teza final
Post on 28-Nov-2015
92 Views
Preview:
TRANSCRIPT
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PRIVAT
TEZA DE LICENŢĂ
MODALITĂȚILELE DE APĂRARE A PÂRÂTULUI CONTRA
ACȚIUNII CIVILE
Autor
CIUMAC Victor
__________________
Coordonator științific
COVALIU Gheorghe,
lector superior.
___________________
Admis spre susținere „____”___________________2013
Șef catedră
MĂRGINEANU Lilia,
dr., conf. univ.
___________________
Chișinău 2013
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………..……………………...….3
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A ACȚIUNII CIVILE............................………......5
1.1. Noțiunea și natura juridică a acțiunii civile…..………………..…………………………….6
1.2. Elementele acțiunii civile……………….…………………...………………………………11
1.3. Condițiile înaintării acțiunii civile…………………………………………………………..15
2. MIJLOACELE DE APĂRARE A PÂRÂTULUI CONTRA ACȚIUNII
CIVILE........................................................................................................................................23
2.1. Noțiuni generale privind activitatea de apărare a pârâtului contra acțiunii civile..............................................................................................................................................23
2.2. Referința.................................................................................................................................25
2.3. Acțiunea reconvențională.......................................................................................................30
2.4. Alte moduri de apărare folosite de către pârât.......................................................................36
ÎNCHEIERE................................................................................................................................39
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................42
2
INTRODUCERE
Actualitatea temei se explică prin faptul că acțiunea civilă reprezintă principala formă de
intervenție a persoanelor în apărarea drepturilor și libertăților care le-au fost încălcate. Întrebările
apărării pârâtului în procesul civil capătă o dezvoltare tot mai largă în legătură cu dezvoltarea
statului, garantarea egalității în realizarea drepturilor și libertăților omului. În limitele
conflictului de drept, examinat în procedură civilă, poziția pârâtului este mai dezavantajată în
comparație cu cea a reclamantului. Cauzele sunt de ordin obiectiv: partea care inițiază înaintarea
pretențiilor este reclamantul, el fiind și persoana căreia se prezumă că ia fost încălcat un drept
subiectiv, iar pârâtul apare ca un eventual încălcător al acestui drept. Egalitatea părților în
Înaintarea acțiunii civile începe cu depunerea cererii de chemare în judecată de către reclamant –
presupusul deținător al dreptului subiectiv, împotriva pîrîtului – persoana prezumată a fi
răspunzătoare pentru cauzarea prejudiciului cauzat reclamantului, cu solicitarea soluționării
raportului material litigios și apărarea dreptului subiectiv încălcat sau a interesului ocrotit de
lege.
Dezvoltarea relațiilor de piață, lărgirea drepturilor la apărarea onoarei și demnității
cetățenilor, drepturilor lor politice precum și a altor drepturi consacrate de Constituția Republicii
Moldova, a determinat atît majorarea numărului de cazuri civile, cît și sporirea complexității lor.
Conform art. 20 din Constituția Republicii Moldova:„ Orice persoana are dreptul la satisfacție
efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”
[1, art. 20]. Denumirea marginală a textului constituțional este semnificativă:„ Accesul liber la
justiție”. Plenitudinea dreptului de a acționa în justiție este sugestiv accentuată de legiuitor în
aliniatul al doilea al textului reprodus anterior.
De altfel în toate societățile civilizate au fost create organe de justiție tocmai în scopul
apărării drepturilor subiective și a valorilor recunoscute de lege. Accesul liber la organele
competente a solușiona neînțelegerile între cetățeni se realizează prin mijlocul procedural al
acțiunii. La judecarea pricinilor civile, persoanele fizice și juridice sunt egale în fața instanței, iar
părțile dispun de mijloace procesuale echivalente pentru apărarea drepturilor subiective și a
intereselor legale.
Realizarea în dreptul procesual civil al Republicii Moldova a principiului
contradictorialității și egalității părților în drepturi procedurale implică existența unui sistem
procesual de metode care ar pune atît la dispoziția reclamantului cît și pîrîtului a unor posibilitați
active și efective de apărare a intereselor împotriva acținii înaintate. Acest sistem include
3
drepturile și obligațiile procedurale ale părților, activități procedurale de realizare a lor, precum
și formele de manifestare a acestora, putînd fi divizate în generale și speciale. La categoria celor
generale putem atribui mijloacele puse la dispoziția reclamantului și altor participanți la proces,
pe cînd cele speciale pot fi folosite doar de către pîrît, acestea fiind cererea reconvențională și
referința. Aceste instituții de apărare a pîrîtului contra acțiunii civile sunt cunoscute atît
dreptului continental cît și celui comun. Instituțiile date sunt interramurale într-u cît se folosesc
pe larg atît în procesele civile, cît și cele economice în mai multe state ale lumii. Răspîndirea atît
de largă a acestor metode de apărare se datorează unei game largi de posibilități de abordare a
unei probleme, dar și a medurilor de soluționare diferită a problemelor prin intermediul lor.
Interesul atît din partea doctrinarilor în domeniu, cît și a legiuitorului, se explică prin necesitatea
studierii acestor fenomene în scopul edificării lor mai detaliat în legislația națională. Includerea
acestor instituții în Codul Procesual Civil al Republicii Moldova nu s-a făcut, însă, fără a genera
un șir de întrebări legate de realizarea în practică a lor.
Baza normativ-juridică a prezentei lucrări include Constituția Republicii Moldova, Codul
de Procedură Civilă al Republicii Moldova, Codul Civil Legea insolvabilității.
Obiectul studiului îl constituie acțiunea civilă ca metodă concretă de apărare a drepturilor
și intereselor legitime ale cetățenilor. Subiectul acestei lucrări se rezumă la analiza complexă a
metodelor de apărare a pârâtului contra acțiunii civile. Pentru a atinge acest scop se pun
următoarele obiective:
1. Determinarea conceptului și scopului acțiunii civile;
2. Evidențierea elementelor acțiunii civile;
3. Atribuirea unei caracteristici generale a metodelor de apărare a pârâtului contra
acțiunii civile.
4. A descoperi esența cererii reconvenționale ca mijloc de apărare a pârâtului contra
acțiunii civile.
5. A descoperi esența referinței ca metodă de aparare a pârâtului contra acțiunii civile.
Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a fost
utilizat un complex areal de metode ştiinţifice:
1. Metoda istorică care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în
scopul relevării lor;
2. Metoda logică care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent şi sintezei,
argumentarea pe cale strict deductivă;
4
3. Metoda comparativă care constă în evidenţierea trăsăturilor comune şi a
particularităţilor reglementărilor din diferite legislații în domeniul cercetat, extinderea
orizontului istoric şi ştiinţific;
4. Metoda cantitativă care facilitează sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a informaţiei
juridice ştiinţifice;
5. Metoda transcendentală a fost utilizată pentru elaborarea formei şi conţinutului
prezentului studiu;
6. Metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la
evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor tezei;
7. Metoda fenomenologică a fost utilizată la analiza practicii judiciare;
8. Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat.
Abordarea sistematică a proceselor şi fenomenelor studiate, au contribuit la efectuarea
unei analize şi sinteze logico-comparative a problemelor ce apar în procesul civil, prin prizma
tematicii abordate.
Structura lucrării. Astfel teza constă din introducere, două capitole şi concluziile finale,
fiecare capitol, fiind la rândul său, structurat în trei și respectv patru paragrafe, fiecare paragraf
conţine descrierea subiectului din punct de vedere teoretic, fiind scoase în evidenţă cele mai
importante momente ale acțiunii civile și ale activității de apărare a pârâtului în procesul civil.
Aşadar, introducerea conţine motivaţia alegerii prezentului subiect propus spre
examinare, scopul lucrări care are ca valenţe cele mai iportante teze propuse de cei mai de seamă
autori. Pentru atingerea scopului prezentei lucrări au fost utilizate un şir de metode relevante
studierii prezentei lucrări.
În primul capitol este studiat conceptul de acțiune civilă, noţiunea şi principalele
caractere juridice. Structura capitolului este dictată de necesitatea perceperii activității de apărare
a pârâtului contra acțiunii civile ca fenomen juridic. Capitolul doi este dedicat direct activității de
apărare a pârâtului pe parcursul procesului civil.
5
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A ACȚIUNII CIVILE
1.1. Noțiunea și natura juridică a acțiunii civile
Temei pentru începerea activității judiciare în apărarea drepturilor persoanelor fizice și
juridice îl constituie acțiunea civilă, prin care o persoană interesată (reclamant) înaintează
pretențiile sale unei alte persoane (pârât). Adresându-se în instanță reclamantul pretinde ca
comportamentul pârâtului să fie redirecționat în cadrul legal, pe care acesta din urmă l-ar fi
ignorat. Cerințele sale pot fi îndreptate spre recunoașterea unui drept, repunerea în situația
existentă până la încălcare și încetarea acțiunilor care-i încalcă drepturile.
Atât în vorbirea curentă, cât şi în unele texte ale legii, cuvântului „acţiune” i se dau mai
multe înţelesuri:
a) desfășurare a unei activități, faptă întreprinsă pentru atingerea unui scop [33];
b) exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a statului (via juris) este
directiva tuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea şi că, totodată, această cale este opusă căii
spontane, individuale de apărare a drepturilor civile subiective (via facti);
c) facultatea pe care orice persoană interesată o are de a apela la organele jurisdicţionale
competente, atunci când consideră că i s-a făcut o nedreptate, pentru a cere ca legea să fie
aplicată în favoarea sa; astfel concepută acţiunea reprezintă calea justiţiei obiective pentru
soluţionarea unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a cărui exercitare este lăsată la
latitudinea celui în favoarea căruia a fost recunoscută;
d) un echivalent al cuvântului drept (în interes subiectiv), o formă de manifestare sau de
viaţă a acestuia; astfel în loc de a vorbi despre dreptul ce se valorifică prin acţiune se vorbeşte
numai despre existenţa acţiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acesteia;
e) apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune, dar şi pe cale de excepţie; astfel sub
primul aspect, acţiunea se consideră a fi exercitată pentru apărarea dreptului reclamantului, iar
sub cel de al doilea pentru apărarea dreptului pârâtului;
f) cererea de chemare în judecată - actul procesual prin care este făcută sesizarea şi în
care sunt concretizate elementele acţiunii [19, p. 229].
Necătând la faptul că are o întrebuințare largă atât în legislație cât și în practică, termenul
de „acțiune civilă” nu dispune de o noțiune legală. Necesitatea determinării acesteia din punct de
vedere doctrinar și includerea sa ulterioară în legislație este mai mult decât evidentă, or orice
noțiune juridică apare drept „ instrument de cunoaștere ” a adevărului juridic, dacă reflectă un
caracter adecvat al realității [27, p. 72] și reprezintă o analogie a fenomenelor și proceselor
6
juridice [21, p. 88]. În legătură cu acest fapt noțiunea de acțiune civilă trebuie formulată astfel,
încât să răspundă cerințelor unității și universalității, să se raporteze la alți termeni precum
dreptul la acțiune, termenul de înaintare, modificare a acțiunii, renunțare la acțiune, recunoaștere
a acțiunii. În continuare voi analiza câteva noțiuni pentru a determina gradul lor de corespundere
la exigențele enumerate mai sus.
În cel mai general mod, acțiunea civilă poate fi definită ca o cerință material-legală a
reclamantului adresată pârâtului prin intermediul instanței de judecată. Acest punct de vedere a
fost înaintat și susținut de către Жуйков В., А. Ф. Клейман, Н. А. Чечина ș.a. Pentru cei care
împărtăşesc acest punct de vedere, acţiunea civilă reprezintă un fenomen juridic complex, care
include atât elemente materiale cât şi procesuale. Unii cercetători, care au adoptat poziţia
savantului Жуйков В., au lansat ideea că acţiunea civilă trebuie privită în două sensuri: în sens
material şi în sens procesual [25, p. 31]. Prin acţiune în sens material terbuie să înţelegem
cerinţele reclamantului către pârât şi în acest context acţiunea apare ca o instituţie a dreptului
material. În sens procesual acţiunea reprezintă adresarea reclamantului în instanţa de judecată
pentru apărarea drepturilor sale, aici evidenţiindu-se ca o instituţie a dreptului procesual.
Nu putem fi de acord cu această idee întrucât acţiunea nu poate fi redusă doar la actul de
sesizare al organului judiciar, tot aşa cum aceasta nu poate fi redusă nici la pretenţiile
reclamantului înaintate faţă de pârât. Ea constituie un mijloc procedural care întreţine şi justifică
întreaga activitate a instanţei sesizate cu o cerere.
O altă grupă de doctrinari, care la momentul actual constituie majoritatea consideră că
acţiunea este un fenomen unic, care are laturi materiale şi procesuale. Aici savantul rus
Доброволъский А. А. Menţionează: „Prioritatea oricărei acţiuni ca mijloc de apărare a
drepturilor persoanei constă în aceea că instanţa trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia
cerinţelor materiale înaintate de către reclamant. Doar prezenţa laturii materiale a acţiunii
permite a vorbi despre astfel de instituţii precum recunoaşterea acţiunii, renunţarea la acţiune,
tranzacţia etc. Deci, latura materială este o caracteristică integrantă a acţiunii, indispensabilă
pentru determinarea naturii oricărei acţiuni” [24, p. 197].
