lohanul nr. 21, martie 2012 page 1 · p. 4 lohanul nr. 21, martie 2012 semnificaţia anului 5.508...
Post on 08-Sep-2019
23 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 1
Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 2
Sponsori: Ing.Constantin Duluţă - SC Vinicola Avereşti 2000 SA, Floriana Enache – SC Enache Morărit SRL, Nicoleta Bordeianu – SC Ecoloc SRL,
Ing. Victor Bordei, dr. Nelu Tătaru – Crataegus Pharm SRL, Adrian Dominte – SC Anta 95 SRL, Ing. Cristian Şelaru Belrom SRL, Sofia Dancă – SC Sofia SRL, Ing. Ioan Ciomaga – Viacons Rutier SRL, Marcel Tofan – SC Miluca SRL, Ec. Neculai Baltag – Balnec SRL,
Ing. Constantin Silimon, Vasile Marian – Marsemar SA, Ticu Radu Macovei – notar public, Av. Radu Bobârnat, dr. Cosmin Murguleţ – Victoria Unic SRL
LLLooohhhaaannnuuulll nnnrrr... 222111 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll – şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă ISSN:1844-7686 fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777
Redactor: Vicu Merlan Colaboratorii acestui număr:
Valeriu D. Popovici-Ursu , Ing. Mugurel Atudorei, Prof. Cristi Lazăr , Prof. Ştefan Plugaru , Sorin Popescu , Prof. Adrian Butnaru, Prof. Costin
Clit , Prof. Gabriel Brînză, Prof. dr. Vicu Merlan, Prof. Eliza Merlan , Prof. Dragoş Curelea, Prof. Daniela Curelea , Prof. univ. dr. Gh. Buzatu , Prof. Valeriu Neştian , Acad. Dinu C. Giurescu , Prof. Matei V. Dragoş , Prof. ing. Dascalu Elena, Prof. Roxana Munteanu,, Ec. Aurel Cordaş, Prof.
Marian Bolum, Matei Sorina-Iuliana, Prof. Tiron Valentina, Ed. Corciovei Tatiana, Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma, prof. univ. dr.
Lăcrămioara Ivănescu, Lara Damian, Psiholog Paul Iosif , Prof. Ştefan Teclici, Prof. Bahnariu Dumitru, Marius Comper, Prof. Paul Matei, Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, Prof. Lina Codreanu, Prof. Constantin Partene, Costică, Ticu Neculau, Gheorghe Niculescu, Aura Dan, Prof.
Luminiţa Săndulache, Crina Ciubotariu, Katy Şerban, Nicuşor Dărăbană, Mihaela Celestine, Ioan Gligor Stopiţă, Dumitru Râpanu, Prof.
Corneliu Văleanu, Mihaela Filip, Ioan Marcu, Prof. Albu Liliana, Vasile Munteanu, Înv. Corneliu Lazăr , Delia Ioana Silimon, Prof. Maria Potor,
Oxana Ştirbu, Jurnalist Ion N. Oprea, Dr. Dragoş Matei, Alex Ionescu, Oana Axinte, Victor Ionescu,Dr. Ioan Vasiliu, Prof. Vlad Iosif, Dr. Grigore
Vasilescu, Alina Antonia, Ioana Veseli, Françoise Berthoud, Ing. George Preda, Victoria Angelescu, Valentin Manoliu, Prof. George Bianu,
Mihaela Gheorghiu, Ing. Dionisie Avram, Alex Ionescu, Daniel Cutună, Valentin Manoliu, Vlad Constantinescu, Prof. Vlad Matei, Mellen-
Thomas Benedict.
Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (istorie), prof. univ. dr. acad. Constantin Toma (biologie), prof. dr. ing. Avram D.
Tudosie (viticultură), prof. dr. Doina Grigoraş (psihologie), prof. Lina Codreanu (literatură), prof. dr. ing. Paul Şuşnea
(mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), ec. Aurel Cordaş (economie).
Colabora tor i i aces tui număr a l rev istei sunt direct responsabi l i asupra conţ inutului art icolelor publ ica te. Contact:
Puteţi citi revista on line pe http:// lohanul.slizhusi.ro
Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau prin poştă la C. P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact telefon: 076.1997.505; 074.5894379
Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 3
CUPRINS:
Istorie ----------------------------------- -Valeriu D. Popovici-Ursu - Semnificaţia anului 5.508 î.Hr. la noi românii………………4
-Ing. Mugurel Atudorei - O SCURTĂ
INCURSIUNE ÎN ISTORIA MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A OMENIRII………………..7
-Prof. Cristi Lazăr - Religia dacilor…………12
-Prof. Ştefan Plugaru - Activitatea Mitropoliei Basarabiei în acte şi documente inedite din
perioada interbelică (I)…………………..….. 15
-Sorin Popescu - Câteva date noi cu privire la familia de boieri moldoveni Emandi……….. 18
-Prof. Adrian Butnaru - Boieri huşeni la cumpăna secolelor XIX-XX şi urmaşiilor…...22
-Prof. Costin Clit - Documente din fondurile
Direcţiei Judeţean a Arhivelor Naţionale Vaslui Personalităţi din judeţul Vaslui (II)………….28
-Prof. Gabriel Brînză - ABDICAREA
REGELUI CAROL AL II-LEA (6 SEPTEMBRIE 1940…………………….…..34
-Prof. dr. Vicu Merlan, Prof. Eliza Merlan -
Canalul Dunăre – Marea Neagră – cimitirul fără cruci…………………………………………37
-Prof. Dragoş Curelea,Prof. Daniela Curelea -
Funcţii administrativ-religioase exercitate de
preotul revoluţionar Radu Șapcă din Celei în
vremea domniei principelui Alexandru Ioan Cuza……………………………………… ..39
-Prof. univ. dr. Gh. Buzatu - 1812 – 2012
BASARABIA ŞI IAR BASARABIA!..........44 -Prof. Valeriu Neştian - Gloria victis!..........54
-Acad. Dinu C. Giurescu - “Am sentimental că
suntem în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor
noastre”…………………………………….. 55
Geografie -----------------------------------
-Prof. Matei V. Dragoş - Trei inedite legende
geografice publicate de Mihai Eminescu ĩn
calendarul ,,Erdélyi Magyar Nemzeti Székely
Naptár’’……………………………………70
Ecologie ----------------------------------- -Prof. ing. Dascalu Elena - Tipuri de
ecosisteme din parcul oraşului Roman………75
-Prof. Roxana Munteanu - Metode de
prevenire a încălzirii globale;Testul copacului76
Economie ----------------------------------- -Ec. Aurel Cordaş - Statul, românii şi
austeritatea………………………………….51
Numismatica -----------------------------------
-Prof. Marian Bolum - Înfiinţarea sistemului
monetar naţional.Primele monede româneşti..61
Pedagogie ----------------------------------- -Matei Sorina-Iuliana - “Dar din dar se face
Rai”………………………………………….77
-Prof. Tiron Valentina - Rolul utilizării problematizării în învăţarea matematicii……..78
-Prof. Curelea Dragoş - Exprimarea unor
tendinţe comportamentale şi cultural-globale în activitatea social-cotidiană a elevilor de
gimnaziu şi liceu din perspectiva formării de
competențe active, valori și atitudini necesare pe întreg parcursul vietii……………………79 -Ed. Corciovei Tatiana - ADAPTAREA LA
VIAŢA DE GRĂDINIŢĂ…………………..81
Artă
----------------------------------- -Prof. dr. Vicu Merlan - Artiştii consacraţi ai
lumii rurale
Botanică
----------------------------------- -Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma, prof.
univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu - ARBORI
RARI DE PE TERITORIUL MOLDOVEI
Monumente ale naturii; Monumente ale Naturii
din România………………………..…….68
Psihologie ----------------------------------- -Lara Damian - Transformă-te pe tine însuţi,
începând prin a te accepta aşa cum eşti!........83 -Psiholog Paul Iosif - Vindecarea la nivel
interior:Bucuria pentru viaţă………………..89
Fizică
----------------------------------- -Prof. Ştefan Teclici - Efectul radiaţiilor asupra
organismelor vii…………………………....121
-Prof. Bahnariu Dumitru - UNIVERS şi MATERIE………………………………....126
-Marius Comper - Lumina albastră –
duşmanul nostru nocturn……………………126 -Prof. Paul Matei - 3 descoperiri ale fizicii
cuantice, cu impact major asupra vieţii
noastre!...........................................................129
Viticultură
----------------------------------- -Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie - Vinotecile
– mijloace unice de învechire şi înnobilare a
vinurilor…………………………………….64
Literatură
----------------------------------- -prof.Lina Codreanu - Dacă… ; Un mare poet-
contemporan cu noi…………………..………90 -Prof. Constantin Partene - Greu mai vine
primăvara…………………………………….92
-Costică Ticu Neculau - Ciocolată amară…..93 -Gheorghe Niculescu - Poeme distihice de
primăvară…………………………………….93
-Aura Dan – Anotimpuri trecand ……….…..93 -Prof. Luminiţa Săndulache - Ars Poetica…94
-Crina Ciubotariu - Unde?............................94
-Katy Şerban - Ultimul râu…………...……..95 -Nicuşor Dărăbană - Ochii ei.........................96
-Mihaela Celestine - PRAF DE FLUTURE...96
-Ioan Gligor Stopiţă - Cine poate şti?............96 -Dumitru Râpanu - Odiseea căpitanului
portocaliu……………………………………..99
-Prof. Corneliu Văleanu - Oile şi lupii…….100 -Mihaela Filip - SCUTURĂ LACRIMA!.....101
-Aurel Cehan – Nedumerire…………….…101
-Ioan Marcu - Ciclurile anuale………...…..101 -Prof. Albu Liliana – ROMÂNIA………….102
-Vasile Munteanu - Primăvara se mai lasă aşteptată……………………………………..102
-Înv. Corneliu Lazăr - Aburi de primăvară..102
-Delia Ioana Silimon - Zâna Primăvara…....102 -Prof. Maria Potor - CE LUME, CE LUME.
ION LUCA CARAGIALE....………………103
-Oxana Ştirbu - Mircea Vulcănescu: Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă; Pe umerii timpului stă o
balanţă. Ce poate cântări cu ea Ziua ?...........104
-Jurnalist Ion N. Oprea - Dr. C. Teodorescu- Un susţinător al culturii la Bârlad…………107
Medicină ----------------------------------- -Dr. Dragoş Matei - Bolnavul şi boala în cele
două paradigm medicale: ştiinţifică şi
tradiţională ……………………………….. 110 -Alex Ionescu - Mitul tinereţii fără bătrâneţe în
lumina noilor descoperiri ştiinţifice………..112
-Oana Axinte - „A PREVENI” VERSUS „A TRATA”……………………………………114
Medicină naturală ----------------------------------- -Victor Ionescu - Medicinile naturale străvechi,
un posibil răspuns la crizele biomedicale moderne?.......................................................116
-Dr. Ioan Vasiliu - Mierea de albine………120
Dezbateri ----------------------------------- -Prof. Vlad Iosif - Puterea vindecătoare a stărilor benefice……………………………..132
-Dr. Grigore Vasilescu - Sinucidere lentă cu
paracetamol…………………………………133 -Alina Antonia - De la bioetică la auto-etică
prin medicinile naturale. Către un pluralism
medical?.........................................................134 -Ioana Veseli - Otrava din comerţ care te face
"frumoasă"…………………………………136
-Françoise Berthoud - Minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi…………………………141
-Ing. George Preda - Televiziunea, o sui
generis otravă teribilă……………………….143 -Victoria Angelescu - În societatea
contemporană, conformismul ne răpeşte
libertatea…………………..………………..146 -Valentin Manoliu - Serviciile secrete,
loviturile de stat şi atentatele…………….…148
-Prof. George Bianu - Adevăruri zguduitoare despre conspiraţia bancară şi sclavia modernă a
dobânzii; Nu mai faceţi eforturi excesive! …152 -Mihaela Gheorghiu - Criza europeană,
datoriile suverane şi moneda euro……….…152
-Ing. Dionisie Avram - Japonia nu a fost victima unei catrastrofe naturale, ci a fost
atacată cu HAARP………………………….155
-Alex Ionescu - „Dialogul” între scoarţa terestră şi ionosferă poate fi manipulat; Priveşte viaţa
dintr-o perspectivă nouă…………………….156
-Daniel Cutună - Resursele umane – contabilizarea sclaviei…………………..….158
-Valentin Manoliu - Privatizarea în România –
un jaf naţional……………………………….162 -Vlad Constantinescu - Mişcarea Occupy Wall
Street………………..………………………163
Spiritualitate -Prof. Vlad Matei - 2012. Care este viitorul
omenirii?........................................................166 -Pe planeta Pământ au fost deja primite mai
multe mesaje misterioase de la civilizaţiile
extraterestre…………………………….......168 -Mellen-Thomas Benedict - Povestea unei
experienţe în preajma morţii……………..…175
p. 4 Lohanul nr. 21, martie 2012
Semnificaţia anului 5.508 î.Hr.
la noi românii
Valeriu D. Popovici-Ursu - Paris
Semnificaţia anului 5508 î.Hr.,1 la noi românii după unii
scriitori, ar însemna Geneza din Biblie, ceea ce este departe
de adevărul istoric. De fapt, descoperirile arheologice de la
noi în ţară, au consemnat existenţa umană, cu zeci de
milenii mai înainte de acest an.
ste uimitor faptul că acest an, a rămas sub tăcere mai
bine de şase milenii, ca să apară în scripte, deabea la
începutul celui de al doilea mileniu al erei noastre.
Explicaţia plauzibilă ar fi că acest an a fost memorat de casta
sacerdoţilor şi a conducătorilor poporului nostru, ca apoi, odată
cu apariţia scrisului , să fie consemnat în documente.
O altă explicaţie ar fi distrugerea tuturor documentelor care
au existat la Sarmizegetusa, ordonată de Traian în anul 106
d.Hr. şi distrugerea unor lăcaşuri de cult cu ocazia năvalirilor
barbare din primul mileniu al erei noastre. Ele au continuat din
păcate, cu mai multă furie după anul 1054, anul sciziunii lumii
creştine, când papalitatea considerând ortodocşii eretici prin
refuzul lor de a se converti la catolicism, a dispus distrugerea
lăcaşurilor de rit ortodox din Panonia şi Transilvania.
Fiindcă acest an 5508 î.Hr. este consemnat scriptic numai la
noi românii, atît în Transilvania cît şi în Muntenia şi Moldova,
înseamnă că el reprezintă un eveniment capital, fără ca noi să-i
aflăm pînă astăzi, adevărata sa semnificaţie.
Pentru poporul român, acest an este de o însemnătate
deosebită, fiindcă atestă existenţa noastră de necontestat pe
pământul în care locuim fără întrerupere, de mai bine de şapte
milenii. Această atestare, combate cu tărie utopica teză a
formării poporului român în perioada scurtă de ocupaţie romană
(104-271 d.Hr.) şi din simbioza colonilor aduşi de romani cu
locuitorii băştinaşi doar de pe o şeptime din totalul teritoriului
locuit de români la acea vreme.
Pentru dezlegarea enigmei acestui an 5.508 î.Hr., am recitit
mai atent toate capitolele din cartea Dacia Preistorică a
savantului ardelean Nicolae Densuşianu, în care autorul a
studiat şi consemnat toate scrierile legate de existenţa
strămoşilor noştri îndepărtaţi, din care am dedus ce ar putea să
reprezinte acest an.
Pentru că noi românii nu am avut obiceiul să consemnăm
toate faptele petrecute de când existăm, contând pe memoria
noastră, alţii ne-au scris istoria, cum se întîmplă şi în vremurile
de azi. Grecii antici, de fapt grupările care au plecat din nordul
Dunării spre Grecia de azi, începînd cu mil. II î.Hr., au scris
despre poporul Pelasg (aceştia fiind românii) ca fiind populaţia
primordială a Europei din vremuri imemorabile.
Vom începe cu sub cap. 1. din Dacia Preistorică - Vechimea
rasei poporului pelasg,
(p. 668 şi urm.). Pelasgii (geto-daco-românii n.n.) ne apar în
fruntea tuturor tradiţiunilor istorice, nu numai în Elada şi în
Italia, dar şi în regiunile din nordul Dunării şi ale Mării negre,
Ei reprezintă tipul original al popoarelor aşa-numite arice,
care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale
civilizaţiunii.2 ...
Pentru poporul grecesc, Pelasgii erau cei mai vechi ómeni de
pe pémânt. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de
superióră în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de
nobilă în moravuri, în cât tradiţiunile şi poemele grecesci
atribuiau tuturor Pelasgilor epitetul de «divini»¸ adecă ómeni
cu calităţi supranaturale, asemenea deilor, un nume, ce ei întru
adever l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale....
Grecii î-şi pierduse de mult tradiţiunea, când, cum, şi de
unde au venit ei în ţinuturile Eladei; însă ei aveau o tradiţiune,
că înainte de dênşii, a domnit peste pămêntul ocupat de ei un
alt popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat
cursuri nóue rîurilor, a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat
şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune
înălţătóre, a ridicat altare, şi temple deilor, şi că aceştia au fost
Pelasgii. (s.n.)
După vechiile tradiţiuni grecesci, Pelasgii locuiseră în
părţile Greciei încă înainte de cele dóue diluvii legendare, ce se
versase peste Attica, Beoţia şi Thessalia, unul în timpul regelui
Ogyges3 şi altul în timpurile lui Deucalion
4. El domnise aşa dar
peste continentul grecesc încă înainte de timpurile lui Noe5...
Din cele de mai sus rezultă clar că strămoşii noştri, pelasgii
cum i-au denumit grecii, au trăit şi cunoscut cele două diluvii,
adică aşa-zise potopuri. Primul, care a fost datat în cartea Noah
Flood de către doi oceanografi americani William Ryan şi
Walter Pitman, în anul 12.500 î.Hr., ar putea fi cel care a dat
naştere Mării Mediterane cu formarea tuturor insulelor şi
Peninsulei italice, prin spargerea barierei stâncoase din zona
Gibraltar prin presiunea apelor Atlanticului.
Al doilea aşa-zis potop (diluviu) ar reprezenta cel din 5.600
î.Hr. când s-a creat Marea Neagră. Din textul citat de
Densuşianu despre cele două diluvii, se desprinde faptul că
străbunii noştri au avut o memorie extraordinară, perpetuată din
generaţie în generaţie, pentu a ţine minte şi transmite fapte
petrecute cu milenii în urmă. În continuare cităm:
Încă din timpurile primitive ale istoriei, rasa pelasgă6 se
estinsese departe nu numai în continentul Europei dar şi în
regiunile Asiei mici, pe câmpiile cele fertile ale Tigrului şi
Eufratului şi pe ţermurele oriental al Mediteranei7 ...
Locuitorii primitivi (primordiali n.n.) ai Palestinei înainte de
invasiunea Ebreilor sunt descrişi în vechiul Testament ca ómeni
resboinici şi avênd o statură gigantică.8 Iar mai departe (N.D.)
scrie că: Din Asia mică ei străbătură în Syria, Assyria,
Palestina până în regiunile cele mai fertile ale Arabiei de lângă
E
Istorie
p. 5 Lohanul nr. 21, martie 2012
oceanul meridional, întemeiând peste tot locul, diferite centre
mari ale vieţei lor pastorale, agricole şi comerciale. ...
Aceste triburi pastorale şi resboinice tot-o-dată, însă dotate
cu calităţi mari civilizatoare, întemeiară cea d’ântâiu domniă
politică peste Egipet. 9
Cea mai vechiă dinastie egipteană, aşa numită a «deilor» era
de naţionalitate pelasgă. 10
.
Saturn, unul din strămoşii cei mai iluştri ai rasei pelasge,
domnise, după cum ne spun tradiţiunile istorice, nu numai în
Europa dar şi peste Egipet şi Lybia.11
...
Egiptenii, după cum ne spune Diodor, adorau la început
ceriul şi pămêntul, séu pe Uran şi Gaea, pe care o numeau
Mamă.(s.n.) 12
Vom trece în continuare, la ceea ce scrie N. Densuşianu,
despre primii conducători ai poporului nostru.
În cap. XII. PRINCIPALELE DIVININITĂŢI
PREISTORICE ALE DACIEI, la p. 202 găsim scris:
Încă în epoca neolitică credinţa în o divinitate supremă
abstractă începe să ia forme reale umane. Diferiţi monarchi ai
acestei lumi depărtate, admiraţi pentru bine-facerile lor şi
temuţi pentru puterea lor extra-ordinară, începură să fie
consideraţi ca dei (zei n.n.) li se institui un cult public, ér după
mórte ei fură adoraţi ca o providenţă.
Prima apoteoză (a trece un erou sau un împărat în rîndul
zeilor, cf. DEX n.n.) în Europa a fost a lui Uran. Poporul
grecesc, încă de la începutul religiunii sale, a identificat
divinitatea Ceriului cu o personalitate politică, care se ilustrase
prin înţelepciunea, activitatea şi prin bune-facerile sale
prodigiose, numită de ei Uranos ( Diodori Siculi lib. III. 56.),
adecă Munteanul (de la δρος, ion. οδρος, munte.-Cf. Hesiod,
Theog. οδρεα μαxρá şi Grimm, D.M.I. 319.)
Tóte legendele şi tradiţiunile vechi ne înfăţişează pe acest
Uranos ca unul din monarchii cei mari ai lumei preistorice. El
este întemeietoriul marelui imperiu pelasg în Europa şi Africa,
cel de ântâiu care a guvernat lumea, şi căruia pentru meritele
sale cele mari faţă de genul omenesc, preoţii instituiţi de dânsul
i atribuiră calităţi şi onori divine.(s.n.) După Hesiod, Uranos
era fiul Gaeei, ér după alte tradiţiuni fiul lui Ωxεαvoς, séu al
Istrului, al rîului «celui mai mare» şi «sfânt» (Cf. Herod. IV.
50. Dionys. Per. V. 298).
În continuare, la p. 205, autorul scrie:
După încetarea din viéţă a lui Uran fondatoriul marelui
imperiu pelasg din Europa, domnia lumei trecu la Saturn fiul seu.
... Saturn este acela, care, după cum spun tradiţiunile vechi,
făcuse pe ómeni să părăséscă viaţa selbatică, i adună în
societate, le dede legi şi i-a învăţat agricultura În
general, el este începătoriul şi propogatoriul fericirei
omenesci...
Cu deosebire cultul lui Saturn era respândit în părţile de nord
ale Istrului şi în Italia.
Vechia religiune a Daciei, a fost de la început celestă séu
uranică, ér mai târdiu aceeaşi religiune ne apare în forme
saturnice.
Geţii, după cum ne spune istoricul Mnaseas din Patrae,
adorau pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis
Marea nordică ne apare atât în literatura grecéscă, cât şi în
cea romană, numită «Marea lui Saturn».
Peste tot în antichitate, întréga regiunea nord-vestică era
considerată ca imperiul religiunii lui Saturn.
La Hesiod, Kronos séu Saturn, este numit μέγας.18
În
inscripţiunile latine magnus «Mέγας» şi «magnus» erau
singurele title maiestatice ale vechimei preistorice. (s.n.)
Am selectat din scrierile antice, preluate de N. Densuşianu,
ce s-a scris despre strămoşii noştri, aşa-zişii pelasgi, cît şi
despre primii noştri conducători religioşi şi politici.
Vom căuta acum să dezlegăm şi enigma acestui an 5.508
î.Hr., care nu putea fi decît un fapt important, legat de aceşti doi
conducători ai neamului nostru. Cum amândoi au guvernat şi la
noi şi în Egipt, cronologia vieţii lor trebuie căutată în scrierile
egiptene stăvechi, sau la savanţii egiptologi din epoca noastră.
Demn de luat în seamă, după cum este obiceiul şi astăzi, când
evocăm memoria unei personalităţi importante, ne legăm în
deosebi de anul morţii sale şi mai puţin de anul naşterii sale, an
care, chiar în timpurile mai apropiate de noi, este uneori incert.
De asemeni, o personalitate este evocată după înfăptuirile sale
pînă la sfîrşitul vieţii, ca după moarte, să rămână viu în memoria
urmaşilor săi.
În Dacia Preistorică - cap. XXXV. – Domnia lui Uran
(OYPANOΣ, Munteanul)
1. Uran, cel de ântâiu rege al locuitorilor de lângă muntele
Atlas în Dacia, c.6000 a. C.
autorul, în subsolul p. 926/927 ne explică detaliat cum s-a ajuns
la stabilirea acestui an 6000 î.Hr. după anii daţi de cercetători şi
istorici egipteni, greci antici şi, mai tîrziu de alţi egiptologi de
prestigiu. Acest an 6000 este luat cu totul arbitrar, fiindcă toţi
cercetătorii dinastiilor egiptene au fost confruntaţi cu faptul că
anii – la cele trei grupuri mari de dinastii,
«zeii cei mari», a doua, dinastia semi-zeilor, ieşiţi din prima
dinastie, iar a treia, dinastia Manilor sau Moşilor, ieşiţi din a
doua dinastie– s-au măsurat diferit: Ast-fel, după unii
cronologişti, anul vechiu egiptean din timpul domniei regilor
divinizaţi ar fi fost de o di (Malalas), ori de o lună (Eusebiu şi
Diodor); iar în timpul semi –deilor şi a Manilor de 3 şi de 4 luni
(Pandor, Diodor, Syncellus).19
Din istoria egipteană, apare ca un mare legislator Menes ori
Manis, ca unul care a regulat cultul deilor şi a întreprins
espediţiuni în ţări depărtate, astfel că, după nume, după modul
seu de guvernare şi după faptele istorice, ce i se atribue, Manis
ne apare ca una şi aceeaşi personalitate cu Cronos séu Saturn,
numit Manes la pelasgii turseni din Lydia, Minos în Creta, deus
Manes la Romani şi Mannus la Arimii din Germania.
De la Menes până la Alexandru Cel Mare, preoţii egipteni
numerau 5.000 de ani. Această cifră rezultă din datele ce le
aflăm la Diodor (I. 26. 44-45).
În modul acesta vom avé un total de 5.000+332=5332 ani de
la Menes (pe care îl considerăm ca identic cu Saturn) până la
începutul erei creştine. Aceeaşi analogiă o aflăm şi în datele
cronologice ale lui Manetho. Monarhia dinastiilor umane,
începând de la Menes până la finele domniei lui Nectanebo II
(341 a. C.), cuprindea după preotul şi istoricul egiptean un
total aproximativ de 6000 ani, după Eusebiu 5264 ani, adecă
5605 ani până la începutul erei creştine ...După Champollion
(L’Univers, p. 269) cea ăntâiu dinastiă umană a Egipetului
începe să domnească pe la 5867 a. C.; ér după studiile
cronologice ale lui Boeckh, Menes ar fi domnit pe la a. 5702 a.
C. (cf. Fragm. Hist. gr.II. P. 600. Vom socoti aşa dar – scrie
Densuşianu – începutul domniei pelasge în Egipet, cu
aproximaţiune, pe la 6000 înainte de era creştină.20
După cum puteţi constata, din textele celor mai importanţi
egiptologi, nu se poate reţine o dată exactă a începutului
domniei peste Egipt al primului suveran, Uranus sau Saturn,
numit şi Cronos, această denumire avansând şi faptul că de la
Saturn a început numărătoarea anilor de când a domnit primul
suveran al Egiptului.
Istorie
p. 6 Lohanul nr. 21, martie 2012
Noi vom reţine anul 5.600 î.Hr., anul în care cei doi
oceanografi americani citaţi mai înainte au stabilit crearea Mării
Negre, fiind anul în care primul suveran, Uran a domnit în tot
nordul Dunării, pentru mai multe motive, pe care le vom expune
în continuare.
Faptul că apele Mării Negre nu au crescut rapid – după
declaraţiile autorilor cărţii Noah flood – locuitorii au avut
timpul să se salveze de la înec, şi luând acest fenomen ca un
semn divin, conducătorul lor suprem, Uran ar fi hotărît ca o
parte din conducători şi populaţie să plece spre sud, alţii au
plecat şi în alte părţi, ca să propage cultul lor religios şi altor
popoare şi să împărtăşească cu aceştia din cunoştinţele lor. N-a
fost o cucerire de teritorii, nici jefuire de bogăţii, ci o misiune
de civilizare care a rămas în memoria populaţiei nord africane
mult timp după aceea.
Anul 5.600 î.Hr., ca an al consacrării ca suveran a lui Uran,
ar rezulta şi din decriptarea textului ideografic de pe tăbliţa
rotundă de la Tărtăria, din care rezultă că cel incinerat a fost al
zecelea conducător; iar cum datarea exactă a plăcuţelor a fost
anul 5.300 î.Hr., iar o generaţie, în principiu se socoteşte de 30
de ani, primul conducător ar fi domnit la anul 5.600 î.Hr., ceea
ce ar coincide cu anul 5.600 î.Hr. a creerii Mării Negre şi a
migrării primului rege-sacerdot, Uran către Egipt.
Vom urmări ce s-a scris despre domnia lui Uran şi apoi
despre Saturn. Tot în cartea Dacia Preistorică, la p. 928 cităm:
Despre Uran se spune că a avut 45 copii cu mai multe soţii,
dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama Titanilor, care
pentru meritele şi înţelepciunea sa, a fost pusă după morte între
déi, dându-i-se numele de Gaea.21
...
Cel de ântâiu rege din dinastia divină, care a domnit peste
Egipet, a fost, după cele mai vechi liste monumentale, Montu
séu Mentu.22
Este acelaşi nume, care în teogoniile greceşti ne
apare sub forma de Uranos, adică Munteanul. ... În sub cap. 5.
Detronarea lui Uran, autorul (N. D) scrie:
Uran, după cum spun tradiţiunile grecesci şi feniciene, a fost
detronat şi alungat din imperiu de către fiul seu mai mic, numit
de greci Cronos şi de romani Saturnus. Causele detronării sale
au fost, după cum resultă din teogonia lui Hesiod (sec. VIII-VII
î.Hr. n.n.), de o parte neînţelegerile, ce existau între densul şi
soţia sa Gaea seu Terra, er de altă parte ura, ce o avusese
Uran asupra Titanilor, a fiilor sei născuţi din Gaea pe cari i
aruncase în închisori suterane în cât gemeau sinurile
(crăpăturile n.n.) pămentului de mulţimea lor.23
... Tot în acest
sub-capitol la p.940 găsim scris: Însă în anul al 32-lea al
domniei sale (a lui Uran n.n.), Saturn prinse pe tatăl seu Uran
într-un loc mediteran ... şi îl ucise.
Bazându-ne pe cîteva cronologii din textele citate mai sus,
putem deduce că anul 5.600 î.Hr., anul formării Mării Negre
stabilit de cei doi oceanografi americani, ar fi anul în care Uran
a luat hotărîrea de plecare spre Egipt, cît şi anul în care ar fi fost
învestit ca suveran. După moartea sa, pentru meritele sale
civilizatoare a fost sanctificat şi, a primit acest nume de astru,
care nume a rămas în memoria urmaşilor săi. Acest an (5605
î.Hr.), a fost consemnat şi de către Eusebiu, cum s-a relatat mai
înainte, ceea ce întăreşte supoziţia noastră pentru anul 5.600
î.Hr.
Dacă reţinem acest an 5.600, ca an al încoronării lui Uran,
înseamnă că anul morţii lui, ar fi fost 5.568 î.Hr.(5.600-32), an
în care Saturn a preluat conducerea imperiului lui Uran, după
moartea acestuia.
Aşa dar, anul 5.508 î.Hr., nu poate reprezenta decît sfîrşitul
domniei lui Saturn, şi anul morţii sale.
Să analizăm dacă datele enunţate pot corespunde adevărului
istoric.
Anul 5568 î.Hr. a reprezentat un eveniment care s-a repetat în
istorie în anul 336 î.Hr.; asasinarea lui Filip II regele
Macedoniei prin intriga soţiei sale Olimpia, pentru ca fiul său
Alexandru să preia domnia Macedoniei la vîrsta de 20 de ani.
Dacă acceptăm şi pentru Saturn că ar fi avut vîrsta de 20 de ani
la preluarea domniei prin detronarea şi uciderea lui Uran, putem
deduce că el a trăit 80 de ani, vîrstă pe care o întîlnim şi în
Vechiul Testament, aşa-zisele vîrste matusalemice ale unor
coducători evrei.
După părerea noastră, aceste vîrste din Biblie au fost
calculate în ani lunari, aşa cum egiptenii au calculat vîrstele
primelor dinastii de zei şi de semi-zei.
În sprijinul susţinerii vîrstei înaintate la care Saturn s-a stins
din viaţă, este descrierea pe care N. Densuşianu i-o face, după o
figurină de bronz din muzeul Louvre (Dacia Preistorică, p. 223).
„În anticitatea greco-romană, Saturn este înfăţişat cu o figură
pelasgă rustică, ca un betrân cu barbă albă, cu pletele lăsate pe
umeri (intonus avus) acoperit pe cap cu un fel de straiu, (care ar
fi tiara conducătorilor strămoşilor noştri n.n.) ... cu sandale în
picióre,24
şi gârbovit de greutatea betrâneţelor”.
De la Saturn ne-au rămas şi sărbătorile de Crăciun
(Crăciunele, crengile verzi de brad şi de vîsc cu care se
înpodobeau casele în străvechime, la solstiţiul de iarnă,
Saturnalele preluate apoi şi de romani mai tîrziu). Singuri noi
românii avem denumirea sărbătoririi Naşterii Domnului Iisus
Hristos, după vechea denumire, păgână am putea zice, care în
străvechime era dedicată lui Moş Crăciun, Saturn în
străvechime, întemeietorul dinastiei de conducători ai poporului
român.
De la istoricul şi preot egiptean Manetho, care scrisese istoria
Egiptului în limba greacă, avem informaţia că Saturn era numit
Cronos25
(Timpul n.n.), ceea ce ar însemna că, de la el începe
numărătoarea anilor de când noi fiinţăm ca popor, având o
conducere statală a clasei Sarabilor, denumiţi mai tîrziu Basarabi,
cît şi un imens imperiu.
Pentru a rămâne în memoria poporului din care a fost
zămislit, urmaşii săi au scrijelit în stânca de pe vîrful OMUL
din Bucegi, bustul acestui sfînt conducător al poporului român,
iar tiara care-i acoperă capul, este însemnul conducătorilor
noştri pînă la Decebal.
Menţionăm faptul că la Braşov, pe vîrful Tîmpa a existat o
cetate în străvechime – azi se văd doar urmele – care purta
denumirea de Cetatea timpului, de unde şi denumirea dealului
de astăzi. Cavalerii teutoni când au construit cetatea şi zidurile
împrejurul oraşului, au numit-o Kronos-stadt, adică oraşul lui
Kronos26
Remarcăm faptul că scriptic, acest an 5.508 î.Hr. n-a apărut
decît în secolul al XIV-lea în cronicile domneşti şi mânăstireşti,
ca apoi în secolul al XIX-lea să dispară complet. Dispariţia
acestui an din scripte s-a datorat faptului că la conducerea
Principatelor Române au fost desemnaţi de către otomani prinţi
fanarioţi, dar străini de tradiţiile româneşti. Biserica Ortodoxă
română, la rîndul ei, a considerat că acest an ţinea de un cult
păgân şi cum s-a oficializat pentru toţi creştinii, anul Naşterii
Lui Iisus Hristos, am adoptat şi noi românii acest an creştin.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1 ib. preot Dumitru BĂLAŞA (2–12), p. 138
2-5 ib. N. DENSUŞIANU (1–2), p. 668/669., citând din
Homer, Eschil, Dionis din Halicarnas, Eusebiu, Herodot, etc.
Istorie
p. 7 Lohanul nr. 21, martie 2012
6 id. p. 677 citând „rasa pelasgă” autorul Diefenbach, se
referă la poporul român, singurul care exista la acea epocă în
Europa şi care a roit apoi spre toate azimuturile.
7 id. p. 678, v. Diefenbach, Origines europaeæ, p.78:
Zunächst hinter diesem thrakischen Stamme, wo, jenseits an
Iranien und semiten grenzend, der pelasgische d.i. der (damals
noch einheitliche) griechisch-italische Stamm.
8 id. p. 681, vezi şi Deuteron cap. 2, 10-20; cap. 3. 3-11.-
Jesua, 12.4.
9, 10 id. p. 682, Cf. Manethonis Fragmenta in Frag. Hist.
Graec. II. p.526 seqq. – Diodori Siculi (Diodor din Sicilia) libri
I. c. 13.
11 id. p.682, v. Diodori Siculi lib. I,13.
12 id. p. 682, v. Diodori Siculi lib. I, 12.
13 id. p. 205/206, v. Virgilii Aeneas VIII. 320: Is (Saturnus)
genus indocile, ac dispersum montibus altis Composuit,
legesque dedit ....
I4 id. p. 206, v. Macrobii Saturn I. 7: Hic igitur Ianus, cum
Saturnum classe pervectum excepisset hospitio, et ab eo edoctus
peritiam ruris ferum illum ed rudem ante fruges cognitas vietum
in melius redegisset, regni eum societate muneravit ... Observari
igitur eum (Saturnum) jussit maiestate religionis, quasi vitae
melioris auctorem. (Cf. Diodori Siculi lib. V. 66.4).
15 id. p. 206, v. Hesiodi Opera et Dies. v. 109 seqq.. – Ovidii
Metam. I. 89. seqq. – Virgilii Eclog. IV. 6: redeund Saturnia
regna.
16 id. p. 206, Dionyssi Orbis Descriptio v. 32: πόvτov Kρόvov.
– Plinii H. N. IV. 27. 3: Septentrionalis oceanus ... eum
Philemon Marimarusam a Cimbris vocari, hoc est mortuum
mare usque ad promontorium Rubeas; ultra deinde Cronium.
17 id. p. 207, v. Diodori Siculii V. 66.5 – Ciceronis De nat.
Deor. III. 17. – Theompompi Fragm. 38.
18 id. p. 208, v. Hesiodi Theog. 459: μέγας Kρόvoς – C. I. L.
VIII. nr. 4468: deus magnus Saturnus.
19, 20 id. p. 926/927.
21 id. p.928, v. Diodori Siculi lib. III. 57.
22 id. p. 935, v. Lepsius, Über den ersten ägyptischen
Götterkreis (Berlin, 1851) p. 15: fast alle monumentalen Listen
(stellen) die Götter Mentu (Month) und Atmu (Tum) an die
Spitze der Reiche. Cf. ibid. p.17.
23 id. p. 939.
24 id. p. 223, După o figurină de bronz din muzeul Louvre.
Simulacrele lui Saturn din templele cele vechi ale Romei aveau
legături de lână la picióre, de unde, după cum scrie Macrobiu
(Sat.I. 8.), s’a născut proverbiul : «deos laneos pedes habere».
25 id. p. 952.
26 ib. A. DEAC (2–1) p. 91/92.
