anatomia frunzei
DESCRIPTION
ANATOMIA FRUNZEITRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŞE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
R E F E R A Tla
B O T A N I C Ă
Conducător: Dr.Ing.Ciutina Virgil Student:
Anul I I.D.
FRUNZA
ANATOMIA FRUNZEI LA MUŞCHI (BRYOPHITA), FERIGI (PTERIDOPHYTA) SI
GIMNOSPERME (CONIFEROPHYTA)
Privind din punct de vedere îndeplinirii filogenetic, primul organ specializat în vederea îndeplinirii
procesului de fotosinteză îl întâlnim la briofite. Pseudocormul briofitelor evoluate (muşchi frunzoşi) este
diferenţiat doar în tulpiniţă şi frunzuliţe. Dar, întrucât la briofite frunzuliţele aparţin gematofitului şi nu
sporofitului, între acestea şi cele ale cormofitelor nu există decât o simplă analogice.
În procesul de filogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordiului foliar rezultând frunze
bifaciale sau numai faţa inferioară rezultând frunze monofaciale.
Fruncza bifacială are o faţă superioară, ventrală sau adaxială şi una inferioară, dorsală sau abaxială.
La frunza monofacială ambele feţe ale limbului au valoare de faţă inferioară.
Structura anatomică a limbului foliar este rezultatul acţiunii unui complex de factori exterini şi
interni în cursul filogeniei şi ontogeniei plantelor. Lumina este factorul ce acţionează într-o măsură foarte
importantă asupra structurii frunzei.
Frunzele al căror limb se orientează vertical, deci mai mult sau mai puţin paralel cu tulpina pe
care se formează, se numesc panfotometrice (gr.pan = complet; photos = lumină; metron = măsură) ; prin
această poziţie planta evită supraâncălzirea frunzelor în timpul maximului termic.
Frunzele al căror limb este dispus mau mult sau mai puţin perpendicular sau oblic pe tulpină se
numesc eufotometrice , fiind cel mai bine iluminate, dar şi cel mai puternic încălzite.
Frunzele indiferente faţă de lumină se numesc afotometrice .
Frunzele panfotometrice se mai numesc ecvifaciale, izofaciale, izolaterale sau izobilaterale,
datorită lipsei aproape complete a unei diferenţieri între două feţe ale limbului.
Frunzele eufotometrice se mai numesc heterofaciale sau dorsiventrale, având o structură diferită a
mezofilului (gr. mesos = de mijloc) pe cele două feţe ale limbului.
La cele mai multe plante frunza prezintă o orientare orizontală, în timp ce tulpina este vetricală.
Această orientare fiind rezultatul unei curburi spre exterior, determină ca ţesuturile cele mai externe ale
tuplinii să ocupe faţa inferioară a frunzei, în timp ce ţesuturile cele mai interne vor ocupa faţa superioară;
în mod deosebit, în fasciculele libero – lemnoase ale frunzelor lemnul se va afla întotdeauna spre faţa
superioară a limbului, iar liberul spre cea inferioară.
La o frunză normală, bifacială, limbul prezintă următoarele ţesuturi şi zone anatomice: epiderma
superioară, epidermă inferioară şi mezofilul (parenchimul asimilator), adesea diferenţiat în ţesut palisadic
şi ţesutul lacunos; în mezofil se află una sau mai multe nervuri, dintre care cea mediană este mult mai
groasă şi proeminează vizibil pe faţa inferioară a limbului. Fiecare nervură este reprezentată printr-un
fascicul libero–lemnos de tip colateral (rareori hadrocentric); nervura mediană are un fascicul mult mai
mare, lângă care se găsesc , uneori şi câteva fascicule mai mici.
Frunzele de la briofite au o structură foarte simplă. Într-o secţiune transversală prin frunzuliţa
de la muşchiul de pământ (Polytrichum commune) observăm: o nervură mediană alcătuită din celule lungi
unele cu pereţii îngroşaţi, având atât rol de susţinere cât şi de conducere, altele cu pereţii, care îndeplinesc
rolul de conducere a subsanţelor elaborate, constituind deci un ţesut liberian primitiv; în rest, limbul foliar
este subţire, format doar din câteva straturi de celule; pe părţile laterale se află epiderma (fig.1).
Fig.nr.1.
Pe epiderma superioară a limbului se află numeroase lame perpendiculare, pluricelulare, uniseriate,
asimilatoare şi absorbante de apă; celulele terminale ale acestor lame sunt bifurcate sau bimamilate.