Literatura română defineşte într-un mod general acţiunea civilă ca fiind „ mijlocul legal
prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea
acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o
despăgubire corespunzătoare” [19, p. 239].
Literatura juridică occidentală a promovat şi ea definiţii diferite cu privire la acţiunea
civilă, dar toate evocând esenţa acesteia, anume aceea de a constitui un mijloc procedural
consacrat de lege pentru apărarea drepturilor subiective. Astfel, spre exemplu Jean Larguier
7
defineşte acţiunea ca „ puterea acordată de lege şi care permite sesizarea justiţiei pentru
valorificarea şi sancţionarea drepturilor” [după 30, p. 17] . Ideea de putere legală este subliniată
de Jean Vincent şi Serge Guinchard. Aceştia consideră că acţiunea poate fi caracterizată ca „o
putere legală ce permite agenţilor publici sau particularilor să se adreseze în justiţie pentru a
obţine respectarea legii” [după 15, p. 187]. Literatura juridică italiană a acordat de asemenea o
importanţă covârşitoare conceptului de acţiune civilă. Şcoala italiană avându-i ca protagonişti pe
Liebman, Chiovenda, Carnelutii, a contribuit la formarea unei concepţii moderne dspre acţiunea
civilă. Astfel pentru Enrico Tullio Liebman acţiunea civilă reprezintă actul necesar pentru
declanşarea unei proceduri prin intermediul căreia se urmăreşte obţinerea protecţiei dreptului său
[după 15, p. 189].
În dreptul francez există şi o definiţie legală a acţiunii civile. Noul Cod de procedură
civilă nu a evitat riscul unei definiţii legale, scopul legiuitorului fiind acela de înlătura
controversele cu privire la natura juridică a acţiunii. Potrivit art. 30 al Codului de procedură
civilă Francez: „Acţiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenţii, de a fi ascultat asupra
fondului acesteia, pentru ca judecătorul să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei
sale”. Alineatul doi al aceluiaşi articol din legea franceză vine să aducă lumină şi în ceea ce
priveşte înţelesul noţiunii pentru pârât, menţionând că: „ Pentru adversar, acţiunea este dreptul de
a discuta temeinicia acestei pretenţii” [33].
Reieşind din cele expuse mai sus putem menţiona următoarele caracteristici ale acţiunii
civile:
1. Universalitatea acţiunii, care se rezumă la următoarele: în primul rând acţiunea poate fi
folosită ca mijloc de apărare a drepturilor încălacate, indiferent de natura încălcării. În al doilea
rând, acţiunea poate fi înaintată de către orice persoană interesată, în ordinea stabilită de lege, în
legătură cu ce acesta este depus în instanţele de drept comun. În al treilea rând, acţiunea poate fi
un mijloc îmbinare în cadrul aceluiaşi organ jurisdicţional a litigiilor ce izvorăsc din diverse
ramuri de drept. În al patrulea rînd, normele procesuale care reglementează acţiunea civilă sunt
caracteristice pentru toate acţiunile depuse în instanţe.
2. Acţiunea civilă este unica posibilitate de transmitere a litigiului către organul
jurisdicţional.
3. Acţiunea civilă se adresează organului competent în rezolvarea lui.
4. Acţiunea civilă este îndreptată împotriva persoanei care încalcă sau cauzează
restrîngeri în exercitarea unui drept.
8
În teoria dreptului civil acţiunea este privită ca un fenomen unic care include latura
procesuală şi cea materială. Pretenţiile reclamantului faţă de pârât chiar şi dacă poartă un caracter
procesual, acestea apar cu mult înaintea deschiderii procesului civil.
Determinarea naturii juridice a acţiunii civile reprezintă o problemă cu implicaţii
profunde în teoria şi practica dreptului. În doctrina juridică nu a existat şi nici nu există un punct
de vedere unitar cu privire la natura juridică a acţiunii juridice. Natura juridică a acţiunii trebuie
analizată în strânsă legătură cu dreptul la acţiune. Majoritatea autorilor menţionează în acest sens
independenţa acţiunii faţă de dreptul subiectiv destinat a-l proteja [17, p. 89-92].
În majoritatea statelor occidentale teza potrivit căreia acţiunea constituie un drept
autonom este majoritară, teza civilistă conform căreia acţiunea nu reprezintă un drept subiectiv
distinct de dreptul subiectiv pe care este destinată să-l protejeze fiind abandonată. Astfel, după A.
Weil şi F. Terre „acţiunea nu se confundă nici cu libertatea de a accede la justiţie ( libertate
publică ) şi nici cu cererea de chemare în judecată” [după 15, p. 193]. Autorii francezi de
prestigiu susţin de asemenea autonomia acţiunii faţă de dreptul substanţial, recunoscând însă
legătura intimă care există între „acţiune şi dreptul substanţial, legătură care realizează
joncţiunea dintre dreptul substanţial şi procedura care îi asigură sancţiunea” [după 15, p. 193].
De asemenea în literatura juridică franceză recentă Gerard Cornu şi Jean Foyer opinează că
acţiunea este „o prerogativă, un drept, nu un act” [11, p. 32]. Aceiaşi autori precizează că
acţiunea , în pofida legăturii sale cu cererea şi cu dreptul subiectiv dedus în justiţie, nu se
confundă cu nici una din aceste entităţi, într-u cât ea nu este un act, ci un drept specific.
Doctrina italiană concepe acţiunea civilă ca un drept procesual autonom şi abstract de „a
lucra în justiţie” [după 15, p. 194], drept care în acelaşi timp are un caracter public. Autorul
italian Enrico Tullio Liebman vede acţiunea civilă ca un drept subiectiv procesual , cu totul
diferit de dreptul dedus în justiţie. Reputatul procedurist italian preciyeayă că dreptul subiectiv
are întotdeauna ca obiect o prestaţie din partea adversarului, în timp ce acţiunea „tinde să
provoace o activitate a organelor judiciare... Acţiunea aparţine tuturor fără a se putea şti dinainte
dacă cererea este fondată sau nefondată” [după 10, p. 252].
În România, dimp de mai multe decenii autorii de drept procesual civil au promvat teze
de inspiraţie sovietică şi care făceau distincţie între dreptul la acţiune în sens material şi dreptul
la acţiune în sens procesual. Potrivit acestora dreptul la acţiune în sens procesual se
concretizează în posibilitatea reclamantului de a se adresa instanţei spre a hotărâ asupra cererii
sale. În sens material dreptul la acţiune ar semnifica posibilitatea reclamantului de a solicita de la
pârât, pin mijlocirea instanţei, executarea obligaţiilor sale. Această opinie a fost criticată mai
târziu de către mai mulţi autori. Astfel, profesorul Dumitru Radu susţine că acţiunea reprezintă
9
„... posibilitatea sau dreptul persoanei interesate de a sesiza, pretinde sau obţine din partea
organului jurisdicţional competent apărarea unui drept subiectiv încălcat sau recunoscut, sau a
unui interes recunoscut sau proteguit de lege” [19, p. 235].
În opinia doctrinarului Ioan Leş dreptul la acţiune trebuie privit ca un drept complex de
natură procesuală şi al cărui conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative. Toate aceste
prerogative se situează însă în spaţiul de acţiune al dreptului procesual civil. Distincţia dintre
dreptul la acţiune în sens material şi procedural se face în literatura de specialitate doar pentru a
justifica mecanismul prescripţiei dreptului la acţiune. Acţiunea civilă include în conţinutul său
sesizarea instanţei, administrarea probelor, apărările, excepţiile, căile de atac etc. Prin urmare, nu
se impune cu necesitate distincţia dintre două componente ale dreptului la acţiune, spre a le plasa
apoi în ramuri diferite de drept. Două dintre atributele acţiunii civile sunt însă esenţiale în
determinarea naturii juridice a acesteia: dreptul de a sesiza instanţa şi dreptul la admiterea
acţiunii [15, p. 230].
Promovarea acţiunii civile nu este condiţionată de existenţa dreptului material afirmat în
justiţie, astfel cum nici celelalte componente nu sunt condiţionate de un asemenea drept. În
domeniul justiţiei temeinicia sau netemeinicia unei cereri este obiectul investigaţiei judiciare.
Dreptul la sesizarea instanţei, menţionat mai sus, este un drept de natură publică. Aceasta
deoarece acţiunea are ca finalitate conservarea armoniei sociale, garantarea ordinii de drept şi
respectarea legalităţii. Ea este un drept prin intermediul căruia individual pune în mişcare
exerciţiul unei funcţii publice spre a obţine protecţia intereselor sale.
Dreptul la admiterea acţiunii ca cea dea doua componentă a acţiunii civile se exercită
practic în acele situaţii în care acţiunea are un alt obiect decât un drept material. Exercitarea
acestui drept conduce în toate cazurile la obligarea pârâtului de către instanţă, căci instanţa poate
dispune în baza probelor administrate, respingerea acţiunii ca neântemeiată.
Pornind de la faptul că acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale, cu
ajutorul cărora, prin intermediul procesului civil şi cu concursul forţei coercitive a statului, se
realizează fie protecţia dreptului subiectiv civil, fie recunoaşterea sau valorificarea lui, în
cazul în care acesta este încălcat sau negat ori a acelor situaţii juridice ocrotite de lege [10, p.
250], în consecinţă am considerat că dreptul la acţiune nu este altceva decât liantul dintre
dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă, deoarece acesta duce la transformarea unei noţiuni
abstracte, aceea de acţiune civilă, într-o noţiune concretă, aceea de proces civil, prin care se
urmăreşte valorificarea dreptului subiectiv dedus judecăţii.
10
1.2. Elementele acțiunii civile
Acțiunea civilă, ca orice fenomen al realității obiective, are structura sa internă, adică
dispune de conținut. Reglementarea acțiunii civile ca formă distinctă de apărare a drepturilor și
intereselor legitime este făcută în așa fel, încât pentru punerea în funcție a acestui mecanism este
ncesar a cunoaște nu doar caracterele externe ale acțiunii, dar și compoziția sa internă. Pentru a
caracteriza structura internă a acțiunii, în teoria drepului procesual civil se folosește noțiunea de
„ elemente ale acțiunii”, ce semnifică părțile ei componente, care în ansamblul lor determină
conținutul ei, condiționând independența și individualitatea acțiunii. Orice acțiune civilă se
individualizeaă prin elementele sale structurale. Cu alte cuvinte, elementele acțiunii ne permit să
delimităm o acțiune de alta, ceia ce vorbește despre importanța lor practică.
Vorbind despre elementele acțiunii, doctrina se împarte aici în două tabere, unii
evidențiază trei elemente în structura internă a acțiunii: obiectul, cauza și subiectele [29, p. 88-
89], alții dimpotrivă susțin existența doar a două elemente, și anume: obiectul și cauza [31, p.
175].
Cercetătorii domeniului dat, unanim acceptă faptul că elemntele acțiunii civile reprezintă
mijloacele de individualizare a acțiunii civile. Autorii care vin cu ideea că părțile nu pot fi privite
ca element distinct și independent al acțiunii civile, de obicei, își argumentează poziția prin aceea
că cetățenii și organizațiile nu pot figura ca părți structurante ale acțiunii civile ca construcție
teoretică. Acest argument însă nu este unul plauzibil, din mai multe considerente. Pe bună
dreptate autorul rus Комисаров К. И. menționa: „obiectul și cauza acțiunii civile capătă
certitudinea necesară doar în condițiile existenței deținătorilor concreți de drepturi și obligații
subiective” [după 30, p. 25]. Această idee și-a găsit lăcaș și în legislația procesuală națională, în
legătură cu care acțiunea civilă se individualizează prin trei elemente: obiect, cauză și subiecte
sau părți. Astfel conform dispoziției art.169, al.(1), lit.b), judecătorul refuză să primească cererea
de chemare în judecată dacă există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu
între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.
Astfel, acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa a trei elemente esenţiale: un
element subiectiv - părţile- şi două elemente obiective - obiectul şi cauza acţiunii. Fără aceste
elemente, acţiunea nu reprezintă o entitate juridică în considerarea căreia instanţa să devină
activă, să-şi înceapă exerciţiul său special. Elementele acţiunii civile servesc la individualizarea
acesteia în raport cu o altă acţiune şi îi determină cadrul procedural necesar şi indispensabil.
11
1.2.1. Subiectele acțiunii civile
Noţiunea de participanţi în procesul civil desemnează persoanele şi organele de stat care
participă la activitatea de înfăptuire a justiţiei. În doctrină se distinge între participanţii
procesuali principali a căror activitate influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil: părţile,
intervenienţii, procurorul, petiţionării, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi
74, al CPC al RM [3, art. 73-74] sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane şi participanţii procesuali
care contribuie la înfăptuirea, justiției după cum îi numește Треушников, care au un rol
subsidiar ce vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei: martori, experţi,
interpreţi [31, p. 255]. Cercul participanţilor la proces deseori este lărgit: părţile se prezintă prin
mandatari ori sunt apărate de avocaţi.
Dintre subiecţii procesului civil trei sunt indispensabili contenciosului şi anume: instanţa,
reclamantul şi pârâtul. Spre deosebire de proces, părţile acţiunii civile se identifică numai cu
ultimele două: reclamantul şi pârâtul.
