracţiei musculare. Receptorii kinestezici din capsule articulare, tendoane, periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele; sunt sensibili la mişcări şi modificări de presiune.

133

- Corpusculii Ruffini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi recepţionează informaţii în legătură cu poziţia şi mişcările din articulaţii.

- Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.

- Corpusculii neuro-tendinoşi Golgi sunt situaţi la limita dintre corpul muşchiului şi tendon. Sunt formaţi dintr-o reţea de fibre nervoase terminate sub formă de butoni, printre fasciculele tendinoase. La exterior fasciculele sunt înconjurate de o capsulă subţire conjunctivă. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice, care la intrare îşi pierd teaca de mielină (fig. 34). Terminaţiile nervoase sunt excitate de întinderea puternică a tendonului în timpul contracţiei musculare.

- Fusurile neuro-musculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafusale, învelite într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafusale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear, lungi, groase cu o parte centrală, dilatată, fără striaţii, ce conţin 40-50 nuclei şi fibre cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte cu nucleii aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Capetele fusului neuro-muscular, care conţin fibre extrafusale contractile, primesc terminaţii nervoase motorii. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie.

Segmentul de conducere cuprinde: * calea sensibilităţii proprioceptive conştiente – conduce

informaţii despre simţul poziţiei şi al mişcării in spaţiu,prin fascicule spino-bulbare;

* calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente – reglează mişcările, conduce informaţii despre tonusul muscular, prin fascicule spino-cerebeloase.

Segmentul central – aria de proiecţie corticală a sensibilităţii proprioceptive.

11.3.3. Analiatzorul olfactiv

■ Depistează substanţe mirositoare, contribuie la

aprecierea calităţii alimentelor şi la declanşarea secreţiilor digestive.

Segmentul receptor: receptorii sunt de tip

chemoreceptor şi sunt constituiţi din dendritele neuronilor bipolari din mucoasa olfactivă ce acoperă lama ciuruită a etmoidului, faţa medial a cornetului nazal superior şi o mică parte din septul nazal. Epiteliul mucoasei olfacive este format din celule de susţinere, celule nervoase senzitive bipolare şi celule bazale. Celulele bipolare au rol de receptor sunt fusiforme, iar dendrita lor se termină la suprafaţa mucoasei cu un buton olfactiv de la care pleacă 5-6 cili olfactivi. În corionul mucoasei sunt glande seroase care menţin umedă mucoasa. Dendritele neuronilor bipolari se termină cu o veziculă prevăzută cu cili (buton olfactiv) ce reacţionează la mirosurile din aer.

Segmentul de conducere: axonii nn bipolari se unesc şi

formează nervii olfactivi, care fac sinapsă cu deutoneuronul la nivelul bulbului olfactiv. Se constituie astfel tractul olfactiv care, in final, se proiectează in paleocortex/ sistemul limbic (Segmentul central).

11.3.4. Analizatorul gustativ Segmentul receptor: receptorii sunt de tip

chemoreceptor, reprezentaţi de mugurii gustativi din constituţia papilelor gustative(papilele caliciforme, fungiforme şi foliate). Mugurii gustativi se prezintă ca formaţiuni ovoide formate de celeule de susţinere, între care se găsesc 5-20 de celule senzoriale, ce au la polul apical câte 3-6 cili, care pătrund în orificiul de la suprafaţă numit porul gustativ al mugurului; cilii vin în astfel în contact cu substanţele sapide dizolvate. La polul bazal celulele gustative vin în contact cu terminaţiile nervoase senzitive ale nervilor facial (VII), glosofaringian (IX) şi vag (X).

134

Papila gustativă Segmentul de conducere – protoneuronul se află in ggl

anexaţi nervilor VII, IX, X. Deutoneuronul se găseşte in nucleul solitar din bulb, axonii lor proiectându-se pe scoarţă, in aria gustativă (Segmentul central, situat în aria 43 din lobul parietal din porţiunea inferioară a girusului postcentral).