Paris, 30 gerar 7520 (ianuarie 2012)
O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA MAI
PUŢIN CUNOSCUTĂ A OMENIRII
Ing. Mugurel Atudorei – Bucureşti
Există la ora actuală înregistrate foarte multe indicii care
atestă faptul că istoria umanităţii nu este aşa cum ea încă ne
este prezentată oficial în şcoli, ci este cu mult mai bogată şi
mai complexă.
u trebuie să fii neapărat istoric sau un alt gen de om de
ştiinţă ca să remarci aceste incompatibilităţi flagrante între
versiunea oficială şi imensa bază de date concrete ce au fost
consemnate şi acumulate pe toată suprafaţa planetei de-a
lungul timpului. Multe dintre aceste vestigii ce datează de mii sau
uneori de zeci de mii de ani indică foarte clar chiar conexiunea
esenţială a umanităţii cu unele civilizaţii extraterestre. Este evident
faptul că recunoaşterea acestor indicii la adevărata lor semnificaţie ar
atrage după sine consecinţe majore în organizarea socială, culturală şi
spirituală şi chiar în statutul tehnologic şi economic. Şi este de
asemenea evident că deşi forurile înalte ale guvernanţilor actuali
cunosc chiar foarte bine aceste semnificaţii ale vechii istorii a planetei
Pământ, ei nu doresc cu nici un chip să le dezvăluie maselor mari de
oameni, preferând să le minimalizeze, marginalizeze sau pur şi simplu
să interzică accesul la ele.
Terasa Baalbeck
Cu toate acestea, desigur, ele au fost semnalate de mult timp de către
diferiţi cercetători independenţi. Pentru versiunea convenţională însă,
toate acestea nu au trecut niciodată de statutul de speculaţii, ipoteze,
teorii sau eventual enigme (incomode). Există însă o serie de fapte
care pun serios sub semnul întrebării această versiune oficială foarte
„cuminte”. De exemplu, puţini dintre antropologii convenţionali s-au
încumetat să prezinte marile discontinuităţi dintre speciile umane şi
salturile calitative inexplicabile ce au existat în evoluţia omului.
Astfel, apariţia speciei homo sapiens s-a produs acum 350 de mii de
ani. Toate speciile umanoide anterioare, inclusiv homo erectus, au
N
Istorie
p. 8 Lohanul nr. 21, martie 2012
dispărut brusc într-un mod ce a rămas enigmatic pentru ştiinţa
convenţională. Din ce în ce mai mulţi antropologi ce au curajul de a
prezenta o nouă viziune afirmă în prezent că saltul evolutiv de la homo
erectus la homo sapiens nu mai poate fi acceptat ca fiind unul spontan
(datorat unei evoluţii naturale). O explicaţie foarte plauzibilă oferită de
aceşti cercetători mai puţin conformişti este tocmai aceea a intervenţiei
unei civilizaţii extraterestre pe planeta Pământ care a grăbit astfel
evoluţia vieţii prin realizarea unor mutaţii genetice.
Vă propunem în cele ce urmează o scurtă incursiune în evaluarea
acestor indicii semnificative ce provin din trecutul îndepărtat al
omenirii. Indiferent dacă ele provin de la civilizaţii terestre sau
extraterestre, ele continuă să se afle -mai mult sau mai puţin- sub ochii
noştri şi în nici un caz nu se înscriu în linia manualelor de istorie
actuale, ceea ce ar putea fi de natură să ne suscite anumite întrebări.
Considerăm că până şi simpla lor expunere în faţa atenţiei
dumneavoastră este suficient de revelatoare pentru a întrezări chiar şi
câteva fragmente din fascinanta istorie reală a omenirii, istorie ce este
încă ţinută ascunsă.
Aceste indicii ar putea fi clasificate în două tipuri: obiecte şi edificii
fizice şi informaţii conţinute în textele sacre străvechi.
A. INDICII FIZICE
1. Construcţiile Megalitice: Deşi sunt întâlnite la vedere în multe
locuri de pe glob, cum ar fi în Egipt, Anglia, Peru, Bolivia,
Mexic, India sau chiar pe insule izolate din oceanul Pacific, cele
mai multe dintre ele prezintă însă aspecte deosebit de complexe,
pe care mulţi oameni nici măcar nu le bănuiesc. La o privire mai
atentă, ele ar putea fi considerate drept cele mai evidente mărturii
ale unor civilizaţii avansate ce au existat cândva pe acest pământ.
-Exemplul cel mai cunoscut este cel al marilor piramide din Egipt.
Astfel, piramida lui Keops are ca fundaţie o rocă monobloc, de câteva
zeci de metri adâncime (e imposibil de explicat prin metoda cu sclavii
cum a fost transportată acolo) şi 2.300.000 de blocuri de piatră la
suprafaţă, perfect îmbinate (astfel încât diferenţa de îmbinare dintre
două blocuri nu depăşeşte nicăieri o jumătate de milimetru). Conform
anumitor estimări, întreaga piramidă cântăreşte 6,5 milioane de tone.
Dacă teoria oficială a construcţiei în 22 ani de către sclavi ar fi
adevărată, aceasta ar însemna că ei ar fi reuşit să aşeze fără excepţie,
într-un mod perfect, câte un bloc de piatră (de chiar şi 10 tone), la
fiecare 5 minute dacă ar fi lucrat continuu, zi şi noapte, timp de 22 de
ani. Dacă am ţine cont şi de tăierea şi aducerea blocurilor de piatră sau
de pauzele din timpul nopţii sau de orice alte întreruperi, acest timp de
amplasare a blocurilor ar fi încă şi mai mic, ceea ce este deja
neverosimil. De asemenea, potrivit măsurătorilor realizate din satelit
s-a constatat că vârful piramidei, ce are o înălţime de 141 m, este
deviat cu doar câţiva milimetri faţă de verticala ridicată din centrul
bazei, iar proporţiile piramidei sunt astfel realizate încât se obţine în
interior acel efect specific „de piramidă”, care abia de curând a fost
constatat şi validat de ştiinţa contemporană. În plus, perimetrul bazei
împărţit la dublul înălţimii dă nr-ul pi (3,14), cu câteva zecimale
exacte. Complexul Gizeh este amplasat exact la intersecţia celei mai
lungi linii de longitudine cu cea mai lungă linie de latitudine a
Pământului. Cele patru laturi ale piramidelor se aliniază cu o foarte
mare precizie cu cele patru puncte cardinale indicate de o busolă,
instrument ce a fost inventat de civilizaţia occidentală abia la mii de ani
după construcţia piramidelor. Misterul este cu atât mai mare cu cât în
interiorul piramidelor, spre deosebire de alte construcţii ulterioare din
Egipt, nu a fost realizată nici o inscripţie, nici măcar o singură
hieroglifă… Complexul celor trei piramide reproduce cu precizie
poziţia celor trei stele ce alcătuiesc Constelaţia Orion, aşa cum erau ele
dispuse acum 10.000 ani, perioadă considerată de mai mulţi cercetători
ca fiind chiar data construcţiei piramidelor… În plus, s-a constatat că
perimetrul bazei piramidei lui Keops este egal cu cel al Piramidei
Soarelui de la Teotihuacan, oraş din Mexic aflat la mii de km distanţă
şi într-o cu totul altă cultură, estimat la o vechime de peste 17.000 de
ani... Este cam prea naiv să mai acceptăm faptul – încă susţinut de
versiunea oficială- că aceste construcţii au fost realizate de oameni
aflaţi la nivelul tehnologic al uneltelor din piatră, care nu cunoşteau
roata, scripetele şi nici măcar fierul.
Reprezentare astronaut Guatemala
Dealtfel civilizaţia egipteană este considerată a fi una „fără copilărie”,
întrucât a apărut brusc într-o stare de înflorire culturală şi am putea
spune chiar tehnologică având în vedere impresionantele edificii
construite, ce nu ar putea fi egalate nici chiar de către tehnologia
actuală. Explicaţia acestei apariţii directe a unei civilizaţii mature este
–conform unor cercetători – aceea că de fapt această civilizaţie a fost
fundamentată de supravieţuitorii rămaşi de pe faimosul continent
Atlantida, care s-ar fi scufundat acum aproximativ 12.500 de ani. Ca şi
în cazul complexului megalitic Gizeh din Egipt, şi alte edificii
megalitice au fost realizate în corespondenţe precise cu anumite stele
sau constelaţii, ceea ce denotă cunoştinţe astronomice deosebit de
avansate. De exemplu, cercurile concentrice realizate în jurul
edificiului megalitic de la Stonehenge reproduc exact proporţiile
distanţelor orbitale ale planetelor sistemului nostru solar. Departe de a
fi o coincidenţă, această situaţie se repetă în realizarea complexului de
la Teotihuacan.
-Un alt exemplu de indicii care atestă prezenţa unei civilizaţii avansate
îl constituie Terasa de la Baalbeck (Liban), ce are blocuri de piatră
vechi de peste 10.000 ani, în greutate de sute de tone fiecare. Despre
unul dintre aceste blocuri, ce are aprox 1200 tone, cu dimensiunile de
21.5m x 4.8m x 4.2 m, un om de ştiinţă sovietic, Matvej Agrest
spunea: „Transportul şi ridicarea la 7 metri a acestui bloc e o problemă
irezolvabilă chiar şi în condiţiile tehnicii actuale.” (vezi cartea
„Bănuiala unei umbre”, scrisă de Ludvik Soucek- Editura Albatros). Se
poate admite faptul că pietre de 2 tone ar fi putut să fie trase cu funii de
sute de oameni pe o câmpie, dar este imposibil ca blocuri imense de
piatră ce au peste 1000 tone să fi fost transportate în felul acesta chiar
şi sute de km, urcând un podiş muntos, aşa cum este cazul uriaşului bloc de piatră de la Baalbek.
- Cercetătorii americani, francezi, britanici, japonezi, canadieni şi
sovietici au descoperit urme foarte stranii pe fundul mărilor şi
oceanelor. Astfel, în perioada 1950-1960, comandantul Cousteau a
fotografiat gigantice urme străvechi de şenile pe fundul Oceanului
Istorie
p. 9 Lohanul nr. 21, martie 2012
Atlantic, iar cercetătorii sovietici au filmat, la adâncimea de 2.970 m,
aceleaşi urme pe fundul Oceanului Pacific (în largul coastelor
Ecuadorului).
- În anul 1971 au fost descoperite de către expediţii oceanografice din
mai multe ţări ziduri ciclopice şi o piramidă tetraedrică cu înălţimea de
200 m în Triunghiul Bermudelor, iar pe traseul curentului Golf Stream,
pe fundul oceanului, s-a descoperit că se întind adevărate şosele de
piatră şi gigantice scări. Au fost de asemenea descoperite mari blocuri
de piatră şi piramide subacvatice în zona insulelor Bimini şi Bahamas.
(foto)
Faptul că aceste piramide sau diverse alte construcţii megalitice sunt
răspândite în multe locuri de pe globul pământesc şi că ele au unele cu
altele o construcţie relativ similară indică fără prea mari dubii opera
unei civilizaţii unitare şi aflată la un înalt nivel ştiinţific şi tehnologic.
2. Calendare şi sisteme de măsurare f oarte complexe:
-Mayaşii calculaseră încă de acum 2500 ani durata anului astronomic
ca fiind de 365,242 zile. Calculatoarele electronice de la NASA au dat
în 1980 rezultatul de 365,242198. Diferenţa este echivalentă cu
aproximativ o jumătate de secundă! De asemenea, mayaşii au calculat
anul venusian la valoarea de 584 zile. NASA a calculat această valoare
ca fiind de 584,012 zile… Mai mult, mayaşii au realizat calcule foarte
precise prin care au putut prezice cu mult în avans datele eclipselor
lunare ce urmau să aibă loc de acum 5000 ani şi până în perioada
actuală ! De menţionat că foarte curând, conform afirmaţiilor lor, pe 21
decembrie 2012 “timpul se va sfârşi”. Tocmai datorită preciziei de care
au dat dovadă în ceea ce priveşte calculele făcute, aceasta informaţie pe
care mayaşii au oferit-o este pentru mulţi cât se poate de demnă de luat
în seamă. (Notă: Civilizaţia mayaşă a dispărut brusc, într-un mod
inexplicabil, în jurul anului 500 e.n. Continuatorii lor, incaşii, au mai
existat încă 1000 de ani, după care au dispărut şi ei. În anul 1531
arhivele imperiului incaş menţionau existenţa a 10 milioane de
locuitori, pentru ca numai peste 40 de ani să mai fie menţionaţi doar 1
milion de incaşi. Masacrele comise de conchistadorii lui Francisco
Pizzaro şi de inchiziţia catolică nu pot explica dispariţia a 9 milioane
de oameni într-un timp atât de scurt. Trebuie menţionat şi faptul că în
cronicile respective nu sunt notate epidemii de mari proporţii. Cea mai
plauzibilă explicaţie pare aceea furnizată de cercetătorul francez Jack
Bergier potrivit căreia mayaşii şi apoi incaşii ar fi cunoscut puncte de
trecere spre interiorul Pământului sau chiar spre alte dimensiuni spaţiu-
timp.)
-Fascinantele legende ale tribului Dogon din Mali vorbesc încă de
acum aproape două milenii despre cele patru luni ale lui Jupiter şi
despre inelele lui Saturn, care au fost însă descoperite de omul modern
abia după invenţia telescopului… Vechile lor scrieri ce au fost păstrate
până astăzi denotă cunoaşterea existenţei stelei duble Sirius. După cum
constatau revista Nature şi televiziunea britanică, înţelepţii tribului
spun că strămoşii lor au calculat perioada de rotaţie a lui Sirius B în
jurul lui Sirius A la valoarea de 50 ani şi că Sirius B este „mic şi greu,
făcut dintr-un material ce este cel mai greu lucru din Univers”. Mica
stea Sirius B nu este vizibilă cu ochiul liber şi a fost descoperită de
astronomii americani abia în 1970. Ei au confirmat că ea se învârte în
jurul stelei Sirius A într-o perioadă de 50 de ani, mai exact 50,9 ani. În
anul 2003 radiotelescopul american Hubble a furnizat dovezi care
atestă că Sirius B este o stea pitică albă, adică într-adevăr unul dintre
cele mai grele corpuri cereşti cunoscute: 1cm3 din materia sa cântăreşte
50 de tone ! De unde au ştiut însă toate aceste lucruri dogonii de acum
2000 ani ?
Conform concepţiei oficiale toate aceste date atât de precise provin de
la comunităţi umane aflate în stadiul uneltelor rudimentare şi al unei
culturi destul de primitive, care doar observau alternanţa anotimpurilor
pentru a determina perioadele favorabile agriculturii. Totuşi, de aici şi
până la alcătuirea unui calendar în funcţie de răsăritul stelei Sirius –
cum este cazul tribului Dogon- este un drum prea lung pentru a putea fi
parcurs doar prin preocuparea de a obţine recolte mai bune…
Picturi rupestre antice
3. Indicii Metalurgice şi radioactive Cum am putea să ne
explicăm următoarele descoperiri relativ recente atribuindu-le aşa-
zişilor noştri strămoşi primitivi ?
- În curtea unui templu din Delhi (India) se găseşte un pilon
de fier înalt de 7,5 m, cântărind 6 tone şi având o vechime
de câteva mii de ani. Stâlpul lui Asoka –aşa cum este el
denumit- nu a ruginit niciodată şi se menţine intact pentru că
aliajul de fier din care este realizat are o compoziţie extrem
de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de
poluarea acidă…
- În Peru au fost descoperite vechi podoabe din platină, metal
ce nu poate fi însă prelucrat la o temperatură mai mică de
1800 0C…
- În anul 1968, conform revistei Life Shandiar, în Irak (fostul
Sumer) s-a descoperit un schelet de copil cu o vechime de
cca 45 de mii de ani care prezenta indicii clare de iradiere
radioactivă cu izotopi de plumb şi cobalt…
- În Liban au fost descoperite tektite vechi de mii de ani ce
emiteau încă izotopi radioactivi de aluminiu, iar în
Australia, Franţa, India, Chile şi Africa de Sud au fost
descoperite tektite antice bogate în beriliu. În deşertul Sin,
situat la frontiera dintre India şi Pakistan, la sfârşitul anilor
1940 când arheologii britanici, indieni şi pakistanezi au
început excavaţiile în străvechile oraşe Mohenjo-Daro,
Harrapa şi Kot-Diji ei au descoperit de asemenea roci
vitrificate pe o arie de aproximativ 45 de metri. Tektitele
sunt roci topite (vitrificate) la temperaturi extrem de înalte,
ce ajung să fie asemănătoare sticlei. Analizele au demonstrat
că ele au suferit cu mii de ani în urmă puternice
bombardamente atomice la temperaturi de 5-6000 grade
Celsius…
4. Picturi rupestre şi statuete
- Picturile rupestre din paleoliticul superior (perioadă ce a
început acum 40 de mii de ani) şi apoi din neolitic,
descoperite pe toate continentele, conţin reprezentări ale unor
fiinţe umanoide îmbrăcate în haine groase şi purtând căşti cu
antene. Există astfel de reprezentări în peşterile din Italia, din
SUA (de ex în canionul Saber din Utah), din Kimberly-
Istorie
p. 10 Lohanul nr. 21, martie 2012
Australia, sau din Algeria, Franţa, Nepal şi în multe alte ţări.
În Guatemala a fost descoperită o sculptură ce seamănă
foarte mult, în detaliu, cu un astronaut modern. Are o cască
pe cap, tuburi în dreptul gurii şi alte dispozitive sofisticate în
dreptul pieptului . Exemple foto …
- Celebrele statuete “dogu” descoperite în munţii provinciei
japoneze Aomori au o vechime de 7-8 mii de ani. Înfăţişează
personaje îmbrăcate în costume ce au căşti cu vizoare
rotunde şi alte dispozitive. Mai mulţi specialişti au afirmat
că aceste statuete nu puteau fi realizate şi finisate cu ajutorul
uneltelor de piatră.
- În aşezarea mayaşă Palenque a fost descoperită în anul 1935
o bizară inscripţie realizată pe piatra funerară (ce are 7 tone)
a celui mai important rege mayaş, pe nume Pacal, piatră pe
care este gravată o reprezentare ce seamănă uimitor de mult
cu un astronaut aşezat într-o cabină spaţială… Personajul
reprezentat are un fel de mască pe nas, iar cu o mână
acţionează un buton. Cu cealaltă mână răsuceşte un
întrerupător. Călcâiul stâng este pe un fel de pedală, iar în
exteriorul capsulei pare să fie reprezentată o flacără specifică
emisiei unui motor foarte puternic.
- Există o multitudine de reprezentări sculpturale care seamănă
atât de mult cu ceea ce cunoaştem despre aparatele de zbor
din ziua de astăzi încât ne vine foarte greu să credem că
acestea ar putea fi doar simple fantezii primitive. Asemenea
exemple ar putea fi miniaturile antice găsite în Columbia,
care au fuselaj, aripi fixe, stabilizatoare laterale şi chiar
ampenaj vertical, care nu se găsesc în natură, dar sunt
caracteristice avioanelor moderne. (foto)
Artefact precolumbian sugerand clar un aparat artificial
de zbor asociat imagistic cu o pasare
5. Alte realizări de excepţie
- În anul 1935 au fost descoperite în munţii Baian Kara Ulla
din Tibet triburile Dropa şi Ham, ai căror membri au uimit
comunitatea ştiinţifică datorită caracteristicilor somatice,
rasiale, genetice şi mai ales prin moştenirea anumitor vestigii
culturale şi tehnologice. Astfel, micuţii oameni de 1,20 m
aveau capacitatea craniană cu 100 cm3 mai mare decât media
rasei homo sapiens. Ei erau în posesia a peste 700 de discuri
de piatră care aveau intense proprietăţi electromagnetice,
având în componenţa lor un bogat conţinut de metale rare.
Aceste discuri au fost atestate la o vechime de peste 12.000
ani şi s-a constatat că ele erau inscripţionate cu o scriere
necunoscută până atunci, dar care a putut fi decodificată după
o studiere intensivă de peste 20 de ani. Informaţiile obţinute
se referă la aterizarea pe planeta noastră a unei civilizaţii
extraterestre ai cărei descendenţi decăzuţi se pare că sunt
chiar actualii membri ai triburilor Dropa şi Ham… Despre
aceste uimitoare descoperiri au fost publicate câteva
informaţii şi în revistele ”Science et Vie”, „Nature” şi
„Science Digest”.
- În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost
descoperită colecţia de hărţi a amiralui Piri Reis, care a fost
comandantul suprem al marinei otomane în secolul 16. Ceea
ce este senzaţional la aceste hărţi este că ele sunt extraordinar
de exacte atât în ceea ce priveşte contururile tuturor
continentelor, cât şi în detaliile topografice din interiorul
acestora. Mai mult, pe aceste hărţi sunt figurate detalii de
cartografiere ale părţii de nord a Antarcticii, care a fost
descoperită de exploratori abia la 300 ani după moartea lui
Piri Reis. Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că
această zonă a Antarcticii se află sub o calotă glaciară veche
de multe mii de ani şi care are chiar şi acum o grosime de
1600 de metri şi care a putut fi penetrată de undele radar abia
în 1958. Datele obţinute au confirmat în totalitate acurateţea
reprezentărilor de pe harta amiralului turc ! În plus,
contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care
iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului.
După obţinerea primelor imagini din satelit, care au fost
realizate de la o înălţime de 80-100km, s-a constatat însă că
aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în
hărţile lui Piri Reis. Ne putem din nou întreba cine a realizat
aceste hărţi, cum şi când…
- La muzeul naţional de Arheologie din Atena există un
mecanism datând din anii 80-60 î.e.n, numit maşinăria de la
Antikythera şi care a fost descoperit în anul 1900 pe fundul
Mării Egee. Acest mecanism se compune dintr-o placă de
bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice pe care sunt
fixate 20 de roţi dinţate interconectate, câteva ace mobile
protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule
matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe
gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un
arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Cadranele
indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi
tuturor planetelor (chiar şi ale lui Pluto, descoperită însă în
civilizaţia „modernă” abia în anul 1930). Din cercetările
realizate s-a putut deduce că acest aparat mai complicat decât
un ceas elveţian actual era destinat nu doar ca sistem de
navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice,
dar chiar şi pentru realizarea unor complexe predicţii
astrologice rezultate din alinierea planetelor ! După ştiinţa
din zilele noastre în acea perioadă de dinaintea erei noastre,
nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu
ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul Soarelui şi
că luna este satelitul său natural…
- În muzeul din Bagdad se mai află încă şi astăzi
surprinzătoare baterii electrice ce funcţionează cu pile
galvanice şi care pot fi folosite pentru iluminare în spaţii
închise, dar care datează de mii de ani ! Aceste dispozitive
sunt reprezentate şi pe pereţii coloanelor din complexul
Dendera din Egipt. Aceasta ar putea fi dealtfel o explicaţie
foarte plauzibilă a faptului că de exemplu nicăieri în
interiorul mormintelor, templelor sau piramidelor egiptene
nu s-au găsit urme de fum...
- În Irak şi Egipt au fost găsite lentile de cristal şlefuite. În
Belize – Honduras precum şi în alte locaţii din America de
Sud au fost găsite extraordinare cranii de cristal ce au fost
realizate cu o uimitoare precizie şi acurateţe dintr-o singură
bucată de cristal, dar care nu prezintă urme de şlefuire, fiind
din acest punct de vedere la nivelul tehnologiei laser
computerizate. Unii cercetători afirmă că aceste cranii
Istorie
p. 11 Lohanul nr. 21, martie 2012
stochează în ele o uriaşă cantitate de informaţii, ce nu a fost
încă accesată.
B. INDICIILE SCRISE ALE TEXTELOR STRĂVECHI
- Foarte des textele străvechi fac referire la civilizaţii avansate ce
au existat cândva demult pe Pământ. De exemplu, în legendele
majorităţii popoarelor se vorbeşte în mod constant de zei care au
venit din cer, i-au învăţat pe oameni agricultura, meşteşugurile,
astronomia, arhitectura, matematica, medicina şi altele şi s-au
întors înapoi în stele. Găsim asemenea afirmaţii în texte antice
din Sumer, Asiria, India, Babilon, Egipt, Nepal, Tibet şi în multe
altele… De asemenea, legendele popoarelor preincaşe spun că
strămoşii lor au fost vizitaţi de zei veniţi din constelaţia
Pleiadelor. Oficial, aceste referiri sunt interpretate ca simple
mituri alegorice, rod al unor imaginaţii înflăcărate, cuprinse de
misticism. Totuşi, aşa cum vom vedea în exemplele următoare,
există multe elemente ce frapează prin corespondenţa lor extrem
de realistă cu aspecte pe care astăzi le putem cu uşurinţă
identifica.
- Un caz ce a devenit celebru este cel al tăbliţelor sumeriene. Ele
au fost descoperite în anul 1840 şi conform interpretărilor
realizate în special de către savantul Zaharia Sitchin, iată cam ce
ne spun ele: zeii din cer (numiţi Anunaki) au coborât pe Pământ
acum aproximativ 350.000 ani în zona actualului Irak. Ei veneau
de pe o planetă numită Nibiru. După un timp au avut nevoie de
nişte lucrători şi au creat atunci omul, fiind ajutaţi de o altă rasă,
venită din sistemul stelar Sirius. Adam a fost primul om creat
prin încrucişarea sângelui pământenilor cu cel al anunakilor. Să
remarcăm faptul că în aceste texte se spune că anunaki aveau o
înălţime de 4-5 metri, iar asemenea schelete au fost într-adevăr
găsite în număr mare pe toată planeta în urma descoperirilor
arheologice care totuşi în această privinţă au rămas până acum
foarte secrete. Aceste lucruri încep însă să fie dezvăluite din ce
în ce mai mult, aşa cum o arată chiar şi acest fragment dintr-o
emisiune difuzată de o televiziune din România. (proiecţie film
Bucegi 5).
- Mai multe texte antice sacre indiene conţin surprinzătoare
povestiri despre vehicule metalice zburătoare (Vimana),
capabile de performanţe extraordinare. Deşi la prima vedere
aceste descrieri ar putea părea simple figuri de stil integrate in
contextul epicii indiene, este greu ca la o privire mai atentă să nu
remarcăm aspecte care par să fie mult mai mult decât atât. În
textul Bhagavad Purana, scris în limba sanscrită şi vechi de
peste 5000 de ani, există o descriere ce arată cum regele Shalva
conducea o vimana zburătoare construită din metal şi care se
deplasa asemenea unui fluture, ceea ce seamănă foarte mult cu
descrierile OZN-urilor observate în zilele noastre. O altă scriere,
Samarangana Sutra Dhara descrie pe larg avantajele şi
dezavantajele diferitelor tipuri de aparate zburătoare (Vimana).
Şi în alte texte sanscrite, precum Mahabharata, Rigveda sau
Ramayana, există referiri despre vimana care măsurau chiar şi
30 de metri. Astfel, se relatează că un asemenea obiect zburător
a produs o rază de lumină care, focalizată pe o ţintă, a
dezintegrat-o.
- Celebra epopee hindusă Mahabharata a cărei vechime este
apreciată la peste 7 mii de ani, conţine povestiri despre imperiul
antic al lui Rama, care se spune că a existat acum peste 12.000
de ani. “Cartea a opta” cuprinde următorul fragment ce descrie
veritabile războaie aeriene, soldate cu distrugerea a oraşe întregi:
“De la bordul unei puternice vimana, aflată la o mare înălţime,
Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetăţii duşmanilor,
apoi un fum strălucitor de zece mii de ori mai luminos decât
soarele s-a ridicat având o incandescenţă insuportabilă”. “Apa
clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţi. Pârjolul
cuprindea arborii care se prăvăleau în şir ca într-o pădure
cuprinsă de flăcări. Cadavrele celor căzuţi se zgârciseră într-atât
din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a
oameni. Niciodată până atunci nu se văzuse şi nu se auzise de o
armă atât de înspăimântătoare.” Nu seamănă oare aceasta cu
descrierea unei explozii atomice ?
- Şi în Biblie există pasaje ieşite din comun în acest sens. De
exemplu este descrisă foarte sugestiv distrugerea oraşelor
Sodoma şi Gomora, într-un mod similar efectelor bombelor
atomice cunoscute astăzi. Aceste oraşe sunt considerate de
arheologi că ar fi fost situate în preajma Mării Moarte. Se pare
că nu întâmplător în prezent zona limitrofă a Mării Moarte este
un vast deşert ce are unele zone cu o radioactivitate surprinzător
de mare (de chiar şi 20 de microroentgeni).
- În apropiere de Marea Moartă, la Qumran, au fost descoperite
începând cu anul 1947 o serie de manuscrise ce au devenit apoi
celebre, care au fost estimate la o vechime de cca 4000 de ani.
Specialiştii au atribuit aceste texte profeţilor biblici Moise,
Abraham, Enoh şi Lameh. Fiind descifrate relativ recent (la
sfârşitul anilor 1960), din fericire aceste texte nu au fost
transformate sau cenzurate (aşa cum s-a petrecut cu Noul
Testament). Tocmai din această cauză, ceea ce este descris în ele
prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea istoriei
omenirii. În unul din aceste texte, numit “Geneza” se specifică:
“Oamenii au venit din cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe
Pământ şi duşi în cer. Oamenii veniţi din cer au rămas mult timp
pe pământ”. Într-un alt text, “Întâia carte a lui Moise”, se
spune: “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt
frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. În vremea aceasta s-au ivit
pe pământ uriaşii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. În
“Cartea lui Enoh” este descrisă sosirea pe Pământ a unui grup de
220 “îngeri veniţi din cer”, care îi învaţă pe oameni agricultura,
metalurgia şi astronomia. Ei s-au căsătorit cu femei de pe
pământ. Enoh relatează în acest text cum el însuşi a fost ridicat
la cer şi a rămas acolo timp de 300 de ani ! Acolo l-a întâlnit pe
conducătorul fiilor lui Dumnezeu, care le-a spus slujitorilor săi
„Învăţaţi-l pe acest tânăr limba noastră, iar apoi învăţaţi-l să
scrie”. Astfel el a început să scrie cărţi. În “Vedenia lui Isaia”
am putea spune că se face referire chiar la efectele relativităţii
timpului. Astfel, descrierea arată că ridicat la cer de către un
înger, Isaia îşi dă seama că zboară “mai iute ca gândul”, iar după
întoarcerea pe pământ întreabă “Pentru ce aşa curând? Numai
două ceasuri am stat cu tine aici.” La care îngerul îi răspunde
“Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani”.
Aceste texte apocrife nu au fost incluse în Biblie deoarece nu sunt
acceptate de linia canonică oficială. Se ştie dealtfel faptul că Biblia
însăşi a fost „periată” destul de amănunţit de către Conciliul de la
Niceea, în anul 318, fiind astfel eliminate toate pasajele pe care acest
grup de clerici a considerat că omul de rând nu trebuie să le mai
cunoască…
Concluzionând acum, am putea spune că istoria omenirii a devenit
prea mult o dogmă pe care aşa-zisa „elită” ce încă se află la conducerea
guvernamentală are interesul să o menţină. Există dovezi mult prea
evidente ale unui trecut îndepărtat complet diferit de acela al unor
strămoşi primitivi faţă de care noi, în prezent, am evoluat într-un mod
liniar şi spectaculos. Trecutul îndepărtat este plin de enigme faţă de
care noi încă nu am răspuns unor întrebări fundamentale : Cine suntem
cu adevărat ? De unde venim ? Şi în consecinţă…Încotro ne
îndreptăm?
Istorie
p. 12 Lohanul nr. 21, martie 2012
Religia dacilor
Prof. Cristi Lazăr – Huşi
Valorificarea sacrului se face pe verticală. Sus şi jos sunt
valori sacre. Cu cât ne ridicăm mai sus cu atât ne încărcăm de
sacralitate. este plină de simboluri şi sacralitate.
m ales aceasta temă deoarece zestrea culturală care ne-a fost
transmisă Geografia mitică a lumii de aici prezintă o bogăţie
de elemente faţă de care lumea de dincolo nu poate suferi o
comparaţie. Toată lumea ştie că Golgota este un munte sacru pentru
creştini, iar pentru greci – Olimpul. În toată lumea există astfel de
munţi sacri; de exemplu: Tabor în Palestina, Himing-björg(muntele
ceresc) la germanii nordici etc. Muntele este prin excelenţă sacru, fiind
reşedinţa firească a zeilor. Muntele cu fruntea în nori emană sacralitate.
Sacră mai poate fi şi o ridicătură oarecare. În anumite locuri, morţii se
îngroapă în necropole comune situate pe gorgane. Morţii şi înălţimea
îşi întăresc reciproc sacralitatea. În anumite situaţii, înălţimea este
folosită şi de cei vii. Conducătorii de trib şi vracii ocupau spaţiul cel
mai înalt când convocau obştea la sfat. Acest obicei este generalizat cu
timpul. Şeful trebuie să stea pe un scaun mai înalt, uneori prevăzut cu
trepte; era un indiciu al puterii lor sacre. A fi sus înseamnă a fi
puternic, a deţine o anumită doză de sacralitate, deci a fi superior
celorlalţi oameni.
Despre muntele sacru al dacilor se vor emite multe păreri în
legătură cu localizarea lui. ,Kogainon muntele sacru, este atestat numai
la Strabon. „Cu toate că la început fu declarat numai preot al zeului
celui mai venerat al lor, mai târziu Zamolxis a sfârşit prin a fi
considerat el însuşi zeu. După ce s-a retras într-un fel de peşteră
inaccesibilă altora, şi-a petrecut acolo o bucată de vreme, întâlnindu-
se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi slujitorii săi. Regele
când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai
înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a
dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după
datină mereu se găsea un astfel de om care ajuta sfetnicul regelui, iar
la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele a fost socotit
sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogainon, la fel ca al râului
care curge pe lângă el.”(M.Eliade,De la Zalmoxis la Genghis-
Han,1995, 66-67). Din textele lui Herodot si Strabon se constată că a
Zamolxis a locuit trei ani într-o locuinţă subpământeană, care a
însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce ne poate duce la
concluzia că acea locuinţă ar fi putut fi un observator astronomic,
construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor si
planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră.
Victor Kernbach consideră că muntele Gugu este muntele sacru al
dacilor. Conform vechilor tradiţii , o însuşire a muntelui sacru trebuia
să fie şi aceea de a se ascunde privirilor. Un asemenea munte este
descris de V.Kernbach: „…acest cel mai înalt pisc al masivului
Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi
soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă,
sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi
orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna
aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde.”(V.
Kernbach,Muntele ascuns al lui Zamolxis,România
pitorească,nr.7,1972). C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu admit că
Kogaionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta
unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul
Alexandru Borza în anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism:
Cogheon, Coghen,Gugu, atât pentru munte, cât si pentru apa care curge
în preajma lui (amintită şi de Strabon) Conform vechilor tradiţii, o
însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor,
dar nu într-o banală ceată, care ar exclude ideea de supranatural. În
cazul muntelui Gugu se produce un fenomen optic de totală refracţie a
luminii în urma unor condiţii meteo specifice. El se datorează
straturilor de aer, cu densităţi diferite, care se unduiesc pe versanţii
estici ai munţilor din zonă, în condiţii de calm atmosferic local.
Fenomenul, de o deosebită complexitate, poate fi explicat prin rolul de
factor determinant ce-l are centrul de frig local, generat de prezenta a
două căldări glaciare în imediata apropiere a vârfului Gugu si a
vârfului Cracul Peşterii, care modifică densitatea stratului de aer si,
implicit, indicele de refracţie. Un alt fenomen asociat acestui centru
este cel de drenare a nebulozităţii (ceaţă, nori) de pe versantul estic al
celor două vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului.
Pe versantul vestic, fenomenul determină precipitaţii, care alimentează
pârâul Izvorul Gugului. In aceste condiţii, mai ales deasupra
versantului răsăritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile
menţionate conferă locului o trăsătură de sacralitate, dar mai ales
versantului estic îi oferă condiţii ce permit observarea cerului.
Conexând cele de mai sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul cã
Zamolxis "întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri..", se pot avansa
următoarele: a)În perioada în care Zamolxis îi învăţa pe fruntaşii ţării,
în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se răcise
considerabil (dovadă studiile de climatologie istorică, pe baza
mişcărilor gheţarului Fernau), rezultând si o nebulozitate accentuată si
de lungă durată, ceea ce ridica probleme în privinţa amplasării unui
observator astronomic. b) Zamolxis a căutat un loc, de unde, în ciuda
condiţiilor neprielnice, să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a
fost găsit, era o locuinţă subpământeană, în fapt o crevasă naturală în
apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un
coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere
unghiulară. c)După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis „a dispărut şi
el din mijlocul tracilor, coborând în adâncimea încăperilor
subpământene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au
bocitca pe un mort. Dar în anul al patrulea el s-a ivit iarăşi dinaintea
tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ceea ce le spunea. Iată ce
istorisesc helenii că ar fi săvârşit el.”(Herodot,Istorii,IV,93-96). Deşi
vreme de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar
în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit o reînviere care să
întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul
autoizolării de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc,
considerat de o deosebită importantă. Locuinţa subpământeană, ca un
observator astronomic si poate ca o construcţie ce permitea urmărirea
astrelor si ziua, pentru că, deşi fântânarii se feresc să o spună, se ştie că
din fundul fântânilor adânci se poate vedea si ziua licărirea stelelor,
datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în
mediul dat. În plus, dacă lumina soarelui n-ar estompa în timpul zilei
cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile
zodiacului se perindă una după alta, la o oră si jumătate, deasupra
orizontului. Terenul ales, un amfiteatru cu amplificare naturală,
datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după
reapariţie, se asista la revenirile zeului si de unde acesta îşi făcea
cunoscute învăţăturile si prorocirile pe baza observaţiilor astronomice.
De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale
istoricilor în legătură cu zona sacră sau muntele sacru, în mai tot lanţul
Carpaţilor, cum ar fi Vârful Omul (N. Densuşianu,Dacia preistorică).
Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfânt
- s-au ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să
fie, neapărat, un munte ascuns, aşa cum pretind vechile tradiţii.
Majoritatea istoricilor susţin ideea că muntele sacu al dacilor este
Dealul Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu
complexul său de sanctuare.
Cunoştinţele astronomice erau extrem de avansate pentru acea
epocă, iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric al goţilor, atrage atenţia că
geto-dacii, în timpul regelui Burebista si a marelui preot Deceneu,
cunoşteau "teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creşte
si scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura
globului pământesc, sub ce nume si sub ce semne cele trei sute si
patruzeci si sase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la
apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare,
rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc sã atingă
regiunea orientală si sunt duse înapoi în regiunea occidentalã".