Părţile poartă o denumire specifică în raport de mijlocul procesual ce intră în componenţa
acţiunii de care uzează: reclamant şi pârât în cererea de chemare în judecată; apelant si intimat la
apel, recurent si intimat la recurs, contestator şi intimat în cazul contestaţiei în anulare; revizuent
si intimat în cererea de revizuire; creditor si debitor în faza executării silite.
Poziţia părţilor în procedura contencioasă este esenţialmente contradictorie în tot timpul
procesului. Distinct de situaţia părţilor din procesul penal, în materie civilă acestea se află într-o
poziţie de egalitate juridică.
Poziţia părţilor principale - reclamant şi pârât - prezintă multiple variţii în procesul civil,
în sensul că poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie
defensivă în altă formă procesuală: în apelul pârâtului, reclamantul din cererea de chemare în
judecată va dobândi poziţia de intimat; în excepţie, prin formularea unei cereri reconvenţionale,
caracterizată prin părăsirea poziţiei pur pasive a pârâtului, acesta devine reclamant.
Instituţia intervenienților în procesul civil este una nouă, apărută odată cu noul cod în
2003, în CPC al RM din 1964 aceasta fiind cunoscută ca instituția terțelor persoane. Odată cu
adoptarea noului cod de procedură civilă în aceasta capătă o reglementare aparte.
Conceptul de intervenienți are o semnificaţie diferită în dreptul procesual civil faţă de
dreptul substanţial. Dacă în dreptul material terţii sunt persoane străine de actul juridic - penitus
extranei - faţă de care nu se produc efecte juridice, în dreptul procesual intervenienții sunt
persoane care se pot adăuga părţilor între care s-a stabilit iniţial raportul juridic procesual, din
iniţiativa lor sau a părţilor iniţiale, dobândind astfel, calitatea de părţi [7, p. 174].
12
Codul de procedură civilă reglementează următoarele forme de participare a
intervenienților în procesul civil: intervenient principal, care invocă un drept al său asupra
obiectului litigiului sau un drept legat de acesta și intervenient auxiliar - persoana interesată într-
un proces pornit între alte persoane, care intervine în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la
închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar putea să
influenţeze drepturile sau obligaţiile ei faţă de una din părţi.
Instituţia participării intervenienților la procesul civil are un profund caracter preventiv.
Cererile de intervenţie sunt cereri incidentale, şi ca urmare, competenţa soluţionării lor aparţine
instanţei sesizată cu cererea principală.
Procurorul este un participant la procesului civil în calitate de dacă el singur l-a pornit în
condițiile legii [26, p. 153]. Participarea sa la judecată nu se reduce la o asistenţă pasivă, de
informare asupra disputei judiciare.
Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale
societăţii, chiar şi atunci când intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţenilor [10, p. 239]. Această împrejurare îi conferă statutul special de participant în procesul
civil. De exemplu, efectele hotârîrii judecătoreşti nu se întind în mod direct asupra procurorului,
acesta nu poate fi condamnat la plata cheltuielilor de judecată, participă la activitatea judiciară în
condiţiile şi cazurile determinate de art. 71 al CPC al RM, poate exercita căile ordinare de atac
chiar dacă nu a fost parte în proces în faţa instanţei de judecată, etc. [12, p. 115].
Procurorul poate face uz de de instituţia recuzării in cazurile in care legaturile de rudenie
privesc pe judecător si celelalte parti. Relaţiile dintre procuror si judecător, chiar si atunci când
are calitatea de reclamant, nu pot fi invocate ca motiv de recuzare de către nici una din parti.
Participând in procesul civil, procurorul acţionează potrivit drepturilor si obligaţiilor
consacrate de procedura civila si care statornicesc un regim de egalitate si contradictorialitate
intre participanţii la procesul civil, asigurând totodată instanţei o poziţie independenta si
suverana. Procurorul care participa la judecata poate fi substituit oricând, și în orice fază a
procesului, cu un alt procuror, fără a fi necesară îndeplinirea unei formalităţi.
1.2.2. Obiectul actiunii civile
Obiectul acţiunii civile îl reprezintă protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes
pentru a cărui realizare calea justiţiei este obligatorie.
În general, obiectul acţiunii constă fie din pretenţia de recunoaşetere a unui drept sau la
condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei pe care a încălcat-o, fie din pretenţia la cererea
unor situaţii juridice noi, în cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea poate să aibă ca obiect
13
luarea numai a unor măsuri conservatorii sau provizorii, prin care se urmăreşte prevenirea unor
prejudicii.
Obiectul acţiunii se concretizează şi se nuanţează prin mijlocul procesual folosit. Astfel,
obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretenţia concretă a reclamantului (res in
judicium deducta): plata unei sume de bani, anularea unui cotract, desfacerea căsătoriei etc.
Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării normelor de organizare judecătorească, de
competenţă sau de procedură propriu-zise (excepţii de procedură) ori a unor lipsuri referitoare la
exercitarea acţiunii (excepţii de fond).
Obiectul acţiunii trebuie să îndeplinească, în principiu, aceleaşi condiţii ca şi obiectul
unei convenţii. El trebuie să fie licit, posibil şi determinat [10, p. 362].
a) Obiectul acţiunii trebuie să fie licit şi posibil.
Obiectul este ilicit atunci când s-ar pretinde valorificarea unui drept care s-a stins prin
neuz sau achitarea contravalorii unui bun vândut în valută. Cu privire la cea de-a doua condiţie,
nu se poate cere pe calea acţiunii predarea în natură a unui bun determinat care a pierit (ad
imposibilium nulla obligatio) în acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul bănesc al
acestui bun.
b) Obiectul acţiunii trebuie să fie determinat.
1.2.3. Cauza acțiunii civile
Acţiunea civilă nu se poate identifica deplin numai prin părţi şi obiect, fiind indispensabil
şi un al treilea element – cauza.
Prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles temeiul juridic al cererii (causa petendi),
fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte [20, p.
293] .
Cauza acţiunii civile nu trebuie confundată cu obiectul acesteia. Cu privire la acelaşi
obiect pot exista mai multe acţiuni întemeiate pe cauze diferite. De exemplu, se va putea pretinde
de la acelaşi debitor acelaşi obiect, o dată invocându-se ca temei contractul de schimb, iar
ulterior, un contract de vânzare - cumpărare; acţiunea în nulitatea unui act juridic se poate admite
pentru oricare dintre viciile de consimţământ, pentru lipsa obiectului sau cauzei actului, pentru
un act care emană de la o persoană lipsită de capacitate ori încheiat cu nerespectarea formei
solemne prevăzute de lege.
Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, şi nici depăşit, temeiul
juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului său activ şi
pentru a ajuta efectiv părţile, în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, să dea acţiunii
14
calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în
judecată.
Cauza acţiunii civile, privită din punct de vedere al scopului, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală.
Prima condiţie se îndeplineşte de regulă, deoarece cel ce acţionează în justiţie urmăreşte
un anumit scop, neputând porni o acţiune lipsită complet de cauză
Cauza acţiunii trebuie să fie reală. Realitatea cauzei cere ca cel ce reclamă să-şi fi
exprimat voinţa de a proceda în felul acesta, determinat de un anumit scop.
Cauza acţiunii trebuie să fie licită şi morală, adică să nu urmărească un interes contrar
ordinii publice şi bunelor moravuri. [25, p. 123].
Cauza acţiunii civile se determină nu numai raportat la cererea de chemare în judecată, ci
trebuie căutată în complexitatea de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate
de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă [10, p.
263]. Existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept, sau totuna cu
cauza raportului juridic ori a obligaţiei puse în discuţie (causa debendi), fără prefigurarea
mintală a obţinerii unui anumit rezultat, nu determină pe nimeni să reclame sau să se apere
injustiţie.
1.3. Condițiile înaintării acțiunii civile
De asemenea, în stabilirea condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile am pornit din nou de
la controversa privind una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv afirmarea unui
drept, care nu este reţinută de toţi autorii de drept procesual civil.
Literatura de specialitate nu este unanimă în privinţa condiţiilor de exercitarea acţiunii
civile făcând distincţie, între condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi condiţiile pentru a fi parte
în proces. Astfel, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu consideră că o persoană
pentru a deveni parte în procesul civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă capacitate procesuală;
- să aibă calitate procesuală;
- să afirme un drept în justiţie şi;
- să justifice un interes.
Graţian Porumb, V. Negru şi D. Radu susţin că sunt necesare doar condiţiile privitoare la:
- existenţa capacităţii procesuale;
- existenţa calităţii procesuale;
- afirmarea unui interes [după 17, p.44].
A. Hilsenrad consideră că sunt necesare doar două condiţii şi anume:
15
- existenţa capacităţii procesuale;
- afirmarea unui interes [14, p. 70].
Profesorul Ioan Leş [15 p. 60], consideră că o persoană fizică sau juridică poate deveni
parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la:
- existenţa capacităţii procesuale de folosinţă;
- existenţa calităţii procesuale şi;
- justificarea unui interes.
Argumente în favoarea reţinerii acestei condiţii sunt următoarele:
În primul rând, autorii care nu reţin această condiţie nu pot face abstracţie de faptul că
acţiunea este în corelaţie cu dreptul subiectiv civil. Astfel, când se vorbeşte de interes, se reţine
ca o condiţie a lui, să fie legitim, juridic, adică " să fie în legătură cu pretenţia formulată, deci cu
dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei
este obligatorie ", condiţie însă care se verifică, la fel ca și dreptul, după dezbaterea fondului
pretenţiei.
În al doilea rând, în favoarea reţinerii acestei condiţii există şi un argument de text,
constând în aceea că însuşi Codul de procedură civilă leagă acţiunea sau elementele ei ori
formele concrete de manifestare, de drept (de pretinderea unui drept).
Art. 166 al CPC al RM cu care începe reglementarea cuprinsă în titlul II, intitulat "
Acțiunea civilă", precizează că "Oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să
depună o cerere înaintea instanţei competente" [3, art. 166]. Or, din economia acestor texte de
lege rezultă legătura strânsă între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă în întregul
său, ca mijloc de valorificare a unui drept afirmat în justiţie.
Desigur că afirmarea dreptului subiectiv (sau a interesului proteguit de lege) se manifestă
mai pregnant la declanşarea procedurii judiciare, însă acesta se manifestă şi sub alte forme, în
continuare, deoarece întreaga acţiune civilă are ca obiect protecţia lui. Pe de altă parte, pretenţia
dedusă judecăţii constă nu numai într-un demers de iniţiativă proprie a celui ce o invocă
(reclamaţia), ci şi în opoziţia sau rezistenţa celui ce combate cererea principală ( apărarea). Este
aşa, deoarece, acţiunea trebuie privită atât din punctul de vedere al reclamantului cât şi al
pârâtului.
Referitor la faptul că această condiţie este inutilă deoarece existenţa dreptului se constată
la sfârşitul judecăţii trebuie avute rezerve, deoarece autonomizarea completă a acţiunii,
desprinderea ei de dreptul subiectiv prezintă pericolul de a lăsa să se înţeleagă că se poate
recurge în orice situaţie la justiţie, ceea ce ar duce la exercitarea abuzivă a acţiunii, la încărcarea
inutilă a rolului instanţelor. Aceasta, deoarece nu lezează pe nimeni acela care uzează de dreptul
16
său (Neminem laedit qui suo utitur) sau se cauzează prejudiciu decât dacă s-a acţionat fără drept
(Nemo damnum facit, misi qui id facit quod facere ius non habet).
Mai mult, dacă cererea de chemare în judecată (actul de sesizare al instanţei) nu ar trebui
să cuprindă afirmarea unei pretenţii pe care reclamantul doreşte să o deducă judecăţii, nu s-ar
putea şti de la început care este competenţa de soluţionare a cauzei, care va fi procedura de
urmat pentru judecata acesteia, respectiv ce probe sunt admisibile şi utile, deoarece, aşa cum am
văzut, deşi acţiunea este uniformă, ea se individualizează în momentul în care se apelează la ea şi
împrumută din caracterele dreptului dedus judecăţii, fiindu-i aplicabile ulterior reguli proprii
pretenţiei afirmate (dreptului subiectiv, interesului proteguit sau situaţiei juridice pentru care
calea justiţiei este eficientă în vederea valorificării sale).
Altfel spus, reclamantul nu va putea formula o cerere de chemare în judecată fără să arate
care este pretenţia pe care o afirmă faţă de pârât, sau care este situaţia juridică protejată de lege,
adică nu va putea să insereze doar faptele petrecute în legătură cu un drept subiectiv, lăsând la
latitudinea instanţei, să deducă pretenţia sa. Nici judecata nu va avea loc în lipsa precizării
acestei pretenţii, deoarece ar lipsi însuşi obiectul cererii de chemare în judecată. Or, dispoziţiile
art. 171 CPC al RM reglementează sancţiunea nulităţii cererii pentru lipsa obiectului, chiar
şi în practica judiciară afirmarea unui drept, formularea unei pretenţii concrete fiind astfel
consfinţită ca o condiţie distinctă de exercitare a acţiunii civile.
