t e a t r u l r o m â n e s c între constrângerea...
Post on 20-Feb-2018
229 Views
Preview:
TRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA DE ARTE
TÂRGU-MUREŞ
Rezumatul tezei de doctorat
T e a t r u l r o m â n e s c
între constrângerea ideologică şi ideologia libertăţii
CONDUCĂTOR DOCTORAT: PROF. UNIV. DR. MIHAI SIN UNIVERSITATEA DE ARTE TÂRGU-MUREŞ
DOCTORAND:
GAVRIL BORODAN
-2010-
2
Cuprins Capitolul I Despre ideologii /i libertate 1.1 Teatrul de umbre: o metafizică sinistră 1.2 Când fiara are chip de om 1.3 Criza /i anticamera mor/ii Capitolul II 1787 -1949: Zestrea burghezo – moşierească 2.1 Clădiri de teatru 2.2 Actori 2.3 Regizori 2.4 Şcoli de teatru 2.5 Dramaturgia 2.6 Teoria teatrului 2.7 Managementul teatral 2.7.1 Managementul în teatrul subvenţionat 2.7.2 Managementul companiilor particulare Capitolul III 1949 – 1989: Uitarea! 3.1 Naţionalizarea 3.2 De ce au avut nevoie comuniştii de teatru 3.3 Secretariatele literare: poarta de intrare a ciumei roşii în teatre 3.4 Critică teatrală cu limba de lemn 3.5 Cenzura între mit şi realitate 3.6 Managementul teatrului în perioada comunistă 3.7 Clădiri de teatru şi instituţii 3.8 Regizori 3.9 Şcoli de teatru Capitolul IV 1990 – 2010: The Theater is dead. Long live the Theater! 4.1 Gâlceava zeiţelor poeticii la mormântul Thaliei 4.2 Managementul teatral: o fata morgana 4.3 Şcoli de teatru 4.3.1 Învăţământul universitar 4.3.2 Învăţământul preuniversitar de teatru 4.4 Clădiri 4.5 Constan/a: ambi/ii de/arte pe banii contribuabililor 4.6 Ion Luca Caragiale – 125 de ani în singurătate
3
Capitolul I
Despre ideologii !i libertate
Antoine Destutt de Tracy a creat termenul de ideologie la sfârşitul secolului XVIII în
urma studiului originii ideilor încercând apoi să le structureze pe specializări. Ideile sunt politice,
juridice, morale, religioase, artistice, filozofice şi după ce sunt diseminate devin o parte a
conştiinţei sociale. Ideologiile prezintă, interpretează şi evaluează lumea motivându-/i op/iunile
în detrimentul altora. În orice societate, ideea dominantă este întotdeauna aceea a conducătorului
care dispune la discreţie de mijloacele materiale.
Oamenii au fost şi vor fi creatorii, apoi produsul istoriei. În aceste condiţii ei au avut
nevoie de un sistem determinat de norme morale. Religioasă ori laică, morala a relevat faptul că
normele şi comportamentul exprimă nevoile şi interesele reale ale oamenilor. Filozofii şi
esteticienii le-au spus oamenilor cum ar trebui să trăiască şi ei s-au conformat modelându-şi
existenţa între o molimă şi un război, între un ritual de botez şi un ceremonial de înmormântare.
Dar ei au simţit nevoia să se cunoască nu numai sub aspect fizic, ci şi sub cel psiho-socio-
cultural. În consecinţă, operele de artă ilustrează până la urmă o idee, reflectând interesele
timpului şi (sau) sunt instrumentul de propagare a unor ideologii. Meşteşugari sau artişti, oamenii
şi-au răsfrânt imaginea atât în religii cât şi în viaţa laică. Şi atunci a început o polemică nesfârşită
între creatorii de artă şi publicul lor. Cui se adresează opera de artă? Dacă artistul transmite un
mesaj când creează o operă de artă, atunci el produce şi un public. Dacă un artist îşi formează un
public, la rândul lui publicul îşi va forma un artist.
Pentru ca publicul să reacţioneze în faţa creaţiei unui artist trebuie găsite elemente
4
comune. Limbajul însuşi reprezintă un astfel de sistem simbolic comun, care reuneşte artistul şi
publicul. Ştim însă că nimic nu e veşnic. Întotdeauna a existat tendinţa ca arta să spargă barierele
culturii care a generat-o şi căreia îi aparţinea în mod tradiţional, până la desfiinţare. Aşa a apărut
ideea de avangardă. Apoi deconstrucţia. Dar deconstrucţia presupune cunoştiinţe imense, pentru a
nu deveni superficială. Când cunoaşterea influenţează lumea artei, artistul şi publicul lui devin cu
adevărat liberi. Jumătatea de măsură, degenerează în exhibiţionism.
Francis Bacon a sesizat în „Noul organon” încă din Renaştere că oamenii au conştiinţa
bântuită de erori, păreri şi idei false, iar intelectul trebuie să lupte permanent pentru a instaura sau
restaura ştiinţa. Oamenii sunt subiectivi. Ei denaturează lucrurile pentru că au prejudecăţi şi spirit
mărginit. Fără intelect, simţurile omului se îmbolnăvesc. În proporţii variabile însă, relatia simţ-
intelect poate desfigura o societate dacă nu este dozată atent.
Secolul XX a fost epoca marilor militantisme ideologice şi acum se ajunge la maximă
ideologizare a ideii de literatură şi artă din motive de cele mai multe ori politice. Artele şi
literatura sunt constituite în numele unei ideologii, servesc ideologii şi produc ideologii iar
oamenii consumă fără discernământ. Din fericire ideologiile au un caracter polemic, de aceea
inevitabil ele intră în conflict cu alte ideologii. Cineva este în permanenţă pro sau contra,
constructiv sau distructiv, pozitiv sau negativ. Ideologia marxistă fundamenta rolul maselor în
realizarea progresului moral, definea libertatea voinţei drept capacitate de a acţiona în cunoştinţă
de cauză, conferea acţiunilor sociale ale individului, rolul de criteriu de apreciere a judecăţilor şi
sentimentelor sale morale. Omului i se inocula ideea că reflectarea conştientă de către individ, a
propriei existenţe, exprimă unicitatea persoanei în relaţiile cu ceilalţi oameni. Pentru aceste idei
au murit milioane de oameni. După o vreme cineva decretează că au fost erori regretabile. Unii
îşi cer scuze.
Fenomenul crizei culturale a fost pentru prima oară abordat la sfârşitul secolului XIX. La
scurt timp apare ideea de avangardă. Apoi se înfiinţează în Rusia mişcarea „Proletkult”
caracterizată printr-o respingere totală a tradiţiei culturale pe motiv că e burgheză. Aşa s-a născut
cultura proletară focalizată pe demnitatea omului muncitor /i pe principiul colectivismului.
Brusc, tradiţiile culturale, schimbările relativ naturale a dezvoltării artistice au fost
distruse. Literatura şi arta ideologică extremă nu au dus lipsă de critici şi de adepţi fanatici.
Oamenilor li s-a dat de lucru, consumându-şi energia pentru un munte de maculatură literară
comunistă. Aşa credem azi. Cu două decenii în urmă credeam că e artă. Dacă în secolul XVIII se
5
considera că ideologiile pot rezolva toate problemele, la sfârşitul secolului XX se proclama
eşecul şi moartea ideologiei. Eroare!
1.2 Când fiara are chip de om
Dincolo de ştiinţa discursului literar, Dostoievski a intuit genial toate ororile
comunismului, avertizându-ne că stăpânii ideologiilor au la îndemână o arma mai
înspăimântătoare decât orice armă convenţională: haosul controlat. Acest microb odată lansat în
economia, religia şi cultura unui popor pătrunde până în cele mai mici structuri ale societăţii,
afectându-i sănătatea. Cea mai distrugătoare revoluţie a secolului XX, a fost precedată /i
prorocită în paginile revistelor literare /i artistice ale cercurilor boeme sau în romane ca de pildă
„Demonii” de F. M. Dostoievski, înainte de a erupe pe străzile Petrogradului. Şi oamenii au
crezut că le va fi mai bine trăind pe principiul colectivismului. După aproape un secol de
existenţă, comunismul s-a dovedit a fi un răsunător eşec. Libertatea, fraternitatea, egalitatea atât
de dorite, s-au transformat în lanţuri.
Din păcate, teatrul a avut dintotdeauna două feţe: artă şi instrument de propagandă. În
România, diferite grupări s-au folosit de teatru chiar la primele lui manifestări sub formă cultă,
pentru a-şi atinge scopuri ascunse. În perioada interbelică scandalurile izbucneau fără motiv în
sălile de spectacol, mai ales atunci când se jucau spectacole cu caracter naţionalist, sau autorul
dramatic împărtăşea anumite crezuri care nu erau pe placul altor grupări. Ar putea acest fapt
explica desfiinţarea puţinelor teatre existente şi lipsa de sprijin financiar din partea statului, a
numeroaselor asociaţii din oraşele mari care îşi doreau un teatru stabil? Trei teatre au dispărut în
perioada interbelică în numele crizei. Pentru două dintre ele care abia se înfiinţaseră la Chişinău
şi Cernăuţi s-ar putea găsi o explicaţie în faptul că erau foarte aproape de Uniunea Sovietică. Dar
pentru Craiova?
Comuniştii au avut o extraordinară abilitate de a insufla opiniei publice ideea că ei nu fac
nimic rău artei, cucerind astfel relativ uşor firava redută a culturii româneşti, după ce aceasta
fusese zdruncinată din temelii de criza interbelică. Cum ar putea fi acuzat cineva care spune că
muncitorul sau omul de artă o duce prost, că nu are condiţii de viaţă şi muncă? Cum să nu se
revolte cititorul sau publicul, atunci când i se aducea la cunoştinţă că proletarul era bătut crunt de
slugile capitalismului, când îndrăznea să-şi ceară drepturile? Că intoleranţa, schimbările dese de
guverne şi odată cu ele şi politica, îi obliga pe actorii români la eforturi de neimaginat pentru
actorii occidentali. Comunismul a controlat total literatura, arta, mass-media şi azi privind în
6
urmă (cu detaşare?), putem afirma că majoritatea membrilor societăţii comuniste, poartă în
bagajul lor cultural amprenta ei.
După momentul 1989, mass-media aproape inexistentă timp de 40 de ani în România,
importată din Europa şi SUA, a fracturat în timp record ideea de naţionalism cultivată de
Ceauşescu, punând la zid orice încercare de manifestare a artelor în această direcţie. Teatrul
românesc s-a fărâmiţat în bucăţele, iar maşina comunistă de produs cultură şi-a pierdut pur şi
simplu direcţia. Deocamdată e greu de decelat cultura autentică, de pseudocultura comunistă
pentru că, din nefericire, statul român, în cele două decenii postcomuniste nu a avut o politică
culturală. Încă nu ştim de ce, din întâmplare sau voit, românii nu mai pot comunica azi. Ştim doar
că func/ia principală a limbajului este aceea de comunicare a unui mesaj dincolo de el însuşi
către un semen capabil să-l recepţioneze adecvat căci limbajul controlează şi echilibrează psihicul
uman dirijând afectivitatea în direcţia dorită (creaţie, acţiune etc.), iar cuvântul capătă valoare de
simbol. Probabil că în România postcomunistă s-au pierdut simbolurile şi valoarea lor iar
catharsisul lui Aristotel se ascunde azi în dosul unui zâmbet maliţios de circumstanţă. Teatrul
mortal semnalat de Brook cu o jumătate de secol în urmă şi-a extins tentaculele asupra întregii
culturi. Arta a fost de multe ori o căruţă trasă de ideologi în direcţia dorită.
