Realitatea socială – obiect de studiu al sociologiei comparate.

Relevanţa ştiinţifică

Fenomenele sociale manifestă o schimbare continuă atât în timp cât şi în spaţiu.

Caracterul lor schimbător în decursul anilor, ca şi al condiţiilor lor variabile din interiorul

unei arii geografice nu pot fi negate. Societatea apare astfel ca un complex de diferenţieri

care par ireconciliabile. Omul simte nevoia să cunoască realitatea socială în diversitatea

sa. Primul pas spre această înţelegere duce întotdeauna la comparaţie. Astfel, procesul de

comparaţie i se impune prin natura societăţii. Oamenii compară diferenţele, descoperă

asemănări şi caută o ieşire din multitudinea diferenţierilor sociale.

Procesul de comparaţie nu este, cu toate acestea, ceva specific fenomenelor sociale.

El poate fi găsit în orice domeniu al cunoaşterii, întrucât realitatea se manifestă

pretutindeni într-o multitudine de forme. Metoda comparativă poate fi folosită şi în

cercetarea fenomenelor din societate întrucât există un termen fundamental de comparaţie,

care unifică toate diferenţierile: natura umană. Natura umană este trăsătura de unire între

toate fenomenele societăţii.

Vico a observat că toate naţiunile, civilizate sau barbare, au trei instituţii comune:

toate au o religie, toate contractează un matrimoniu şi toate îşi îngroapă morţii. Aceste trei

instituţii corespund unei stări de spirit generale pe care o găsim pretutindeni şi în orice

timp.1

Teoreticienii sociologiei comparate nu sunt de acord cu semnul de egalitate care s-a

pus uneori între disciplină şi metoda comparativă, deşi recunosc că este greu să se explice

faptele sociale fără a se recurge la comparaţii. Particularităţile metodei comparative ies

mai mult în relief în raport cu tipul de comparaţie, cum este cel dintre naţiuni sau

societăţi, popoare sau culturi2.

Miza comparaţiei în sociologie este foarte mare, întrucât prin utilizarea ei se

urmăreşte explicarea şi înţelegerea faptelor sociale, formularea de generalizări în funcţie

de regularităţile sesizate. Prin intermediul comparaţiei se poate observa dacă regularităţile

1 Viorel Cernica, Studii de istorie ale filosofie românești, Ed. Academia română, București, 2007, p. 5602 C. Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în „Sociologie Românească”, vol. I, nr. 1-2/2003, p. 142

1

specifice unei societăţi se regăsesc şi la altele pentru a fi în măsură să explicăm cauza

producerii lor, cât şi efectele pe care le produc. Dacă comparaţia a devenit indispensabilă

investigaţiilor sociale, modul în care metoda în sine este concepută şi aplicată, diferă în

funcţie de obiectivele, strategiile şi efectele cercetărilor realizate.

În condiţiile în care rezultatele au impact public, cercetarea în sine dobândeşte

semnificaţie socială sau, altfel spus, are o miză socială. Abordarea comparativă poate avea

şi o miză ştiinţifică, „când comparaţia permite lărgirea ariei de cuprindere a teoriilor

sociale, prin intensificarea dialogului dintre teorie şi datele empirice”3.

Aplicarea metodei comparative se realizează în funcţie de strategia corelată

obiectivelor sau scopurilor. Pentru E. Durkheim, metoda comparativă este subsumată

obiectivului explicării faptelor sociale. Pentru a compara în termeni adecvaţi două

fenomene sociale, susţinea sociologul francez, trebuie să se ţină seama de gradul de

complexitate al societăţii respective, deoarece un fenomen social, cu un anumit grad de

complexitate, poate fi explicat numai în contextul urmăririi evoluţiei sale integrale, cu alte

cuvinte a dezvoltării sale în timp şi a formelor pe care le-a luat în relaţie cu însăşi evoluţia

societăţii.4

Un alt scop al cercetării şi analizei comparative, potrivit sociologului american

Robert Mortimer Marsh, îl reprezintă dezvoltarea teoriei sociologice, deoarece aceasta

este limitată ca schemă de explicaţie universală datorită dependenţei teoriiloe sociologice

de contextul cultural în care au fost elaborate.5

Pentru sociologii Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, obiectivul fundamental al

studiilor comparative constă în cunoaşterea altor societăţi – „nevoia de a cunoaşte vecinii,

mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi”6.