Amplasarea observatorului astronomic din Gugu, semnalat pentru
A
Istorie
p. 13 Lohanul nr. 21, martie 2012
prima dată de Alexandru Borza (Sanctuarul Dacilor,Publicaţiile
Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, 1942), permite observarea
cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe directa de la NE la S. În
situaţia dată, în perioada solstiţiului de iarnă se putea observa
Constelaţia Gemenii, care prin orbita ei culminează deasupra
orizontului de sud. Cerul nocturn din solstiţiul de vară permitea
observarea culminaţiei Constelaţiei Săgetătorului, tot deasupra
orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasă dintre toate
constelaţiile zodiacului. Între orbitele celor două constelaţii, se înscriu
orbitele celorlalte constelaţii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu
observatorul astronomic îşi primeşte astfel încă o legitimitate. Trebuie
subliniat că la o încercare, astăzi, de a se reconstitui cerul observat de
Zamolxis, ar apărea probleme majore, datorită procesiei echinocţiilor
în timpul celor peste 2.500 de ani trecuţi, în care punctul vernal si
semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de grade
faţă de constelaţiile zodiacale. În ce priveşte observatorul, acesta este o
crevasă amenajată în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime
10m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16'
54'' latitudine nordică si 22 42' 44'' longitudine estică, altitudinea fiind
de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat
dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc si astăzi stânele,
care acum două milenii si jumătate asigurau probabil pe cel de la
observator. Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste,
dinspre Depresiunea Haţeg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul
secundar al vârfului Gugu - Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de
granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dizlocate si
prăvălite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toată
inaccesibilitatea muntelui si duritatea rocilor, peştera sugerează o
muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică.
Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat
calcule si eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie - o credinţă
intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale si materiale la un înalt
nivel. În afară de acel confort astronomic necesar, locul trebuia să mai
conţină unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi triunghiul
dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de
triangulaţie pentru măsurători cereşti.
Herodot ne-a lăsat cele mai detaliate informaţii despre religia
dacilor: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu
mor, ci că cel ce piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care
unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi
întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la
Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.”(Ovidiu
Drimba,Istoria culturii şi civilizaţiei,vol.I, 1985, 800-801)
Cavalerul trac
Vitejia era socotită la acest popor o virtute. În acest context a
fost necesară existenţa unui cult al eroilor. Unul dintre eroii traci este
Cavalerul trac. El este pus alături
de Zeus. Cavalerul trac sau eroul trac este prezent la Adamclisi.
Denumirea turcească ADAM-CLISI - Biserica Omului ne trimite la
traducerea unei variante a numelui regelui BURE-BISTA, însemnând
Cel mai Mare Om.(cf.albanezul burre barbat, soţ). Cavalerul trac este
un zeu tânăr al tracilor balcanici, fiind reprezentat călare. Grecii îl
identificau cu zeul Heron. Calul reprezintă un simbol al imortalităţii.
Animalul îşi însoţeşte stăpânul în mormânt pentru ca acesta să nu
coboare cu mijolace nedemne de dânsul în împărăţia lui Hades.
Versiunea dacă a Cavalerului trac este Gebeleizis(sau Nebeleizis,
Gebelexis). Armă supremă folosită este fulgerul. În unele reprezentări
apare ca un bărbat chipeş, iar în altele apare în chip de călăreţ, având în
mâna stângă un arc. Poate fi însoţit de un vultur cu un cor care tine în
cioc un peste, iar în iepure. Zeul acesta este stăpânul Cerului , fiind
patronul aristocraţiei militare. Zeul Gebeleizis mai este cunoscut şi sub
numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis. Zeul mai apare şi în
ipostaza unui călăreţ care e însoţit de un câine. Acesta poartă o lance pe
care o aruncă din fuga calului asupra unui porc mistreţ. Când nu este în
ipostaza de vânător, el are trăsăturile unui călăreţ paşnic care poartă
într-o mână o torţă ori un corn al abundenţei. Apare în mărturiile
epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu
(jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la
Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti - Herăstrău şi Surcea
(jud. Constanta) În lumea antică îl mai întâlnim la la macedoneni -
călăreţul macedonean. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a
pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de
către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau
zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn
era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu
părul şi barba din flăcări, iar ochii lui erau ca doi sori. Gebeleizis, sau
cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau
Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept - Sfântul Gheorghe.
Amintindu-ne de Dionysos Bassaros, Clement din Alexandria
ne vorbeşte de doctrinele întunericului, despre şarpele ce intră în sân,
ca mijoc de iniţiere. Şarpele e un adversar al lui Dumnezeu, fiind un
duh al răului. Şarpele îl reprezintă şi pe Lucifer, îngerul decăzut.
Dragonul – lup de pe steagul dacilor ne poate duce cu gândul la aceste
credinţe. În limba latină bassaris înseamnă bacantă. Bassareus era un
alt nume al zeului Bachus(Anca Balaci,Mic dicţionar mitologic greco-
latin,1966,78). N. Densuşianu consideră că Baku provine din gr.
Bacchus şi este numele tracic al lui Dionysus. Egiptenii îl numeau
Osiris. În papirusurile egiptene, Baku este un titlu a lui Osiris.
În jurul acestui steag se adunau dacii în vreme de război.
Steagurile erau de două feluri: sub formă de drapel sau sub formă de
stidard, numit şi dracones. Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu
gura deschisă.Gâtul balaurului era fixat într-o prăjină. Sub acţiunea
curenţilor de aer se auzea un şuierat puternic. Acest şuierat are efectul
de a îmbărbăta proprii oşteni şi de a speria duşmanii. Lupul în
simbolistica dacă are o interpretare aparte. Lupul este sinonim cu
sălbăticia, dârzenia dar şi nesupunerea, fiind un simbol al luminii.
Acest măreţ animal este considerat a fi un simbol totemic colectiv,
fiind protectorul gintei. Strămoşii noştri respectă cu sfinţenie imaginea
mitică a Lupului Alb. Cân cetatea Sarmisegetuza a fost asediată de
romani, acesta i-a salvat pe daci. Exista similitudini între legenda lui
Apollo şi legenda Lupului Alb. Apollo îşi avea templul pe insula
Alba(Leuke), pe malul Mării Negre(actuala insulă a şerpilor). Apollo
se retrăgea în fiecare toamnă în misterioasa ţară a hiperboreenilor. Ţara
aceasta era condusă de Boreas, care mai era numit şi Lycantropul.
Puterea mistica a lupului a fost contracarată în timpul creştinismului
primitiv prin atribuirea statutului de păstor al lupilor, Sfântului Petru.
Filipii sunt alte zeităti despre care se ştie că sunt patroni ai lupilor. Se
consideră că filipii ar fi, probabil, urmaşii lui Lupercus – o divinitate
antică italiană. Populaţiile de păstori îl venerau pentru că îi proteja
împotriva lupilor, fiind şi un promotor al fertilităţii la oi. Lupercus mai
era numit şi Inuus sau Ephialtes. În peştera Lupercal au fost crescuţi de
un lup, conform tradiţiei, Romulus şi Remus. În tradiţia românească
există Filipi de Iarnă şi Filipi de Toamnă. Perioada cuprinsă între
aceste sărbători este perioada de împerechere a lupilor. În Bucovia
există un adevărat ritual în momentul sarbătoririi Filipilor. Femeile
lipesc gura sobei cu lut, ca să lege gura lupilor. Singurul lucru care se
poate face în acele zile este spălarea rufelor cu apă clocotită pentru a
opări gura lupului. Coada stindardului este de şarpe. În tradiţia
românească ş-a încetăţenit ideea că nu trebuie să omorâm un şarpe de
câmp deoarece se transformă în balaur. Şarpele de casa se bucură şi de
o mai mare preţuire. Se consideră că el este o fiinţă benefică,
Istorie
p. 14 Lohanul nr. 21, martie 2012
prietenoasă, un trimis al divinităţii. Se mai spune că acea casă în
apropierea căruia trăieşte şarpele de casă este ferită de farmece, iar
dacă şarpele pleacă este un semn de boala, de risipire a familiei sau de
pierderea norocului. Perceperea acestui animal este diferită în cultura
română faţă de alte culturi. În tradiţia românească şarpele nu este văzut
niciodată ca o fiinţă mitologică chtoniană(care tine de duhurile
subpământene), ci este văzut ca un trimis al cerului. Astrologic, şarpele
este Dragonul, constelaţia în jurul cărei se învârte Polul Nord în decurs
de circa 25000 de ani. În scrierile hinduse Kundalini este energia
primordială absolută, care dă naştere fiecărui lucru din universul
cunoscut. Potrivit descrierii antice, Kundalini este încolăcită asemenea
unui şarpe în adormire. Un alt simbol pentru Kundalini în cultura
universală este şi şarpele lui Mercur, simbol alchimist al metamorfozei
interioare. La evrei, şarpele devine Leviathanul . Conform legendei
acesta este un monstru marin de dimensiuni imense care suflă foc.
Pielea acestuia este ca o cămaşă de zale dublă, iar sabiile şi harpoanele
nu aveau efect asupra lui. Pentru satanişti, leviathanul este un simbol.
În mitologia nordică descoperim un alt şarpe uriaş. Jormungand este
numit şi Şarpele Midgard-ului. Apare sub înfăţişarea unui şarpe gigant.
Odin va fi cel care va arunca şarpele în mare, iar Thor îl va omorî.
Dacii credeau că sunt nemuritori şi de aceea ei dispreţuiau
moartea şi se aruncau cu mult curaj în luptă, fiind convinşi că se vor
duce spre o lume mai bună şi mai frumoasă. După cum putem observa
ideea reînvierii exista la dacii încă înainte de apariţia creştinismului.
Lucian Blaga consideră că Zamolxis este doar o divinitate supremă.
Pornind de la credinţele populare româneşti, acesta emite ipoteza că
dacii credeau în nemurirea trupului şi nu al sufletului. Moartea
simbolică şi cea reală se înlocuiesc adesea reciproc. Sacrificiile umane
în cadrul ritualurilor agrare sunt o formă nouă a jertfei. „ Moartea
rituală – simbolică şi chiar reală devine o modalitate de a depăşi un
nivel ontologic obişnuit, profan, şi de a se integra unuia superior,
sacru. De la cultul morţilor se trece la un cult al morţii, la o
valorificare a morţii ca atare. Însă nu orice moarte aduce promovare pe
un nivel ontologic superior, ci numai cea rituală, care implică violenţa;
moartea firească bună, nu suportă o atare valorificare.”(Pompiliu
Caroian, Geneza sacrului,967, 111) Populaţiilor agricole nu le este
specifică aprecierea sacrificiului ca modalitate de integrare în sacru.
Această apreciere se întâlneşte din neolitic iar pe teritoriul românesc
datează tot din această perioadă. Dacă vom privi Mioriţa din aceasţă
perspectivă descoperim o altă filosofie a vieţii. Ciobanul mioritic nu va
mai fi caracterizar din prisma filosofiei resemnării. Moartea va
reprezenta pentru el o trecere la un nivel ontologic superior. În aceste
circumstanţe nu mai vorbim despre o crimă ci de moarte rituală la care
participă întregul cosmos. Dar, nu putem cădea în panta cealaltă în care
să vedem în Mioriţa o apologie a morţii.
Unul dintre cele mai cunoscute sacrificii dacice este descris de
Herodot şi constă în aruncarea unui războinic în suliţe: „câţiva dintre
ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii
apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă
de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârful
suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că
zeul le este binevoitor; dacă nu moare atunci îl învinuiesc pe sol,
hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă”(Ovidiu
Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei,vol.I, 1985, 801) Istoricul Dan
Oltean consideră că sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut în
cinstea lui Zamolxis, ci instaurat de acesta. Sacrificiul este închinat
zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se
regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru
Cronos, Tales şi Heracles – zeul cerului, zeul pământului, zeul
războiului. Istoricul menţionează că acest sacrificiu trebuie repetat o
dată la 5 ani, conform izvoarelor antice.
Vasile Pârvan este un apărător fervent al ideii care prezintă pe daci
diferiţi de alte neamuri ale antichităţii prin faptul că sunt monoteişti.
Această idee a fost adoptată rapid, fără discernământ, care îi considerau
pe geto-daci „creştini înainte de apariţia creştinismului”. Pornind de la
această ipoteză putem sa ne întrebăm în mod retoric: geto-dacii au fost
politeişti sau monoteişti? Daicoviciu a arătat că Pârvan a interpretat în
mod eronat cuvintele lui Herodot. „Istoricul antic nu spune că
Gebeleizis era un alt nume al lui Zamolxis, ci că unii dintre geţi îşi
închipuie viaţa de dincolo de mormânt pe lângă Zamolxis, alţii…pe
lângă Gebeleizis.”(H.Daicoviciu, Dacii,1972,127) Polemica lingvistică
pe tema traducerii unui text antic se poate prelungi la nesfârşit.
Majoritatea cântecelor populare – observă Lucian Blaga – încep cu
expresia: frunză verde. Lucian Blaga vede în această expresie o
reminescenţă a unei vechi mitologii: „Noi vedem în această frunză
verde ceva mai mult, adică ecoul preistoriei. Întrezărim în dosul
cuvintelor un verde arhaic, de mitologie şi magie a pădurii şi a
zeităţilor vegetale, care ocrotesc viată şi mai ales sunt dătătoare de
viaţă”.(Iosif Constantin Drăgan, Noi,Tracii ,1972,94)
Vechea religie a Daciei a fost la început celestă sau uranică iar
mai târziu această religie apare în forme saturnice. Istoricul Mnaseas
din Patrae, socotit a fi un elev a lui Eratostene, spune că geţii îl adorau
pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis. În literatura latină şi în cea
greacă marea nordica era numită şi Marea lui Saturn.
Controversele asupra naturii de om sau zeu a lui Zamolxis au
început o dată cu primele ştiri despre el. S-a încercat de-a lungul
timpului să se facă diferite clasificări ale zeilor. Zamolxis poate fi
considerat un zeu mesianic alături de: Hung-ti din China şi
Quetzalcoatl de la azteci. Există o similitudine între aceşti zei.
„Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-
mox-is în limba Dacilor nu înseamnă altceva decât Zeul-moş. Finalul is
reprezintă aici …De fapt limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter
proto-latin…”(N.Densuşianu, Dacia preistorică, 2002,213)
Religia dacilor este politeistă la fel ca toate religiile
popoarelor indo-europene. Descoperirile arheologice demonstrează clar
politeismul geto-dacilor. Putem aminti sanctuarele de la Costeşti şi
Sarmisegetuza. În statul condus de Burebista, religia politeistă
constituia o mare forţă. După moartea lui Burebista, marele preot
Deceneu a fost investit cu puteri aproape regeşti, ocupând tronul
statului dac. „Marele preot era seful religiei dacice; el dispunea, fără
îndoială, de bineînchegata organizaţie preotească care deservea cultele
diferitilor zei în sanctuarele descoperite în aşezările dacice. Prea puţine
ştiri avem, din păcate, despre aceşti preoţi. Numai Strabo şi Iosephus
Flavius ne-au păstrat amintirea unei tagme de anahoreţi(călugări)
celibatari, vegetarieni şi abstinenţi.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,129). În
Dacia este adorat un zeu al războiului asemănător lui Ares. Se
presupune că însuşi numele Ares ar fi de origine dacă. „Vergetius
afirmă că dacii, moesii şi tracii au fost întotdeauna aşa de războinici
încât legendele spun ca zeul Marte s-a născut în ţara
lor.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,127)
N. Densuşianu ne spune că grecii, romanii, scandinavii şi
egiptenii au preluat zeităţilor vechilor pelsagi. Bendis nu este decât
Artemis(Rosioara)/Diana/Iana Sanziana/Ileana Cosânziana, Luna, sora
Soarelui din mitologia româneasca. Împreuna sunt Gemenii Divini,
copii Cerului si a Pamantului, Uranus si ca Gaeea. Asa cum mitologia
greaca spune despre Apollo(Soarele) ca este născut in Hiperborea, iar
la sfârşitul unui ciclu se întoarce in patria sa de pe Istru(Dunarea),
rezulta ca si sora sa geamănă, Artemis este nascută in Nordul Dunării.
Zeiţa Bendis
Bendis ar putea reprezenta o replică feminină a lui Gebeleizis .
Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub
chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi
cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i
încadrează faţa. În basmul popular apare cu aceleaşi atribute Ileana
Cosânzeana. Să fie oare vreo legătură între zeiţa Bendis şi Ileana
Istorie
p. 15 Lohanul nr. 21, martie 2012
Cosânzeana? Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind
Zeiţa Lunii, pădurilor şi farmecelor. Herodot ne spune că era foarte
adorată de femeile trace, acestea îi primiseră cultul de la popoarele
aşezate la miază-noapte, probabil de la daci. Descoperirea unui cap de
bronz al zeiţei Diana la Costeşti ne duce cu gândul la existenţa unui
cult analog la daci. „ În sanctuarul vechi de la Sarmisegetuza săpăturile
au scos la iveală un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru şi 1,5
cm în grosime) care imită reversul unui denar roman republican, emis
de Tiberius Claudius Nero în anul 80 î.Hr.; imaginea reprezentată e
aceea a bustului Dianei cu tolba de săgeţi pe umăr. În sfârşit, la Piatra
Roşie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meşterii locali
şi reprezentând tot o divinitate feminină. Înalt de 14,7 cm şi lat de 13
cm(dimensiunile actuale), bustul are înfăţişarea unei măşti, spatele
fiind deschis şi gol. Braţul stâng, îndoit de la cot în sus, îi lipseşte
mâna; braţul drept, probabil ridicat şi el, e rupt cu totul. Locul ochilor e
indicat de două găuri rotunde sub nişte arcade adânci; în aceste găuri
fuseseră ochii de sticlă sau de pastă colorată. Pe marginea inferioară a
bustului, la mijloc, se află o toartă pentru fixarea bustului pe perete sau
pe lemn. Două tortiţe se găseau(azi una e ruptă) de o parte şi alta a
capului. Partea de jos a pieptului cu sânii proeminenţi e acoperită cu un
fel de tunică. Pe cap zeiţa are un văl legat în cruci, despărţit prin două
brazde destul de adânci; pe margini, două linii adâncite merg paralel cu
brazdele. Deasupra frunţii se află un acoperământ triunghiular,
mărginit şi el de două linii adâncite.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,133-
134).
Informaţii despre ritualurile de înmormântare ne sunt furnizate
de arheologie. Se practica inhumaţia sau incineraţia. La începutul
epocii hallstattiene ritul predominant era cel al inhumaţiei. Deasupra
mortului se ridica o movilă înaltă de pământ numită tumul. Mortul era
îngropat alături de uneltele, bijuteriile şi armele de care se slujise toata
viata. În puţine cazuri mortul era îngropat fără a avea alături de el
obiecte. Acest obicei de a îngropa pe cineva cu obiecte trebuincioase
este legat de credinţa în viaţa de după moarte. Spre sfârşitul primei
vârste a fierului, dacii trec la incineraţia morţilor. „Incineraţia e
aproape generală la Murghiol şi Satu Nou: numai câteva morminte din
prima localitate sunt de inhumaţie. La fel, la Zimnicea, mormintele de
inhumaţie din secolele VI-V sunt înlocuite, în veacul al patrulea, cu
morminte de incineraţie.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,34). Se poate
observa o schimbare radicală a ritului în urma evoluţiei religiei dace.
Pentru a explica acest lucru trebuie să analizăm conceptul de nemurire
prin prisma celor două mari divinităţi: Zamolxis şi Gebeleizis.
Nemurirea făgăduită de Zamolxis era completă, făcându-se referire atât
la corp cât şi la suflet. De aici putem înţelege că apare un dublet al
mortului care continuă să trăiască în regatul zeului subpământean. Pe
măsură ce religia uranică se impune, ideea nemuririi trupului dispare.
Cultul lui Gebeleizis se va impune. Inhumaţia se va mai practica încă
la copii. Dacii îsi ardeau mortii, iar cenusa o împrăştiau poate în peşteri
sau în râuri. În tot acest interval de aproape trei secole nu avem nici un
mormânt dacic. Pentru ca sufletul sa fie cat mai uşor si pentru a se
putea ridica spre a străbate distantele cereşti, corpul muritor trebuia ars.
Împărăţia sufletelor nemuritoare, pentru daci, era în cer. O
demonstrează nu numai ritualurile de înmormântare, dar si mărturiile
scriitorilor greci si romani, care începând de la Herodot si pana la Dio
Cassius, continuând cu gotul Iordanes din sec. 6 d.Ch. susţin ca dacii
se credeau nemuritori. Nemurirea dacica, ca si cea germanica sau
scitica era una celesta.
Cuvântul religie vine din limba latină. Religia poate fi definită
ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi
sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau
înţelesului vieţii. În intenţia noastră, scopul lucrării este de a pătrunde
în lumea plină de sacralitate a credinţelor religioase dacice. Am urmărit
să prezint geografic unul din locurile sacre ale geto-dacilor, prezentând
în continuare panteonul geto-dac, sacrificiile şi ritualurile funerare.
Bibliografie: Auge,M,1995,Religie şi antropologie,Ed.Jurnalul literar,Cluj-Napoca; Babu-Buznea,O, 1979,Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti;
Caroian,P,1967,Geneza sacrului,Ed.Ştiinţifică,Buc.;
Densuşianu,N,2002,Dacia preistorică,Ed.Arhetip,Buc.;
Drăgan,I.C.,1976,Noi,Tracii,Ed.Scrisul românesc,Craiova;
Drimba,O,1985,Istoria culturii şi civilizaţiei,Editura ştiinţifică şi enciclopedică
Bucureşti;
Eliade,M, 1991-1992,Istoria credinţelor şi ideilor
religioase,vol.I,II,Ed.Ştiinţifică,Buc.;
1995,De la Zalmoxis la Genghis-Han,Ed.Humanitas,Buc.; Kernbach,V,
1972 Muntele ascuns al lui Zamolxis,România pitorească,nr.7;
1978,Miturile esenţiale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti; Merlan,V,2006,Misterul zeiţelor de la Isaiia,Ed.Lumen,Iaşi;
Pagini web:
http://civilizatiadaca.dap.ro/Zamolxis.htm http://www.dacii.info/2011/04/26/secretele-muntelui-gugu/
http://freebird.ro/2010/08/05/arta-geto-dacica/
http://www.ziarultimpul.ro/reportaj/2011/09/o-provocare-a-istoriei-monumentul-de-la- adamclisi/
http://enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/dracones.htm
Activitatea Mitropoliei Basarabiei în acte şi
documente inedite din perioada interbelică (I)
Prof. Ştefan Plugaru - Huşi
Viaţa ecleziastică desfăşurată de Mitropolia Basarabiei,
pendinte de Patriarhia Română, în spaţiul dintre Prut şi
Nistru - cuprins în perioada interbelică în hotarele fireşti
ale României Mari, nu poate să nu trezească interesul
cercetătorilor şi a celor pasionaţi de trecutul acestei părţi de
teritoriu românesc, de la a cărui răpire din trupul
Moldovei istorice de către Imperiul ţarist se împlinesc anul
acesta 200 de ani.
n materialul de faţă, cât şi în cele care vor urma, prezentăm -
pentru început - o serie de dări de seamă ale protopopilor
care diriguiau cercurie parohiale aflate pe cuprinsul
Basarabiei, situaţii statistice care reflectă implicarea acestora şi
a preoţilor din parohii în păstorirea în spirit creştin ortodox şi
românesc a enoriaşilor aflaţi în cuprinsul acestora, ridicarea şi
reparaţia de biserici, distruse mai apoi în vremea ocupaţiei
bolşevice sau transformate în depozite, grajduri pentru animale,
ospicii de alienaţi mintal. Cele care au supravieţuit prigoanei
ateiste au fost preluate după disoluţia URSS de către nou creata
şi intitulata Mitropolie a Moldovei, subordonată Patriarhiei
Moscovei, deşi aceste lăcaşuri de cult au fost ridicate prin
eforturile Mitropoliei Basarabiei, contribuţia financiară a acestei
instituţii fiind însemnată, după cum rezultă din documente.
Deşi zidite cu bani româneşti, aceste lăcaşuri de cult sunt
folosite astăzi de preoţii Mitropoliei Moldovei, unii cu trecut
dubios şi - conform unor dezvăluiri de presă - activitate intensă
în cadrul serviciilor secrete sovietice, spre a oficia slujbe
religioase în limba rusă şi o falsă limbă moldovenească,
negându-se dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei
asupra acestor biserici, lăcaşuri mănăstireşti, alte proprietăţi
imobiliare şi funciare, căreia îi aparţin de drept.
România
Protopopia Cercului I Judeţul Tighina
1938 luna martie ziua 15 No. 898
Î
Istorie
p. 16 Lohanul nr. 21, martie 2012
Oficiul Tighina
Onor Consiliul Eparhial Chişinău
După uzul anilor precedenţi şi în anul în curs socotim de datorie
a informa Autoritatea Eparhială de felul cum a decurs viaţa
economico- gospodărească în parohiile cercului ce conducem.
Dacă cu drept cuvânt latura spirituală din activitatea clerului,
trebuie să constituie principala şi permanenta preocupare, apoi n
u mai puţin este adevărat că şi latura economică îşi are rostul ei
indiscutabilă. Un locaş sfânt, frumos, înzestrat şi bine îngrijit, o
casă parohială bine întreţinută, un cimitir îngrădit şi curat etc.,
înfăţişează atât starea spiritelor, ce domneşte în parohia
respectivă şi dragostea credincioşilor faţă de edificiile lor
bisericeşti, cât şi mai ales sârguinţa şi munca clericilor
conducători. S’a observat că acolo unde preotul şi cântăreţul au
ştiut să sădească în conştiinţa păstoriţilor sâmburele unei
adevărate vieţi creştineşti, trezind în sufletele lor spiritul de
obligaţie faţă de cele religioase, acolo bisericile sunt reparate,
altele în curs de construcţie, venitul bisericilor majorat, diferite
donaţii şi jertfe curgând din partea credincioşilor, spre o bună
împodobire a lăcaşurilor de închinăciune.
Socotind că starea gospodăriei parohiale reprezintă un adevărat
certificat, văzut de toţi, conţinând adeverirea hărniciei şi
devotamentului clerului respectiv pentru problemele bisericeşti,
ani de-a rândul am îndemnat pe preoţii parohi din cerc, să-şi
îndeplinească în modul cel mai conştiincios îndatoririle lor
directe, privitoare la buna stare a clădirilor bisericeşti. Servindu-
le ca pildă prin lucrările personale ce am putut realiza, avem
satisfacţia să constatăm că în ultimii ani, până la data de 31
Decembrie 1937, în cerc s’au reparat 22 de biserici, în curs de
construcţie se află 6 biserici, în reconstrucţie 2, în primăvara
anului 6, se va pune temelia încă a două biserici noui.
Case parohiale s’au construit 2, s’au cumpărat 2 şi s-au reparat
12case, celorlalte li s’au făcut reparaţii mai mici din fondurile
bisericeşti.
Izvoarele băneşti pentru înfăptuirea acestor lucrări au fost
condici de milă, donaţii benevole ale parohienilor, dela
Arhieipiscopie, dela Prefectura judeţului, dela Primăria or.
Tighina, primării rurale etc., apoi anumite sume au fost eliberate
din fondurile Comitetului de construcţie al cercului.
Aceasta, în sumar, ar fi bilanţul activităţioi clerului din cerc,
desfăşurate în sensul economic, în vremea din urmă. În anul
1937, pe teren economic s’a lucrat cu aceiaşi insistenţă şi zel, şi
cu aceleaşi rezultate pozitive, despre cari ţinem să vorbim în
corpul acestei dări de seamă.
În cuprinsul acestui cerc se află 38 de parohii, fiecare parohie
având câte un locaş de închinăciune în afară de parohia
Chiţcani, acre este situată chiar în preajma mănăstirei Noul
Neamţ, parohienii folosindu-se de bisericile acestei sfinte
mănăstiri.
Este de menţionat că clerul parohiei Chiţcani nu activează deloc
în sensul construirei cel puţin a unei case de rugăciuni, în care
ar putea să oficieze trebuinţele religioase. Cununiile şi astăzi se
săvârşesc în localul unei din şcoli primare, iar botzezurile
oficiindu-se în casa păr.paroh. Am insistat de mai multe ori,
rugând clerul să-şi ia iniţiativa realizării acestei mari necesităţi,
fără însă a ajunge la un rezultat pozitiv. Despre starea lucrurilor
din parohia Chiţcani am raportat în toate dările de seamă anuale.
Toate bisericile din cercul nostru au câte un singur altar,
excepţie făce Catedrala, care are trei altare.
În or. Tighina există şi o biserică foarte frumoasă, zisă a
Garnizoanei – în ea aparţinând Ministerului Apărării Naţionale,
este situată în cadrul parohiei Catedralei şi deservită de către
păr. Petru Căisan, parohul bisericii din sub. Proteagailovca.
În cetatea or. Tighina se mai află o biserică, care a ars din cauză
necunoscută, încă din anul 1935. Regretăm foarte mult şi
minunatele clopote ale acestei biserici au fost donate de
Autorităţile militare unor biserici din Ţară, prin intervenţia d-lui
profesor Nicolae Iorga, astfel respingându-ni-se cererile repetate
ale noastre pentru a ni se elibera acele clopote pentru biserica
catedrală. Am nădăjduit că Autorităţile în drept, luând în seamă
motivarea noastră cum că clopotniţa împreună cu clopotele
catedralei au suferit în timpul bombardamentului ce a avut loc
între armata noastră şi bandele bolşevizate, vor satisface
rugămintea noastră justă, cu regret însă am fost informaţi de
Comandamentrul Regimentului din Cetate, că clopotele deja
sunt ridicate şi transportate la destinaţie.
O catapeteasmă de mare preţ, deasemeni proprietatea
garnizoanei, după multe intervenţii, a fost eliberată parohiei
Coşcalia din acest judeţ.
Toate bisericile cercului sunt zidite din piatră; excepţie fac
bisericile din comunele: Popeasca, Hagimus, Tanatari, Creţoaia
şi Ţănţăreni. În această din urmă parohie clădirea bisericii este
într’o stare atât de mizerabilă, încât noi personal am luat
iniţiativa de a ridica, în timpul cel mai scurt posibil, un nou
sfânt lăcaş, în acest scop aducând personal consiliului parohial
respectiv, suma de lei 20.000 ridicată dela Prefectura judeţului.
Ne bucurăm că chiar în toamna acestui 1937 am putut asista
împreună cu păr. Referent al Secţiei Culturale, la punerea petrei
fundamentale a bisericii noui. Fundamentul deja este
complectamente zidit, celelalte lucrări de zidărie vor continua în
primăvara anului curent.
În căt. Botnăreşti, pendinte de parohia Cobuşca Nouă, clădirea
bisericii noui este terminată în ciornă. La 14 octombrie 1937 am
luat parte la sfinţirea şi ridicarea crucilor, împreună cu clerul din
subcentrul pastoral respectiv. Lucrările executate până în
prezent sunt de calitate bună, asemenea şi materialul
întrebuinţat. Sumele adunate şi cheltuite sunt menţionate în
tabloul anexat.
În căt. Floreşti, pendinte de parohia Cobusca Veche, clădirea
noui biserici este ridicată până la carnizul de sub acoperiş.
Lucrările de asemenea sunt executate în bune condiţiuni,
materialul utilizat fiind de calitate superioară. Zidăria avansează
greu din lipsă de mijloace – locuitorii din Floreşti fiind prea
puţini la număr, nu au posibilitatea să facă faţă cheltuielilor
mari ce li se impun. În cursul anului 1937, din această pricină
lucrările au stagnat.
În parohia Geamăna construcţia a ajuns la carnizul principal. În
anul 1937 lucrările n’au înaintat din lipsă de mijloace, apoi şi
din cauza acţiunii anemice a clerului şi Consiliului parohial.
Până în an. 1937 lucrările s’au executat de antreprenorul
Lavrov, autorizat de Onor Consiliul Eparhial.
În căt. Marianca, pendinte de parohia Feşteliţa, se află în curs de
construcţie o nouă bisrică. Până în prezent pereţii au fost ridicaţi
la 4 metri înălţime. În anul 1937 s’a cheltuit cu zidăria pereţilor
suma de lei 98.000.
În parohia Popeasca construcţia bisericii, referitor la zidărie, a
luat sfârşit. Acum clerul împreună cu Consiliul parohial sunt
preocupaţi de adunarea fondurilor spre a pune acoperiş pe
corpul bisericii şi clopotniţei. În cursul anului 1937 s’a cheltuit
suma de lei 50.000 numerar plus prestaţia din partea
locuitorilor.
Reconstrucţii de biserici se fac în parohiile Sf. Apostoli –
Tighina şi Feşteliţa. În prima parohie reconstrucţia în ciornă
Istorie
p. 17 Lohanul nr. 21, martie 2012
este efectuată, cheltuindu-se în anul 1937 suma de lei 240.000;
în cea de a doua parohie de asemenea clopotniţa este gata în
ciornă, cheltuindu-se în acelaş suma de lei 143.000.
După rapoartele păr. parohi, se poate constata că lucrările
tehnice, precum şi supravegherea şi aprecierea materialelor
întrebuinţate, au fost încredinţate d-lui inginer judeţean, N.
Cutovoi, care şi-a îndeplinit angajamentele luate în modul cel
mai conştiincios.
Ţinem de datorie să menţionăm, că un fel de reconstrucţie a
bisericii a avut loc în parohia Cobusca Veche. După o reparaţie
serioasă ce s’a făcut acestei biserici în anul 1935, ea din
neglijenţa servitorului bătrân, a luat foc în anul 1936. În acest
an şi în 1937 s’au executat toate lucrările în legătură cu punerea
noului acoperiş, tencuelei, picturei şi altor lucrări mai mici,
cheltuindu-se în total 211.580. Natura fondurilor este arătată în
tabloul anexat. Solemnitatea sfinţirei s’a efectuat cu mare fast în
prezenţa păr. Consilier Referent Cultural, a noastră şi a clerului
din împrejurime, în ziua de 7 Noembrie 1937.
Reparaţii de biserici s’au făcut în următoarele parohii: în
Catedrala or. Tighina s’a repictat centrul bisericii, cheltuindu-se
suma de lei 50.000; s’au făcut şi alte lucrări mai puţin
însemnate pentru suma de lei 13.167. Lucrările de repictare au
fost executate de pictorul P. Piscariov cu aprobarea Consiliului
Eparhial.
În parohia Bulboaca s’a început o reparaţie fundamentală,
deocamdată schimbându-se lemnul putred de pe clopotniţă şi
acoperind-o cu fier zincat, în total s’a cheltuit 38.000, celelalte
lucrări prevăzute se vor executa în anul 1938.
În parohia Căuşănii Noui s’a terminat reparaţia exteriorului
bisericii, începută în anul 1936. S’a cheltuit lei 14.198.
Reparaţia bisericii din parohia Cobusca Nouă a fost executată
bine în exterior. S’a cheltuit suma de lei 32.130.
Reparaţia şi schimbarea fierului vechi de pe biserica din
Chircăeşti cu altul nou zincat, a costat suma de lei 65.089.
Biserica din Gura Bâcului de asemenea a fost reparată pentru
suma de lei 34.799.
În parohia Geamăna s’a cheltuit cu reparaţia bisericii vechi lei
16.500 şi în parohia Roşcani pentru acelaş scop, s’a cheltuit
suma de lei 13.750.
În restul parohiilor , cum se vede şi din tabloul anexat, s’au
făcut reparaţii mai mici.
Biserica din parohia tanatari, fiind foarte veche, se proiectează
construcţia unei biserici noui. Deocamdată s’a cheltuit cu
întocmirea planului şi procurarea pietrei suma de lei 28.380.
Se mai proiectează noui construcţii de biserici şi în parohiile
Ciobruci şi Hagimus. Părinţii parohi în prezent sunt ocupaţi cu
îndeplinirea formlităţilor în legătură cu realizarea lucrărilor de
construcţie, ce se proiectează.
Pe lângă biserica Proteagailovca – Tighina s’a
construit o storojie nouă. Pereţii şi acoperişul terminaţi.
Lucrările au costat suma de lei 9.528.
La parohiile cercului nostru există 28 case parohiale locuite de
clerici; trei case şi 30 prăvălii sunt închiriate, venitul lor
alimentând bugetul parohiilor respective.
Prăvăliile Catedralei în special au nevoie de o reparaţie serioasă.
Parţial aceste prăvălii se vor repara în vara an. 1938.
Cu micile reparaţii ce s’au făcut caselor parohiale, ce aparţin
Catedralei, s’a cheltuit suma de lei 30.790.
Casa parohială din parohia Cimitirului – Tighina a fost
reconstruită, cheltuindu-se suma de lei 28.976.
O reparaţie superficială s’a făcut casei parohiale din Gâsca-
Tighina în sumă de lei 5.000.
Casei parohiale din c. Delaheu s’a făcut o reparaţie exterioară
pentru suma de lei 10.000.
S’a reparat şi acoperişul casei parohiale din c. Plop Stubei. S’a
cheltuit suma de lei 6.000.
A fost reînoită o parte din acoperişul casei parohiale din c.
Teliţa, cheltuindu-se lei 6.000.
La Ursoaia, pentru mici reparaţii s’a cheltuit lei 4.355.
În parohia Varniţa s’a terminat construcţia unei noui case, care
se poate socoti ca una din cele mai frumoase case parohiale din
cerc. În cursul an. 1937, lucrările fiind în continuare, s’a cheltuit
suma de lei 48.100. Constatăm că pe data de 31 Decembrie
1937 păr. paroh a angajat materiale şi lucrări în datorie pentru o
sumă de peste 40.000 lei. S-au făcut intervenţii către Onor
Consiliul Eparhial pentru a-l ajuta la achitarea datoriilor făcute.
În celelalte parohii s’au făcut reparaţiile necesare pe contul
propriu al clericilor ce ocupă casele.
Referitor la asigurarea clădirilor bisericeşti, situaţia e următoare.
Sunt asigurate şi cu plata ratelor cuvenite la timp parohiile din
cerc în număr de 30. Biserica Cimitirului, aparţinând Primăriei
oraşului, este asigurată la fondul Ministerului de Interne.
Biserica din parohia Todireşti aparţine Prefecturrei jud. Tighina
şi este asigurată la fondul Ministerului respectiv.
Trei parohii au bisericile neasigurate. În cursul anului 1938 vom
lua măsuri pentru reasigurarea tuturor bisericilor din cerc
conform dispoziţiunilor în vigoare şi tarifului redus.
Cazuri noui, în afară de cele referitoare la timp, în ursul anului
1937 nu s’au înregistrat, epitropii bisericeşti îndeplinindu-şi
conştiincios obligaţiunile şi păstrând sumele aflate la ei intacte
şi sub controlul parohilor respectivi.
Majoritatea cimitirelor din parohiile cercului sunt bine îngrijite
şi împrejmuite cu ziduri de piatră, scândură, sârmă ghimpată,
şanţuri etc. Reparaţiile necesare , precum şi plata păzitorilor cad
în sarcina Primăriilor. Bisericile din Căuşănii Noui şi Talmaz au
contribuit la îngrădirea cimitirelor cu suma de lei 3.312.
parohienii bisericii Cimitirului – Tighina au ajutat la îngrijirea
unuia din cimitirele parohiale cu suma de lei 2.000.
Planuri definitive pentru pământul bisericesc posedă 16 parohii,
celelalte parohii din cerc, în afară de cele din or. Tighina şi
parohia Todireşti, care nu posedă pământ, încă nu sunt în
posesiunea planurilor definitive. Unii părinţi prohi au şi luat
măsurile necesare spre a li se elibera astfel de planuri.
Redăm mai jos şi mişcarea sumelor încasate şi plătite de noi în
cursul anului expirat:
Pentru Comitetul de construcţie, la 1 Ianuarie 1937, ret n’a fost.
În cursul anului 1937 s’a încasat dela biserici şi cler suma de leu
32.713.