În România comunistă s-au scris tot felul de piese: realiste, suprarealiste, suprarealist
socialiste, aluzive, alegorice, metaforice, parabolice. În primul rând prin dramaturgia de comandă
ideologică s-a încercat introducerea unui alt produs: omul uman, revolu/ionar, nou, /i mai
recent, omul hiperrealist sau hiperinteriorizat. Paralel cu dramaturgia comandată, a mai existat
însă o dramaturgie care a creat lucrări nonconformiste /i dezideologizate, rezistente la cenzură
chiar cu riscul de a nu ajunge la cunoştinta publicului. În communism, ideologia le cerea
oamenilor de teatru să schimbe oamenii, după 1990 li s-a cerut să renun/e la parabolă /i
metafore, să schimbe ritmul interior al pieselor pentru a fi în concordan/ă cu ritmul noii vie/i
libere. O parte a esteticienilor au sperat că teatrul nu va mai fi folosit ca o armă, ci ca o plăcere,
că dramaturgii vor scrie despre oameni normali care trec, ca atâ/ia al/ii, prin abera/iile /i
complica/iile vie/ii. Cealaltă parte, lucrează detaşat în penumbră, mirându-se din când în când
cu zgomot, că teatrul şi-a pierdut suflul şi ritmul. Şi are dreptate căci nu se ştie la ordinul cui,
teatrul românesc s-a conformat, renun/ând la ritmul lui A. P. Cehov, William Shakespeare,
Henrik Ibsen sau Sofocle.
7
Capitolul II
Zestrea burghezo–moşierească
2.1 Clădiri de teatru
Cultura se defineşte prin totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în
procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea
acestor valori. Componentele culturii formează un patrimoniu cultural: literatură, muzică şi arte
interpretative, arte vizuale, mijloace audio-vizuale, găzduite de muzee, galerii de artă, biblioteci,
edituri, librării, săli special construite sau adaptate ad-hoc situaţiilor impuse de moment.
După ce a fost ţinută în lagărul comunist, cultura a fost supusă haotic regulilor liberei
concurenţe. Acum statul nu mai avea nevoie de teatru. Ştim că de multe ori produsele artistice şi
cei care le-au produs trebuie protejaţi şi încurajaţi de stat, asociaţii sau persoane, mai ales de către
statele care se confruntă cu situaţii economice instabile, În aceste condiţii, statul este dator să
înfiinţeze şi să supravegheze cadrul organizatoric şi legislativ care să asigure dezvoltarea
culturală. Dar cultura din România, a beneficiat în ultimul timp doar de…dispreţul statului.
Vreme de un secol, din a doua jumătate a sec. XIX, şi prima jumătatea a sec. XX, cultura
românească a avut un drum ascendent. Din punct de vedere sectorial şi teritorial, dezvoltarea a
fost inegală. În primul rând fostele capitale politico-adminstrative - Bucureşti şi Iaşi - îşi vor
păstra monopolul asupra culturii.
Criza economică din perioada interbelică a accelerat sau a frânat brutal anumite sectoare
ale culturii căci modernismul afiliat ideilor avangardismului şi mişcările procomuniste au avut o
ţintă comună: distrugerea civilizaţiei creştine, abrutizarea şi degradarea maselor de oameni pentru
a-i înrobi şi transforma în animale de povară în numele libertăţii.
La începutul celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, cultura capătă legitimitate prin
înfiinţarea în cadrul guvernului a unui minister care de la caz la caz a avut atribuţiuni mai
restrânse sau extinse, incluzând de multe ori în sfera de preocupare, segmente aparţinând altor
ministere care nu aveau neaparat legătură cu obiectul principal de activitate al acestuia.
Succesiunea alertă a guvernelor şi a miniştrilor care au prezidat cultura în România nu a fost de
natură să încurajeze preocupările pentru un studiu aprofundat al fenomenului. Unii miniştri şi-au
facut datoria din plin, în timp ce alţii, mânaţi de interese obscure, de conjunctură, şi-au lăsat doar
8
numele în arhive iar cultura a făcut salturi spectaculoase sau regrese umilitoare ca beneficiar
necondiţionat al legilor mai mult sau mai puţin inspirate.
Dacă în prima jumătate a sec. XIX, teatrul românesc a fost marcat de căutarea unei
identităţi, din momentul inaugurării Teatrului cel Mare, se poate vorbi de o efervescenţă
creatoare, o luptă continuă cu autorităţile pentru afirmarea unei mişcări teatrale la nivel naţional
şi crearea unei infrastructuri, care a durat mai mult de un secol.
Datorită sărăciei cercetărilor în domeniul artei spectacolului de teatru, încă nu s-a stabilit
cu certitudine, care este cea mai veche clădire construită pentru a găzdui spectacole.
Arad În toamna anului 1817 Iacob Hirschl deschide prima stagiune cu spectacolul Cenuşăreasa
susţinut de trupa lui Johann Cristoph Kunz în teatrul construit de el. Ridicarea clădirii teatrului
arădean care există şi azi, a început în anul 1872 şi s-a încheiat în 1874, an în care au avut loc şi
primele reprezentaţii.
Bacău Neculai Drăgoianu construieşte în anul 1873, o sală destinată reprezentaţiilor teatrale
inaugurată în 1874. În 1929 este inaugurat palatul Mărăşti care va găzdui un hotel, un
cinematograf /i un teatru unde funcţionează azi Teatrul Municipal "Bacovia".
Botoşani Prin 1860 se construieşte prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul
Petrache Cristea”, cu scenă, două rânduri de loji, parter, orchestră şi celelalte accesorii. În
ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acţiuni Teatrul Eminescu” având drept scop ridicarea
unui teatru.. La 23 septembrie acelaşi an, s-a pus piatra fundamentală a construcţiei care a fost
terminată doi ani mai târziu. Clădirea bombardată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi
modificată apoi, există şi azi.
Brăila Hotelul Rally construit la mijlocul secolului XIX era o clădire multifuncţională reunind
sub acelaşi acoperiş hotel, club, restaurant, cinematograf, arenă de vară, cofetărie, sală de
spectacole. Teatrul Rally va fi cedat de proprietarul său - Dumitru Ionescu, fost primar al Brăilei
– Primăriei oraşului prin testament, în 1910.
Bucureşti Prima sală de teatru din Bucureşti, a fost cea de la Cişmeaua roşie rezultată din
modificarile unui club cu o arhitectură modestă, la cererea Domniţei Ralu, fiica lui Caragea-
Vodă, în 1817. La scurt timp, bucătarul italian Ieronim Momolo, construieşte în centrul capitalei
o sală care se va numi Teatrul „Momolo”. În 1836, Societatea Filarmonică cumpără Hanul
Câmpinencii pentru a construi un Teatru Naţional. În 1840, Domnitorul Alexandru Ghica aprobă
proiectul. Cinci ani mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft. În 1852 se deschide
9
Teatrul cel Mare din Bucureşti, primul director fiind Costache Caragiale. Clădirea a fost
construită în stil baroc. Prima reprezentaţie a avut loc la 31 decembrie 1852 cu piesa „Zoe sau Un
amor românesc”. Tot în această perioadă, pe Calea Victoriei, se construieşte sala Bossel unde se
joacă teatru frecvent.
În 1864 Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, printr-un decret semnat de
primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu. Prin Legea pentru organizarea şi administrarea
teatrelor în România, promulgată la 6 aprilie 1877, lua fiinţă Teatrul Naţional din Bucureşti.
Teatrul Comedia Din iniţiativa lui Emil Lahovari, arhitectul Grigore Cerchez a conceput un
ansamblu arhitectural pe Calea Victoriei, având în centru Teatrul „Comedia” inaugurat în 25
decembrie 1911.
Teatrul din Sărindar În 1914, la Bucureşti se inaugurează un nou teatru. Între cele două
războaie mondiale teatrul va avea diferite nume date de trupele şi patronii lor care au închiriat
sala: Ion Iancovescu, Maria Filotti şi alţii. Azi, se numeşte „Teatrul Mic”.
Caracal Construirea teatrului a început pe 14 iulie 1896. Operă de artă în sine, concepută în
stilul barocului târziu după planurile arhitectului austriac Franz Billek, clădirea impresionează
prin bogăţia ornamentelor, coloane, capiteluri, ancadramente, balcoane, cupole. Construcţia a fost
finalizată în anul 1901.
Cluj-Napoca Un teatru a fost construit în 1821 pe locul Casei Universitarilor de azi. Clădirea
Teatrului Naţional „Lucian Blaga” a fost construită între 1904 - 1906 operă a renumiţilor arhitecţi
austrieci Helmer şi Fellner.
Craiova Boierii olteni, în frunte cu Filişanu, Pera Opran şi Diculescu au ridicat un teatru care
este inaugurat în 1851. În 1856 acesta arde. Pera Opran şi Diculescu ridică un alt teatru care-şi
deschide stagiunea în 1857.
Deva Pe vatra vechiului local de la „Redout”, restaurant, cu sală de spectacole şi grădină de vară,
în 1910, se finaliza construirea Teatrului orăşenesc al Devei, actualul Teatru de Artă Dramatică
Deva.
Drobeta Turnu Severin Ales preşedinte al Societăţii "Teatrul oraşului Turnu Severin", Theodor
Costescu, directorul Liceului ,,Traian" din localitate, a reuşit doar în câteva zile să acopere
întreaga subscripţie de acţiuni, necesară pentru finanţarea construcţiei teatrului. Lucrările au
început în anul 1912. După îndelungi eforturi, operă a arhitectului Grigore Cerchez, clădirea este
dată în folosinţă în anul 1924.
10
Focşani La 11 septembrie 1909 se pune piatra de temelie a construcţiei teatrului în prezenţa
primului ministru, ministrului industriei /i comerţului /i ministrul justiţiei. Cu acest prilej a fost
emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului mr. Gh. Pastia, al primarului
oraşului I.G.Poenaru, al ing. arh. C. Ciugolea /i a antreprenorului arh. S. Vasilescu. La 21
noiembrie 1913 în prezenţa autorităţilor locale, a donatorului /i ai unor artişti din acea perioadă
are loc inaugurarea edificiului cu spectacolul “ Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri producţie a
Teatrului Naţional din Iaşi.
Galaţi Lucrările la actuala clădire a teatrului, cunoscută atunci sub numele de Sala "V.A.
Urechia", au început în 1924 şi s-au terminat în 1941.
Iaşi În 1846, este dată în folosinţă noua sală a Teatrului cel Mare de la Copou. Clădirea a fost
distrusă de un incendiu devastator, în anul 1888. Construcţia Teatrului Naţional „Vasile
Alecsandri”, după planurile arhitecţilor vienezi Fellner şi Helmer, durează doi ani şi este
inaugurat în 1896, la 2 decembrie.
Oradea Proiectul clădirii teatrului a fost întocmit de Fellner şi Helmer, iar construirea clădirii a
durat din iulie 1899, până în octombrie 1900.
Oraviţa Clădirea Teatrului "Mihai Eminescu”, monument istoric de artă şi arhitectură, realizat în
stilul barocului vienez (barocul târziu) a fost inaugurată în 1817.
Petroşani Societatea Anonimă Română Petroşani construieşte în Colonia de Jos, între anii 1923-
1925. Cazinoul muncitoresc din Petroşani. Pe scena acestui cazinou muncitoresc, se vor perinda
în perioada interbelică şi după, trupe de teatru din mai toate marile oraşe ale ţării.
Piatra Neamţ Între anii 1870 -1871 răzeşul Petrache-Liciu-Caia, bunicul marelui actor Petre
Liciu, a construit Sala Roxy, primul local special amenajat pentru teatru. Sala Roxy s-a păstrat
până la mijlocul secolului XX, când a fost dărâmată iar în locul ei s-a amenajat parcul dintre
actualul teatru şi Hotelul Ceahlău. Actuala clădire a teatrului a fost construită între anii 1929-
1947.
