AN I. No. 7 . NOEMVRIË Î928.

EXEMPLARUL 20 LEI CENZURAT,

Anul 1. T. I. No. 7. — Noemvrie Ï928-

OBSERVATORUL

.Eu sunt calea, adevărul, viaţa" Sf. loan ev.

cultural — social — religios R e d a c t o r responzab i l :

O A N T E I U Ş A N profesor.

Hbon . : pe un an Lei 180

pe 1 , an Lei 1 0 0

U n e s e m p l a r , , Lei 2 0

Redacţia ş i Administraţia BEIUŞ, Jud. Bihor

str. Pavel No. 6. Spre adevăr din tot sufletul Platon,

CUPRINSUL Logica — — — — — — P. Banat Inteligenţa — — — — — P.S.S. Demetr. Radu f O prietenie în umbra Mănăstirii L. Ion Gărleanu

IDEI OAMENI ŞI FAPTE Viaţa în streinătate

Anglia peste zece ani (Hilaire Belloc) /. S. S. Budgetul propagandei germane

(P.dela Chassaigne) — — 1. S. S. Buletin literar

Problema bacalaureatului. Vinovaţii, Paul Papadopol Dreptul de autor —' - — — Dr. Ion Salariami

Istorie şi Arte Contribuţii antropogeografice la au-tochtonia Românilorîn valea Beiuşului C. Mezea Hârtia (L. Bardocz) — — — — /. S. S.

Schiţe Louis Pastor — — — — — A. Micii Profesor V. Borlan — — — — S.

VIAŢA RELIGIOASĂ Mijloacele necesare pentru a păstra

virtutea castităţii — — — Păr. T. Matciu Stigmatizarea Terezei Neumann din

Konnersreuth — — — — A. Micu Biserica şi Statul — — — — Observator

CRONICA LUNARĂ Dobrogea românească — — — Despre prudenţă, adevărata dragoste

pentru biserică şi încă ceva Dr. Ion Sălăgianu Cărţi şi reviste

Din ocaziunea unei cărţi nou — A. Micu Cărţi sosite la redacţie (Recenzii) Redacţia

DOCUMENTAŢIE Enciclica : Rerum Orientalium — Trad. Observatorul Libertatea conştiinţei — — — Dr. Ion Sălăgianu

EFEMERIDE

Logica. P. Barrai

Logica, ştim cu toţii, este o ştiinţă, pe care poate o dispreţuim, sau care, cel puţin, adeseori nu ni-e prietenă, răsbu-nându-se crud dacă o neglijem, caşi o boală înrădăcinată.

Dar ea este şi o însuşire a minţii o-meneşti, şi ca atare foarte rară. Parcă e Ia îndemână numai temperamentelor bine in­zestrate cu cari se ştie că epoca noastră nu e cam tixita. Ceea ce constatăm cu toţii este că în deprinderile spiritului, mai ales în acelea ' în care demonstrarea e cerută mai strictă, suferim de o lipsă ap­roape radicale de logică. f

Apoi mai cu seamă în cârmuirea vieţii de toate zilele, logica ne-a părăsit. Adevărat că neîntâlnim încă deseori cu oa­meni cu principii, însă pe oamenii cu lo­gică, nici felinarul lui Diogenes nu ne-ar ajuta să-i găsim pe deşartă noastră Agora.

Trebuie să mărturisim că lipsa aceasta de logică, dintr'o lăture e norocoasă, căci prin acea, în ciuda declaraţiilor intelectua­lilor anarhişti şi ale tăgâduitorilor de mo­rală, ne putem permite să visăm un traiu de viaţă burgheză sub paza benevolă a poliţiei noastre orasene.

Necaz e că se mai întâmplă incidente când un tinăr „à la gaetan" se arată lo­gician mai mult decât se cuvine într'o

societate prea gingaşe ; ea însă se apără numai de cât, decretâad-ul în mai multe cazuri pe logicianul nostru de „nebun", fiind cel mai bun mijloc de a păstra liniştea stră­zilor, şi de a nu conturba pe mediocrii cărora le ar îi ruşine de a trăi nelogici.

Chesterton, marele scriitor englez a desenat cu umorul obişnuit, în romanul său „la Sphère et la Croin" avatarurile alor două temperamente prea logice, un creştin şi un păgân, pe cari oficialitatea urbană, strajă a mediocrităţii publice îi închide într'un spital rezervat pentru cei lipsiţi de o doagă, fiindcă ajungeau să fie o pri­mejdie publică, fiecare trăgând consecin­ţele ineluctabil de logice din principiile lui; unul trăia ca un Sfânt, celalalt ca un Osândit, într'o hyperspiritualitate intensivă, unicul refugiu al auevăratei logice.

Cel puţin, în privinţa atitudinei noastre «le creştin, trebuie să recunoaştem că suntem prada firească ilogicismului celui mai cumplit. Credem într'o parte, lucrăm în cealaltă. Credem ca creştini, lucrăm ca păgâni, si la urma urmei să-mi spuneţi ce a rămas din tonalitatea creştinea­scă în viaţa noastră de societate cu baluri mascate theuri dansante si desbră-care, „à outrance". Cu un cuvânt există o desbinare bătătoare la ochi intre cre­dinţă şi viaţă. — Bourdaloue spunea că acestea nu sunt două lucruri pe care le putem despărţi: creştinul şi negustorul, creştinul şi muncitorul, creştinul şi ofiţe­rul, creştinul şi regele, fiindcă acestea sau oricare situaţie unde ne găsim, trebuie să îie crestinisată în noi.

Dar emfatic noi le despărţim, şi a-bundentă le diformăm iată cum : Negustorii sunt creştini şi hoţi, creştini şi mincinoşi, industriaşii sunt creştini şi nedrepţi pentru muncitorime, neleali pentru concurent, înşelători ai publicului, medicii sunt creş­tini şi otrăvitori, rău sfătuitori, ademenii tori şi cândva chiar ucigaşi, judecăto­rii sunt creştini, însă fără dreptate, fără conştiinţă profesională, trecând cu vederea peste dosarele lor, şi codurile

legii; soldaţii sunt creştini şi iubitori de chefuri, bărbaţii sunt creştini şi neo-malthusianişti ; educatorii sunt creştini şi indolenţi, artiştii sunt creştini şi stricători de moravuri, politicianiUs creştinii şi ari­vişti ieroci, alegătorii sunt creştini şi răi cetăţeni, preoţi suni. creştini dar. . . nu-s preoţi... şi nici unul nu se jenează de această dualitate... fiindcă aceasta e una iar aceae altă căciulă.

In cel mai bun caz se acordă lui Dzeu un drept de control asupra fazelor mai esenţiale ale vieţii, asupra unor părţi ale timpului, asupra unor lucruri, unor de­mersuri, şi cât ne rămâne e lăsat pradă neconştienţii religioase, naturalismului pur.

Şi totuş oare nu e prea evident că firea noastră e una precum şi noi sun­tem unul. Dacă religia mă priveşte pe mine ca să mă lege esentialminţe cu Dzeu primul meu Isvor, şi totodată Finea mea ultimă, trebue să mă privească după în­treaga desvoltare a activităţii mele care nu este decât eu-1 meu manifestat, eu insunii în diferite stări, eu gândidu-mă, eu iubind, eu umblând, eu dând sau pri­mind, bucurându-mă sau suferind sau vă­zând, lucrând, studiând, perpetuând, dacă sunt savant, Gândul, ori dacă sunt tată, Fiinţa.

Credinţa luminează raţiunea şi tre­bue să-o pătrundă toată; religia înviorea­ză viaţa naturală şi trebue să o judece şi să o cârmuiască în toate evoluţiile ei.

Bisericile noastre nu sunt case ale u-nei entităţi abstracte care ar fi „credin­ciosul", ele sunt case ale „omului". Sa­cramentele noastre nu-s rituri izolate, ci puncte de pornire pentru viaţă, fermente cari trebuie să aibă efectul lor asupra ac­tivităţii noastre întregi.

„Piatra altarului este de aceiaşi ma­terie cu piatra vetrii, cu piatra pragului, cu piatra de hotar în ogor, cu piatra un­ghiulară a Sorbonelor şi a Primăriilor".

Ritul bisericesc se întinde şi la ac­ţiunea zisă laică, fiind că laicitatea com­plectă a acţiunii nu e posibilă căci aceea

e opera unui fiu al lui Dzeu, devenit un alt Hristos". (Sertillanges in les Idées et les Jours.)

Logică fraţilor, logică! Să încercăm deci să o punem din

nou în viata noastră intimă, şi poate că cu ajutorul ceresc, atunci din belşug s'ar revărsa şi !n multiformele vieţii noastre publice care se destramă de cel mai cras ilogism.

Despre inteligenţă. Conferinţa pentru Ateneul-Român din Bucureşti, an. 1S87.

Din scrierile inedite, ale Episc. Dr. Demetr . Radu.

I. i.Igneus est Ulis vigor et coelestis origo"

Aeneida 6,730.

Contemplarea adevărului binelui şi frumosului strălucitor în toate fiinţele din jurul nostru, a fost pu­rurea osteneala cea mai nobilă cea mai momentuoasă pentru înălţarea şi perfecţionarea individuală, — s'a ţinut în toată vremea mijlocul cel nimerit pentru ca o naţiune se vieze cu mărire să-şi ridice monumente ne-peritoare în istoria neamului omenesc. Cuceririle răz­boinice, devotamentul civic, vârtuţile familiare mai cu sea­mă în epoca noastră de cultură şi progres, numai atunci sunt în realitate folositoare comunei înfloriri şi îi pot asi­gura un viitor măreţ, când toate pleacă şi se inspiră de cunoaşterea adevărului, se razimă în bine prin moralitate se încunjoară, se îmbracă în splendorile frumosului natu­ral. Admiraiiune destulă pentru aceea nu putem avea fajă de cei ce asudă în exploatarea marelui tezaur al întelepciunei, recunoştinţă meritorie nici când nu vom şti aduce celor ce împrăştie sămânţa bună în ogorul social şi îndeosebi muncitorilor din breazda românea­scă, cari aleargă fără preget să-o sădească şi sădită s'o cultive în inima Românului Conştiinţa patriotică, dato-rinţa sacră, misiunea, menirea sfântă ce-o avem ca gintă latină pe malurile Istrului aşa ne-vom împlini-o, dacă trofeelor de lupte vom adauge triumful ştiinţelor şi artelor frumoase, dacă printre negurile dese cu aceaş bărbăţie vom tinea aprinsă făclia progresului şi unul fie carele va stărui tot înainte, vărsând cu toţii, fraţi într'o unite, lumina în urma lor. Erau acestea idei, a-reasta dorinfă, cari mă însufleţiră să mă apropiu de o tribună ridicată după aceiaş ideal şi curajul mi'l dădură se-mi deschid posomorâta voce, unde vibrează glasul puternic a seriilor intregi de bărbaţi iluştrii, devotaţi şi atât de binemeritaţi măririi românizmului.

De altă parte indulgenţa tuturor celor ce a-ţi bi­nevoit a-mă onora făcându-mi cu arnabiia prezenţă o

coroană aşa de aleasă, mă lasă se sperez, că mai mult dânsa decât năzuinţa mea î-mi va potenţa puterile, pe când mă voiu încerca se discut una din problemele celea mai capitale a-le ştiinţei. Căci astfel negreşit tre­bue să cvalificăm adevărul exprimat prin sentinţa' care ne chiama din cea mai depărtată autichitate, sentinţa care ne chiama înainte de toate să ne studiem pre noi înşine: .nosce te ipsum." Dar ce fel de cunoştinţă ni-se ce r e? Negreşit că şi aci laude şi mulţumite nu putem să nu aducem destule celor ce necontenit să căsnesc spre a observa şi examina funcţiunile de nutritiune, de

„ relaţiune, raportul organelor, timbrelor între sine şi în armonie cătră intregimea trupului nostru spre a-ne înlesni traiul, a-ne apăra sănătatea materiala, sau frân­tă a-o îndrepta. Nu este aceasta însă ştiinţa acea la care sentimentul comun, drepturile şi daforinţele noastre ne învită să ne aplecăm. Pentru că zicea şi Cicero prin aforisma bătrână: nu ni-se impune să ne cunoaştem membrele şi statura, ci partea acea din noi care dom­neşte peste membre şi viaţă dă staturei.

Ear partea aceasta proprie şi distinctivă a omu­lui este inteliginţa e facultatea, ori mai corect, este complexul facultăţilor noastre, prin cari cunoscându-ne scopul existenţei, trebue să-ne silim să-1 şi ajungem. Voind însă a-o studia, a descoperi natura şi a privi în faţă flacăra cerească ce arde fără se consume în piep­tul omului, înaintea noastră găsim un câmp aproape neţărmurit şi cu atât mai greu de străbătut, cu cât în­cercările folozofilor în mare parte i-a încrucişat drumu­rile, au statorit piedeci şi unde puteam păşi liberi, scu­tiţi de rătăcire. Pentru acea şi mai vârtos pentru îngus­timea timpului, daţi-mi voe ca vorbind despre inteli­ginţa să-mi restrâng obiectul singur la natura sa, con­vinşi fiind, că numai cunoscându-o bine pre aceasta, celealalte cunoştinţe despre noi inşine vor fi reale : numai luând bine drumul delà început vom putea apoi afla uşor şi tinta către care suspinăm.

Ce es te i n t e l i gen ţ a? Care este natura principiului nostru intelectual '? O serie de filozofi şi de naturalisti delà Epicur

şi Lucretiu până la mu)(i din zilele noastre, ne conzi-derând alte fenomene şi alte operaţiuni ale omului afară de celea ce ne cad sub simţiri, negligând raţio­namentele procedând numai pe cale empirică de analo­gie, în loc se ajungă la o soluţiune deamnă şî adevărată a problemei, sau trezit — lucru foarte trist — cu o găină ciupelită, acum, ca să amintesc s is­temul cel mai proaspet, cu o celută Bathyblus, formată din combinările cazuale ale atomilor materiali, sau din transformările fără număr a unui nescie quid, şi au stri­gat apoi cu toţii; acesta este omul. După ei aşa dară inteliginţa nu e altceva decât-o evoluţiune mai perfectă a aceluiaşi principiu orb ce constitue toate fiinţele, gradul cel mai desvoltat a celulei primitive, De-o pot­rivă cu acţiunile celorlalte subtanţe senzibile, cu a mi­neralelor şi a plantelor cugetările, productele inteligin-ţei ar fi vibraţiunile crerilor sau fenomene ce se în-

: tâmplă după legile fizico-chimice cari conduc şi regu­lează mişcările materiale. *)

Din contră tradiţiunea universală a neamului omenesc la olaltă cu rezultatele adunate de ingeniurile celea mai sublime din istoria sa, sentimentul comun, afectele inimei noastre tn perfectă consonanţă cu ade­vărurile unui ordin mai înalt, unanim ne spun şi ne şoptesc, că omul e deosebit de toate fiinţele ce le vede şi că de se aseamănă cu ele prin trupul seu, chiar prin inteliginţă fără asămănare pr'este ele strălu­ceşte, având minte deslegată, liberă şi despărţită de ori­ce organizm, cum se esprima filosoful tusr.uian1).

Dar ce zice ştiinţa ? Răspunsul nostru este cate­goric : „Principiul intelectual atomului este superior şi in­dependent de materie, e o fiinţă spirituală".

Premit însă, că aş abuza prea mult de paciinţa DV. m'aş abate prea tare dpla obiectul propus, de aş sta se încep cu examinarea ipotezei pozitivizmului du-după care însăşi deosebirea substanţială a regnului ve­getal de cel mineral este distrusă. Ca în treacăt voiu aminti că celebrităţi ştientifice, bărbaţi conzumaţi în studiile naturale prin experienţe şi analize îndelungate conduse cu cea mai mare imparţialitate au demonstrat în modul cel mai pozitiv falzitatea acelei ipoteze arbit­rare. Mimelor glorioase ca : Linnée Cuvier, Berzelius, Tiedmann ş. a. ştiinţa e deja superbă de numele marelui binefăcător umanitar Pasteur. Teoria sa asupra germelor şi a rolului ce'l joacă în natură, faptele pe cari a bazat-o a „întrerupt" cum se esprima de curând un discipol demn de magitrul seu : E i o n i s i u Cochin , a .întrerupt cartea evoluţiunei chiar delà unul din celea dintâi capitole a-le ei"; pentrucă viaţa nu poate eşi din materia mine­rală, ci trebue sa recunoaştem că „creaţiunea primului germe sau a fiinţei vii, este singura ipoteză admisibilă". Afară de această şi supoziţiunile celea mai ingenioase sunt contrazise de fapte"1,).

Cu încredere totală — prin urmare — în cauza ce-o apărăm trecem peste aserţiunile fantastice a-le ad­versarilor ce i-am întâlnit la începntul străzii noastre-

Controversa principală şi de tot modernă pentru interesul cu care sa discutat rămâne în a vedea, oare forţa senzitivă, instinctul sau cunoaşterea animalică nu s'ar fi putut ridica şi desvoltă se ajungă până la raţiune şi inteliginţă? în alte cuvinte, este oare deosebire sub­s t a n t i a intre om şi animale ? se pot aşeza ştientifi-ceeşte în aceaş clasă ?

Aci earaşi în două chipuri putem examina ches" tiunea : din punct de vedere naturalistic şi meta-fizico" filosofic. Sub respectul prim ar trebui se studiem struc tura unuia şi altora, stabilitatea şi varietăţile speciilor' formaţiunea diferitelor organe şi mai cu seamă a cra­niului, să măsurăm unghiul facial greutatea crerilor, dis­poziţia lombilor celebrarli etc. Aceasta încă nu o vom

*) Tyndal. 1.) .Neque vero Deus ipse qui intelligttur a nobis, alio modo

jiitelligi potest nisi meus soluta quaedam ac libera, segregata ab nmrJ concretionc mortali" Tuse. L. 27.

face ci ne mulţumim cu acea că nici aci teza noastră nu e mai cu puţin rezultat favorabil susţinută. Conclu-ziunea eminentului Profesor de la Museul naţional din Franţa şi membru al Academiei de ştiinţe din Paris, De Quatrefages, formulată după studii profunde în ştiinţele naturale, ne va servi de trecere nemijlocită la obiect. „Cât pentru teoria originei animal'' maimuţeşti a omului — scrie dânsul — aeeasta nu-i decât o pură hipoteză sau mai bine zis un simplu joc de spirit, în favorul căreia încă nu sa putut aduce încă nici un fapt serios, ci din contră toate îi denunţă puţinul fundament"1,).

Din punct de vedere filozofic — aşa dar — ne vom năzui să demonstrăm teza ce-o am enunciai. Ei bine, în două moduri se demonstrează o aserţiune în filosofie, plecând delà cunoaşteiea cauzei la efectele sale — demonstraţie a priori, sau ridicându-ne riela éjecte la cauza ce l e a produs — a posteriori. în cazul de faţă caută să ne folosim de calea cea din urmă, pen­tru că ne este dat să contemplăm cu mintea noastră direct esenţa principiului nostru intelectiv, nu e natura lui cea ce o cunoaştem mai întâiu ci îi sunt efectele sau prop­riile sale manifestări.