Un alt model de analiză comparativă internaţională îl oferă studiile asupra evoluţiei

mobilităţii sociale, care debutează în 1927 cu lucrările de pionerat ale lui P. Sorokin şi se

continuă cu cele iniţiate de Lipset şi Zatterberg (1956), Bendix (1959), Miller (1960),

Poentinen (1983), ultimul considerat drept autorul care a furnizat „singurele date complet

comparabile pentru statele supuse cercetării”.7

3 C. Rughiniş, op.cit., p. 1424 Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 595 Robert Mortimer Marsh, Comparative sociology: a codification of cross-societal analysis, Ed. Brace & World, Harcourt, 1967, p. 2136 Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, Sociologia politică comparată, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 57 C. Rughiniş, op.cit, p. 135

2

O importantă contribuţie teoretică în analiza comparativă a avut-o Charles Ragin

(The Comparative Method, 1987), pentru care scopul comparaţiei îl reprezintă explicarea

şi interpretarea variaţiei macrosociale, studierea diversităţii sociale.8 Ragin utilizează o

tehnică de cercetare care se bazează pe logica binară a algebrei booleene, ce constă în

maximizarea numărului de comparaţii între cazurile studiate având în vedere prezenţa sau

lipsa variabilelor (caracteristicilor) de interes public. El susţine că tehnica pe care o

utilizează îmbină forţa abordării orientate după caz (de tip calitativ), cu forţa abordării

orientate spre variabilă (de tip cantitativ).9

Cadrul conceptual şi teoretico-metodologic al sociologiei comparate

Cercetarea sociologică comparativă, prin aplicarea analizei comparative la studiul

societăţilor, comunităţilor, zonelor sau ariilor culturale, este un demers dificil întrucât

trebuie să ţină cont de obiectivele şi strategia de investigare. De aceea, conceptele şi

enunţurile utilizate trebuie supuse unor riguroase verificări sociolingvistice pentru a se

„identifica regulile de corespondenţă dintre codurile de structurare ale comunicării

teoretice şi investigative transculturale”10. Astfel, studiile comparative au impus adaptări

şi readaptări ale categoriilor analitice, îndeosebi a celor provenite din Occident pentru a fi

utilizate şi în alte spaţii sociale. Concepte, precum clasă socială, mobilitate socială,

construcţie naţională, mişcare socială, putere, corupţie, comportament electoral etc., au

fost supuse unor serioase analize, generând un proces de internaţionalizare a acestora.

Verificarea se impune însă şi la nivelul interpretării rezultatelor cercetătorilor şi al

formulării concluziilor. Pentru a evita erorile interpretative, este necesară formularea şi

utilizarea unui cadru conceptual adecvat, o definire corectă a termenilor în conexiune cu

obiectivele şi strategia comparaţiei.

Varietatea contextelor socio-politice, economice, culturale, juridice etc., supuse

analizei comparative, impun o atenţie deosebită faţă de „instrumentele” care să-i permită

cercetătorului trecerea de la un context la altul. Acest demers va facilita selecţia

8 Ibidem, p. 1379 Ibidem, p. 13710 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1993, p. 117

3

diferenţelor specifice fiecărui context, dar şi identificarea similarităţilor tuturor

contextelor.

Definirea şi operaţionalizarea conceptelor au o importanţă deosebită în demersul

comparativ. Sociologii comparatişti implicaţi în cercetarea mai multor societăţi,

comunităţi, naţiuni sau arii culturale sunt obligaţi să stabilească cu rigurozitatea termenii

sau conceptele întrucât diferenţele semantice pot influenţa negativ rezultatele cercetării.

„Conceptele sunt indispensabile, remarcă M. Dogan şi D. Pelassy, dar nu suficiente

pentru comparatistul care nu numai că trebuie să analizeze şi să disece realitatea, ci şi

să structureze concret datele”.11 Prin urmare, este necesar şi un demers teoretic întrucât

există o relaţie indispensabilă între comparaţie şi teorie, astfel încât ipoteza (sau ipotezele)

formulate să dea sens faptelor, evenimentelor, cifrelor, datelor.