Piteşti În jurul anului 1880 germanul Uklar construise o sală destinată spectacolelor de teatru. În
1886, exista o clădire în construcţie destinată teatrului, dar ea nu se mai finalizează din lipsă de
fonduri. Între timp se mai transformă câteva săli din centrul oraşului pentru a putea găzdui
spectacole. În 1910, municipalitatea hotărăşte să se construiască un teatru care va fi inaugurat în
1915.
Ploieşti În vara anului 1947, pe ruinele fostei săli germane, unde a funcţionat pe toată perioada
11
războiului ,,Cercul Militar al Ofiţerilor nemţi", aflată pe str. Anastase Panu, s-a ridicat un teatru.
Satu Mare Până la jumătatea secolului XIX, spectacolele de teatru s-au prezentat în clădirea
hanului „La arborele verde”, în casa Jenei, construită în 1799 şi în grădina Kotro. În anul 1844, s-
a construit o clădire cu mai multe destinaţii, găzduind însă şi trupe de teatru.
Sibiu Sala „Thalia” a fost construită în anul 1787 de Martin Hochmeister, o adevarată bijuterie
arhitecturală, având două balcoane /i lojă pentru guvernatorul Transilvaniei. Clădirea fost
concepută pentru a găzdui reprezentaţiile teatrale şi a fost ridicată într-un an de zile astfel că în
luna iunie 1788 a avut loc primul spectacol. A fost distrusă de un incendiu.
Târgu-Mureş Din anul 1946 până în 1973 activitatea teatrului s-a desfăşurat în clădirea Palatului
Culturii, edificiu proiectat în 1910 când a fost organizat un concurs pentru selectarea planurilor.
Palatul a fost construit între anii 1911 - 1913 de edilul oraşului, Bernády György şi proiectat de
arhitecţii Komor Marcell şi Jakab Dezső conform şcolii lechneriene.
Timişoara Actuala clădire a teatrului timişorean a fost ridicată după planurile arhitecţilor vienezi
Helmer şi Fellner construcţia durând din 1871 până în 1875. Inaugurarea a avut loc pe 22
septembrie 1876.
Turda Clădirea Teatrului Municipal din Turda a fost construită între anii 1901-1904, în stil
eclectic şi este una din cele mai frumoase clădiri ale municipiului. Destinaţia iniţială a fost de
cazinou.
2.2. Actori
Primele trupe de teatru s-au constituit la sfârşitul secolului XVIII, având drept model
trupele venite de peste graniţe care jucau în limbile ţării lor. „Occisio Gregorii in Moldaviae
tragedice expressa”, atribuită lui Samuil Vulcan şi scrisă în perioada 1777- 1780 a fost jucată de
elevii de la internatul Gimnaziului din Blaj. Până la sfârşitul secolului XIX, limba română are de
înfruntat pe scenă, concurenţa trupelor de teatru şi operă de import..
În 1815, „Vecinătatea periculoasă” de August von Kotzebue este jucată de trupa lui
Johann Gerger, în sala Reduta, Braşov.Un an mai târziu Gh. Asachi traduce şi regizează „Mirtil şi
Hloe”, după Gessner şi Florian - într-o sală adaptată pentru spectacole în casa lui C. Ghica din
Iaşi. „Hecuba” de Euripide se joacă în limba greacă la Teatrul "Cişmeaua roşie" din Bucureşti în
1819. Printre alte obiecte de activitate ale „Societăţii literare” iniţiate în 1827 de Ion Heliade
Rădulescu, Dinicu Golescu şi alţii în Bucureşti, era şi aceea de a pune bazele unui Teatru
Naţional. Societatea reuşeşte în 1834 să deschidă „Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi
12
literatură” a Societăţii Filarmonice. Primul spectacol al elevilor jucat în limba română:
„Mahomet” de Voltaire, pregătit de actorul-profesor C. Aristia. După modelul şcolii bucureştene,
în 1836 se deschide la Iaşi „Conservatorul filarmonic–dramatic”. În repertoriul elevilor: piese de
August Kotzebue şi Gheorghe Asachi. Actorul Matei Millo, organizează primul turneu în ţară în
1851.
În Transilvania, manifestările asociaţiilor de diletanţi au fost rare: în 1876, sunt
menţionate manifestările actorilor amatori din Făgăraş sau Şiria.
Primele elemente ale teatrului evreiesc modern se formează tot în a doua jumătate a
secolului XIX. Majoritatea trupelor vin din afara ţării şi joacă în idiş.
Roadele Societăţii Filarmonice se văd abia la începutul secolului XX când se afirmă o
nouă pleiadă de actori: Aristide Demetriade, Petru Liciu, C. Belcot, Aglae Pruteanu, Constantin
Radovici, Maria Filotti, George Storin, Petre Sturdza, Marioara Voiculescu-fiecare o
personalitate distinctă, revoluţionând interpretarea scenică.
Între 1909 – 1914, se înfiinţează în Bucureşti primele companii teatrale particulare. În
1919 se inaugurează Teatrul Naţional din Cluj. Alte Teatre Naţionale vor fi deschise la Cernăuţi
şi Chişinău.
În perioada interbelică s-au creat spectacole valoroase datorită unui mare număr de talente
actoriceşti, de generaţii şi formaţii artistice diferite. Tot acum, actori de origine română, joacă pe
mari scene ale Europei: Elvira Popescu, De Max, Yonel, la Paris, Mihai Popescu la Viena, etc.
Generaţiile actorilor din prima jumătate a secolului XX, au fost pentru elevi sau colegii lor,
prilejul unor evocări emoţionante fără precedent şi unice în istoria teatrului românesc. Aceştia au
înţeles că atât cultura fără talent cât şi talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârşit. Au
fost însă şi excepţii: Maria Ciucurescu, Ion Petrescu. În toate oraşele României sunt menţionate
spectacole teatrale susţinute la început de trupe semiprofesioniste, cu precădere în a doua
jumătate a secolului XIX.
Bacău Primele spectacole de teatru organizate de trupe de amatori sunt atestate documentar
începând cu a doua jumătate a secolului XIX. Trupa Vlădicescu-Tardini încearcă în câteva
rânduri să obţină subvenţii şi o clădire permanentă în oraş dar se izbeşte de indiferenţa forurilor
locale.
Baia Mare În Baia Mare, prima trupă de teatru (semiprofesionistă) s-a înfiinţat în anul 1796, sub
conducerea lui János Nagy.
13
Botoşani Prima reprezentaţie în limba română a avut loc în 1838, când directorul Şcolii
Domneşti, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali au început o serie de reprezentanţii.
Cluj - Napoca Fondatorul Teatrului Naţional din Cluj şi primul său director a fost Zaharia
Bârsan, actor, regizor, autor dramatic, animator cultural. Spectacolul inaugural al Naţionalului
clujean a avut loc la 1 Decembrie 1919.
Galaţi Între 1851-1853, la Galaţi, Fany Tardini juca alături de Mihail Pascaly, Matei Milo, I.
Poni, în localuri improvizate.
Oradea În octombrie 1927 se inaugurează prima stagiune românească pe scena orădeană cu
reprezentaţiile Teatrului Naţional din Cluj. În 29 ianuarie 1928 se constituie Asociaţia „Vestul
Românesc” cu scopul predilect de a întemeia un teatru stabil şi un cotidian românesc. Sub
direcţia Comitetului Central al Asociaţiei pe 18 septembrie 1928 ia fiinţă Teatrul Asociaţiei
Vestul Românesc, primul teatru românesc stabil din Oradea.
Piatra Neamţ În turneul lui prin ţară, Matei Millo joacă la Piatra Neamţ în 1851. În Sala Roxy
va juca în 1876 compania teatrală condusă de Fany Tardini şi fraţii Alexandru şi Ioan Vlădicescu.
Piteşti În anul 1848 la Piteşti, Constantin Halepliu îşi alcătuieşte o trupă care joacă până la
sfârşitul anului 1852, când Halepliu pleacă la Brăila.
Satu Mare Mişcarea teatrală sătmăreană are vechi şi remarcabile tradiţii. Primul spectacol de
teatru a avut loc la 1790, fiind susţinut de către o trupă de teatru sub conducerea lui Moricz
György. Între 1814 – 1816 sunt atestate spectacole date de trupe venite de la Oradea şi Debrecen
şi mai apoi, de la 1818 trupe ale lui Bérnat Filep. Odată cu înfiinţarea „Societăţii pentru fond de
teatru român” (1870) s-a produs o grupare a forţelor culturale româneşti într-un front programatic
şi s-a asigurat un cadru oficial pentru întemeierea unei instituţii teatrale româneşti.
Suceava Începând cu anul 1903 şi mulţi ani după aceea a funcţionat în Suceava, Reuniunea
Muzical-Dramatică "Ciprian Porumbescu".
Timişoara În 1861 ia fiinţă societatea „Astra”, cu scopul declarat de a promova literatura română
şi cultura, având un rol important în încurajarea primelor încercări teatrale timişorene, susţinute
de trupe de diletanţi. Primul spectacol de teatru în limba română prezentat de o trupă de diletanţi
a avut loc la 1 martie 1870, în suburbia "Fabric", într-o sală a hotelului "Tigrul".
S-ar putea spune că acum, mai mult ca oricând, actorii români au dreptul la titlul de eroi ai
culturii, pentru că au muncit în condiţii care azi par de neimaginat. Sfâşietoare sunt evocările
unor mari personalităţi, în special actori care după o viaţă trăită în lumina strălucitoare şi
14
înşelătoare a reflectoarelor, au părăsit această lume în sărăcie, uitaţi de public, neglijaţi de stat.
2.3 Regizori
Cel mai important regizor român de la sfârşitul secolului XIX şi din primele decenii ale
noului secol, este Paul Gusty. I.L. Caragiale l-a sprijinit foarte mult pe Paul Gusty, amândoi fiind
uni/i de dragostea pentru teatrul realist. Sub directoratele lui Petre Grădişteanu, Scarlat Ghica şi
Ştefan Sihleanu, Gusty î/i continuă con/tiincios, discret dar consecvent meseria de regizor,
marcând succes după succes. După 22 de ani petrecuţi în Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1907,
Alexandru Davila îi consfinţeşte atribuţiile de director de scenă, pe care de fapt le îndeplinea de
mulţi ani. Modest şi discret, Gusty avea ştiinţa de a păstra poezia textului dramatic care întreţine
imaginaţia şi proporţiile reclamate de scenă.
După primul război mondial, regizori propriu-zişi erau doar cîţiva. Puneau în scenă la
teatrele unde erau angajaţi, Constantin Nottara, Ion Livescu, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara
Voiculescu, Ion Maximilian, Ion Iancovescu şi alţii, dar nu erau profesionişti şi nimeni nu-i
solicita să monteze în alte teatre. Grupul regizorilor bucureşteni se reducea la Paul Gusty, Vasile
Enescu, Soare Z. Soare şi Victor Bumbeşti. Nu se ivise încă nici Ion Şahighian, nici Sandu Eliad
iar Sică Alexandrescu lucra la Naţionalul clujean. Aurel Ion Maican abia apărea atunci în
provincie şi încă nu se ştia că după câţiva ani va apărea Ion Sava. Au fost vremuri, când fiecare
actor, director de scenă improvizat, regiza cum îl tăia capul piesa în care juca rolul principal cu
gândul doar la succesul său personal. Au fost însă şi câţiva regizori de excepţie: George Mihail
Zamfirescu, un neobosit animator a suferit din cauza convingerilor politice mai ales când fusese
angajat al teatrului ieşean în perioada interbelică. Apariţia ca regizor a lui Victor Ion Popa a fost
primită cu prudenţă şi curiozitate de către breaslă. Dar la nici un secol de la adoptarea regiei în
familia teatrului, exponen/ii noii arte încep să deranjeze în primul rând prin interven/iile
brutale asupra textului dramatic. Unii regizori asistă uimiţi la complicităţile dintre alţi confraţi şi
dramaturgi a căror ideal e unul singur: să ajungă oricum şi prin orice compromis la premieră.