■ Gusturile au fost împărţite in patru categorii, numite senzaţii gustative primare: acru, sărat, dulce şi amar.

11.3.5. Analizatorul vizual ■ Vederea furnizează peste 90% din informaţiile despre

mediul înconjurător. Segmentul receptor este format din globul ocular şi

anexele de protecţie. Globul ocular este situat in orbită. Între el şi peretele

osos se află ţesut grăsos în care se găsesc muşchii extrinseci ai globilor oculari, ce asigură motilitatea lor.

■ Peretele globului ocular este alcătuit din * trei tunici concentrice – externă: cornee şi sclerotică; – medie: iris, corp ciliar şi coroidă; – internă: retina (membrana fotosensibilă la nivelul

căreia se află receptorii vizual). * mediile refringente – refractează razele de lumină.

Sunt: corneea, cristalinul, umoarea apoasă, corpul vitros. Retina Are o structură stratificată datorită aşezării în lanţ a

neuronilor şi a legăturilor lor sinaptice. Se deosebesc 10 135

136

straturi în care se găsesc 3 feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice: celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con şi celule cu prelungire în formă de bastonaş, celule bipolare şi celule multipolare. În afara acestora se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Începând de la coroidă, cele mai importante sunt:

- stratul celulelor pigmentare alcătuit dintr-un rând de celule încărcate cu pigment melanic; ele trimit prelungiri citoplasmatice ce se dispun în jurul cornurilor şi bastonaşelor, formând camere obscure;

- stratul celulelor vizuale constituit din elemente fotoreceptoare (celule cu bastonaşe şi celule cu conuri).

●Celulele cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate în număr de 125 milioane. Sunt mai numeroase în partea periferică a retinei, iar în pata galbenă numărul lor este mic, lipsind în foveea centralis. Celulele cu bastonaşe sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai multe celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară (fenomenul de convergenţă a impulsurilor) ceea ce explică faptul că la o celulă multipolară corespund circa 200 celule cu bastonaşe. Celulele cu bastonaşe conţin o substanţă fotosensibilă numită rodopsină.

●Celulele cu conuri sunt şi ele celule nervoase modificate în număr de 7 milioane; mai numeroase în pata galbenă, iar în foveea centralis sunt numai cele cu conuri. Fiecare celulă cu conuri face sinapsă cu o singură celulă bipolară, iar aceasta cu o singură celulă multipolară; acestea permit vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Celulele cu conuri conţin o substanţă fotosensibilă numită iodopsina;

- stratul neuronilor bipolari, format din celule bipolare care reprezintă primul neuron al căii optice. Dendritele lor fac sinapsă cu prelungirile interne ale celulelor cu conuri şi bastonaşe. Axonii acestor celule fac sinapsă cu dendritele celulelor multipolare;

- stratul neuronilor multipolari, format din celule multipolare care reprezintă al doilea neuron al căii optice. Dendritele lor fac sinapsă cu axonii celulelor bipolare, iar axonii lor formează fibrele nervului optic.

Anexele de protecţie ale globului ocular Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. Anexele de mişcare asigură mişcarea globilor oculari în

diferite direcţii. Ele sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globilor oculari care sunt muşchi striaţi (spre deosebire de muşchii intrinseci (irisul şi corpul ciliar) care sunt muşchi netezi). Sunt 4 muşchi drepţi şi 2 muşchi oblici.

Anexele de protecţie sunt reprezentate de sprâncene, pleoape, conjunctiva, aparatul lacrimal.

Segmentul intermediar al analizatorului vizual (calea optică) este alcătuit din înlănţuirea a 3 neuroni: protoneuronul este reprezentat de celule bipolare, care primesc excitaţiile de la celulele cu conuri şi cu bastonaşe, iar deutoneuronul este reprezentat de celule multipolare. Axonii celulelor multipolare

formează nervul optic. La nivelu chiasmei optice, fibrele ce vin din jumătatea nazală a retinei se încrucişează, mergând în tractul optic în partea opusă. Fibrele din jumătatea temporală a retinei, nu se încrucişează şi merg în tractul optic de aceeaşi parte. Deci, nervul optic conţine fibre de la un singur ochi, iar tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. Axonii deutoneuronilor (din tractul optic) ajung la metatalamus în corpul geniculat extern, unde fac sinapsă cu al treilea neuron.