În doctrina franceză, chiar şi autorii care neagă legătura indisolubilă ce există între
acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil, sunt de acord că nu se poate formula o acţiune în justiţie,
chiar dacă se justifică un interes şi calitatea procesuală a celui care acţionează, dacă acesta nu a
formulat în concret o pretenţie sau altfel spus, acesta nu poate fi audiat asupra fondului pretenţiei
dacă în cererea sa nu a arătat care este pretenţia concretă. În concepţia autorilor francezi apare ca
o “condiţie generală de admisibilitate” a cererii, alături de interes şi calitate şi aceea de a se
“emite o pretenţie”, astfel încât considerăm că şi din aceasta rezultă necesitatea enumerării unei
astfel de condiţii în categoria condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile [după 15, p. 245].
Totodată, urmează să precizăm că afirmarea unui drept este o condiţie pentru exercitarea
acţiunii civile şi nu pentru a fi parte în procesul civil. În opinia mea diversitatea de soluţii se
datorează în primul rând faptului că legislaţia procesuală în vigoare, respectiv art.169, al.(1) lit.e)
al CPC al RM se referă în mod expres doar la o singură condiţie şi anume la capacitatea
procesuală de folosinţă. Consider, deci, necesară şi utilă distincţia dintre cerinţele pentru a putea
fi parte în proces şi cele de exercitare a acţiunii civile şi mă realiez opiniei potrivit căreia
condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sunt:
- existenţa capacităţii procesuală de folosinţă;
17
- existenţa calităţii procesuale şi;
- justificarea unui interes,
iar condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile sunt:
- afirmarea unui drept subiectiv;
- justificarea unui interes de a acţiona;
- existenţa capacităţii procesuală de exerciţiu şi;
- existenţa calităţii procesuale.
În cele ce urmează voi analiza cerințele pentru exercitarea acţiunii civile – care formează
obiectul studiului, nuanţând distincţiile faţă de cerinţele pentru a fi parte în proces.
1.3.1. Afirmarea unui drept subiectiv
Afirmarea unui drept subiectiv de către o persoană care solicită protecţie juridică
reprezintă o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile. Existenţa dreptului subiectiv
afirmat în justiţie constituie o cerinţă indispensabilă pentru admiterea în fond a pretenţiilor
deduse judecăţii. Condiţia afirmării unui drept este statornicită în mod expres în legislaţia
noastră, respectiv în art.166, al.(1) CPC al RM care dispune că: „Oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată” [3, art. 166]. Or,
cererea înaintea instanţei competente constituie elementul de declanşare a acţiunii civile.
Referitor la dreptul subiectiv afirmat în justiţie, pentru a crea condiţiile necesare
exercitării acţiunii civile, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe şi anume:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege. Acest lucru presupune ca dreptul respectiv să nu intre în
conţinutul unui raport juridic ilegal. În situaţia în care o instanţă este sesizată cu o acţiune prin
care se încearcă valorificarea unui drept care intră în conţinutul unui raport juridic ilicit va
respinge acţiunea ca nefondată [22, p. 368];
- să fie exercitat potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună-credinţă. Buna – credinţă este un principiu de bază fără de care nu ar fi
pasibilă derularea în condiții normale a activităţii procesuale;
- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive. Această cerinţă
este necesară în acţiunile prin care se cere realizarea dreptului, nu şi atunci când se formulează o
acţiune în constatare, când dreptul se constată în starea în care se află, putând fi chiar afectat de
termen sau condiţie suspensivă. De la condiţia ca dreptul să fie actual, legiuitorul a stabilit şi
câteva excepţii:
a) predarea unui imobil locat;
b) executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii periodice;
18
c) executarea la termen a unor obligaţiuni, în vederea preîntâmpinării unei pagube însemnate în
patrimoniul reclamantului dacă s-ar aştepta.
Totodată, trebuie să avem în vedere şi faptul că prin acţiunea în justiţie sunt puse în
valoare şi unele situaţii care nu sunt o expresie directă a unor drepturi subiective precum
ocrotirea posesorie sau posibilitatea luării unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice.
În fine, trebuie să precizăm că dreptul afirmat în justiţie nu este o realitate juridică
incontestabilă, ci o situaţie juridică ipotetică. În ultimă instanţă, dreptul afirmat în justiţie nu este
altceva decât un element al pretenţiei invocate de reclamant prin cererea la care se referă.
1.3.2. Justificarea interesului de a acţiona
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes de către
persoana care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Atât CPC al RM, cât și alte
legislații procesuale precum cea a României, Federației Ruse, Ukrainei sau Belarus nu preved în
mod expres interesul ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în
procesul civil, ci doar în unele situaţii particulare, precum în cazul intervenţiei. Astfel, în cazul
intervenţiei, art.61 al.(1) CPC al RM precizează că: „Oricine are interes poate interveni într-o
pricină ce se urmează între alte persoane” [3, art. 61]. Cu toate acestea, literatura de specialitate
[15, p. 68] şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că interesul reprezintă o condiţie
generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar
cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în momentul întocmirii altor acte procedurale. Interesul
reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana celui care acţionează
în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El se concretizează în folosul practic, material
sau moral, pe care-l urmăreşte cel ce promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi
şi în cazul oricărui alt act procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare.
Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părţii un interes practic, cererea
va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. De pildă, cel care obţine câştig de cauză în faţa
instanţei de fond nu va putea justifica un interes în promovarea apelului. Justificarea interesului
judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal, momentul iniţial al procesului, în
concret, acela al promovării acţiunii. Ulterior, interesul trebuie justificat şi de către pârât în
legătură cu actele procedurale îndeplinite de către acesta. Interesul afirmat în justiţie trebuie să
fie legitim, personal, născut şi actual.
Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de
convieţuire socială. Interesul este legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul
obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de
lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat
19
potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Astfel se evidenţiază legătura indisolubilă dintre
interesul judiciar ce se afirmă în justiţie (şi nu existent) şi dreptul afirmat în justiţie [20, p. 253].
Interesul judiciar trebuie justificat şi în cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor
posesorii şi al cererilor pentru asigurarea dovezilor. Interesul trebuie să fie personal adică să fie
propriu celui ce promovează acţiunea şi celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu
poate fi concepută în mod rigid în dreptul modern. În sistemul nostru juridic, ca şi acela al altor
state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea ce se pretind
a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru promovarea cărora legea
admite o legitimare procesuală extraordinară. În principiu, interesul judiciar se consideră că
există şi a devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv. Totuşi, se poate
întâmpla uneori ca interesul să fie actual fără ca dreptul să aibă acest caracter.
1.3.3. Existenţa calităţii procesuale
Accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate sunt diverse. Astfel, într-o primă
accepţiune, prin calitate procesuală se desemnează modul de participare a părţilor în proces. De
pildă, o persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu atunci când acţiunea este
promovată de pretinsul titular al dreptului, sau în calitate de reprezentant al altei persoane.
Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane
fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară [27, p. 311]. Acesta este sensul care
interesează aici. În dreptul procesual civil, determinarea calităţii procesuale este denumită
legitimare procesuală (legitimatio ad causam). Legitimarea procesuală implică determinarea
persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Şi cu
privire la această problemă literatura de specialitate [16, p. 227] nu are un punct de vedere unitar.
Astfel, după o parte a doctrinei [28, p. 236], calitatea procesuală se analizează în cerinţa
existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul
dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului
şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial. Într-o atare concepţie, îndreptăţirea de a
fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul
raportului de drept material. Această concepţie, a avut uneori ecou şi în jurisprudenţă. La rândul
său, profesorul Ioan Leş, arată că opiniile exprimate nu sunt în concordanţă cu realităţile
procesuale şi precizează că a admite o atare concepţie înseamnă a pune semnul egalităţii între
cerinţa calităţii procesuale şi aceea a existenţei unui drept care se valorifică prin acţiune şi
respectiv a unei obligaţii corelative. În opinia autorului precitat, calitatea procesuală presupune
justificarea dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa în procesul civil. Pe aceeaşi linie
se înscrie şi opinia ieşanului Dumitru Radu [17, p.174], care preciza că prin noţiunea de calitate
20
juridică procesuală urmează să înţelegem atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama
în justiţie cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva
sa. Din opinia profesorului Dumitru Radu rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi
pasivă, lucru care implică tocmai determinarea concretă a persoanei care poate participa la
activitatea judiciară în calitate de reclamant şi pârât. Problema care se pune aici este aceea de a
şti cine trebuie să justifice calitatea procesuală şi în ce constă o atare justificare. Neîndoielnic,
sarcina justificării calităţii procesuale – active şi pasive – aparţine persoanei care sesizează
instanţa cu o pretenţie, deci reclamantului. În această privinţă literatura de specialitate nu
exprimă rezerve. În schimb, nu există un punct de vedere unitar cu privire la conţinutul
conceptului de legitimare procesuală. În opinia, profesorului Ioan Leş, conţinutul calităţii
procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane
dreptul de a participa la activitatea judiciară [15, p. 229]. Ca atare, justificarea calităţii
procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv, sau, astfel spus, a
unui raport de drept material. În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune
existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui raport de drept material. Condiţia calităţii
procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate acestea, ea constituie un
principiu unanim acceptat [32, p. 302]. Acesta este o condiţie elementară şi se află în strânsă
legătură cu scopul procesului civil, acela de a soluţiona conflicte sociale. În acest mod este
evidentă conexiunea calităţii procesuale cu accesul liber la justiţie. Legitimarea procesuală
reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în orice proces civil, indiferent de obiectul
acestuia. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să se
justifice condiţiei existenţei unui drept. De altfel, există şi acţiuni civile în cadrul cărora nici nu
se urmăreşte în finalul activităţii judiciare stabilirea concretă a unui drept subiectiv precum
acţiunile în constatare negativă, acţiunile posesorii etc.
În consecinţă, legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic
dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de
pretenţiile formulate prin actul de investire al instanţei. Legislaţiile moderne nu mai
condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de existenţa dreptului subiectiv. Existenţa
dreptului subiectiv nu poate fi decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii [31, p. 283].
Legitimarea procesuală se determină în concret, în funcţie de justificarea puterii de a fi parte în
proces şi se realizează după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul
cererii de chemare în judecată. Din acest punct de vedere, trebuie să se distingă între legitimarea
procesuală ordinară şi legitimarea procesuală extraordinară. Justificarea legitimării procesuale
prin acele împrejurări de fapt, obişnuite pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în
21
judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de legitimare
procesuală ordinară. Faptele indicate de către reclamant, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii
ale sale, suficiente însă pentru a declanşa procedura judiciară. În dreptul modern, legitimarea
procesuală este recunoscută şi unor autorităţi publice, instituţii şi chiar persoane fizice care nu
pretind în justiţie protejarea vreunui drept. În acest caz, calitatea procesuală se numeşte
legitimare procesuală extraordinară. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispoziţii
exprese ale legii. Spre exemplu, legislația procesuală conferă dreptul de a se adresa în justiție
procurorului, autorităților publice, organizațiilor și organelor care în temeiul legii pot înainta
acțiuni în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor. Legitimarea
procesuală extraordinară – activă sau pasivă – reprezintă o situaţie procesuală de excepţie ce este
acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite. În literatura de
specialitate [23, p. 116] adeseori se face referire la posibilitatea transmiterii calităţii procesuale în
cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din facultatea părţilor de a
dispune de drepturile lor şi poate fi legală sau convenţională.
1.3.4. Existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu
Potrivit art.58 al.(1) CPC al RM: „capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal
sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de
exerciţiu al drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi
persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică,
dar dispun de organe de conducere proprii” [3, art. 58]. Aşadar, capacitatea procesuală de
folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile de folosinţă şi este o însuşire
esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte odată cu naşterea şi
încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă. Pentru persoanele juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea
pentru care au fost autorizate să fiinţeze şi este în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea
fiind circumscrisă numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane. Distincţia dintre
capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu interesează în privinţa
posibilităţii de a fi parte în proces faţă de posibilitatea de a exercita acţiunea civilă. Aşa după
cum am mai subliniat, pentru a fi parte în proces este necesară doar capacitatea de folosinţă, iar
pentru a exercita acţiunea civilă se impune existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu.
Legislația procesuală civilă națională prevede în mod expres sancțiunea pentru lipsa capacității
procesuale de folosință, și anume că actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de
capacitatea de folosinţă sînt nule.
22
2. METODELE DE APĂRARE ALE PÂRÂTULUI CONTRA
ACȚIUNII CIVILE
2.1. Nțiuni generale privind activitatea de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile
Mijloace de apărare, sunt posibilităţi reglementate prin lege, de care părţile interesate se
pot folosi în cadrul dezbaterilor judiciare pentru apărarea poziţiei procesuale pe care o ocupă în
cadrul unui proces civil. În faţa instanţei de fond partea care adoptă poziţia de apărare este
pârâtul [21, p. 89].