2.4 Şcoli de teatru
Bucureşti Prima şcoală de teatru îşi începe activitatea în Bucureşti în 1834 în cadrul Societăţii
Filarmonice. În 1864 se înfiinţează Conservatoarele de muzică şi declamaţie din Iaşi şi Bucureşti.
„Conservatorul de Muzica şi Declamaţiune” din Bucureşti este condus de Alexandru
Flechtenmacher între anii 1864-1869. În 1931 primeşte denumirea de ”Conservatorul Regal de
15
Muzică şi Artă Dramatică” Bucureşti. La Conservatorul din Bucureşti, au predat distinşi actori şi
pedagogi ca Ştefan Vellescu şi Aristizza Romanescu, la începutul secolului XX. Maria Ventura,
Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru au fost studentele Aristizzei Romanescu.
Marea artistă, creatoare a sute de roluri, a murit în sărăcie. Nu exista o metodologie pentru
admiterea în conservatoare.
Iaşi Conservatorul Filarmonic-Dramatic din Iaşi este a doua şcoală de teatru după cea din
Bucureşti înfiinţată în condiţii eroice. Meritul îi revine lui Gheorghe Asachi. Dar ca şi cea din
Bucureşti, şcoala nu are o viaţă prea lungă. În 1864, Alexandru Ioan Cuza aprobă Regulamentul
pentru Conservatoarele de Muzică şi Declamaţiune înfiinţate la Iaşi şi Bucureşti.
Cluj Conservatorul de Muzică din Cluj a luat fiinţă în anul 1919, ca urmare a modernizării şi
ridicării pe o treaptă valorică superioară a întregului învăţământ românesc, primul rector fiind o
remarcabilă personalitate a muzicii româneşti, compozitorul, dirijorul, cântăreţul şi profesorul
Gheorghe Dima. Din 1931 se numeşte Academia de Muzică şi Artă Dramatică.
În prima jumătate a secolului XX se înfiinţează însă Conservatoare de muzică şi artă
dramatică particulare în marile oraşe. Toate vor fi desfiinţate de regimul comunist la mijlocul
secolului XX.
Craiova În toamna anului 1911, Şcoala de Muzică ,,Elefterie şi Elena Cornetti" îşi deschide
porţile.
Braşov Conducerea Conservatorului ASTRA din Braşov a fost încredinţată unei eforii, avându-l
ca preşedinte pe Tiberiu Brediceanu, eforie care s-a menţinut pe tot timpul activităţii acestei
instituţii. Conservatorul şi-a început activitatea la 5 noiembrie 1928, cu 230 de elevi si 14
profesori, avându-l ca director pe Paul Richter.
Oradea Încă din anii 1925-1926, un grup de entuziaşti, iubitori ai muzicii, în frunte cu
profesorul, compozitorul /i dirijorul Francisc Hubic, încearcă să înfiinţeze un Conservator de
Muzică după modelul celor din Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Acest Conservator a primit după cel
de-al doilea război mondial, în anul 1945, titulatura de Conservatorul de Muzică şi Artă
Dramatică.
Sibiu Prin Ordinul Ministrului Artelor nr. 1118/06 martie 1946 s-a autorizat înfiinţarea la Sibiu a
Conservatorului Popular de Muzică şi Artă Dramatică, sub conducerea compozitorului Timotei
Popovici.
Târgu-Mureş La Târgu-Mureş este înfiinţată o şcoală de arte în anul 1908. Denumirea instituţiei
16
s-a schimbat de-a lungul vremii. În perioada 1908-1913, şcoala şi-a desfăşurat activitatea în
diferite sedii pentru ca în anul 1913, după terminarea Palatului Culturii din Târgu-Mureş, şcoala
să fie mutată în noua clădire construită în acest scop, având la dispoziţie săli de curs, săli de
spectacol şi spaţii pentru expoziţii. În anul 1954 Conservatorul îşi schimbă denumirea în Şcoala
Populară de Artă, pentru ca mai apoi să primească denumirile de Şcoala de Arte şi Şcoala
Populară de Arte şi Meserii. Între timp, precursorul legal al Universităţii de Arte din Târgu-
Mureş, Conservatorul Maghiar de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, înfiinţat în 1946 prin
Decretul-lege nr. 276 din 9 aprilie, semnat de Regele Mihai, de Ministrul Artelor, Mihail Ralea şi
de Ministrul Finanţelor, Gheorghe Tătărescu, este mutat la Târgu-Mureş.
Timişoara Şcoala orăşenească de muzică, înfiinţată în anul 1906, devine Conservatorul Comunal
şi apoi Municipal, iar în 1946, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, fiind similar
Academiilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Între 1948-1950 este reorganizat ca Institut de Artă, de
nivel superior, fiind condus de Sabin Drăgoi dar în scurt timp este desfiinţat.
2.5 Dramaturgia
Teatrul nu a fost liber niciodată. El s-a hrănit cu ideile timpului şi le-a transmis
reformulate, esenţializate şi mai expresive societăţii din care făcea parte şi viitorului.
Dramaturgia românească tocmai a depăşit două secole de existenţă. E tânără dacă o
comparăm cu dramaturgia universală. Din cei peste 1000 de dramaturgi recenzaţi de Mircea
Ghiţulescu, în „Istoria literaturii române: dramaturgia”, criticii literari acordă importanţa cuvenită
unui număr ridicol de mic. Raportaţi la o jumătate de secol şi la curentele artistice şi literare care
în România s-au manifestat de regulă cu întârziere faţă de occident, cam în jur de zece dramaturgi
scapă de furcile caudine ale istoriilor literaturii dramatice şi a recenziilor spectacolelor de teatru.
Programul vizionar cu inflexiuni romantice publicat în primul număr al Daciei literare în 1840, dă
câteva capodopere ale genului: în primul rând Vasile Alecsandri, prin ciclul,, Chiriţelor”,
răspunde nevoii de a descrie moravurile contemporane în culoare locală. Apoi dramele istorice –
,,Despot Vodă”, ,,Fântâna Blanduziei”, ,,Ovidiu”, răspund nevoilor politico - ideologice
stringente ale unei naţiuni pe cale de a-şi dobândi independenţa. Rămăşiţele ideilor
romantismului prefigurat de dramaturgia germană la sfârşit de secol XVIII, se mai văd în trilogia
istorică ,,Apus de soare”, ,,Luceafărul” şi ,,Viforul” scrise la început de secol XX. Dar între
Alecsandri şi Delavrancea se interpun alte două capodopere romantice: ,,Răzvan şi Vidra” de B.
P. Haşdeu (o pledoarie pentru toleranţa interetnică, azi poate la fel de necesară ca în perioada
17
interbelică, dar ignorată cu desăvârşire de către teatre) şi ,,Vlaicu Vodă”, unica şi mult contestata
scriere dramatică a lui Al. Davila. Aceasta era una din metodele cele mai eficace pentru a
reaminti poporului că are un trecut glorios care se cere continuat. Şi în sfâr/it, dar nu cel din
urmă, I.L. Caragiale încheie în mod genial secolul XIX. Dramaturgia lui Caragiale a fost
încadrată în curentul realist, dar Caragiale rămâne unic, inconfundabil, un reper şi un handicap
pentru aspiranţii în literatura dramatică. Lucrul cel mai important: românii au o literatură
dramatică originală. Acum pot îndrăzni să aspire la universalitate.
În prima jumătate a secolului XX, dramaturgia originală cuprinde titluri importante
datorate lui Camil Petrescu (,,Jocul ielelor - 1919, ,,Suflete tari”- 1922, ,,Danton” - 1925), Lucian
Blaga (,,Tulburarea apelor” - 1923, ,,Meşterul Manole” - 1927, ,,Cruciada copiilor” - 1930,
,,Avram Iancu” - 1934), G. M. Zamfirescu (,,Domnişoara Nastasia” - 1927, ,,Sam” - 1928),
Mihail Sebastian (,,Jocul de-a vacanţa”- 1936, „Steaua fără nume” - 1943), Victor Eftimiu,
George Ciprian, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, etc.
Doar Mihail Sorbul mai încearcă o incursiune în istorie cu piesa Letopiseţi şi Lucian Blaga. Deşi
sunt considerate capodopere, dramele lui Blaga cu subiect istoric şi mitic naţional, s-au jucat
sporadic, publicul aderând greu la metaforele tributare curentelor filozofice şi expresionismului.
S-au bucurat de succes spectacolele după comedii cu teme minore, bine scrise însă şi
având caractere puternice. Victor Ion Popa readuce în prim plan toleranţa interetnică cu comedia
,,Tache, Ianke şi Cadâr”, un text aproape fără acţiune, surprinzător de viu şi actual.
2.6 Teoria teatrului
Nicolae Filimon relevă însemnătatea unui repertoriu inspirat din realităţile româneşti,
trecute şi prezente, dar intervenţiile sale nu sunt din nefericire, prea numeroase în publicaţii ca
„Independinţa”, ,,Dâmboviţa” şi îndeosebi în ,,Ţăranul român”, ziarul condus de democratul
paşoptist Ion - Ionescu de la Brad, care apare în 1864. Despre vodevilul în cinci acte ,,Prăpăstiile
Bucureştilor” şi ,,Lipitorile satelor” de Alecsandri, Filimon spune că au o canava franţuzească,
dar ,,Cucoana Chiriţa în Iaşi” e o comedie valoroasă, întrucât înfăţişa un tip autentic. I.L.
Caragiale se preocupă constant în cronici de viaţa teatrală, mai ales de organizarea Teatrului
Naţional care deşi este subvenţionat de stat, nu reuşeşte să mulţumească nici publicul nici actorii.
Merită menţionată apariţia Teoriei dramei de Iosif Blaga primul studiu românesc dedicat
teatrului, cu atât mai mult cu cât el nu a fost semnalat în istoriile teatrului românesc decât foarte
rar. Teoria dramei a fost retipărită la nouăzeci de ani după ce văzuse pentru prima oară lumina
18
tiparului, datorită lui Serafim Duicu, profesor de Istoria teatrului la Universitatea de Teatru din
Târgu Mureş şi director al Teatrului Naţional din aceeaşi localitate.
Singura publicaţie în domeniu la început de secol XX este ,,Revista teatrelor”, avându-l
ca redactor pe Ion Livescu şi colaboratori pe Th. D. Speranţia, Ion A. Bassarabescu, membru al
Academiei, Vasile Leonescu, Bonifaciu Florescu, Mircea Dimitriadi, Gheorghe Ranetti,
Haralamb G. Lecca şi alţii. În format mare şi cu ilustraţii, revista a rezistat până în 1903. Camil
Petrescu este considerat de către contemporani meticulos, exigent, dar şi cel mai irascibil autor
dramatic român. De la autenticitatea documentului prezentat scenic, indicaţiile precise date
pentru regizor şi interpreţi, pînă la „drama" creată în jurul repetiţiilor şi a spectacolului, a
cronicilor dramatice, indică un autor dificil pentru care teatrul este mai curând spectacol decât
literatură.
O critică teatrală propriu zisă, nu exista la Iaşi înainte de 1940 şi nici reviste de
specialitate. Ziarele se rezumau de obicei, la intenţia de a face reclamă spectacolului şi actorilor,
fapt ce nu merită să fie luat în consideraţie. Foarte rar apărea câte o cronică teatrală scrisă cu
obiectivitate şi discernământ.