Segmentul central. Axonii neuronilor din corpul geniculat extern se îndreaptă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital, de o parte şi de alta a scizurii calcarine, în câmpurile ce reprezintă aria vizuală, în care excitaţiile luinoase se transformă în senzaţii vizuale.

11.3.6. Analizatorul acustico-vestibular ■ Analizatorul vestibular supraveghează poziţia

corpului in repaus şi in mişcare. Segmentul receptor: se găseşte la nivelul urechii

interne, fiecare având câte un nerv care conduce impulsul: nervul acustic, respectiv nervul vestibular. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe importante (urechea externă şi urechea medie) care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular. Urechea este alcătuită din 3 părţi cu structură şi funcţii distincte: urechea externă (pavilionul şi conductul auditiv intern), urechea medie (casa timpanului) şi urechea internă (sediul receptorilor).

Urechea internă este formată dintr-un sistem de „încăperi”, numit labirint osos, ce conţine in interior labirintul membranos.

■ Urechea umană percepe sunete cu frecvenţa între 20 şi 20,000 Hz şi amplitudini între 0 şi 130 decibeli.

■ Caracteristicile undelor sonore sunt înălţimea, intensitatea şi timbrul. Celulele senzoriale (receptorii) au capacitatea de a transforma energia mecanică a sunetelor in impuls nervos.

Receptorii acustici se găsesc în canalul cohlear şi sunt reprezentaţi de organul spiral (Corti) aşezat pe membrana bazilară. La nivelul său se descriu 2 stâlpi extern şi intern, formaţi din celule de susţinere înalte, depărtate la bază şi

137

138

apropiate la vârf, care delimitează tunelul lui Corti. Celulele senzoriale acustice sunt aşezate în 3 şiruri laterale şi un şir medial faţă de tunelul Corti, sprijinite pe celule de susţinere mai mici numite celule Deiters; celule de susţinere internă sunt dipuse pe un singur rând, iar cele externe pe 3 rânduri ca şi celulele auditive. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă, de un epiteliu cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear, de celule înalte numite celulele Hensen; acestea la rândul lor diminuă şi se continuă cu celule cubice numite celulele Claudius.

Celulele auditive sunt mici şi la polul apical prezintă cili (80-100 pentru cele externe şi 40-60 pentru cele interne), care străbat o membrană subţire numită membrana reticulară; iar la polul bazal sunt înconjurte de terminaţii dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionul spiral Corti (situat în columelă). Deasupra organului lui Corti se află membrana tectoria, care printr-o extremitate aderă de lama spirală osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă. Toate formaţiunile organului Corti descriu cele 2 spire şi jumătate ca şi canalul cohlear.

Receptorii vestibulari se găsesc în utriculă, saculă şi ampulele canalelor semicirculare membranoase.

În utriculă şi saculă se găseşte câte o proeminenţă numite macula utriculei şi macula saculei, ambele alcătuite dintr-un epiteliu cu celule senzoriale, ciliate aşezate pe celule de susţinere.

Cilii celulelor senzoriale, situate la polul apical, pătrund într-o substanţă gelatinoasă care se găseşte la suprafaţa maculei şi care prezintă granule de carbonat de calciu numite otolite, de unde şi denumirea de organe otolitice. La polul bazal al celulelelor senzoriale sosesc dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul vestibular Scarpa. Gravitaţia deformează membrana otolitică şi astfel, mişcându-se cilii, se excită celulele senzoriale. Maculele recepţionează deci, stimulii declanşaţi de poziţia capului (simţul static).