Căutând acum la fenomenele forţelor ce ne con-stituesc fiinţa, noi îndată descoperim că ele se grupează în trei clase. Unele ne sunt comune cu a plantelor, bu­nă oară vieţuirea, creşterea prin asimilare; principiul imediat al lor e forţa vitală. Altele ne sunt ca şi a ani­malelor, la cari se reduc toate acţiunile senzibilităţii, mişcarea, sanzaţiunile, vederea, auzul, memoria, fanta-zia etc. Principiul acestora e forţa organică, e însuşi organismul, sunt însăşi unele părţi ale trupului nostru ex. nervii, crerii întru cât sunt părţi organice, adecă vii. Afară de acestea găsim în om a treia serie de operaţi­uni, operaţiunile intelectiva şi volative. Care e princi­piul lor? este el tot sistemul nervos, celebrar sau celu­lar ? Ori din contră, nu trebue să recunoaştem şi aici o altă forţă tot aşa de necesară pentru noi ca sa cugetăm, cum este necesară forţa vitală pentru materia brută ca să trăiască, se fie v i e ? în interesul adevărului însă tre­bue să mergem mai departe şi îndată vom afla, că pre­cum vegeterea şi ne conduc la afirmarea, la cunoaşte­rea forţelor respective, astfel şi înţelegerea şi yoliţiunea ne îndreaptă la cunoaşterea unei forţe superioare în fi­inţă şl apoi în perfecţiune, ce o numim intelectuală sau morală. Pentru ca demonstrarea să ne fie uşoară, para­lel cu înţălegerea vom analiza cunoaşterea animalelor, operaţiunea cea mai înaltă ce ele o pot desvolta. In modul acesta îndată ce vom descoperi o deosebire sub­stanţiala intre ambele cunoştinţe, vom avea teza demon­strata după cunoscutul principiu filosofic, că operaţiunea e proporţională subiectului ei : operatio sequitur esse.

Nescai filozofi intre cari şi Des Cartes, ca să apere mai cu succes spiritualitatea principiului nostru intelectiv, au negat cunoaşterea senzitivă, au contestat animalelor ori ce cunoştinţă, făcându-le simple auto-

2.) Evolution et ìa vie. P a g . 130 şi 2?2. Edit. 1835,

mate îndreptate de instinct. Cu mult însă mai înainte fioarea filozofilor un moment nu au hezitat de a admi­te pe lângă cunoaşterea intelectuală şl pe cea anima­lică. Pentru acea, pentrucă e faptul pozitiv, o admitem şi noi. îngrijaţi cum suntem numai de adevărul ştiinţei, nu voim să susţinem un adevăr prin denegarea altuia nu voim să apăram demnitatea omului distrugând pe a animalelor, ca să nu cădem la rândul nostru în groapa adversarilor cari înalţă preste măsură pe animale ca se micşoreze pre om.

Cu toate acestea diferinţa între a lor şi a noastră cunoaştere este şi va rămânea pururea un abis fără de fund, un abis, o diferinţa mai mare chiar de cum este intre fiinţă finită şi infinită. în faptă, cunoaşterea ani­mală e o simpla percepciune a simţirilor interne şi ex­terne: nu judecă propriu zis, nu fac raţionamente, nu ridică demonstraţiuni, nu cunosc ştiinţa, nu idealul, nu filozofia, nu morala; ci în qualltate şi în quantitate se mărginesc la lucrurile concrete şi materiale. Până când cunoaşterea omeneasca e abstractivă, forrmează judicii şi tot solul de raţionamente, cultivă şi desvoaltă o acti­vitate fără sfârşit în lumea ideala absolut străina de capacitatea animalelor. Dar se examinăm mai de aproa­pe caracterul şi prerogativele acestor două admirabile cunoaşteri. în ori care lucrare produsă de o forţă, deo­sebim subiectul, obiectul, procesul, sau modul şi scopul final al respectivei lucrări. Voind înt'acea se hotărâm natura subiectului din a sa lucrare, am greşi calea dacă am începe delà dânsul, totuşi fiindcă cunoaşterea e o lucrare immanentă, ce se exercita şi asupra subiectului însuşi prin actul numit conştiinţă, ne place «se pornim de aci.

Rudimente de conştiinţă, de cunoaştere de sine găsim şi la animale întru cât prin facultăţile superioare cuprind actele celor inferioare, prin zenzurile interne cu nosc senzaţiunile externe, simţind o mişcare o lovi_ tură ele cunosc că simţesc; şi aşa cunosc durerile Ş J exiginţele diferitelor lor pofte, iar din interesul conzer-vărei cunosc şi relaţiunea ce alte fiinţe şi lucruri o au către dânsele. L) Nici de cum însă nu-şi cunosc natura ori întreaga lor fiinţă, nu esenţa actului cunoscător şi prin instinct numai relaţiunea ce ele o au către altele fiinţe de cari natura le-a legat, nu proporţia sau relaţiu­nea pre care o au ele către alte fiinţe. încă nu s'a vă­zut orangutanul conzumându-şi viaţa cu discutarea diferitelor sisteme psichologice spre a şti cum i-s'ar forma ideile, ce ar fi coştiinţa, sinteza, logica sau on­tologia ; nici nu s'a pomenit o vulpe bătrână stând la o masă verde spre a judeca şi pronunţa sentinţă contra feţilor răsvrătitori, cari ar fi călcat dreptul obştesc sau ar fi negles regulei bunei cuviinţe în prinderea găinilor

Putem fi liniştiţi că nici moimele iscusite nici vulpile şirete nu ne vor face concurenţă în psichologia şi în ştiinţa legilor, pentru - că spre aceasta se recere altceva decât a ştii deosebi alunele de petrlcele. broaş-

.?.) Raport sur Ies progres de VAndropologie. 1) S. Thoma. De veritate.

tele de puii de găină, a nu confunda cântatul cocoşului cu bubuitul puşti'or. gâdălirea degetelor cu scărpinarea nulelelor. Spre aceasta se recere o reflexiune, o întoar­cere complectă a subiectului asupra sa devenind în aceaş întindere subiectul şi obiect al actului seu cunos­cător, aşa se va cunoaşte cum se cade pre sine, va pufea şti ce sunt ideile şi după care sistem ele se pro­duc şi infinit sc înmulţesc în c:pul său, ear conştiu" de autoritatea sa se va pûtes îmbrăca cu toga magist­rală şi şarpa de tribun. Äcum o asemenea reflexiune-şi întoarcere asupra sa e cu neputinţă s'o împlinească un subiect, o „facultate" materială, estenziunea şi impe­netrabilitatea căreia este supusă materia prin natura sa, o împiedecă. Iată pentru ce din Imperfecţiunea conş­tiinţei animale, noi deducem şi ştim, că puterea l o r cunoscătoare nu subsista de sine, ci atârnă de organe de sistemul nervos, de creri, de ganglioane formând' cu ele unic principiu activ.

Este tot aşa şt la om ? Conştiinţa sa ne va răs­punde In mod absolut, că nu. Intr'adevăr. prin conş­tiinţă prin reflexiune omul străbate în înseşi secretele naturei sale, şi cunoaşte scopul pentru care există, des­copere legile supreme de morală, de justiţie şi le pune dinainte şi le face îndreptar cătră ţinta liniştirei ce a-tâta o doreşte, T-şi cunoaşte facultăţile deosebite le mo­derează, le cultivă cum voeşte într'o parte sau în alta a scibilului omenesc şi în urmă, ca mare judecător preste toate, î-şi judecă însuşi judecăţile sale. Alăturat animalelor prin conştiinţa sa, noi nu-I vedem numai că penetrează mai departe decât ele pentru un grad de perfecţiune mai mare, ci de-odată ni-se arată stând pe ţărmuri opuşi, na atât a mărei ce nu o-am putea trece lipsindu-ne naia şi vitrelele, cum foarte bine zicea Littré cât mai vârtos a prăpastiei fară fund, netrecătoare.unde î-şi contemplează demnitatea şi diadema regală ce-i încing" fruntea.

Faptul aceasta psihologic rămâne absolut inespli-cab'l neadmiţând că el este produs de un principiu capabil de a-se reflecta şi întoarce cu totul asupra sa de un principiu — prin urmere — nematerial, fără es-tenziune şi independent de materie.

In privinţa obiectului cunoaşterea senzitivă se opreşte la lucrurile senzibile şi particulare. Căutaţi în­să la cunoaşterea omenească, admiraţi cum se înalţă, cum sboară geniul său peste limitele timpului şi a-le spaciului, a cerului şi a pământului, pururea îngrijat s e înainteze să străbată universul ideal şi real. Aci ca na­turalist, fizician, geolog ori astronom se pierde în cer cetarea în clasificarea fiinţelor nenumărate din mare şi de pe uscat, în analizarea forţelor, agenţilor cosmici de lumină, de căldură de electricitate, de magneziu; se pogoară în fundul oceanelor sau penetrează în caver­nele obscure, spre a culege oasele împetritè, spre a aduna tot felul de fassile din cari apoi să tâlcuiasă eta­tea globului, fazele şi cataclizmele prin cari el a trecut; ori înarmat cu linţi puternice necontenit se ţine de miş­cările astrelor, calculându-le mărimea şi imenzele orbite ce-le percurg. Acolo sub numiri de teolog, filozof, lite-

rat, artist ori poet, geniul omului se cmzuma ridicând biblioteci, îngrămădind în ele volumuri peste volumuri în toate ramurile ştiinţelor pozitive şi abstracte, materi­ale şi spirituale, lăudând şi imitând frumseţa universu­lui şi a înaltului seu Autor. Acum, după principiul cauzalităţii şi al raţiunei suficiente, filosofia ne învaţă, că toată facultatea şi forja este proporţională obiectului său şi după el se hotăreşte. Pentru acea şi seria ab­stractă, spirituală, mai lungă decât timpul, mai largă decât spaţiul a lucrurilor din cari se compune obiectul cunoaşterei omeneşti, de necesitate presupune, afirmă şi demonstrează în om un principiu cunoscător, având aceleaş caractere, va se zică nelegat de timp ori de spaţiu şi cu atât mai puţin dependent de organele ma­teriale sub tot respectul ţărmurit în a lor capacitate; şi aceasta se numeşte principiu intelectual.

(Va urma.)

0 prietenie în umbra mănăstirii:

LOUIS LE CARDONNEL. ,,L'Amitié dans ce monde ap­

porte tous les biens „Quand, marchant de concert

avec la Poésie, ,,Et mêlant son nectar à 1' au­

guste ambroisie, „Elle charme deux coeurs,

aux bords italiens, Carmina Sacra L. Le Cardonnel.

I. REFUGIUL POETULUI

Assisi, cetatea iubirii! La tine, ca paserea 'n seară Spre cuibul din teiul în foare, Mă 'ntorn cu dorinţa de pară. In pieptu mi ca af. a 'n voitoare S'avăntă robită simţirea. Assisi, primeşte străinul Ce vine să ţi vadă mărirea.

Assisi! Nu-i oază în lume Mai rodnică în pace senină; In mistice flori mai bogata Nu este sub soare grădină! Oraş de biserici, de schituri Şi leagăn de sfinţi şi de sfinte; Dar gloria-ţi mândră române : Francise, Sărăcuţul Părinte.

Printr ânsul cu umăr de munte Sfidezi şi a vremii risipa, Iar anii mai clară, mai plină A ta nemurire — o 'nfiripă. Mesagiul tău — Pace şi Bine — Cuprins a 'n văpăi tot pământul Şi minţile drepte prin vieacuri Ţi ascultă răpite cuvântul —

La acestea mă gândeam când şueratul tre­nului mă făcu să tresar şi îmi rupse astfel şirul reveriilor mele. Intram în gara Santa Maria degli Angeli. Intr'adevăr viteza scade, vagoanele se împing unele în altele, huruitul frânelor începe, încă puţin şi trenul se opreşte. Era în după a-meaza unei zile de Iulie din anul 1922. Soare, lumină, cer senin îmi năvălesc în ochii ce face sforţări de acomodare. Eram acum în Umbria serafică, în patria „Sărăcuţului". Mă uit împre­jur cu setea omului doritor de aş vedea ţinta paşilor săi. In stânga văd maiestoasa cupolă a lui Vignola delà basilica Porţiunculei ce se ri­dică peste toate clădirele orăşelului care a dat şi gării numele. In dreapta Assisi or* şui medie­val înfipt în coasta muntelui Subasio. Livezile de măslini resleţi ce-1 înconjoară, par în bătaia soarelui o aureolă de argint. Ochii în să, ţi,se opresc deodată asupra Colinei Paradisului pe care se ridică neîntrecuta Basilicii poemă şi colosalul rând de coloane ce sprijinesc Sacrul Convent al Părinţilor Minori Conventuali, văzut din depărtarea mănăstirii caşi înfăţişarea unei fortăreţe.

Un drum taie valea verde şi se urcă şer­puind în oraşul binecuvântat. După un sfert de ceas eram în piaţa „San Francesco". Proporţiile basilicei ce creşteau cu scăderea depărtării par, în Oceanul de lumină ca tivite cu aur, şi eu în

' linişte pot contempla capodopera Fratelui Ilie din Cortona. Inima îmi bate cu putere parcă ar voi să-şi facă loc mai mare în pieptul strâmt. Mă simt luat în frământarea sentimentelor de străin pelerin şi de fiu sufletesc al Aceluia a cărui moaşte prea fericite odinesc în mausoleul basi­licii papale.

Simt că trebuie să cad în genunchi şi pe dealtă parte cineva din lăuntrul fiinţiî mele îmi zice să fiu îndrăzneţ. In lupta aceasta am trecut

piaţa şi am păşit însfârşit pragul Basilica infe­rioare. In umbra ei copleşitoare de misticism şi credinţă m' am prosternat cu fruntea la pământ şi neputincios a articula cuvinte de rugăciune, am lăsat inima să vorbească tainic ca în cea­surile de comunicări supraomeneşti. Când m'am Tidicat atâta doar aş fi putut spune;

J'ai respiré l'esprit de 1' insensé d' Assise, Tenant même aux oiseaux, des discours ingénus. Dans l'ardeur qui m'exalte àlafoisetmebrièe,

Je rêve de partir, sanglant, et les pieds nus... (Carmina Sacra L. L. Cardonnel.)

Târziu în chiliuţa mea săracă măsurăm cu mintea adâncul înţeles ce l'a încătuşat. „L'altis-Simo Poeta" Dante Alighieri în minunatele ter­ţine din Cantul XI. din Paradisul său neîntrecut.

* P e coasta unde ea (Perugia) spre şes se pierde Un Soare lumii mândru străluceşte Ca cel ce rar şi Gangele îl vede. De Ascesi însă cine azi vorbeşte Cetăţii sfinte să nu-i dea ăst nume Ci Răsărit, şi-a spune tot ce este.»

Dar dacă Assisi prin evenementul mondial al Pranciscanismului şi a dobândit numele sim­bolic de"Răsărit, pentru mine nu mai puţin avea să aibă o reală însemnătate. Aci trebuiea să văd răsăritul zilei mele de muncă în rândul unşilor altarului ; aci apoi facultăţile minţii şi ale inimii mele ca în vraja unui răsărit de soare aveau să capete adevărate aripi de ascenziune spre idealuri necunoscute încă. Locul, timpul şi toate

împrejurările erau nespus de prielnice. Şi ce e mai minunat este că eu nici nu bănuiam feri­cirea aceasta din urmă. Pronia dumnezească; însă care disponit omnia suaviter (Sap. 1.8.) îmi prigătise şi această surpriză. Eu trebuiam să; aflu în însăş mănăstirea Sacrului Convent pe acela care trebuia să mă introducă în tainele-misticismului înălţător în persoana acelui magj ai versului creştin numit şi Beat'o Angelico al poeziei franceze, pe preotul poet ce putu să-ş cânte misiunea sublimă în versuri ca acestea :

// s'en ira semant Ia Parole céleste, Et, pour dire le Verbe aux temps qui vont venir Harmonieusement il mêlera le geste D'accorder la cithare au geste de bénir.

Sous le souffle divin, il la fera renaître, Fils des premiers Voyants, fils des Chanteurs sacrésr, Cette antique union du Poète et du Prêtre. Tous deux consolateurs, et tous deux inspirés!

(Poeme L. Le Cardonnel.)

Preotul poet Louis Le Cardonnel, terţiar franciscan îşi trăia aci în umbra mănăstirii zi­lele supunerii de bună voie. In apropierea mor­mântului „Sfântului celui mai poet dintre sfinţi'^ îşi alesese refugiu bătrânul bard al Franţei ca­tolice. Şi cine ar crede? Eu trebuia să-i fiu prietin şi încă ce prietin ! . . .

P. Ion M. Gârleanu O. F. M. conv.

(Va urma.)

IDEI == OAMENI == FAPTE VIAŢA ÎN STREI NAT ATE

Anglia peste zece ani. La chestionarea .Ce ne va prezenta

Europa în anul 1938?" pusă de revista pa-risiană „Revue des vivants" dl Ilarie Be-lloc a răspuns pentru Anglia, aşa cum veţi. vedea mai jos.

„In studiul care urmează, ne vom preocu­pa de viitorul Angliei, lăsând la o parte desti­

nele acelui conglomerat căruia îi zicem, impe­riu britanic şi îl considerăm englez.

Trei elemente primordiale se conturează îrt viitorul statului insular: religia, tradiţia aristo­cratică, chestiunile economice.

Trecem peste a discuta care dintre cele 3> elemente este predominant, cu toate că sunt a-piecat a recunoaşte aceasta, pentru elementul re­ligios căci prin spiritul lui filozofic, şi prin ju-

192 OBSEJ^VATORUL

decata contemplativă ce o are un popor despre univers, se formează caracterul lui naţional şi prin urmare destinul lui.

* * *

In ceiace priveşte elementul religios, An­glia a făcut, asupra acestei chestiuni precum şi asupra celorlalte două pe care le vom trata la timp, în ultimii zece ani o revoluţiune prodi­gioasă cu toate că aceasta s'a desfăşurat in tă­cere. Anglia de care pot să-mi reamintesc — şi eu nu am ajuns încă la 60 ani — eta o An­glie în care marea masă a populaţiei, ocârmui-1ă de ascendenţi, a rămas ataşată cu o tenaci­tate unică vechilor doctrine cari fuseseră alese şi consacrate în epoca Reformei, pentru elibera­rea de sub greutatea verităţii doctrinelor catoli­ce. Roma într'adevăr a fost repudiata şi într'o largă măsură şi sistemul rău ritual. înţelesul le­găturilor religioase cu Europa a fost pierdut în Anglia. Insă anumite doctrine fundamentale cari au atins adânc înjghebarea societăţii şi-au con­servat vigoarea lor astfel; imortalitatea sufletului, răsplata şi pedeapsa într'o viaţă viitoare, o fiinţă creatoare, Dumnezeu atot puternic care este tot atunci judecătorul suprem, întruparea şi Răs­cumpărarea.

Preceptele morale cari decurgeau din ase­menea doctrine erau supreme. Acest sentiment religios a format pentru Anglia o forţă unitară subsistentă ; dar acest complex, ancorat în mo­rala sa şi în niscai formule precise, Anglia nu mai poate visa să-l refacă, căci religiositatea a-ceia (putem zice religia aceia) este aproape în întregime dispărută. Sunt între noi catolici gru­paţi într'un mănunchi (între cari mă consider şi eu, scrie autorul Hilaire EeWoz), sunt de aseme­nea într'un mic grup oameni merituoşi necato­lici dar cu simpatie pentru aceia, pe cari îi vom găsi mai ales în clasele suprapuse, există pe urmă o asociaţie tradiţionalistă, puternic înră­dăcinată mai ales în aceste clase dominante, sus­ţinătoare a ceremonialului bisericii stabilite, sunt apoi masele importante (poate nu chiar atât de mult cum o prezintă unii) cari fac parte din cla­sa mijlocie a neconformiştilor şi cari, pe cum zilele trec, îşi formează o credinţă din ce în ce mal vagă şi mai bizară. Totalizând: naţiunea îşi

pierde credinţa. Franţa în această privinţă stă cu mult mai consolidată de cât noi,

Unde va ajunge acest element religios ur-mându-şi declinul în proximii zece ani? După părerea mea acest declin se va precipita. In cei zece ani următori necredinţa în dogmele orga­nice creştine se va accentua rapid, în acelaşi timp în care morala creştină va face şi ea loc unei alteia (la orice caz mai puţin civilizatorie şî culturala). Unde se va opri această avalanşă morală nu o pot prevede. Tendinţa este aceas­ta şi toţi cari cunosc bine englezul nu o pot ne­ga. Acest gol va fi probabil umplut în parte cu religia patriotismului care provoacă la englezi emoţiunile cele mai intense. Insă nimeni nu se poate amăgi că marea revoluţie din ordinea morală nu va fi u rmată de una tot atât de di-menzionată în sferele credinţei. Noi gràbimspre păgânismul primitivilor.