La Bucureşti, Grigore Ventura, care trăise multă vreme în Occident, era o autoritate de
netăgăduit în materie de artă. Fin observator al fenomenului teatral, dramaturgul Mircea
Ştefănescu care a promovat permanent principiul întâietăţii dramei originale, susţinut cu
convingere în articole, cronici şi interviuri, considera independenţa criticului ca o condiţie a
profesiunii, înţelegând prin aceasta, absoluta onestitate profesională în relaţiile cu redacţiile şi cu
oamenii de teatru. Teatrul românesc suferea şi din cauza lipsei criticilor veniţi spre teatru din
domenii exterioare care ar fi putut construi o punte între cronicarii literari şi cei teatrali. Fiecare
condeier îşi apăra teritoriul, fie al dramaturgiei fie al spectacolului şi nu-l interesa ce se întâmplă
în cealaltă tabără, ajungându-se în situaţii paradoxale, când mari filologi ignorau în studiile lor
dramaturgia. Ar fi necesară o operă de control şi de discernământ, de valorificare şi de îndrumare
a textului, scenei şi publicului, credea G.M. Zamfirescu.
2.7.1 Managementul în teatrul subvenţionat
În România, legile n-au fost niciodată mulţumitoare în privinţa finanţării teatrelor. Statul
ori a dat bani puţini şi n-a cerut nimic, ori a subvenţionat teatrele sută la sută şi a pretins loialitate
totală timp de câteva decenii în comunism sau a dat bani mai mulţi decât ar fi fost nevoie fără să-l
intereseze în ce scop sunt folosiţi, în perioada postcomunistă.
19
În a doua jumătate a secolului XIX, după inaugurarea Teatrului cel Mare, Bucureştiul s-a
aliniat capitalelor europene, mândrindu-se cu o clădire relativ spaţioasă şi o arhitectură
corespunzătoare stilului epocii. Întreţinerea ei însă a dat bătăi de cap autorităţilor, aşa că au
rezolvat problema închiriind-o trupelor străine sau pentru reuniuni mondene. Timp de o jumătate
de secol trupele străine au avut prioritate la subvenţii acordate nu pe criterii calitative, ci motivate
de preferinţele publicului. Nici după unirea Moldovei cu Muntenia lucrurile nu s-au schimbat în
bine, deşi majoritatea legilor au fost adaptate noilor condiţii teritoriale. Matei Millo, care
devenise o personalitate teatrală de necontestat şi rival al lui Pascaly, cere /i prime/te o
concesiune a Teatrului cel Mare timp de trei ani în condiţii nu tocmai onorabile pentru un mare
artist.
Deşi între timp s-au emis câteva legi ale teatrelor, managementul defectuos se perpetuează
pentru că legile nu sunt respectate. Pentru prima oară de la directoratul Caragiale, prima scenă a
ţării era condusă de un adevarat om de teatru: Alexandru Davila. Haralamb G. Lecca la Bucureşti
nu a fost tolerat în funcţia de director adjunct, dar a făcut ordine ca director la Iaşi, cu o mână de
fier. Victor Eftimiu îmbogăţeşte Naţionalul cu o serie de tablouri executate de pictori cunoscuţi şi
reprezentând actori importanţi, precum şi o serie de busturi ale autorilor dramatici, aşezate în
peristilul şi în foaierele teatrului. Din toate acestea nu mai există nimic azi. După ce a fost
bombardat de nemţi, Teatrul Naţional a fost jefuit de ruşi.
În 1937 a intrat în vigoare o nouă Lege a Teatrelor şi spectacolelor. Problema
reorganizării teatrelor naţionale este îngreunată de combinaţiile politice locale, chemate să
satisfacă ambiţia unui aderent simpatic, sau să căpătuiască un membru al partidului rămas fără
slujbă.
2.7.2 Managementul companiilor particulare
În urma confruntării inegale cu Milo, Mihail Pascaly pierde concesiunea Teatrului cel
Mare şi nu vede altă soluţie decât aceea a teatrului privat, domeniu în care avea experienţă
deschizând în sala Bossel un mic teatru în 1864. Astfel continuă şirul directorilor de trupe care au
străbătut România de la un capăt la celălalt, adoptaţi de localităţi pentru o stagiune, o jumătate de
stagiune, o săptămână sau o zi. Primele companii teatrale particulare cu sediu stabil apar la
începutul secolului XX, când Alexandru Davila a deschis primul teatru fără subvenţii şi
regulamente. Lucia Sturdza Bulandra înfiinţează în 1914, împreună cu soţul ei o companie de
teatru, asociindu-se cu Ion Manolescu, G. Storin şi V. Maximilian, trei actori de valoare. În timp
20
compania îşi va schimba numele în funcţie de asociaţi. Până în 1941 Lucia Sturdza a regizat
spectacole în cadrul companiei, a jucat şi în acelaşi timp, a fost profesoară la Conservatorul de
Artă Dramatică din Bucureşti, formând câteva generaţii de actori, din care s-au evidenţiat:
Nicolae Bălţăţeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Aura Buzescu, Mihai
Popescu, Fory Etterle, Alexandru Giugaru, Nineta Gusty. În 1919 se înfiinţează Compania
Excelsior cu asociaţii: Elvira Popescu, Manolescu, Storin, Mihalescu şi Maria Filotti ca primă
angajată. Între 1941 – 1949, Dina Cocea este directoarea companiei „Teatrul Nostru” pe care a
creat-o împreună cu Fory Etterle, P. Nove şi Eugenia Zaharia, pentru care a elaborat un repertoriu
de cea mai înaltă calitate, la care au colaborat cei mai mari actori ai scenei româneşti de atunci.
Între 1929 şi 1936 Maria Ventura a dat anual spectacole la Bucureşti şi în România, cu
ansamblul teatrului „Maria Ventura” pe care îl conducea, jucând în piese de Alexandru Kiriţescu,
M. Ştefănescu etc., promovând dramaturgia românească originală. În urma unei substanţiale
subvenţii obţinute de la stat, Maria Ventura închiriază sala Comedia la concurenţă cu Teatrul
Naţional şi Compania Bulandra. Cu tot talentul lui Victor Ion Popa ca regizor, după trei stagiuni
Teatrul Ventura dă semne de oboseală, generată de un management defectuos. Ion Iancovescu a
înfiinţat două companii teatrale. Deasemenea spectacolele de revistă s-au jucat peste tot în
Bucureşti, începând cu reprezentaţii fastuoase la Alhambra, la cinematograful Rio pe Calea
Victoriei (Teatrul Cărăbuş), în sala Majestic (în subsolul sălii Comedia, s-a reprezentat Majestic-
Vals, revistă de N. Kanner şi Dinu Botescu) şi spectacole mai modeste, în pauzele filmelor, pe
scenele cinematografelor de cartier ori a grădinilor de vară: Marconi pe Calea Griviţei, Volta,
Izbînda pe Calea Văcăreşti. Teatrul „Vesel” condus de Sică Alecsandrescu şi Tudor Muşatescu s-
a instalat în Palatul Eforiei spitalelor civile din Bulevardul Elisabeta. După ce Teatrul Popular a
ars, din inţiativa lui N. Iorga, cu sprijinul Primăriei, pe locul viran din Bulevardul Schitu
Măgureanu, proprietate a Ligii Culturale, s-a început construcţia unui teatru, care prin extindere
şi transformări radicale de-a lungul anilor, a devenit Teatrul Bulandra. Teatrul „Ligii Culturale",
avându-l director pe actorul Vasile Brezeanu, şi-a deschis stagiunea în 1935. Tot în această
perioadă, la Vălenii de Munte s-au deschis stagiuni de „teatru în aer liber".
Capitolul III
1949 – 1989: Uitarea!
21
3.1 Naţionalizarea
Cu un an înaintea Legii etatizarii economiei începea naţionalizarea domeniului artistic. În
1947 se dă noua lege a teatrelor prin care a/ezămintele de cultură deveneau instituţii de stat cu
menirea şi datoria de a propaga prin artă, ideologia comunistă în rândul maselor largi. Un an mai
târziu teatrele particulare sunt naţionalizate. Prin Decretul nr. 62 din iunie 1948, Ministerul
Artelor s-a contopit cu cel al Informaţiilor. Sub conducerea noului minister intrau aşezămintele şi
căminele culturale, teatrele, cinematografia, radiodifuziunea, presa, muzica, literatura, artele
plastice, învăţământul, expoziţiile şi muzeele. Între 1948 – 1960, se înfiinţează un mare număr de
teatre de stat (dramatice, de păpuşi) în principalele oraşe (peste 30 de teatre dramatice şi 20 de
păpuşi).
În Bucureşti erau Teatrul Naţional, Teatrul Municipal (devenit Teatrul Municipal L.S.
Bulandra), Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Armatei (Nottara), Teatrul Giuleşti (Odeon),
Teatrul de Revistă C. Tănase, Teatrul de Operetă (Ion Dacian). Repertoriul a fost excesiv
ideologizat, dar puteau fi văzuţi şi aplaudaţi Ion Manolescu, G. Storin, Aura Buzescu, Sonia
Cluceru, N. Bălţăţeanu, Agepsina Macri Eftimiu, Ion Iancovescu, Ion Finteşteanu, Maria Filotti,
Grigore Vasiliu Birlic, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Tantzi şi Dina Cocea, Marieta
Deculescu, Elvira Godeanu şi mulţi alţii. De acum însă, şi poate că şi după 1990, a început
calvarul oamenilor de teatru care au servit într-un fel sau altul regimul comunist.
Unii dintre autorii de succes din perioada interbelică, deveniţi clasici: Camil Petrescu,
Tudor Muşatescu, Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, George Ciprian, Victor Eftimiu, se preocupă de
noua dramaturgie, dar aproape tot ce au scris după 1950, nu se mai ridică la valoarea de
odinioară. În schimb sunt atrase tinere talente, care onorează comenziile impuse de propaganda
comunistă.
Istoria literaturii dramatice va consemna apariţia unor dramaturgi ca Horia Lovinescu,
Paul Everac, Aurel Baranga, D.R. Popescu, Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Dan Tărchilă,
Alexandru Mirodan, Ecaterina Oproiu, I.D. Sârbu, Mihnea Gheorghiu, Iosif Naghiu, Paul Anghel
ş.a. Odată cu ei s-a afirmat şi o pleiadă de tineri regizori care le-au pus în valoare piesele,
realizând spectacole memorabile: Liviu Ciulei, Horia Popescu, Radu Penciulescu, Vlad Mugur,
Ion Cojar, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, Sorana Coroamă, Dinu Cernescu, Petre Sava
Băleanu, Sanda Manu, Mihai Dimiu, George Rafael, David Esrig, Lucian Giurchescu, Mihai
Berechet şi alţii.
22
Continuă seria talentelor actoriceşti: Toma Caragiu, George Constantin, Octavian
Cotescu, Dem Rădulescu, Ştefan Bănică, Leopoldina Bălănuţă, Mihai Pălădescu, Gheorghe
Rauţchi, Ion Marinescu, Ion Pavelescu, Tudorel Popa, Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Silviu
Stănculescu, Vasile Niţulescu, Teofil Vâlcu, Ştefan Tapalagă, Dumitru Furdui, Silvia Popovici,
Ileana Predescu, Petrică Gheorghiu, Amza Pellea şi alţii.
S-au regizat spectacole excepţionale despre care au scris cronicari de mare autoritate ca:
Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Ion Zamfirescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, N.
Carandino, Petru Comarnescu, Traian Şelmaru şi Valentin Silvestru. Toţi aveau rubrici
permanente la „Contemporanul”, „Viaţa românească”, „România liberă”, „Teatrul”, „Luceafărul”
şi chiar „Scânteia”.
Conform legii, toţi actorii, pentru a putea fi angajaţi, aveau obligaţia să se înscrie într-un
sindicat. Curând au apărut însă trupele de amatori, care jucau pe scene improvizate în cămine
culturale, săli de festivităţi şi chiar pentru brigadierii de pe şantierele naţionale. În anii 80, trupele
de amatori concurau cu teatrele profesioniste în cadrul Festivalului Naţional ”Cântarea
României”
Dramaturgilor li s-au acordat facilitaţi, cu condiţia ca lucrarea dramatică originală să fie
de o excepţională valoare.