Noțiunea de apărare, din punct de vedere procesual are cel puțin două înțelesuri
semnificative. În sens larg, prin apărare se desemnează toate mijloacele procesuale folosite de
părți pentru a-și atinge scopul lor procesual; prin urmare, pe parcursul unui proces nu numai
pârâtul se apără, ci și reclamantul - toate acțiunile sale încadrându-se în apărarea proprie, menită
să conducă, în final, la admiterea acțiunii. Trebuie să remarcăm însă că în genere noțiunea îi este
proprie pârâtului și desemnează, într-un sens mai restrâns - totalitatea mijloacelor procesuale
folosite de pârât pentru înlăturarea temporară sau definitivă a pretențiilor formulate de reclamant,
fie prin întârzierea judecății, fie prin respingerea ca nefondată(neîntemeiată) a acțiunii [24,
p.115].
Definirea acestei accepțiuni aduce în discuție cele două tipuri de apărări: apararile de
fond si apărările de procedură.
Astfel, apărările în fond (de fond, propriu-zise) sunt acele mijloace procesuale prin care
se urmărește combaterea în fond a pretențiilor reclamantului, având ca finalitate respingerea ca
neîntemeiată a acțiunii. De exemplu, pârâtul chemat în judecată pentru a fi obligat să restituie
reclamantului o sumă de bani, cu privire la care reclamantul pretinde ca i-a împrumutat-o, se
poate apăra invocând faptul ca nu a împrumutat nimic de la reclamant, că și-a plătit datoria, că a
operat compensația legală, că a făcut, cu acordul reclamantului, o dare în plată etc.
Specificul acestor apărări este acela ca prin ele se tinde la respingerea ca nefondată a
pretenției reclamantului, dupa examinarea fondului acestor pretentii.
Apărările în fond, pot fi, la rândul lor, apărări în fapt (daca sunt invocate fapte și
împrejurări in legătură cu litigiul) și apărări în drept (când se invoca dispozițiile legale care se
pretind aplicabile în speță).
Spre exemplu, în cazul introducerii unei cereri pentru rezoluțiunea unui contract de
vânzare-cumparare, cerere formulată de cumpărator, pârâtul se poate apăra în fapt arătând că nu
23
a predat bunul întrucât nu i s-a plătit prețul pretins; în drept, pârâtul poate invoca în acest sens
dispozițiile art.780 Cod Civil.
Datorită faptului că noțiuni diferite, în dreptul material și în dreptul procesual poartă
aceeași denumire, de multe ori, în înțelegerea lor se produc confuzii grave. Așa se întâmplă, în
mod regretabil și în cazul noțiunii de excepție. Astfel, în exemplul: " judecătorul acțiunii este
judecătorul excepțiunii" sau în civil, când se vorbeste de excepția de neexecutare a contractului",
ori în sintagma " apărare pe cale de excepție", sensul noțiunii de excepție este categoric acela de
apărare de fond sau de apărare în sens larg. În dreptul material, în general, noțiunii i se dă un
sens mai larg, care include posibilitățile de apărare ale debitorului: „obligația de a da cuprinde
pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva pâna la predare; excepțiile din dreptul material se
pot invoca, uneori, independent de existența unui proces – excepția de neexecutare” [32, p. 196].
Apărările de procedură ( procesuale) sunt acele mijloace procedurale folosite de părți
prin care, fără a pune în discuție fondul dreptului, acestea invocă nereguli de organizare
judecatorească, de competență sau de procedură sau solicită aplicarea unor norme de
procedură, urmărind paralizarea acțiunii, amânarea judecății, anularea cererii, refacerea actelor
de procedură nule etc. Ținând cont de faptul că și reclamantul sau celelate persoane asimilate
părților în cadrul unui proces, formulează apărări, atât în sensul noțiunii de apărare în fond, cât și
sensul noțiunii de apărare procesuală este mai larg.
Doctrina românească atunci când analizeaza conceptul de apărare, are în vedere, mai ales,
mijloacele procesuale puse la îndemâna pârâtului pentru urmărirea propriului scop procesual:
după caz, respingerea acțiunii reclamantului (apărările de fond), paralizarea acțiunii sau
amânarea judecătii (apărările de procedură); de aceea, majoritatea teoreticienilor procedurii
civile mai numesc apărările de procedură si apărări pe cale de excepție (adică ale pârâtului)
[15, p. 269].
În sens restrâns, noțiunea de apărare vizează exclusiv apărările în fond.
Revenind la notiunea de excepție, trebuie să remarcăm faptul că acest concept în sens
strict procedural vizează exclusiv apărările procesuale; cu alte cuvinte, excepțiile procesuale
sunt o parte majoritară a apărărilor de procedură.
La rândul lor, după natura neregularității invocate excepțiile procesuale se pot clasifica
în excepții de fond și excepții de procedură.
Diferențele dintre apărările de fond și excepțiile procesuale (specie a apararilor de
procedura) sunt următoarele:
24
1. apărările de fond pot fi efectuate de parte în tot cursul judecății; excepțiile, în afara
celor de ordine publică, nu pot fi invocate decât cel mai târziu la prima zi de înfățișare- in
limine litis;
2. apărările de fond pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt
acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată; excepțiile, dimpotriva, nu pun niciodata în
discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea
acestui fond, fie în mod temporar - atunci când prin admitere conduc la amânarea judecății,
fie în mod definitiv- atunci când prin admitere conduc la anularea, perimarea, respingerea
acțiunii pe cale de consecință;
3. de regulă, hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul unei apărări de fond se bucură
de autoritate de lucru judecat; în general, hotărârea judecătorească pronunțată ca urmare a
admiterii unei excepții, lăsând neatins fondul cauzei, nu se bucură de autoritate de lucru
judecat. Prin urmare, noțiunea de excepție este legată de partea formală a judecății. Toate
excepțiile au, fără îndoială o trăsătură comună: supun judecătorului o chestiune exterioară și
prealabilă dezbaterii fondului cauzei. "În acest fel, prin intermediul excepției, terenul luptei
judiciare se transferă în sfera procedurală" [15, p. 186].
Cele mai cunoscute mijloace de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile sunt referința
și acțiunea reconvențională. Acestea își găsesc reglementarea directă și expresă în
legislația procesuală civilă, având totodată și cea mai mare aplicabilitate în practica judiciară.
2.2. Referința
Față de cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, pârâtul poate lua diverse
atitudini. Fără a epuiza întreaga gamă a comportamentului său juridic, învederăm că pârâtul
poate fi total pasiv și să nu răspundă în nici un fel acțiunii reclamantului; lăsând ca judecata
să-și urmeze cursul în absența sa; poate să se prezinte la judecată și să recunoască ca
întemeiate pretențiile reclamantului; ori poate să se prezinte într-o fază înaintat judecății și să
se marginească a discuta doar probele propuse de reclamant, fără a le mai putea combate cu
alte probe, sau, și aceasta este comportarea lui obișnuită, pârâtul poate să-și facă apărarea în
mod verbal, ipoteza prevăzută de art.117 al CPC al RM.
Pentru manifestarea acestei poziții active, de apărare și combaterea acelor susținute
de reclamant în cererea sa de chemare în judecată, legea prescrie o anumită formă,
materliazată în actul procesual numit referință.
La fel ca și cererea de chemare în judecată, referința este un act procesual civil. Prin
reglementarea ei, legiuitorul a urmărit fixarea unui minum scris al cadrului procesual, izvorât
din necesitatea ca faza incipientă a judecății să se efectuieze în scris. Aceasta este o urmare
25
fireasca a procedurii mixte, în cadrul actelor preliminare scrise (cererea de chemare în
judecată și referința). Ea are maniera de a asigura un echilibru și o egalitate în poziția
părților angajate în proces, înlăturându-se surpriza.
Unul din principiile procesului civil este egalitatea părților. Așa că dacă reclamantul are
dreptul de a înainta o acțiune, pârâtului îi revine dreptul de a se apăra de acesta. Art.60 al
CPC al RM stabilește că pârâtul poate să recunoască acțiunea dar poate și sa nu o recunoască
[3, art. 60]. Cel mai des, dacă s-a ajuns în fața instanței, pârâtul nu recunoaște acțiunea și
respectiv urmează să-și fundamenteze apărarea împotriva acțiunii .
După ce primește cererea de chemare în judecată, urmează etapa de pregătire a pricinii
pentru dezbateri judiciare, care începe cu emiterea de către judecător în absența
participanților la proces a unei încheieri în care se enumeră totalitatea actelor ce urmează a fi
efectuate cu indicarea termenelor de îndeplinire. Tot aici judecătorul menționează data pînă
la care pârâtul urmează să depună referința și probele necesare. Referința în procesul civil
reprezintă o explicație scrisă a pârâtului prin care acesta recunoaște sau nu acțiunea depusă
împotriva sa. În sens larg referința reprezintă orice metodă de apărare a pârâtului contra
acțiunii civile prin simpla nagare a acțiunii, argumentarea juridică, înaintarea recuzărilor. În
sens restrâns însă prin referință urmează să înțelegem afirmările pârâtului care nu aduc
atingere temeiurilor acțiunii, dar care lipsesc însă acțiunea de putere juridică pentru o
perioadă sau pentru totdeauna. În aceste cazuri pârâtul nu neagă existența circumstanțelor
prezentate de către reclamant, sau chiar le recunoaște direct ca adevărate, dar în același timp
aduce probe care pentru un timp sau pentru totdeauna paralizează onorarea ceriințelor față de
reclamant [24, p.69]. Explicațiile aduse de pârât în aceste cazuri pot fi de natură materiale
sau procesuală.
Cele materiale înlesnesc fondul cauzei și se manifestă prin aceea că pârâtul atacă cerințele
materiale înaintate de către reclamant prin demonstrarea ilegalității lor din perspectiva
normelor de drept material sau a netemeiniciei acestora și astfel nu permite începerea
procesului civil. Acestea au scopul de a determina scoaterea cererii de pe rol deoarece sunt în
opoziție cu circumstanțele de fapt ale cauzei sau obiectul acțiunii. Dacă reclamantul nu
prezintă probele temeiniciei acțiunii, pârâtul este în drept să se limiteze la negarea acestor
circumstanțe. Astfel obiectând împotriva aplicării normelor dreptului familiei în cazul cererii
de partajare a averii comune a persoanelor care se află în căsăstorie, acesta poate să ceară
aplicarea normelor de drept civil privind răspunderea. Pârâtul prin obiecțiile materiale poate
nega sau pune la dubii existența faptelor pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, sau să
prezinte alte fapte juridice, existența cărora în temeiul legii sunt incompatibile cu cererea de
26
chemare în judecată depusă de reclamant și respectiv îl decad din dreptul de a se adresa în
instanță. Astfel în negarea cerințelor reieșite din vânzarea unui bun de o calitate
necorespunzătoare pârâtul poate demonstra că aceste neconformări sunt permise de
standardele și normele tehnice din domeniu, sau să se axeze pe faptul ca neajunsurile bunului
sunt cauza exploatării greșite a acestuia de către reclamant. Obiectând asupra cererii izvorâte
dintr-un contract de împrumut, pârâtul se poate poate invoca că nu s-a scurs termenul pentru
care a fost acordat împrumutul, că reclamantul a omis termenul de prescripție etc.
Referința este, deci, actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare
în judecată a reclamantului , prin care își formulează în scris, înainte de dezbateri, apărările
sale și prezintă probele pe care se sprijină în susținerea acestora. În conformitate cu
dispozițiile art.186 al CPC al RM, în afară de numele și prenumele reclamantului și
pretențiile lui referința trebuie să mai cuprindă următoarele:
a) excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului (cerințe de
ordin formal cu privire la acțiune și nu apărările care să pună în pericol însuși dreptul
dedus judecății, cum ar fi de exemplu lipsa mandatului la dosar). Este vorba despre acele
excepții pe care pârâtul le cunoaște la această etapă a procesului, cum ar fi de exemplu,
lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, nemotivarea cererii ori lipsa
indicării obiectului, prescripția, în vederea discutării acestora în contradictoriu, înainte de
dezbaterea fondului;
b) răspunsurile la toate capetele de fapt și de drept din cerere (invocarea competenței –
apărare de drept, sau răspuns la afirmația reclamantului că a împrumutat pârâtului un bun
determinat, iar acesta negă împrumutul pretins – apărare de fapt). Apărările de fapt ale
pârâtului se pot referi, spre exemplu, la aceea că pretențiile reclamantului sunt
neîntemeiate în întregime sau în parte, iar cele de drept la invocarea inexistenței unui
raport juridic între el și reclamant;
c) probele pe care pârâtul urmează să le folosească pentru a se apăra pentru fiecare capăt de
cerere. Pârâtul va trebui să demonstreze el mai întâi atitudinea sa activă de apărare dacă
invocă mijloace procedurale de apărare sau de fond, ori atunci când dorește să facă o
contra-probă;
d) demersurile, adică cerințele prin care reclamantul se expune asupra situațiilor de
recuzare, prin care solicită atragerea în proces a altor persoane sau reclamă probe etc;
e) semnătura pârâtului. În cazul mai multor pârâți se poate depune o singură referință care
să fie semnată de către aceștia [3, art. 186].
27
Referința se depune în atâtea copii câți reclamnți și intervenienți există în proces. Pentru
instanță se anexează același numar de copii certificate de pe înscrisuri și de pe alte documente pe
care se întemeiază referința.