Noţiunile sociologiei comparate

a) diferenţieri locale, de epocă şi naţionale

Fenomenele sociale diferă de la o ţară la alta. De asemenea, solul, clima, condiţiile

politice acţiunile omului în societate. Astfel, condiţiile sociale ale unei ţări din sud nu

corespund cu cele ale unei ţări nordice. Procesul de diferenţiere socială merge chiar mai

departe. El poate fi găsit între două provincii ale aceleiaşi ţări, între două oraşe ale

aceleiaşi provincii, sau chiar între două familii care trăiesc în acelaşi oraş. Acestea sunt

diferenţierile locale (motivul principal - spaţiul).

Dacă considerăm fenomenele sociale în timp – adică în evoluţia lor istorică – există

de asemenea o varietate infinită de diferenţieri. Societatea evului mediu este diferită de

societatea renaşterii sau de societatea timpurior moderne. Omul aceluiaşi grup etnic sau

social manifestă diferenţieri infinite de la o epocă la alta. Astfel, omul perioadei Reginei

Elisabeta este diferit de omul perioadei Reginei Victoria. Adevărul este că societatea îşi

schimbă aspectele sale economice şi politice, şi că omul îşi modifică, în consecinţă,

vederile şi obiceiurile sale în decursul anilor. Acestea sunt diferenţieri de epocă (motivul

principal - timpul).

11 Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, op.cit., p. 36

4

Tradiţia joacă un rol important în schimbarea standardelor de viaţă şi de judecată

prin atenuarea contrastelor şi diferenţelor de la o epocă la alta. Dar ea nu este niciodată

destul de puternică pentru a menţine societatea într-o stare neschimbată de condiţii şi

concepţii. Schimbarea se prdue în ciuda oricărei încercări artificiale de a opri mişcarea.

China este un exemplu concludent în această privinţă.

Diferenţierile locale şi de epocă nu sunt singurele care se află în societate, ntrucât

în afară de spaţiu şi timp există încă un motiv care determină aspectul fenomenelor

sociale. Există şi naţiunea ca un factor al diferenţierilor sociale. Societatea din Franţa

diferă de cea din Germania, fiecare manifestând caracteristici naţionale specifice. Acestea

sunt diferenţierile naţionale (naţiunea ca motiv principal).

Prin urmare, manifestările omului în societate se schimbădupă loc, timp şi

naţionalitate. Cu alte cuvinte, spaţiu, timpul şi naţiunea sunt factorii deosebirilor şi

diferenţierilor sociale.12

b) motive fizice şi morale

Chiar dacă spaţiul, timpul şi naţiunea determină aspectul diferenţierilor sociale,

aceşti factori sunt doar rezultatul unor motive mai adânci ce acţionează în societate. Ceea

ce înseamnă că nici spaţiul, nici timpul, nici naţiunea nu pot determina direct deosebirile

şi diferenţierile. Există, de fapt, alte motive care determină diferenţierile sociale în orice

loc, în orice perioadă şi în cadrul oricărei naţiuni. Aceste motive pot fi divizate în două

categorii: fizice şi morale. Primul set de motive corespunde mai mult condiţiilor, iar

celălalt set corespunde mai mult concepţiilor ce se află în societate. Atât motivele fizice

cât şi cele morale se află în orice fapt social.

Motivele fizice care determină diferenţele şi diferenţierile în societate sunt: clima,

solul, rasa, lupta pentru existenţă. Aceste motive au caracter atmosferic, geografic,

biologic şi economic şi ele reprezintă toate formele posibile de influenţe fizice în

societate. De fapt, clima, solul, rasa şi lupta pentru existenţă (factorul economic din

societate) sunt elemente ce influenţează întreaga viaţă socială. Orice societate este

12 Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și în sociologie, Ed. Institutul European, 2010, p. 159

5

posibilă într-un anumit climat, pe un anumit sol, cu un anumit grup de oameni şi în

anumite condiţii economice.