3.2 De ce au avut nevoie comuniştii de teatru
Conştientizarea contradicţiilor, manipulărilor, ideologiilor dominante stă la baza oricărei
posibilităţi de acţiune revoluţionară într-o societate. Astfel, eforturile întreprinse de câţiva pentru
a dezvolta „conştientizarea" ', animaţia, învăţarea acţiunii sociale şi politice, marchează o etapă
importantă în autoeducaţie şi în utilizarea dinamicii culturale. Comuniştii nu au inventat nimic
atunci când şi-au propus să controleze prin artă, conştiinţa. Au avut suficiente exemple puse la
dispoziţie de istorie. Aurel Baranga, cel mai influent dramaturg comunist, a fost ferm convins că
teatrul lumii ,,cel autentic, de artă, e la stânga” pentru că îndeamnă poporul la anarhie şi revoltă
împotriva orânduirii capitaliste şi a formelor sale de artă consacrată, ortodoxă, academică, deci
conformistă, convenţională, filistină, de comodă digestie intelectuală. Dar el s-a ferit să scrie un
astfel de teatru. Teatrul s-a bucurat de o largă accesibilitate, a fost ieftin în comunism aşa cum au
fost în ultimele două decenii postcomuniste serbările organizate în oraşe cu bere, mici, şi vedete
de carton. La fiecare simpozion erau cântărite şi decantate atent produsele literaturii dramatice
revoluţionare. S-au jucat în comunism piesele multor dramaturgi români contemporani: Suto
23
Andras, Octavian Sava, Paul Everac, Dorel Dorian. Alexandru Mirodan, Vasile Niţulescu,
Theodor Mănescu, Doru Motoc, Paul Anghel, D. R. Popescu, losif Naghiu, Dumitru Solomon, I.
D. Sârbu, Ecaterina Oproiu. În această atmosferă sufocantă, s-au strecurat şi unii autori
remarcabili precum Theodor Mazilu, Marin Sorescu, Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, D. R.
'Popescu şi alţii, care au contribuit la afirmarea unei dramaturgii autentice.
3.3 Secretariatele literare: poarta de intrare a ciumei roşii în teatre
În răstimpul anilor care au trecut de la instaurarea comunismului scriitorii, dramaturgii şi
artiştii scenei, îmbogăţiţi cu concepţia materialismului dialectic şi istoric, s-au străduit să obţină
realizări şi succese deosebite aşa cum le cerea regimul. Dramaturgia construirii socialismului, a
fost slujită deopotrivă de scriitori care s-au manifestat şi înainte de al doilea război mondial, dar
a căror creaţie s-a înnoit în contact cu această concepţie, dar şi de dramaturgi debutanţi. Nimic
nu trecea însă de vigilenţa secretarilor literari care erau obligaţi să facă recenzii pieselor de teatru
susceptibile de a fi jucate, fie că era un text shakespearian, fie că era scris de un debutant. Dar
pentru un secretar de partid judeţean însărcinat cu propaganda, Moliere, Henrik Ibsen sau
anonimul Vasile Vasilescu aveau aceeaşi valoare.
3.4 Critică teatrală cu limba de lemn
S-au scris în comunism studii despre teatru sau recenzii pertinente, chiar dacă aveau ca
balast limbajul de lemn impus de ideologia comunistă. Horia Deleanu este preocupat de
autonomia spectatorului, care ar fi grav prejudiciată de ingerinţele criticii dramatice. De aici şi
ideea oligarhiei criticii, a dictaturii ei nemiloase, indiferente, dispreţuitoare faţă de public şi de
ceilalţi factori ai spectacolului. Chiar dacă peste breasla criticii patrona cu mână de fier Valentin
Silvestru, orgoliile răbufneau pe faţă sau printre rânduri în diferite publicaţii. Cel mai îngrijorător
fenomen în critica teatrală, era lipsa deontologiei căci creaţiile actoriceşti, au dreptul nu numai la
epitete, ci şi la analize critice propriu-zise, argumentate, apte să-i ofere actorului adevărate repere
în evaluarea drumului parcurs. Globalologia e nu numai inadecvată, ci şi nocivă în artă, iar atunci
când recidivează, ca procedeu critic, care ar vrea să ia locul analizei şi al judecăţii de valoare
particularizate, trebuie atenţionată. Pe de altă parte însă, ea e ridicolă şi descalificantă pentru cel
care-o practică, pentru că, la urma urmei, nimeni nu poate pretinde că are un punct de vedere
atunci când recunoaşte implicit că n-are nici un punct de vedere.
3.5 Cenzura între mit şi realitate
24
Arta a fost cenzurată dintotdeauna. Chiar de la na/tere, teatrul românesc cult a fost privit
cu suspiciune de către autorită/i. În perioada interbelică, atunci când guvernele nu aveau într-o
problemă o poziţie clară, exagerările, care frizau uneori absurdul, erau inevitabile. Astfel s-a
instituit de către Ministerul Instrucţiunii o comisie pentru cenzurarea cărţilor de literatură
destinate elevilor din şcolile secundare. Aceleaşi cărţi au fost însă acceptate în comunism şi
interzise altele, care la rândul lor au putut fi citite liber în perioada postcomunistă. Statul şi-a
permis o imixtiune dăunătoare în teatru şi în comunism. Dinu Cernescu îşi aminteşte de Aurel
Baranga care se urca pe scena, dădea tonuri şi juca fiecare personaj. Avea, ca şi alţi dramaturgi
realist-socialişti, veleitati de regizor. Actriţa Mihaela Juvara a stat în puşcăriile comuniste pentru
presupuse fapte de spionaj, fără ca măcar să fie judecată. Regizorul Ioan Ieremia a reuşit să intre
în posesia listei cu actorii care l-au turnat la Securitate şi a rămas uimit că sunt aceiaşi care-l
cultivau pentru a obţine un rol în piesele montate de el la Teatrul Naţional din Timişoara. Lucian
Pintilie, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, David Esrig şi alţi regizori s-au autoexilat
pentru că nu au fost lasaţi să se exprime liber prin arta lor. Evenimentele din decembrie 1989 au
însemnat, pentru teatrul românesc, eliberarea de cenzură, de control ideologic, de directivele unei
politici cultural opresive. Aparent, acum nimeni nu mai cenzurează. Soluţia depinde de fiecare
artist. Normal ar fi fost ca arta teatrului să înflorească, dar n-a fost a/a.
3.6 Managementul teatrului în perioada comunistă
Directorii de teatre au huzurit din 1950 până 1980 când regimul comunist a introdus
autofinanţarea în instituţiile de cultură. Principala lor preocupare timp de treizeci de ani, a fost
aceea de a găsi modalitatea optimă în a induce publicului ideologia. Acţiunea de promovare şi
sprijinire a dramaturgiei originale, obligativitatea teatrelor de a monta în fiecare stagiune cel
puţin două piese româneşti contemporane, a creat o inflaţie de maculatură. Texte lipsite de orice
valoare erau jucate de mari actori, cu decoruri costisitoare semnate de mari scenografi şi erau
montate uneori de mari regizori. Directorii se ocupau mai mult de munca administrativă,
programând spectacole având grijă să nu deranjeze organele ierarhice cu spectcole neortodoxe.
Totu/i, teatrele î/i permiteau luxul de a face lungi turnee în /ară, lucru care nu se mai întâmplă
azi.
3.7 Clădiri de teatru şi instituţii
Arad În anul 1948 autorităţile decid constituirea instituţiei profesioniste de spectacol, numită
25
Teatrul Român de Stat Arad, apoi Teatrul de Stat Arad.
Bacău Înfiinţarea teatrului profesionist la Bacău, ca urmare a Decretului nr. 156 din august
1948, al Prezidiului M.A.N., se face prin transferul Teatrului Poporului din Iaşi la Bacău.
Baia Mare La data de 30 decembrie 1952, se înfiinţează un Teatru de Stat (denumit ulterior
„Dramatic”, iar în prezent „Municipal”) cu sediul iniţial în sala cinematografului „Popular”.
Bîrlad La 28 decembrie 1955, are loc spectacolul inaugural al Teatrului de Stat Bîrlad. Un an
mai târziu instituţia se va numi Teatrul Victor Ion Popa.
Braşov În anul 1946 se înfiinţează Teatrul Poporului. Din 1949 primeşte titulatura de Teatru de
Stat Braşov.
Brăila În clădirea donată de primarul Brăilei Dumitru Ionescu, la 15 aprilie 1949, se înfiinţează
Teatrul de Stat Brăila – Galaţi. Din 1954 teatrul ia denumirea de Teatrul de Stat Brăila, iar în
1969 teatrul primeşte numele actriţei Maria Filotti.
Botoşani În septembrie 1958, se inaugurează Teatrul „Mihai Eminescu” în clădirea renovată şi
modificată substanţial, distrusă parţial în urma bombardamentelor din 1945.
Bucureşti:
Teatrul Naţional Între 1945 -1948 repertoriul este asaltat de ideologia comunistă de tip
bolşevic. Clădirea din Calea Victoriei distrusă de bombardamentul aviaţiei germane, este
abandonată. Teatrul continuă să funcţioneze în sălile: Comedia (Majestic) pe Calea Victoriei,
Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab, Cercul
Militar; după o vreme, rămâne doar cu sălile Comedia şi Studio. La 20 Decembrie 1973 - este
inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacol: Sala Mare, Sala Mică şi
Sala Atelier dată în folosinţă în 1975
Teatrul de Comedie Este un teatru de repertoriu, situat în centrul vechi al Bucureştiului, înfiinţat
în 1961 de Radu Beligan. În prezent are două săli recent renovate.
Teatrul Mic După cel de-al doilea război mondial, teatrul devine instituţie de stat şi poartă, pe
rând, denumirile: Studioul Actorului de Film "Constantin Nottara" şi Teatrul pentru tineret şi
copii după care este botezat în 1964 cu numele său actual. În anii 80 ai secolului trecut, Dinu
Săraru, director, îmbogăţeşte zestrea teatrului cu o nouă sală numită Teatrul Foarte Mic
Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti A fost fondat în 1946, având o clădire foarte frumoasă în
cartierul Giuleşti. Astăzi, deşi este în bună stare, nu este folosită. În anul 1974 Sala Comedia a
Teatrului Naţional devine Sala Majestic a Teatrului Giuleşti, care în anul 1990 îşi schimbă
26
denumirea în Teatrul Odeon.
Teatrul Ion Creangă La 24 Decembrie 1964, Moş Gerilă, pseudonimul sub care Moş Crăciun
intra în casele românilor în acei ani, aducea bucureştenilor un dar nepreţuit, primul dintre
spectacolele teatrului pentru copii şi tineret: Harap Alb, în regia lui Ion Lucian. Nou înfiinţatul
teatru din Piaţa Lahovari (sediul iniţial) nu avea încă un act de identitate. Astăzi funcţionează în
Piaţa Amzei.
Teatrul Nottara Situat pe Bulevardul Magheru, una dintre cele mai importante artere comerciale
ale capitalei, a fost fondat în 1946 ca teatru particular (Teatrul Odeon) apoi Teatrul Armatei (
secţia de dramă, 1949), căpătând mai târziu (1960) drept patronimic numele marelui actor român
Constantin Nottara (1859-1935).
Teatrul Lucia Sturdza Bulandra S-a înfiinţat în 1947, având denumirea de Teatrul Municipal.
Atât sala Izvor, cât şi sala Toma Caragiu au fost renovate - concepţia modernă aparţinând
arhitectului Octavian Neculai, - fiind inaugurate în noiembrie 2002 şi respectiv noiembrie 2003.
Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” Ansamblul de Estradă, apoi Teatrul de Stat de Estradă
şi din 1962 până în anul 1990, Teatrul satiric - muzical "Constantin Tănase", când a primit
titulatura cea mai adecvată timpului: Teatrul de Revistă "Constantin Tănase”
Teatrul Evreiesc de Stat Se înfiinţează în anul 1948 în Bucureşti cu două săli: una la parter
pentru spectacole de dramă şi una la etaj destinată spectacolelor muzicale în clădirea construită
de Iuliu Barasch la sfârşitul secolului XIX în mijlocul unui cartier evreiesc.