Canalele semicirculare prezintă la nivelul ampulelor nişte proeminenţe transversale pe planul canalului, numite creste ampulare. Acestea prezintă de asemenea, celule de susţinere şi celule senzoriale vestibulare cu cili ceva mai groşi. Creasta este acoperită de o masă gelatinoasă sub formă de cupolă, din care lipsesc otolitele. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc de asemenea dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Crestele ampulare recepţionează stimulii declanşaţi de mişcarea capului, în timpul căreia, datorită inerţiei, în canalul semicircular apare un curent de endolimfă care înclină cupola ampulară şi îndoaie cilii celulelor senzoriale care vor fi excitate. Curentul apare doar atunci când canalul semicircular este deplasat în lungul axului lui.

Segmentul intermediar Calea acustică (cohleară). Primul neuron este situat în

ganglionul spinal Corti şi dendritele ale ajung la polul bazal al

139

celulelor auditive din organul Corti; axonii protoneuronilor formează nervul cohlear, care împreună cu nervul vestibular constituie nervul VIII cranian (acustico-vestibular), care străbate stânca temporalului, prin meatul auditiv după care pătrunde în trunchiul cerebral la nivelul şanţului bulbo-pontin, în dreptul şanţului retroolivar. Axonii se termină în nucleii cohleari (ventral şi dorsal) din planşeulul ventricului IV, unde se găsesc deutoneuronii căii acustice.

Axonii deutoneuronilor se încrucişează pe linia mediană, formând corpul trapezoid, în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După încrucişare axonii capătă un traiect ascendent, formând lemniscul lateral, care se îndreaptă spre coliculul inferior, unde se găseşte al III neuron. Urmează al patrulea neuron al căii acustice situat în metatalamus, în corpul geniculat medial; axonul acestuia formează radiaţiile acustice, ce se proiectează pe scoarţa cerebrală.

Calea vestibulară. Protoneuronii se găsesc în ganglionul vestibular Scarpa, situat pe traiectul nervului, în urechea internă. Dendritele primului neuron merg la celulele senzoriale vestibulare din macule şi crestele ampulare, iar axonii constituie ramura vestibulară a nervului VIII cranian, care pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbopontin la nivelul fosetei retroolivare. Deutoneuronii se găsesc în nucleii vestibulari bulbari (superior, inferior, lateral şi medial) şi prin axonii lor constituie următoarele fascicule:

- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă; - fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel; - fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii de origine ai

nervilor III, IV (din mezencefal) şi VI din punte; - fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus de unde prin

fibrele talamo-corticale se proiectează spre scoarţa cerebrală (probabil în girusul temporal superior).

Segmentul central Centrii corticali ai auzului sunt situaţi în ariile 41, 42 din

girusul temporal superior, unde există o somatotopie (corespondenţă spaţială) între cohlee şi zona corticală. Centrii auzului au ample conexiuni cu câmpurile 6 şi 8 din lobul frontal şi mai ales cu centrul vorbirii din aria 44, vorbirea fiind strâns legată de simţul auditiv.

Centrii corticali vestibulari sunt mai puţin cunoscuţi. Unii îi consideră în girurusul temporal superior, alături de aria auditivă. Cercetări recente au decelat impulsuri vestibulare, tot cu proiecţie controlaterală, în girusul postcentral, ceea ce sugerează că la nivel cortical proiecţia ar putea fi legată de aferenţele proprioceptive.

140


Sinteza unităţii de învăţare Analizatorii sunt sisteme complexe care au rol în coordonarea funcţiilor organismului şi în

integrarea organismului în mediu. Aceste funcţii sunt realizate datorită capacităţii lor de a recepţiona, de a conduce şi de a

transforma în senzaţii specifice informaţiile primite din mediul intern şi extern. Prin urmare, analizatorii sunt formaţi din : a) un segment periferic (sau receptorul), reprezentat de terminaţii nervoase dendritice sau celule

specializate care transformă acele informaţii în potenţiale de acţiune (exteroreceptori, proprioreceptori, interoreceptori);

b) segmentul intermediar (de conducere), reprezentat de căile nervoase prin care informaţiile de la nivelul receptorilor ajung la centrii nervoşi;

c) segmentul central, reprezentat de zona corticală unde se fac sinteza şi analiza informaţiilor primite.