S’a eliberat pentru construcţia casei parohiale din comuna
Varniţa conform hotărârei cercului lei 25.000.
Rest la 1 ianuarie 1938 rămâne lei 7.713.
Referitor la întreţinerea Protopopiatului, întru cât anul financiar
1937/1938 este prelungit până la 1 Aprilie 1938, darea de seamă
amănunţită cu tote actele justificative, vom prezenta la timp
conform dispoziţiunilor date.
Pe lângă Protopopiat funcţionează o saccă a clericilor din cerc,
având un venit lei 174.423. Împrumuturi acordate lei 110.180.
Restul se află în numerar şi se păstrează în cassa de fier a
Protopopiatului. Operaţiunile cassei sunt conduse de noi şi păr.
secretar al Protopopiatului.
Clericii cercului sunt foarte mulţumiţi de felul cum se conduce
cassa. Cotizaţiile de 3% din salariul lunar urmează a fi reţinute
şi pe viitor până la noua hotărâre a Adunării cercului.
Istorie
p. 18 Lohanul nr. 21, martie 2012
Pe lângă biserica Cimitirului – Tighina funcţionează mai mulţi
ani de –arândul cassa de ajutor reciproc pentru cazuri de deces
şi altă cassă la ajutorarea parohienilor în cazuri de nenorociri.
Despre felul cum se prezintă operaţiunile acestor casse am
raportat în anii precedenţi.
Socotim de bine a propune ca să se permită păr. Protopopi
procurarea aparatelor fotografice pe contul bisericilor din
cercuri, pentru ca să li se servească la fotografierea bisericilor şi
caselor parohiale, ce se află în curs de construcţii, precum şi a
celor care sunt rău îngrijite de Consiliile parohiale, spre
complectarea dărilor de seamă, apoi şi pentru ca Stăpânirea
Eparhială în modul cel mai evident să fie clarificată asupra
situaţiei edificiilor bisericeşti şi stării în care aceste se află.
Sunt parohii îndepărtate de centre, aşa încât unui fotograf ar fi
trebuit de plătit sume enorme spre a se deplasa la faţa locului,
pecând Protopopul inspectând parohia, ar putea face şi acest
lucru important.
De asemenea, în vederea bunului mers al lucrărilor din
cancelariile Protopopiatelor şi executării prompte a ordinelor ce
se trimit, se simte nevoia de a se înfiinţa câte un post de impegat
retribuit din fondurile eparhiale, aceasta şi pentru ca Protopopul
să poată activa şi pe teren spiritual, adminiostrativ şi cultural
mai intensiv.
Considerăm retribuţia secretarului protopopesc în suma de lei
1.100 minus taxe la fisc, prea mizerabilă faţă de cele 16 ore
minimum de lucru pe care acesta execută. Rugăm Stăpânirea
Eparhială, dacă e posibil, a-i majora retribuţia.
Protopop <<ss>> Nicolae Grosu
Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 1135, inventar 1, dosar 165, filele
59 – 62 verso)-
Câteva date noi cu privire la familia
de boieri moldoveni Emandi
Sorin Popescu - Bucureşti
La cimitirul Eternitatea din Iaşi există un frumos monument
funerar din marmură, având la baza soclului, într-o scobitură,
bustul lui Nicolae Emandi (1814 - 1894), fost colonel, aghiotant al
domnitorului Al. I. Cuza, deputat în Divanul ad-hoc şi prefect de
Tutova?, scoborâtor al unei familii boiereşti de origine greco-
bulgară, care apare în “Arhondologia Moldovei” a paharnicului
Constantin Sion încă din secolul XVII, sub acest nume sau purtând
patronimul “Iamandi”.
rborele genealogic al familiei Emandi sau Iamandi (din care o
ramură a purtat numele de Diamandi/Diamandy), înrudită cu
multe alte familii boiereşti bine cunoscute (Ghyka, Sturdza,
Balş, Catargi, Sion, Cantacuzino, Grecianu, Văcărescu, Donici, Manu
etc), a fost întocmit de reputatul genealogist Mihai Dim. Sturdza,
împreună cu o descendentă a familiei în cauză, Elena Ghyka-Emandi,
fiind actualizat, în unele privinţe, până în zilele noastre.
În cele ce urmează voi încerca să adaug câteva date inedite
cu privire la unele ramuri ale familiei Emandi, aflate de la urmaşii
acesteia (ai lui Nicolae Emandi) ori culese din documente sau cărţi care
menţionează numele în cauză.
Nicolae Emandi, căsătorit cu Ecaterina Apostoleanu, a avut
trei copii: Eliza, Costache şi Neculai, dar numai despre Costache se
cunosc unele amănunte, ceilalţi fraţi decedând, probabil, de mici. Cât
despre Costache, arborele genealogic menţionează că s-a născut în
1842 şi a murit în 1915, fiind deputat în 1886. A fost căsătorit a doua
oară cu Elena, ns. Săvescu ? (1881-1940), aceasta recăsătorindu-se
ulterior, după moartea soţului Costache, cu un căpitan Gh. Popovici, de
care însă divorţează ulterior. În anul 1924, Elena Popovici se judeca, la
Tribunalul judeţului Fălciu (sentinţa civilă nr. 210 din 18 aprilie), cu
copiii din prima căsătorie ai lui Costache Emandi, Emil şi Lucia,
pentru împărţirea averii tatălui lor. Prin hotărârea judecătorească, Elena
Popovici a primit dreptul să stăpânească “în plină proprietate” casele
din Huşi, str. Ion Mârza (actualmente str. Cuza Vodă) nr. 9, 100 ha din
trupul moşiei Epureni, 100 ha din trupul moşiei Duda, situate la locul
numit “Dealul Prutului”, 46 ha pădure pe teritoriul comunelor Epureni
şi Duda, terenuri cultivate cu vie şi cu alte culturi etc.
Ca urmare a testamentului mistic (în faţa preotului) întocmit
de Elena Popovici, la 18 decembrie 1940, cu câteva zile înaintea
morţii sale, Primăria oraşului Huşi primeşte 18 milioane lei şi este
instituită legatară universală asupra întregii averi mobile şi imobile
proprietatea testatoarei, iar în casele din Huşi ale acesteia se va înfiinţa
– la îndemnul avocatului C. Cosma, care este numit executor
testamentar şi căruia îi lasă 20 ha pădure la Epureni şi unele obiecte –
un “Palat cultural Elena şi C. Iamandi/(Emandi)”; din venitul moşiei
şi pădurii, prin testament se prevede întreţinerea azilului de bătrâni din
oraş şi a cantinei “Mila creştină”. Totodată, biblioteca oraşului
primeşte un fond de câteva mii de cărţi.
Faptul că testatoarea înfiinţează un aşezământ de utilitate
publică, purtând numele primului soţ, Emandi, dovedeşte ataşamentul
său faţă de acesta, pe care nu l-a putut uita cu trecerea anilor şi cu toate
că, ulterior, contractase o altă căsătorie.
De menţionat că imobilul în care a funcţionat acest palat
cultural a fost demolat în anul 1988, autorităţile pretextând că fusese
grav afectat de cutremurul din 1985.
Elena Popovici (fostă Emandi) este îngropată în cimitirul
“Eternitatea” din Huşi, unde se află Biserica “Sf. Toma”. Din păcate,
mormântul său a fost vandalizat, dispărând crucea din marmură de
deasupra soclului, precum şi unele ornamente.
Emil, fiul lui Costache, a fost căsătorit de două ori, prima
dată cu Maria, fiica boierului Frank din Botoşani şi a doua oară cu
Elena (?), din ultima căsătorie rezultând un băiat, Constantin (Titel),
care a murit la Bârlad, în cutremurul din 10 noiembrie 1940, împreună
cu soţia sa Irina Caradja. Se pare că Emil era pasionat de vânătoare,
pentru că se păstrează unele fotografii ale sale, cu puşca, singur ori cu
fiul Titel, alături de hăitaşi, cu câinii sau cu unele trofee, precum un
porc mistreţ răpus. Din fotografii te priveşte un bărbat în puterea
vârstei, impozant, cu mustaţă şi îmbrăcat în costum elegant, cu jiletcă.
Cât priveşte pe sora lui Emil, Lucia, decedată în 1949,
aceasta s-a căsătorit cu Grigore Vericeanu, avocat dintr-o cunoscută
familie huşeană (mama sa era soră cu Cleopatra Depărăţeanu, soţia
poetului Al. Depărăţeanu), care a intrat, la rândul său, în politică,
devenind primar de Huşi între 1 aprilie 1906 şi 22 martie 1907, prefect
A
Istorie
p. 19 Lohanul nr. 21, martie 2012
de Fălciu între 6 octombrie 1920 şi 28 martie 1921, precum şi deputat
al Partidului Conservator-Democratic, înfiinţat de Take Ionescu (va da
chiar publicităţii o broşură cu “Programul de activitate politică a
democratului Partid Conservator de sub şefia dlui Take Ionescu, din
judeţul Fălciu)”. În şedinţa Camerei din 5 februarie 1915, deputatul
Grigore Vericeanu îşi exprima uimirea :”...cum se face că d. Stere are
voie să facă propagandă austriacă în Transilvania, iar d. Take Ionescu
nu are voie să-şi exprime sentimentele? ”.
Unii dintre urmaşii săi – pe care-i voi menţiona mai jos – dar
şi concitadini îmi povesteau cum “Conu Grigoriţă” umbla foarte ţanţoş,
numai în trăsură prin oraş, cu ghetre şi mănuşi albe. Se păstrează încă,
de către o strănepoată, Lucica Tudose, valijoara sa de deputat, cu
lucrurile de primă necesitate, pe care le lua totdeauna cu el când pleca
la Bucureşti, la şedinţele Camerei.
Grigore Vericeanu, care îşi avea casa în Huşi, ca şi Elena
Popovici, pe actuala stradă Cuza Vodă (fostă Ion Mârza), lângă
biserica “Sf. Gheorghe”, vis-à-vis de Casa Popov, a murit în 1948 şi
este îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. A avut, împreună cu
soţia sa Lucia (ns. Emandi) patru fiice: Virginia, Julieta-Lucia, Veturia
şi Elena (Ileana). Toate patru au urmat dreptul şi concomitent încă o
facultate filologică, de limbi străine, iar unele, ca Veturia şi, cred,
Virginia, făcându-şi studiile superioare la Paris.
Virginia, sora cea mai mare, s-a născut în 1903, a absolvit, pe
lângă dreptul, şi secţia de limbi slave de la filologie, devenind asistenta
lui N. Iorga şi căsătorindu-se cu un profesor universitar, Aniţescu. A
scris unele cărţi pentru copii, dar ea nu a avut urmaşi şi a decedat în
1973, fiind îngropată la Cimitirul Eternitatea din Iaşi, acolo unde se
odihneşte şi strămoşul său Nicolae.
A doua soră, Julieta-Lucia, este născută în 1904 şi a fost
căsătorită de două ori:prima dată cu un colonel Cojocaru, iar a doua
oară cu arhitectul Gheorghe (Gică) Tudose, care studiase la Paris, unde
contractase un prim mariaj cu o franţuzoaică.
Pe dna Lucia Tudose am cunoscut-o bine, întrucât locuia
într-un apartament spaţios, de patru camere şi dependinţe, la parterul
unei vile cu trei etaje din Cotroceni, pe str. Dr.Mirinescu nr. 11, iar eu
închiriasem, în timpul studenţiei, o cămăruţă aflată într-o casă vis-à-vis
de aceasta. Dna Tudose nu profesase niciodată, însă în timpul
războiului fusese, ca multe dintre fetele de familie bună, soră de
caritate pe front (am văzut-o, într-o fotografie, în uniformă de
infirmieră), precum şi, anterior, un fel de secretară a ministrului liberal
Ioan E. Costinescu, fost, de mai multe ori, titularul Ministerului
Sănătăţii.
De altfel, îl născuse pe unicul său fiu, Mihai, în 1943, la
Odessa, unde o chemase soţul, pentru a-i aduce banii necesari
achiziţionării unor terenuri, bani, bine-nţeles, duşi pe apa sâmbetei.
Soţii Tudose nu erau despărţiţi oficial, însă, când i-am
cunoscut eu, trăiau separaţi, dl Tudose locuind la Bacău, unde ajunsese
arhitect-şef şi convieţuind cu o altă femeie, Coca.
La Bucureşti, dna Tudose făcuse eforturi disperate pentru a-
şi păstra apartamentul, deşi acest lucru presupunea şi multe obligaţii de
ordin financiar, care o constrânseseră să închirieze unele camere, mai
ales la studenţi (acolo a stat, de pildă, în gazdă, viitoarea profesoară de
la Drept, Raluca Miga-Beşteliu) şi să vândă din casă lucruri de preţ,
moştenire de familie. Dânsa a fost aceea care mi-a făcut cunoştinţă cu
dna Gerda Barbilian, care locuia în apropiere, pe str. Carol Davilla şi
de care am devenit, ulterior, foarte apropiat.
Dna Lucia Tudose a murit în anul 1974, în somn, în patul în
care se afla şi fiica mea de 6 ani, Cristina, care, într-un fel, se afla în
grija dânsei. Este îngropată la Cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, iar
soţul său, care, după decesul soţiei, s-a recăsătorit cu femeia cu care
convieţuise şi anterior, a fost înmormântat la Bacău.
Fiul soţilor Tudose, Mihai, de profesie tehnician proiectant, a
continuat să locuiască în apartamentul de pe str.dr. Mirinescu (de altfel,
din spusele dnei Lucia Tudose, clădirea fusese construită de antrepriza
pe care o avusese soţul său înainte de război), împreună cu soţia,
Silvia, ns. Ionescu, profesoară de limba franceză şi fiica lor Lucia
(Lucica), absolventă a Facultăţii de Drept (după cum se vede,
prenumele de “Lucia” are o veche tradiţie în familia Emandi). Lucica
Tudose este astăzi singura urmaşă în viaţă a lui Nicolae Emandi, având
în vedere că nici o alta dintre fetele Vericeanu n-a avut copii.
După moartea prematură a lui Mihai Tudose, la nici 60 de
ani, apartamentul în care a locuit a fost revendicat de fostul proprietar,
iar soţia sa, Silvia, împreună cu fiica au fost nevoite să se mute în
garsoniera mamei Silviei, situată pe aceeaşi stradă, acolo unde
domiciliază şi în prezent. După 1989, Lucica a obţinut unele proprietăţi
ale familiei, la Huşi, Iaşi şi Epureni, un sat lângă Huşi, unde fusese
moşia familiei Emandi, menţionată în hrisoave încă din secolul XVIII.
Veturia, cea de-a treia fată Vericeanu, absolventă, în 1924, a
Liceului “Cuza Vodă” din Huşi, apoi studentă în Franţa, a fost şi cea
care a devenit cunoscută pe tărâm publicistic, fiind o traducătoare
remarcabilă, care a dat la iveală mai multe ediţii bilingve (în română şi
franceză) ale unor clasici ai literaturii române (Eminescu, Bacovia,
Blaga), a tradus balada “Meşterul Manole” în limba franceză etc.
Născută la 7 noiembrie 1905, a fost căsătorită cu inginerul Emil
Drăgănescu, specialist în electrotehnică. Prin anii ’50 este închisă şi
condamnată la 4 ani (6 ani ?) de închisoare, într-un proces politic, în
lotul care o includea şi pe compozitoarea şi pianista Hilda Jerea.
Revenită din recluziune, divorţează, dar îşi păstrează numele de
Drăgănescu-Vericeanu, cu care era cunoscută pe plan literar. Va sta,
până la moartea survenită în 1992, într-o garsonieră dublă, la etajul 1 al
unui bloc impozant de pe str. Dionisie Lupu, acolo unde a locuit şi
Ovid Crohmălniceanu, soţii Emanoil Petruţ şi Catinca Ralea,
compozitorul Dimitrie Cuclin, precum şi fostul ministru de justiţie şi
prim-vicepreşedinte al Consiliului Legislativ, Emil Nicolcioiu. După
moartea sa, garsoniera i-a revenit nepoatei Lucica Tudose.
Am întâlnit-o de multe ori pe Veturia Vericeanu – o prezenţă
stenică - atât la locuinţa sorei sale, Julieta, cât şi acasă la dânsa, unde
era înconjurată de numeroase obiecte de valoare, mobilă stil, covoare
orientale etc. La intrare am zărit un bust al lui Bacovia, executat de
Miliţa Petraşcu (cu care fusese prietenă, ca şi cu Agatha Grigorescu-
Bacovia) pe care a spus că urmează să-l trimită muzeului “Bacovia”
din Bacău, cum probabil că s-a şi întâmplat, fiindcă n-a mai fost găsit
la moartea sa. Veturia Vericeanu a fost incinerată, cenuşa fiindu-i
îngropată la Cimitirul Bellu, unde se odihneşte şi tatăl său, Grigore
Vericeanu.
De la Veturia mi-au rămas unele dintre cărţile de traduceri
publicate, pe care mi le-a dăruit de fiecare dată când au apărut, cu
dedicaţii. Astfel, pe volumul cu traducerea baladei “Meşterul Manole”,
Istorie
p. 20 Lohanul nr. 21, martie 2012
apărut în 1976, în 6 limbi, la Editura “Albatros”, cu prefaţă de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Veturia mi-a scris:”Pentru Sorin Popescu, aşa
se clădeşte, cu sacrificii (ss)Veturia Drăgănescu-Vericeanu 29 martie
1976”. Iar pe volumul bilingv „Lucian Blaga-Poeme-Poèmes” cu
prefaţă de Eugen Simion, Ed. Minerva – Buc., 1974, dedicaţia sună
astfel: „Pentru Gigi (mă mai numesc şi Gheorghe, n.a.) Popescu, cu
toată simpatia Veturia Drăgănescu-Vericeanu, 2 noiembrie 1975”.
Ultima fată Vericeanu, pe nume Elena (Ileana) s-a născut în
anul 1907, a fost profesoară de greacă şi latină la Iaşi, unde s-a
căsătorit şi a trăit până la moartea sa, în 1987, fiind îngropată, ca şi
sora sa Virginia, la Cimitirul ”Eternitatea”, alături de strămoşul
Nicolae Emandi.
Este de menţionat că familia Vericeanu se înrudea cu unii
dintre intelectualii de vază ai Iaşului, cum erau: profesorul universitar
Mihai N. David, medic oculist renumit, devenit directorul Clinicii de
oftalmologie din Bucureşti; pictoriţa Nutzi Acontz şi surorile acesteia,
dintre care Florica (Flo sau Fofo), ns. în 1897, titulara catedrei de pian
a Conservatorului ieşean, era căsătorită, din 1936, cu academicianul
medic Iuliu Niţulescu (1895 - 1975), cu studii în SUA, Londra şi Paris
etc. După moartea Floricăi Niţulescu, lucrări de grafică ale lui Nutzi
Acontz au ajuns la Veturia Drăgănescu-Vericeanu şi, de aici, la Silvia
Tudose, care mi-a dăruit câteva dintre ele, unele reproduse în albumul
consacrat artistei, scos de dr. Hortensiu Aldea, la Iaşi, în august 2011.
Îmi amintesc, de asemenea, că medicul curant al dnei Lucia
Tudose era acad.Const. Bălăceanu-Stolnici, care venea şi la locuinţa
dnei Barbilian, pentru consultaţii.
Dimitrache Emandi, mort în 1845, care a ocupat diverse
ranguri boiereşti, ca sluger, postelnic şi agă, tatăl lui Nicolae Emandi –
despre a cărei descendenţă am scris în capitolul anterior – a avut nu
mai puţin de 10 copii.
Nu se cunosc date despre primul născut, Vasile (mort,
probabil de copil mic), însă, despre ceilalţi fraţi şi surori ai lui Nicolae,
arborele genealogic întocmit de Mihai Dim. Sturdza şi Elena Gyka-
Emandi conţine amănunte de interes.
În afară de Nicolae, potrivit genealogiei amintite, se pare că
numai fraţii Ion (căsătorit cu Ecaterina Scorţescu) şi Gheorghieş
Emandi (1822 - 1904) au avut copii.
Cât despre surori, Profira (cu două mariaje, dintre care unul
cu un Sturdza), Ana (Anica), căsătorită Cantacuzino şi Anastasia (de
asemenea cu două căsătorii, prima dată cu Grigore Lupu Balş, de care
divorţează în 1854, măritându-se apoi cu Ion Sturdza Bârlădeanu) nu
apar cu descendenţi.
Alte două fete Emandi, Catinca şi Maria, s-au călugărit,
devenind monahe, pomenite ca atare şi de C.D. Zeletin în cartea sa
“Principesa Elena Bibescu – marea pianistă”, Ed. Vitruviu, Buc.,
2008.
În cele ce urmează, voi căuta să adaug câteva amănunte la
spiţa familiei Emandi, scoborâtoare din Gheorghieş, fratele mai mic al
lui Nicolae, cu deosebire privind pe unul dintre fiii acestuia, Theodor
Emandi, o personalitate politică de prim rang la sfârşitul secolului XIX
şi prima jumătate a secolului XX.
Genealogiştii nu s-au pus de acord cu privire la numărul de
copii ai lui Gheorghieş Emandi. Dacă toate sursele la care am avut
acces îi citează pe fraţii Theodor şi Ion (1871 - 1958), căsătorit cu
Margareta Orăşanu, bunicii Elenei Ghyka, precum şi pe sora Smaranda
(1880 - 1950), căsătorită cu Alecu Mitescu, unii mai adaugă la aceştia
pe un Nicolae (1866 - 1878), pe un Gheorghe, mort în etate de 2 luni,
dar şi pe un Dumitru (ns. 1852), căsătorit cu Maria Stamatin, care ar fi
avut descendenţă.
Cât despre Gheorghieş, în volumul suscitat al lui C.D.
Zeletin se menţionează că el a cumpărat, în 1869, casele lui Manolache
Kostaki Epureanu – unul dintre creatorii Partidului Conservator – de la
capătul sudic al Cotului Negru din Bârlad.
Cu timpul, Gheorghieş Emandi va deveni o personalitate
politică importantă, care deşi “ducea o viaţă retrasă şi modestă, a
izbutit să-şi menţină prestigiul în aprinsele lupte politice“ (C.D.
Zeletin), ajungând prefect de Tutova (între anii 1828 şi 1895), de
Brăila şi de Covrului. A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Clara
Gherghel (ns. 1829), care moare de tânără, la 25 de ani, al doilea
mariaj fiind cu Catinca Tuduri (1837 - 1924), de care divorţează însă în
1883.
La 19 octombrie 1902, sosea la Bârlad, în campanie
electorală, Take Ionescu, care la acea dată nu-şi înfiinţase propriul
partid şi era preşedinte de onoare al Partidului Conservator din judeţ,
fiind întâmpinat în gară, la scara trenului, de prefectul de Tutova,
Gheorghieş Emandi. Urmează apoi o întrunire politică în casele
avocatului Theodor Emandi, fiul prefectului.
În iarna aceluiaşi an, 1902, Gheorghieş Emandi – la acea dată
preşedintele Partidului Conservator din Bârlad – îşi căsătoreşte fata,
Smaranda, cu Alexandru Mitescu, căpitan în Regimentul 6 Roşiori
“Princesa Maria” (fratele doctoriţiei Maria Mitescu, viitoarea soţie a
scriitorului Vasile Voiculescu).
La petrecerea de nuntă, care are loc chiar în casa cumpărată
de Gheorghieş Emandi de la Manolache Kostaki Epureanu, iau parte
membri marcanţi ai familiilor boiereşti, ca Juvara, Kostaki, Emandi,
Saabner-Tuduri, Thierry, Lupu etc.
În cartea lui C.D. Zeletin se menţionează că Smărăndiţa
(Didiţa) Emandi era foarte urâtă, “de-a dreptul hâdă şi ridicolă în felul
de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se purta. Cu un păr foarte creţ, avea
un rictus care îi trăgea în sus, intermitent, o nară. Era energică şi
simpatică într-un fel numai al ei”. Se povesteşte că Alex. Mitescu a
cerut-o de nevastă numai fiindcă pierduse o prinsoare cu camarazii săi.
Cel mai cunoscut dintre copiii lui Gheorghieş Emandi a fost,
fără îndoială, Theodor.
Unele date despre acesta le-am aflat dintr-un album al
Partidului Conservator-Democrat, întocmit de Alexandru Vlădoianu în
1910 şi în care există fotografii ale fruntaşilor partidului lui Take
Ionescu, precum şi câteva amănunte cu privire la fiecare în parte.
Astfel, despre Theodor Emandi se arată că s-a născut în 1868,
la Bârlad (deci la data respectivă avea vârsta de 42 ani), era licenţiat al
Facultăţii de Drept din Iaşi, unde profesase 3 ani ca procuror supleant,
ulterior devenind avocat. În 1889, ca student, a vorbit la mormântul de
Istorie
p. 21 Lohanul nr. 21, martie 2012
la Mănăstirea Văratic al lui Veronica Micle, care se născuse şi
copilărise în casa din Bârlad a tatălui său.
În 1899 şi 1904, Theodor Emandi a fost prefect de Tutova,
iar în 1908 a devenit primar al Bârladului.
Iniţial membru al Partidului Conservator şi deputat al acestui
partid, trece ulterior la Partidul Conservator-Democrat când se
înfiinţează acesta, în 1907, fiind preşedintele partidului pe judeţ.
Ca edil, a fost preocupat de modernizarea urbei, introducând
lumina electrică în oraş, asfaltând grădina publică, iniţiind lucrările
pentru aducerea apei potabile. Se menţionează, totodată, că a redactat
şi condus “Gazeta Bârladului” şi că “era un mare admirator al artei
pianistice a Elenei Kostaki, viitoarea principesă Alexandra Bibescu“
(C.D. Zeletin).
În 1914, Theodor G. Emandi era senator al Colegiului I de
Tutova, din partea Partidului Conservator-Democrat, ocazie cu care îşi
exprimă opinia, în nişte ample cuvântări, în şedinţele Senatului din 25
şi 26 martie, cu privire la propunerile pentru revizuirea Constituţiei în
legătură cu chestiunea agrară şi exproprierea pentru utilitate publică.
Aceste modificări constituţionale, care priveau art. 19, vor fi adoptate
însă de abia în 1917.
Recent, am intrat în posesia unei broşuri a lui Th. Emandi
care cuprinde cele două luări de cuvânt susamintite, broşură apărută în
acelaşi an, 1914, la Imprimeria Statului şi care poartă o dedicaţie către
col. Odobescu (“Dlui Colonel Odobescu, semn de veche prietenie (ss)
Th. G. Emandi, 1 mai 920 ”).
Menţionez că destinatarul dedicaţiei, colonelul Constantin
Odobescu, şcolit în Franţa, la Saumur, era fratele mai mic al
scriitorului Alex. Odobescu şi aghiotant al regelui; a murit la 61 de ani,
în 1901. Fiica sa, Elisabeta (1892 - 1990) s-a căsătorit în 1920, pe 12
august, cu scriitorul şi ziaristul Eugen Goga, fratele poetului Octavian
Goga, după ce acesta s-a întors din Rusia, după război, îmbrăcat ca
ofiţer rus. În anul 2004 a apărut, la Editura Paideia, o interesantă carte
de convorbiri cu Elisabeta Goga, intitulată “Secolul coanei Lizica”,
autor fiind Zoltán Rostas.
O altă carte a lui Theodor Emandi, aflată în posesia
subsemnatului, este romanul ”Prin văile Moldovei ”, tipărit la Cartea
Românească şi care poartă următoarea dedicaţie : ”Domnului avocat
Tănăsescu, deosebită consideraţie.
(s.s.) Th. G. Em(andi)
Olăneşti, Iulie 1941”
După vânzarea casei din Bârlad, Theodor Emandi s-a mutat
la Bucureşti, unde şi-a construit sau cumpărat o casă încăpătoare, cu
etaj, “situată în Piaţa Cantacuzino, de lângă Grădina Icoanei, colţ cu
strada Eremia Grigorescu” (C.D. Zeletin), imobil care, după moartea
proprietarului, a aparţinut lui Constantin Mille (casa există şi astăzi).
Între cele două războaie mondiale, Theodor Emandi intră în
diplomaţie, devenind ministru plenipotenţiar al României la Belgrad şi
Praga. În această ultimă calitate are ocazia să-l cunoască pe Edvard
Beneš (1884 - 1922), ministru de externe între 1918 şi 1935, prim-
ministru între 1921 - 1922 şi Preşedinte al Republicii Cehoslovace
între 1935 şi 1938, când demisionează, ca un gest de protest faţă de
Acordul de la München. A fost, de asemenea preşedinte al ţării în exil,
între 1940 şi 1945, iar după război ocupă din nou această funcţie între
anii 1946 şi 1948.
După demisia sa, în 1938, pleacă în Franţa, unde organizează
Comitetul Naţional Cehoslovac, apoi se află o perioadă în capitala
Marii Britanii, unde organizează un guvern în exil, în 1943.
Theodor Emandi îşi păstrase, şi după ocuparea
Cehoslovaciei, legăturile de amiciţie cu Edvard Beneš, unul dintre
iniţiatorii Micii Înţelegeri şi care în 1934 este ales membru de onoare
străin al Academiei Române, dovadă fiind şi scrisoarea inedită de mai
jos pe care i-o trimite acesta, în 1940, ca răspuns la felicitările de Anul
Nou pe care i le adresase corespondentul său.
Scrisoarea, în limba franceză, poartă data de 7 ianuarie 1940,
este olografă şi are înscrisă adresa de la Londra a lui E. Beneš (26
Gwendolen Avenue), precum şi, pe plic, cea din Bucureşti a
destinatarului (7 str. Clucerul Parcelarea Slăvescu).
În epistolă, Preşedintele Beneš, după ce mulţumeşte lui Th.
Emandi pentru urări, îşi exprimă speranţa că victoria este sigură şi
aproape.
Iată şi textul integral al misivei (în franceză şi română):
Monsieur & Madame Theodor Emandi
7 str Clucerul Parcelarea Slăvescu Bucharest
Mes voeux sincères à Madame Emandi! January 7th 1940
ss Edvard Beneš
Dr. & Mrs. Edvard Beneš
send
Sincere Greetings and Best Wishes for
the New Year
26, Gwendolen Avenue 1940
London, S.W.15
Merci pour vos voeux et vos saluts. Je suis du même avis, mon cher ministre:
l’année 1940 nous approchera ou nous amenera la victoire. L’année sera dure,
mais la victoire est sûre. Notre pays aura sa grande revanche, je n’en doute pas et j’en étais sûr, même en octobre 1938. Et dire qu’on aurait put éviter tout cela!
Que dira l’histoire sur les gouvernants de l’Europe en 1932-39? Votre dévoué
(ss) Edvard Beneš*
* Domnul & Doamna Theodor Emandi
7 str Clucerul Parcelarea Slăvescu
Bucureşti
Sincere urări Doamnei Emandi! 7
ianuarie 1940
ss Edvard Beneš
Dr. & Mrs. Edvard Beneš
26, Gwendolen Avenue
1940
London, S.W.15
Vă mulţumesc pentru urări. Dragă domnule ministru, sunt de aceeaşi părere că
anul 1940 ne va apropia sau ne va aduce victoria. Anul va fi greu, dar victoria este sigură. Ţara noastră va avea parte de marea revanşă, nu mă îndoiesc şi eram
sigur de aceasta chiar în octombrie 1938. Şi cînd te gândeşti că am fi putut evita
Istorie
p. 22 Lohanul nr. 21, martie 2012
Theodor Emandi a fost căsătorit cu Elena, fiica prozatorului
Nicolae Gane, neavând copii din căsătorie.
A încetat din viaţă la Bucureşti, în vârstă de 74 ani.
Dintre lucrările sale, amintim: “Divorţul”, teză de licenţă,
Iaşi, 1892; “Lumina electrică în Bârlad”, 1906; “Discurs”, Bârlad,
1908, 1911, 1912, Buc. 1913 şi 1914; “Cu cine mergem”, Bârlad,
1915; “Pământul obştilor”, Buc. 1919; “Scrisori către ţărani”, 1920;
“La reforme agricole en Roumanie”, 1929 (titluri înscrise în
Enciclopedia “Cugetarea”).
Boieri huşeni la cumpăna secolelor XIX-XX
şi urmaşiilor
Prof. Adrian Butnaru – Vaslui
Documente de la mijlocul secolului al XIX-lea surprind
activitatea din sfera privată, administrativă şi politică a unui boier
din familia Iamandi (Emandi), Nicolae, fiu al lui Dimitrie Iamandi
agă (din Huşi), din căsătoria cu Smaranda Şărban1.
ra descendent al unei familii de boieri coborâtori ai grecului
Iamandi, fost capuchehaie la Bender şi Hotin, din care s-au
remarcat, două veacuri mai târziu, reprezentanţi precum Iancu
Diamandy, prefect de Bârlad, deputat, senator şi mai târziu primar al
Iaşilor, sau Constantin Diamandy (1868-1932), rămas în istorie mai
ales prin misiunea sa la Petrograd (Rusia), unde a şi fost întemniţat, în
cursul lunii ianuarie 1918, ca reacţie la intervenţia armatei române în
Basarabia.
Dacă bătrânul Dimitrie Iamandi a deţinut o lungă perioadă de
timp funcţia de ispravnic şi membru al judecătoriei ţinutului Fălciu,
figurând, la 1824, printre semnatarii unui protest la Poarta otomană,
împotriva domnului Ioniţă Sandu Sturdza, fiul Nicolae (1814-1894),
proprietar de moşii2, locuia în Huşi, unde deţinea o casă3. A derulat
toate acestea! Ce va spune istoria despre guvernanţii Europei din perioada 1932-
39?
Al dumneavoastră (ss) Edvard Beneš
Cercetările au fost finanţate din Fondul Social European de către
Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342], prin intermediul Facultăţii de Istorie, din
cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 1 Document din data de 17 noiembrie 1859 (Direcţia Judeţeană
Vaslui a Arhivelor Naţionale - DJVAN, Episcopia Huşilor, 15/1868, fila 9v).
2 Documentele ni-l prezintă în diferite situaţii, în care se judecă cu persoane fizice sau juridice: în cursul anului 1851 cu Mănăstirea Fâstâci din cauza unor încălcări de hotar între moşia sa Epureni şi satul mănăstirii, Novaci, din ţinutul Fălciu (Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale - DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1339, op. 1521, 609/1851); în 1852 cu preotul catolic din Huşi pentru o vie (ibidem, tr. 1588, op. 1818, 620/1852), cu locuitorii satelor Deleni şi Râpi, ţinutul Fălciu, pentru o serie de datorii ce le avea la aceştia (ibidem, 619/1852) şi cu vătaful său, de la moşia Epureni, Petrache Păuşescu, pentru bani (ibidem, 621/1852); în acelaşi an era acuzat că a lovit un ţăran (ibidem, tr. 1339, op. 1521, 1603/1852); anul următor se judeca cu locuitorul Ioan Paraschiv pentru un cal (ibidem, tr. 1588, op. 1818, 628/1853); în 1854 cu vechilul moşiei Duda, acelaşi ţinut, pentru o cantitate de fân (ibidem, 400/1854); în 1860, „pentru împresurarea moşiei Epurenii, despre moşia Novacii, proprietate a Sfintei Mănăstiri
activităţi de negoţ, fiind implicat atât în viaţa politică a târgului
menţionat, cât şi a Moldovei. A deţinut ranguri militare, fiind purtător
al gradelor de maior şi colonel (polcovnic)4, care îi asigurau un statut
nobiliar, pe care le-a dobândit, probabil, fie în serviciul Rusiei, fie în
urma activităţii depuse în cadrul Miliţiei Pământene din Moldova5.
În cursul anului 1848, maiorul Nicolae Iamandi era preocupat
cu rezolvarea unor probleme de comerţ. Astfel, din 15 octombrie s-a
păstrat până la noi adresa sa, în calitate de posesor al moşiei Ivăneşti,
ţinutul Fălciu, către Isprăvnicie, prin care solicita ca locuitorii din
Guzăşti să fie forţaţi a-şi îndeplini obligaţiile de cărăuşie care le
reveneau. Satul era „în posesie şi totodată în tovărăşie cu proprietarul,
dumnealui cuconul Lascăr Catargiu”, iar Nicolae Emandi era supărat
că nu are cărăuşi pentru a onora „contractul spre a duce grâu la Galaţi.
(…) Şi, totuşi, eu astăzi mă găsesc în răspundere către contractul meu,
mai ales că şi termenul se apropie”. Cel în cauză mai adăuga: „Prin
această a lor întoarcere, Isprăvnicia mă va scăpa şi pe mine de
răspundere, dar apoi nu mai puţin şi pe locuitori. Căci orişice
răspundere asupra-mi, pentru neîmplinirea contractului, va fi şi asupra
locuitorilor, ca unii ce nu şi-au împlinit datoria către proprietate - acea
pomenită de aşezământ”6. Peste puţin timp, la 30 decembrie 1848,
dintr-o „vidomostie de datoriile locuitorilor din ţinutul Fălciu, pe la
feluri de feţe”, aflăm de suma locuitorilor din satul Plotoneşti, în
valoare de 2.320 de lei „neplătiţi la 1 ianuarie 1848 la d. maiorul
Neculai Iamandi, pe pâine”7, precum şi de cei din satul Epurenii
Moldoveni, cu o datorie de 2.000 de lei „pe pâine şi altele”. O sumă de
400 de lei, „pe pâine”, avea de recuperat şi de la Epureni Cârţa8.
Activitatea negustorească o continuă şi în anii care au urmat, pentru că
la 1853 făcea o nouă plângere la Isprăvnicia ţinutului Fălciu că Toader
Bălţatu, din satul Crăsnăşeni, împreună cu locuitorii nu şi-au îndeplinit
obligaţiile de transport a grânelor la Galaţi9.
Nicolae Iamandi deţinea în proprietate moşia Epureni, din
ţinutul Fălciu, loc de baştină a familiei încă de la începutul secolului al
XVIII-lea, dăruit de către domnul Nicolae Mavrocordat strămoşilor
săi10 . Conform caracteristicii timpului, neînţelegerile de hotar erau
numeroase între proprietarii moşiilor, iar administratorii lui Nicolae
încălcă o moşie vecină, pentru că, în octombrie 1858, serdarul Georgi
Buţă preciza într-un raport: „am descoperit că la graniţa din susu
despre moşia Epureni, a d-sali colonelului Neculai Iamandi, în astă
primăvară au împresurat din moşia târgului, ca o falci locu arătură, de
Fâstâcii” („Monitorul Oficial al Moldovei”, nr. din 27 iulie 1860, p. 837).
3 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturza, Dimitrie C. Sturza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1896, doc. 1980, p. 28 şi 32. Nicolae Iamandi mai avea o locuinţă în proprietate şi la Iaşi, în mahalaua Muntenimii (conform „Monitorul Oficial al Moldovei”, nr. din 20 septembrie 1861, p. 1122), primită de la tatăl său încă de la 12 mai 1847 (ibidem, nr. din 18 mai 1860, p. 608).