Exceptând elementele de susţinere şi cele cu rol de conducere a sevei elaborate, toate celulele frunzuliţei
conţin cloroplaste. Vasele de lemn lipsesc ca şi tulpiniţă.
La alţi muşchi frunzoşi (Funaria hygrometrica), limbul foliar este format dintr-un singur strat de
celule asimilatoare (cu valoare de epidermă), exceptând doar nervura mediană.
O structură mult mai simplă , dar adaptată la condiţii de mediu semiacvatic, întâlnim la frunzuliţele
genului Sphagnum (v.fig.nr.1). Frunzuliţele , sesile, fără nervuri, ascuţite şi cu marginile răsucite spre
vârf, sunt formate doar dintr-un singur strat de celule de două tipuri unele lungi, înguste, vii, pline cu
cloroplaste, numite clorocite (gr. chloros = verde ca iarba) şi formând o reţea; altele mai voluminoase,
moarte, hialine, cu pereţii având îngroşări inelate şi spiralate, iar din loc în loc pori, numite hialocite
(gr.ialos – cristal) sau hidrocite (hydro = cu, de , în , pe apă) şi dispuse în ochiurile reţelei formate de
clorocite. Rolul hialocitelor este de a absorbi şi acumula apa cu sărurile minerale prin capilaritate, ştiut
fiind că muşchii de turbă sunt lipsiţi de rizoizi .
Frunza la pteridofite. Comparativ cu frunzuliţa de la muşchi , frunza (fronda) ferigilor prezintă o
structură mult mai complexă şi diversificată.
La cele mai multe ferifi celulele epidermice
conţin cloroplaste, iar prezenţa stomatelor spre deosebire de briofite, devine o însuşire constantă.
a) frunza de la ferigile microfiline (Selaginella fig.2) are o structură dorsiventrală, prezentând o
epidermă superioară (cu celule mari, conţinând cloroplaste), o epidermă inferioară (cu celule mai mici, de
asemenea asimilatoare şi din loc în loc cu stomate), iar între ele un mezofil relativ omogen, mai complect
şi mai bogat în cloroplaste adaxial, mai lax şi mai sărac în cloroplaste, abaxial. În mezofil se află o singură
nervură, situată în planul median, fasciculul ei conducător fiind de tip hadrocentric.
Fig.nr.2
b) Frunza de la ferigile macrofiline (Filicatae) are o structură mai evoluată, fiind uneori tipic dorsi
– ventrală. Cele două epiderme diferă între ele doar prin faptul că în cea inferioară se află şi stomate.
(fig.3).
Fig.nr.3
Stomatele, aparţinând tot timpul Mnium, au celule mai mult sau mai puţin reniforme, cu pereţii
diferit îngroşaţi, ca şi la muşchi.
Mezofilul, pluristratificat, este rareori diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos, având adesa
celule asimilatoare septate. Ţesutul de susţinere este bine reprezentat, iar ţesutul conducător formează
fascicule hadrocentrice (doar cele din nervurile de ultim ordin sunt de tip colateral); în nervura mediană se
pot găsi două sau câteva fascicule foarte apropiate între ele, înconjurate de o teacă mecanică, care uneori
vine în contact direct cu cele două epiderme.
Frunza la spermatofite. La gimnosperme , cele mai multe conifere, prin forma aciculară a
frunzelor, suprafaţa de transpiraţie se reduce foarte mult, ceea ce constituie o adaptare a plantelor în
anotimpul rece, când absorbţia apei este aproape imposibilă. Pereţii îngoşaţi, cutinizaţi şi certificaţi ai
celulelor epidermice, pereţii îngroşaţi şi adesea lignificaţi ai celulelor hipodermice, stomatele afundate în
hipodermă şi chiar în mezofil , adesea cu camera suprastomatică acoperită cu răşină concură, de asemenea
, la moderarea sau chiar oprirea temporară a transpiraţiei. Structura mezofilului format din celule septate
, este o însuşire utilă pentru fotosinteză: suprafaţa pereţilor , pe lângă care se dispun cloroplastele, este
astfel mult mărită.
Frunzele de cârcel (Ephedra distachya), solziforme şi caduce de timpuriu, au o structură relativ
simplă, în mezofilul lor parenchimatic omogen fiind vizibile două fascicule conducătoare foarte mici;
canalele rezinifere lipsesc.