Exemple de analizatori : -analizatorul cutanat; -analizatorul vizual; -analizatorul auditiv; -analizatorul vestibular; -analizatorul olfactiv; -analizatorul gustative; -analizatorul motor (kinestezic). Concepte şi termeni de reţinut Receptor, analizatorul cutanat, analizatorul vizual, analizatorul auditiv, analizatorul vestibular,

analizatorul olfactiv, analizatorul gustativ, analizatorul motor (kinestezic), ureche internă, cohlee. Întrebări de control şi teme pentru dezbateri 1. Proprietăţile pielii. 2. Care sunt segmentele din care este format un analizor? 3. Unde este situat segmentul central al căii olfactive? 4. Care este rolul analizorului kinestezic? 5. Care este tunica internă a globului ocular şi din câte straturi este ea formată? 6. Care sunt celulele fotoreceptoare de la nivelul retinei? 7. Receptorii acustici.

141


propoziţia este falsă)! 1. Organul receptor al analizatorului acustico-vestibular se află la nivelul urechii medii. 2. Retina este formată din 8 straturi. 3. Receptorii analizatorului olfactiv sunt de tip chemoreceptori Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4. Analizatorii sunt formaţi dintr-un segment periferic, unul central şi ............ 5. Proprioreceptorii sunt situaţi in.................................................. Bibliografie


Unitatea de învăţare 12 ANATOMIA SISTEMULUI REPRODUCĂTOR


12.3.1 Aparatul genital feminin 12.3.2. Aparatul genital masculin 12.3.3. Funcţiile ovarului 12.3.4. Funcţiile testiculului


142

12.1.Introducere

Individul nu este etern, doar reproducerea sexuală poate

perpetua viaţa. Fiecare individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de organe care intervin în sexualitate şi în producerea de celule sexuale.

Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adăposteşte viaţa în devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca şi căile genitale, adică trompele uterine, uterul şi vaginul.

La bărbat, organele de reproducere toate sunt, în principal, externe. Rolul lor în sexualitate este atât evident, încât aproape uităm că anatomia lor răspunde în primul rând exigenţilor reproducerii şi perpetuării speciei.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: explicarea noţiunilor teoretice referitoare la sistemul

reproducător; explicarea noţiunilor teoretice referitoare la structura

aparatului genital feminin; explicarea noţiunilor teoretice referitoare la structura

aparatului genital masculin. Competenţele unităţii de învăţare:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii: - se vor familiariza cu termenii specifici; - îşi vor însuşi noţiunile referitoare la sistemul repro-

ducător; -vor conştientiza rolul sistemului reproducător în

organism.



12.3.1. Aparatul genital feminin

► Aparatul genital feminin permite maternitatea,

deoarece adăposteşte viaţa în devenire. Acest organ este localizat foarte jos în bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul şi funcţionarea aparatului genital se modifica de-a lungul vieţii. Între pubertate şi menopauza, modificările corpului au loc în ritmul ciclului menstrual, care se manifesta prin apariţia de menstruaţii la aproximativ 28 de zile.

Este format dintr-o glandă mixtă – ovarul, din căi genitale şi din organe genitale externe.

► Calea genitală este alcătuită din ● trompele uterine; ● uter; ● vagin. ► Organele genitale externe sunt: ● vulva; ● glanda mamară.

Ovarul

143

► Situat in cavitatea pelvină, este un organ pereche, cu funcţie mixtă, exocrină, producând ovulele, şi endocrină, secretând hormoni: estrogeni şi progesteron. Are forma unui ovoid turtit.

► Superior şi inferior, se prind o serie de ligamente, prin care ovarul este legat de organele vecine.