Ex. - anticii (Aristotel, Tucidide, Xenofon, Strabo)au arătat influenţa condiţiilor

geografice asupra dezvoltării şi culturii unei comunităţi.

- Montesquieu arată că solul şi clima determină instituţiile şi legile unei

comunităţi.

Motivele morale reprezintă motivele determinante ale deosebirilor şi diferenţierilor

din societate. Astfel, diferenţierile naţionale sunt mai mult rezultatul motivelor morale

decât a celor fizice. Factorul etnic, idealurile politice şi convingerile religioase ale unei

comunităţi reprezintă cele mai importante motive morale.13

Factorul etnic este rezultatul voinţei care determină un grup de oameni să trăiască

împreună în aceleaşi condiţii şi concepţii, adică în acelaşi sistem social. De asemenea,

istoria universală ne arată lupta continuă a omului pentru înfăptuirea unor idealuri politice

şi convingeri religioase ce pun în mişcare grupurile de oameni în istorie. Omul este o

fiinţă cugetătoare, cu nevoi politice şi morale (Aristotel – fiinţă politică; Kant – nevoia de

a fi moral este inerentă omului; nevoia de a crede într-o fiinţă superioară corespunde unei

nevoi organice; Vico – toţi oamenii, civilizaţi sau nu, au o religie). Concepţiile religioase

influenţează întotdeauna societatea (chiar dacă unui grup îi lipseşte un sistem organizar de

religie sau când repudiază oficial orice religie).

Pentru că motivele morale au o bază psihologică, influenţa lor este mult mai

profundă comparativ cu cel fizice. Societatea este un produs al omului. Substratul său

psihologic este cel care face ca motivele morale să predomine în determinarea

deosebirilor şi diferenţierilor.14

c) diferenţierile fizice şi morale

Din punctul de vedere al sociologiei comparate, motivele morale joacă un rol mai

important în determinarea deosebirilor şi diferenţierilor, cu toate că şi motivele fizice au

partea lor de influenţă. Astfel, aspectul unei societăţi nu este determinat doar de idealurile

politice, de factorul etnic, şi de convingerile religioase, ci şi de existenţa corporală, climă,

13 Mattei Dogan, op.cit., p. 18414 Ibidem, p. 184

6

rasă şi lupta pentru existenţă. Sociologia generală consideră cele două seturi de motive ca

echivalente, întrucât o asemenea disciplină nu examinează deosebirile şi diferenţierile

între diferite grupuri de oameni din acelaşi punct de vedere ca şi sociologia comparată.

Această disciplină ia în considerare deosebirile şi diferenţierile sociale mai mult cu privire

la valorile proprii pe care ele le produc în societate. De fapt, solul, clima, rasa şi lupta

pentru existenţă sunt factori mult mai generali decât idealurile politice, consideraţiile

etnice şi convingerile religioase. Aceştia sunt factori mai specifici, care dau naştere la

deosebiri şi la diferenţieri mai specifice în societate.

În timp ce solul, clima şi lupta pentru existenţă a unui grup de oameni, precu şi rasa

căreia îi aparţin membrii respectivului grup exercită acceaşi influenţă oriunde în lume.

Idealurile politice profesate de un grup şi formele sale etnice şi religioase exercită o

influenţă diferită prin generarea de diferenţieri specifice. Astfel, deosebirile fizice sunt

mai stabile şi de aceea mai generale, iar deosebirile morale sunt mai schimbătoare şi de

aceea mai specifice.15

Bibliografie

15 Mattei Dogan, op.cit., p. 189

7

1. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București,

1993

2. C. Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în „Sociologie

Românească”, vol. I, nr. 1-2/2003

3. Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iași, 2002

4. Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, Sociologia politică comparată, Ed. Alternative,

Bucureşti, 1993

5. Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și în sociologie, Ed. Institutul

European, 2010

6. Robert Mortimer Marsh, Comparative sociology: a codification of cross-societal

analysis, Ed. Brace & World, Harcourt, 1967

7. Viorel Cernica, Studii de istorie ale filosofie românești, Ed. Academia română,

București, 2007

8