La brad (Abies alba) frunza are o structură tipic bifacială dorsiventrală, cu ţesut palisadic (2-3
straturi de celule) la faţa superioară şi ţesut lacunos la cea inferioară; această structură reflectă orientarea
frunzelor de la brad în plan orizontal şi comprimarea lor. Celulele epidermice au pereţii externi puternic
îngroşaţi, cutinizaţi şi cerificaţi. Hipoderma sclerenchimatică este discontinuă pe ambele feţe, excepând
marginile, unde este continuă. Cele două canale rezinifere sunt localizate imediat sub hipoderma abaxială.
Cele două fascicule conducătoare sunt mici şi relativ depărtate între ele, împlântate într-un parenchim de
transfuzie, totul fiind înconjurat de o endodermă de tip primar (celulele având vizibile îngroşările lui
Caspary).
Frunzele de zadă (Larix decidua), au hipodermă în dreptul cilindrului central şi la margini (unde se
află şi cele două canale rezinifere). Frunza are o structură bifacială – dorsiventrală , celulele ţesutului
lacunod fiind adesea septate. Cele două fascicule conducătoare sunt mici, apropiate între ele şi înconjurate
de o cendodermă de tip casparian.
La tisa (Taxus baccata) hipoderma este continuă, iar mezofilul slab diferenţiat în ţesutul palisadic
şi ţesutul lacunos; canalele rezinifere lipsesc; celulele epidermice au pereţii externi foarte îngroşaţi, iar
stomatele prezintă o structură tipic xeromorfă (gr. xeros = uscat; morphe = formă). Endoderma, de tip
primar, înconjură două fascicule conducătoare mici, foarte apropiate între ele.
Molidul (Picea abies) are frunzele cu patru muchii şi de contur aproape romboidal în secţiune
transversală. Mezofilul este omogen şi compact , cu celule alingite perpendicular faţă de epidermă, încât
structura frunzei este ecvifacială. Hipoderma este continuă, stomatele se află sub nivelul epidermei
(formată din celule cu pereţii externi foarte îngroşaţi), iar canalul rezinfer sau cele două canale rezinfere se
află dispuse paralel cu fasciculele conducătoare, imediat sub epidermă.
Frunzele de pin (Pinus sylvestris) , grupate câte două în vârful microblaste au formă semicirculară
în secţiune transversală, cu faţa superioară plană, iar cea inferioară convexă. Celulele epidermice au pereţii
foarte îngroşaţi (lumenul având forma literelor X sau H), cei externi fiind totodată cutinizaţi şi cerificaţi.
Stomatele se află sub nivelul epidermei, formându-se astfel camere suprasporatice înalte, adesea pline cu
răşină. Hipoderma este continuă (exceptând locurile ocupate de stomate). Endoderma este de tip primar,
iar cele două fascicule conducătoare sunt vizibil depărtate între ele, legate la polii liberieni de un cordon
sclerenchimatic. Mezofilul este omogen format din celule puternic septate, aşa încât frunza are o structură
exvifacială, cele două feţe fiind aproape egal iluminate. Canalele rezinifere (număr de 5 – 12) sunt
înconjurate fiecare de cel puţin un strat de celule mecanice.
La ienupăr (Juniperus communis) frunzele de formă aproximativ trapezoidală sau semieliptică în
secţiune transversală, au hipoderma aproape continuă. Prezintă un singur canal rezinifer şi un singur
fascicul conducător. Mezofilul este uşor diferenţiat în ţesut palisadic (îndeosebi sub epiderma inferioară)
şi ţesut lacunos, deci structura frunzei este de tip bifacial, cu dorsiventralitate inversă (datorită orientării
frunzelor cu faţa adaxială spre ramură).
B I B L I O G R A F I A
Andrei M. Anatomia Plantelor Ed. Didactică şi Pedagogică.
Bucureşti 1978
Coste I. Botanica. Morfologia şi anatomia plantelor Lito USAB Timişoara
1993.
Grigore S. Curs de botanică I , II, Lito USAB Timişoara 1970
Grinţescu I. Botanica (ed.II) Ed. St.En. Bucureşti 1985
Păun şi colab. Botanica Ed. Did şi Ped. Bucureşti 1980
Şerbănescu – Jitaru Morfologia şi Anatomia Plantelor Ed. Did. Şi Ped. Buc.1980
Gabriel, Toma Const.