► Structură: la exterior prezintă un epiteliu simplu, sub care se găseşte un înveliş conjunctiv, albugineea ovarului. În interior se află parenchim glandular, cu două zone concentrice – medulară (cu vase şi nervi) şi corticală (cu foliculii ovarieni in diferite faze de evoluţie). În fiecare lună, un folicul eclatează şi eliberează, întâi dintr-unul, apoi din celălalt ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pâna în uter prin una din trompele uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope, acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasta între ovare, care se continuă printr-un conduct strâmt şi lung de 10 cm. Ovulul colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contracţiile muşchilor netezi care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar în formă de pâlnie, de lungimea de 6-8cm.

Calea genitală ► Trompele uterine sunt conducte musculo-

membranoase, întinse de la ovare până la uter. ► Uterul este situat in cavitatea pelvină, între vezica

urinară şi rect. * Este un organ musculos, cavitar şi impar. Are formă

de pară. * Partea superioară a uterului adăposteşte cavitatea

uterină, care primeşte oul fecundat. În partea de jos tubul se termină printr-un tub îngust care iese în vagin colul uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape orizontal. Trei perechi de ligamente îl leagă de abdomen.

* Stuctura: la exterior, distingem o tunică seroasă – perimetru, apoi o tunică musculară (muşchi neted), numită miometru, şi o tunică mucoasă – endometru, ce căptuşeşte cavitatea uterină.

144

• Endometrul este considerat stratul funcţional al

uterului, ce se elimină odată cu sângerarea menstruală. Se reface în ciclul următor.

• Mucoasa colului uterin secretă glera cervicală, substanţa vâscoasa care obturează orificiul sau extern. Este un mediu de supravieţuire pentru spermatozoizii care ajung la el după ce trec prin vagin. Acesta primeşte penisul în timpul actului sexual şi spermă după ejaculare. Intervine deci în acelaşi timp în sexualitate şi în funcţie de reproducere.

► Vaginul – conduct musculo-conjunctiv, ce prezintă un perete suplu, acoperit pe faţa sa internă de o mucoasă fină. Având o profunzime de 7-10 cm, el formează un fund de sac împrejurul colului uterin. La cealaltă extremitate, vulva regrupează partea externă a organelor genitale ale femeii. La femeia virgină, o membrană fină, himenul, separă vaginul de vulvă. Ea este ruptă la primele raporturi sexuale.

Organele genitale externe ► Vulva are forma unei fante care se întinde de la

muntele lui Venus la anus. Vulva este mărginită de două pliuri ale mucoasei interne, buzele mici, care sunt parţial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se unesc pentru a forma capişonul clitorisului. În timpul raporturilor sexuale, doua perechi de glande secretă un lichid care lubrifiază interiorul vulvei. Buzele mici şi cele mari se umflă, ca şi clitorisul, care este un mic organ erectil. În fine, în timpul naşterii, vulva trebuie să se destindă pentru a lăsa să treacă fătul.

Labiile mici sunt dispuse către medial şi delimitează vestibulul vaginal in care anterior se deschide uretra, iar posterior vagina.

► Glanda mamară este o glandă pereche, situată pe peretele toracic anterior. La femeia adultă, ea asigură secreţia de lapte. Reprezintă sediul a numeroase procese patologice.

12.3.2. Aparatul genital masculin

► Este format din testicul, glande anexe şi organe

genitale externe. ► Glandele anexe sunt: ● vezicula seminală;

145

● prostata; ● glandele bulbo-uretrale. ► Organele genitale externe sunt: ● penisul; ● scrotul.

Testiculul ►Este un organ pereche, având forma unui ovoid turtit,

situat în bursa scrotală. Situate la făt în abdomen, testiculele coboară în pungi externe – bursele – înainte de naştere sau la puţin timp după. Aceste două mici glande ovoide cântăresc 20 de grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici, lobulii, separaţi de pereţi subţiri. Fiecare lobul conţine mici insule de celule – celulele lui Leydig – care produc un hormon masculin, testosteronul. Celulele produc acest hormon din timpul vieţii intrauterine, apoi îşi întrerup activitatea până la pubertate. În această perioadă, reluarea producţiei hormonale induce apariţia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate, musculatură, timbrul vocii, libido).