* * * Air. ajuns la ceiace numesc elementul tra-

diţiunei aristocratice. Anglia singură între toate statele Europei forma un organizm etatic aris­tocratic după asemănarea Veneţiei medievale şi a Carthaginei antice; prin ceiace nu pretind că Anglia singură a avut cândva o nobleţă/ formată din proprietari fonciari, detentori de titluri şt alte privilegii, ci că exclusiv în Marea-Britanie, poperul dorea să fie guvernat prin clasa pose-dantă existentă şi numită a gentlemenilor, cari puternic uniţi, crescuţi şi educaţi în comun cu aceleaşi gusturi, judecăţi şi maniere sociale, aveau privilegiul diregiuirii afacerilor publice. Această situaţiune socială, unică pentru Europa, necu­noscută la toate celelalte naţiuni moderne a avut avantajele pe cari fiecare le poate aprecia. Ea a făcut imposibil răsboiul civil şi revoluţia în An­glia, ea a asigurat continuitatea politicei externe engleze şi tot ea a contopit într'un bloc întrea­ga naţiune.

Trebue însă se înregistrăm acest punct de vedere; aristocraţia nu are valoare de cât prin consimţământul maselor. Atâta vreme cât aceas­tă masă recunoaşte o clasă socială specială che­mată să o guverneze în virtutea dezideratului pro­priu, sistemul funcţionează. Spre exempiu Came­ra Comunelor a fost respectată câtă vreme a reprezentat ceiace englezii numesc „Gentry". O

singură dată pierzându-se această gratitudine tradiţională şi resuscitarea ei nu va fi posibila. Iar în prezent acest magic conziderent evapore­ază cu rapiditate.

Cauza poate fi căutată în domeniu spiri­tual dar ea trece peste posibilităţile noastre de analizare. Dar la bazele sdruncinării tradiţiona­lismului englez vom găsi şi motivaţia materialistăi enorma desvoltare a marilor oraşe, căci statul aristocratic englez a fost sprijinit mai ales de clasa rurală engleză. Marile oraşe ignorează şi desfiinţează acest raport. Mulţimea metropolelor nu poate discerne criteriul „gentlemenului" ea face o singură distincţiune, între aspectul bogă­ţiei şi cel al sărăciei. Iar pentru bogăţie cei din oraşe, nu recunosc nici o ordine ereditară. Eai provoacă la aceia numai invidie şi jalusie. E cred că aceia poate fi uşor castigata prin abilr tate şi noroc. Aceasta este cauza pentru care statul aristocratic este în pericol. încă nu e des­fiinţat dar 'vacilează pe temeliile sale.

Proba cea mai evidentă a aristocratismului etatic ri o procură obiceiul care conzistă în con-zideratea „servitorilor" statului ca-şi superiori celorlalţi cetăţeni. Această probă admisă, statul aristocratic englez il mai putem conzidera exis­tent dar nu pe aceleaşi temelii solide de până aci. Un secretar de stat, un ministru din Cabi­net, un magistrat nu mai sunt în conzideraţiu-nea publică ceiace erau înainte cu 30 de ani. Totuşi sunt încă mult mai mult de cât aceia car* au funcţiuni corespondente în alte ţâri. Prin excepţie universităţile, şcolile înalte — aceste organe atât de puternice ale statului aristocratic — conzervă prestigiul lor în acţiune şi nu ara­tă nici o indicaţie a defecţiune!.

Proximii zece ani vor aduce ei o progresi­vă cădere în desuetudine a tradiţionalului aris­tocratic, ajuns de pe acum in faza sguduitoare-lor injerenţe? Mă voi pronunţa numai pe ju­mătate. Eu pot afirma că există o decădere continuă a vechiului şi fundamentalului spirit aristocratic şi că însăşi generaţia mea va trăi destul pentru a-1 vedea dispărând Actual-minte noi ne isbim la masa de seară, în viaţa privată, în stilizare, în maniere, în perceperea tradiţiei de o atâta de crasă lipsă a tradiţionalu­lui în cât în epoca reginei Victoria ne-ar fi cons­

ternat şi indignat. Iar Camera lorzilor e ticsită-de oameni noui cari provoacă ilaritatea, Cu to­ate acestea dorinţa unei formule aristocratice, îrt spiritul englez este aşa de înrădăcinată încât eu nu pot distinge dacă vom avea o transformare numai sau chiar o desfiinţare complectă a vec­hiului aranjament. Eu cred că aristocraţia noas­tră va deveni piutocraţie cu toate efectele tragi-1

comice ale acestei metamorfoze. Că statul însuşi: va slăbi prin aceasta este imposibil s'o prevăd.

* * *

In fine, pentru elementul de politică eco­nomică, două puncte de vedere apar lămurit r-în primul plan toate eforturile engleze lind spre transformarea Angliei — uzină în Anglie — bancă. Această dispoziţie pentru moment, nu; este îndoelnică. Noi ne purtăm caşi Veneţia me­dievală şi alte state din vremea ei. Deoarece nu mai suntem producători, şi cum noi nu mai sun­tem nici singurii transportatori, devenim mal puţin în situaţia de a încerca controlul financiar,. chiar şi asupra Europei, ceiace mă face îngrijo­rat să nu atârnăm în scută vreme de conjuntu-rile delà New-York. Dar alt aspect mai puţin; învederat, al situaţiei economice, are o mai mare importanţă.

Capitalismul idustrial a făcut să nască o . Anglie în care factorul determinant este salarul şi ploblema urbană. Ţăranul a dispărut şi ţără­nescul însuşi, apanaj al peisajului rural, caută să se conformeze exintenţei marilor oraşe. Mul­ţimea nu se mai gândeşte la câştigurile fond­are ea nu caută de cât contracte de muncă şi remuneraţia suficientă. Consecinţa naturală (a-ceasta e soarta capitalismului industrial) : masa care nu trăeşte de cât din salar, nu urmăreşte de cât ridicarea lui, reducerea oarelor de mun­că, sau a se face plătită în întregime sau în parte de stat, aruncând o mulţime de sarcini (cari până aci o priveau) în cârca aceluia sub formă de cheltuieli de educaţie, de ajutor medi­ca) şt farmaceutic în c?z de boală, penziuni pentru bătrâni, văduve, orfani etc. Prin urmare, mai mult caşi toate celelalte naţiuni, noi suntem pre­gătiţi pentru socialismul de stat şi administraţia mecanică a tuturor prin fiecare.

In timpul acesta, rivalii economici ai Ang­liei fabrică din ce în ce mai mult obiectele pe-

cari Marea-Britanie singură le-a fabricat odini­oară. Sub regimul capitalismului industrial, răs­plata muncii sau ceiace îi revine acesteia, stan­dardul vieţii, oarele de repaus obţinute, oarele de lucru reduse constitue un „handicap" eres când în lupta între producţiunea naţiunii şi în aceia a concurenţilor săi.

Acest handicap se va diminua sau va creş­te la noi ? El se va augmenta. Raţiunea ne face să nu ne îndoim de aceasta. E posibil că sub-stituţiunea graduala a mecanismului bancar în producţiunea industrială să permită întrebuin­ţarea unui mare număr dintre aceia cari în tre­cut fuseseră meseriaşi, însă eu cred că e cu neputinţă să revedem în insula noastră munca ăntenzisă din trecut.

/. S. S.

Bugetul propagandei germane. In numărul din 21 Aug. a. c. al ziarului „L'hom-

:me libre" dl Pierre de la Chassaigne, sub titlul ,.ln Germania. Bugetul propagandei" ne dă următoarele da­te interesante dar tot atunci edificatoare asupra efortu­rilor extraordinare făcute de stat pentru menţinerea moralului naţional şi pentru păstrarea şi pe mai departe a aceloraşi ilusii „generale" despre Germania. Să nu fim surprinşi, atunci când Anschlussul va fi înfăptuit, căci iată Germania — care se încearcă în toate formele să dovedească imposibilitatea în care se găseşte de a piăti datoriile şi despăgubirile pagubelor pe cari le-a împrăştiat pretutindeni unde în decursul răsboiului ar­mata sa feroce şi-a pus piciorul cheltuieşte sumele de mai jos numai pentru propaganda.

„Guvernul Reichului este departe de sgâr. cenie cu privire la toate nevoile propagandei <jermane. O simplă examinare a cifrelor bugeta­re ne vor permite constatarea acestei dărnicii.

Iată-le. In bugetul Cancelariei sunt afectate desvoltării serviciului de informaţiuni interioare 1.484.000 mărci iar 580.000 mărci pentru cheltu­ielile serviciilor patriotice prevăzându-se pentru la anul o augmentare cu încă 40.000 mărci a acestor cheltuieli.

Dealtfel, generalizând, toate organele de propagandă au înregistrat o ridicare a creditului. Examinând cifrele de mai jos ne vom da sea­ma de colosalul sacrificiu al germanilor pentru propaganda.

Cheltuielile bugetare pentru propagandă la Ministerul Afacerilor Streine se repartizează: Cheltuielile secţiunii interministeriale a presei pentru salarii (fără al directorului) 144.000 mk. (mai pu{in caşi înainte cu 3190 mk.), lucrări suplimentare 277000 mk. (mai mult cu 77000 mk. decât în precedentul buget), lucrările personalu­lui auxiliar 608000 mk. (mai puţin caşi îna­inte cu 77000 mk.), lucrările de translaţiune 55000 mk. (un plus de 10000 mk. pentru anul acesta), pentru bibliotecă 69000 mk. (re­ducere cu 5000 mk.), indemnisaţii pentru stu­dii linguistice 350000 mk. (augmentare cu 200.000 mk.), pentru utenziJiile secţiei de presă 284000 mk. ('diminuat cu 357000 mk.), misiuni speciale 900.000 mk. (mai puţin cu 100.000 mk. de cât înainte), pentru trimiterea de experţi ger­mani în streinătate la chestionări agricole, fores­tiere, ştiinţe sociale şi cultura germană 450000 mk. fondul secret 8.000,000 mk., pentru seminarul limbilor orientale la Berlin 140 000 mk, pentru institutele arheologice din Roma şi Athena 504,000 mk. (augmentat cu 166.300 mk.), pentru institutul Egiptologie din Cairo 65.500 mk. (aug­mentat cu 2500 mk.), pentru desfăşurarea şi dez­voltarea relaţiunilor stientifice, umanitare, cultu­rale cu streinătatea 6.000,000 mk. (augmentat cu 1.300,000 mk. augmentare cu 580.000 mk.) Ser­viciul de informaţiuni din streinătate 2.760,000 mk. (augmentare cu 260.000 mk), pentru des-voltarea serviciului de informaţiuni economice 500,000 mk. (credit nou) Intre subvenţiunile ca­ri nu au mai fost reinoite putem găsi cele 50000 mk. acordate până acum Ligei germane pentru Societatea Naţiunilor.

In bugetul ministerului de interne credite de aceste sunt deasemia numeroase. 17075 mk (augmentat cu 1575 mk.) pentru serviciul de in­formaţiuni, 1.200,000 mk. psntru promovarea ştiinţelor şi a artelor, 500.000 (credit nou) pen­tru desvoltarea asociaţiilor şi a lucrărilor de utilitate generală, 177.500 mk. (augment 16.500 mk.) pentru muzeul german din München, 198.300 mk. (diminuat cu 3900 mk.) pentru mu­zeul german din Nurenberg, 65,470 mk. (augmentat cu 2090 mc.) pentru muzeul de anticităţi roma­ne şi germanice din Mayence, 143.160 mk. (un adaus de 7160 mk.) pentru biblioteca germană

OBS6RVATÖRUL 195»

(Deutsche Bücherei) din Lipsea, 60.000 mk. (credit nou) pentru Şcoala de înalte studii poli­tice (Deutsche Hochschule für PolitiK). 222,035 mk. (un adaus de 2818 mk.) pentru serviciul de emigrare, 513.661 mk. (augmentare de 62,270 mk.) pentru archiva Reichului 133.409 mk. (augmen­tat cu 31958 mk.) pentru oficiul de cenzură ci­nematografică din Berlin şi München, 2.500,000 mk. pentru Technische Nothilfe. Intre cheltuielile abandonate găsim cele 5.000,000 mk. acordate operelor de asigurare ale ştiinţei germane şi ce­le 910.900 mk. pe care le primea Societatea , împăratul Vilhelm".

Mai sunt încă acordate 15000 mk. pentru Institutul de Istoria artelor din Florenţa, 3.000,000 mk. pentru ajutorarea studenţilor, 1.500,000 mk pentru subvenţionarea operelor culturale în ser-, viciul germanismului, 15.000,000 mk. pentru se­curitatea teritoriilor de frontieră amenajate în cultura lor într'un mod special.

In bugetul pentru teritoriile ocupate vom găsi 3 milioane mărci afectate susţinerii culturii* germane pe aceste teritorii, 4200,000 mărci pen­tru populaţia învecinată frontierei Saar, cari îşi> primeşte salarul în franci, 800.000 mk. pentrut desvoltarea economiei şi a muncii, 500.000 mk.. pentru călătorii de studii în streinătate.

In bugetul ministerului muncii găsim 60000» mk. afectate informaţiuniior de legislaţie socială, politica uvrieră din statele streine, 780,000 mk. destinate la favorizarea exportului prin diminu­area acordată taxelor de credit ale exportatorilor

Intre cheltuielile ne reinoite, notăm 850.000 mărci la dispoziţia personalului conzular, 900.00Q' mk. pentru misiuni speciale, 8 milioane mărci» acordate până aci din fonduri secrete pentru amenajerea iredentismului german, 100,000 mk.. acordate pentru încurajarea propagandei ger* mane prin cinematograf".

/. S. S.

BULETIN LITERAR Problema bacalaureatului

Vinovaţii de Paul I. Papadopol

Credem împreună c DI Papadopol ca între cauze­le multiple ale nereuşitei bacalaureatului intră şi educaţia de acasă. Atâtea sunt motivale pentru cari bacalaureatul ne-a redat o icoană atât de îngrijorătoare pentru generaţia ca­re ne urmează, încât cu siguranţă fiecare candidat a avut parte de careva dintre ele. Intre toate însă Educaţia de* acasă, necesită o mai temeinică lecuire. Această ignoranţă şi nepăsare a părintelui modern vedem că se răsbună, cu timpul, asupra societăţii întregi.

inregistrăm cu deosebită bucurie preocuparea reda­tă atât de clar şi exact, corespunzând realităţilor, a Dlu-Papadodol. Din no. delà 16 Oct. 1928 al ziarului „Cuvân tul" reproducem articolul de mai jos.

2. Vinovat este — cred, — în cele mai multe cazuri, educaţia de acasă. E o constatar» pe care o lume întreagă, o face din observarea zilnică, organizata sau accidentală. Se pare că o bună parte dintre părinţii de azi (ajunşi părinţi prin cine ştie, ce scăpare din vedere), îşi răsbu­nă, fie lăsându-şi copiii în părăsire, fie dându-îe o educaţiune cu totul nepotrivita şi firii lor,

şi îngaduinţelor şcolare. Şi lucrul se întâmplă-normal: ducându-i peste tot cu ei, făcându-i săi asiste la scandaluri, scene de gelozie sau scene lubrice, fumând şi tatăl şi mama în faţa lor, fle-cărind, clevetind ori intrigând, înjurând şi bă— tându-se, minţind, înşelând sau fraudând ba chiar: vorbind de rău pe profesori.

Dovezi : cercetaţi cafenele, bodegile şi gra­dinele de vară şi vă veţi mira, văzând că ace­astă educaţiune începe să li se însămânţeze din chiar vârsta subşcolară. In felul acesta, băiatul încă din primele clase ale cursului superior de liceu, capătă, delà părintele său, de ziua ono­mastică, tabachere de argint şi ţigaret de chih­limbar, ocaziunea la care noi, cei eşiţi mai bine de 15 ani din liceu, căpătăm câteva cărţi, o că­limară de cristal sau numai (după punga părin­ţilor), o . . . mângăiere.

Cât despre fată, ea este purtată încă de vreme, în cele mai pretenţioase toalete, dată pe mâna cinematografului şi cinematografiştilor, în­credinţată tinerilor vânători de situaţiuni şi cu moravuri îndoelnice, înghiţită, fără milă de so­cietatea saloanelor şi a dancingurilor, «unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate».

Natural că aceşti copii, astfel crescuţi, şi «jarantân-li-se promovarea prin sistemul de in­tervenţii preconizat mai sus, vor da cea mai pu­tină importantă cärtii. Nu se vor ocupa decât ioarte puţin, de tot ce priveşte şcoala, îşi vor face temele de mântuială (când le vor face), vor învăţa pe apucate, (când într'adevăr vor avea ca­pul la învăţătură), se vor pregăti din auzite, după rezumate şi pe dibuite, se vor multami cu cel mai puţin şi, îndeosebi, nu vor ceti.

Este o gravă constarare pe care am făcut-o şi care, natural se onorează chiar când ştiu că se vor prezenta la un bacalaureat, nu mă gân. dese la materia, propriuzisă, asupra căreia mă Aroiu opri mai jos, dar constat cu durere că ti­neri candidaţi, în această epoeü fragedă a şco­larităţii lor când registrul lor sufletesc este atât de fragil, nu au curiozitatea să-şi confirme sau să-şi completeze datele căpătate, din explicaţiu-ni şi manuale, prin aşa zisele lecturi în afară •de şcoală.

Vedeţi : nu au curiozitatea ! Acesta e ade­vărul şi el se explică uşor ca o urmare fatală, a educaţiumi superficiale, de salon de proză, de examen lumesc — ce li se dă sau pe care, în lipsa altuia, şi o* fură singuri prin imitaţie servilă.

Nu au curiozitatea să-şi controleze datele — lucru care-i face, mai ales, să nu citească, timpul fiindu-ie ocupat cu aranjamente de alt stil, cu lovituri, conquiste, distracţii, sport sau cu percurgerea de 15—20 de ori a aceleiaşi frânturi de stradă principală vinovată, cu sau fără tovărăşie.

Şi lipsa de grije a acestor părinţi merge» chiar mai departe : lasă pe copii de capul lor» li încredinţează boneldr şi servitoarelor delà ca­re, deprind cele mai detestabile apucături, nu le controlează munca, le rezervă apartamente, nu s conştienţi de ora culcării sau a mesei lor, îi lasă într'un fel de autonomie care nu i poate duce decât la ruină şi la dezastru.

Doriţi, voi părinţi, rezultate mai bune, la bacalaureat ? Smulgeţi-vă fii şi fiicele din acel ucigător angrenaj social, din ghiarele acelui moloch nesăţios în vraja căuria i-aţi aruncat sau i-aţi părăsit, îndreptaţi spre lucruri serioase, spre respectul şcoalei şi adevărata valoare a ce­tăţeanului, dar mai ales — nu i mai lăsaţi să şi

prăpădească bunătate de vreme, asistând la ne­ruşinări le voastre, sau ale altora — ci puneţi-i serios şi temeinic să cetească.

Dreptul de autor, de : Dr. Ion Sălăgianu.