Craiova După mai bine de 100 de ani de existenţă, trupa se mută într-un sediu nou, cu două săli
de spectacole. Comuniştii au construit doar câteva clădiri de teatru: la Craiova, Târgu-Mureş, Iaşi
(Teatrul Luceafărul) şi Bucureşti.
Deva Teatrul de revistă a fost înfiinţat în anul 1963.
Galaţi În 1949, comitetul provizoriu al comunei urbane Galaţi emite Ordinul nr. 3033, prin care
se prevedea înfiinţarea Teatrului Galaţi-Brăila, care a funcţionat doar în Brăila. De la 1
septembrie 1955, începe funcţionarea Teatrului de Stat Galaţi, prin Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 2003, din 16 septembrie 1955
Giurgiu În 1981, la iniţiativa dictatorului Nicolae Ceauşescu ia fiinţă judeţul Giurgiu, şi trupa
teatrului bucureştean Ion Vasilescu este transferată aici.
Iaşi Teatrul pentru Copii /i Tineret "Luceafarul". Înfiinţat în l949 ca Teatru de păpuşi, instituţia
îşi schimbă titulatura în l973, devenind Teatrul pentru Copii /i Tineret, îmbinând actoria,
27
muzica, poezia, pantomima, dansul cu arta păpuşărească şi adresându-se mai multor categorii de
vârste
Oradea În vara anului 1955 ia fiinţă Teatrul de Stat Oradea, care funcţionează de atunci cu două
secţii, română (Trupa Iosif Vulcan) şi maghiară (Szigligeti Tarsulat)
Petroşani În Cazinoul muncitoresc, construit în 1925 va funcţiona, în urma deciziei de înfiinţare
nr. 2555, din 23 iunie 1948, a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, Teatrul Poporului, filiala
Valea Jiului. Un an mai târziu, titulatura oficială a instituţiei se schimbă în Teatrul de Stat "Valea
Jiului" Petroşani
Piatra Neamţ În 1958 după ce se reamenajează interiorul, s-a înfiinţat secţia din Piatra Neamţ a
Teatrului de Stat din Bacău, cu absolvenţi ai IATC Bucureşti, promoţiile 1957 şi 1958. În 1961,
prin Decretul 1434/8 iunie, Consiliul de Miniştri dispune înfiinţarea Teatrului de Stat din Piatra
Neamţ. În 1966, teatrul îşi schimbă titulatura, devenind Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
Ploieşti Ministerul artelor a sponsorizat activitatea Teatrului Sindicatelor Unite cu o subvenţie de
un milion de lei, prin Ordinul nr. 6403/15 aprilie 1948, iar la 1 februarie 1949 a decis
transformarea lui în Teatrul de Stat Ploieşti
Reşiţa Teatrul „George Augustin Petculescu„ fostul Teatru de Stat Reşiţa, a fost fondat în anul
1949 cu sediul în Casa de Cultură a Sindicatelor.
Satu-Mare În 1968 septembrie ia fiinţă Secţia Română de teatru la Satu Mare, care va forma,
împreună cu secţia maghiară noua instituţie de cultură - Teatrul de Nord.
Sibiu Teatrul Radu Stanca Sibiu îşi începe activitatea în stagiunea 1948 – 1949 cu trei secţii pe
care le are şi azi: teatru de păpuşi, teatru de dramă cu spectacole în limbile română şi germană. În
prezent se numeşte Teatrul Naţional „Radu Stanca”.
Sfîntu Gheorghe Teatrul „Andrei Mureşanu” îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu cultural
bilingv, comunitatea virtualilor consumatori de teatru fiind formată din spectatori români (30%)
şi maghiari (70%). A fost înfiinţat în 1987 şi împarte spaţiul în care funcţionează cu Teatrul
Tamási Áron, teatrul maghiar din aceeaşi localitate.
Suceava În decembrie 1984 a sunat gongul primului teatru profesionist din Suceava, în sala mare
a Casei de Cultură a Sindicatelor. În septembrie 1985 se inaugurează Teatrul Municipal din
Suceava cu spectacolul „Deşteptarea primăverii„ de Frank Wedekind, având şi un sediu în
clădirea "Dom Polski", după ce fusese renovată şi extinsă. Din păcate instituţia a avut doar cinci
ani de activitate, deoarece Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", desfiinţează secţia, iar
28
autorităţile locale sucevene refuză finanţarea unui teatru local.
Târgu-Mureş Teatrul Naţional este un teatru de repertoriu, unicul teatru naţional din România cu
două secţii - română şi maghiară. Actuala clădire a teatrului, a fost inaugurată la 13 octombrie
1973
Timişoara La 18 octombrie 1945, prin adresa 5621, Ministerul Artelor aproba înfiinţarea
primului teatru profesionist românesc din Timişoara, numit Teatrul Muncitoresc al Poporului,
secţia Timişoara.
Turda La începutul anilor 50 cinematograful „Arta” cedează spaţiul Teatrului de Stat, ulterior
denumit Teatru Municipal.
3.8 Regizori
În ciuda promovării impusă de către autorită/i a realismului socialist-psihologic, s-au
format alături de câ/iva maeştri, câteva generaţii de străluciţi regizori: Liviu Ciulei, David Esrig,
Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Gyorgy Harag, Vlad Mugur, Lucian Giurchescu, Dinu
Cernescu, Crin Teodorescu, Valeriu Moisescu, Horea Popescu. Lor li se adaugă, din noile
promoţii: Andrei Şerban, Aureliu Manea, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Silviu
Purcărete, Tompa Gabor, Dan Micu, Mircea Cornişteanu, Alexandru Dabija, Mihai Mănuţiu,
Victor Ion Frunză, Dragoş Galgoţiu, Alexa Visarion.
Regia a jucat un rol important în stimularea şi valorificarea creaţiei dramaturgice care se
ata/ează stilului regizoral: Lucian Pintilie crează un veritabil gen interpretativ Mazilu, Horea
Popescu promovează consecvent dramaturgia lui Paul Everac, Ion Cojar /i Cătălina Buzoianu
pun în scenă comediile Ecaterinei Oproiu, Alexandru Tocilescu dezvăluie calităţile scenice ale
pieselor lui Tudor Popescu. Pentru a supravie/ui, unii regizorii au descoperit modalită/ile
optime în a îmbina directivele statului în privin/a promovării comunistului model, exponent al
unei societă/i perfecte /i ceea ce mai rămăsese din arta adevărată. Astfel creatorii de spectacole
au recurs la o subtilă corespondenţă a artei regizorale cu contemporaneitatea. Realitatea unei lumi
construită de o ideologie radicală a putut fi transpusă scenic printr-un abil joc al construc/iei
regizorale, care va mul/umi cenzura, publicul /i regizorul. Una din caracteristicile principale
ale regiei de teatru din această perioadă ar fi îmbinarea organică a adevărului scenic cu
teatralitatea, în ceea ce regizorul Andrei Băleanu nume/te ”fără pretenţia unei formulări
definitive - realism metaforic".
3.9 Şcoli de teatru
29
Ca urmare a Reformei Învăţământului din 1948, toate formele de învăţământ artistic,
existente până atunci se unifică în Institute de Artă.
Bucureşti În 1948 se înfiinţează Institutul de Artă, care a unit, timp de doi ani întreg
învăţământul de artă din Bucureşti. În 1950 se înfiinţează Institutul de Artă Cinematografică şi
Institutul de Teatru “I.L.Caragiale”. În 1954 cele două institute se contopesc în Institutul de Artă
Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” care va funcţiona până în 1990, când se transformă în
Academia de Teatru şi Film.
Cluj 1948 - Prin Ordinul Ministerului Învăţământului Public nr. 263.327/1948 s-a
înfiinţat la Cluj, Institutul Român de Artă cu facultăţile de muzică, actorie şi dans şi Institutul
Maghiar de Artă, cu facultăţile de muzică, regie de teatru, actorie şi dans, în cadrul căruia s-au
continuat programele de studii superiore începute în Conservator; 1950 - Prin Hotărârea nr.
1137/6 noiembrie a Consiliului de Miniştrii a luat fiinţă, din unificarea facultăţilor de teatru ale
celor două Institutute de Artă, Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István”, cu o secţie de artă
dramatică cu limba de predare română şi o secţie de artă dramatică şi regie cu limba de predare
maghiară; 1954 - Secţia română şi specializarea regie cu limba de predare maghiară a Institutului
de Teatru „Szentgyörgyi István” din Cluj au fost transferate la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, iar specializarea actorie a secţiei maghiare, cu
păstrarea titulaturii iniţiale a instituţiei, la Târgu-Mureş. Învăţământul superior de teatru se reia la
Cluj în anul 1991, ca departament al Facultăţii de litere din cadrul UBB.
Târgu-Mureş Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” din Târgu-Mureş şi-a urmat
drumul cu o singură facultate în limba maghiară.
Capitolul IV
1990 – 2010: The Theatre is dead, Long live the Theatre!
4.1 Gâlceava zeiţelor poeticii la mormântul Thaliei
După aproape 45 de ani de comunism, România reintră în 1990 în circuitul internaţional al
migraţiei. Acum nu plecarea din ţară crează dificultăţi, ci destinaţia.
30
Câţiva dintre regizorii anilor 70, după ce părăsiseră România de bunăvoie sau obligaţi,
revin în ţară după 1990, cu speranţa că vor împărtăşi publicului şi oamenilor de teatru experienţa
occidentului. Segmentul actoricesc a avut câteva reîntoarceri timide care aproape că nu au fost
observate. De altfel actorii, n-au avut şanse prea mari pentru a se realiza/relansa în afara
graniţelor datorită faptului că instrumentul muncii lor era limba. Criticii au plecat şi ei foarte
mulţi, mai ales după ce s-a desfiinţat secţia de teatrologie a Institului de artă teatrală şi
cinematografică din Bucureşti.
Singurul care a reuşit a fost George Banu, cult şi inteligent uzând de toate armele
diplomaţiei pentru a rămâne în graţia oamenilor de teatru din România, nu pentru că n-a rămas
aici să mănânce cu ei salam cu soia ci pentru că şi-a câştigat un prestigiu de necontestat în cadrul
breslei unită sub titulatura Asociaţiei internaţionale a criticilor de teatru, (AICT). Confraţii lui
care au rămas în România s-au mărginit să scrie cronici în periodice, mai rar la revista Teatrul
care a avut în vremurile ei nefaste parte de pseudoredacţii alcătuite pe criterii care ţineau strict de
politica Partidului Comunist Român. Oricât de rele au fost vremurile acelea, căruţa lui Tespis a
fost împinsă înainte de o mână de intelectuali oneşti, care au făcut compromisuri la limita
bunului simţ. O parte din ei au renunţat după 1990, pentru că lupta pentru exprimare şi
supravieţuire devenise ridicolă.
După 1990 în universităţile de teatru din ţară se înfiinţează secţii de teatrologie. Anual
sunt „aruncaţi” pe piaţă zeci de teatrologi, dar în redacţiile ziarelor locale sau regionale sunt
angajaţi absolvenţi de orice facultate numai de teatru nu. Unii secretari literari n-au stat degeaba,
aşteptând o fişă a postului, şi au alcătuit monografii ale instituţiei în care lucrează.
În prima jumătate a anului 1990, redacţia revistei Teatrul se cerne. Se impunea şi un titlu
care să nu amintească de un alt regim care fusese groparul capitalismului românesc. Aşadar
revista se va numi „Teatrul azi”.
Multe lucruri s-au schimbat o dată cu apariţia revistei „Teatrul azi”. Noua revistă a căutat
să multiplice opiniile şi orizonturile privind teatrul românesc şi universal, să construiască un
sistem axiologic străin oricăror criterii politice, ideologice, circumstanţiale, fapt ce i-a atras, pe de
o parte, respectul lumii teatrale, pe de altă parte, suspiciunea şi nemulţumirea unor veleitari.