► Fiecare testicul are anexat un organ alungit, epididimul, care face parte din conductele seminale. Conţine canalul epididimar, ce se continuă cu canaluldeferent. Lung de 40cm, acesta se termină printr-o umflătură, la nivelul căreia primeşte secreţiile unei mici vezicule seminale. El se continua apoi prin canalul ejaculator, care se deschide în uretra. Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent şi cel ejaculator este denumit şi spermiduct.

►Este învelit în albuginee. La interior, parenchimul este străbătut de septuri conjunctive care delimitează lobulii testiculului. Lobulii sunt formaţi din 2-3 tubi seminiferi în care se desfăşoară spermatogeneza. Tubii seminiferi se continuă cu o reţea de tubi care ajung în final în canalul epididimar.

146

Glandele anexe ► Vezicula seminală – organ pereche, situat deasupra

prostatei, lateral de canalele deferente. Produce lichidul seminal.

► Prostata – organ glandular exocrin, impar, situat in jurul uretrei, sub vezica urinară. Produsul ei de secreţie participă la formarea spermei.

► Glandele bulbouretrale – două formaţiuni glandulare ovoide, care se deschid în uretră. Secretă un lichid care se adaugă lichidului spermatic.

Organele genitale externe ► Penisul – organ genital şi urinar, situat deasupra

scrotului. Prezintă rădăcina penisului şi o porţiune liberă, corpul penisului, ce se termină cu o parte voluminoasă, numită gland, cu orificiul extern al uretrei.

Este format din aparat erectil şi învelişuri. Organele erectile sunt reprezentate de cei doi corpi cavernoşi şi un corp spongios care, umplându-se cu sânge, determină erecţia.

147

► Scrotul – pungă cutanată in care se găsesc testiculele.

La bărbat aparatul genital şi cel urinar sunt asociate. De fapt uretra este un conduct care colectează urina în vezică şi o evacuează la exterior. Ea traversează prostata, o glandă mică în formă de castană. În momentul ejacularii, reflex provocat de stimularea sexuală, canalul ejaculator deversează în uretră un lichid seminal în care se află spermatozoizi. Prostata secretă un lichid acid care conţine zinc, acid citric şi albumină şi care se amestecă cu lichidul seminal pentru a forma sperma.

Uretra se prelungeşte pe aproximativ 8 cm în penis pentru a se deschide la extremitatea glandului. Este inserată în ţesut spongios şi încadrată de două tuburi laterale denumite corpi cavernoşi. Proprietăţile corpilor cavernosi conferă penisului proprietăţi de erecţie. Acest mecanism de origine vasculară are loc sub controlul nervos, în general în cursul stimulării sexuale. Arterele penisului se dilată şi sângele afluează în corpul cavernos, care se umflă şi se întăreşte. Întreruperea erecţiei se poate produce când stimularea încetează sau după ejaculare. În cele doua cazuri, sângele refluează şi se reîntoarce în circulaţia generală.

12.3.3. Funcţiile ovarului ►Ovarele au două funcţii: ♦ ovogeneza; ♦ secreţia hormonilor sexuali feminini, estrogenii şi

progesteronul. Secreţia de estrogeni este stimulată de FSH şi LH şi are

loc în perioada preovulatorie. Ea determină apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare la femeie, precum şi comportamentul sexual feminin.

Progesteronul determină modificări histologice şi secretorii la nivelul mucoasei uterine pe care o pregăteşte in vederea fixării oului (nidare).

► Mici cantităţi de estrogeni şi progesteron sunt secretate şi la nivelul corticosuprarenalei.

148

► Reglarea secreţiei se face prin feed-back hipotalamo-hipofizo-ovarian.

12.3.4. Funcţiile testiculului

► Testiculele au două funcţii: ♦ spermatogeneza (funcţia exocrină); ♦secreţia de hormoni androgeni, reprezentantul fiind

testosteronul (secretat de celulele interstiţiale Leydig), ce determină caracterele sexuale primare şi, respectiv, secundare, instalate odată cu pubertatea.