In măsura în care progresul technic a fa­cilitat reproducerile şi multiplificarea, de o parte, de alta, devenind o creaţiune artistică un isvor de câştig şi înbogăţire pentru aceia cari ştiu să-o servească şi împărtăşească societăţii, che­mată în cele din urmă să judece valoarea apor­tului care i-se prezintă, dreptul autorului a tre­buit apărat penttu a beneficia în primul rând lui şi numai prin cedare, altuia.

Arta sobră şi mărginită la abia câteva po­sibilităţi de manifestare în vremea celor dintâi întruchipări (pentrucă astăzi lumea cere artă — frumos, pretutindeni şi pentru toţi) o creiau putini.

Iar aceşti putini conform aranjamentul so­cial de atunci erau umili şi anonimi sclavi, ser­vitori (mai târziu) sau protejaţi senioriali cărora o existenţa asigurată, la vila delà ţară, în saloa­nele castelului sau în chiliile mănăstirii le sa­tisfăcea aşteptările şi ambiţiile. Când se întâmpla ca stăpânul să fie un mecena (chiar neînţele­gător şi ursuz) măiestrul a găsit mai mult de cât a aşteptat.

Multe secole s'a menţinut acest stadiu care trădează o apreciare destul de comună pentru cei cari creiază prin inteligenţa sau talent.

„Abia la 1878 s'a ţinut la Paris sub pre­zidenţia lui Victor Hugo cel dintâi congres pentru protegiuirea proprietăţii literare şi artis­tice, organizat de Asociaţia franceză pentru artă şi literatură". ('Analele Academiei Române seria II. tom. 29, 1906—1907 memoriile secţiunei is­torice.) Preocuparea Asociaţiei franceze a fost găsita atât de necesară şi de urgentă încât deja anul următor — 1879 — a fost convocat congresul internaţional din Londra cimen-tându-se solidaritatea spiritualităţii universale în apărarea proprietăţii roadelor sale. In 1881 Ia Wiena. Anul următor la Roma şi de atunci la Geneva, Madrid, Veneţia, Paris, Londra, Milano»

Anvers s'au succedat în fiecare an aproape, în­tâlnirile organizaţiilor internaţionale pentru a-părarea drepturilor autorului.

In anul 1906 la Bucureşti la congresul in­ternaţional pentru proprietatea literară şi artis­tică s'a eliberat proiectul cel mai sistematic, mai perfect, cunoscut până atunci, care devenind le­ge în toate statele reprezentate la congres ar fi realizat siguranţa şi paza creaţiunilor artistice — de multe ori atât de uşor insuşibile de specu­lanţi sgârciţi.

Mult timp „această proprietate a fost soco­tita caşi aparţinând tuturora caşi căldura soare­lui" zice în darea lui de seamă despre congresul delà Bucureşti, istoricul Xenopol, reprezentant al României. „Este într'adevăr o nedreptate ca să se dea (reprezinte) stingerea pe vreo 20 de ori în şir, şi că Nunta lui Ţopârlea, (două piese mult gustate de public pe atunci), să facă gră­dina plina de vreo 15 ori, traducerile romanelor franceze să se vândă în toată ţara şi autorii^ adevăraţi al tuturor acestor produse literare să nu se înfrupte cu nici un ban din încasările realizate de aceia ce şi le-au însuşit pe nedrept" (vezi raportul citata

Pentru 1914 congresul a fost proiectat la Lipsea. Răsboiul mondial l'a zădărnicit. Asoci­aţia internaţională pentru apărarea drepturilor autorului, n'a pregetat însă în decursului mari­lor măsurări de forţe ale popoarelor lumii ci atunci când pacea fu încheiată în tratatele delà, Sf. Germain şi Trianon au fost prevăzute speciale stipulaţiuni referitoare la acest arzător aranja­ment internaţional.

înainte cu câteva săptămâni, ciclul cong­reselor din primii ani ai febrilei activităţi fu re­luat prin deschiderea congresului delà Belgrad, sub inalta protegiuire a regelui Alexandru şi Poincaré.

Noi românii — cu eficacitate pentru teri­toriul vechiului regat — avem o lege pentru; proprietatea artistică „încă din anul 1862 votată; şi promulgata pe timpul lui Cuza Vodă". In pro­vinciile alipite au rămas în vigoare legile stă­pânirilor anterioare. Unificarea trebue să urmeze, promovând unitatea care în acest domeniu — mai mult caşi în ori care — ar fi dorită pentru întreg globul pământului.

ISTORIE

Contributjuni antropo-geografice la autochtonia Românilor în

Valea BeiuşuluL Mulţi poate, dintre aceia cari vor ceti titlul

acestui articol, vor aştepta să găsească în el o dată prerisă sau cel puţin aproximativă, la vechimea noastră, a Românilor, în această vale» Aşteptările domniilor lor însă, nu vor fi satisfă­cute, deoarece delà început sunt silit s ro spun, că de date, în ce priveşte, vechimea noastră, nu-numai în această vale, ci şi prin alte ţinuturi locuite de Români, nu se poate vorbi. Fiindcă vechimea noastră în cetatea de munţi a Carpa-ţilor şi în văile cari se desprind din ei, este din vremuri când strămoşii noştri încă nu începură să lase urme scrise, ci urmele lăsate de ei le descoperim azi prin satele noastre, la ţăranii şi

Şl ARTE ţărancele noastre, în firea lor, în datinile lor, în casa lor, în uneltele lor, în cusăturile lor şi în alte mărunţişuri, la cari nici nu ne gândim.

Pe de altă parte, scopul meu, aici, nu este de a arăta cât suntem noi de vechi în această vale, ci cu ajutorul documentelor vii, ce le-am găsit prin satele noastre, să arat, dacă noi sun­tem mai vechi ca Ungurii ce locuesc în acelea câteva sate înşirate dealungul Crişului Negru, sau ei au fost primi cari au descălecat această vale şi noi am venit numai în urma lor, aşe-zândune ca iobagi pe moşiile lor, cuminecarea să dovedească fără rezultat însă, câţiva dintre oamenii lor învăţaţi.

Ajunge să faci o singură plimbare cu tră­sura, sau pedestru prin satele din jurul Beiuşu-lui, pentru ca să-ţi dai singur seama de deosebirea ce există între satele locuite azi de unguri, de pe lunca Crişului, şi între satele româneşti în-

dosite prin vài, sau cocoţate pe dealuri. Celea dintâi, cu străzile lor largi, par'că trasă de ingi­neri, cu casele lor mari, aduse până la stradă şi bine aliniate, par'că îţi spun ca sunt locuite de oameni mai înstăriţi, veniţi din locuri unde terenul permite construirea de sate mari şi re­gulate. Iar celea din urmă cu străzi întortochiate strâmbe, urmărind cursul vreunei ape curgătoare •sau vre'un drum, cu căsuţele lor mici ridicate uneori la întâmplare, sunt adăpostul unei po­pulaţii nevoiaşe, cari din timpuri străvechi deţi­ne aceste plaiuri, cei mai mulţi clădinduşi şi azi casele după sistemul acela primitiv moştenit delà strămoşi.

Celea dintâi sunt satele ungureşti iar celea din urmă satele româneşti.

Ungurii dupăce au cucerit toată câmpia -ungurească şi s'au aşezat definitiv în ea, s'au •gândit şi la cucerirea ţinutului numit de ei ,de dincolo de păduri" adecă ţinutul Ardealului, la •care nu puteau ajunge, decât trecând prin văile cari prim cursul lor formau un fel de drum de legătura, între ţinutul Ardealului şi câmpia un­gurească. Intre aceste văi era şi valea Beiuşului, care încă de prin suta a XIII-a ajunge să fie su­pusă stăpânirei ungureşti, ear de prin suta a "XlV-a ea începu să fie chiar colonizată cu unguri. x )

Aceştia, ca popor ce s'a născut şi a trăit Tiumai în câmpie, la început s'a aşezat în partea şesoasă a văi, ceia ce se întinde delà Holod *pre Salonta şi Oradea, şi numai mai târziu au pătruns înlăuntru, făcând un salt bun, delà Ginta până la Uleac, ferându-se par'că înadins de va­lea strâmtă a Crişului din defileul delà Şoimi Urviş şi Borz, mediu geografic, impropriu etni­cului şi rasei lor turanice

Aşadar Ungurii ca popor de stepă, veniţi din câmpie, au căutat şi aici locurile cu carac­tere similare celora de unde au venit, deţinând ilocurile mai plane, mai şesoase, căci numai aşa ne putem explica cum acelea câteva sate ungu-Teştl din basinul Beiuşului — cu excepţia satu­lui Remetea — sunt toate aşezate în imediata apropiere a Crişului, unde terenul prezintă mai multe caractere de stepă, aşa cum cerea iustine­

le Vezi Dr. C. Pavel : Şcoaleledeîa Beiuş pa^. 27.

tul lor moştenit delà strămoşii a căror viaţă s'a scurs prin stepele Asiei şi ale Panoniei.

Din celea 6 sate cu populaţie mixta, româ­nească şi ungureasca, din basinul Beiuşului, nici unul n'a fost la origine sat unguresc, ci Ungurii au fost aduşi aici, deodată cu zidirea cetăţii delà Finiş, pentru a forma garnizo­ana ei'.

Cam acelaş lucru l-am putea spune şi de­spre Tărcaia, singurul sat curat unguresc din basenul Beiuşului. Nu cunosc până acum nici un document care sa destăinuiască originea a-cestui sat, Dar şi până la găsirea lui, bazat pe caracterele geografice ale împrejurimii şi mai ales pe calea antropogeografice ce ni-Ie prezintă prrtea superioara a satului, de unde cu sigu­ranţă, s'a desvoltat Tărcaia, în direcţia Crişului, pot să afirm, că am găsit un fapt care pledează pentru originea românească a Tărcaiei, de unde Românii au fost cu încetul scoşi de către Ungu­rii ajutaţi în opera lor de desnaţionalizare chiar şi de administraţie.

Examinaţi bine celea 6 sate cu populatte mixtă : Uilacul, Şoncuiuşul, Ioănişul, Finişul,Neg­rul şi Remetea, şi fără multă greutate veţi pu­tea deosebi partea românească de cea ungure­ască a satului.

Românii ocupând şi azi ca şi la început, partea accidentată a locului, căci locul din vak fiind mai roditor era cultivat, — cu acelaş sis­tem primitiv de clădire ce-1 găsim prin satele curat romaneşti dând părţii lor de sat un ca­racter deosebit de restul locuit de Unguri. Aşa că, regula antropogeografica, după care recu­noşti originea vreunei aşezări omeneşti, pornind totdeauna delà populaţia cea mai săracă, care nu s'a putut deplasa, rămânând locului, se con­firmă şi în cazul satelor noastre, cu populaţie mixtă, din Valea Beiuşului.

Un învăţat ungur, care are pretenţia de a spune, că a studiat bine regiunea noastră, în­cearcă să dovedească, că noi Românii am venit aici în urma ungurilor şl încă abia 150—290 de ani dacă au trecut — zice el — de când ne-am coborât din munţi şi ne-am întemeiat satele noastre, dupăce populaţia ungurească a

2.) Vezi o. c. pag. 23.

îost decimată prin luptele cu Turcii şi a căror sate părăsite le-am ocupat noi Românii*.

Oricine ar ceti cartea acestui învăţat un­gur, delà început ar ii izbit de contraziceri, cari ii distrug temelia întregului studiu, făcâudu te sä observi neseriozitatea ştiinţifică, scotându-ţi în relief la tot pasul şovinismul plin de falsitate la care a recurs pentru a dovedi autohtonia lor în locurile cu cari nu au nici înclin nici fnmâ-nec. Căci ştiut este, după cum am arătat şi mai sus, şi dupăcum spune chiar D lui, că satele ungureşti sunt clădite după un plan bine stabi­lit, aşa cum sunt satele din câmpie, ear celea româneşti chiar şi în locuri mai plane au forma satelor de munte. Dar dacă D-lui spune, că Ro­mânii au coborât în vale în urma Ungurilor de­cimaţi prin luptele cu Turcii, penîruce nu s'au coborât în satele părăsite de unguri? pentruce ei n'au clădit sate noui după modelul satelor ungu­reşti rămase sau distruse ? şi pentruce au persis­tat să clădească sate> tot după vechiul lor sistem întrebuinţat în munţi?

Pentrucă nu Românii i-au găsit pe Unguri aici ci Ungurii pe Românit dr^pt dovadă ne stau chiar şi satele ungureşti, cum este exemplul Tărcaiei, care în partea lui superioară are mai multă asemănare cu un sat românesc, decât cu unul unguresc.

3.) Dr. Györffi Istvân : Del Bihar fatvai és èpit-hczésci,

Corneiiu Mezea. profesor.

PORUNCILE SUPLEMENTARE ALE PRESE! BUNE.

Fiecare cetitor al Observatorului trebuie să se a b o n e z e !

Fiecare abonat al Observatorului să-i câştige alţi a b o n a ţ i !

— Hârtia. — Cele dintâi mijloace de scris. Papirusul

egiptean.

Deia apariţia lui pe pământ omul a simţit instinctiv nevoia împărtăşirii altora de o parte, de alta a lăsa mărturie trecutului descrierea U-nor fapte la care a luat parte, mai mult sau mai puţin norocos. Acest „comunicativ" al fiin­ţei umane — chiar din aceste începuturi puţin cunoscute — a avut la îndemână pentru exer­citare, o mulţime de mijloace.

Intre aceste găsim, pentru păstrare viitoru­lui sau pentru trimitera la distanţe mari, scrisul. Să nu ne închipuim însă că'ntotdeauna scrisul a fost un lucru atât de facil, comod şi plăcut, cum îl avem astăzi. Străbunii nostru cu stiluri ascuţite gravau în lemn tare, oase, pietre, me­tale sau ceară, semnele, formele cari reprezen­tau gândirea. Plinius aminteşte că babilonienii, şapte secole de-a rândul, au scris pe tăbli de ţigle observaţiile lor astronomice. Tăbliţe de a-ceste se găsesc şi astăzi în multe muzee euro­pene. Deasemenea Chaldeenii, — cu 2000 de ani înaintea lui Cristos — scriau pe table de pă­mânt ars. Mai târziu egiptenii, grecii întrebuin­ţau acelaşi mijloc grafic. In acelaş timp tablele de bronz, aramă şi plumb se întrebuinţau la scrisuri destinate unei îndelungate păstrări. Ast­fel cele mai vechi hărţi au fost găsite gravate pe plăci de plumb sau bronz, caşi aceia a lui Anaximander din Milet, contimporanul lui Xe-nophon şi discipolul lui Thaïes (a. cr. 2500 ani)-

Vechi inscripţiuni au fost găsite şi pe tăbli de lemn. Epitaful regelui egiptean Mykerinos, găsit în a treia piramidă deia Memphis, e gra­vat în lemn şi are vechimea a multor mii de ani. Legile lui Draco au fost scrise — cel pu­ţin aceasta' este crezarea generală — pe table de lemn, cum de altfel şi romanii îşi scriau legile până când nu ajunseră în întrebuinţare table­le de bronz.

Scrisul, care era executat cu atât de primi­tive şi neidonee mijloace, nu putea să serveas­că scopului urmărit printr'ânsul, şi rămânând departe, în urmă, mâna de gândul şi inspiraţia autorului, creaţiunile „literare" (in senzuî de li-

itera) se mărgineau la concise sentinţe şi îoatte scurte opere.

Iată de ce omul, împins de o necesitate a spiritualităţii sale, a căutat să născocească in­strumente mai apte şi mai corespunzătoare pen­tru scris. Au fost înlocuite tablele de pi3tră lemn, metale cu piei de animale, scoarţe şi frun ze de arbori, între cari frunzele palmierilor făceau cel mai bun serviciu. Pielea tăbăcită din cele mai vechi timpuri era întrebuinţată la scris de către popoarele Asiatice, apoi la greci, romani, celţi. israeliţii pe vremea lui David fa. Cr. anu* 1050) aveau cărţi scrise pe piei, iar după Hero-dot Ionienii „de când se pomenesc" au scris numai pe piele de capră. înţelegerea încheiata intre Gabinieni şi Romanii regelui Tatquinius a fost scrisă pe pielea acelui taur, care din aceia ocazlune a fost adus jertfa de mulţumită zeilor

îndeosebi vechii Ionieni întrebuinţau piei de animale pentru a scrie pe ele. La chinezi era cunoscut, de multă vreme surogatul de hârtie ba chiar şi cartonul. Apoi epiptenii şi grecii nu au rămas la pieile animalelor şi scoarţa arbori­lor ci deseoti au recurs şi la pânze pentru a scrie pe ele cu penele şi nu cu stilurile ascuţite în trebuinţate pâna atunci. In sarcofagele mumiilor egiptene au fost găsite bucăţi foarte fine de pânză, cari erau în întregime împestriţate cu hierogli­fele scrisului egiptean. Deasemenea Llvlus, isto riograf roman, scrie că samniţii, ceremonia­lul serbărilor cari rrecedau războiul pornit contra romanilor, le aranjeau după un vechi ritual scris pe pânză. împăratul Aurelian, faptele sale cari s'au perindat în cei 50 de ani ai do­mniei lui, a pus să le scrie pe pânză. La persi şi chinezi adeseori se scria pe ţesături de mă-tasă.

Trecerea delà surogatul natural de hârtie la hârtia propriu zisă sa făcut cu siguranţă în A-sia - - şi anume în Datte răsăriteană a acestui

.continent — într'un timp când europenii nu ştiau nimic despre aceasta. Chiar înainte de Cris­tas cu 2000 de ani chinezii fabricau o hârtie convenabilă, din bambus şi din lână precum şi dintr'o mulţime de plante cultivate anume pen­tru acest scop. Iaponezii deasemenia în aceleaşi vremuri îndepărtate, cunoşteau aceiaşi hârtie foarte corespunzătoare destinaţiei sale. Cultura chineză — japoneză a putut să progreseze cu

paşi uriaşi având în serviciu un instrument a-tât de eficace în acelaşi timp în care, pentru multă vreme, popoare cu pieile şi tablele lor de lemn dibuiau, rămânând în urmă. Mii de ani au trecut astfel. In fine egiptenilor le-a reuşit să descopere „papirul". Nu e vorba de hârtia fa­bricată din resturi de îmbrăcăminte (şi în ge­neral ţesături) ci de cea prelucrată din membra­nele plantei papirus, care caşi trestia şi stufă-riile, creştea de a lungul râurilor sau în locuri mlăştinoase pe întinderi mari, formând uriaşe păduri. Această plantă, despre care Strabo 'cre­dea că vieţuieşte numai în Egipt şi în Indii se găseşte şi în Sicilia, Siria ba chiar şi în Cala­bria. Această plantă la locuitorii ţinuturilor un­de vieţuia a avut întrebuinţări multiple. Pliniu şi Guilaudin amintesc că papyrus-ul făcea servicii de îmbrăcăminte, alimentare, medicale etc.

Papyrusul egiptean (charta aegyptiaca) era prelucrat din membranele plantei cari în jurul tulpinei în măsura în care se apropiau de mij­loc erau mai fine. Aceste ' membrane erau des­făcute cu Instrumente ascuţite de planta încă crudă (neuscată), apoi după o spălare şi presa­re foile obţinute in mărimea dorită erau lăsate să se uşte. De pe o tulpină se puteau desface circa 20 valuri de membrane cari erau numite scapus. Hârtia astfel pregătită era numită biblos, cuvântul grecesc din care derivăm astăzi toate „accesoriile" cărţii.