Andreea Dumitru, redactor şef adjunct la Revista „Teatrul Azi” este afectată de breşa
creată în sânul breslei care în loc să pună umărul la reconstruirea teatrului, îşi pierde vremea
grupată în bisericuţe, făcând schimb de răutăţi gratuite şi speră că fenomenul e trecător şi că în
31
definitiv chiar e necesară: „...o repoziţionare, reechilibrare a forţelor (condeielor), a direcţiilor şi
zonelor de influenţă (interes) pe harta teatrală de aici şi acum.” După 1990, în cronicile teatrale se
practică un discurs de învăluire, o adevărată artă a învârtitului în jurul cozii.
4.2 Managementul teatral: o fata morgana
În ultimii 20 de ani, au fost câteva tentative de declan/are a reformei teatrale. Au fost /i
încercări de a privatiza teatrele care s-au izbit de refuzul violent al breslei.
Criza managerială /i instituţională instaurată după 1990, a fost motivată de faptul că
teatrele s-au aflat într-o formă avansată de devitalizare artistică, obligate să facă fa/ă
autofinan/ării instaurate în anul 1983, dar /i ca urmare a faptului ca s-au redus drastic locurile
în învă/ământul teatral. Rar s-a scris sau s-a vorbit despre lipsa de pregătire a directorilor de
teatre în /tiin/a de a conduce o institu/ie de cultură. În ciuda dezastrului, au existat /i
excep/ii. Periodic unele teatre, pu/ine ce-i drept, au intrat în istorie: Craiova, Sibiu.
După 1989, au fost invitaţi să preia destinele unor teatre importante, personalităţi din afara
ţării. Mihai Ursachi a venit din sudul Californiei special pentru a pune din nou pe picioare Teatrul
Naţional din Ia/i la începutul anului 1990 invitat de Ministrul Pleşu şi în scurt timp a demisionat.
La Teatrul de Comedie din Bucure/ti, scandalul a răbufnit la sfâr/itul stagiunii 1992-1993 când
Lucian Giurchescu a fost acuzat că încurajează nepotismele, că a reu/it în trei stagiuni trista
performan/ă de a transforma teatrul dintr-unul frunta/ într-unul mort /i fără viitor. La Teatrul
Odeon, Vlad Mugur a trebuit să facă fa/ă denun/urilor economice /i mahalagismelor din
sindicat. Andrei /erban a întâmpinat dificultă/i asemănătoare la TNB. Dezamăgit, a renun/at
/i el la func/ie. Din trei regizori importanţi reveniţi în ţară, doar Vlad Mugur /i Andrei /erban
au colaborat apoi, mai ales cu teatre din Transilvania, în special cu Naţionalul Clujean.
Necunoaşterea corespunzătoare a teoriei şi practicii de marketing, teamă faţă de schimbări
radicale, au dus la o ofertă de spectacole din partea teatrelor din ce în ce mai săracă..
Începând cu anul 1996, managerul Teatrului Na/ional din Ia/i, a fost Ioan Holban timp
de zece ani, secondat de actorul Adrian Carauleanu ca director artistic. Restaurarea /i activitatea
teatrului au fost atent urmărite de către presă, aceasta radiografiind lucid /i uneori pătima/
drumul zbuciumat al bătrânei institu/ii. Gafele directorului Holban au fost sanc/ionate prompt
/i drastic de către presă, dar nu au avut rezultat.
Din anul 2000, când a venit la conducerea Teatrul Naţional din Târgu Mureş regizorul
Cristian Ioan, situaţia teatrului s-a înrăutăţit vizibil.
32
La Oradea, preşedintele Consiliului Judeţean, Radu Ţîrle, a anunţat că instituţia pe care o
conduce va aloca mai mulţi bani pentru drumuri şi nu va mai da nimic pentru finalizarea
lucrărilor de renovare interioară a Teatrului de Stat.
Şi un exemplu pozitiv: Ada Lupu, regizor şi director a Teatrul Na/ional "Mihai
Eminescu" din Timi/oara, adoptând tactica paşilor mărunţi, se impune ferm în rândul teatrelor
de valoare.
Există o tendin/a de industrializare şi interna/ionalizare a teatrului dar încă nu se poate
vorbi despre existen/a unui teatru comercial în România,
4.3 Şcoli de teatru
4.3.1 Învăţământul universitar
După 1990, la numărul teatrelor de repertoriu existente se mai adaugă: Teatrul „Anton
Pann” din Râmnicu-Vâlcea, Teatrul „Tony Bulandra” din Tîrgovişte, Teatrul „Elvira Godeanu”
din Târgu Jiu, Teatrul „Masca” şi „Excelsior”din Bucureşti. Foarte puţin dacă ne raportăm la
oferta de actori, regizori, teatrologi, furnizată de învăţământul superior de teatru. Pe lângă
UNATC unde numărul locurilor a crescut de patru ori în ultimii ani, în Bucureşti s-au mai
înfiinţat trei facultăţi de teatru cu specializarea actorie, în cadrul universităţilor private. În
provincie fiinţau în anul universitar 2008-2009 nouă şcoli superioare de teatru, toate finanţate de
stat. După 1990, Universitatea Naţionlă de Teatru şi Film Bucureşti se află într-un continuu
proces de reformă care a condus la apariţia unor secţii şi specializări noi. Numărul de locuri
alocate anual artei actorului este în medie de 60.
La Târgu-Mureş, a doua şcoală de învăţământ superior teatral, se dezvoltă într-un ritm
ameţitor, menţinând tradiţia concurenţei cu Bucureştiul. În 1991 denumirea instituţiei s-a
schimbat din Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István” în Academia de Artă Teatrală apoi
Universitatea Artă Teatrală din Târgu-Mureş. În prezent se numeşte Universitatea de Arte. În
1991 se înfiinţează specializarea regie teatru. Patru ani mai târziu se înfiinţeată specializarea
teatrologie, apoi specializarea arta actorului mânuitor de păpuşi. Din anul 2010 sunt înfiinţate
specializările coregrafie şi scenografie-eveniment artistic, cursuri de zi, 3 ani
Aproximativ 215 absolvenţi anual doar la actorie în toată ţara. Între 1950 şi 1975 Institutul
de Artă teatrală şi cinematografică din Bucureşti avea în medie pe an 35 de actori absolvenţi şi
era singura şcoală de învăţământ superior din România. La Institutul de Teatru „Szentgyörgyi
33
István” din Târgu-Mureş exista doar o singură facultate cu specializarea arta actorului în limba
maghiară. La sfârşitul deceniului şapte, se reduc locurile la Bucureşti şi se înfiinţeată o secţie în
limba română la Târgu-Mureş. Prea pu/ini absolven/i, pentru teatrele existente atunci. Prea
puţine teatre pentru absolvenţii de azi deşi public ar fi. Dar statul nu investeşte în teatru pentru că
nu-i aduce nici un beneficiu, iar cei cu bani investesc eventual în sport.
4.3.2 Învăţământul preuniversitar de teatru
În anul 1998 s-a înfiinţat pentru prima oară în România o secţie de arta actorului în
învăţământul preuniversitar în Bucureşti la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”. După zece ani mai
apăruseră încă zece secţii, de regulă în cadrul liceelor de artă din ţară. Ion Cojar, fost Profesor
Universitar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, şi-a arătat
nemulţumirea în presă, faţă de modul de predare şi de organizare a secţiilor de arta actorului din
licee.
4.4 Clădiri de teatru şi instituţii
Bucureşti În anul 2002 clădirea Teatrului Odeon este renovată aproape în întregime.
Teatrul Masca s-a înfiinţat la 24 mai 1990, dar abia după 20 de ani, are un sediu în care îşi poate
desfăşura activitatea decent.
Teatrul Metropolis ( fost Teatrul Mundi) are o capacitate de 150 de locuri, este situat pe strada
Mihai Eminescu, la numarul 89, şi a fost înfiinţat pe 1 ianuarie 2007, ca teatru de proiecte.
Teatrul Act A fost inaugurat în 1995 ca teatru independent.
Buzău Teatrul ”G. Ciprian” Buzău a luat fiin/ă prin HCJ nr. 5, din 28.03.1995.
Caracal Clădirea a fost renovată prin Programul Na/ional de Restaurare. Majoritate a
fondurilor au fost date de Ministerul Culturii, /i o mică parte de-a lungul timpului, de
administraţia locală timp de 22 de ani. De la sfârşitul anului 2008, e gata pentru a primi o trupă
stabilă.
Iaşi În prezent Naţionalul din Iaşi îşi desfăşoară activitatea în mai multe locaţii. Datorită
lucrărilor de reconstrucţie, spectacolele se desfăşoară la Sala Teatrului Luceafărul, Sala Ateneului
Tătăraşi, Sala Pod Pogor Fiul, Sala Studio (încă funcţională) şi Sala Uzina cu Teatru.
34
Râmnicu Vâlcea Teatrul „Anton Pann” s-a născut, ca instituţie profesionistă, în mai 1990 prin
decizia Prefecturii Vâlcea.
Reşiţa Monument istoric, cinematograful "Cultural" aflat într-o stare avansată de degradare este
restaurat şi va fi sediul Teatrului reşiţean.
Târgu Jiu La 11 noiembrie 1993 se înfiinţează Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” instituţie
profesionistă de spectacole aflată sub autoritatea Consiliului Judeţean Gorj. Din anul 2002 teatrul
îşi desfăşoară activitatea într-un sediu nou.
Tulcea S-a inaugurat teatrul "Jean Bart" la 18 Februarie 2008. Renovarea clădirii în care
funcţionează teatrul tulcean a început în 2005 şi a fost finanţată de Consiliul Judeţean Tulcea şi
Consiliul Municipal.
4.5 Constan!a: ambi!ii de!arte pe banii contribuabililor
Constanţa de/ine un record trist în domeniul cultural. În 2004, primarul Constan/ei,
Radu Mazăre /i Nicu/or Constantinescu, pre/edintele Consiliului Jude/ean Constan/a,
hotărăsc comasarea institu/iilor de cultură din Constan/a. În iulie 2010, Guvernul a decis
disponibilizarea a aproximativ 55.000 de angajaţi din sectorul public, dintre care cei mai mulţi,
respectiv circa 54.000 persoane, trebuiau concediaţi din administraţia locală. Imediat, consilierii
jude/eni au aprobat o nouă comasare a institu/iilor de cultură aflate în subordinea C.J.C. În
prezent Teatrul de Stat Constan/a este o institu/ie publică de cultură aflată sub autoritatea
Consiliului Jude/ean Constan/a. Func/ionează cu un colectiv artistic /i tehnic administrativ
de 104 angaja/i.
4.6 Ion Luca Caragiale – 125 de ani în singurătate
De o jumătate de secol încoace, în numele reteatralizării, majoritatea regizorilor se
străduiesc să-l reactualizeze pe Caragiale, spre deliciul /i satisfac/ia cronicarilor care au un
motiv să publice recenzii consistente, ridicând la rangul de valoare, spectacole din care publicul
nu înţelege mai nimc. Regizorii au încercat totul. De la Spiridoni în travesti, bătrâni /i decrepi/i
ori vlăjgani de doi metri, la Tipăte/ti de înăl/imi variabile abia ie/i/i de pe băncile facultă/ii,
mimând pasiunea pentru o Zoe aflată în pragul pensiei. După 1989 Caragiale s-a jucat din ce în
ce mai pu/in. Dramaturgia lui, resuscitată în stagiunea 2001-2002 de ambi/ia unor directori de
teatru în frunte cu Dinu Săraru, directorul TNB-ului, a e/uat lamentabil. În total, din 1950 /i
până azi opera dramatică a lui Caragiale a cunoscut aproximativ 180 de versiuni numai în /ară.
top related