În litigiile dintre persoanele juridice, persoana pârâtă, la primirea copiei de pe cererea de
chemare în judecată va depune o referință care trebuie să cuprindă:
a) denumirea persoanei juridice și precizarea dacă are personalitate juridică, sediul, telefon
și dacă se află în subordinea unui alt organ, denumirea acestuia;
b) numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a semna, cu indicarea actului din
care rezultă atât calitatea cât și dreptul de a semna;
c) răspunsurile la capetele de cerere, cu trimitere pentru fiecare la înscrisurile
corespunzătoare și indicarea celorlalte probe sau mijloace de probă și aspecte în legătură
cu care se cer explicații persoanei reclamate;
d) numele, prenumele și adresa martorilor, experților și altor persoane de care partea
înțelege să se folosească;
e) indicarea contului și a băncii din care ar urma să se facă virarea sumelor admise;
f) dovada comunicării de către persoana juridică reclamantă a copiilor de pe documentele
arătate și actele anexate.
În conformitate cu reglementările actuale, depunerea referinței este obligatorie, deși această
prevedere lasă de dorit. Din conținutul art.186 CPC al RM reiese că în cazul în care pârâtul nu va
depune referința în termenul stabilit de instanță, pricina este examinată în baza materialelor
anexate la dosar [3, art. 186]. Aceasta nu poate să corespundă nicidecum realității întrucât
nedepunerea în termen a referinței nicidecum nu decade pârâtul din dreptul de a prezenta sau
reclama pe parcursul examinării cauzei probe pe care își va susține ulterior poziția, precum și de
a înainta demersuri. De fapt în referință reclamantul la fel urmează după cum am menționat mai
sus să enumere probele pe care își întemeiază afirmările, precum și să anexeze înscrisurile din
care reies circumstanțele invocate. Deci nedepunerea referinței nu poate fi nicidecum
sancționată, cu atât mai mult că acesta este un drept al pârâtului de a dispune de obiectul
litigiului, adică de a recunoaște sau nu acțiunea reclamantului. Prin obligarea la depunerea
referinței rezultă obligarea fie la recunoașterea fie la nerecunoașterea acțiunii de către pârât.
Norma care obligă, deci, pârâtul să depună referință este inaplicabilă.
Alta este situația însă în legislația română, care prin alin.(2) al art.208 al Codului de
procedură civilă interzice reclamantului de a mai prezenta probe și excepții în afara de cele ce
contravin ordinii publice și bunelor moravuri. Cred că aceasta este o încălcare a drepturilor
pârâtului de a dispune de obiectul litigiului [3, art. 186].
28
Asadar, nedepunerea referinței conduce în mare măsură la pierderea funcțiilor procesuale ale
primei zi de înfățișare, la tergiversarea judecății, deoarece „legare procesului” se face mai greu,
și totodată provoacă sau determină prelungirea de timp a ședinței de judecată-dezavantaje
considerabile, care nu pot fi înlăturate altminteri, credem, decât în varianta propusă.
Referința nu trebuie înțeleasă ca fiind o arma de apărare în mâna pârâtului, de care acesta
poate sau nu să facă uz, ci depunerea ei vizează un interes general. Aceasta pentru că depunerea
întâmpinării prezintă un avantaj deosebit pentru instanța de judecată; căci îi creează acesteia
posibilitatea unei prime determinări „a punctelor cardinale” ale viitorului proces și a măsurilor
necesare pentru elucidarea stării de fapt. Și, prin instituirea unei veritabile ședințe preliminare se
va putea stabili cu certitudine, din confruntarea actelor scrise ale pârâților, asupra cărora punctele
de vedere există discordanță și care puncte, eventual, nu sunt contestate. În acest fel judecata va
continua nuami pentru elucidarea problemelor litigioase, asupra cărora părțile nu s-au pus de
acord. Referința își vădește eficiența și pentru instanțele de control, care în acest fel, pot verifica
mai ușor legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești.
Ulitizarea referinței își găsește rațiunea chiar și în ipoteza introducerii în viitoarea
noastră legislație procesuală a unei faze preparatorii. Într-un astfel de cadru procesual, menit a
pregăti procesul pentru dezbaterea lui în fond, judecătorul delegat ar putea, atunci când găsește
necesar să ceară pârâtului să-și completeze referința, sau după caz, reclamantul să formuleze
unele obiecții scrise la referință.
Fără îndoială că, aceste aspecte despre o nouă reglemantare a referinței, îi dă legii
procesuale un plus de rigoare, dar acest lucru este în avantajul unei mai bune calități a actului de
justiție, a unei mai mari operativități a judecății; și prin spiritul de disciplină pe care îl imprimă
justițiabililor, contribuie la formarea și ridicarea conștiinței juridice a cetățenilor. În plus, credem
că obligativitatea referinței, a completării sau modificării ei, a răspunsului reclamantului la
referință, atunci când judecătorul găsește necesar, alături de alte măsuri ce se impun a fi luate,
cum ar fi instituirea unei faze pregătitorii sau cel puțin a unei ședințe preliminare, prin
conciziunea pledoariilor avocaților dar și a judecătorilor, prin descongestionarea activității unor
instanțe etc., se va putea în viitor evita marasmul judiciar care există, iar fixarea termenului cu
precizarea orei de judecată va deveni o realitate.
Practica ne demonstrează că pentru fundamentarea unei apărări destoinice, o bună parte
din avocați, își onorează obligația de depunere a referinței doar formal. Referința se depune de
către aceștia doar pentru a respecta procedura și nu a intra în conflict cu instanța de judecată. În
realitate aceștia depun o referință vagă în care nu aduc nici o argumentare a poziției lor,
29
nemaivorbind de prezentarea cărorva probe. Prin aceasta se urmărește inducerea în eroare a
reclamantului și privarea de posibilitatea de a prezenta contraprobe în cadrul ședinței.
2.3. Acțiunea reconvențională
În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziție defensivă, de apărare, ci poate
avea și o atitudine agresivă, ridicând pretenții proprii împotriva reclamantului. Legea
reglementează această posibilitate prin art.173 al CPC al RM arătându-se că dacă pârâtul are
pretenții în legatură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate să
intenteze o acțiune reconvențională [3, art. 173] . Așa de exemplu, în timp ce reclamantul solicită
ca prin condamnarea pârâtului să-l determine pe acesta să-și execute obligațiile dintr-un contract,
pârâtul solicită anularea sau rezoluțiunea contractului respectiv. În aceste cazuri, în care pârâtul
are și el la rândul lui pretenții împotriva reclamantului, poate înainta o acțiune reconvențională
[21, p. 115].
Prin introducerea unei cereri reconventionale se poate urmări [8, p. 189-190]:
a) neutralizarea obligației pe care reclamantul a formulat-o împotriva pârâtului, de
exemplu, în cazul în care reclamantul cere executarea unui contract încheiat cu pârâtul, acesta
din urmă solicită anularea, rezoluțiunea, rezilierea contractului respectiv;
b) atenuarea obligației pârâtului față de reclamant [29, p. 173] , cum ar fi, cererea pârâtului-
debitor, care, pretinzându-se și el creditor al reclamantului, exige în contra acestuia lichidarea
creanței sale (prin ipoteză, pârâtul nu ar putea opune, pe cale de simplă apărare, compensația
legală, deoarece creanța sa nu este încă lichidă). Pe calea acțiunii reconvenționale nu poate fi
opusă compensația legală, inclusiv din motivul că aceasta poate fi obținută pe cale de simplă
apărare în proces .
c) compensarea pretenției inițiale;
d) ea și acțiunea inițială sunt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la solușionarea
rapidă și justă a cauzei.
Pentru a obține reducerea unei pretenții formulate de reclamant nu este totdeauna necesar
a se face cerere reconvențională sau cerere separată, ci este suficient, ca ea să fie invocată pe
calea unei simple apărări de fond, în cadrul procesului. Tot astfel, plățile făcute în executarea
unui contract pot fi opuse pe cale de excepție, fără a fi necesară formularea unei cereri
reconvenționale. S-a mai decis că valoarea unor pretenții formulate de chiriaș trebuie
stabilită și dedusă din chiria restanta, chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale, o atare
cerere fiind necesară numai dacă se tinde la obligarea proprietarului la plata unei eventuale
diferențe ce ar rezulta din scăderea chiriei restante din suma datorată chiriașului [26, p. 59]. În
aceeași ordine de idei s-a statuat în practica judiciară că, într-o acțiune prin care reclamantul
30
pretinde să i se restituie anumite bunuri, invocând dreptul său de proprietate, pârâtul nu are
nevoie să facă cerere reconvențională pentru a opune reclamantului dreptul său de proprietate
asupra bunurilor în litigiu, drept dobândit prin schimb sau dare în plată.
În literatura juridică se precizează, față de aceste dispoziții, că cererea reconvențională
este admisibilă atunci când tinde la o compensare judiciară sau în situația în care pârâtul pune
în discuție însăși validitatea temeiului juridic al pretențiilor reclamantului. Pârâtul poate urmări
neutralizarea obligației formulată împotriva sa, atenuarea acestei obligații sau obtinerea unei
obligări a reclamantului la plată. În doctrina mai veche se aprecia [9, p.298] că cererea
reconvențională este în serviciul echității, deoarece ar fi nedrept să fie "condamnat" cineva, care
are de primit eventual chiar mai mult de la reclamant. Deci, o oarecare legătură trebuie să existe
între cele două cereri, în orice caz, existența cererii reconvenționale permite să se rezolve într-un
singur proces toate neînțelegerile dintre părți, realizând economie de timp și cheltuieli, ca și
evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii. De aceea, s-a desființat o hotărâre de primă
instanță prin care se respinsese o cerere reconvențională ca neavând legătură cu cererea de
chemare în judecată în condițiile în care reclamantul solicita evacuarea pârâtului din imobil, iar
pârâtul formulase pretenții în legătură cu unele îmbunătățiri aduse imobilului.
Potrivit art.172 alin.(1) CPC al RM pârâtul poate să înainteze împotriva reclamantului o
acțiune reconvențională care să fie judecată odată cu acțiunea inițială [3, art. 172].
Din analiza textului legal se poate reține în primul rând că este admisibilă cererea
reconvențională când ea tinde la o compensație. Este vorba, desigur, despre o compensație
judiciară, căci dacă pârâtul ar fi în măsură să opună compensația legală, atunci am fi în prezența
unei simple apărări, creanțele reciproce ale reclamantului și pârâtului stingându-se de plin drept.
Dacă, însă, creanța pe care vrea să o opună pârâtul împotriva reclamantului nu este lichidă,
pârâtul poate, pe calea acțiunii reconvenționale, să solicite instanței să constate și să determine
creanța, care va deveni astfel lichida, să pronunțe compensația și să oblige chiar pe reclamant la
plata diferenței, în cazul în care creanța pârâtului are o valoare mai mare decât creanța
reclamantului. Nu se cere existența unei conexități între cele două obligații. Ele pot proveni din
cauze diferite. Practica noastră judiciara a consacrat admisibilitatea cererii reconventionale ex
dispari causa .
Cererea reconvenționala se înfățișează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta
având dreptul de a alege între valorificarea pretențiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acțiune
civilă separată. Valorificarea pretențiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenționale oferă
însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menționăm: asigură soluționarea a
două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp și
31
cheltuieli; oferă condiții pentru o mai bună judecată, judecatorii fiind puși în situația de a
cunoaște în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părți: constituie o garanție
împotriva insolvabilității reclamantului și evită posibilitatea pronunțării unor hotărâri
judecătorești definitive.
Dar, cererea reconvențională este, în principiu, facultativă și deci pârâtul nu este obligat
la formularea ei. El poate să-și valorifice pretențiile printr-o cerere separată sau să le invoce pe
cale de apărare, pentru a obține reducerea pretențiilor formulate de reclamant sau chiar anihilarea
lor.
S-a apreciat că invocarea simulației titlului folosit de reclamant în susținerea pretențiilor
sale se poate face pe cale de apărare, nefiind necesară cererea reconvenționala, din moment ce
aceasta apărare nu implică obligarea reclamantului; s-a decis, de asemenea, că dacă reclamantul
a solicitat anularea contractului de locațiune al pârâților, constatarea valabilității contractului de
locațiune incheiat de el și evacuarea pârâților, se putea constata nevalabilitatea contractului chiar
dacă nu s-a formulat cerere reconvențională. Compensația legală poate fi și ea invocată pe cale
de apărare, dar dacă pretenția pârâtului este mai mare decât a reclamantului, pentru diferență este
necesară cerere reconvențională.
Dar, în lipsa unei cereri reconvenționale, reclamantul nu poate fi obligat la efectuarea
unei prestații, iar în cazul divorțului dacă din dezbateri rezultă vina exclusivă a soțului reclamant
nu se va putea pronunța desfacerea căsătoriei.
Este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că părțile au dreptul să hotărască
singure cu privire la exercitarea acțiunii și a cererii reconvenționale, determinând obiectul
pretențiilor în limitele cărora urmează a fi soluționat litigiul. Dacă cererile părților sunt formulate
confuz, instanța este datoare să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect
al litigiului și pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererilor formulate.