Această hârtie foarte corespunzătoare scri­sului, nrocurând mijlocul ideal şi mult căutat pentru promovarea exigenţelor intelectuale de cari era lipsită omenirea numai şi numai din cauza aceasta, a ajuns o bogăţie incomprehen-zîbilă a Egiptului. Firmus un fost stăpân al a-cestei ţări a putut cu drept cuvânt să se mân­drească pe acele vremuri, zicând că are atâta hârtie încât ar putea întreţine din valoarea ei o armată.

Când a ajuns omenirea la cunoaşterea a-cestei calităţi atât de idonee pentru obţinera hâr­tiei a plantei papyrus, când procedeul de pre­lucrate a aceleia a fost găsit, iscodit şi de că­tre cine? Vom vedea cuvântul cercetărilor isto­riei în această direcţie în numărul viitor al re­vistei noastre.

(„Din istoria descoperirilor şiin-venţiunilor" de Dr. Ludovic Bàr-docz) prelucrare de /. S. S.

SCHIŢE Louis Pastor

Marele istoric german, devenit director al In­stitutului istoric la Roma, diplomat reprezen­tantul Austriei, a murit la Viena, săptămâna tre­cută, în al 75-lea an după o viată închinată, pe dea întregul, adevărului istoric.

Ca de obiceiu ştiinţa sa de tot obiectivă a întărit credinţa şi operele sale vor rămânea ca un monument de imparţialitate ridicat gloriei Bisericii romane.

Istoricul Papilor era cunoscut în întreaga lume. a intelectualilor: cu ocasiunea, iubileului său (31 Ianuarie 1924) distincţii academice îi so­siră din toate universităţile şi profesorul Den­te i îi prezentă o adresă iscălita de 800 de sa­vanţi, din Europa şi America.

Născut la Nachen (31 Ianuarie 1854) fù cel mai iubit elev a eminentului profesor Janssen <a cărui celebră. „Istoria poporul german" a con­tinuat o el.) Devenit profesor de istorie Ia Uni­versitatea de Innsbruck (1887) începe să cerce­teze cele mai renumite biblioteci din Germania, Franţa şi Italia.

La biblioteca vaticana (deschisă de papa Leo XIII pentru toţi savanţii din lume) găsi şi mai multe documente şi aşa începu monumen­tala sa: Istoria Papilor delà sfârşitul Evului mediu (1417—1800) tradusă în limbile franceza, engleză, italiană şi spaniolă. Sunt aproape 20 mari volume unde vedem ca într'o oglindă, via­ţa politică, religioasă, artistică, ştiinţifică, indus­trială şi comercială a metropolei Apusului timp de trei veacuri, în clipele sale de crisă; totdeau­na scurtă, precum în epocile sale lungi şi glo­rioase de activitate strălucită şi roditoare.

Imparţialitatea sa l'a pus în inaltă stimă între profesorii protestanţi.

La Congresul istoricilor americani, Ia Co­lumbus (Ohio) Dr Giulday spunea în lauda lui: „L. Pastor a demonstrat prietinilor şi duşmani­lor Bisericii că adevărul singur e mare şi că singur triumfează": bare n'avem aici ecoul cu­vintelor Papei Leo XIII, când deschidea archi-vele Vaticanului strălucitului profesor: „Deplina

lumină a istoriei numai binelui şi mărirei Bise­ricii poate contribui."

Iată un exemplu strălucit. După ce Pastor a notat, fără milă, scăderile private ale papei Ale­xandru VI Borgia, încheie monografia sa cu se-renitatea istoricului bine informat, scriind urmă­toarele: «Fapt demn de remarcat, în chestiunile pur religioase, papa Alexandru VI n'a dat oca-sie la nici o critică întemeiata. Şi niciodată duş­manii săi cei mai înverşunaţi n'au putut să for­muleze împotriva lui o acuzaţie precisă, care să fie de ceva însemnătate. Puritatea doctrinei reli­gioase rămasa neatinsă. Pare că Providenţa a voit să arate că, dacă oamenii sunt capabili de a păgubi Biserica, sunt incapabili să o distrugă.»

Kulturkampf ul iui Bismarck îndepărtă pe Pastor pentru totdeauna din luptele poli-tico-religioase, totuşi după răsboiul cel mare putu să vadă el însuşi prăbuşirea celor trei mari împărăţii cari micşorau mai mult iradiarea spi­rituală a Bisericii catolice.

E de regretat că ziarele noastre atât de in­formate şi de abondente (chiar pentru personali­tăţi şi opere de valoare mult mai reduse) n'au amintit, cum se cădea, viata, activitatea şi moar­tea unui atare savant, care a fost o personali­tate de un renume mondial.

A. MICU.

Prof. Victor Borlan. Decanul corpului profesoral delà „Li­

ceul Samuil Vulcan" — a cărui centenar a fost sărbătorit cu mare recunoştinţă şi afecţiune din partea întregului neam ro­mânesc, căruia de o sută de ani ia crescut conducători vrednici şi intelectuali integri — profesorul cu frumoasă activitate şti-enţifică şi pedagogică Victor Borlan, con­form prevederilor legale, fiind scos la penzie, din această ocaziune vom închina câteva rânduri acestui modest cercetător şi muncitor în domeniul ştienţific atunci când ia noi românii puţini simţeau îndem­nul şi erau ridicaţi pe înaltul piedestal al ştiinţei

Absolvent al facultăţilor teologice şi de ştiinţe delà Univ. din Budapesta s'a menţinut în cursul carierii sale profeso­rale la nivelul celor mai recente preocu­pări din domeniul botanicei şi geologiei, încă fiind student la universitate profeso­rul său Handken participând îa congresul Paleontologic din Berlin (prin anii 1889-93) şi întâlnindu-se acolo cu delegatul uni­versităţii din Bucureşti, Ştefănescu, acesta îl rugă să-i recomande savantul paleon­tolog, un român discipol al său, pentru a yeni în ţară să organizeze institutul pale­ontologic de pe lângă universitatea din Bucureşti. Handken recomandă pe Borlan. Dar modestul tinăr de atunci care avea pentru ştiinţă respectul datorat Dumneze­ului atot puternic, se simţea nevrednici şi prea umil servitor al acestui stăpân. Şî n'a plecat.

A venit să-şi trăiască anonim şi con­templativ anii hărăziţi, la Beiuş.

Din ocaziunea editării „Enciclopediei române" de Către singura înjghebare cul-traîă românească pe acele vremuri —

Astra delà Sibiu, profesorului Borlan i-a fost cerută colaborarea la diferite secţiuni ştienţifice, alăturea de alţi oameni de şti­inţă ai n o s t r u . Din cauza unei greşeli pe care s'au găsit colegii de ai săi să o susţină — e vorba de faimosul Berni Detre pentru care şi lui Diaconovici Loga is'au adus o mulţime de calomnii şi atacuri — Borlan mulţumeşte pentru onoarea ce i-sa făcut şi preferă să se retragă rămănând cu mândria unei admirabile polemici ştienţi­fice din care s'a ales cu triumful final.

Acesta a fost profesorul Borlan delà Beiuş viaţa lui întreagă. Asidu şi temeinic scrutător î n răzoarele ştiinţelor pe cari le-a îndrăgit şi expanziv apărător al ade­vărurilor lor indestructibile.

A scris în colaborare cu un alt pro­fesor delà Beiuş, Vasile Dumbrava o Is­torie naturală în două volume.

Din ocaziunea centenarului Liceului de băieţi, guvernul Ţării l'a distins cu înaltul ordin al României „Steaua" în grad de comandor.

/. S. S.

VIATA RELIGIOASA

Mijloace necesare pentru a păs­tra virtutea castităţii*).

P R E G Ă T I R E . — In partea întâia, vom considera, că apărătorii unei fortăreţe, au o anamită tactică, adecă reguli de conduită de urmat, fn momentul când sunt a-tacaţi. Tot aşa, este o (anumită) tactică în luptă contra ispitelor Demonului. Vom studia-o (arcij înaintea lui Dzeu. — In partea a două, vom adresa Preasfintei Fe ­cioara , o rugăciune, care arrr putea-o nnmi rugăciunea folositoare, sau rugăciunea complectă către Maria. In aceasta rugăciune mai întâiu expunem daterinţele (noastre) principale faţă de ea — şi apoi îi cerem da­rurile principale, de cari avem trebuinţa.

Să adorăm pe Dl, care a permis, Satanei, să se apropie de EI şi să-L ispitească, pentrucă să ne încurajeze în momente de ispită — şi să

*.) Traducere din cartea : ^Méditations sur les ver-1us religieuses* de Franc, edit .Bonne Presse ".Pari s.

ne înveţe cum să ne împotrivim. Să-L rugăm să ne ajute, ca să înţelegem bine, ce tactică tre» bue să urmăm, cum să ne împotrivim, când De­monul atacă curăţenia sufletului nostru.

Primul act (pas) înţelept pe caii trebue să-1 facă, acei cari păzesc o fordăreaţă, când se dă asaltul, este să nu se zăpăcească. — Dacă şi pierd prezenţa, sunt expuşi să comită, — în zăpăceala în care se găsesc, - stângacii cari le pot fi spre perire. Demonului, încă-i pla­ce să pescuiasă în apă tulbure ; primul lui şiret­lic, este să zăpăcească re cel ispitit, bine ştiind că dei va reuşi să lipsească sufletul de pace, şi calm, îl va conduce uşor la păcat. Deci, pri­ma regulă a tacticei noastre va fi, să nu ne zăpăcim nici-odată, oricât de violent ar fi atacul. Să ne păstrăm prezenţa, contăndla ajutorul lui Dzeu.

Al doilea act înţelept, o sentinelelor cari pă­zesc fortăreaţa, va trebui să fie; ca îndată ce observă primejdia, să dea de ştire şi să ceară ajutoare, aşa că venind vrăjmaşul, să afle pe fieca­re la postul său. Aceasta va trebui să fie a doua regulă şi pt. sufletul ispitit. Numai cu puterile proprii, să fie convins, că nu va putea resista. Tocmai pentru aceasta, îndată ce simte (sufletul) ispita, punându-şi toată speranţa în Isus şi în Maria, va trebui să se roage, să ceară ajutoare

> de sus. Şi.precum avantposturile cer ajutoare proporţionat cu primejdia pe care-o prevăd, aşa şi rugăciunea trebue ză fie cu atât mai stărui­toare, cu cât şi ispita este mai de temut.

Când s'a început asaltul împotriva unei fortăreţe, apărătorii, se răspândesc imediat de-a-lungul zidurilor, supraveghind toate accesele

•posibile, nizuindu-se să nu lase inamicului să câştige teren nici într'un puct şi nici un singur mement. Pentru a ajunge la izbândă, se folo­sesc de toate armele şi de toate mijloacele. A-ceasta trebue să fie a treia regulă şi pentru su­fletul, ispitit: să nu facă nici cea mai mică con­cesiune inimicului.

Pentru a putea pricepe mai bine aceasta datorie, să notăm că ispita are mai multe perioade. Astfel Eva s'a expus ispitei, ducându-se la po­mul cel oprit; frumseţea fructelor o ispitea, Ie privìà cu plăcere delectându-se — şi în urmă cedează, arătându-ne astfel, prin acest trist e-xemplu, că cele patru «timpuri" obişnuite ale picatului, sunt: Ocasiunea, inspiraţia sau suge­rarea demonului, delectarea sau plăcerea şi con sinţământul.

Ocasiunea în sine nu-i păcat, dacă nu-i prevăzută şi voită; in sugerare nui nimic de condamnat dacă voinţa nu consinte nici-un mo­ment; plăcerea însaş, nu-i o greşală dacă se găseşte numai în simţuri — şi dacă intelectul o respinge. Singur consi nţământul constitue pă­catul — şl gravitate lui este proporţlonată cu consinţirea, Să stăm deci, la pândă. Să nu fa­cem nici o concesiune. Aceasta este a treia re­gulă.

Uneori, aceia cari sunt atacaţi, află de bi­ne să iasă din cetate şi să ia ofensiva. Astfel sufletul când este atacat, nu numa că nu con­sinte cu ispita, dar face un act de dragoste, o

protestare generoasă, prin virtutea contrară. Ä-cesta este un m€tod excelent, când tentaţiunea este violentă. Dacă însă, este turburat numai de o tentaţiune uşoară, de-o mică molestare, mai bine este să arunci o privire la ceriu şi a nu-i da nici-o atenţiune. Astfel, cât priveşte curăţe­nia este totdeauna mai bine, — dacă se poate, — să dispreţueşti ispita, să-ţi abaţi gândul delà ea şi să fugi. — Suflete cucernic! A patra re­gulă îţi va fi deci: să fugi, să-ţi abaţi mintea delà ispită, iar dacă aşa nu vei putea răzbi, a-tunci va trebui să te împotriveşti cu îndărătni­cie, făcând — însă fără prea multă zarvă, — acte de fidelitate şi de iubire.

Dacă ispita a trecut şi dacă te-ai împotrivit cu folos, să nu te mândreşti, ci mulţumeşte Iui Dzeu, care te a ajutat să învingi. Dacă într'a-devăr at fost învins, nu-ţi pierde curajul, cere iertare, reîntoarce te la ajutorul lui Dzeu, şi mai ales fereşte-te de diavolul mut. Dacă eşti în vre-o anumită îndoială, n'o aprofunda, nu-ţi foloseşte comunică-o confesorului tău. Dacă în sfârşit, ai conştiinţa scrupuloasă şi dacă ai îndoieli, după ce ai cerut ajutorul Măriei, fii liniştit. Acesta este sfatul sfinţilor.

Rugăciune către Maria. Fecioară Preasfântă, Fecioară fără prihană, o Mai­

că Marie, mama Dzeului meu. Regina lumii, pro­tectoarea, speranţa şi scăparea păcătoşilor, la tine alerg astăzi, cu, cel mai nevrednic dintre oameni.

Te laud mai mult decât pe toate făpturile, O, pu­ternică Regină.

Iţi mulţumesc, pentrucă mi-ai mijlocit până acum, atâtea daturi, dar mai ales pentrucă m'ai scăpat de ia­dul pe cate de atâtea ori l-am meritat.

Te iubesc, o Stăpână prea graţioasă şi pentrucă Te iubesc, ÎJi promit că îţi voîu servi totdeuna cu cre­dinţă, şi că voiu face tot ce'mi stă în putere, să fac şi pe de-aproapele meu să te iubească.

Iţi încredinţez Ţie, toate nădejdile mele şi toată mântuirea sufletului meu. Primeşte-mă de servul tău şi ia-mă sub ocrotirea ta, o Maica milei.

Tu. care după Dumnezeu, eşti aşa de puternică, scapă-mă de toate ispitele, ori dă-mi putere, ca să le Înving pe toate până la moarte. Pentru aceasta te rog, o maica mea, ajută-mă să mă rog Ţie, când voi fi is­pitit, să mă rog Ţie după păcat, - dacă voiu avea vre-oda-tă nenorocirea să cad, să mă rog Ţie, în toate zilele vieţii mele, tn toate zilele să mă rog, aşa cum fac în acest moment, dă-mt darul să nu înceteze nicl-odată rugă­ciunea către Ţine,

Delà Tine implor, o adevărată dragoste faţă de Isus Chrisios. Delà tine nădăjduesc darul unei morţi bune. 0 , maica mea, în numele iubire! Tale către Du­mnezeu, Te rog ajută-mă totdeauna, dar mai ales în momentul din urmă a vieţii mele, nu mă părăsi, nu lă­sa să nu mă vezi mântuit, ca să laud în ceriu şi să preamăresc îndurările Tale în veci vecilor.

Din franţuzeşte :

P T- Maieiu.

Stigmatizarea Terezei Neumann din Konnersreuth.

Mii de oameni, ignoranţi şi savanţi, cre­dincioşi şi necredincioşi, medici şi psicologi, profani şi teologi, catolici şi protestanţi, se duc ca la un pelerinaj însemnat, la un obscur sat din pădurile Palatinatului bavares. Ziare, reviste, broşuri şi chiar cărţi întregi discută cazul, de tot excepţional.

Pentru satisfacerea curiozităţii legitime a ce­titorilor nostri — şi fără ca să intrăm în discu-ţiunea patologică, psicologica sau teologică — le oferim exposiţiunea faptelor, cât mai exactă după cum a scris-o Dr Alois Mager, profesor de psicologie ia Universitate de München.

Ca îndrumare şi lămurire trebue afirmat că faptele acestea, până acum nu pot fi înţelese fără „factorul religios" în aspectul său adânc creştin.

Tereza Neumann n'a luat nici un nutre • mânt solid de patru ani încoace, nici o beu-tură de doi ani, a luat numai şi numai sfânta cuminecătură (adică o ostie de tot mică) şi to­tuşi toate organele sale funcţionează normal, în fiecare Vineri pierde cam trei Mlogr- în tim­pul extasului său şi totuşi exat în cele şase zi­le următoare, recapătă din nou greutatea cons­tantă şi matematică de 55 de Kilogr.

Acestea toate sunt fapte. Oare n'ar fi Te­reza Neumann alt «crainiculsupranaturalului» ca Sfânta Tereza de Spania sau sfânta Teresa a Pruncului Isus. Oare nu s'ar putea zice şi des­pre experinţele sale mistice că sunt «ca docu­mentări aduse de către exploratorii unor conti­

nente inaccesibile» Pepetăm aici cuvântul filozo­fului american W. lames : «E vorba de a şti da­că stările mistice n'ar fi ferestre aeschise asupra, unei lumi de tot nouă.»

Cunoaştem multe suflete bune, adâncite în' preocupaţiuni casnice, financiare, industriale sau? technice (şi chiar pe intelectuali rătăciţi) şi vrem să le prezentăm faptele. Să binevoiască a se opri serios, a examina cu răgaz, sinceritate şi atenţiune, mâna lui Dzeu în câteva împreju­rări de tot rari şi mintea lor, sufletul, lor întreg-va descoperi poate chiai un mesaj personal sau cel puţin o solie cerească pentru alţii !

Tuturor oamenilor sinceri şi cu băgare de seamă le asigurăm şi noi, cu adâncă dragoste frăţeasca că «atenţiunea lucrurilor spirituale, crea~ ză valori lăuntrice care au o semnificaţie de ne­preţuit pentru viaţa noastră spirituală.

Să citim acum expunerea faptelor, făcută cu o scrupulozitate ştiinţifică de eminentul pro­fesor susnumit :

«E vorba de o simplă fată de croitor, pri­ma născută între zece copii.

Ea este astăzi în al douăzeci şi nouălea an din viaţa sa.

In tinereţe ea eră un copil bun şi pios* însă fără să aibă nimic însemnat din punct de vedere religios,

Părăsind şcoala poporală, ea întră ca ser­vitoare la o familie vecină. Acolo făcea lucrul servitorului, lucru uşor pentru ea deoarece era de o constituţiune fizică sănătoasă şi tare.

Ea avu o sdruncinare nervoasă în primă­vara anului 1918, din cauza oboselii prea mari după ce a ajutat la stingerea unui incendiu şi după ce a avut lesiuni la o vertebră lombară. Deaceea rămâne paralizată şi p-adă convulsiuni-lor şi cârcirilor în întreg corpul său.

Mai târziu i s'a adăugat o orbire comple­tă. Timp de şapte ani ea a stat culcată, în starea, aceasta, în mansarda casei părinţilor săi. Inmo-bilitatea patului îi provocă răni purulente. Ea găsi în religie un sprigin neclintit. Credinţa um­plu puţin câte puţin bolnava, cu o adevă­rată bucurie de a suferi. Se deprinse cu e-voţiune către St. Thereza a Pruncului Isus.

In ziua beatificării Sfintei în 29 Aprilie 1924 bolnava şi-a recăpătat pe neaşteptate vederea, iar în ziua canonizării sale, în 17 Maiu 1925, paralizia a dispărut tot aşa pe neaşteptate.