► Reglarea secreţiei de testosteron se face prin feed-back negativ, sub influenţa LH hipofizar.


Sinteza unităţii de învăţare Reproducerea este caracteristica fundamentală a oricărei fiinţe şi se realizează prin participarea a

2 organisme de sex diferit: aparatul genital masculin şi aparatul genital feminin. Aparatul genital feminin este alcătuit din ovare ,căile genitale (trompele uterine, uterul şi

vaginul), dar şi din glandele mamare, ca organe anexe ale aparatului genital feminin. Aparatul genital masculin este constituit din testicule, căi excretoare, glande anexe şi penis. Hormonii sexuali, secretaţi în copilărie în cantităţi reduse, contribuie la creşterea şi dezvoltarea

organismului, iar după pubertate , cănd cantitatea lor creşte, au rol în întreţinerea funcţiei sexuale. Concepte şi termeni de reţinut Sistem reproducător, organe sexuale, ovar, testicul, spermatogeneza, testosteron, scrot,

ovogeneză, penis, uter, vagin, trompe uterine. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Din ce este alcătuită calea genitală feminină? 2. Care este structura internă a uterului? 3. Care sunt hormonii secretaţi de ovar? 4. Unde sunt situate şi cât cântăresc testiculele? 5. Care sunt glandele anexe ale aparatului reproducător masculin? 6. Funcţiile ovarului 7. Funcţiile testiculului

149

150


propoziţia este falsă)! 1. Glandele anexe ale aparatului genital masculin sunt sunt: vezicula seminală, prostata şi

scrotul. 2. Calea genitală a aparatului genital feminin este alcătuită din trompele uterine, uter, vagin. 3. Ovarul este un organ pereche cu funcţie mixtă endocrină şi exocrină. Completaţi spaţiile punctate cu termenii corecţi! 4. Testiculii au funcţia de spermatogeneză şi.................... 5.Epididimul conţine canalul epididimar, ce se continuă cu ........................ Bibliografie

Mogos, C., Compendiu de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1978. Ranga V., Tratat de anatomia omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990. Ranga V., Teodorescu Exarcu I, Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970. Ristoiu V, Marcu-Lapadat M., Elemente de anatomie si fiziologie, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2004. www.lucianmarin.com/anatomie/

151

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1:1.fals, 2. fals, 3. adevărat, 4. maleola laterală, 5. femur, tarsiene,

metatarsiene, falange Unitatea de învăţare 2:1. fals, 2.adevărat, 3.femuro-tibială, 4. humero-ulnară, 5.claviculă şi

omoplat Unitatea de învăţare 3:1. adevărat, 2. fals, 3. fals, 4. tibial anterior, 5. sarcomerul Unitatea de învăţare 4 : 1. fals, 2. fals, 3. adevărat, 4. hipotalamus, 5. motori Unitatea de învăţare 5: 1. fals, 2.fals, 3. adevărat, 4. sternului, 5. insulele Langerhans ale

pancreasului Unitatea de învăţare 6: 1. fals, 2. adevărat, 3. adevărat, 4. ventriculul drept, 5. coagulării

sângelui Unitatea de învăţare 7:1. adevărat, 2. fals, 3. adevărat, 4. pleură, 5. cavitatea toracică Unitatea de învăţare 8: 1. adevărat, 2. fals, 3. fals, 4. sigmoid, 5. ficatul Unitatea de învăţare 9:1. adevărat, 2.adevărat, 3. fals, 4. renală, aorta abdominală, 5. nervi Unitatea de învăţare 10: 1. fals, 2. fals 3. adevărat 4. măduva spinării, 120 zile, 5. elemente

figurate Unitatea de învăţare 11 : 1. fals, 2. fals, 3. adevărat, 4. intermediar, 5. muşchi, tendoane,

periost, ligamente Unitatea de învăţare 12 : 1. fals, 2. adevărat 3. adevărat, 4. secreţia de hormoni androgeni,

5. canalul deferent.

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6

Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

152

mailto:[email protected]

anatomie -posea pasol

Documents