4 În data de 17 iulie 1853, boierii din Huşi dădeau atestat polcovnicului Neculai Iamandi pentru timpul cât a fost administrator la ţinutul Fălciu (DJIAN, Documente, p. 424/doc. 220). La 1857, mai figurau doar patru colonei în listele pentru Divanul ad-hoc: Iorgu Strătulat, Evghenie Alhaz, Alecu Cristea şi Mihalachi Buzdugan (Rodica Iftimi, Sorin Iftimi, Alegătorii Divanului ad-hoc din Moldova (1857). Un manuscris necunoscut, în „Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei” (serie nouă), X-XII, Iaşi, 2009, p. 177).
5 Ibidem, p. 94. 6 Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova,
coord. Gh. Ungureanu, Bucureşti, 1960, doc. 343, p. 306-307. 7 Ibidem, doc. 375, p. 336. 8 Ibidem, p. 337. 9 DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1588, op. 1818,
1986/1853. 10 Clit Costin, Documente inedite despre mahalalele huşene şi
satul Corni din proprietatea Episcopiei Huşilor (1851 - 1853) în „Cronica Eparhiei Huşilor”, X, 2004, p. 378.
E
Istorie
p. 23 Lohanul nr. 21, martie 2012
cătră posăsorii pominitei moşii Epureni”. Se punea în vedere
locuitorilor târgului Huşi „a stârni prin locul administrativ rispingerea
samavolniciei”1. Apoi, după cum reiese din raportul lui G. V. Valesca,
inginerul revizor al ţinutului Fălciu, la 1861 hotarul moşiei târgului
Huşi era încălcat iar „despre partea de locu numită Galbena” de către
oamenii lui Neculai Iamandi2. Acest proprietar încasa de pe moşia
Epureni, ca venit, suma de 3.000 de galbeni, după cum reiese din
Listele alegătorilor din Principatul Moldovei, din 1858, fapt ce îi
dădea dreptul să participe ca alegător direct pentru Adunarea electivă a
ţării3.
Emil Iamandi
Deşi dur în relaţiile cu ţăranii de pe proprietăţile sale, era
înzestrat cu spirit civic. Astfel, a contribuit la înlăturarea consecinţelor
unui incendiu, produs la Huşi (judeţul Fălciu) în data de 9 august 1873,
care a distrus o mare parte din oraş, în special zona străzilor principale
ale târgului. Pentru a înlătura urmările dezastrului, marii proprietari,
reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru ajutarea târgoveţilor. La
acest îndemn au răspuns Mihail Kogălniceanu, proprietar la Râpi,
acelaşi judeţ, cu suma de 1200 lei, Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi,
cu câte 1175 lei, Dumitru Castroian cu 1200 lei, Nicolae Iamandi şi
Constantin Corbu cu câte 500 lei fiecare4. De asemenea, în anul 1882 a
donat o suprafaţă de teren în acelaşi oraş, lângă Sala Teatrului, „pentru
grădină publică” 5 . A continuat tradiţia familiei, menţionată în
documente încă de la 1738, de a fi ctitor la biserica „Adormirea Maicii
Domnului” din Epureni, înzestrând-o cu obiecte de cult. În 1886 a
cumpărat un policandru, pe care l-a donat sfântului lăcaş6, iar pentru
1 Ibidem, p. 379. 2 Ibidem. 3 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op.
cit., vol. VII, Bucureşti, 1892, doc. 2233, p. 987; „Monitorul Oficial al Moldovei”, supliment, 23 noiembrie 1858, fila 2.
4 Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2003, p. 381.
5 Costin Clit, Din trecutul cinematografului huşean, în „Lohanul”, anul IV, nr. 4 (14), octombrie 2010, p. 66. Terenul era situat pe locul parcului de astăzi. După instaurarea regimului comunist i se atribuie denumirea de Parcul şi Sala „Rodina” (ibidem).
6 Zaharia Cireş, Istoricul satului Epureni şi al bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul, parohia şi comuna Epureni, raionul Huşi, regiunea Iaşi – manuscris, p. 6.
alte gesturi asemănătoare a fost trecut în pomelnicul familiei, aflat la
biserică7.
Importantă este implicarea lui Nicolae Iamandi în viaţa
politică a Moldovei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea,
mai întâi în preajma anului revoluţionar 1848. Pentru crearea
Petiţiunii-proclamaţiune în numele tuturor stărilor Moldovei, în seara
zilei de 27 martie 1848, „numeroasă obşte alcătuită de toate stările din
ţeară” s-au întrunit şi au ales un comitet de redacţie al acesteia. Pe
„Obştia” semnatară a „actului naţional de la 28 martie 1848” figurează
şi numele maiorului Emandi, alături de Alecu Vârnav, Neculai
Greceanu vornic, Constantin Vârnav doctorul8 etc.
Colonelul N. Iamandi
Câţiva ani mai târziu, în cadrul unei adunări organizată la
Huşi, la data de 5 septembrie 1857, pentru alegerea deputatului
ţinutului Fălciu în Divanul ad-hoc, unde au fost prezenţi 114 târgoveţi,
a fost desemnat colonelul N. Iamandi, care a obţinut 110 voturi, acesta
fiind declarat deputat al târgului Huşi 9 . Contracandidaţi i-au fost
serdarul Grigorie Tulbure, cu trei voturi, şi Dimitrie Galian, cu un
singur vot10. Figurează, astfel, în Lista de feţe cu drit de aleşi şi de
alegători în capitala Eşii şi celilante târguri a rezidenţiilor ţânutale
după articu 5 a împărătescului firman, din 1857.
Ca membru al Adunării ad-hoc, Nicolae Iamandi a votat, la 7
octombrie 1857, alături de alţi deputaţi, pentru unirea Moldovei cu
Muntenia, principal deziderat al partidei unioniste11. Totodată, a fost
printre cei care au contribuit la introducerea unor legi care vor
conduce, alături de multe altele din acea perioadă, la crearea României
moderne. Astfel, marele om politic Mihail Kogălniceanu îl aminteşte
ca fiind unul dintre cei 73 de membri care au votat, în ziua de 29
7 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, volumul V, partea a
II-a, Huşi, 1924, p. LXXXV. 8 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, O istorie în date şi
mărturii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 362. 9 M. A. Ubicini, La question des principautés devant l`Europe,
Paris, 1858, p. 214; Vasile Calestru, Unionismul huşean, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, vol. XXII-XXIV, 2001-2003, p. 294; N. Iamandi figura şi în lista Proprietarilor mari de moşii din toată Moldova, pământeni sau legiuit împământeniţi şi slobozi de orice ipotică, din 1857 (Rodica Iftimi, Sorin Iftimi, op. cit., p.117).
10 Vasile Calestru, Huşii de ieri şi de azi, cu o prefaţă de Gh. Buzatu, indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 240.
11 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 80.
Istorie
p. 24 Lohanul nr. 21, martie 2012
octombrie 1857, pentru desfiinţarea privilegiilor de naştere şi de castă,
desfiinţarea „pronomiilor boiereşti” şi înlocuirea lor prin egalitate
politică şi civilă a tuturor românilor. Adunarea ad-hoc a Moldovei a
stabilit atunci următoarele principii fundamentale: „I. Privilegiile de
clase vor fi desfiinţate în România; II. Egalitatea tuturor românilor
înaintea legii; III. Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în
proporţie cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la
conscripţia militară; V. Accesibilitatea pentru toţi românii la
funcţiunile statului1.
Conacul boieresc de la Epureni
Potrivit procesului-verbal nr. 14, din 8 noiembrie 1857, al
Adunării ad-hoc, Nicolae Iamandi a votat şi pentru o serie de prevederi
ce ţineau de activitatea Bisericii, respectiv: „recunoaşterea neatârnării
Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice
chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinţei cu biserica ecumenică a
răsăritului în privinţa dogmelor”; „înfiinţarea unei autorităţi sinodale
centrale pentru treburile duhovniceşti, canonice şi disciplinare, unde va
fi reprezentată şi preoţimea de mir a fiecărei eparhii”; „mitropoliţii şi
episcopii ţării nu vor putea fi aleşi dintre străinii sau dintre
împământeniţi” 2 . Cu două zile înainte votase pentru „separarea
puterilor executive şi legislative în România”3 şi pentru prevederea
legală ca străinii care vin în Principate „să fie puşi sub jurisdicţia ţării,
fără intervenţia consulatelor” 4 . La 14 noiembrie votează pentru
„completa independenţă a părţii judiciare de cea administrativă” şi
„inamovibilitatea magistraţilor după legi expres votate de Adunarea
legislativă”5. De asemenea, a făcut parte dintre cei care au votat alte
două principii consfinţite de către Adunarea de la Iaşi: „respectul
proprietăţii” şi „instrucţia publică gratuită şi obligatorie în toate oraşele
şi satele”6. Două zile mai târziu se pronunţă pentru responsabilitatea
miniştrilor în faţa Adunării şi crearea unui tribunal special care să-i
judece7. Un alt vot acordat de acesta a fost cel de la 29 noiembrie
1857, când se solicita ca „mărinimoasele puteri garante să binevoiască
a hotărâ chestia dării Principatelor către Înalta Poartă într-un chip
1 Mihail Kogălniceanu, Tainele inimii. Scrieri alese, ediţie îngrijită,
introducere şi tabel cronologic de Dan Simonescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 439-440. Printre deputaţii din Adunarea ad-hoc care au votat pentru, alături de Nicolae Iamandi şi Mihail Kogălniceanu, s-au mai numărat nume precum Dimitrie Cozadini, Grigore Balş, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Lascăr Catargiu, Alecu Cuza, Manolaki Costaki etc.; vezi şi Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 142 şi 633.
2 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 160-161 şi 652.
3 Ibidem, p.182 şi 675. 4 Ibidem, p. 684. 5 Ibidem, p. 263 şi 762. 6 Ibidem, p. 290. 7 Ibidem, p. 294.
potrivit cu necontestabilul lor drept” 8 . Pe aceeaşi linie, la 13
decembrie, Nicolae Iamandi votează atât pentru „recunoaşterea
ţinuturilor ca persoane civile” 9 , cât şi prevederea potrivit căreia
„Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte şi roagă puterile garante să
binevoiască a încuviinţa rectificarea noului hotar dintre Principatele
Unite şi Imperiul Otoman printr-o comisie europeană, conform cu
neprescriptibilele drepturi de proprietate, de libertate, de navigaţie şi
comerţ, garantate Principatelor române prin art. 15, 21, 22 şi 23 din
Tratatul de la Paris”10.
În aceeaşi calitate, a fost coautor sau a sprijinit încercările
altor deputaţi, în special ale lui Mihail Kogălniceanu, de a aduce
diferite amendamente la legile votate de Adunarea ad-hoc11, putând fi
calificat, din această perspectivă, printre cei mai activi membri. Unele
erau referitoare la forţele armate (iniţiate de Mihail Kogălniceanu, N.
Catargiu, M. Costachi etc., alături de N. Iamandi, care prevedeau
apărarea comună împreună cu armata Munteniei12; interdicţia de a fi
ocupate cetăţile ţării, create în scop de apărare, de alte oştiri străine;
neutralitatea armatei13), religia ţării (care trebuia să fie stabilită clar a
fi cea ortodoxă14) sau la „mărginirea de a se arenda de astăzi înainte
veniturile statului pe un termen mai îndelungat de un an”15.
A sprijinit, alături de alţi câţiva deputaţi, propunerea venită
din partea lui C. Hurmuzaki privind introducerea unui „vot de
recunoştinţă presei şi publiciştilor francezi care au apărat cauza
României”, amendament ce a fost votat, la intervenţia lui Mihail
Kogălniceanu, ca fiind pentru întreaga presă europeană16. De altfel, se
poate considera că Nicolae Iamandi a făcut parte din „grupul de
presiune” al lui Mihail Kogălniceanu, personaj central al Adunării ad-
hoc a Moldovei17 , sprijinindu-l în votarea numeroaselor încheieri,
propuneri şi amendamente.
În anii următori, când a venit momentul alegerilor pentru
noul domn al Moldovei, Nicolae Iamandi a figurat, alături de Scarlat
Roset (căsătorit cu o altă descendentă a familiei Iamandi, Agripina),
Costache Hurmuzache, Alecu Mavrocordat, Nicu Ghica, Nicu Vârnav,
Iorgu Gane etc., printre susţinătorii prinţului Grigore Sturdza, fiul
domnului regulamentar Mihail Sturdza, semnând, la 1 decembrie 1858,
o scrisoare de răspuns la un articol publicat în ziarul „Steaua Dunării”
din Iaşi, în 17/29 noiembrie 1858, în cadrul căruia era combătută
candidatura la domnie a prinţului. Scrisoarea a fost publicată în ziarul
„Constituţionalul”, din 19 noiembrie/1 decembrie 1858, iar în cadrul ei
se afirma că sus-numiţii sprijină candidatura lui Grigore Sturdza ca
urmare a calităţilor pe care acesta le avea, fiind respinse acuzaţiile că
prinţul s-ar fi deznaţionalizat18. Ca reacţie, a doua zi, redacţia ziarului
„Steaua Dunării” publică articolul Răspuns la Grigorieni, în care atacă
publicaţia „Constituţionalul” şi o acuză că serveşte doar interesele lui
Grigore Sturza. De asemenea, este publicată lista susţinătorilor săi,
unde îl regăsim şi pe Nicolae Iamandi, pe care îi numeşte „sateliţi, ce-şi
aşteaptă lumina de la noua planetă” sau „prieteni neiscusiţi”19.
În data de 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, numele său
apare, alături de ale altor 37 de persoane, în Publicaţiunea
Secretariatului de Stat al Moldovei, tipărită în nr. 21 din Monitorul
8 Ibidem, p. 312. 9 Ibidem, p. 335. 10 Ibidem, p. 218, 334, 712 şi 837. 11 Ibidem, p. 45, 221, 802 şi 943. 12 Ibidem, p. 123 şi 617. 13 Ibidem, p. 126. 14 Ibidem, p. 100-101 şi 120. 15 Ibidem, p. 491. 16 Ibidem, p. 300-301. 17 Mihai Cojocariu, Mihail Kogălniceanu în Adunarea ad-hoc a Moldovei
(1857), în In honorem Ioan Caproşu, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Maria Magdalena-Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 448 şi 438.
18 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. VII, doc. 2227, p. 951.
19 Ibidem, doc. 2228, p. 955.
Istorie
p. 25 Lohanul nr. 21, martie 2012
Oficial al Moldovei, cuprinzând „lista acelor cu însuşiri de a fi aleşi la
domnie”1.
Nu cunoaştem foarte multe aspecte despre activitatea lui N.
Iamandi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, însă ştim că i-a
fost acestuia aghiotant domnesc2, iar prin bunicii din partea mamei,
„rudă prin alianţă colaterală cu domnul3”. După înlăturarea domnului
Al. I. Cuza de pe tronul reunit al Moldovei şi Ţării Româneşti,
colonelul N. Iamandi a rămas o prezenţă activă în viaţa politică a ţării.
Astfel, în primăvara anului 1866, pe fondul conturării, la nivelul
oamenilor politici de la Bucureşti şi Iaşi, a celor două curente în ceea
ce priveşte acordarea domniei ţării (primul susţinea necesitatea aducerii
în ţară a unui principe străin, iar al doilea se împotrivea unei astfel de
numiri), Nicolae Iamandi a fost un înfocat susţinător al celui de-al
doilea curent, alături de oameni politici precum Dumitru Tacu, T.
Lăţescu, I. Negură, Ioan Leca şi Nicolae Ionescu4.
În cursul anului 1867, colonelul s-a aflat printre principalii
semnatari ai unei circulare, adresată Guvernului, în care se preciza:
„Conform înţelegerii avută în martie a.c. la Bucureşti, avem onoarea a
vă încunoştiinţa că, în 25 iulie, va avea loc, la Roman, întrunirea d-lor
senatori şi deputaţi ai României de dincoace de Milcov, spre a delibera
asupra mijloacelor menite de a pune capăt stării de suferinţă ce apasă
interesele noastre naţionale. Sunteţi rugaţi a răspunde, până în termen
de 10 zile, de la primirea acesteia, de veţi asista sau nu la întrunire,
spre a ne putea chibzui locul cuviinciosu”. În continuarea articolului,
redacţia ziarului preciza că o astfel de adunare ar reprezanta o încălcare
gravă a Constituţiei, care stabileşte clar că Principatele Române sunt un
stat indivizibil5.
Ne putem crea astfel o impresie asupra convingerilor sale
politice şi ne putem explica de ce, în 1875, la câţiva ani după
înscăunarea lui Carol I pe tronul României, când s-a creat o opoziţie
antidinastică, colonelul N. Iamandi a făcut şi el parte din aceasta.
Opoziţia imputa domnului proasta administrare a ţării, corupţia şi
menţinerea guvernului venal al lui Lascăr Catargiu, subliniind că
„principele Carol e încongiurat de o înrudire între oamenii cei mai
necinstiţi şi mai pătaţi. El a căzut în braţele unei camarile care
exploatează statul fără ruşine”. După modelul Bucureştilor, mişcarea
opoziţionistă de la Iaşi crease un comitet alcătuit din Gh. Mârzescu şi
D. A. Sturdza, precum şi din A. D. Holban, Dimitrie Cozadini şi
colonelul N. Iamandi. Cele două comitete, din Iaşi şi Bucureşti,
ameninţau că, în cazul în care domnitorul Carol I nu îndepărtează
corupţii de la guvernare, ar putea cere înlocuirea sa cu un domn
pământean. La Iaşi acesta se şi găsise, în persoana colonelului Nicolae
Dabija, ginerele lui Dimitrie Cozadini, în casa căruia se şi discuta o
asemenea perspectivă. Rivalul lor politic, conservatorul junimist Titu
Maiorescu (ministrul Instrucţiunii), pretindea chiar că fruntaşul liberal
D. A. Sturdza, „prin anticipaţie, se şi purta înaintea lui ca un supus
înaintea suveranului” şi că „în casa colonelului N. Iamandi la Iaşi, în
prezenţa a vreo 20 de coalizaţi, îl intitula (pe Dabija, n.a.) cu <<Măria
Ta>>”6.
Legătura lui N. Iamandi cu Alexandru Ioan Cuza şi apropierea
de Cozadini probabil că nu a fost întâmplătoare, iar veriga de legătură a
1 Dimitrie A. Sturdza, J. J. Skupiewski, Acte şi documente relative la
istoria renaşterii României, vol. VIII, 1858-1859, Bucureşti, 1900, doc. 2410, p. 180; „Monitorul Oficial al Moldovei”, 28 decembrie 1858, p. 2.
2 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VII, Iaşi, 1912, p. CCXLVI. 3 Ibidem. 4 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, vol.
XIV, Domnia lui Cuza Vodă. 1859-1866, partea a II-a, f. a., p. 217; Idem, Istoria partidelor politice în România, partea a II-a, De la 1848 până la 1866, Bucureşti, 1920, p. 506.
5 „Românul”, an XI, 9 iulie 1867. Documentul era semnat şi de alţi oameni politici ai vremii, printre care G. Balş, colonelul Pavlov, Panaite Balş, Grigore Vârnav, N. Ceaur Aslan, N. Cananău şi colonelul Grigore Sturdza. Pe cel din urmă, fiul domnului Mihail Sturdza, l-a sprijinit Nicolae Iamandi şi în anii 1858-1859, când candida la tronul Moldovei.
6 Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, apud Ion Mitican, Urcând Copolul cu gândul la Podul Verde, Editura Tehnopress, Iaşi, 2007, p. 81.
putut-o constitui boierul Ioan Cuza7 , care „a ţinut în căsătorie pe
Soltana Cozadini. Familia Cozadini era de curând venită în ţară. D.
Bolintineanu în Viaţa lui Cuza vodă, publicată la Iaşi, în 1904, spunea
că <<mama sa era din Constantinopol, din familia genoveză Cozadini,
familie grecită cu timpul>>. Soltana Cozadini a avut fraţi pe Dimitrie
şi Grigore Cozadini, cunoscuţi oameni politici din Divanul ad-hoc şi
unul ministru sub Cuza vodă”8. Rezultă că Ion Cuza a fost ispravnic la
Fălciu în aceeaşi perioadă cu Dimitrie Iamandi, tatăl colonelului
Nicolae, şi poate astfel a ajuns cel din urmă aghiotant domnesc al lui
Al. I. Cuza, iar mai târziu sprijinitor al ginerelui lui Cozadini la tron în
timpul lui Carol I.
Colonelul a continuat să fie o prezenţă activă în Parlamentul
României, unde îl regăsim senator şi deputat din partea judeţului Fălciu
în mai multe legislaturi, reprezentând Partidul Naţional Liberal la
alegerile din anii 18669, 187710, 187911, 188812, 189513.
În şedinţa pe care a ţinut-o în ziua de 20 octombrie 1886,
opoziţia ieşeană l-a propus pe colonelul Nicolae Iamandi candidat
pentru colegiul I comunal, alături de Alexandru C. Mavrocordat,
Nicolae Cazimir, Alexandru D. Holban, Petru S. Papadopolu, George
Panu, Alexandru Livadidi, Miltiade Tzoni, Grigore N. Macri, Eugeniu
N. Ghica-Budeşti, Alexandru Cantacuzino Paşcanu14.
În urma căsătorie cu Ecaterina Apostoleanu 15 , Nicolae
Iamandi a avut patru copii: Costache, Eliza (căsătorită cu un Mustea),
Tudorache şi Neculai. După stingerea sa din viaţă, colonelul a fost
înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi, iar placa funerară are
inscripţionat textul: „Colonelul Necolai Emandy, fost aghiotant
domnesc, decedat la 19 octombrie 1894”. În acelaşi cavou este
înmormântat şi nepotul său, magistratul Dimitrie I. Emandy („născut la
1851-decedat la 1904”). Ca urmare a respectului pe care l-a impus
comunităţii din satul Epureni, N. Iamandi a rămas în amintirea
locuitorilor, astfel că, în anul 1927, cu ocazia înfiinţării căminului
cultural, acesta a fost intitulat „Colonel Iamandi”16.
Nicolae Iamandi l-a avut ca fiu, după cum a spus, pe
Costache N. Iamandi, proprietar la Epureni, judeţul Fălciu, avocat17,
despre care avem puţine date care să ne contureze o imagine asupra
personalităţii sale. Conform lucrării lui George D. Nicolau şi Albert
Hermely, Deputaţii noştri, se născuse la Epureni la 1846, iar studiile le
făcuse la Paris18. Până în mai 1891, când a fost ales consilier judeţean
pentru Fălciu la colegiul I, alături de numitul Vasile Emandi19, nu mai
avem alte ştiri. Anul următor îl regăsim în „lista definitivă cu
persoanele din judeţul Fălciu care întruneau condiţiile legale spre a
figura ca alegători la Camera de comerţ cu reşedinţa în oraşul
Galaţi”20. Tot atunci, figurează la Huşi pe lista persoanelor eligibile
pentru senat, alături de tatăl său, Grigore Iamandi şi alte nume ale unor
7 Ion Cuza „a ridicat treptele boieriei până la postelnic. Între 1814-1816 îl
găsim paharnic, în 1818 comis, între 1819-1820 e spătar şi e rânduit ispravnic la Fălciu, unde a stat mai mulţi ani; îl găsim ispravnic în 1825. Se ridică la treapta postelniciei după 1829, până către 1849, când moare” (Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VII, p. CCLV).
8 Ibidem. 9 Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Editura
All, Bucureşti, 1998, p. 169. 10 Ibidem, p. 196. 11 Ibidem, p. 203. 12 „Epoca”, nr. din 18 şi 19 octombrie 1888; Mihai Sorin Rădulescu, op.
cit., p. 221. 13 A fost ales cu un număr de 288 de voturi („Epoca”, nr. din 29 noiembrie
1895); Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 229, 246 şi 271. 14 „România Liberă”, anul X, 24 octombrie 1886. 15 Conform arborelui genealogic redactat de Mona şi Florian Budu-Ghyka,
pe pagina de internet www.ghika.net. 16 Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 80. 17 Ibidem. 18 George D. Nicolescu, Albert Hermely, Deputaţii noştri. 1895-1899.
Biografii şi portrete, Bucureşti, MDCCCXCVI, p. 158. 19 „Monitorul Oficial”, din 25 mai/6 iunie 1891. 20 Ibidem, nr. din 5/17 ianuarie 1892.
Istorie
p. 26 Lohanul nr. 21, martie 2012
fruntaşi locali, precum Dimitrie Castroian, Grigore Boronescu, Scarlat
Rosetti, Alecu Negruţi, Costachi N. Corbu etc 1 . Ca membru al
Partidului Naţional Liberal, înainte de anul 1895 fusese consilier
judeţean la Fălciu, după care a fost deputat în parlament de două ori,
ultima oară în perioada noiembrie 1895 – 18992.
Ca şi tatăl său, a dat dovadă de generozitate ori de câte ori cei
din jurul său au fost loviţi de nenorociri, aspect care reiese şi din
testamentul său, datat 10 ianuarie 1915:
„Subscrisul Costache N. Emandi, proprietar domiciliat în
Huşi, voind a hotărâ cum să se urmeze cu avutul meu, ce va rămâne la
încetarea mea din viaţă, dispun prin acest act de ultimă voinţă precum
urmează:
La bunurile mişcătoare şi nemişcătoare ce voiu lăsa după
mine trebuie să adauge suma de 77.000 lei, zestre ce am dat iubitei
mele fiice, Lucia Grigore Vericeanu, la căsătoria sa cu Grigore
Vericeanu şi care urmează a se raporta la succesiune.
A treia parte din întreaga mea succesiune, care după lege este
porţiunea de care eu pot dispune, după voinţă, o las în plină proprietate
iubitei mele soţii Elena Costache Emandi, născută Popa.
Din această porţiune, soţia mea va plăti următoarele legate şi
sarcini:
a) Las nepotului meu Costache Emil Emandi suma de 60.000
lei, pe care soţia mea îi va plăti direct, atunci când va deveni major.
Până atunci, îi va plăti procent de 6% pe an, pe care îi va da părinţilor
copilului.
b) Tot din porţiunea mea disponibilă las Primăriei comunei
Huşi suma 130.000 lei, pe care soţia mea îi va depune la Casa de
Consemnaţiuni, în bonuri, cu 5% pe an valoare nominală, formând un
fond absolut inalienabil, iar venitul acestui fond, Primăria îl va
întrebuinţa numai la îngrijirea şi întreţinerea bolnavilor din spitalul
Huşi, căci în caz contrar soţia mea va avea drept să-l ceară întreg
capitalul şi să-l întrebuinţeze cum va crede de cuviinţă.
c) Uzufructul viei mele de la Porumbu, din comuna Epureni,
judeţul Fălciu, cu case atenanse şi toate cele aflătoare în îngrăditura
viei, îl las soţiei mele Elena Costache Emandi. Noua proprietate a
acestei vii o las comunei Epureni, din judeţul Fălciu, cu îndatorire ca la
încetarea uzufructului soţiei mele, comuna să înfiinţeze, în acea vie, o
infirmerie, care să poarte numele meu. Neîmplinindu-se condiţiile de
mai sus, dă drept moştenitorilor mei să ceară desfiinţarea acestui legat
şi să ia via în folosul lor.
d) Las 2.000 de lei d-lui George Manoilescu, din comuna
Epureni, care mi-a servit mai mulţi ani ca administrator la moşie.
e) Las primăriei comunei Epureni, din judeţul Fălciu, suma
de 3.000 de lei pentru ca venitul acestor bani să servească la
întreţinerea bisericii din comună.
f) Toate aceste legate şi sarcini se vor plăti de soţia mea, ca
legatară a carităţii disponibile, după trecerea de trei ani de la intrarea sa
în posesiunea treimei din succesiune ce îi las prin acest testament.
g) Soţia mea va face să se ridice pe locul unde voi fi
înmormântat la Huşi un monument, pentru care va cheltui suma de
15.000 lei. Toţi moştenitorii mei sunt obligaţi la întreţinerea
monumentului şi mormântului. Asemenea sunt obligaţi a prezenta la
succesiune tot ce vor fi primit de la mine mai înainte cu titlu de
donaţiuni, înzestrări sau altele.
h) Orice dispoziţiuni anterioare acestui testament sunt şi
rămân revocate. C. N. Emandi”3.
Costache N. Emandi a avut două căsătorii, ambele soţii
purtând numele Elena4, iar din prima i-a avut ca fii pe Emil şi Lucia (n.
1881). Dacă numele de familie al primei nu-l cunoaştem, ştim însă că
1 Ibidem, nr. din 6 martie 1892. 2 George D. Nicolescu, Albert Hermely, op. cit., p. 158. Fusese ales cu un
număr de 384 de voturi. 3 Testament păstrat într-o copie, din 17 decembrie 1926 (DJANV, Primăria
oraşului Huşi, dosar 9/1927, filele 2-3). 4 Lucia (Emandi) Vericeanu apare pe un extras din registrul stării civile
pentru morţi din anul 1949 ca fiind fiica lui Constantin şi Elena Iamandi (conform unei copii a documentului aflată în Arhiva Primăriei Epureni).
cea de-a doua a fost Elena Popa (n. 10 iulie 1881 – m. 17 decembrie
19405), amintită în testament. Boierul Costache a decedat la data de 16
mai 19196, iar la 3 februarie 1927 soţia Elena apare deja recăsătorită
cu căpitanul Popovici. La aceeaşi ultimă dată, Elena încă nu alocase
banii pentru spital (cei 130.000 de lei), conform dorinţei testamentare,
şi era somată de către reprezentanţii primăriei să-i dea, altfel urmând a
fi urmărită în judecată. Nici la 4 martie 1927 cea în cauză nu virase
banii. La 14 februarie 1928 Elena Popovici face cerere pentru a i se
amâna plata banilor pentru 30 de zile7. Abia la data de 30 martie 1828,
Elena anunţa Primăria că a virat banii8.
Din două procese verbale, din 5 februarie 19199, respectiv 6
februarie 191910, aflăm că boierul Costache a lăsat moştenire cele
două moşii, Epureni şi Duda, copiilor săi din prima căsătorie, Lucia şi
Emil, şi celei de a doua soţii, Elena.
Potrivit primului document, Costache N. Iamandi deţinea
pădure, iaz, acareturi de moşie la Duda şi Epureni. Cu toate că a fost
nevoit să accepte exproprierea, pentru reforma agrară de după război
(1921), îi rămâneau proprietarului o suprafaţă mare de teren, printre
care şi pădurea Lohan, 15 ha la Prut, şi o porţiune de pământ din Valea
Grecului. Pe suprafaţa expropriată, formată din teren arabil, fâneţe,
păşune, urmau a fi împroprietăriţi locuitorii din Duda, Novaci şi Valea
Grecului11.
Dintr-un document din 23 august 192012 aflăm că cea mai
mare parte a moştenirii o preiau fiica Lucia, (căsătorită cu Grigore
Vericeanu) şi fratele ei, Emil Iamandi (foto). Acesta din urmă deţinea
300 ha de teren cultivabil şi 68 ha de islaz, localizat astfel: 268 ha la
Epureni şi 100 ha la Duda. La 1934, Emil Iamandi încă era moştenitor
la Epureni13. O suprafaţă de 100 ha de pământ mai deţinea la Duda şi
Elena C. Iamandi14, a doua soţie. Pământul acesteia era situat în Valea
Duzii, în partea de răsărit a pârâului, la nord de satul Valea Grecului.
Amintirea acestui loc se regăseşte în toponimul La Căpitanul, cu
trimitere la al doilea soţ al Elenei, căpitanul Gheorghe Popovici. În
proprietatea soţiei căpitanului era şi toată partea de deal din stânga Văii
lui Ivan.
Din sentinţa Tribunalului Judeţului Fălciu, din 18 aprilie
1924, reiese că Elena Iamandi se judecă cu fii vitregi, Emil Iamandi şi
Lucia Grigore Vericeanu, pentru averea rămasă de la soţul ei. Potrivit
hotărârii judecătoreşti, Elena urma să stăpânească: casele din Huşi15
(din piaţa Ion Mârza, nr. 9) şi mobilierul; 100 de ha din trupul moşiei
Epureni; 100 ha teren arabil din trupul moşiei Duda, situate la locul
numit „Dealul Prutului”, care se mărginea la răsărit cu şoseaua Huşi –
Drânceni, la apus cu proprietatea Duda, expropriată în Valea Coloniţei,
la sud cu proprietatea Novaci a locuitorilor din Valea Grecului, iar la
nord cu proprietatea Duda, partea atribuită lui Emil Iamandi.
Mai primea trupul de pământ acoperit cu pădure (40 ha şi
1731 mp), situat pe teritoriul comunei Epureni, împreună cu poienile
care aveau o suprafaţă de 2 ha şi 9324 mp; trupul de pământ acoperit
cu pădure, la locul numit „Ghindă”, pe teritoriul comunei Duda (6 ha şi
2650 mp) şi poienile de lângă pădure (0,0603 ha); trupul de teren
acoperit cu pădurea Lohan, pe teritoriul comunei Duda (26 ha şi 3464
5 Mormântul este situat în cimitirul bisericii “Sf. Toma” din Huşi. 6 DJVAN, Primăria oraşului Huşi, dosar 9/1927, fila 4. 7 Ibidem, fila 22. Document scris de ea şi cu autograful ei. 8 Ibidem, fila 27. 9 DJVAN, Prefectura judeţului Fălciu, dosar 5/1919. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 „Cronica Huşilor”, 1934, anul I, septembrie, nr. 7. 14 DJVAN, Prefectura judeţului Fălciu, dosar 7/1925. Proces verbal din 25
iunie 1925. 15 Mihai Rotariu, Contribuţii la istoricul bibliotecilor, în vol. I din Studii şi
materiale privind istoria oraşului Huşi, coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu, Ed. Sfera, Bârlad, 2005, p. 276.
Istorie
p. 27 Lohanul nr. 21, martie 2012
mp); terenul cultivabil dintre trupurile de pădure Ghindă şi Lohan (15
ha şi 68 mp), inclusiv lunca numită „Zăvoiu”; o suprafaţă acoperită cu
vie, împreună cu casele şi acareturile respective, situat pe teritoriul
comunei Epureni; a mai primit o pătrime din renta de expropriere
plătită de stat în contul terenului luat din moşiile Epureni şi Duda.
La rândul lui, Emil Emandi primea, prin aceeaşi sentinţă
civilă pronunţată la data de 18 aprilie 1924, „moşia Epureni, cu
acareturile, construcţiile şi îmbunătăţirile aflătoare, în întinderea
stabilită de comisia de expropriere”. Mai stăpânea şi terenul din moşia
Duda, în Dealul Prutului, cu întindere de 40 de ha, dar şi 10 ha şi 75 ari
pădure la Bălţaţi. Ca locuinţă, împărţea în jumătate, împreună cu sora
Lucia Vericeanu, casa din Iaşi, situată pe strada Carol, la nr. 491.
Câţiva ani mai târziu, în testamentul din 16 decembrie 19402,
Elena Căpitan Popovici declara: „…Văzându-mă bolnavă de o boală de
care nu ştiu de voi scăpa în deplinătatea minţii mele şi din libera mea
voinţă, în lipsă de copii şi de descendenţi legitimi, dispun, dintr-un
sentiment de generozitate şi iubire pentru omenire, ca toată averea mea
mobilă şi imobilă să fie utilizată în scop de ajutorare şi sprijin social, în
chipul următor:
Institui legatar universal al meu pe comuna Huşi asupra
întregii mele averi mobile şi imobile, adică: trupul de 100 de ha pe
moşia Epureni şi 100 de ha pe moşia Duda, precum şi pădurea, care
sunt proprietatea mea, conform actului de partaj dat prin hotărâre de
Tribunalul Fălciu, între mine şi succesorii defunctului meu soţ,
Costache Iamandi.
Casele mele din Huşi le va folosi în sensul creării unui palat
cultural, care va servi exclusiv la scopuri şi manifestări culturale.
Palatul va purta frontispiciul <<Palatul Cultural Elena şi C. Iamandi>>.
Impun următoarele sarcini legatului meu universal:
1. Din venitul moşiei şi pădurii se întreţin şi se ajută cu
fonduri:
a) <<Mila Creştină>>, sublima instituţie de ajutor a micuţilor
sărmani oropsiţi de soartă.
b) Azilul de bătrâni creat de Episcopia Huşilor.
Legatarul meu universal îmi va face un monument la
mormântul meu, aşa demn de o femeie care a dispus de averea sa toată,
pentru scopuri de umanitate şi filantropie. Doresc să fiu înmormântată
alături de iubita mea mamă”3. Totodată, viitoarei biblioteci din Huşi,
Elena Popovici îi mai lăsa şi un fond de câteva mii de cărţi. Faptul că
testatoarea înfiinţează un aşezământ de utilitate publică, purtând
numele primului soţ, Emandi, dovedeşte ataşamentul său faţă de acesta,
pe care nu l-a putut uita cu trecerea anilor şi cu toate că, ulterior,
contractase o altă căsătorie4.
În anul 1988, casa donată de către Elena Popovici, situată în
zona actualei clădiri care găzduieşte Poşta Huşi, poate cea mai
frumoasă casă din oraş5, care se constituise, în peste jumătate de secol
de la donaţie, ca un adevărat templu al cărţii, a fost dărâmată,
rămânând întipărită doar în amintirea celor care au cunoscut-o şi au
iubit-o6.
Conacul boieresc al familiei Iamandi există şi în prezent, în
Epureni, fiind situat pe dealul din partea de vest a satului, lângă
biserică. În perioada comunistă, după naţionalizarea din anul 1949,
conacul a intrat în administrarea autorităţilor locale comuniste, apoi a
fost sediul Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) Epureni.
Elena Iamandi (Popovici) a deţinut o proprietate şi pe
şoseaua ce lega Huşii de satul Cârligaţi (actual Pădureni). Dintr-un
inventar din 9 ianuarie 1941, aflăm că avea acolo 104 prăjini de vie,
din care 20 prăjini plantate cu viţă americană pe rod, iar restul de 84 cu
plantaţie pomi fructiferi bătrâni şi tineri. În vie se mai afla „o casă
1 Document păstrat în arhiva Primăriei Duda-Epureni. 2 Mihai Rotariu, Contribuţii la istoricul bibliotecilor, în vol. I din Studii şi
materiale privind istoria oraşului Huşi, p. 293. 3 Ibidem. 4 Sorin Popescu, Câteva date noi cu privire la familia de boieri moldoveni
Emandi, în „Palatul de Justiţie”, serie nouă, anul XXII, nr. 10/2011, p. 14. 5 A fost situată în zona actualei clădiri care găzduieşte Poşta Huşi. 6 Istoria Huşilor, p. 221.
compusă din 2 camere şi o cameră ce serveşte de cramă, din vălătuci şi
acoperită cu tablă”. Alături de ea, înspre apus, „se află o altă casă mai
mică, din vălătuci, acoperită cu tablă, compusă dintr-o odaie şi o tindă,
care e goală”7.
Revenim la filialţia boierilor noştri. La vârsta de 39 de ani,
Costachi N. Emandi, împreună cu prima soţie, Elena, de 23 de ani, l-au
avut ca fiu pe Emil Emandi, născut la Huşi la data de 24 octombrie
18848. Acesta din urmă, de profesie avocat9, a locuit mult timp la Huşi
şi Epureni, iar ultimul domiciliu l-a avut pe strada Dionisie Lupu, nr.