Putin mai târziu, ea fu vindecata, dintr'o violentă inflamatlune intestinală, prin o simplă aprlicare a unei moaşte de a Sfintei.

Aceste vindecări subite fură însoţite de a-pariţiuni luminoase, şi de o voce misterioasă care îi prezise un lung si dureros Calvar de su­ferinţă, şi prin suferinţele ei o misiune superi­oară pe lângă contemporanii săi.

In dată însă, îi apărură pe mâni, pe pi­cioare şi în coastă stigmatele patimii Mântui­torului.

Puţin mal târziu apoi semnele sângeroase din cununa de spini fură vizibile pe frunte.

Ea avu în acelaş timp, vederea extatică a iui Hristos suferind, care se repetă săptămânal delà aceia dată.

In Vinerea Mare, drama întreagă a Patimi­lor delà Grădina Gethsimani până la Calvar se desfăşură înaintea ochilor şăi extaziaţi. Şi astfel Thereza Neumann revăzu Patimile şi Moar­tea lui Hristos în fiecare Vineri şi delà 1925 încoace cu o forţă totdeauna mai intensivă. A-rătarea dureroasă începe Joi noaptea şi durează până Vineri la o oară după masă. Thereza nu este numai o simplă privitoare a dramei extati­ce; ea participă chiar la drama Patimilor. Ea nu poate să creadă, spre exemplu, că Jidovii să fie aşa de cruzi, să fi condamnat pe Hristos Ia moarte.

Ea nu vede în Iuda pe trădătorul căci ea crede că sărutatul pe care-1 dădu Domnului său era exoresiunea unei pretenii adevărate. Afară de Mântuitorul şi Maica sa, celelalte persoane ale dramei sacre ea nu le cunoaşte după nume­le lor. Ea aude vorbind limba aramaică sau sy-ro-caldaică (limba poporală din timpul Mântui­torului) şi poate repeta ceea ce aude, chiar nu­anţele între dialecte. Tot corpul său participă la Patimele lui Histos ranele sângerează coroana de spini îi striveşte fruntea, sângele îi isbucneşte din ochi, inima i se opreşte. Vinerea la amiazi la 12 oare 55, corpul deveni ţapăn ca de mort.

Pe când, până atunci trupul suferindei este

ridicat pe paf, în acest moment se prăbuşeşte pe periniţe. Numai după ceasuri întregi îşi re-vene îndeajuns pentru a putea povesti mamei sale şi preotului local ce a văzut, cu fraze joase şi incohérente. Ea se întreţine cu Hristos îi încredinţează diferitele intenţiuni şi îi cere noi suferinţe. Tot în acelaş timp dă dovadă că are facultate de a ceti secretele în inimile per­soanelor prezente şi absente. Fără nici un în-cunjur ea blamează greşelile de caracter ale in­divizilor, pe când în stare normală nu mai ştie nimic despe acelea. Extazul dureros nu este ne­întrerupt, între fiecare cinci grupe de suferinţe, corespunzând celor cinci mistere ale Rozarului, se intercalează pauze în timpul cărora ea se a-flă într'o stare mijlocie între extaz şi starea de veghiere normală. Câteodată această stare inter­mediară se produce în timpul celor cinci scene-Fapt de remarcat; extazul dureros nu are loc delà Paşti până la înălţarea la Cer, timp de pa­truzeci de zile, nici în Vinerile când sunt zile de sărbătoare.

Ceea ce este mai uimitor, este că stigma­tizata n'a mai luat nici un nutremânt solid delà 1923; nici un aliment lichid delà 1926, cu ex­cepţia ator două picături de apă pe cari le înghi-ţeste la Cuminecătura cu o bucăţică de Hostie sfin­ţită. Şi delà o vreme încoace se zice că nu ik nici celea doué picturi.»

Faţă de catari fapte, avem o ocazie bună de a deştepta credinţa în sufletul multor inte­lectuali rătăciţi în filozofie greşită. Oare n'ar fi aici pentru mulţi nefericiţi un mesaj ceresc de fericire personală, deoarece cine a gustat din dul­ceaţa prietenii cu Dzeu, a găsit un izvor nese­cat de mângăiere totdeauna la îndemână.

A. Micu.

Revista noastră nu e subvenţionată, de nimeni !

O susţineţi Dvoastre abonaţii şi cetitorii!

Plătiţi-vă abonamentele, cetitori Abonaţi-vă !

Biserica şi Statul. Dăm cetitorilor noştri să sc gândească

asupra graficului acestuia care ni 1 trimite un observator obiectiv :

Prima constatare.

„Statul (român), nu e creştin şi nu e ortodox, ci e pur şi simplu Stat modern, constituit în afara dreptului divin."

NAE IONESCU In Cuvântul din 27 Februarie 1928.

{După 8 luni) a doua constatare

„La Iasi s'a svonit că guvernul a pregătit un proect de lege, care vrea s ă priveze biserica de protecţia Statu­

lui - lăsând-o numai pe seama popu­laţiei".

In Cureatul din 18 Octomvrie 1928.

(Iară după 8 luni) ??!!> a treia constatare.

„Se decretează Separaţia intre Bi­serici şi Stat"

Monitorul oficial Mai 1929. Ce vor să facă, în împrejurările aces­

tea Biserica ortodoxă, Biserica unită, ş i . . . . sectele ?

• ) Deschidem coloanele revistei noastre tuturor cari au de comunicat despre această'importantă—şiprecum vedem azi sau mâine actuala — prefacere a destul da sbuciu-matei noastre vieti bisericeşti, pentruca să lămurim c a un ceas mai înainte acest „inevitabil" impas.

OBSERVATORUL*

CRONICA LUNARĂ

Dobrogea românească. Dobrogea care a văzut odată desfăşurarea

coloanelor strălucitoare, în soarele es, a legiuni­lor romane îmbrăcate, în zale de metal şi cu scuturi aurite, Dobrogea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea regelui Carol I. Împlineşte anul acesta 50 ani de consolidata stăpânire şi progres românesc.

* Provincie nepreţuită a întregiruhii regat românesc — în stema căruia doui delfini de aur o încadrează — viitorul neamula'1 o reclamă iar trecutul Iul a făurit drepturi de Indestructi­bil patrimoriu asupra pământului şi apelor ei.

Congresul delà Berlin care Ia 18?8 ni-a acordat-o în urma răsboiului nostra de inde­pendentă, aplecându se în faţa tradiţionalelor vi­

tejii ale soldatului nostru — străjer al creştinătăţii la porţile răsăritului. — Ni-au luat însă în schimbul ei sudul Basarabiei. In 1913 din răs-boiul balcanic adaugem Dobrogei de până atun­ci cadrilaterul bulgarilor înfrânţi.

Dar cei cinzeci de ani ai înstăpânirii noastre asupra acestui colţ de ţară nu l-au dat mult, nui-au dat atâta cât ne aşteptam, din tonalitatea pitorescului şi a caracterului neamului nostru. I-am dat progresul nostru technic, am trans­format-o în artera principală a producţiunii şi trudei noastre, în măsura desvoltării României agricole şi industriale moderne.

Gânduri de „jumătate de veac" pentru noi sunt aceste. Un excelsior indestructibil românesc în Dobrogea românească pe care au năpădit-o prea împestriţate noroade ale pământului.

Despre prudenţă, adevărata dra= goste pentru biserică şi incă ceva.

De fapt avem un complectudinism nou. Toată lumea tăbâreşte asupra bisericii, şi „fără nici un privilegiu, nici raţiunii nici. simţurilor, nici intui-ţiunii" (Noi am zice fără nici una dintre aceste) încearcă să acuze, să desvăluie păcate şi să arate calea singură mântuitoare pentru biserică. O îngrijorare căreia nu i contestăm bunele in-ienţiuni, dar căreia îi lipseşte prudenţa, respec­tul şi iubirea adevărată cu care santem datori bisericei, întrebuinţându se cu prea mult zel maliţia, critica pătimaşe şi elementul de senza­ţie de câte ori un slugitor al ei a acordat prea mare „privilegiu" simţurilor în butul „raţiunii" sau invers (bine înţeles putând interveni în ace­astă ecvaţie şi cea de a treia necunoscută ^intuiţia").

Reîntoarcerea la biserică sau cel puţtn o preocupare de cele supranaturale este din ce în ce mai intenză şi mai grăbită dorinţă, nu nu­mai la noi ci pretutindenea, unde oamenii, con-templează, gândesc şi au tăria formulării unei convingeri (nu „principii" şi ^păreri'" cum se obicinueşte la noi). Zilnic aproape, din lumea civilizată, ne vine ştirea cutărei convertiri, re zultatul unui sbucium sufletesc, al unei întrebări în faţa acelui neperceptibil concret care va ur­ma abstractului vremelnic din lumea aceasta. Apoi la intervale, din ce în ce mai mici, auzim de o încercare oficială a apropierii mai sincere de biserică, apreciindu-se tot mai mult şi mai necesare serviciile acesteia în conservarea şi propăşirea culturei umane.

Dar ceiace apropie credincioşii de biserică şi ceiace constrânge pe slugitorii altarului să nu „predice apă şi să bea vin" (iertaţi-mi această traducere forţată a unui proverb unguresc) în sânul comunităţilor din apus, nu este baioneta Jandarmului de o parte (perfect adevărat!) iar de ceialaltă nici teroarea unei publicităţi deşăn­ţate a tot felul de fotografii prin surpize, declaraţii smulse cu pierderea îuncţiunei, nu sunt întrebuinţate la întărirea zelului preoţesc al ser­vitorilor altarului cari, bunăoară la catolici, se lapădă de mai multe bucurii pământeşti de cât

preoţii noştrii ortodoxi. Duşmanii bisericii — ace­asta n'o putem nega — născocesc de multeori, sau poate dintr'o regretabilă cădere a unui pre­ot dimenzionează un scandalos ciclu de acuze şi incurziuni în „budoarul" părintelui. Iar acel preot pleacă — pentru că trebue să plece — în urma acţiunii prietenilor sinceri ai acestei subli­me instituţii.

înţelegem! in biserica noastră (ortodoxă, pentrucă mai avem una, cea unită) poate că ră­ul a ajuns şi sus (am zis; a ajuns, pentrucă cu siguranţă a pornit-o de \os) Desvăluirea de pă­cate şi puhoiul de murd?re epitete, s'a năpustit asupra unor înalte feţe bisericeşti. De aici con­cluzia că dimiterea — singura urmare a dove­dirii unor pacale atât de compromiţătoare — ale celui căzut, nu-i cine s'o facă în împrejurările actuale. Suntem neputincioşi în taţa răului, vor crede mulţi. Să se dimită înalţii ierarchi. Ce face guvernul? Ministru cultelor? se vor între­ba alţii, iar atunci când nimeni nu-i ajută re­curg Ia formidabila putere din fiecare stat mo­dern, presa. Presa care ştim prea bine, în rari cazuri poate fie obiectivă şi desihteresată. Iar această cointeresare cu matadorii purificării bi­sericii noastre, poate să fie şi de altă natura de cât materială.

Sincer vorbind, prin îngrămădirea gunoaie­lor din casa cuiva în faţa porţii, nu poţi să in­tri la el fără să nu te murdăreşti sau să nu te apuce scârba. Iar atunci când cunoaşte cineva pe stăpânul casei, cu siguranţă, nu va face de­nunţ de încălcare a preceptelor salubrităţii pub­lice servitorului care a executat un ordin, sau în cel mai bun caz este tot atât de neglijent caşi stăpânul său.

Ziariştii noştrii — mai ales aceia care de câţiva ani aproape în fiecare zi au de spus ceva despre păcatele unor slugitori ai altarelor orto­doxe cu siguranţă ştiu cine e stăpânul din „parabola" noastră şi vor recunoaşte că servi­torii acelui stăpân nu sunt alţii de cât „stăpânii" biserica noastre autocefale. Iar dacă sincer do­resc că „tulburarea" mai mare să nu se facă şi că „rătăcirea de apei (pe care singuri o servesc inconştienţi poate, cineva mi-a şoptit, cu inten­ţia de a mă îace s'o cred, că există şi o doza de conştientă la aceşti paznici ai bisericii) să cu

fie mai mare caşi cea dintâi" să se năpustească cu aceaşi consecvenţă asupra stăpânului care nu este altul decât politicianismul nostru, mârşav, strein şi Ipocrit. Politicianismul căruia li irebu-esc slugi plecate pentru servirea scopurilor sale de căpătuirea aderenţilor. Şi biserica,, şi-a frans-format-o în unealtă docilă şi aplecată.

Iar aceia cari învinuesc pe principii bisericii» greşesc căci politicianismul va şti totdeauna un­de trebue să scurme pentru a-şi găsi gunoiul care să-1 sature. Faceţi imposibilă politica în biserică, «ou invers, paralizaţi politica ireverentă în faţa bisericii. (In aceasta privinţă s*a strecurat un strop de adevăr în îngrămădirea de spiritu­ale observaţii asupra „stărilor de fapt" din foi-letorul „Cuvântului" publicat în mai multe nu­mere consecutive sub iscălitura D lui P. C.

Spataru, atunci când recunoaşte avantajul pe ca­re îl are biserica unită română atârnând în toată? ocârmuirea sa de Roma în etern strălucitoare). ;

Publicarea de cronici cu date exacte, asupra cutărei „fiziologice" rebeliuni a unui om slab şi lipsit de convingeri, nu ne face să credem căV acela îşi va recăpăta astfel seria întreagă a virtuţilor preoţeşti. Cel mult vom deveni bănui­tori fata cu toţi aceia, cărora dedicaţia specială le cere o mai intenzâ servire duhului şi nu căr­nii. Vom contopi în logica noastră invalidă-omul cu instituţia şi înainte de ce s'ar separa statul de dânsa, abandonând-o şi noi, ne vom găsi la un moment dat rupând cu „Trecutul milenar" de unde nu vom mai putea culege .învăţăminte şi axe".

Ion Sălăgianu.

CĂRŢI Şl REVISTE

Din ocasia unei cărţi noui. Publicul cititor din Apus fiind tot mai do­

ritor de literatură psihologică serioasă Paul Monceaux, membrul Institutului, a publicat în anul acesta la Paris o carte care a avut un mare succes. E vorba de . . . pagine alese culese din Actele originale ale martirilor. Semnal tim­purilor şi cât de mângâitor! Acum 20 de ani protestantul Camille Iullian (academician) scria în „Revue historique" condusă de protestantul Monod : «Iată o carte a cărei autor e un sa­vant şi a cărei documente sunt alese şi inter­pretate cu o erudiţie de mână întâi f„de premier choix"J. Conţine numai piese, de nediscutat.»

Atunci era vorba de opera grandioasă a savantului Dom Leclerg „Les Martyrs" (Aduna­rea documentelor autentice despre martiri, 15 voi. în 12 de circa 500 pag.) acum cartea D-lu* Monceaux este la îndemâna oricărui călător în m'bliofecile din gările franceze l

Să spunem şi noi pe scurt ce sunt Actele martirilor? Ce a fost un martir? Ce este un Sfânt? Actele autentice ale martirilor conţin vor­bele şi faptele lor şi sunt procesele verbale ofi­

ciale ale comparaţiei, interogatorului şi condam-năriilor, scrise chiar de grefieri, sau nötariu f. tribunalelor oficiale păgâne. Să examinăm mai întâiu ce a fost un „martir creştin". A fost un om care, cu ştiinţa temeinică, cu voinţă liberă,, cu seninătate îngerească, eu o smerenie sinceră» de tot întreg la minte, cu iubirea frăţească pen­tru călăii săi, blând şi ,.iubitor de oamenii", de obiceiu în floarea tinereţii sau a maturităţii, îşi mărturisia credinţa până la cea din urmă pi­cătură de sânge. De aceea, prin contactul cu sfinţii sufletul nostru găseşte atmosfera idea­lului şi simţim mai bine şi libertatea şi valoa­rea noastră.

N'au fost fost nici încăpăţînaţi, nici resvrä-tiţi, nici exaltaţi dar eroi blânzi de o conştiinţă de tot delicată şi luminată. Dumnezeul creştinilor este Dzeul cel adevărat» strigă poporul păgâm văzănd de aproape eroismul martirilor, şi mulţi (dintre cei mai buni păgâni) chiar în faţa mor­ţii şi a călăilor brutali, îşi manifestau în însuf­leţirea, înălţarea morală, conversiunea radicală, strigând „şi noi voim să fim creştini, şi noi sun­tem creştini". Conştiinţa lor era deşteptată şi a fost glasul biruitor care a emancipat într'un mod direct, efectiv, radical, suflete înăbuşite în

erorile şi corupţiunile mediului păgân, precum şi trupmile celor sclavi.

Au fost apostoli ai inviolabilităţii conştiin­ţei, propovăduind prin vorbe şi fapte egalitatea morală, fraternitatea şi adevărată emancipaţiune {să nu uităm că înainte de Isus, statele păgâne, -chiar republicele greceşti, întemeiate pe robie, au fost de drept şi de fapt crude aristocraţii fo­arte puţin democratice).

Afirmând nemurirea sufletului, unitatea şi providenţa lui D^eu, unitatea genului omenesc, meritul moral, şi pentru viaţa viitoare a tuturor faptelor bune, martirii şi sfinţii an pus temelia civilizaţiei moderne, a cărei mamă este Biserica şi nu Grecia sau Roma păgână. (Roma păgână ca şi Greci?, se va prebuşi din pricina corupţi-unei sale dar s'ar fi reînnoit, primind creştinis­mul. Dacă sufletul Bisericei este Spiritul Sfânt şi capul ei Isus Hristos, membri săi de elită sunt sfinţii.)

După trei veacuri de fapte vitejeşti ale martirilor, începe epoca luminată şi strălucită a sfinţilor Părinţi, complectată prin viaţa contem­plativă a pustnicilor. Aşa că în fiecare epocă, apostoli, martiri, mărturisitori, doctori, monahi, cenobiţi, misionari, reformatori, cateheţi au adus lumii un ajutor potrivit contempora­nilor. Au fost făcliile aprinse în drumul şi în lupta civilizaţiei depline a popoarelor. De ar fi văzut activitatea lor multilaterală şi totdeauna roditoare, geniul viguros dar rece şi întristat a-lui Lucreţiu, 1 ar fi aplicat lor versul său plastic : „Et quasi cursores vitae lampada tradunt" Au ridicat făclia adevărului, a binelui şi a frumosu­lui, însufleţind şi mântuind popoare întregi. [A-nimatori, prin exemplul lor au realizat opera po­zitivă şi constructivă a progresului, pentrucă prin ei şi în ei s'a văzut, s'a simţit că principiul prog­resului e lăuntric, spiritual, psihic, precum feri­cirea şi cultura adevărată cari isvoresc din el.]

Predici la morţi, de Iacob Marga, proto­pop în Dej. Arte grafice A. Anca, Cluj. 104 pag.

Călăuza Creştinului : Poveţe şi învăţături creştineşti lămurite cu asemănări şi întâmplări clin viaţa zilnică, de Iacob Marga, protopop. 1926 Tip. Ludovic Megyesi, Dej. 32 pag.

Protopopul din Dej răspunde prin Predici la morţi „la solicitarea şi dorinţa expresă a mai multor fraţi preoţi" şl nădăjduieşte că lucrarea sa „modestă" nici atunci nu va fi fără rod când va servi pentru alţi ca imbold pentru a da la lumină alta şi mai bună"

Autorul se foloseşte de prilejurile înmor­mântărilor spre a aminti celor de fată adevărurile celea mâi de frunte, ca preţul sufletului, deşer­tăciunea lucrărilor omeneşti şi mai ales a le deştepta gândul aşa de folositor al celor din ur­mă ale omului.