Asa fiind, într-un caz pârâtul a pretins, prin cererea depusă la dosar, că terenurile indicate
în acțiune sunt proprietatea lui, deși, aparent, o asemenea precizare poate fi considerată, în raport
cu cererea reclamantelor de a se cuprinde terenurile respective în masa succesorală, drept o
apărare a pârâtului formulată in condițiile art.173 CPC al RM, motivarea pretențiilor sale în
sensul că a stăpânit imobilele timp îndelungat, continuu si netulburat, lasă să se înțeleagă că
pârâtul pretinde din litigiu, prin uzucapiune, aspect asupra căruia instanța avea obligația să se
pronunțe. Pentru a clarifica poziția procesuală a pârâtului, instanța trebuie să-i ceară explicațiile
și precizările necesare, stabilind dacă este vorba de susțineri în apărare pe care le poate primi sau
înlătura doar prin motivarea hotărârii.
32
Cererea reconvențională poate fi folosită în numeroase cazuri printre care: atunci când se
urmărește o compensație judiciară, la rezilierea contractului de întreținere pe motiv de
neexecutare, în acțiunile de partaj etc.
Pentru a clarifica poziția procesuală a pârâtului, instanța trebuie să-i ceara explicațiile și
precizările necesare, stabilind dacă este vorba de susțineri în aparare pe care le poate primi sau
înlătura chiar în cadrul considerentelor hotărârii, sau pârâtul a înțeles să formuleze o cerere
reconvențională prin care pretinde să i se stabilească un drept față de reclamant, situație în care
instanța trebuie să se pronunțe prin minuta ce va constitui dispozitivul hotărârii.
Cererea reconvențională este mai mult decât o simpla apărare; ea este o contra-acțiune,
un "contra atac" sau o "contra-ofensivă", întrucât prin intermediul acesteia pârâtul își poate
valorifica un drept propriu față de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmărește -
valorificarea unui drept propriu - cererea reconvențională trebuie considerată ca o veritabilă
acțiune civilă.
Deși în teorie s-a arătat că obligarea reclamantului nu se poate face prin referință sau
excepții [18, p. 239], au existat și păreri [13, p. 161] potrivit cărora chiar și simpla apărare poate
fi considerată o contestație pentru ca pârâtul negând obligația pretinsă de reclamant, pretinde
implicit să i se recunoască situația de neobligat, ceea ce înseamnă mai mult decât respingerea
acțiunii. Din punct de vedere al conținutului, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească
condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În practică, uneori, cererea
reconvențională se poate prezenta sub forma unei cereri subsidiare, în sensul că pârâtul înțelege
să-și valorifice anumite drepturi numai în cazul în care se admite cererea de chemare in judecată
a reclamantului (de exemplu, la o cerere în revendicare, pârâtul răspunde solicitând respingerea
cererii ca neîntemeiată, însa, în subsidiar, cere ca în eventualitatea admiterii cererii
reclamantului, acesta să fie obligat să-i platească suma ce reprezintă cheltuielile pe care pârâtul
pretinde că le-a facut cu repararea imobilului in litigiu). Alteori, la cererea de chemare în
judecată, pârâtul răspunde printr-o cerere care prezintă în parte caracterul unei referințe, iar în
parte caracterul unei cereri reconvenționale.
Tot în practică se mai constată că uneori pârâtul depune numai referință, dar prin ea
formulează și pretenții proprii, care presupun obligarea reclamantului față de ei. Acest lucru se
poate întampla mai ales când în principal se formulează apărări, dar, în subsidiar, pentru ipoteza
în care s-ar admite cererea de chemare în judecata, se invocă și pretenții proprii^38 . Deci,
cererea reconvențională este o adevarată cerere de chemare în judecată, cu individualitate
proprie. De aceea ea trebuie soluționată chiar dacă reclamantul renunță la cererea principală ori
aceasta este respinsă ca prescrisă sau s-a perimat. Legislația noastră procesuală nu impune însă
33
condiția ca pretențiile pârâtului să derive din același raport juridic; pretențiile pârâtului pot să
provină și din cauze diferite - ex dispari causa.
În privința termenului, art.172 alin.(1) al CPC al RM dispune că acțiunea reconvențională
se depune până la începerea dezbaterilor judiciare, iar în cazul în care aceasta este înaintată
conform alin.(1) lit.b) al art.173 al CPC al RM, aceasta poate fi înaintată și până la finalizarea
examinării pricinii în fond [3, art. 172-173].
Cererea reconvențională introdusă tardiv, poate fi judecată împreună cu cererea
principală, dacă părțile se declară de acord. În caz contrar, sancțiunea depunerii tardive nu constă
în respingerea cererii reconvenționale, ci în judecarea ei separată de către aceeași instanță.
Cererea reconvențională se judecă, în principiu, de instanța sesizată cu cererea principală.
Prorogarea de competență nu poate opera cu nesocotirea normelor imperative privitoare la
competență.
S-a pus problema dacă cererea reconvențională poate fi introdusă și în cadrul rejudecării
fondului după casarea cu trimitere la prima instanță și s-a apreciat că răspunsul trebuie să fie
afirmativ, cel putin în cazul casării totale, deoarece incepe o nouă judecată, însă numai dacă
hotărârea ce a fost casată s-a pronunțat fără drept de apel. De asemenea, pârâtul poate să
formuleze cerere reconvențională, până la începerea dezbaterilor judiciare, în cazul în care
admițându-se apelul și desființându-se hotărârea apelată, pricina s-a trimis spre judecare primei
instante sau, dupa caz, instantei competente. Mai exista o situație asemănătoare, în care cererea
reconvențională urmează a fi considerată introdusă în termen, anume, când pârâtul este chemat în
judecată înaintea unei instanțe necompetente relativ, el este obligat, sub sancțiunea decăderii, să
invoce necompetența relativă inainte de a accepta orice alte discuții, iar după ce se va stabili
instanța competentă, prin hotărâre irevocabilă, va putea introduce cererea reconventionala până
la începerea dezbaterilor judiciare.
Potrivit art.172 și art.173 al CPC al RM cererea reconvențională se judecă o dată cu
cererea principală, dar dacă numai aceasta din urmă este în stare de a fi judecată, se va dispune
disjungarea și deci cererea reconvențională va fi judecată separat [3, art. 172-173]. Disjungarea
poate fi dispusă când între cererea reconvențională și acțiunea principală nu există o legatură
inseparabilă și totodată soluționarea cererii reconvenționale nu necesită urgență. Posibilitatea
disjungării celor două acțiuni nu este admisă în procedura divortului. De altfel chiar în procesele
obișnuite, disjungarea nu poate avea loc în acele cazuri în care, potrivit naturii pretențiilor
formulate prin cererea reconvențională, s-ar putea ajunge la admiterea totală a pretențiilor
pârâtului, în sensul că acesta ar reuși nu numai să facă să i se admită această acțiune, dar și să
34
demonstreze prin apărarea sa împotriva acțiunii reclamantului și netemeinicia acesteia din urmă.
Strânsa legătură între ambele acțiuni, într-o astfel de situație, impune judecarea lor impreună.
Sunt probleme de administrare a justiției, pe care le apreciază completul de judecată.
Totusi, consider că aceeași rațiune a bunei administrări a justiției impune a nu se recurge la
disjungare atunci când, în raport de obiectul celor două acțiuni, modul de soluționare a cererii
reconvenționale este deosebit de intim legat de soluția ce s-ar putea da cererii principale, astfel
că necesitatea unor soluții necontradictorii trebuie să prevaleze. În orice caz, după disjungare,
instanța care a fost investită prin prorogare de competenta, rămâne competentă să judece
acțiunea reconvențională. Tot astfel, datorită faptului că cererea reconvențională are o existență
proprie, ea va trebui soluționată chiar dacă acțiunea principală a fost respinsă ca prescrisă sau s-
a perimat.
În orice caz, în situația formulării unei cereri reconvenționale de către pârât, instanța nu
trebuie să se pronunțe asupra admisibilității, ci în principiu o va rezolva, prin hotărâre, odată cu
cererea principală sau va dispune, prin încheiere motivată, disjungarea ei și o va judeca separat.
Disjungarea nu este posibilă însă în cazul în care rezolvarea cererii reconvenționale este intim
legata de solutia ce s-ar da cererii principale. De exemplu, s-a apreciat că nu este admisibilă, în
cadrul procesului de partaj, disjungarea cererii reconvenționale care tinde la întregirea masei de
împărțit; nu este posibilă disjungărea nici în ipoteza in care reclamanta solicită pensie de
întreținere pentru copilul minor, iar pârâtul pretinde prin cerere reconvențională stabilirea
domiciliului minorului la el.
Cererea reconvențională va trebui soluționată chiar dacă reclamantul a renunțat la
judecată sau la dreptul subiectiv pretins, ori când cererea de chemare în judecată a fost respinsă
ca prescrisă, anulată sau s-a perimat. În cazul unei cereri reconvenționale subsidiare, dacă se
respinge cererea de chemare în judecată, atunci se va respinge și cererea reconvențională, ca
lipsită de obiect sau de interes.
O situație interesantă apare în vedere materia divorțului unde soțul pârât poate cere și el
desfacerea căsătoriei prin divorț, pentru ca acesta să se pronunțe din vina reclamantului. Pentru
că taxele vorbesc de cerere, în practica instanțelor existența unei cereri reconventionale în
materia divorțului este pusă uneori sub semnul întrebării. Dar doctrina vorbește în mod constant
de cerere reconvențională, subliniindu-se că în judecată soțul pârât nu mai are posibilitatea de a
alege între acțiunea directă și cererea reconvențională fiind obligat să foloseasca ultima cale dacă
vrea să ceară desfacerea căsătoriei din vina soțului reclamant.
35
Această dispută este mai mult de ordin teoretic deoarece dacă s-ar accepta într-un proces
început de divorț, soțul pârât ar putea face o cerere principală care să constituie obiectul altui
dosar. Se impun unele exigențe, respectiv cererea pârâtului se va face la aceeași instanță și se va
judeca împreună cu cererea reclamantului. Numai dacă cererea reclamantului a fost respinsă,
soțul pârât va putea cere desfacerea căsătoriei prin cerere separată dar pentru motive de divorț
ivite ulterior. Cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege
pentru cererea de chemare în judecată.
Cererea reconvențională în materia divorțului prezintă însă aspecte derogatorii față de
cererea similară din dreptul comun. Astfel, pârâtul poate face cerere reconventională până la
prima zi de înfățișare în ședința publică pentru faptele petrecute până la această dată. Pentru cele
savârșite de reclamant după această dată, soțul pârât poate face cerere pânâ la începerea
dezbaterilor asupra fondului din cererea reclamantului.
Dacă motivele s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce
judecata primei cereri se afla în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu
judecarea apelului. Acțiunea reconvenționala se judecă împreună cu cererea reclamantului
operând prerogarea de competență în favoarea instanței investită cu judecarea ultimei din aceste
două cereri. Prin derogare de la dreptul comun, cererea nu poate fi disjunsă de actiunea de divorț.
În acest sens, cererea pârâtului se va judeca împreună cu cea a reclamantului. Aceste măsuri s-au
impus pentru a pune capăt unei practici de tărăgănare care constă în a introduce o cerere
reconvențională de către pârât în ultimul moment, pentru ca astfel judecarea acțiunii
reclamantului să se suspende până când cererea pârâtului ajunge în această fază de judecată.
Nerespectarea termenelor arătate privind introducerea cererii reconvenționale atrage
sancțiunea decăderii, soțul pârât nemaiputând cere divorțul pentru motivele proprii avute până
atunci doar dacă cererea reclamantului a fost respinsă iar motivele divorțului s-au ivit după
aceea.
2.4. Alte moduri de apărare folosite de pârât
Pe lângă metodele clasice de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile, referința și
acțiune reconvențională, practica judiciară mai cunoaște și alte procedee prin care reprezentanții
pârâtului încearcă să dobândească o hotărâre cât mai favorabilă pentru pârât. Acestea nu sunt
reglementate direct de legislația procesuală civilă, dar sunt inventate de către specialiștii în
domeniu, reieșind din cadrul legal actual.
Una din metodele practice de apărare ale pârâtului în procesul civil este întinderea în timp
a procesului civil, adică, tergiversarea procesului. Până la intrarea în vigoare a noilor prevederi
ale CPC al RM, în vogă, era atragerea în proces a persoanelor care nu aveau legătură cu pocesul.
36
Pârâtul venea cu un demers de a atrage în calitate de participant a unei persoane care nu avea nici
cea mai îndepărtată cunoaștere despre proces. În rezultat, instanța era obligată de a emite o
încheiere de refuz. După refuzul primei instanțe încheierea se ataca cu recurs și rezolvarea
cazului se amâna respectiv cu practic jumătate de an. La adoptarea noului Cod de procedură
civilă, legiuitorul național a reținut această lacună și a modificat, respectiv, situația eliminând-o.
O altă metodă de apărare a pârâtului prin care se poate trage de timp, este înaintarea
actiunii reconvenționale, dacă este posibil, cu cerere asigurare a acesteea. Cererea de asigurare
trebuie să conțină toate măsurile asiguratorii permise de lege pentru ca instanța să fie nevoită să
admită fie parțial, fie să respingă în totalmente cererea de asigurare. În conformitate cu art. 181
CPC al RM toate incheierile privind asigurarea acțiunii civile pot fi atacate cu recurs.. În acest
caz încheierea urmează să fie atacată cu recurs și respectiv amânarea cazului are loc din nou pe o
perioadă destul de îndelungată. După revenirea cazului în primă instanță se poate cere
modificarea măsurilor de asigurare și respectiv procesul descris mai sus se reia de la început,
iarăși pentru o bună perioadă de timp.