74, în Bucureşti, unde a şi decedat în data de 10 noiembrie 1965, în
vârstă de 81 de ani, de insuficienţă cardio-respiratorie 10 . Emil,
proprietar la Epureni, a fost căsătorit cu Maria, fiica boierului Frank, de
la Botoşani, împreună cu care au deţinut şi moşia Hudeşti, din acel
judeţ, însă din căsătoria celor doi nu s-a născut nici un copil11. Dintr-o
altă căsătorie, Emil l-a avut ca fiu pe Costică (Titel) Iamandi, minor la
24 decembrie 1924, căsătorit mai târziu cu Irina Caradja (n. 1915)12.
Aceasta era fiica lui Constantin Caradja, nepoata lui Aristide Caradja
(1861-1952, entomolog şi membru al Academiei Române, căsătorit cu
Matilda Greceanu) şi descendentă în a V-a generaţie a domnului Ioan
Caragea din Muntenia13 . În timpul cutremurului din 10 noiembrie
1940, au decedat împreună la Bârlad şi în acest fel s-a stins ramura prin
Emil, fără urmaşi.
Revenind la Costache Iamandi, de la Epureni, mai trebuie
amintită o altă descendenţă a sa, respectiv o fată, născută în urma unei
legături nelegitime, cu o ţărancă din satul Duda, comuna Duda-
Epureni, judeţul Vaslui. Astfel, Costache Iamandi, cel care a şi
construit conacul actual, după moartea primei soţii, a luat la conac o
fată din Duda, pe nume Catinca Palade. Aceasta a rămas însărcinată,
însă, deoarece în timpul plecărilor dese ale boierului la Bucureşti, fata
se iubea cu vătaful moşiei, când a aflat, boierul a alungat-o, chiar dacă
era însărcinată cu el. La plecare, i-a dat 5 ha de pământ, în locul numit
Ciiri, din satul Duda, şi i-a construit şi o casă, probabil pentru că fata
urma să nască un copil al său. După plecarea la Duda, Catinca Palade
s-a căsătorit cu Iordache Pârvan, din satul alăturat Novaci, însă cei doi
nu au avut copii, crescând însă nou-născutul al cărui tată a fost boierul
Costache Iamandi14.
La rândul ei, Lucia a avut un prim soţ, care a murit. Ulterior
s-a căsătorit cu Grigore Vericeanu (împreună deţinând moşia Duda),
avocat descendent al unei cunoscute familii huşene, născut în 1877,
fost primar la Huşi în perioada 1 aprilie 1906 – 22 martie 1907 şi
prefect al judeţului Fălciu între 5 octombrie 1920 şi 28 martie 192115,
precum şi deputat al Partidului Conservator-Democrat, înfiinţat de
Take Ionescu. Grigore Vericeanu chiar a scris o broşură, intitulată
Programul de activitate politică a democratului Partid Conservator de
sub şefia lui Take Ionescu, din judeţul Fălciu. În şedinţa Camerei din 5
februarie 1915, deputatul Grigore Vericeanu îşi exprima uimirea:
„…cum se face că d. Stere are voie să facă propagandă austriacă în
Transilvania, iar d. Take Ionescu nu are voie să-şi exprime
sentimentele?”16. Unii dintre urmaşi şi concitadini din Huşi povesteau
7 Mihai Rotariu, op. cit., p. 294. 8 Conform certificatului de naştere al acestuia, nr. 434481, emis de Sfatul
Popular al Oraşului Huşi, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.
9 Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 80. 10 Conform certificatului de deces al acestuia, nr. 061788, emis de
Consiliul Popular al Raionului V.I. Lenin - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.
11 Pagina de internet http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Batalie-acerba-asupra-unui-conac-boieresc-1-1300.html, 10 august 2008.
12 Mihail-Dimitri Sturdza, Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Paris, 1999, p. 259.
13 Ibidem. 14 Informaţii de la Pricop (Macarie) Elena, din satul Duda, comuna Duda-
Epureni, 93 de ani. 15 Adrian Butnaru, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, p. 121-122. 16 Sorin Popescu, op. cit., p. 14.
Istorie
p. 28 Lohanul nr. 21, martie 2012
cum „Conu Grigoriţă” umba „foarte ţanţoş, numai în trăsură prin oraş,
cu ghete şi mănuşi albe”1.
Şi în prezent, Lucia este în amintirea bătrânilor din Duda ca o
femeie foarte deşteaptă, dar urâtă şi extrem de neglijentă în
vestimentaţie, devenită, în sat, termen de comparaţie pentru o persoană
prost îmbrăcată: „Parcă-i Vericeanca!”. De altfel, se spune că boierul o
luase doar pentru „averurile” ei2. Lucia a decedat la data de 8 aprilie
1949, în incinta spitalului Sf. Spiridon Iaşi, fiind înmormântată în
acelaşi cavou cu al bunicului ei, colonelul Nicolae Iamandi, în cimitirul
Eternitatea din Iaşi. La rândul său, Grigore Vericeanu a murit un an
înainte, la 1948, fiind îngropat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti3.
Grigore Vericeanu, la vârsta de 27 de ani, împreună cu soţia
sa Lucia, de 23 de ani, au avut prima fiică, din cele patru4, plecate
toate la Bucureşti. Una din ele a fost Julieta-Lucia, născută la Huşi la
data de 18 august 19045 şi decedată la data de 26 februarie 19746.
Julieta-Lucia Vericeanu s-a căsătorit, în Bucureşti, pentru prima dată,
cu un colonel Cojocaru7, iar a doua oară, la data de 27 iunie 1941, cu
arhitectul Tudose Gheorghe (fiul lui Stan Ilie), născut în data de 21
iulie 19088, care studiase la Paris, unde contractase un prim mariaj cu
o franţuzoaică9. Julieta-Lucia Tudose nu profesase niciodată, însă a
deţinut funcţia de secretară a ministrului liberal al sănătăţii, Ioan E.
Costinescu, iar în timpul celui de-al doilea Război Mondial a fost soră
de caritate pe front10. Cei doi au avut domiciliul în Bucureşti, str. dr.
Mihai Mirinescu, nr. 11, sectorul 5, şi au avut un copil, pe Tudose
Mihail, născut la data de 7 noiembrie 1943, la Odessa, în URSS pe
atunci 11 . Acolo o chemase soţul, pentru a-i aduce banii necesari
achiziţionării unor terenuri, bani însă pierduţi. Julieta-Lucia Tudose a
decedat în anul 1974, fiind îngropată la cimitirul „Sf. Vineri” din
Bucureşti, iar soţul ei la Bacău12.
În data de 26 martie 1998, Tudose Mihail13 a adresat către
Primăria comunei Duda-Epureni o cerere de reconstituire a dreptului
de proprietate în conformitate cu prevederile Legii 169/27 octombrie
1997 privind modificările şi completarea Legii fondului funciar nr
18/1991. Cel în cauză a solicitat acest drept în calitate de moştenitor al
lui Emil Emandi, „fratele bunicii mele după mamă, Lucia Emandi”14.
Un al copil al cuplului Lucia-Grigore Vericeanu a fost
Virginia, născută în anul 1903, absolventă de drept şi filologie (limbi
slave), devenind asistenta marelui istoric N. Iorga şi căsătorită cu
profesorul universitar Aniţescu. A scris mai multe cărţi pentru copii,
1 Ibidem. Autorul mai afirmă că una dintre strănepoate, Lucia Tudose, mai
posedă valiza sa de deputat, cu lucrurile de primă necesitate ce le lua cu el la Bucureşti.
2 Adrian Butnaru, op. cit., p. 284. 3 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 4 Informaţie de la Pricop Elena, din Duda, în vârstă de 93 ani. 5 Conform certificatului de naştere al acesteia, nr. 103004, emis de Sfatul
Popular al Oraşului Huşi, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.
6 Conform certificatului de deces al acesteia, nr. 684073, emis de Consiliul Popular al Sectorului 6 - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.
7 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 8 Conform certificatului de căsătorie al acestora, nr. 202216, emis de Sfatul
Popular al raionului Tudor Vladimirescu - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.
9 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 10 Ibidem. 11 Conform buletinului acestuia, păstrat la Arhiva Primăriei Duda –
Epureni, judeţul Vaslui. 12 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 13 Tudose Mihail a fost căsătorit cu Silvia Ionescu (fiica lui Gheorghe şi
Georgeta, născută la data de 30 iulie 1945), iar din această căsătorie s-a născut,
la 24 aprilie 1976, o fiică, pe care au numit-o tot Lucia, ultima descendentă în
viaţă a colonelului N. Iamandi, care în prezent domiciliază în Bucureşti, în sectorul 8, fiind de profesie avocat.
14 Conform cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, depusă de Tudose Mihail la sediul Primăriei comunei Duda – Epureni, la data de 26 martie 1998.
însă nu a avut urmaşi, iar în anul 1973 a decedat, fiind înmormântată la
Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi15.
Sora acesteia, Veturia (fiica Luciei Vericeanu), născută în 7
noiembrie 1905, a absolvit, în cursul anului 1924, actualul Liceu „Cuza
Vodă” din Huşi, după care a urmat cursuri universitare la Paris,
devenind o remarcabilă traducătoare în limba franceză, publicând în
această limbă mai multe ediţii bilingve ale unor clasici ai literaturii
române (Eminescu, Bacovia, Blaga) sau „Meşterul Manole”. A fost
căsătorită cu inginerul Emil Drăgănescu, specialist în electrotehnică.
Prin anii ’50 este arestată de autorităţile comuniste, fiind condamnată
la 4 ani de închisoare, în urma unui proces politic, în lotul care îi
includea şi pe compozitoarea şi pianista Hilda Jerea. Revenită din
închisoare, divorţează, dar îşi păstrează numele de Drăgănescu-
Vericeanu, cu care se remarcase pe plan literar. A decedat în anul
1992, trăind până atunci într-o garsonieră din Bucureşti, situată pe
strada Dionisie Lupu, acolo unde au locuit şi Ovid Crohmălniceanu,
soţii Emanoil Petruţ şi Catinca Ralea16.
Ultima fată a soţilor Vericeanu, pe nume Elena (Ileana),
născută în anul 1907, a devenit profesoară de limba greacă şi latină la
Iaşi, unde s-a căsătorit cu Vasile Radu. A murit în anul 1987, fiind
îngropată, ca şi sora Virginia, în cavoul bunicului, colonelul N.
Iamandi, de la cimitirul „Eternitatea” (alături de soţul ei, decedat în
anul 1983)17.
Documente din fondurile Direcţiei Judeţean a
Arhivelor Naţionale Vaslui
Prof. Costin Clit - Huşi
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui deţine o serie de
documente medievale şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
redactate în limba română, dar cu caractere chirilice. Ne propunem
transliterarea (nu traducerea lor, aşa cum se exprimă unii autori locali)
documentelor, atât cât putem, precum şi publicarea lor. Documentele
oferă informaţii preţioase despre trecutul unor aşezări din fostele
ţinuturi şi judeţe Fălciu, Vaslui şi Tutova, multe dintre ele astăzi
dispărute. Elementele de viaţă economică, socială, culturală şi
religioasă se regăsesc în aceste documente. Istoricii locali se
mulţumesc cu folosirea rezumatelor documentelor, publicate de
Grigore Găneţ şi Costică – Ioan Gârneaţă, fără a folosi pe cele
originale.
1. - <1619 septembrie 1 - 1620 august 31> (7128). – Uric prin care
Gaşpar Graţiani Voevodul Moldovei întăreşte nepoţilor şi
strănepoţilor lui Sima Bica jumătate de sat din Hotineşti ce se numeşte
Deleni, ţinutul Tutova, ale cărui privilegii de la Ştefan Voevod s-au
pierdut în vremea când Alexandru Vievod şi cneazul Corecki cu oastea
leşească au prădat ţara.
Suret de pre înălţatul d<o>mnu Gaşpar Vodă din velet 712818
Pre cum au venit înainte<a> noastră şi înainte<a> al<or> noştri boeri
moldoveneşti19 toţi nepoţi<i> şi strănepoţi<i> lui Sima Bica şi s-au
jăluit înainte<a> noastră cu vreo jalobă, şi au adus şi oameni mulţi,
buni şi bătrâni şi înpregiuraş<i>, şi au mărturisit înainte<a> noastră
pentru scrisoare<a> ce au fost avut moşul lor Sima Bica danii şi miluiri
de la bătrânul Stefan Vodă, ce au fost dat, şi l-au miluit moaşa lor
Naste Delo<a>e jumătate de sat din Hotineşti, ce să numesc Deleni, pe
pârău<l> Giurgiu, parte<a> dispre răsărit ce este în ţinut<ul> Tutovii,
15 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 16 Ibidem. 17 Ibidem.
18 La cifra zecilor altă cerneală şi cifra 20; cifra 50 tăiată. 19 Cuvântul moldoveneşti încercuit de copist.
Istorie
p. 29 Lohanul nr. 21, martie 2012
şi ace<a> scrisoari li-au p<i>erdut în prada când au venit Alexandru
Vod<ă> şi cu <un> cumnat a lui <Coren cniaz>1 cniaz Corin, atunce
au prădat pre dânşii şi au luat bucate şi strai<e>; atunce pierdusă şi
ace<a> scrisoare; şi noi văzându-re jaloba lor şi atâta mărturisări a
oameni buni am crezut. Aşijdere<a> şi de la noi s-au dat întărire sus
numiţil<o>r nepoţi şi strănepoţi lui Sima Bica la ace<a> giumătate sat
de Hotineşti, ce să numesc acmu Deleni, parte<a> dispre răsărit <ce>
este dată şi de la noi să fii<e> driaptă ocină şi moşii<e>, şi întărire cu
tot venitul, şi alţi<i> să nu să <a>mesteci. Domnul porunceşti.
Şi s-au scos acest suret de pe sârbie pe romaine de preot Eni o<t>
Dialu<l> Mari la velet 7276 iul<ie> 29.
D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 524 (nr. 2), f. 1; Traducere din limba
slavă din 29 iulie 1769 (7267) de către Ene, preot din satul Dealul
Mare, adeverită de Gheorghe polcovnicel în 1819.
EDIŢII: Pr. Ec. Vasile Ursăcescu, Documente, în „Miron Costin”, An
IV, nr. 5, p. 259-260, nr.422; Ediţie preluată şi de Gheorghe Gherghe,
Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Editura Sfera, Bârlad, 2004, p. 68;
Un rezumat în Documente privind istoria României, Veacul XVII, A.
Moldova, vol. IV (1616-1620), Editura Academiei, 1956, p.398, nr.
510; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877),
Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan
Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 36, nr. 57.
2. - 1650 (7158) iulie 6, Iaşi. – Uric prin care Vasile Lupu Voevodul
Moldovei întăreşte lui Ignat, Harbuz, Ţugule, Ioan şi Gheorghe,
stăpânirea asupra jumătăţii de apus a satului Deleni care s-a numit şi
Hotineşti, din ţinutul Tutovii, iar partea de răsărit lui Daniil diacul.
Suret de pruba ispisocului sârbesc a lui Vasili V<oe>v<o>d din let
7158 iul<ie> 6
Io Vasili cu mila lui D<u>mnezău d<o>mnul Moldovii. Iată au venit
înainte<a> noastră şi înainte<a> boeril<o>r noştri mari şi mici sluga
noastră Dan<i>il diiac, ficiorul Marii, nepotul lui Ioan, şi cu niamul lor
şi au întors 39 (?) galbini, c<h>eltuiala lui G<h>eorg<h>ii şi Ţuguli,
ficiorilor lui Ignat şi lui Onii lui Harbuz, pe<n>tru giumătati di sat
Deleni, parte<a> de cătră răsărit, cari sat s-au c<h>emat întâi Hotineşti,
ce sânt în ţinut<ul> Tutovii. Cari c<h>eltuială au făcut ei când s-au
pârât Ignat, şi G<h>eorg<h>ii, şi Ţugule, şi Harbuz a Ioanii, cu
Ionaşcu Săpotianul, pe<n>tru acest sat Delenii, arătând Ionaşcu
Săpotianul că acest sat Delenii este a lui driaptă ocină şi moşii<e> şi-l
stăpânesc ei cu dreptate. Iară Ignat, şi Ioan, şi Harbuz, şi
G<h>eorg<h>ii, şi Ţugule, au arătat un uric de întăritură de la Gaşpar
Vodă, şi au rămas pe Ionaşcu Săpotianul, atunce Ignat şi Ţugule şi cu
feciorii cu niamul lor, şi G<h>eorg<h>ii, i Ioan, i Harbuz, îndreptându-
să au făcut ispisoc de rămas pe tot satul Delenii, puind într-acel ispisoc
numai pe moşii lor cu parte<a> cătră apus, şi iar pe moşii lui Daniil cu
parte<a> cătră răsărit n-au scris. Pentru care acum Daniil diiacul şi cu
niamul lui s-au rădicat şi au întors c<h>eltuiala pe ce<a> giumătati de
sat de Deleni cu parte<a> cătră răsărit, acei 10 ug în mâinili lui Ţugule,
şi G<h>eorg<h>ii, şi Ignat, i Harbuz, şi Ioan, înainte<a> domniei mele
şi boeril<o>r noştri. Şi de acum înainte să aibă sluga noastră Daniil
diiacul a stăpâni ace<a> giumătati de sat, parte<a> cătră răsărit, după
cum au stăpânit, cu tot venitul. Iar Ignat, şi Ioan, şi Ţugule, şi
G<h>eorg<h>ii, şi Harbuz, să-ş<i> stăpâniască giumătate de sat,
parte<a> cătră apus, după cum au stăpânit şi părinţii lor, şi moşii lor, şi
pe hrisovul ce-l arătat de la Gaşpar Vodă. Iar sculându-să aceştii sau
ficiorii lor şi vor arăta niscaiva scrisori că şi această giumătate de <sat>
iaste a lor şi or vre <şters> <>tul, să nu să ţiiîn samă, şi să să rupă aceli
scrisori, şi altul să nu s<e> amestice înainte<a> acestui ispisoc a
domnii meli. Aşa poruncesc.
1 Şters.
S-au tălmăcit această prubă de pe ispisoc sârbesc, fiind numai prubă şi
făr<ă> peceti g<os>p<od>.
Ba<>no ieromonah ot Episcopia Huş<i>
în anul
1777
în Eşi
Aceste dou<ă> copii s-au scos de pe cele adevărat<e> ispiso<a>ce
din cuvânt în cuvânt, şi fiindu adevărat să încredinţaz<ă>
<ss> G<h>eorg<h>e polcovnicel
1819
D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 524 (nr. 2), f. 1-1v; Traducere din
limba slavă din 1777 adeverită în 1819.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 43, nr. 76.
3. - 1652 (7160) mai 5, Iaşi. - Uric prin care Vasile Voievodul
Moldovei întăreşte slugii sale Vasile Corlat uricar şi fraţilor săi
hotarul Horeştilor, al Ştefeştilor şi al Urdeştilor, ţinutul Fălciu, aşa
cum l-au avut din veac.
Io Vasilie Voevo(da) Bjïu Mlstiu Gspr Zemli Moldavscoi. <Datam>
<cart>ea domnii mel(e), slugei noastre <l>ui Vasilie Corlat uricariul, şi
fraţilor săi, ca să fie tari şi puternici cu cartea domnii mele, a ţine şi
opri tot hotarul Horeştilor, şi a Ştefeştilor, şi a Urdeştilor, ce sintu la
ţinutul Fălciului, pre unde s-au apucat de veaci, şi pre unde sintu
stâlpite şi hotărâte cu pietri, den zilel<e> cele bătrâne; să n-aibă a
lă<s>a pre nime să are, sau să cosască. Iar pre cine vor găsi arându
făr<ă> ştirea lor, să aibă ai scoate, şi nime să nu cuteze a ţine sau a opri
peste cartea domnii mele. I nam ne budem.
U Ias v<ă>l<ea>t 7160 mai 5
Sam gpnd reci
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 14, Original, deteriorat, sigiliu în
ceară roşie căzut; un rezumat pe verso, însemnare tergală: „1703”,
semnătura indescifrabilă însoţită de un sigiliu în tuş negru; Cifra
zecilor corectată de aceeaşi mână.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 43, nr. 78.
4. - 1659 (7167) iulie 6. – Carte domnească prin care Gheorghe Ghica
Voevodul Moldovei porunceşte lui Constantin Stănilă din Giumăţei să
cheme la judecată pe Constantin Macreiu, Toader Bobeni şi pe
Medelean pentru încălcarea de stăpânire.
Io G<h>eorg<h>e G(h)ica Voevod Bjiu Mlstiu GpădarZemli
Moldavscoi. Dat-am carte(a) domnii mele slugii noastre, lui Costantin
Stănilă din Giumătăţei, ca s<ă> fie tare şi puternic cu carte<a> domniia
mele a c<h>ema <fie> a <po>ronci cu carte(a) domni<i> mele, pre
Costantin Macreiu, şi pre Toader Bobei, şi pre Medelian, pentru o
moşie ce-i înpresurat<ă> fără de isprav <ă>. Pentr<u> aceie ca să aibă
a veni de faţ<ă> înainte<a> domnii meli, să-ş<i> întrebe, şi să-ş<i>
aducă şi dires<e> ce vor avea, şi nime să nu cuteze a ţine sau a opri
peste carte(a) domnii meli.
<…..>
<7167 iul(ie) 6>
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 15, Original, ros la îndoituri,
sigiliu în chinovar, greu lizibil.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 81.
Istorie
p. 30 Lohanul nr. 21, martie 2012
5. - 1660 (7168) mai 28. – Zapis de mărturie prin care Dimitrie preot,
Toader Şărelet, Lupa, Maftei şi Mihail din Popeşti, împreună cu
Grosul, Irimia Colivă şi Maftei din Lieşti, adeveresc faptul că Ionaşcu
a cumpărat un loc de casă de la Mihail din Boldeşti, fiul lui Ionaşcu
Maftei şi de la Gheorghe Croitorul şi că şi-a pus casa şi iazul pe locul
Moiceştilor.
Adică eu popa Dimitrii, şi Toader Şărelet, şi Lupa din Popeşti, şi
Maftei de acole, şi Mihail de acole, şi Grosul de la Lieşti, Irimi<a>
Colivă, şi Maftei de acole, scriem şi mărturisim cu această scrisoare a
no<a>stră, cum pentru acestu locu de casă ce faci Ionaşcu pre acel loc,
ce au cumpărat în Boldeşti de la Mihail, feciorul lui Ionaşcu Maftei şi
de la G<h>iorg<h>i Croitoriul, că-ş<i> pune casa pe vetrile siliştii lor.
Deci, noi am socotit pre foarte cu sufletele no(a)stre, cum că ş<i>-a pus
casa pe locul Moiceştilor, ce-i pus casa şi iazu<l> pe locul siliştii
răzeşăşti în baştină lui, ce este de pe Ionaşcu. De <a>ceasta mărturisim.
Şi eu Erodi m-am tâmplat la alesul siliştii.
7168 mai 28
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 16, Original, 8 amprente digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 82.
6. - 1660 (7168) august 20, Iaşi. – Carte domnească prin care Ştefăniţă
Lupu Voevodul Moldovei porunceşte slugii sale Simion, feciorul lui
Nohat, să cerceteze şi să dea mărturie în pricina dintre Cruceanu din
Văleni şi feciorii lui Popotea pentru părţi de ocină din Albeşti şi
Hăceani.
† Io Stefan Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gpdară Zemli Moldavscoi. Scriem
domniia mea la sluga noastră la Simion, fuciorul lui Nohat. Dămu-ţi
ştire că domniei meale s-au jăluit Crucean de Văleni pre feciorii
Popotiaialui, pre Gapie şi pre Postolac<h>i, zicându <c>-au cumpărat
o parte de ocin<ă> de la dânşii la Albeşti şi la Hăciani, şi le-au dat o
vacă cu viţăl şi o cergă bună preţuită direptu şapte lei, şi patru lei bani.
Şi acmu ţân ei şi moşia şi bucatele, nu-i întorcu ce li-au dat pre moşie.
Pentru aceea daca vei vedea cartea domniei meale, iar tu să socoteşti ce
le va fi dat pre acea moşie, să-i faci plata acelor bucate <rupt> pre
dânşii şi să dai întru mânule lui Crucean, dacă i-au luat moşia ce i-au
vândut, iar lor de le va <pă>rea cu strâmbul să vie de faţă<ă> la
domnia me<a> să-ş<i> întrebe. Toe pişem.
U Ias let 7168 av<gust> 24
Saam g<os>p<o>d<i>nă veleal
D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 526, Original, rupt la îndoituri,
sigiliu imprimat în chinovar.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 83.
7. - 1662 (7170) aprilie 25. – Zapis de mărturie prin care Postolache
împreună cu fraţii săi adeveresc faptul că Avrămia, fata lui Dumitru
preot din <Roşiaci> au vândut lui Cruceanu <Bombar> părţile sale
de moşie din Albeşti şi Hăisani (Hăciani) pentru o vacă cu viţel şi o
cergă.
Adică-te eu Postolac(h)i, şi cu fraţii mei, scriem şi mărturisim cu
ce<st> zapis al nostru, singuri pre noi, cu sufletele noastre, cum au
vândut a noastră Avramia, a ei dir(e)aptă moşie din Albeşti, şi din
Hăisanii, au vândut Avrămia, fata popei lui Dumitru, lui Crucean, ca
să-i fie moşie a lui dir(e)aptă lui şi ficiorilor lui în veac de veac, şi au
dat pre dânsa o vac<ă> cu viţel şi o cergă, ca 7 lei, şi 4 lei bani. Apoi s-
au sculat ficiori<i> ei, anumi Gapie, şi Filip, şi Nuţul, de au luat moşie
înapoi, şi bani n-au avut să-i înto<a>rcă lui Crucean, apoi Crucean s-au
dus la vod<ă> şi au făcut cartea lui vod<ă> să-i înto<a>rcă bani<i>. Ei
bani n-au avut, şi iar i-au dat moşie ca-s să-i fie moşie în veaci de
veaci. Şi acea tocmală s-au făcut dintre o<a>min<i> buni, anumi Onilă
ot Sirbi, şi Costantin <…>bârşie de Docolina, Ignat a Tingeo<…>mi,
Stratul, Carpăn, <…>, Răzvan, Postolac<h>i, Frunteş, Macarie, Maftei
Ţigan, Căpăran. Şi pentru mai mare credinţa ne-am pus şi degetele ca
s<ă> să ştie în veci.
Văleat 7170 m<easen>ţa april(ie) 25 dni
Onilă, Costantin, Ignat, Stratul, Răzvan, Postolac<h>i, Frunteş,
Macarie, Maftei, Căpăran
Şi eu Gavril sin Ionaşco Ţăran ot Bârlad am scris-o ca s<ă>.
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 17, Original, 10 amprente digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 45, nr. 89.
8. - 1664 (7173) decembrie 9. - Zapis prin care Toderaşco, feciorul lui
Iorga, fost stolnic, împreună cu mama sa stolniceasa Alexandra, sora
lui Iorga postelnic, vând lui / Gheorghe / Duca, mare vistiernic, satul
Băbiceni, ţinutul Fălciu, în gura Crasnei, cu vatra satului, cu vecini şi
cu mori pe apa Bârladului, cu preţul de 400 de lei.
Adică eu Toderaşco, ficiorul Iorgăi, ce-au fost stolnic, şi maică mea
Alecsandra stolniceasa, sora răposatului Iorgăi ce-au fost postelnic
mare, scriu şi mărturisescu cu cestu adivărat zapis al meu, cum eu de
nime silit, nici asuprit, ci de a mea bună voe, am vândut a mea direaptă
ocină şi cumpărătura tătâne meu Iorgăi stolnicului, un saat, anume
Băbiceanii, ce-s la ţinutul Fălciului, în Gura Crasnii, cu vatra satului, şi
cu vecini gata, şi cu mori gata într apa Bârladului, şi cu tot venitul, din
tot hotarul. Acela sat eu l-am vândut dumisali Ducăi marile vistiernic,
direptu [patru sute – alt scris- N.A.] sute de lei , toţi bani gata, şi
dumnealui Duca marele vistiernic <ne->au făcut plata deplin la mâna
noastră, aceia bani care sântu scrişi mai sus 400 de lei, bani gata. Şi
într-această tocmală a noastră fost-au dumnealui G<h>inea, marile
medelnicer, şi Ursac<h>ie, marile clucer, şi C<h>irila Gârnea şi
Enac<h>ie, vornicii de poartă. Şi pentru mai mare credinţa eu sângur
cu mâna mea am iscălit, şi maică mea Alexandra stolniceasa ş<i->au
pus pecetea, şi toţi aceşti boiari carii sântu scriş<i> mai sus, au iscălit
ca să fie de mare credinţă la mâna dumisal<e> vistirnicului, şi să aibă
dumnealui a faci şi direse domneşti pre acesta adivărat zapis al mieu.
Şi eu Tiron diiacul am scris să s<e> ştie.
U Ias vlt 7173 dec<embrie> 28
ιο Κούσταντίνου Γιόργα στόλνικου
Toderaşco
Az G<h>inea vel medel<cer> iscal.
Alexandra stolniceasa
C<h>irilă Gârnea vornic
Ursul vel clucer
Enac<h>ie dvornic
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 18, Original, difolio, filigran, 3
sigilii în tuş negru ilizibile.
EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-
române), vol. IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grosu @ Comp., 1908, p.
24, nr. XXIX; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 45-46, nr. 90.
9. - 1665 (7173) ianuarie 12, Iaşi. – Uric prin care Eustratie Dabija
Voevod întăreşte lui <Gheorghe> Duca mare vistiernic satul Băbiceni,
în gura Crasnei, ţinutul Fălciu, cu vatra satului, cu vecin şi cu mori
pea pa Bârladului, cumpărat de la Alexandra stolniceasa şi feciorul ei
Toderaşco, cu suma de 400 de lei.
Io Evstratie Dabija Voevoda Bjieiu Mlstiiu Gspdr Zemli Moldavscoi.
Adică au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti
boiari a mari şi acei mici Alixandra, giupâniasa Iorgăi, ce-au fost
stolnic, şi feciorul lor Toderaşco, nepot de sor<ă> Iorgăi postelnicul, de
a lor buna voe, de nime nevoiţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor direaptă
Istorie
p. 31 Lohanul nr. 21, martie 2012
ocină şi cumpărătrură, un sat întreg pe nume Băbiceanii, în gura
Crasnei, la ţinutul Fălciului, cu vatra satului, şi cu vecini, şi cu mori
gata într apa Bârladului, şi cu tot venitul, din tot hotarul, care sat l-au
dat ei zestre Mariei, fata Iorgăi stolnicului şi Alixandrei, sora lui
Toderaşco, fimeia lui Andonie Blănariul. Iară apoi după moartea
Mariei, neavând cuconi cu Andonie, iarăş<i> au luat acesta sat pre
sama Alixandrei stolniceasăi, şi feciorul ei Toderaşco. Acesta sat l-au
vândut boiariului nostru Ducăi, marele vistiarnic, dreptu patru sute de
lei, şi s-au sculat boiarinul nostru Duca vistiarnicul şi au plătit deplin
aceşti bani, 400 de lei bani gata, întru mânule Alixandrei stolniceasăi şi
a feciorului ei lui Toderaşco, denaintea noastră. Deci şi domnia mea,
înpreună cu tot sv<a>tul nostru deac<a> am văzut de a lor bună voe
tocmala şi deplin plata, aşijdere<a> şi de la domnia mea încă am dat şi
am întărit boieriului nostru Ducăi vistiarnicul pre acel sat întreg
Băbiceanii în Gura Crasnei, la ţinutul Fălciului, cu vecini, şi cu mori
gata într apa Bârladului, şi din tot locul, cu tot venitul, ca să-i fie şi de
la domnia mea direaptă ocină şi cumpărătură, şi uric, şi întăritură,
neclătit şi neruşiit nici dănăoară în veaci, şi alt nime să nu s<ă>
amestece preste cartea noastră. I nac ne budet.
U Ias v<ă>l<ea>t 7173 m<ea>s<en>ţaa gen<arie> 12 dni
† Saam g<o>sp<o>d<i>nă veleal
az Neculai Buhuş vel logofăt iscal.
<Pisal> Stratul
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 19, Original, difolio, filigran, sigiliu
în ceară roşie, căzut.
EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade(Documente slavo-
române), vol. IV, p. 26-27, nr. XXXI; Tezaur arhivistic vasluian
Catalog de documente (1399-1877), Catalog de documente întocmit
de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 46, nr.
91.
10. - 1665 (7173) iunie 18, Iaşi. – Zapis prin care Tudosie, feciorul
Ilinţii, nepotul lui Gonţea, mărturiseşte că a vândut lui <Gheorghe>
Duca mare vistiernic jumătate de stâlp din moşia Băhnăreşti, ţinutul
Tutova, care este alături cu moşia Băbiceni, ţinutul Fălciu, cu preţul
de 40 de lei bătuţi.
Adică eu Tudosie, ficiorul Ilinţii, nepot Gonţii, scriu şi
mărturis<e>scu însumi cu cestu zapis al mieu, de nime nevoit, nici
asuprit, ci de a mea bună voe, am vândut a mea diriaptă ocină, mo;ie
din sat din Băhnăreşti, giumătate de stâlpu, ce iaste la ţinutul Tutovii,
ce iaste alături cu Băbiciani, am vândut dumisali Ducăi, marele
vistiarnic, direptu patru zăci1 de lei batuţ<i>. Deci, dum(n)ealui Ducaa,
vistiarnicul cel mare mi-au făcut plată deplin întru mânule miale, de
mi-au dat patru zăci2 de lei bătuţi, cum scrie mai sus, ca să fie dumisali
Ducăi, vistiarnicul cel mare, şi cuconilor dumisali, şi nepoţilor
dumisali, diriaptă ocină şi cumpărătură în viaci neclătită şi neruşuită, şi
ca să aibă aş<i> face şi diresă domneşti. Şi cându am vândut dumisali
Ducăi marele vistiarnic am întrebat de toată ruda mea, mi-au dat voe
toţi să vându, şi în tocmala noastră au fostu mulţi ficior<i> de boiari,
anume Scărlet Şerbul3, şi Iorga snă Cărăcaş, şi Tudosie, vornicul de
Piscani, şi Lazor de Tupilaţi, şi Vrâncean, căpitanul din Puntişiani, şi
alţi oameni buni. Şi pentru credinţa am şi iscălit, şi ni-am pus peceţile
ca s<ă> să ştie.
U Ias v<ă>l<ea>t 7173
Lazor, Tudosăie
Scărlet Şerbul iscal., Iorga Caracaş iscal., Vrâncean căpitan.
Pis<al> Danil
1 Preţul scris de alt condei. 2 Preţul scris de alt condei. 3 Şerbul scris pe loc răzuit.
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 20, Original, difolio, filigran, 1/3
din fila a 2-a lipsă, 3 amprente digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 46, nr. 92.
11. - 1669 (7178) octombrie 19, Iaşi. – Uric prin care Gheorghe Duca
Voevodul Moldovei întăreşte jupânesei răposatului Ion Prăjescu,
vornic părţile de ocină din satele Văscani şi Onceşti, ţinutul
Romanului.
† Io Duca Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspădară Zemli Moldavscoi. Dat-
am cartia domnii miale giupânesăi răpăosatului Ion Prăjescul, ce-au
fost vornic, să hie tare şi putearnic cu cartia domnii miale, a ţine toate
părţile de ocină din sat din Văscani şi din Onceşti, la ţinutul
Romanului, câte i s-au vinit ei de zăstre din ocinele giupânu<lui> său,
lui Ion Prăjescul vornicul. Iar Perjul să nu mai aibă nici o triabă pentru
o pâră ce poartă Perjul asupra acelor părţi de ocină, pentru că<t>i au
avut, şi zi să vie Perjul să-şi întrebe, şi Perjul la zi n-au vinit <rupt>lă
făr<ă> ispravă. Pentr<u> aceia să-l opriască din tot locul , iară Perjului
de-i va părea cu strânbul să-şi întrebe cu săminţiile Prăjescului carii au
dat zestrile ei acolia într-acele ocine. Şi nime să nu cutiază a ţine sau a
opri <rupt> cărţii dom<niei> <rupt>.
U Ias lt 7178 oct<ombrie> 19
Saam g<o>sp<o>d<i>nă veli<al>
Vel logofăt
D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 528, Original, rupt la îndoituri,
sfârşitul textului ilizibil, sigiliu în ceară roşie căzut.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 50, nr. 100.
12. - 1670 (7178) august 23, Iaşi. – Carte domnească prin care
Gheorghe Duca Voevodul Moldovei scrie vătămanului şi sătenilor din
Băbiceni, ţinutul Fălciu, că a dăruit satul mănăstirii Cetăţuia, cu tot
venitul scutind locuitorii de dajdie, zloţi, galbeni, sulgiu, iliş, unt,
branişte, lucru domnesc, gorştina de oi şi de mascuri, deseatina de
stupi. Sătenii vor da numai birul o dată pe an.
Io Duca Voevoda Bj Mlst Gspdariu Zemli Moldavscoi. Scriem
domnia mea la vătămanul şi la toţi sătenii din satul domniei meale din
Băbiceani, ce este la ţinutul Fălciului. Dămu-vă ştire pentru răndul
vostru c-am socotit domnia mea, decât să mai îmblaţi şi voi din mână
în mână şi din stăpân în stăpân, mai bine să vă ştiţi şi voi a cui sinteţi
aşăzaţi. Deci, fiind mila lui Dumnezău de zidim şi săvârşim această a
noastră rugă şi sv<â>ntă m<ă>n<ă>stire Cetăţuia, ce iaste hramul
svinţilor vărhovnici apostolic Peatre şi Pavel. Deci, v-am dat domnia
mea să hiţi a svintei m<ă>n<ă>stiri, cu tot venitul, şi pentru dările
voastre nici la o dare cu ţ<a>ra nu veţi mai hi amestecaţi, fără numai ce
veţi da odată într-un an la vremia birului, precum s-a socoti a munci la
bir. Iar la alte orănduiale câte sintu peste an, nici la una voi cu ţ<a>ra
nu veţi hi amestecaţi, făr<ă> numai birul, iar nici veţi mai da dajde,
nici zloţi, nici galbeni, nici sulgiu, nici iliş, nici untu, nici branişte, nici
la lucru domnescu nu vor mai scoate, nici gorştina de oi şi de mascuri,
şi nici deseatina de stupi nu veţi mai da cu ţ<a>ra. Precum după
aceasta să vor face şi urice cu blăstăm, nici după a noastră viaţ<ă> şi
domnie, fie pre cine va alege Dumn<e>zău domnu aceştei ţ<ă>ră să nu
vă mai scoaţ<ă> nime din obiceaiul ce s-au legat, numai ce va grijă a
vă hrăni, şi să daţi ajutor câte la o triabă ce va fi a svintei
m<ă>n<ă>stiri, precum sintu şi alte sate altor m<ă>n<ă>stiri de aicia,
carile sintu înc<h>inate la Svantul Ier<u>salim. Şi până în cât ne va
trăi şi pre noi Dumn<e>zău în domnie tot ne va fi aminte de voi. Pentru
aceia deacă veţi videa cartia domniei meale, iar voi ca să aveţi a asculta
de rugătorii noştri, de egumenul şi de tot săborul de la sv<â>nta
m<ă>n<ă>stire la toate treabele ce va da învăţ<ă>tură. Toe pişem.