Broşura Călăuza creştinului este cea din tâiu din seria „Biblioteca poporală".

Conţine o prefaţă în care Păr. I. Morga ne spune că va „pune la dispoziţia credincioşilor căr{i bune, edificatoare şi moralizatoare", cari să combată cărţile „pline de neadevăruri şi cre­dinţe deşerte, ca Visul... etc. şi trei învăţaturi folositoare: despre preţul timpului, despre moarte şi despre judecată.

Dorim destoinicului protopop al Dejului să dea cât de curând la lumină şi celealalte învă­ţaturi promise, cari vor contribui ca creştinul „să fie bun şi cândva fericit".

Tot atât să dea la lumină şi celelalte opere în manuscris, amintite in monografia oraşului Dei. pag. 195.

Pus ai pe capetele lor cunună. —- Cu­vântări la cununii, de George Mânzat, preot-pro-topop on.

Alexandru Anca, Cluj 1927 pag. 86. O serie de cuvântări pentru cununii, une­

le făcute de autor, altele prelucrate după autori streini, şi toate spunând ceva celor doi miri şi celor c e i înconjură, cari vor fi de ajutor preo­ţilor îndaroraţi să predice în atari împrejurări.

Monografia oraşului Dej din cele mai vechi timpuri până în zilele de azi: George Mânzat Tip. naţională, G. Matheiu, Bistriţa 1926 328. pag.

Excelentă Monografie a oraşului Dej. Pre­otul George Mânzat a consultat numeroase do­cumente româneşti, ungureşti şi latineşti pentru a descrie amănunţit scumpa-i ţărişoară. Pildă demnă de imitat şi de alţii, dând şi ei monografii de ale oraşelor lor şi să contribuie astfel ia desvoltarea istoriei ţârii noastre.

DOCUMENTAŢIE

Enciclica „Rerum Orientalium" despre imboldul, ce trebue dat studiu­lui chestiunilor orientale, trimisă tuturor

episcopilor, de către S. S. Piu XI.

Venerabili Fraţi, Salutare şi binecuvântare apostolica.

Sprijinirea studiului şi a cunoaşterii ches­tiunilor orientale, nu numai printre credincioşi, ci mai ales printre preoţi fu marea grija a îna­intaşilor noştri. E un fapt, care nu poate scăpa din vedere nici chiar unui cititor grăbit al ana­lelor Bisericii catolice. Intr'adevâr înaintaşii ştiau prea bine, că multe rele din trecut, apoi jalnica desbinare, care smulsese odinioară unităţii atâta Bisericii înfloritoare, erau mai cu seamă urma­rea fatala a necunoaşterii şi a dispreţuirii, n c i -poce ale popoartlor, dar çi a prejudecăţilor, provenite, din lungile duşmănii. Peste putinţă deci vindecarea atâtor rele, dacă nu se va ajun­ge vreodată la înlăturarea acestor piedeci.

Papii şi bisericile orientale. In t recut .

Adr ian II. S f i i ţ i i Ciril şi Metod iu ş i al 8 lea c o n c i l i u e c u m e n i c .

Să dăm mai întâiu pe scurt câteva date istorice, din însăşi vremea, când legăturile vechii unităţi începeau să se slăbească. Ele mărturi­sesc asupra acestui punct luarea aminte şi grija Papilor, faţă da chestiunile orientale. De fapt oricine ştie bunăvoinţa, chiar şi veneraţia, cu care Adrian II. învăluia pe cei doi apostoli ai Slavilor : Chirul şi Metodiu şi onorurile deose­bit de semnificative, cu cari îi acoperi ; se ştie de asemenea cu ce râvnă sprijini prin legaţii săi al 8-lea conciliu ecumenic, al îV-lea delà Constantinopoî, cu toate că puţin timp înainte, în urma unui conflict dureros -, o parte neasemenat de mare a turmei Domnului se se ­parase de Pontificele roman;, păstorul suprem aşezat de Dumnezeu.

Conc i l i i l e din A p u s : Bară, L i o n . F e r r a r a şi F lo r en ţ a .

S* mai adăugăm că în urmă se adunară rând pe rând concilii, menite să reguleze chestia

orientală : la Bari, la mormântul sfântului Nico-lae delà Myra, unde strălucitul doctor de Aost, sfântul Anselm, ajuns archiepiscop de Canter bury, tot atât de strălucit prin doctrina, sa c~ şi prin sfinţenia vieţii sale, mişcă adânc inima şi mintea celor cari se aflau de f'ţă ; la Lion unde fură convocaţi de Grigorie X. cei doi lu ceferi ai bisericii, sfântul Toma, doctorul înge­resc şi sfântul Bonaventura, doctorul sera­fic — unul din ei, e adevărat, muri pe drum, iar celalalt în cursul grelei munci a sfintei adunării; la Ferrara şi la Florenţa în sfârşit, unde locul de frunte revinea fără îndoiala celor două glorii ale Răsăritului creştin, Bessarion din Niceea şi Isidor din Kiew, atât unul, cât şi celalalt făcuţi în curând cardinali ai Bisericii romane. In aceste concilii adevărul dogmei catolice, sprijinite de toată puterea unei judecoţi sănătoase, dar dea-semenea cu totv=l pătrunsă de iubirea lui Hristos, păru că deschide creştinilor răsăriteni căile îm­păcării cu Pastorul suprem.

A ş e z e m i n t e m i s i o n a r e î n fo losul ţă r i lor răsăr i t ene .

Aceste fapfe, amintite Venerabili Fraţi, nu sunt decât o parte mică din dovezile de zel şi de grijă cu adevărat părintească a acestui Scaun Apostolic către popoarele orientale ; ele sunt partea cea mai strălucită, dar se înţelege cea mai puţin bogată. Alte multe şi neîntrerupte binefaceri a înprăştiat Biserica Romană asupra tuturor plaiurilor răsăritene, ca într'o revărsare necontenita, pe care noi bucuros o vom numi zilnică. Să cităm înainte de toate trimiterea a-tâtor călugări, cari îşi cheituiră viaţa în slujba popoarelor răsăritene. Sprijiniţi de autoritatea acestui scaun Apostolic, făcând mai ales parte din familiile călugăreşti ale sfântului Francise din Assisi şi sfântului Dominic, oameni mărini-moşi se dedicară misiunilor şi fundară case noi sau provincii nouă pentru Ordurile lor. Prin teologie ca şi prin celelalte ştiinţe, cari contri­bue ia cultura religioasă şi profană ; ei au fa-cundat cu sforţări urioase nu rumai Palestina şi Armenia, ci şi alte ţinuturi ale Răsăritului, trecute sub jugul Turcilor şi al Tătarilor şi smulse cu de a sila unităţii romane, cari erau private de cunoştinţele superioare m«i ales î domeniul religios.

Coleg iu l o r ien ta l a l Univers i tă ţ i i din P a r i s . Aceste servicii înalte şi intenţiile Scaunului

Apostolic fură foarte bine înţelese şi apreciate încă din secolul al XII lea de doctorii univer­sităţii pariziene.

De fapt, se ştie că pentru a ajuta cerin­ţele şi dorinţele Sfântului Scaun, fondaseră un colegiu oriental chiar în Universitatea lor. Iar, puţin timp după aceea, înaintaşul nostru loan XXII. se'informa Cu un viu interes, de la Epis­copul Hugues al Parisului, despre progresul studiilor orientale şi de roadele ce da.

Marii promotori ai studiului chestiunilor orientale.

Humbert de Romans. Să mai cităm încă vreo câteva mărturii nu

mai puţin însemnate, împrumutate din documen. tele epocii. Humbert de Romans, mare savant în acelaş timp şi superior general al Ordului' Predicatorilor, în cartea sa despre lucrurile de tractat în viitorul conciliu general de la Lion <de iis quae tractanda videbantur în Concilio generali Lugduni celebrando"), arăta ca fiind mai ales necesare pentru împăcarea spiritului orientalilor următoarele puncte : Necesitatea cu­noaşterii pe deplin a limbii greceşti, fiindcă deosebirea dintre naţiuni, care rezulta d n felu­rimea limbilor, se contopeşte în unitatea cre­dinţei „quie per genera linguarum diversitas gentium în unititae iidei congregatut" ; apoi o îmbelşugata colecţie de cărţi greceşti şi un nu­măr potrivit de cărţi apusene, traduse în limbile orientale ; el îşi ruga în sfârşit ferbinte fraţii, adunaţi îa capitlul general la Milan, să se inte­reseze viu şi să se îndeletnicească în evlavie de cunoaşterea şi studiul limbilor orientale, pentru a fi gata să plece în misiuni în acele ţări, dacă astfel ar fi voia lui Dumnezeu.

Roger Bacon et Raymond Lulle. In familia franciscană de asemenea Roger

Bìcon, acel mare învăţat aşa de iubit de înain­taşul Nostru Clement IV. neîndestulit cu scrie­rea de tratate savante despre limbile caldeană, arabă şi greacă, a înlesnit şi cunoaşterea altor limbi. Rivalizând cu ei, Raymond Lulle, om de o erudiţie şi de o pietate excepţională, cu vioi­ciune firească, înmulţia mereu cererile sale căt­re înaintaşii Noştri Gelestin V, si Bonifaciu VIII. Luând în conziderare vremea, când au fost fă­cute, propunerile lui, erau pline de îndrăsneală, dorea de pildă îndeletnicirea străduitoare cu chestiunile şi studiile orientale, apoi ca însuş un cardinal să conducă aceste studii şi ca în-cheere, să se trimită mulţime de misionari, fie ta Tătari, fie la Sarasini şi la alţi necredincioşi,

lie la „schismatici" pentru a-i readuce la unita* fea Bisericii.

Decretul Conciliului delà V i e n n e promulgat de Clemente V .

Mai vrednic de amintit e de sigur decretul sfătuit şi inspirat, zice-se de Raymond Lulle, făcut de Conciliul general de la Vienne şi pro­mulgat de înaintaşul nestru Clemente V, unde luă naştere întru câtva ideea Institutului nostru oriental: „Cu aprobarea acestui sfinţit Conciliu, se spune aici, Noi am îngrijit ca să se ridice şcoli pentru limbile mai jos numite în toate lo­curile, unde va sta Curia romană şi, pedeasupra la Universităţile din Paris, Oxfotd, Bolonia şi delà Salamanca ; Noi am hotărât ca în toate aceste institute, să se afle profesori catolici cu­noscători în deajuns ai limbii ebraice, arabe, greceşti şi caldeene, câte doi pentru fiecare lim­bă, vor traduce cu fidelitate latineşte cărţile ti­părite în aceste deosebite limbi, vor instrui cu îngrijire pe ascultători şi printr'un învăţământ neîntrerupt le vor da cunoştinţa acestor limbi; înzestraţi astfel cu o cunoaştere îndestulătoare, elevii !or vor putea aduce cu ajutorul lui D-zeu roadele dorite, răspândit adevărata credinţă prin­tre popoarele necredincioase.

Înfiinţarea mai multor colegii orientale la Roma.

Dar, în acest timp, popoarele răsăritene erau în toiul turburărilor, iar cea mai mare par­te a aparatului ştiinţific a fost distrus, chiar de aceia le era peste măsură de greu, dacă nu cu neputinţă şi spiritelor celor mai pătrunzătoare, să se pregătească şi să ajungă la cunoştinţe mai adâncite. Tocmai de aceea, Venerabili fraţi/ îna­intaşii Noştri au luat măsurile pe cari le ştiţi. Pe lângă catedrele speciale, cari în principalele centre de studii sau în Universităţile timpului, erau îndeosebi închinate studiilor orientale, ei au crezut de bine sa întemeeze în lumina aces­tui Cetăţi sfinte şi nu se putea o aşezare mai potrivită seminarii pentru elevii diferitelor na­ţiuni răsăritene, de unde stăpâni pe cea maî pură doctrină, tinerii se vor avânta apoi bine înarmaţi să lupte lupta cea bună. De aceea se zidiră mănăstiri, apoi se fondară colegii la Ro­ma pentru Greci şi Ruteni, sau se înălţară case pentru Maroniti şi Armeni. Despre cât bine s'a făcut sufletelor şi despre progresul ştiinţific dobândite astfel, atât pentru liturgie, cât şi pen­tru celelalte ştiinţe, se găsesc din prisos dovezi în publicaţiile în limbi orientale a Sacrei Con­gregaţii a Propagandei şi în colecţiunile manu-

scriselor orientale, celor mai preţioase, aşa de cu sfinţenie păstrate de Biblioteca vaticana.

Opera ultimilor Papi. Organizarea studiilor orientale de Grigorie

XVI, Piu IX, Leon XIII, Piu X. Dar, lucrurile nu sau oprit aici. Înaintaşii Noştri cei mai apropiaţi înţelese­

ră prea bine, câ cel mai bun mijloc pentru des-voltarea stimei şi a iubirii mutuale, era răspân­direa cunoaşterii mai temeinice a lucrurilor orientale la Apuseni. De fapt ei n'au nesocotit nimic pentru ajungerea acestui scop aşa de preţios. Grigorie XVI, ridicat în scaunul papal chiar în anul, când trebuia însărcinat să facă o misiune pontificală pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru 1. studiase, cu mai mare sârguinţă chestiunile ruseşti ; Piu IX. înainte şi după Con-ciliul din Vatican îndemna puternic să se pub­lice studii asupra riturilor Orientalilor şi asupra doctrinelor lor primitive; Leon XIII învăluia cu iubirea şi grija sa pe Copţi, Slavi şi pe toţii Răsăritenii, el încuraja noua familie augustinia-nă, zisă a Adormirii Preacuratei şi pe alte multe Congregaţii religioase să se dedea la studiile orientale şi să se desăvârşească în e le ; pentru Răsăritenii înseşi, el fonda noii colegii, fie în ţările lor respective, fie la Roma ; încarcă de cele mai măreţe elogii Universitatea din Beyrouth, întemeiată de Iesuiţi, care e încă. şi astăzi în floare şi la care Noi ţinem atâta; Piu X. prin întemeierea în Roma a Institutului Biblic Ponti­fical, a aprins în muiţi o râvnă nouă de-a cu­noaşte lucrurile şi limbile Răsăritului, aducând cele mai îmbelşugate roade.

„Inst i tutul Oriental" al lui Benedict al XV. Această grijă de părinte faţă de popoarele

Răsăritului, ca moştenire sfântă de la Piu al X -lea, înaintaşul nostru imediat, Benedict al XV-lea, şi a arătat o cu acelaşi căldură. Pentru a susţi­ne cât mai bine şi a mări interesul faţă de ches­tiunile orientale, nu numai că o întemeiat Sacra Congregaţie a Riturilor şi a afacerilor orientale, dar mai voi să fondeze „un adevărat centru de înalte studii a chestiunilor orientale în acest oraş, capitala lumii creştine ;" vroi să-1 înzestreze cu toate mijloacele, ce le cere erudiţia modernă şi să-1 facă vestit prin profesori desăvârşiţi şi temeinic instruiţi despre tot ce priveşte orien­tul mai mult, el îi dădu dreptul „să acorde doctoratul în ştiinţele bisericeşti, referitoare la naţiunile răsăritene ;'' el mai hotări în sfâr­şit să primească aici nu numai pe Răsăriteni şi în deosebi pe aceia, cari se desfăcuseră de la

unitatea catolică, dar mai ales pe preoţii latini,, cari ar voi să se dedice ştiinţelor sacre, sau să îndeplinească slujba preoţească în răsărit. Nu se , pot aduce destule laude învăţaţilor, cari în timp-de aproape patru ani s'au străduit să i pătrundă de cunoştinţele orientale pe cei dintâiu elevi ai Institutului.

Imboldul dat de Piu al Xl-lea. Schimbările aduse în organizaţia Institutului

Oriental. Schimbare de local.

Acest institut atât de oportun întimpina o ma­re pedecă în programul său. E adevărat că se găsea în apropierea Vaticanului, dar era foarte îndepărtat de partea cea mai cercetată a ora­şului. De aceea, ciigetând Ia aceasta Benedict XV-lea şi înşme având aceeaşi intenţiune încăi delà începutul Pontificatului Nostru, am hotărât să mutăm Institutul Oriental în edificiul Institu­tului Biblic pe baza înrudirii obiectelor de stu­diu ; totuşi cele două institute rămânând distincte, şi Noi Ne-am propus să aşezăm pe cel dintâiu într'un local la o parte, îndată ce împrejurările o vor îngădui.

Noua direcţie şi noui profesori. Era teamă că pe viitor noul Institut, ar

-putea fi lipsit de oameni destoinici ca să predea ştiinţele răsăritene. Mijlocul cel mai bun de a scăpa de acest pericol, Ne păru încredinţarea unei aşa de importante opere unei singure fa­milii călugăreşti. In scrisoarea Noastră din 14 Septemvrie 1922, am ordonat Superiorului ge­neral al Iesuiţilor, ca din devotament şi din as­cultare către Sfântul Scaun şi către Vicarul lui Hristos şi biruind toate greutăţile legate de proiect, să şi ia în sarcină întreaga admininist-rare a Institutului în condiţiile următoare : Di­recţia supremă fiind a Noastră şi a urmaşilor Noştri, Superiorul general al Iesuiţilor va avea să pregătească bărbaţi destoinici la funciunile grele, de director sau de profesori ai Institutu­lui; fie însuşi, sau fie prin director, el trebuie să supună pe vecie aprobării noastre sau a ur-, maşilor noştri numirea titularilor diferitelor ca­tedre; el trebue în urmă să Ne dea seama despre tot ceea ce poate asigura existenţa In­stitutului şi a-i favoriza progresul.

Rezultatele mângăitoare ale celor dintâiu şase ani.

De şase ani,"de când am găsit cu calc» din"îndemn dumnezeesc, să facem astfel, No>

trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu din toata inima, căci osteneala Noastră a adus seceriş bogat. Cu toate că numărul elevilor şi al ascu­ltătorilor n'a fost prea mare şi nu vor putea fi nici în viitor — lucru natural pentru un institut de acest fel, — totuş n'a fost nici aşa de neîn­semnat, pentru a nu Ne putea bucura mult. Iată aşadar de acum o ceată destul de însemnată de oameni şi sortită a creşte mereu, care e gata să .părăsească liniştea acestui institut pentru a se apuca de lucru; pătrunşi cu totul de ştiinţă şi evlavie, Ei vor aduce Orientalilor foloase mari.

Dar numărul elevilor tcebue să crească. Nu putem destul lăuda pe Ordinarii, epiV

•copi sau superiori de Congregaţii, cari ascul" tând dorinţele Noastre au trimis aici (la Roma) de la toate popoarele şi din toate ţările Äpusu" lui ca şi Răsăritului preoţi de-ai lor să, se de" săvârşească în studiile orientale; îndemnăm deasemenea şi pe capii tuturor celorlalte insti­tute, răspândite în lumea întreagă, să urmeze această pildă frumoasă, să nu nesocotească a a trimite la „Institutul Nostru Orientai" pe elevii ce îi cred mai destoinici şi înclinaţi spre astfel tie studii.

Marea importanţă actuală a studiilor orien­ta le : apărarea adevăratei noţiuni a Unităţii

Biserici i . Venerabil Fraţi cu prilejul acesta, am vre a

să vă reamintim ceeace spuneam nu de mult şi mai pe larg în Enciclica Noastră ,,Mortalium animos".

Conferinţe şi discuţii despre „Unirea Bisericilor".

Cine n'a auzit, de fapt, de nenumăratele conferinţe, cari sau străduit să îndeplinească unirea tuturor creştinilor, dar o unire străină spiritului Iui Hristos Intemeetorul Bisericii? Cine nu cunoaşte discuţiile iscate mai ales în diferite părţi ale Europei şi Americii, discuţii foarte se­rioase, când era vorba de comunităţile orientale, unite sau separate de Biserica romană?