În cazul în care pârât în proces este o persoană juridică, se poate purcede la reorganizarea
acesteia - încă o metodă de lungire a procesului . Reorganizarea poate dura ani în cazul în care
succesorii în drepturi nu vor putea împărți activele și pasivele exestente. Reorganizarea trebuie
începută la timp, până când partea interesată nu a venit cu cererea de a interzice introducerea
modificărilor la Camera Înregistrării de Stat.
Prin analogie se poate proceda și cu persoana fizică prin intentarea de către rude a unei
acțiuni de declarare în condițiile art. 302-308 al CPC al RM de declarare a incapacității.
Unele organizații cer ca acțiunea lor să fie examinată in absența lor. În acest caz pârâtul
urmează să ceară prezența obligatorie a părții adverse și dacă aceasta nu se prezintă la ședință să
ceară scoaterea cererii de pe rol în contextul art.206 CPC al RM.
La fel o posibilitate de apărare a pârâtului persoană juridică este intentarea procedurii de
insolvabilitate. Un moment important al procesului de insolvabilitate este faptul că acesta oprește
procesul de executare silită a hotărârilor judecătorești. După declararea insolvabilității în timp de
3 luni se convoacă adunarea de validare a creanțelor. După aceasta în termen de 3 luni
debitorului i se dă dreptul de a prezenta planul procedurii de reorganizare. Dupa aprobarea
planului de restructure, nici creditorii garantați nu pot primi proprietatea lor în timp de 6 luni
întrucât asupra acesteia se instituie moratoriu, respectiv suntem din nou în prezența întinderii în
timp a procesului.
Ca regulă acțiunile enumerate mai sus conduc spre aceea că reclamantul singur cere
pârâtului încheierea unei tranzacții în condiții reciproc avantajoase. Minusurile acestei metode
37
constau în aceea că aceasta poate duce uneori la majorarea cheltuielilor judiciare. Dar, cel mai
des la aceasta nu se ajunge deoarece reclamntul dupa câțiva ani de procese nu mai are dorință de
a arunca bani pe procese care nu aduc nici rezultat și nici dorința de a mai continua ședințele.
38
ÎNCHEIERE
Orice colectivitate umană, indiferent de poziționarea sa în timp și spațiu, își creează pe
parcursul evoluției sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate și relativ reflectate de membrii
acesteia. Odată cu apariția formelor evoluate de organizare socială, au apărut instituții, care să
vegheze la conservarea și apărarea acestor valori în cadrul relațiilor umane, ajungându-se la
elaborarea unor norme de drept. Aceste norme instituie o anumita ordine socială – ordinea de
drept.
Încâlcarea acestor norme juridice reclamă intervenția statului prin organele sale de
specialitate, la nevoie recurgând la forța de constrângere. Așadar, numai statului îi revine dreptul
și respectiv sarcina de a înfăptui justiția. Și acest lucru este realizat prin desfășurarea unei
activități forte complexe, de către organele de stat competente, cu participarea părților interesate,
pentru a soluționa stările de conflict apărute între membrii societății sau chiar între aceștia și
autoritățile publice. Această activitate complexă formează conținutul procesului civil.
Termenul de proces derivă din cuvantul latin „processus” care semnifică înaintare,
progres. În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înțelege o succesiune de operații, de
stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare; evoluție, dezvoltare; acțiune. În sens juridic,
termenul semnifică un litigiu aflat sub incidența normelor juridice, activitatea desfășurată în
scopul soluționării lui, succesiunea de acte și fapte pe care le implică declanșarea, întreținerea și
finalizarea acestei activități, raporturile ce se stabilesc între toți cu care, în forme și de pe poziții
specifice, concură la desfășurarea activității procesuale.
Procesul civil poate reprezenta orice conflict sau neînțelegere între două sau mai multe
persoane, care face obiectul unei acțiuni civile deschise în fața unui organ de jurisdicție. O
definiție larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această instituție ca fiind
activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe
care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în
vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite
a hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
După cum am precizat, activitatea desfășurată în cadrul procesului civil, de către
organelor de specialitate, reprezintă o formă de intervenție a statului în viața socială, atunci când
ordinea de drept este încălcată, când apar conflicte de interese în circuitul civil, fiind încalcate
sau contestate drepturi subiective, protejate juridiceste.
Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuiește justiția, iar aceasta
este cea mai importanta garantie a democratizării unei societăți.
39
Dreptul la apărare în cadrul procesului civil, apare ca un drept fundamental cu valoare
constituțională recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice care presupune necesar un
complex de garanții procesuale. Fără apărare, securitatea juridică a părților în procesul civil ar fi
iremediabil compromisă. În cadrul procesului civil apărarea are următoarele funcții:
- funcția judiciară a apărării în procesul civil;
- formalismul actelor de procedură – garanție a apărării în procesul civil;
- exigențele condițiilor legale procesuale ale apărării;
- dreptul la susținerea cauzei de către părți în etapa dezbaterilor;
- dreptul la apărare în căile de atac.
Studierea problemelor legate de acțiunea civilă are o importanță atât istorico-teoretică,
cât și practică, întrucât acțiunea civilă este principala metodă care permite apărarea în limitele
exigențelor legale a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Acțiunea civilă reprezintă
mijlocul primordial prin care se pune în funcție procedura contencioasă, iar cererea de chemare
în judecată reprezintă puntea de legătură dintre dreptul dedus în justiție ca prezumat a fi încălcat
și acțiunea civilă. Persoana care se consideră lezată într-un drept al său, caută în instanță
protecție în condițiile prevăzute de lege. O atare adresare a și primit noțiunea de acțiune.
Acțiunea civilă reprezintă una din principalele instituții ale dreptului procesual civil.
Procesul treptat de dezvoltare a dreptului ca fenomen social și îmbunătățirea normelor
dreptului civil prin cercetarea problemelor principale ale dreptului procesual civil este indisolubil
legat și de reglementarea poziției pârâtului în cadrul procesului civil.
Categoria principală care determină natura activității de apărare a pârâtului contra acțiunii
civile este conflictul. Conflictul poate să apară în orice sferă socială, inclusiv și în cadrul
raporturilor juridice, ceea ce nu influiențează asupra posibilității și obligativității apărării, dar
determină specificul acestei activități. Apărarea pârâtului are loc în cadrul procedurii
contencioase, temeiul căreia constituie raportul material litigios de conflict, care se
caracterizează prin două determinative exclusive față de celelalte conflicte sociale – apare în
sfera relațiilor juridice și se rezolvă prin regulile speciale ale procedurii civile. Posibilitatea
exercitării apărării de către pârât în cadrul conflictului de drept, apare în cazuri determinate. În
primul rând trebuie să existe conflictul de drept care să fie rezolvat de către instanța de judecată.
Cea dea doua condiție este reglementarea legală a posibilităților de apărare puse la dispoziția
pârâtului. Dreptul pârâtului la apărare, alături de dreptul reclamantului de a se adresa cu cerere în
instanță sunt două elemente omoloage ale conceptului de drept la apărare. Aceasta reiese din
principiul egalității părților în procesul civil, garantat de Constituția RM, precum și din dreptul
la o judecată echitabilă și a dreptului la apărare, cuprinse în CEDO. Principiul
40
contradictorialității și egalității părților în procesul civil garantează părților posibilități egale de
apărare a drepturilor și intereselor legitime ale lor în cadrul examinării litigiului în instanță. Până
la începerea examinării cauzei, pârâtul are dreptul să ia cunoștință de cererea de chemare în
judecată și de pretențiile reclamantului, precum și de probele pe care se întemeiază aceste
pretenții, iar ulterior reieșind din informația disponibilă să-și fundamenteze apărarea. Dreptul la
apărare pentru reclamant apare odată cu atragerea acestuia în proces în calitatea dată.
Ca metode de apărare contra acțiunii civile, pârâtul poate folosi referința în sens material
sau/și procesual, acțiunea reconvențională, activități îndreptate spre încheierea unei tranzacții,
precum și alte metode prin care acesta își apără drepturile și interesele legitime. Categorisirea în
teoria dreptului procesual civil a referinței în procesuală și materială este determinată de
caracterele conflictului și nu de natura acțiunii civile. Evidențierea referințelor procesuale este
dictată deexistența unei proceduri speciale de rezolvare a conflictului dintre reclamant și pârât.
Referința în sens material izvorăște din obligația instanței de judecată de a argumenta în hotărâre
existența litigiului, bazându-se pe probele și circumstanțele cauzei.
În cazul înaintării unei acțiuni reconvenționale pârâtul urmărește să se apere de acțiunea
inițială. Formularea în acest caz a pretențiilor personale înaintate față de reclamant, sunt dictate
de apariția unor amenințări izvorâte din acțiunea inițială. Pârâtul care înaintează o acțiune
reconvențională, dobândește în cadrul aceluiaș proces civil un statut dublu: pe lângă drepturile și
obligațiile pe care le are în legătură cu acțiunea inițială, acesta mai dispune și de drepturi și
obligații de reclamant, conferite prin propria acțiune înaintată.
41
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, august 1994, nr.1.
2. Codul civil al Republicii Moldova (nr.1107. din 06.iunie 2002.). În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 22 iunie 2002, nr.82-86.
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (nr. 225-XV din 30. mai.2003). În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.111-115/451 din 12.06.2003.
4. Codul de procedură civilă din 26.12.1964. În: Buletinul Oficial al Republicii Moldova,
nr.000 din 26.12.1964.
5. Codul civil Român republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil. În Monitorul
Oficial Român, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.
6. Гражданский кодекс Российской Федерации (ГК РФ) от 26.11.2001 N 146-ФЗ,
(принят ГД ФС РФ 01.11.2001).
Monografii, articole de specialitate
7. Anghel I. M. Dreptul Roman. Ediţia a II-a. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 407 p.
8. Boroi G., Radescu D. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. București: All Beck,
1994. 940 p.
9. Cadere V. Tratat de procedură civilă. București: Editura A II-a, 1935. 341 p.
10. Ciobanu V. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I. București: Editura National, 1996.
508 p.
11. Cornu G., Foyer J. Procédure civile. Paris: Presses Universitaires France, 1996. 780 p.
12. Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Vol. I. București: All Beck, 2005. 691 p.
13. Herovanu E. Pagini de practică judiciară și extrajudiciară. Bucuresti: Calea Victoriei,
1944. 330 p.
14. Hilsenrad A. Procesul civil în R.P.R. București: Editura Ştiinţifică, 1957. 529 p.
15. Leş I. Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1999.
543 p.
16. Măgureanu F. Drept procesual civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1997. 432 p.
17. Negru V., Radu D. Drepr procesual civil. București: Editura didactică și pedagogică,
1972. 520 p.
42
18. Porumb G., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I. București: Editura
Științifică, 1960. 513 p.
19. Stoenescu I., Zilberstein S. Tratat de drept procesual civil. Teoria generală. București:
Editura didactică şi pedagogică, 1977. 532 p.
20. Блажеев B., Боннер A., Громошина Ню. и др. Гражданское процессуальное право
России: Учебник для студ. вузов. Москва: Юристъ, 1998. 500 p.
21. Васильев А. Правовые категориию. Москва: Юридическая литература, 1976. 264 p.
22. Викут M. Комментарий к Гражданскому процессуальному кодексу Российской
Федерации (постатейный, научно-практический) Москва: Тон-Дэкстро, 2007. 864 p.
23. Гришин И. Гражданский процесс: Вопросы и ответы. Москва: Юриспруденция,
2000. 224 p.
24. Добровольский А., Иванова С. Основные проблемы исковой формы защиты права.
Москва: МГУ, 1979. 159 p.
25. Жуйков В. Проблемы гражданского процессуального права. Москва: Городец.
издат, 2001. 228 p.
26. Иванова К. Гражданский процесс: Учебное пособие. Москва: Палеотип, 2002.
171 p.
27. Керимов Д. Философские проблемы права. Москва: Мысль, 1972. 472 p.
28. Мусина B., Чечинa Н., Чечота Д. Гражданский процесс: Учебник – 3-е изд. Москва:
Проспект, 2001. 544 p.
29. Осокина Г. Гражданский процесс. Особенная часть. Москва: Норма, 2007. 960 p.
30. Осокина Г. Иск (теория и практика). Москва: Городец, 2000. 192 p.
31. Треушников M. Гражданский процесс: Учебник для вузов. Москва: Городец, 2007.
785 p.
32. Ярков B. Гражданский процесс: Учебник. Отв. ред.– 3-е изд. Москва: Бек, 1999. 593
p.
Site internet
33. Legislație franceză [online].
http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=0458AC10FB4ABEFF8D12338
3AD0F766E.tpdjo10v_1?
43
idSectionTA=LEGISCTA000006117222&cidTexte=LEGITEXT000006070716&dateTe
xte=20130609
34. Dicționar explicativ al limbii Române [online]. http://dexonline.ro/definitie/actiune ( citat
la 08.04.2013)
44
top related