U Ias vlt 7178 av<gust> 23
Io Duca Voevoda
Istorie
p. 32 Lohanul nr. 21, martie 2012
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 21, Original, difolio, filigran,
semnătura domnului, sigiliu octogonal în chinovar.
EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-
române), vol. IV, p. 52-53, nr. LIX, datat greşit: 1667 (7175); Tezaur
arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877), Catalog de
documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă,
Bucureşti, 1986, p. 50, nr. 102.
13. - 1673 (7181) februarie 28, Iaşi. – Carte domnească prin care
Ştefan Petriceicu Voievodul Moldovei întăreşte mănăstirii Cetăţuia,
ctitorie a lui Duca Vodă, închinată la Ierusalim, stăpânirea asupra
satului Băbiceni, ţinutul Fălciu.
Io Stefan Petră Voevoda Bjiiu Mlst Gspdr Zemli Moldavscoi. Adică
domnia mea m-am milostivit ş<i->am dat ş<i->am întărit svintei
mănăstiri Cetăţuei, unde iaste hramul svintei troiţ<i> ş<i->a svinţilor
vărvohnici apostolic Petră şi Pavel, ce iaste zidită şi făcută de Duca
Vodă, şi iaste înc<h>inată la sfântul Erusalim, unde iaste mormântul
domnului nostrum şi mântuitoriul I<i>s<u>s H<ri>s<to>s, din cărţi de
danie şi de miluire ce au de la ctitorul svintei mănăstiri, de la Duca
Vodă. Domnia mea încă li-am făcut obiceaiu pe sat, pe Băbiciani, ce
iaste la ţinutul Fălciului, ca să hie a svintei mănăstiri, cu tot vinitul, şi
de alte dări câte sint pe ţ<a>ră, nici la o dare ne aţ<i> hi amestecaţi cu
ţ<a>ra, numai ce or da odat<ă> într-un an la vriamia birului pe cum s-
or socoti atunci. Iară de ciilaalte orânduiale câte <i>es peste an pe ţară
vor hi în pace de toate, nu vor mai da nice dajde, nice zloţi, nice
galbini, nice sulgiu, nice iliş, nice unt, nice branişte, nice la lucru
domnescu nu-i vor scoate, nice gorştin<ă> de oi, nice de mascuri, nice
deseatină de stupi cu ţ<a>ra nu vor da, ce te1toate vor hi în pace,
numai ce vor avea ei a lucra ce vor fi triabele svintei mănăstiri, numai
ce le va hi grije a să hrăni precum şi alte sate, carele sintu la alte
mănăstiri ce sint înc<h>inate la svăntul <I>erusalim, şi pără ne va trăi
Dumnezău şi pre noi în domnie tot ne va hi aminte de voi. Aşijderea, şi
tu vătămane, şi voi sătiani, dacă veţi vedea cartea domniei meale, iar
voi toţi ca să aveţi a asculta de egumenul şi de tot săborul de la svânta
mănăstire ce scriem mai sus. Aceasta vă scrie domnia mea şi <î>ntr-alt
c<h>ip să nu faceţi peste cartea domniei meale.
U Ias 7181 fev<ruarie> 28
Sam g<os>p<o>d<i>nă veleal
Io Stefan Petru Voevoda
<Pisal> Pascal Corlat
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 24, Original, filigran, semnătura
domnului, sigiliu octogonal în chinovar.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 51, nr. 107.
14. - 1676 (7184) iunie 23. – Hotărnicie prin care Gavril Brăescu
fost pitar mărturiseşte că venind postelnicul Ştefan, comisul Dabija şi
fiii lui Scărlet din Zorleni înaintea lui cu carte domnească, la cererea
lor s-au scos bătrânii megieşi şi au ales, hotărât şi stâlpit părţile lor de
moşie din Bănceşti şi Tomineşti, pe valea Iezerului, în ţinutul Tutova.
Suret ce-am scos de pe hotarnic<a> de Bănceşti şi Tomineşti cari au
hotărât Gavril Brăescul biv pitar la let 7184 iuni<e> 23.
Gavril Brăescul biv pitariu dăm ştiri cu această scriso<a>re a
no<a>stră, precum au vinit la noi cu cinstita carte a mării sale lui vodă
dumn<e>alui Ştefan postelnicul, şi Dabija comis, sinove Scărlet ot
Zorleni, să mergem la nişte moşii a dumilorsale, anume Bă<n>ceştii şi
Tomineştii, care sintu pre vale<a> Ezerului, la ţinutul Tutovii, să
strângem o<a>meni buni şi bătrâni megieşi de pre înpregiurul acelor
moşii şi să alegem dintr-amândouă satele to<a>te părţile câte au
1 de
dumn<e>alor cu<m>părate de părintele lor de Scărlet, şi pricini ce
sintu de la acele moşii pre acele părţi de vânzare. Deci, am mersu ş<i-
>am strânsu o<a>meni buni megieşi dup<ă> poronca mării sale lui
vod<ă> şi am ales din sat din Bănceşti, din patru bătrâni ce au înblat
satul acela doi bătrâni, şi din al triile<a> bătrân a triie parte, şi din al
patrele bătrân a cince<a> parte. Şi s-au stâlpit aceste părţi to<a>te de o
parte cu to<a>te viniturile lor, din câmpu, şi din apă, numai din
silişte<a> satului, s-au luat la mijloc din din părău păn<ă> în stâlpul
Onicenilor. Iar la sat la Tomineşti, din patru bătrâni ce înblă satul, s-au
ales cumpărătură din bătrânul Creţului giumătate de bătrân, ce au
vândut fata lui Sore, şi din bătrânul Ang<h>elini<i> ce au vândut fata
ei Petra a şepte<a> parte, şi din bătrânul Scrileştilor ce au vândut
Petrica armas iar a şepte<a> parte. Aceste părţi s-au <a>les de o parte
şi s-au stâlpit din parte<a> din sus aşa. La această socote<a>lă
tâmplatu-s-au şi răzeşi acelor moşii de au fostu de faţi, ş<i->au primit
toţi ace<a>sta aşezare dinna<i>nte<a> acelor megieşi de prin pregiur,
şi s-au făcut priimindu toţi şi această mărturii<e> de la noi de la toţi,
anume Carpu Rusul biv părcălab, şi Pascal căpitan ot Rusi, şi popa Ion
ot Voineşti, şi Bejan ot Obârşăeni, Niculai ot tam, Ion Andoni ot
Mărişeşti, To<a>der şi Obrej<a>, Acsintii, şi Constantin, şi Ursul, şi
C<h>irila ot Bănceşti, şi Dănăil brat ego ot tam, şi mulţi o<a>meni
buni s-au prilejit, şi pentru credinţa ş<i->au pus degitele să s<e>
ştii<e>.
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 25, Suret, 11 amprente digitale.
EDIŢII: Revista „Miron Costin”, An II, nr. 1, ianuarie 1914, p. 4, nr.
94; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877),
Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan
Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 52, nr. 109.
15. - 1676 (7185) octombrie 2, Iaşi. – Carte domnească prin care
Antonie Ruset Voevodul Moldovei întăreşte lui Enache şi Păvăloaei
jumătate din satul Futeleşti, ţinutul Fălciu, cumpărată de strămoşul lor
Strătulat agă de la Medelean călugărul, tatăl lui Vasile.
Io Antonie Ruset Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspădar Zemli Moldavscoi.
Adică, au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti
boiari a mari şi a mici sluga noastră Enac<h>ie şi Păvăloae din <>, şi
au cerşut la noi hotarnici să le dăm să m<e>argă să le hotărască
giumătate de sat de Futeleşti de la ţinutul <Fălciu>, care giumătate de
sat au fostu cumpărat de Strătulat de aga de la Medelian călugărul, tatăl
lui Vasilie. Deci, domnia mea li-am dat hotarnici pre boiarinul nostru
credincios pe Gavril Costac<h>ie, ce au fost vornic mare, şi le-am
făcut cartea noastră la credincios boiarinul nostru ce mai sus scrie
Gavril Costac<h>ie vornicul, ca să m<e>argă acolo la acel sat şi să
strângă oameni buni de pen pregiur megieaş<i> şi să socotiască cu
dreptatei are pre zapise ce vor hi de la Strătulat de cumpărătur<ă>, să
le aliagă locul despre alţi răzăşi. Deci, Enac<h>ie şi Păvăloae acmu au
adus scrisoare mărturie de la singură mâna boiarinului nostrum lui
Gavril Costac<h>ie vornicul şi iscălită de mâna dumisali, aşa scriind şi
mărturisind, cum dup<ă> cartea ce i-am scris noi mărsau acolo la acel
sat la Futeleşti şi au strânsu oameni buni bătrâni, şi au scos Enac<h>ie
şi Păvăloae un zapis de la mâna lui Medelian călugărul şi ispisoc
domnescu de la răpăosaatul Vasile Vodă, aşa scriind <cum> Strătulat
aga au cumpărat drept giumătate de sat de Futeleşti de la Medelian
călugărul, tatăl lui Vasilie, şi precum le-a scris zapisul de la Medalian
şi ispisocul de la Vas<i>lie Vodă, aşa le-au ales, giumătate de sat de
Futeleşti şi-au pus şi stlăpi2 despre alte părţi, cu oameni buni. Deci,
domnia mea daca am văzut această adevărată şi încredinţată mărturie
de la singură mâna boiarinului nostru credincios Gavril Costac<h>ie ce
au fostu vornic mare, crezut-am. Şi de la domnia mea încă am dat, şi
am miluit, şi am întărit pre sluga noastră pe Enac<h>ie şi Păvăloae cu
giumătate de sat de Futeleşti, ce iaste la ţinutul <Fălciului>, ca să aibă
a ţine giumătate de sat, precum le scrie zapisul de la Medelian
călugărul, şi ispisocul de la Vas<i>lie Vodă, şi pre unde au hotărât şi
au stâlpit boiarinul nostru Gavril Costac<h>ie vornicul. Şi ca să le fie
2 stâlpi
Istorie
p. 33 Lohanul nr. 21, martie 2012
de la domnia mea driaptă ocină, şi moşie, şi daanie, şi miluire, şi uric,
şi întăritură neclătită nici odănăoară în veaci de veaci.
<…………………………..>
U Iasoh vlt 7185 oct<ombrie> 2
Saam g<os>p<o>d<i>nă veleal
Miron Costin vel log<ofăt>
<Pisal> Andrei Mihul
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 26, Original, filigran, rupt la
îndoituri, sigiliu de ceară roşie, căzut.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 52, nr. 111.
16. - 1680 (7189) octombrie 4, Iaşi. – Carte domnească prin care
Gheorghe Duca Voevodul Moldovei porunceşte lui Şengheri din
Berehoeşti să aleagă jumătate din satul Futileşti, ţinutul Fălciu, şi să-l
dea cu tot venitul pe mâna Nastasiei Păvăloae, sora Vărvarei,
jupâneasa lui Strătulat sulger, care a câştigat pricina ce a avut-o cu
Vasile şi Mărica, fiii lui Medelean călugărul.
Io Duca Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspdră Zemli Moldavscoi. Scriem
domnia me<a> la sluga no<a>stră la Şeng<h>eri din Berehoeşti.
Dămu-ţi ştire că s-au pârât de faţi înaintea domnii mele Nastasiia
Păvălo<a>e, sora Vărvarii, giupăne<a>săi lui Strătulat sulgeriul, cu
Vasilie şi cu soru-sa Mărica, ficiorii lui Medelean călugăriul, şi cu
nepoţii lor, cu Vărlan şi cu Ion, pentru giumătate de sat de Futileşti, de
la ţinutul Fălciului. Şi au rămas Nastasiia Păvălo<a>e pre Vasilie şi pre
soru-sa Mărica, ficiori lui Medelean călugăriul, şi pre nepoţii lor,
dinnaintea domnii mele să fie Nastasii Păvălo<a>e acea giumătate de
sat ce mai sus scriem. Pentru aceia daca vei vedea cartea domnii mele,
iară tu să cauţi să strângi oameni buni şi să alegi giumătate de sat de
Futileşti, cu tot venitul, şi să-l dai pre mâna Nastasii Păvălo<a>e.
Aşijdirile şi pentru nişte casă ce or hi pre acea giumătate de sat de
Futileşti pe partea îni Năstăsii Păvălo<a>e, să pui zi acelor oameni să-
ş<i> mute casăle de pre locul Nastasii Păvălo<a>e pe locul său.
Aşijdirile şi pentru o mo<a>ră ce iaste acolo, de să va afla că iaste
mo<a>ra într-acea giumătate de sat ai Păvălo<a>e, să înto<a>rcă
Păvălo<a>e c<h>eltuiala şi să ţie moara de să va afla pe locul ei. Iară
pentru n<i>şte păine de a zăcea ce au luoatu ficiorii lui Medel<e>an,
Vasilie şi Mărica, şi cu nepoţii lor, cu Vărlan şi cu Ion, estu timpu, de
pre această giumătate de sat îni Păvălo<a>e, să socoteşti câtă pâine or
hi luoat să plineşti de pre dinşii Nastasii Păvălo<a>e. Şi după ce veţi
alege acea giumătate de Futileşti şi să or afla casăle şi moara pre acea
giumătate de sat, ca să-şi mute casele pre locul său cu zi, şi pentru
moară să-I înto<a>rcă c<h>eltuiala. Aceasta scriem domnia me<a>.
Într-alt c<h>ip să nu hie.
U Ias lt 7189 oct<ombrie> 4
Saam g<o>sp<o>d<i>nă veleal
Miron <Costin> vel log<ofăt>
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 27, Original, filigran, sigiliu în
chinovar.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 54, nr. 113.
17. - 1685 (7193) aprilie 8. – Zapis prin care Mihălcioae împreună cu
fiii săi Neculiţă, Grigoraşco, Antimie şi Maria vând rudelor lor părţile
de moşie din satele Popeşti şi Moiceşti, ţinutul Vaslui.
Adec<ă> eu Mih<ăl>cio<a>e cu ficiori<i> mei, cu Neculiţa, şi cu
Gligoraşco, şi cu <A>ntemie, şi Mărie, scriem şi mărturisim cu cestu
adevărat zapis al nostru, de nime siliţi sau nevoiţi, ci de bun<ă> voe
no<a>stră, am vândut dre<a>ptă moşie a no<a>stră din sat din Popeşti
şi din Moiceşti, ce iaste la ţinutul Vasluiului, din ţa<r>in<ă>, şi din loc
de fânaţe, ş<i> din pomătu, şi cu vatră de satu, şi cu totu vinitu<l>,
câtu să va alege a <rupt> parte<a> tătâne nostru Mihalcii. Şi noi am
vândut această dre<a>ptă ocin<ă> a noastră verilor noştri, ficiorilor lui
Ionaşco, anume lui Simion, şi lui G<h iorg<h>ie, şi lui Silion, şi lui Ion
<rupt>, şi Mihălac<h>ii, ginere<le> <nos>tru, au datu pe parte<a>
<s>urorii noastre Aftinii. Şi această oci<nă> am vândutu d<r>ept
d<rupt> de lei bătuţi, să li hii lor dere<a>ptă ocină şi moşie, şi
ficiorilor. Şi la tocmal<a> no<a>stră s-au tâ<m>platu mulţi oameni
buni, şi răzeşi de acolo, anume Ştefan <s>ân Popa ot Popeşti, şi
Gligorii Capotă ot tam, şi Pricopii ot C<h>iriceşti, şi Ion din Bârlad,
sluga dumisal<e> lui Păladii, <şi> Gligorii ot tam. Şi eu Racoviţi Guţul
am scris acestu zapis. Şi pentru credinţa ne-<a>m pus şi degeteli ca să
hii de credinţă.
Let 7193 ap<rilie> 8
Mihă<l>cio<a>e, Neculeţa, Antimie, Gligoraşco, Mărie, Ştefan,
Gligorii
Gligorii Cap<>, Ion
<ss>
Racoviţi Guţul
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 28, Original, rupt la îndoituri, 9
amprente digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 54, nr. 114.
18. - 1690 (7198) martie 29, Iaşi. – Uric prin care Constantin
Cantemir Voevodul Moldovei întăreşte lui Dumitraşcu Moşuleţ partea
de moşie a lui Măreiu din Căşoteiu, la gura Lohanului, ţinutul Fălciu,
pentru o datorie de 10 lei.
Io Costandin Voevoda Bji Mlstiu Gspădariu Zemli Moldavscoi. Dat-
am carte<a> domnii meli lui Dumitraşco Moşuleţ ca s<ă> fie volnic cu
carte<a> domnii meli a ţine şi a opri parte<a> de moşie, cât să va alegi
a lui Măreiu, din sat din Căşoteiu, ce-s în gura Lohanului, pentru care îi
iaste dator Măreiu lui Dumitraşco cu zeci lei, şi are şi zapis Dumitraşco
de la Măreiu. Iar de s-ar scula cin<e>va din răzăşi să-i de<a> acei 10
lei, acela va ţine ocina dându-i banii, iar de nu-i vor da banii să ţie
moşii<a> la veci, şi nim<eni> să nu cutezi a sta înprotiva cărţii domnii
meli. Tom pişum.
U Ias le 7198 mart<ie> 29
Lupul Bogdan hatman ne<în>tâmplându-să vrl log<o>f<ă>t
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 29, Original, rupt la îndoituri,
sigiliu în chinovar.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55, nr. 118.
19. - 1691 (7199) mai 22. – Zapis prin carePostolache din Mirceşti
vinde lui Iordache <Ruset> mare vistiernic partea sa de moşie cu 12
pământuri pe Crasna, ţinutul Fălciu, alături cu hotarul Stroeştilor.
Adecă eu Postolac<h>i, den sat den Mirceşti, scriu şi mărturisescu cu
acestu adevărat zapis al meu, de nime silit, nici asuprit, ci de a mea
bun<ă> voe, am vândut dere<a>ptă ocin<ă> şi moşie a mea, care am
făcut sc<h>imbătură cu văru<l> meu, cu C<h>ig<h>iaci căpitanul, şi
aceasta moşie este în ţănutul Fălciului, pe Crasna, alăture cu hotarul
Stroeştilor pe din gios. Aceasta moşie o am vândutu-o dumisal<e>
marelui vistiernic Iordac<h>ie, ca să fie dumisal<e> ocin<ă> şi moşie
dere<a>ptă neclătită în veci, dumisal<e>, şi giupânesii dumisal<e>, şi
copiilor dumisal<e>, şi nepoţilor dumilorsal<e>. Şi moşie aceasta om
vândutu-o cu tot locul şi tot venitul, cu 12 pământuri în ţarin<ă>, şi cu
loc de priseci, şi cu pomeţi. Şi acestu zapis s-eu făcut denaintea
dumilorsal<e> boerilor celor mari şi denaintea răzăşilor, anume
căpitanul C<h>ig<h>iaci, şi a lui Tănasie Bosie, şi a lui Postolac<h>i
Coşăscului ot Crasna, şi Zahari<a> de Mirceşti, şi a mulţi oameni
Istorie
p. 34 Lohanul nr. 21, martie 2012
bun<i> megiaşi dupe înpregiur. Şi eu Postolac<h>ie pentru credinţa am
pus şi iscălitura mea ca să ştie.
Let 7199 maiu 22
<ss> Tudosie Dubău log<o>făt
<ss>Vasile Costac<h>e vel vornic
<ss>Postol<a>c<h>e C<…>
<ss> Lupu Bogdan hatman
<ss>
C<h>ig<h>iaci căpitan, Tănase Bosie
Tudor călug<ărul> martor
<ss> Postolac<h>ie Coşăscul
<ss> Zaharie ot Mirceşti iscal
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 30, Original, difolio, filigran, rupt
la îndoituri, 3 amprente digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55, nr. 119.
20. - 1691 (7200) decembrie 23. – Zapis prin care Gavril, fiul lui
Prodan, vinde lui Andrei Cujbă partea lui de moşie din Sârbi, pe apa
Elanului, ţinutul Fălciu, cu 15 lei.
Adică eu Gavril sân Prodan, scriem şi mărturisescu cu acestu adevărat
zapis al meu, de nime silit, nici asuprit, ce de a mea bun<ă> voe, am
vândut o moşie dumisaal<e> badii lui Andrei Cujbă, dereptu 15 lei
bătuţ<i>, care moşie este la ţinutul Fălciului, pe apa Elanului, ce să
c<h>iamă Sărbii, ca să-i fie dumisale dere<a>ptă ocină şi moşie în
veci, neclătit. Care moşie ne-au fostu nouă cumpărătură înpreună cu
u<n>c<h>ii mei, cu Cârste Cujbă şi cu Andreiu Cujbă, care moşie ne-
au fost cumpărătură de la Toma Armaşu. Deci, am vândut parte<a>
mea care mai sus scrie, şi când s-au făcut acestu zapis s-au prilejit
Cărste Cujbă, şi To<a>der Sălceanul, şi Ştefan Izbaşa, şi Vasilie sân
Toderaşco, şi To<a>der sân Iordac<h>e, şi Postolac<h>e sân
Gligoraşco, şi alţi o<a>men<i> mulţi, şi mai bătrâni şi mai tineri, s-au
tâmplat la această tocmal<ă>. Şi pentru credinţa am şi iscălit ca să fie
de mare credinţă.
<Vă>l<eat> 7200 dec<embrie> 23
Gavril Prodan iscal.
Toader sin Iordac<h>i, Vas<i>lie Toderaşco
Şi eu Pascal sân Bantăş am scris zapis<ul>.
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 31, Original, două amprente
digitale.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55-56, nr. 120.
21. - 1693 (7202) noiembrie 20, Iaşi. – Carte domnească prin caresunt
înştiinţaţi locuitorii „slobozi” din satul Băbiceni, ţinutul Fălciu, sat al
doamnei Nastasia, că urmează să plătească cu rupta la Vistierie 60
ughi în patru sferturi.
Dumitraşco Ceaur vel log<o>făt, Tudosii Dubău vel ban, Vas<i>lie
Costac<h>ii vel vornic, Mitrea vel vornic, Neculai Costin hatman,
Panaiote vel postelnic, Vas<i>lie Ca<n>tacozino vel spătar, Antiohii
vel paharnic, Mavrodin vel vistiarnic, facim ştiri cu această scrisoare a
noastră pentru slobozii Băbicenii de la Fălciu, a mării sali doamnii
Nastasii, care s-au tocmit să dea cu rupta la visterie într-un an 60
ug<hi>, şi aceşti bani să-i dea de patru ori într-un an pe <ci>fertu, 15
ug<hi> la cifertul dentâiu, 15 ug<hi> la cifertul al doili, 15 ug<hi> la
cifertul al triili, 15 ug<hi> la cifertul al patrule, cari fac 60 ug<hi> într-
un an. Iar la altă la nimică să n-aibă val, or hii ce orânduial<ă> ar hi pe
alţi, numai să aibă aş<i> plăti ei rupta lor cându a <i>eşi de la visterie,
iar la altă la nimică cu ţ<a>ra amestecaţ<i> să nu fii. Aceasta scriem.
U Ias lt 7202 noe<m>v<rie> 20
Dumitraşco Ceaur vel logofăt iscal.
Tudos<ie> Dubău iscal.
Vasile Costac<h>e vel vornic iscal.
Mitrea vel vornic iscal.
Neculai Costin hatman iscal.
Antiohie vel paharnic iscal.
Panaiote vel postelnic
Cantacuzino spăt.
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 32, Original, filigran, 8 semnături.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 57, nr. 125.
22. - 1694 (7202) august 17, Iaşi. – Carte domnească prin care
Constantin Duca Voevodul Moldovei porunceşte deseatnicilor şi
gorştinarilor din ţinutul Fălciu să nu ia deseatina şi gorştina
locuitorilor din Băbiceni care sunt ai mănăstirii Cetăţuia; sătenii vor
da deseatina şi gorştina numai pentru mănăstire atât cât scriu dresele
răposatului domn Duca Vodă.
Io Costandin Duca Voevoda Bj Milstiu Gspdariu Zemli Moldavscoi.
Scriem domnia me<a> la slugili noastre, la deseatnici de stupi şi
gorştinari de mascuri, de ţinutul Fălciului, vă facem ştiri pentru câţi
stupi şi mascuri vor hi scris la oameni<i> lor de Băbiceni, carii sântu a
svintei măn<ă>stiri a Cetăţui, întru nemic să nu-i învăluiţ<i> pentru
deseatină, şi pentru gorştină, căci lor le va lua deseatina şi gorştina
egumenul pe cum le scriu driasăli răpăosatului părintelui domnii miali
Duca Vod<ă> şi de la alţi răpăosaţi domni. Şi de le vor hi luat ceva,
încă să le daţ<i> îna<poi>. Aceasta vă scriem.
Sam gpndă velel
Ias lt 7202 av<gust> 17
D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 33, Original, filigran, rupt la
îndoituri, sigiliu octogonal în chinovar.
EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-
1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –
Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 57, nr. 126.
ABDICAREA REGELUI CAROL AL II-LEA
(6 SEPTEMBRIE 1940)
Prof. Gabriel Brînză - Huşi
La sfârşitul lui august-începutul lui septembrie 1949
are loc o explozie de nemulţumire şi revoltă în întreaga ţară
faţă de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, acesta fiind
considerat direct răspunzător de pierderea a aproape o
treime din teritoriul şi din populaţia ţării.
egelui i se reproşa politica externă dezastruoasă, dar şi
neînzestrarea armatei cu armament modern necesar
rezistenţei în faţa agresorilor. Incapabil să stăvilească
manifestaţiile populare împotriva Dictatului de la Viena,
suveranul va încerca să-şi salveze măcar tronul. De aceea, a
urmărit instituirea unui guvern de mână forte. Liberalii şi
ţărăniştii au refuzat orice colaborare cu Carol al II-lea deoarece
urmăreau să-l constrângă să abdice. În condiţiile date, forţat de
împrejurări, regele îşi va îndrepta atenţia asupra generalului Ion
Antonescu. Era cea mai bună soluţie la acel moment, generalul
fiind un om de autoritate, neînduplecat în fata corupţiei,
R
Istorie
p. 35 Lohanul nr. 21, martie 2012
monarhist şi integru. Toate aceste lucruri l-au făcut să se bucure
de încredere şi prestigiu în rândul unei armate nemulţumite şi
frustrate de cedările teritoriale din ultima perioadă. Deşi intrase
în conflict cu regele şi chiar cu Elena Lupescu, Antonescu va
accepta în decembrie 1937 să facă parte, ca ministru al Apărării
Naţionale, din guvernul Goga. Intuind pericolul reprezentat de
ambiţiosul general, regele a refuzat la început să-i acorde un
minister aşa important, oferindu-i doar Departamentul
Comunicaţiilor. Insistenţele lui Goga, cu care Antonescu era
prieten, l-au înduplecat în cele din urmă pe Carol al II-lea.
Relaţiile cu legionarii, pe care Antonescu le-a avut şi după
numirea sa ca ministru, l-au obligat în cele din urmă să se
retragă din viaţa politică şi chiar dintre cadrele active ale
armatei pentru mai bine de doi ani.
Antonescu va reveni în viaţa politică la sfârşitul lui
iunie 1940. El adresa atunci o scrisoare regelui în care critica
politica acestuia şi acceptarea ultimatumului sovietic. Drept
răspuns, Carol al II-lea ordona arestarea generalului pe 9 iulie
1940, acesta fiind ridicat de la locuinţa sa din Predeal şi dus cu
maşina într-o pădurice de lângă Sinaia sub escorta unor
jandarmi înarmaţi. Intuind perspectivele sumbre ale acestui
lucru, avându-se în vedere precedentul Corneliu Zelea
Codreanu, Mihai Antonescu şi Mircea Cancicov vor anunţa
situaţia nou creată lui Fabricius, reprezentantul Germaniei la
Bucureşti, acesta sugerând autorităţilor române să se abţină de
la orice faptă necugetată1. Drept dovadă Antonescu era eliberat
pe 11 iulie, fixându-i-se doar domiciliul forţat la Mănăstirea
Bistriţa din Oltenia2. În aceste condiţii, cum se explică viitoarea
numire ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol al II-
lea? Pentru a răspunde trebuie avute în vedere relaţiile bune ale
generalului atât cu legionarii, cât şi cu liberalii şi ţărăniştii.
Înclinaţiile acestuia către legionari erau mai vechi. Încă din
1935, unele cercuri ale extremei drepte (Cantacuzino-
Grănicerul, Nicolae Mareş, inclusiv Codreanu) îşi fixaseră ca
obiectiv atragerea generalului de partea lor. Între Antonescu şi
Codreanu existau afinităţi, generalul depunând în vara lui 1938
mărturie în favoarea acestuia la proces 3 . De asemeanea,
Antonescu era simpatizat şi de cercurile germane, oferind
garanţia că un guvern condus de el va fi agreat şi la Berlin. De
altfel, legăturile lui Antonescu cu legaţia germană de la
Bucureşti datează chiar de pe timpul detenţiei acestuia la
Mănăstirea Bistriţa. Intermediate de Mihai Antonescu, aceste
legături vor fi iniţiate de însuşi Fabricius, ele constituind baza
viitoarelor relaţii cu germanii de după 6 septembrie4. Relaţiile
Antonescu-germani mai nasc o întrebare: de ce un filoenglez şi
1 Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 110. 2 Ibidem, p. 111. 3 Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România
(septembrie 1940-august 1944), Bucureşti, Editura Politică, 1984, pp. 28-29. 4 Ioan Scurtu (coordonator), Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, p. 486.
filofrancez ca Antonescu a ajuns să colaboreze cu Berlinul? Şi
de ce germanii au acceptat un asemenea lucru? În primul rând
pentru că Hitler nu avea încredere în legionari. În al doilea rând,
Antonescu s-a orientat spre germani deoarece considera că
aceştia vor câştiga războiul, victoriile lor convingându-l.
Imediat ce Carol al II-lea a optat pentru soluţia
Antonescu, acestuia i s-a permis să părăsească domiciliul forţat.
Maniu, informat de agenţii săi de la Palat de decizia regelui, se
va întâlni cu Antonescu la Ploieşti, pe 1 septembrie, stabilind o
colaborare pentru înlăturarea regelui şi preluarea guvernării5. În
seara de 3 septembrie 1940, Antonescu are o discuţie la Palat cu
Carol al II-lea în care îl acuză din nou de situaţia grea a ţării.
Foarte abil în discuţii, regele reuşeşte să-l potolească pe general,
acceptând o serie de cereri neimportante ale acestuia
(înlăturarea din Palat a unor membri ai camarilei) şi chiar
cerându-i sfatul asupra politicii externe6. Nici Antonescu nu s-a
mai arătat aşa intransigent pentru a putea primi de la rege
formarea noului guvern. Această înţelegere avută după miezul
nopţii reprezenta un compromis potrivit căruia generalul urma
să primească puterea în schimbul obligaţiei de a garanta tronul
şi siguranţa regelui. Demisia guvernului Gigurtu în dimineaţa
zilei de 4 septembie a fost urmată de primirea în mod oficial a
mandatului formării noului guvern de către Antonescu. În orele
următoare se vor purta discuţii cu Horia Sima, Iuliu Maniu şi
Dinu Brătianu în vederea formării guvernului. Anticipând
tendinţele autoritare ale generalului, liderii celor două mari
partide democratice au adoptat tactica tergiversărilor, cerând
mai întâi obţinerea abdicării lui Carol al II-lea7.
Antonescu va mai avea în aceeaşi zi şi întâlniri cu Fabricius,
acesta sugerându-i necesitatea introducerii unei dictaturi pentru
salvarea ţării din haos 8 . În schimbul sprijinului oferit,
Antonescu se angaja faţă de germani să pună în aplicare
arbitrajul de la Viena şi să solicite sosirea în România a unei
misiuni militare germane 9 . Anticipând posibilitatea preluării
întregii puteri în stat, generalul va încerca să-şi întărească
poziţia, ordonând eliberarea tuturor legionarilor aflaţi în
închisori, aceştia urmând să fie folosiţi ca factor de presiune.
Acest lucru se va întâmpla în unele oraşe chiar şi pe 4
septembrie, iar în altele a doua zi, sporind astfel agitaţiile din
ţară10. Având asentimentul Legaţiei germane de la Bucureşti,
Antonescu se va prezenta în seara zilei de 4 septembrie 1940,
ora 21, la Palatul Regal unde îi va cere regelui puteri depline în
5 Al. Gh. Savu, op. cit., p. 444. 6 Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie
1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 23. 7 Ioan Scurtu, Viaţa politică din România (1918-1944), Bucureşti,
Editura Albatros, 1982, p. 256. 8 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 130. 9 Aurică Simion, op. cit., p. 26. 10 Horia Sima, Mişcarea legionară şi monarhia, Iaşi, Editura Agora,
1997, p. 31.
Istorie
p. 36 Lohanul nr. 21, martie 2012
stat1. După îndelungi ezitări, după consultarea unor demnitari şi
generali apropiaţi, sub presiunea directă a legionarilor şi a
legaţiei germane, Carol al II-lea va semna în dimineaţa de 5
septembrie, ora 4, decretele prin care suspenda Constituţia din
1938, dizolva parlamentul şi încredinţa generalului Antonescu
puteri depline în stat2. Adoptarea decretelor de mai sus a marcat
sfârşitul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Prin
suspendarea constituţiei, dizolvarea parlamentului şi investirea
cu depline puteri a lui Antonescu au fost suprimate aproape
complet drepturile şi libertăţile care se mai menţinuseră după
februarie 1938. Regele îşi păstra pentru moment tronul, dar
devenise o marionetă în mâinile luil Antonescu.
Pe parcursul zilei de 5 septembrie speranţele lui Carol
într-o răsturnare de situaţie vor renaşte. Generalii Gheorghe
Mihail şi Gheorghe Argeşanu îi vor propune arestarea lui
Antonescu şi restabilirea liniştei în ţară prin măsuri dure. În
acest sens se vor realiza concentrări de jandarmi şi poliţişti la
Prefectura de poliţie. Totodată au fost semnalate şi mişcări de
trupe dinspre provincie spre capitală 3 . Pentru a contracara
încercările regelui de a-şi salva tronul, Antonescu va căuta să
izoleze persoanele care puteau să-l sprijine. Generalul Mihail,
şeful Marelui Stat Major, a fost chemat la Preşedenţia
Consiliului de Miniştri unde, sub diferite pretexte, va fi reţinut
toată ziua. Generalul Argeşanu, un devotat al regelui, care era
comandant militar al capitalei, a fost trimis în Dobrogea unde a
fost arestat4. Rămas singur, Carol al II-lea va face noi concesii,
fiind obligat la acest lucru şi de manifestaţiile legionare. În
seara zilei de 5 septembrie, ora 21:20, Antonescu îi va solicita
regelui o nouă audienţă şi, după o lungă şi tensionată discuţie, îi
va cere să abdice şi să părăsească ţara, invocând motivul că nu-i
poate asigura securitatea. Discuţia a luat sfârşit la ora 23,
suveranul fiind somat să răspundă până la ora 4 dimineaţa,
permiţându-i-se în tot acest timp să-şi consulte anturajul.
Discuţiile cu apropiaţii n-au oferit soluţii viabile. Mihail
Manoilescu, prezent şi el la Palat, a sugerat ca înainte de a se
lua o hotărâre, să fie consultată şi Legaţia germană din
Bucureşti, oferindu-se să îndeplinească chiar el această misiune.
Discuţia cu Fabricius a fost însă edificatoare, acesta precizând
că nu se poate amesteca în treburile interne ale ţării, dar că „nu
pune preţ” pe rămânerea regelui în ţară şi că tocmai „studiază
mersul trenului” cu care Carol al II-lea ar putea părăsi România.
Întors la Palat, Manoilescu îi va comunica regelui necesitatea
abdicării în condiţiile lipsei sprijinului german 5 . Deoarece
suveranul încă mai ezita, dimineaţa la ora 4 Antonescu îi va
trimite prin maiorul Elefterescu o scrisoare cu caracter ultimativ
1 Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România (1919-1940),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 447. 2 Mihai Fătu, op. cit., p. 33. 3 Horia Sima, op. cit., p. 39. 4 Aurică Simion, op. cit., p. 28. 5 Ibidem, p. 30.
cerându-i să abdice imediat pentru a i se putea asigua
securitatea6.
Conştientizând lipsa unei susţineri ferme din partea
apropiaţilor, Carol al II-lea semna decretul de abdicare în
dimineaţa de 6 septembrie 1940, la ora 6:10, primind în schimb
de la Antonescu asigurarea că putea părăsi fără riscuri ţara,
împreună cu anturajul său şi cu bunurile personale, cu excepţia
colecţiei de tablouri donate statului de Carol I. Formula aleasă
pentru actul de abdicare era ambiguă, Carol al II-lea
nespecificând că abdică, ci că trece sarcinile domniei în seama
lui Mihai. Prin această formulă Carol lăsa deschisă calea
revenirii sale la tron atunci când împrejurările ar fi permis-o7.
Peste o oră şi un sfert depunea jurământul ca rege fiul său,
Mihai. Acesta va semna decretul-lege numărul 3061 prin care
generalul Ion Antonescu era reinvestit cu depline puteri în stat8.
Rezultat al unor factori complecşi , abdicarea lui Carol al II-lea
nu a fost atât rezultatul presiunilor legionare sau antonesciene,
cât mai ales rodul atitudinii Germaniei, putere care domina
Europa acelei perioade şi care realizase că stabilitatea ţării şi
orientarea ei fermă spre Reichul German nu mai puteau fi
asigurate de Carol al II-lea.
Iniţial Antonescu a promis că-l va însoţi pe fostul rege
până la graniţă, dar apoi a renunţat, invocând o stare de boală şi
delegându-l pe generalul David Popescu să execute această
misiune. În dimineaţa de 7 septembrie 1940, ora 3, trenul
alcătuit din douăsprezece vagoane în care se aflau Carol, Elena
Lupescu şi Ernest Urdăreanu va porni spre graniţa cu
Iugoslavia9. Nemulţumit că fostul rege şi-a însuşit şi o serie de
obiecte aflate în patrimoniul statului, Antonescu îl va ruga pe
Horia Sima să ordone legionarilor să oprească trenul regal la
Timişoara şi să efectueze o percheziţie. Numai complicitatea
unor funcţionari din gara Timişoara a permis trenului atacat de
legionari să treacă graniţa în Iugoslavia. De acolo, Carol se va
opri un timp în Spania dar, temându-se să nu fie predat
germanilor de către autorităţile franchiste, a trecut clandestin
graniţa în Portugalia, iar de acolo în Mexic. Încercările lui de a
se stabili în Anglia, Canada sau S.U.A. au eşuat, cercurile
anglo-americane considerând dăunătoare relaţiile cu acest
personaj compromis. Pe 7 iulie 1947 se realiza căsătoria dintre
Carol şi Elena Lupescu. Fostul suveran murea pe 3 aprilie 1953
în urma unui atac de cord, fiind înmormântat în cavoul regal al
Mănăstirii Braganca, întrucât bunica şi mama tatălui său,
Ferdinand, fuseseră regină şi, respectiv, principesă portugheză.