In seminarti nu se învaţă destul asupra acestui punct.

De sigur, e îmbucurător dacă elevii semi' nariilor noastre cunosc din învăţătura primită jgreşelile reformatorilor şi deosebesc şi resping cu uşurinţă argumentaţia lor amăgitoare. Cei mai mulţi, însă, nu au primit o învăţătură, care să le îngăduie să aibă o părere sigură despre chestiunile privitoare la afacerile şi obiceiurile

Răsăritenilor, sau despre legitimitatea riturilor lor, vrednice sa fie păstrate cu atâta sfinţenie în unitatea catolică, fiindcă aceste lncrurî recer un studiu special şi foarte amănunţit.

Prin urmare, nu trebue nimic lăsat din ceea ce ar putea contribui la «statornicirea uni­rii aşa de dorită a unei părţi aşa de însemnate a turmei Domnului cu adevărata Biserică a lui Hristos, nici din ceea ce ar putea desvolta mai tare sentimentele de iubire către creştinii deose­biţi prin rituri, e adevărat, dar cari sunt alipiţi, din toată inima şi din tot sufletul Bisericii ro­mane şi Vicarul lui Hristos.

înfiinţarea de catedre orientale în universităţi şi numirea de profesori speciali

în seminarii. Vă cerem cu inzistenţă deci, Venerabili

Fraţi, să alegeţi cel puţin un preot d'ai voştri, care să se desăvârşească pe deplin în studiile orientale, şi să fie în stare a le propune even­tual elevilor seminariali, Ştim prea bine, Univer­sitarie catolice sunt datoare să înfinţeze catedre^ sau o facultate, anume dedicata chestiunilor orientale.

De acest drept dat şi încurajat de Noi au început a se folosi Universităţile din Paris, Lou­vain şi Lille. Ne bucurăm foarte mult! Ne mai bucurăm că şi în alte câteva centre de studii teologice, uneori chiar pe spesele guvernelor, lucrând cu consimţământul şi sprijinul episcopi-lor, s'au înfiinţat de curând acest fel de catedre de orientalism. Cu toate acestea nu poate fi aşa de greu sä se găsească în fiecare seminar cel pu­ţin un profesor, care să fie în stare a preda, pe lângă ştiinţele istorice, liturgice şi canonice, şi primele elemente ale chestiunilor orientale.

Fericitele rezultate ale acestor înoiri. îndreptarea minţii şi inimi elevilor spre

doctrinele şi riturile orientale, foloseşte mult nu numai Orientalilor, ci chiar şi elevilor înşişi. Aceştia din urmă într'adevăr vor câştiga o cu­noaştere mai vastă a teologiei catolice şi a dis­ciplinei latine; vor simţi mai cu tărie iubirea, ce o datoresc adevăratei Mirese a lui Hristos, a cărei uimitoare frumuseţă şi unitate în felurimea riturilor va străluci mai luminos înaintea ochi­lor lor.

Organizaţia definitivă şi viitorul Institutului Oriental.

Ne-am gândit adeseori la toate aceste avantagii, cari vor folosi mult creştinismului

mulţumită formării date astfel tinerimii, despre ca i e am vorbit. Tocmai de aceea e de datoria Noastră să nu cruţăm nimic pentrucă Institutul Oriental, întemeiat de Noi, să aibă o existentă nu numai deplin asigurată, ci, dacă e cu putin­ţă, chiar înfloritoare, mulţumită unui neîncetat progres.

Marile danii, cari au îngăduit cumpărarea mănăstirii Sfântului Äntoniu.

De aceea 1 am aşezat, cât ce Ne a fost cu putinţă îutr'un local anume lângă Sfânta Maria cea Mare pe Exquilin. Pentru cumpărarea mă­năstirii Sfântului Antoniu, cât şi pentru a o în­tocmi pentru noua întrebuinţare, Noi am închi­nat fondurile, pe cari le datorăm dărniciei unui episcop, mort de curând şi unui evlavios cetă­ţean al Statelor Unite. Dorim şi ne rugăm ca amândoi să aibă parte pentru aceasta de cele mai mari răsplăţi cereşti.

Biblioteca Institutului. Fiind importantă are nevoe de colecţii bogate.

De asemeni Noi nu vom trece sub tăcere, nici că Ne-au venit din Spania mijloacele de a întocmi o bibliotecă mai vastă şi mai corespunză­toare. Noi datorăm aceste laude unor dărnicii e-xem piare ; dar din experienţa câştigată în cursul mulţilor ani, petrecuţi de ^ o i la Biblioteca Am-broziană şi Vaticana, Noi înţelegem prea bine cât este de lipsă ca aceestă bibliotecă să poată da profesorilor cât şi elevilor mijloace de a se instrui uşor asupra lucrurilor orientale şi de a putea să se adape la nişte isvoare, în câtva as­cunse, uneori chiar necunoscute, cu toată bogă­ţia lor ; acesta ar fi cel mai mare folos pentru lumea ştiinţifică. Fără a ne fi frică de greutăţile multe şi grele, pe cari le ştim, Ne vom sili din toate puterile a câştiga tot ceea ce priveşte ţă­rile, obiceiurile, limbile şi riturile Orientului.

Vom fi foarte recunoscători acelora, cari dintr'un sentiment de evlavie către Vicarul lui Hristos, Ne vor ajuta şi vor contribui la o Opt­ra aşa de mare fie prin darurile lor, fie prin dăruirea de cărţi, manuscrise, tablouri şi alte documente ori alte asemenea amintiri privind Răsăritul creştin.

Ea va ajuta reîntoarcerii Răsăritenilor la unitate.

Mai nădăjduim că neamurile răsăritene, vă­zând cu ochii lor atătea monumente strălucite ale pietăţii' doctrinei, artelor străbunilor lor, vor înţelege cât onorează Biserica Romană adevă-xata, veşnica şi legitima „ortodoxie" şi toată în­

grijirea ce şi-o pune pentru a păstra, apăra şi a da în viieag atâtea mărturii trecute. Mişcaţi de motive aşa de numeroase şi de arzătoare cel puţin o putem spera, mai ales dacă Ia legătu­rile împrumutate de studiu se mai adaugă şi. iubirea creştină — de ce n'ar relua Răsăritenii legăturile glorioase ale strămoşilor lor şi n'ar renunţa la prejudiţiile lor ? De ce n'ar reveni la acee dorită unitatea, din care nu lipseşte ni­mic, — după cum se cuvine adevăraţilor cins­titori a lui Hristos, cari vreau să fie uniţi în-tr'un ocol sub un singur Păstor, — şi care e bazată pe o mărturisire întreagă şi publică a credinţei".

Dea Dumnezeu să strălucească în sfârşit Universului creştin acea zi de trei ori fericită ! Dorinţele şi rugăciunile Noastre nu înceată a o cere delà Dumnezeu.

Mersul Institutului. Două feluri de lucrări.

Venerabili Fraţi, poate că deocamdată aţi dori să ştiţi cum îşi jertfeşte Institutul Oriental,, în timpul de faţă şi cu aprobarea Noastră, mij­loacele şi munca sa pentru îndeplinirea unei opere aşa de mari. Profesorii se dedau la două feluri de munci.- una este întrucâtva interioară căci nu trece peste marginile aşezământului, cealaltă e exterioară şi constă în publicarea do­cumentelor până acum inedite sau uitate, asupra Orientului.

Lucrări interioare : predat ea instituţiunilor bizantine şi a instituţiunilor

islamice. In ce priveşte însaş formarea elevilor, se

predă mai cu seamă teologia dogmatică a disi­denţilor, explicarea Părinţilor răsăriteni şi tot ce poate sluji drept introducere studiilor orientale— sau că e vorbă de istorie, liturgie, de arheolo­gie, sau de orice ramură de ştiinţă sacră, sau de diferitele limbi naţionale. Dar, mai mult, şi Noi ţinem să stăruim asupra faptului, predării instituţiilor bizantine am putut alătura şi preda­r l a instituţiilor islamice, predare ce eia poate de tot necunoscută până mai deunăzi de Uni­versităţile romane. Prin o bunăvoinţă a Proniei cereşti, Noi am putut numi pentru predarea a-cestei din urmă ramure un profesor turc, care s'a convertit la catolicism după studii îndelun­gate ajutat fiind de harul Iui Dumnezeu şi a primit taina preoţiei. Nouă Ni sa părut că el e mai capabil să înveţe pe elevii ce vor fi preoţi printre compatrioţii săi mijlocul de a'apăra cau­za Dumnezeului unic şi nedivizibil, ca şi legea

evangheliei, atât fată de oamenii fără carte cât şi faţă de cei mai culţi.

Lucrări exterioare: publicarea colecţiei „Orientalia Christiana".

Lucrările şi acţiunea exterioară a Institutu­lui oriental nu vor fi de mai puţină însemnătate pentru lăţirea catolicismului şi pentru înfăptui­rea unirii adevărate între creştini. Sub titlul „Orientalia Christiana" sau şi publicat studii, ai căror autori sunt în mare, parte profesorii In­stitutului, iar altele sau făcut de scriitori com­petenţi în chestiile orientale, sub supravegherea •conducătorilor aşezământului. Aşa ele arată con-diţiunile traiului de acum sau de odinioară a cutărui sau cutărui popor, condiţiuni foarte adesea necunoscute de contimporanii nostri; aci ele aruncă o lumină nouă asupra istoiiei religioase a Răsăritului, mulţumită documentelor inedite până acum. Alte articole arată legaturile călu­gărilor răsăriteni şi chiar ale patriarhilor cu acest Scaun Apostolic, ca şi grija Papilor de a apăra drepturile şi bunurile lor ; unele confruntă părerile teologice ale disidenţilor cu privire la sacramente, la Biserică însăşi, cu adevărata doctrină catolică; altele, în sfârşit, editează şi-comentează manuscrisele orientale. Scurt ca să încetăm cu aceasta înşirare, nimic din tot ce priveşte ştiinţele sacre şi cuprinde ceva date asupra culturii orientale — aşa spre pildă urme­le civilisaţiei greceşti în sudul Italiei — nu ră­mâne strein cercetărilor acestor conştienţioşi în­hăţaţi.

Speranţa legitimă a unei întoarceri la unitate, Gândindu-Ne la această muncă uriaşă, de­

pusă mai ales în folosul Răsăritenilor, cum să nu nădăjduim că Isus Hristos, Răscumpărătorul nostru, cel nesfârşit de bun, n'ar avea milă de soarta tristă a atâtor oameni, cari au rătăcit pâ­nă acum departe de calea cea dreaptă şi că, ajutând întreprinderea Noastră, nu şi-ar readuce în sfârşit oile într'un singur ocol, sub conduce­rea unui singur Păstor ?

Suntem cu atât mai mult a o nădăjdui, când ne gândim, că aceste popoare mai păst­rează cu sfinţenie o bună parte din descoperirea

-dumnezeiască, apoi mai au un cult sincer către Domnul Nostru Isus Hristos, o pietate şi o iu­bire într'adevăr excepţională faţă de preacurata sa Maică, ba chiar întrebuinţează sacramentele.

Lipsa conlucrării episcopilor. Dumnezeu s'a folosit în bunătatea sa, de

oameni, mai ales de preoţi ca agenţi pentru a

lucra la răscumpărarea omenirii. De aceea, Ve­nerabili Fraţi, nu mai trebue altceva decât să vă îndemnăm să vă rugăm încă odată, cu toată râvna, de care suntem în stare, să ne daţi nu numai ajutorul puterilor voastre sufleteşti, ci şi a acţiunii şi sforţărilor voastre personale, ca să vedem cât mai curând ziua mult dorită, când Grecii, Slavii, Românii şi fii altor neamuri din Răsărit vor ieşi din izolarea lor actuală, nu u-nul, câte unul, ci în massă, iar Noi vom putea saluta întoarcerea la vechea unire cu Biserica romană.

Cugetând la tot ce am întreprins şi soco­tim să îndeplinim cu harul lui Dumnezeu, pen­tru înfăptuirea unui eveniment aşa de fericit, Noi ne aducem aminte, fără să vrem, de acei tată de familie, pe care ni-1 descrie Isus Hristos şi care ruga pe invitaţii sai: „Să vină căci iată gata sunt toate" (Luca 14. 17.) Folosind aceste cuvinte. Noi vă îndemnăm cu înfocare ca toţi împreună şi fiecare în particular să promovaţi, prin toate mijloacele posibile studiile orientale şi să uniţi toate puterile voastre cu ale Noastre,, ca să înfăptuim un lucru aşa de mare. Când to­ate piedicile unirii atât de dorite, vor fi însfâr-şit înlăturate, sub oblăduirea Preacuratei Feci­oare, Mamei Neprihănite a lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor Părinţi şi Doctori atât al Răsăritului, cât şi ai Apusului, Noi vom putea îmbrăţişa atunci pe aceşti fraţi şi fii atâta vre­me depărtaţi de Noi, întorşi însfârşit la casa părintească şi strâns uniţi prin acea dragoste, care are temelia neclântită în adevăr şi în măr­turisirea integrală a credinţei creştine.

Iar pentru ca lucrurile să ajungă la sfârşi­tul dorit de Noi, vă acordăm din toată inima, drept chezăşie a harurilor cereşti şi ca dovadă a bunăvoinţei Noastre părinteşti, vouă, Venera­bili Fraţi, şi credincioşilor, cari vă sunt încre­dinţaţi, Binecuvântarea Apostolică.

Dat la Roma, lângă Sfântul Petru, în 18 Sept. la sărbătoarea Naşterii Preafericitei Feci­oare Maria, în anul 1918, al 7-lea al Pontifica­tului Nostru.

PIU XI. Papă.

Cetiţi şi răspândiţi

Revista „OBSERVATORUL" !

Libertatea conştiinţei de; Dr. I.SĂLÂGIANU.

Este o libertate vagă şi foarte generalizată. Constituţia o garantează în mod absolut chiar mulţumită acestei lipse de claritate care se evi­denţiază dintr'ânsa. Insă îndată ce se trece la detailiul chestlunei nici constituţia nu este atât de liberală cum se observă in primele momente. Astfel libertatea conştiinţei (convingerilor) reli­gioase îşi are limitele sale, tot astfel convingeri­le scienţifice, pe urmă a treia categorie, aceia a convingerilor politice, îşi are şi ea îngrădirile sale.

De fapt şi de drept convingerile din aceste domenii — fie ele ori cât de extravagante, avan­sate sau retrograde — atât timp cât nu sunt co­municate altora, nu pot să cadă sut» prevederile legii, atât timp convingerile au un ait arbitru care este conştiinţa individului.

Numai manifestarea exterioară a convinge­rilor, poate da prilejul legii de a ajunge în con­tact cu ceiace omul gândeşte sau crede.

Pornind delà aceste „vom vedea în cele cc* urmează" acest contact al legii" cu convingere» religioasă.

Codul regelui Hamurabi spune următoa­rele despre credinţa în Zei.

„Zeii cei mai mari M-au chemat în capul poporului meu, eu sunt pastorul distribuitor afc harului divin". Aşadar aceasta trebue să fie con­vingerea poporului meu, acela care nu creder aceasta e răsvrâtitor contra mea şi contra luii Dumnezeu! Codul lui Hamurabi nu cunoştea li­bertatea convingerii religioase.

Tot astfel in Mexic, Peru, Egipet regii erau, întruchiparea convingerii religioase a poporului, lor. Homeros pomeneşte în Iliada sa, că regele regatului străbun al grecilor a fost cinstit caşfc un zeu de popor şi de aici ia venit numirea de; „diophoros" — pătruns de zeu. — Şi cei 7 regi ai Romanilor îi putem conzidera caşi regi, — zei.

(Va urma).

EFEMERIDE (1 Sept.

/ Sept. — Albania. Achmed Zogu e proclamat de a-dunarea constituanta rege al Albaniei.

2 Sept. — Franţa, In urma unui accident de avion moare ministrul comunicaţiei Bokanovsky.

— Italia. A Cincisprezecea săptămână sociala a catolicilor italieni e deschisă la Milano.

3 Sept. — Geneva. Deschiderea adunării £ j - a a Soc. Nat,

5 Sept. — Germania, Deschiderea congresului al 2-iea ai imprimeriei la Colonia.

— Australia. Sub prezidenţia Cardinalului Ceretti deschiderea congresului eucharistie internaţional la Sidney.

10 Sept. — Rusia. Serbarea cu mare fast & cente­narului iui Tolstoi ia Moscva.

12 Sept. — Geneva. Censitati Soc. Nap întrunit în a 52 sesiune invita Romania şi Ungaria. !a. COŢI ei Ha «réns di­ede în chestiunea cp'.anţilor.

- 15 Oct.)

14 Sept. — Statele Unite. Violent ciclon în Florida. Nebrasca, Sud Dakota, Mii de morţi.

20 Sept, - Romania. Moneta de aur şi argint bă­tută în monetatine din streinătate în valoare de 20 milioane lei a sosit în ţară. Ea însă nu va fi pusă în circulaţie.

2 Oct. — Romania. Piisudski a sosit ia Bucureşti. 4 Oct. — Rusia. Sosirea spărgătorului de ghiaţă

Krassin care a participat la salvarea grupului Nobile. A fost aşteptat de o mulţime de 100,000 oameni pe cheiui deia Leningrad.

9 Oct. — Franţa. Expulsarea ziaristului american Horan care a dat publicităţii un document secret privitor la convenţia navală dintre Franţa şi Anglia,

12 Oct. — Germania. Dirijabilul „Contele Zeppelin" porneşte în spre America traversând Oceanul Atlantic.

15 Oct. — Romania. Deschiderea sesiunii ordinare a corpurilor legiuitoare.

iËILË: Mît. - o o - Ms.

O B S E R V A T O R U L ni

APARE LUNAR

IL Redacţia şi Administraţia în Beiuş, Str.PaveINo. 6 .

Manuscrisele nu se retrimit. Abonamentele se achită, an ticipat, cel puţin pe jum. an.

- o o - -o o-

I. an. fo

^ornox^ox^omornox^ox^ox^ Din cauza modificării pră- §

pi văliei vindem pe lângă cele mai » reduse preţuri:

t<2) Stofe pentru dame şi domni, delenuri poupleuri. zefire, gre-

t nadine, ciorapi, albituri gata, @*

cravate, costume pentru bărbaţi 5r

t şi băieţi, precum şi alte articole ^

din această branşă. 52

t Belenyesi şi MorschI rs

• e i u ş . o5

1 I N S T I T U T U L 1 ! R D. de S I O N I

Ü ^ Ii Ii 111 str. Domnească Ij I GALAŢI. I ^^^omox^omox^ox^om

iadu Dragnea — O Dante (traducerea Coşbuc

)r. I. Kiriac — /lehedinţi — —

Biblioteca Intelectualului.

4ic. Crişmariu -icraba — — Basile Pârvan —

Gaja Galaction -Starnatiad — -Bougaud — -Brătescu-Voineşti Potapenko — -Jaques Zeiler

Mihail Kogălnicranu (Tip. Un. Bucureşti). Divina Comedia Cunoştinţe Literare clasice (T. prof. Ionescu Buc). Cătră Noua generaţie. Poporul. Prelegeri din Istorioare Biblice (Arad). Vorbirea şi scrierea Românească (Socec Buc). Idei şi forme istorice. Memoriale. Bisericuţa din Răzoare. Pe drumul Damascului. Cartea Durerii (trad. Nicolescu ed. Dăianu). In lumea dreptăţii. In slujba adevărată (Bibi „Mineiv_a"). Les Origines ehret, des Pror. danubiennes (1918).

„DOINA" Tipografie şi Libr. BEIUŞ