6 Horia Sima, op. cit., p. 40. 7 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia
formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 490.
8 Mihai Fătu, op. cit., p. 33. 9 Ioan Scurtu, op. cit., p. 491.
Istorie
p. 37 Lohanul nr. 21, martie 2012
Întreaga sa avere a rămas Elenei Lupescu, aceasta murind la 7
iulie 1977 în localitatea portugheză Estoril.
Înlăturarea lui Carol al II-lea nu va aduce mult
aşteptata linişte în ţară, România devenind în scurt timp stat-
naţional legionar şi cunoscând noi momente de încordare a
vieţii politice. Disensiunile dintre legionari şi Antonescu vor
răbufni în ianuarie 1941, prilejuindu-i viitorului mareşal să
instituie un nou regim autoritar sub forma dictaturii militare.
Canalul Dunăre – Marea Neagră
– cimitirul fără cruci-
Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi
Prof. Eliza Merlan – Huşi
Condamnat pentru că şi-a ajutat semeni, Lucian
Petrescu trece prin cele mai sălbatice orori de exterminare a
intelectualităţii româneşti. După ce este târât prin mai toate
închisorile comuniste din ţară, este dus la Canal, locul unde
puţini din cei ce ajungeau acolo aveau şansa de a mai
supraveţui.
ituaţia de la Canalul Dunăre-Marea Neagră era incertă
încă de la proiectare.
La sfârşitul anului 1952 o echipă de specialişti au fost
convocaţi, pentru că săparea canalului spre Taşaul şi
deschiderea portului la Capul Midia, care nu reprezenta o
realitate, fiind o greşeală din start de proiectare. Ajunşi la
Poarta Albă şi-au dat seama că e nevoie acolo de vreo 4 ecluze,
fiind foarte costisitoare şi apoi nu ar fi asigurat fluenţa
caracteristică prin Lacul Taşaul. În această situaţie s-a făcut o
anchetă în care au fost acuzaţi în primul rând inginerii civili
care au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi împuşcaţi.
Întreaga conducere a lucrărilor de la Canal a fost dată apoi
inginerilor arestaţi. Se punea problema ce se face cu
direcţionarea spre Taşaul, deoarece practic nu se mai putea
continua lucrările înspre acolo, redirecţionându-se întreaga
capacitate spre Ovidiu-Constanţa-Agigia. În drumul lor,
aproape de Ovidiu au întâlnit în substrat stânci hercinice dure pe
care excavatoarele ruseşti nu le puteau demonta (excavatoarele
ruseşti fuseseră împrumutate cu 7 vagoane de grâu pe
excavator, fiind returnate la final de lucrare în aceeeaşi situaţie).
S-a trecut la perforarea stâncilor cu ajutorul unor freze ruseseşti
speciale, introducându-se dinamită şi prin explozie s-a înlăturat
rând pe rând întregul fundament până la adâncimea prevăzută
pe ecartamentul proiectat. Materialul rezultat era încărcat în
vagonete speciale şi duse la construirea Stadionului din
Constanţa. O parte din materialul pietros era prelucrat în pavele
sau sculptat sub formă de statuete, care astăzi sunt expuse la
intrarea în stadion.
Cam aşa se prezenta situaţia generală a acestui deziderat
comunist, care va fi pus în aplicare prin forţa şi sacrificiul a mii
de intelectuali şi muncitori condamnaţi ce nu erau agreaţi de
sistemul nou impus de tancurile sovietice.
De menţionat că brigăzile de deţinuţi erau puse separat pe
categorii: preoţi, profesori, ingineri, chiaburi, ofiţeri, legionari
(tineretul legionar din universităţi) s.a. Lucian Petrescu făcea
parte din grupa ofiţerilor, care fuseseră arestaţi într-un lot de
100 de militari.
Lucian Petrescu la 90 de ani
La km 12 de la Canal, era o colonie de fete, studente numai de
la facultăţi, folosite la grădinărie, nu la munci uşoare ci la
munci brute, care s-au organizat atât de bine încât chiar
conducerea lagărului din acel sector nu avea ce să le facă.
Executau totul aşa cum trebuie şi cu mai mult curaj decât chiar
bărbaţii.
Munca chinuitoare, uneltele rudimentare, iarna la temperaturi de
peste -30 de grade, fiind la o colonie de pe malul lacului
Siutghiol, au făcut încă din primul an numeroase victime.
Totuşi cerând îndurare de la gardieni, deţinuţii s-au putut
„îngroapa” în pământ. Aceasta deoarece în mod normal munca
se făcea în aer liber, barăci nu aveau voie să-şi facă şi astfel cu
ajutorul cazmalelor au făcut tranşee de cârtiţă (pentru a putea
supraveţui iernii) în care au băgat acele mese pe care se
prelucrau bolovanii pentru pavele şi au acoperit tranşeele cu
stuf. În interior se permitea totuşi să se facă câte un mic foc din
resturile de lemne şi cărbuni. S-au executat peste 50 de astfel de
tranşee cu 5-7 m lungime si înălţimea unui om. Ofiţerii din
grupul în care făcea parte şi Lucian Petrescu, aveau 4 tranşee.
Din loc în loc erau desfăcute pentru a putea permite să pătrundă
lumina.
S
Istorie
p. 38 Lohanul nr. 21, martie 2012
Mecanicii de la locomotive le dădeau deţinuţilor bucăţi de
lemne sau cărbuni pentru a face focul în tranşeele lor şi a
supraveţui celor peste -30 de grade celsius.
Ce s-a întâmplat însă în aceste tranşee ? S-au improvizat
adevărate sanctuare în care deţinuţii se rugau, însă totul era
făcut cu mare prudenţă, deoarece din sută în sută de metri erau
santinele de securitate plus o patrulă mobilă ce se deplasa în
permanenţă. Dacă erau surprinşi pe loc ar fi fost împuşcaţi. Nu
s-a întâmplat niciodată să fie surprinşi, deoarece unul sau doi
deţinuţi erau în permanenţă de veghe, semnalând apropierea cu
„şaşe”, ce semnifica alarma. Printre securişti erau şi dintre cei
care i-au înţeles, închinzând ochi la unele fapte uşoare. Printre
deţinuţi erau şi „cozi de topor”, însă erau uşor de depistat şi
anihilaţi prin orice mijloace – condiţiile din teren impunea
măsuri extreme din ambele părţi, era în joc viaţa fiecăruia.
Exista o normă pentru fiecare deţinut, măsurată şi raportată mai
departe. Cine nu-şi făcea norma nu primea porţia de pâine
întreagă a doua zi (primea trei sferturi de pâine, însă pentru
neîndeplinirea normei doar un sfert). Mai primeau câte o
bucăţică de brânză sărată şi uneori untură refuzată la export, iar
la prânz o gamelă de ciorbă preparată din oase de animale de la
abatorul din Constanţa, unde se sacrificau în permanenţă mii de
animale ce erau trimise în fosta URSS.
De asemenea, norma unui deţinut ce trebuia să descarce sau să
încarce vagoanele de tren era de un vagon pe zi. Pentru a-ţi
salva viaţa trebuia să mănânci, căci de muncă nu se scăpa,
pentru că dacă mâncai mai aveai o şansa, indiferent că îţi plăcea
sau nu.
Lucian Petrescu avea la acea dată 27 de ani şi pentru a
supraveţui s-a înscris în „brigada spărgătorilor de normă”, adică
din cele 25 de vagoane de pământ cât avea un tren, el trebuia să
descarce într-o zi 5 vagoane de pământ cu 7-8 m3 de pământ, cu
nişte lopeţi mari numite „inima lui Stalin”. În prima zi au
primit hrană cât au vrut (năut şi arpacaş), relatându-ne că a
mâncat cam o găleată din acel amestec de hrană pentru a rezista
a doua zi. După acei ani ne spune că fuseseră transformat într-
un „animal frumos”, palmele sale erau mari cât o lopată, iar
ceafa, care era folosită la jugul care tragea roaba din canal, avea
bătături ca la bou. Jugul era pentru a te ajuta mai bine pentru a
avea forţă în mâini de a împinge roaba pe mal la 40 m din canal
pe rambleu. Dacă nu rezista-i şi cădea-i de acolo erai terminat.
Scopul comuniştilor fuseseră îndeplinit: deţinuţii erau spălaţi pe
creier şi transformaţi în „animale de povară”.
La săpat la Canal norma unui deţinut era de 4 m2 de pământ
săpat şi cărat cu roaba pe mal (120 de roabe de pământ). Lucian
Petrescu s-a întovărăşit cu un ţigan pe nume Alistar (pe care m-
a rugat să-i pomenesc numele în acest articol, în semn de
recunoştinţă), pentru a realiza cei 8 m2 de pământ normă.
Acesta spunându-i „Jupâne ori învingem ori murim, eu sap iar
tu cari”...Cărau de la 7 dimineaţa până la apusul Soarelui, cu o
mică pauză la prânz când veneau ciuberele cu ciorbă din
morcov şi animale moarte sau ciolanele acestora. Iarna mâncau
pe zăpadă la -30 de grade.
Apă nu primeau, iarna fiind mai uşor, mâncau zăpadă, însă vara
era crunt pe o căldură din Bărăgan. Atacau tenderele de la
vagoanele locomotivelor, deşi mecanicii strigau să nu bea
deoarece avea sodă caustică. Nu le mai păsau, beau apă aceasta
fără a muri niciunul (se pare că mecanicii au intuit ce urmau să
facă deţinuţii şi probabil evitau să mai introducă cantitatea
normală sau deloc de sodă caustică în apă tenderelor.
În anul 1954 au fost anunţaţi că trebuie să meargă la Capul
Midia, unde erau tot deţinuţi. Aici o brigadă de 20 de deţinuţi
condusă de dl Petrescu, trebuiau să demonteze toate barăcile de
lemn din acea colonie. Din loc în loc erau pichete de incendii.
Sub acestea s-au găsit schelete de pisici, şerpi, şobolani, erau
resturi de la ce mâncase deţinuţii de dinaintea lor. Mâncau tot ce
prindeau pentru a supraveţui, nu era altă cale.
Într-una din magazii au găsit peste 2000 de pături aduse
deţinuţilor de către familiile lor să i salveze de frigul aspru al
zonei însă nu le au fost date. În jurul baracilor au descoperit
îngropate medicamente de toate felurile, care nu au mai fost
date acestora să se vindece, fiind lăsaţi de cele mai multe ori
intenţionat să moară.
În noaptea anului nou 1952-1953, comandantul lagărului
Borcea (colonel care mai trăia anii trecuţi la Cluj, având peste
90 de ani, cu o pensie mare, deşi el fuseseră croitor de meserie)
primea raportul de la gardian că muriseră 250 de deţinuţi, la
acestea a replicat: „numai atât...”.
Cei morţi erau căraţi într-un loc special. Noaptea ţiganii tăiau
bucăţi din morţi le prăjeau şi mai dădeau şi la alţii care vroiau
să supraveţuiască...În secolul al XX-lea în România populară
comunistă, pentru a supraveţui se practica...canibalismul. Când
erau adunaţi 8 morţi erau duşi la groapa comună.
Se poate spune fără echivoc că sectorul canalului Dunărea-
Marea Neagră de la Cernavoda la Agigia este un cimitir fără
cruci.
Cei care „spărgeau” norma aveau dreptul la pachet de acasă,
adică 5 kg pe lună (zahăr, slănină, miere, magiun, mănuşi,
ciorapi de lână atât de necesare supraveţuirii detenţiei).
În 1954 când s-au sistat lucrările la Canal, au fost urcaţi într-un
tren de marfă şi duşi fără să ştie unde le era destinaţia, trezindu-
se la Bucureşti, iar de acolo la Văcăreşti. Aici au fost introduşi
într-o cameră de câţiva metri pătraţi 40 de oameni. Pentru a
putea supraveţui, se aplecau pe rând la uşă pentru a respira aer.
Au fost ţinuţi vreo 6 zile, după care au fost iarăşi îmbarcaţi şi
duşi la Mărgineni la o fabrică. Condiţiile de muncă şi
supraveţuire erau cu totul diferite.
Istorie
p. 39 Lohanul nr. 21, martie 2012
Aici Lucian Petrescu era fruntaş, însă atunci când era o
sărbătoare naţională era dus la „neagra” în celulă, vinovat sau
nu, chipurile în amintirea comuniştilor care au suferit în
închisori.
A fost închis 10 ani şi patruzeci şi cinci de zile. Când mai avea
2 luni până la eliberare, i-a cerut unui civil să nu–i mai
mărească norma, pentru a merge mai repede şi în forţă în
libertate pentru a îşi reface familia. Acesta a raportat zelos mai
departe, iar comandantul a considerat că a influenţat masa
deţinuţilor, care trebuia ţinută supusă, fiind astfel luat, cu alţi
câţiva rebeli şi duşi în Balta Brăilei. Aici se dormea în nişte
ţarcuri ca de vite, împrejmuite cu sârmă ghimpată, în interiorul
cărora erau grămezi de fân şi papură, pline de şerpi, pe care
dormeau deţinuţii. Noaptea trebuiau să doarmă cu mâna la gură
pentru a nu le intra şerpii în gură. Apa din micile gropi săpate
era contaminată în aşa fel încât s-au îmbolnăvit toţi de
dizenterie. Mâncare primeau o dată pe zi, la ora 2 noaptea, care
consta dintr-o bucată de mămăligă şi o una de carne care avea
un miros fetid, deoarece provenea de la oile moarte din Bărăgan
ce erau apoi fierte şi date deţinuţilor. Trebuiau să mănânce, era
singura soluţie pentru a supraveţui.
Comandantul lagărului era unul Sălăvăstru, de o asprime
nemaipomenită. Evadase un deţinut şi până la urmă l-au prins la
circa 5 km. Acesta s-a dus călare pe cal, l-a legat şi l-a târât
până la colonie. Murise pe drum datorită chinurilor.
În septembrie 1958 Lucian Petrescu a fost eliberat. A fost
condus la poarta lagărului de cei 2000 de deţinuţi, atât de multă
influenţă a avut asupra lor, datorită recunoştinţei acestora că i-
au îmbărbătat cât a fost acolo. Le spunea să nu mai doarmă în
ţarcuri ci să se culce pe câmp pe coceni de porumb, spate în
spate pentru a se încălzi, să nu mai bea apă din puţuri decât
după ce era fieartă etc.. Aşa au fost salvaţi mulţi dintre ei.
La poartă a fost aşteptat de un securist cu maşina. A fost dus
până la un km de gara Feteşti, fiind lăsat acolo pentru a se
descurca. Avea asupra sa 200 de lei, câştigaţi din munca
istovitoare, fiind plătiţi uneori cu câte 2-3 lei pe zi, când
regimul s-a mai îmblânzit.
Ajuns la Bucureşti, unde trăia fratele său, a aflat că autorităţile îl
declaraseră deja mort la Canal cu cel puţin doi ani înainte de
eliberare. A prins anii cei mai grei de exterminare a
intelectualităţii româneşti de către comunişti. Au urmat alte
chinuri ale civiliei, marginalizarea, umilirea intelectuală etc.
Astăzi, la vârsta de 91 de ani, domnul Petrescu este printre
foarte puţini supraveţuitori ai ororii comuniste, mărturia sa fiind
o dovadă vie a crimelor şi genocidului care a avut loc în acea
perioadă de grea încercare a neamului românesc.
La eliberare din închisoare li s-au spus: „ Vă eliberaţi dar să ştiţi
că de vindecat psihic nu vă vindecaţi niciodată...”. Acest verdict
s-a dovedit fals, domnul Petrescu şi-a revenit, a ajuns, prin
tenacitate şi altruism, un om de vază al urbiei huşene, fiind unul
din cei mai buni contabili ai fostului IAS Huşi, refăcându-şi
viaţa în mod aromonios, fiind văzut astăzi plimbându-se prin
parc de mână cu soţia sa Kati, în timp cei contemporanii săi au
părăsit de mult această lume. Prudenţa, informarea corectă,
perseverenţa, dar şi spiritul de a-şi ajuta semeni în mod detaşat
şi activ, l-au ajutat să se strecoare abil printre mrejele
înlănţuitoare ale hidrei comuniste, fără a gusta din putregaiul
ideologic al societăţii impuse de orânduirea care a dominat o
lungă perioadă România.
Personalităţi din judeţul Vaslui (II)
Prof. Costin Clit - Huşi
Bosie, Haralambie H., (18/31 decembrie 1895 - ?)
General - Maior. Fiul lui Elena şi Haralambie C. Bossie. S-a
născut în oraşul Huşi, unde urmează cursurile şcolii primare şi
patru clase în cadrul Gimnaziului „Anastasie Panu”, absolvent
al Liceului Naţional din Iaşi, apoi al Şcolii Militare de Ofiţeri
activi de Cavalerie din Târgovişte, din care iese cu gradul de
sublocotenent (1 octombrie 1914).La Huşi a fost elevul
profesorului Ioan David. La această şcoală l-a avut instructor în
1914 pe Radu Theodoru, cu origini huşene. În 1916 intră în
Marele Război cu gradul de locotenent, în Regimentul 6
Roşiori, Divizia a II – Cavalerie. În anul 1929 termină Şcoala
Superioară de Război. Efectuează stagii militare în „Armă
străin㔺i Marele Stat Major. Este brevetat ca ofiţer de Stat
Major (diploma nr. 1130). Participă şi la Al Doilea Război
Mondial cu gradul de general – maior. În 1947 îşi efectua
serviciul la Comandamentul Regiunii 1 Militare din Timişoara.
În februarie 1979 locuia în oraşul Piatra Neamţ.
Obţine o serie de ordine sau distincţii militare: Crucea
Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Ardeal”,
„Oituz”, „Carpaţi” şi „Mărăşeşti” (decretul 4244 / 1918); Steaua
României în gradul de Cavaler (decretul cu nr. 333) şi
„Furajera”- Steaua României (decretul cu nr. 4495); Coroana
României în gradul de Ofiţer (decretul nr. 4650); Steaua
României cu spade în gradul de Ofiţer, cu panblică de „Virtute
Militară” (decretul nr. 4016); Ordinul Coroana României cu
spade în gradul de Comandor cu panblică de „Virtute
Militară”(decretul nr. 3826); ordinul „Steaua României” cu
spade în gradul de Comandor (decretul nr. 7909); medalia
„Victoria din Războiul 1916-1919”(decretul nr. 10792 / 1925);
Semnul Onorific „25 de ani de serviciu militar”(decretul nr.
3928 / 1935);medalia „Virtutea ostăşească”clasa a I-a (decretul
nr. 717 / 1967).
Istorie
p. 40 Lohanul nr. 21, martie 2012
În 1976 vizita oraşul natal „în scopul restaurării lucrării
funerare a neuitaţilor şi bunilor mei părinţi, Elena şi
Haralambie C. Bossie şi cu acea ocazie am trecut şi pe la
familia Sorin Cherenbach. Amândoi au fost foarte amabili, dar
cu toată bunăvoinţa arătată nu au putut să mă cazeze la dânşii
deoarece nu aveau condiţii de cazare necesare, aşa că am
descins la Hotel „Dobrina”1.
Buznea, George (23 aprilie 1903, Vetrişoaia – 14
septembrie 1976, Bucureşti)
Poet. Membru al Uniunii Scriitorilor. Născut în comuna
Vetrişoaia, judeţul Fălciu, fiul lui Gheorghe Buznea şi Domnica
Bejan, tatăl său era descendent din vechii răzeşi din satul
Tămăşeni, de pe valea Elanului, iar mama îşi avea originea în
bejenarii sosiţi în Moldova din Ţara Bârsei.
Urmează cursurile şcolii din Satul Vechi, comuna Vetrişoaia
între 1911-1916. În timpul războiului dintre 1916-1918 rămâne
în satul natal, unde suplineşte munca tatălui său în gospodărie,
alături de mama sa şi cei trei fraţi mai mici. Costică Ţabără,
învăţătorul său, era şi el mobilizat pe front. Din 1918 ajunge
elevul proaspătului Liceu de băieţi „Cuza Vodă”, unde susţine
examenele aferente primelor două clasa într-un an, după care îşi
urmează studiile la Iaşi şi Bucureşti (Facultatea de Litere şi
Filozofie, pe care nu o va absolvi). Urmează cursurile
Institutului Italian din Brăila. Serviciul militar îl obligă la
întreruperea studiilor în 1926. Îşi efectuează stagiul militar la
Chişinău (termen redus). Trăieşte mai mult în Brăila şi
Bucureşti. O perioadă scurtă din viaţa sa o trăieşte în Craiova.
Are o familie numeroasă formată din patru copii, iar sănătatea
este şubredă.
Între 1930-1942 a funcţionat ca bibliotecar la Biblioteca
„Dunărea” din Brăila.
1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului, f.19-20
Primele versuri le scrie pe băncile şcolii, urmate de schiţe. Se
pare că a publicat în această perioadă. O perioadă se implică în
activitatea gazetărească. La Chişinău este preocupat de
literatură, filozofie şi istorie.
Transpune în limba română Divina Comedie de Dante
Alighieri, în versuri, primul volum fiind tipărit în 1975 la
Editura Univers, iar al doilea după moartea sa, în 1978.
Traducerea este considerată de criticii şi specialiştii de la editura
Universul şi Academia Română drept „un eveniment de frunte,
în cultura românească, mult superioară celor anterioare”. Au
publicat articole în presa vremii despre acest eveniment
cultural: Al. Balaci, în revista „Ramuri”, nr. 134, din 15 august
1975; Şerban Cioculescu, în revista „Flacăra”, nr. 1074/ 10, din
ianuarie 1976; Nicolae Manolescu, în revista „Luceafărul”, nr.
21/421, din 23 mai 1976; Dan Grigorescu, în revista
„Contemporanul”, nr. 1525/ 5, din 10 ianuarie 1976; Dragoş
Munteanu, în ziarul „România liberă”, din 16 februarie 1977; în
revistele „Cadran”, din martie 1972 şi „Tomis”(Constanţa), nr.
91, din 10 martie 1973. „Traducerea Divinei Comedii a lui
Dante i-a consacrat în ultimii 20 de ani ai vieţii sale, aproape
întreaga sa energie, depunând o muncă titanică, celelalte
lucrări constituind doar un mijloc de relaxare.”
A mai publicat: Aripi în azur, Editura Expres, Brăila (plachetă
de versuri); Epopeia aripii, Editura Arpa, Bucureşti, 1936 (este
vorba de prima plachetă cu un alt titlu); Flăcări, editată de
ziarul „Expresul”, Brăila, 1935 (poeme lirice); Brăila prin
veacuri şi în zilele noastre, 1938, în colaborare cu S.
Constantinescu, monografie sumară; Epopeia pământului
românesc, Editura Universul, 1937; Povestea lui Editura
Cugetarea, Bucureşti, 1938 (poem închinat memoriei lui Mihai
Eminescu); Omagiul Elladei şi eroilor săi (sub pseudonimul
Valentin Boldur).
Colaborează la o serie de publicaţii: „Fălăngaş”, publicaţie a
Institutului de literatură coordonată de M. Dragomirescu (1928-
1929); „Universul literar”(redactor Perpesicius); „Universul
copiilor”(redactor Păsculescu-Orlea).
A fost secretar de redacţie al revistei „Luceafărul literar şi
artistic”, Brăila, director I. A. Sava; secretarul cotidianului
Istorie
p. 41 Lohanul nr. 21, martie 2012
„Expresul”. A colaborat permanent la: „Curierul”, cotidian,
apoi săptămânal, Brăila; „Cuvântul”, revistă literară, Brăila;
„Analele Brăilei”, Brăila; „Relief dunărean”, revistă literară,
Brăila; „Universul”; „Pământul”, devenită din 1933 „Pământul
nostru”(a publicat din 1934, alături de V. Eftimiu, G. Gregorian,
Agatha Grigorescu-Bacovia), Călăraşi, etc. Între 1946 – 1952
colaborează la: „Îndrumătorul cultural”, Bucureşti; „Albina”,
Bucureşti; „Cultura poporului”, Bucureşti. Între anii 1962-1976
colaborează la: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „România
literară”, „Tomis”(Constanţa), „Astra”(Braşov), „Cadran” şi
„Comentar”, iar între 1972 – 1975 activează la cenaclurile
literare din Bucureşti, cu studii şi poezii: la Cenaclul Bacovia
(revista „Cadran”), Cenaclul George Cplinescu al Academiei
Române, Cenaclul Tudor Vianu (revista „Atelier”) şi la Salonul
literar (revista „Comentar”).1
„Un poet, poetul ţărănimii, cum a fost numit, a tradus poema lui
Dante „Divina Comedie” n întregime – operă care a
concentrat în substanţa ei spiritul unei alte ere a omenirii –
făcând o lucrare pe limba noastră românească, care a
sancţionat posibilităţile graiului ţărănesc de a se ilustra în cele
mai înalte zone ale culturii universale şi ridicându-l la
universalitate. În zilele noastre s-a ivit surpriza mai întâi a unei
versiuni noi a Divinei Comedii, făcută cu mare grijă şi talent.
Este vorba de Eta Boeriu, căreia i s-a decernat medalia de aur
a oraşului Florenţa, patria lui Dante, pentru această realizare.
Faţă de traducerea lui Coşbuc, Eta Boeriu a adus o
transpunere făcută în limba română modernă, care nu numai că
a ilustrat vocaţia limbii române într-o încercare de egalizae a
limbajului universal, dar a făcut graiul nostru apt pentru o
redare pe măsură a gândirii lui Dante, pe înţelesul unei societăţ
noi deschisă la viaţă care a putut să-l urmărească şi să-l
aprecieze.
Acum în urmă, George Buznea a adus o traducere nouă a
părţii „Infernul” din „Divina Comedie”, făcând o operă de
căpătâi, dându-ne o operă curentă de literatură universală,
ceea ce nici în italieneşte nu se întâmplă, ea fiind compusă într-
o limbă care a creat limbajul literar italian, legată deci de o
formulare lingvistică de debut deschisă îndeosebi intelectualilor
rafinaţi şi culţi. George Buznea a predat într-o limbă
românească vorbită curent şi foarte potrivită limbajului poetic
al divinei Comedii, care a evoluat magistral în urma versiunilor
de până acum. Este legată de literatura epocii socialiste
această versiune, devenind un merit deosebit în ansamblul de
încetăţenire a literaturii universale în limba română, de
deschidere a noastră spirituală spre lume. Este unul din
examenele cele mai grele şi cele mai necesare ale evoluţiei
literaturii române în acest sens. Cu un bun simţ artistic, creat
printr-o adevărată vocaţie s-a reuşit o operă ce nu se
deosebeşte cu nimic de cea originală. „Infernul” lui George
1 Petru P. Harnagea, Oameni de seamă din ţinutul
Huşului, f. 20; Istoria Huşilor, p. 262.
Buznea este un omagiu care se adresează elogiului limbii
române şi resurselor ei expresive. Este vorba de o autentică
creaţie românească.”
Codrescu Constantin, actor. Este născut la 5 septembrie 1931 la Huşi, judeţul Fălciu. Mama sa a fost salariata Oficiului poştal din Huşi, apoi la Bucureşti. Bunicul său a fost dirigintele Oficiului poştal din Huşi. Absolvent al Institutului de teatru din Bucureşti (1951). Funcţionează ca profesor de teatru la Institutul de artă teatrală „Szentgyörgyl István” din Târgu – Mureş (1976 - 1989). Obţine titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu- Mureş. Filmul care l-a consacrat a fost "Moara cu noroc", după Ioan Slavici, realizat în 1955 (rolul Ghiţă) face parte dintr-o listă subiectivă a celor mai importanţi artişti români, a fost un specialist al rolurilor "psihologice". Joacă în filmele „Nepoţii gornistului”- 1953, „Răsare soarele”- 1954, „Mândrie”- 1956, „Moara cu noroc”- 1957, „Puştiul”- 1962, „Partea ta de vină”- 1963, „Răscoala”- 1965, „De-aş fi … Harap Alb”- 1965, „Train de vie”(Trenul vieţii) – 1998, „Mihai Viteazul”- 1971. Are aproximativ 78 de ani, a avut 5 neveste, dar nu are moştenitori biologici (doar înfiaţi), iar de un timp s-a retras în vila lui de la Snagov.
Constantin Codrescu
Iată ce afirma artistul în 1978: „Colocviul teatral de la
Sfântul Gheorghe este un pas important în procesul desăvârşirii ambianţei de cultură prin intermediul oamenilor de cultură, prin înţelesul deplin al rostului, al sensului actului de cultură în context naţional. Iniţiera acestui prim festival îşi dovedeşte cu prisosinţă importanţa majoră ţinând cont de sensul deplin al recomandărilor şi semnificaţiilor ce le cuprinde teatrul ca organism viu în existenţa unei culture, în existenţa unei naţiuni. Actul de cultură uneşte, împleteşte crezuri commune, înţelesuri commune. Acest festival vine să încunune un crez comun, adevăr comun: fie că este rostit într-o limbă sau alta, dovedeşte că unicul limbaj este cel al adevărului artistic, şi adevărul
artistic este unic”.2 Gheorghiu, Constantin C. (21 august 1912 – 1
noiembrie 1972), doctor în geologie. Născut în comuna Fălciu, judeţul Fălciu. Urmează
cursurile Şcolii primare din oraşul Huşi, apoi va absolvi Liceul de băieţi „Cuza Vodă” din Huşi (1930). Se înscrie în 1930 la Facultatea de ştiinţe, din cadrul Universităţii „Alexandru I. Cuza”din Iaşi, după care urmează un curs de specializare de doi ani pe lângă Catedra de geologie şi mineralogie din aceeaşi Universitate. Se anagajează ca geolog stagiar la Institutul de geologie al României din Bucureşti de la 1 ianuarie 1939 şi până la sfârşitul vieţii. A fost un distins şi collaborator al Întreprinderii geologice de prospecţiuni pentru substanţe minerale solide. A fost căsătorit cu Viorica, cu care are o fată Maura.
Funcţionează ca lector la Catedra de geologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1962). A publicat peste 60 de lucrări de specialitate în domeniul geologiei, singur sau în colaborare.
Moare la 1 noiembrie 1972. Este înmormântat la 4 noiembrie 1972 în capela sa din cimitirul Belu din Bucureşti.
2 Tömöri Géza, în ziarul „Scânteia”, din 28 aprilie 1978.
Istorie
p. 42 Lohanul nr. 21, martie 2012
Gociu, Dimitrie (2 iulie 1881 – 14 februarie 1952) Fiu de învăţător. Animator al vieţii culturale din Huşi,
membru fondator al Ateneului Cultural „Dimitrie Cantemir”, strălucit pianist. A urmat cursurile primare şi patru clase gimnaziale în oraşul Huşi, absolvent al Liceului Internat „C. Negruzzi”din Iaşi, licenţiat în drept la Facultatea de Drept din Bucureşti. Îşi desăvârşeşte studiile în Germania, unde obţine titlul de doctor în filozofie al Universităţii din Erlangen (landul Bavaria, Germania), instituţie fondată în 1742. Dimitrie Leonida îşi amintea cu plăcere „şi de simpatia şi afecţiunea cu care era primit Ticuţă Gociu, tânăr distins şi agreabil, cu fire veselă şi comunicativă, întors atunci de la studiile făcute la Leipzig. Ticuţă Gociu era un mare admirator al muzicii lui Wagner şi luase lecţii de pian la Leipzig cu un profesor renumit, la care studiau şi Florica Muzicescu şi Muza
Germani”.1 Funcţionează ca ataşat comercial la Hamburg, Beirut, iar
după reîntoarcerea în ţară se stabileşte în oraşul natal. Se înscrie ca avocat la baroul local, a fost profesor suplinitor de limba engleză la Liceul de băieţi „Cuza Vodă” şi la Liceul de fete „Elena Doamna”. Iniţiator şi îndrumător al Ateneului Cultural, se remarcă printr-o prodigioasă activitate culturală. În sala de festivităţi a Liceului de băieţi sunt susţinute în fiecare zi de Duminică conferinţe cu subiecte literare, ştiinţifice şi artistice. Conferinţele erau urmate de audiţii muzicale vocale şi instrumentale. Are o cultură muzicală excepţională.
În aprilie 1927 Ateneul Cultural organizează împlinirea unui secol de la moartea genialului compozitor Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn – 26 martie 1827, Viena), prilej de execuţie a lucrărilor celebrului muzician, de către Dimitrie Gociu. La concert participă elevul Petru Ghenghea, cu tatăl său şi ceilalţi doi fraţi ai săi. Fraţii Ghenghea execută la rândul lor diferite bucăţi muzicale, dirijaţi de părintele lor.
A fost căsătorit cu Maria Gociu (trăia la 18 octombrie 1972), care a asigurat conducerea Liceului de fete „Elena Doamna” din Huşi. Moare la Huşi. Holban Ion (14 ianuarie 1916 - ),
Urmează cursurile primare la Huşi, absolvent al Liceului de
băieţi „Cuza Vodă”din Huşi (1933), unde tatăl său a fost
profesor şi director între 1931-1938, a urmat Facultatea de
Drept (1937) şi Facultatea de Litere şi Filosofie(1939) din
cadrul Universităţii „Alexandru I. Cuza”din Iaşi, are ca
profesori pe Traian Ionaşcu, C.Daşcovici, Vespasian Pella,
Ştefan Bârsănescu, Ion Petrovici, Petre Andrei, Mihai Ralea,
Al.Claudian şi Dan Bădărău.Tatăl său a fost director al Liceului
din Rezina,pe malul Nistrului.
După absolvirea facultăţii şi-a început activitatea de cercetător
la Institutul Psihotehnic şi Oficiul de cercetări şi orientare
profesională din Iaşi. Stabilit la Institutul de Ştiinţe Pedagogice,
îi preia conducerea, organizează aici primul laborator
experimental de orientare,devenit centru metodologic solicitat
de specialişti şi şcoli din întreaga ţară.Lucrează paralel sau
succesiv la Laboratorul de cercetări psihologice al C.F.R.Iaşi şi
la Filiala Institutului de cercetări pedagogice din Iaşi, de unde
trece la Universitatea „Alexandru I. Cuza”din Iaşi (1975).
Funcţionează şi ca profesor la diferite şcoli secundare din Iaşi.
1 Ion Bassgan, Ing. D. Leonida, Editura ştiinţifică, 1968,
p. 12.
Îşi dă doctoratul în psihologie cu Vasile Pavelcu (1970), având
ca temă Personalitatea – factor coordonator în procesul
muncii.
Experimentat în examenul psihologic de laborator, conştiincios
şi în respect pentru profesie, a început o adevărată cruciadă a
calităţii în reţeaua de laboratoare a C.F.R.-ului.Jurnalistul Aurel
Leon, mentorul multor generaţii de ziarişti, l-a omagiat sub un
titlu sugestiv:profesorul profesorilor. S-a remarcat şi prin
elaborarea de fişe şi teste pedagogice: Fişa pedagogică, Testele
sociometrice de personal, Teste de interese, Testul de mobilitate
intelectuală.
După evenimentele din Decembrie 1989 este chemat să preia
conducerea Centrului de Ştiinţe Sociale,funcţie pe care o deţine
până la moartea sa.
Încă din primii ani de activitate profesională a publicat o serie
de lucrări de specialitate sau a colaborat la diverse reviste de
specialitate, în special „Revista de pedagogie”.
Opera: Orientarea şi selecţia profesională,1942;Un examen
psihologic în şcoala primară,1943; Dosarul psihotehnic şcolar,
1943; Probleme de psihologia muncii , Editura Ştiinţifcă,
Bucureşti,1970 (un îndreptar pentru cei care lucrau în selecţia
psihologică şi în laboratoarele de psihologie uzinale);
Realizarea personalităţii, hazard sau ştiinţă, Editura
enciclopedică, Iaşi, 1971; Puncte de sprijin în cunoaşterea
individualităţii elevilor, Editura didactică şi pedagogică, 1972;
Orientarea şcolară, Editura Junimea, Iaşi,1973; Laboratorul
şcolar de orientare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1973; Cunoaşterea elevului, o cunoaştere a
metodelor, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1978;2
Luca, Nicolae (1844 - ?), tipograf, preot econom.
Născut în anul 1844, absolvent al Seminarului teologic din
Huşi (1864), hirotonisit diacon în 1870 şi preot în 1875, s-a
pensionat în 1914.
A fondat o tipografie în 1890.3
Autori şi lucrări publicate: Th. Ghiga, Prima aniversare a
patronului Gimnasiului clasic „Anastasie Panu”din Huşi la 22
ianuarie 1895, 1895;
Moşu, Areta (4 august 1946-)
Născută în comuna Principele Mihai, judeţul Ilfov (astăzi,
comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Călăraşi). Părinţii săi,
originari din Basarabia, au funcţionat ca învăţători în satele
Pogăneşti, Pădureni, Rânceni, Stroeşti (aici s-au şi stabilit după
2 Adrian Neculau, Ion Holban,profesorul profesorilor în
„Ziarul de Iaşi” din 13 octombrie 2008,Ediţia Online. 3 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,
f. 17
Istorie
p. 43 Lohanul nr. 21, martie 2012
1953).Urmează cursurile Şcolii primare din Stroeşti (clasele I-
IV), ale Liceului „Mihail Kogălniceanu”din Huşi(clasele V-VII),
fiind absolventa Liceului „Cuza Vodă” din Huşi în 1964 (Liceul
de fete „Mihail Kogălniceanu” s-au unificat cu Liceul de băieţi
„Cuza Vodă”în perioada 1964-1968), Facultăţii de Litere a
Universităţii „Al. I. Cuza”din Iaşi, secţia limba rusă-limba
română (1965-1970).
A funcţionat ca profesor la Liceul Construcţii-Maşini din Iaşi,
Liceul Energetic din Iaşi, Şcoala Normală „Vasile Lupu”din
Iaşi (1970-1985), Universitatea Agronomică „Ion Ionescu de la
Brad”din Iaşi (1985-1987).
Deţine funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei „Ginta Latină”
din Iaşi (1990-1994), preşedinte al Despărţământului Astra
„Mihail Kogălniceanu” din Iaşi din 1994, director al publicaţiei
„Revista Română”din 1995, dar şi la „Chronos Revistă de
istorie”, „Constelaţii ieşene”, şi vicepreşedinte al Asociaţiunii
Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român
- „ASTRA”, cu sediul la Sibiu.
A publicat studii şi articole în: „Foaia Poporului”, „Astra”,
„Tibiscus”, „Arcaşul”, „Concordia”, „Flux”, „Jurnalul de
Chişinău”, etc.
Neştian, Simion Gh. (14 ianuarie1895 - ), general, medic
oftamolog.
Născut în satul Vutcani, judeţul Fălciu. Urmează cursurile
şcolii primare din Vutcani, absolvite în 1907, ale Liceului
„Roşca Codreanu” din Bârlad. Prin concursul susţinut în 1915
devine intern al Institutului Medico-Militar „Medic General de
Divizie Carol Davila”din Bucureşti, participă la campania
militară din Ardeal şi Moldova (1916-1918). Odată cu
terminarea războiului, din 1918 devine medic sublocotenent
activ, între 1919-1921 îl întâlnim intern la serviciul
oftalmologic din Spitalul Militar Central „Regina Elisabeta”,
Bucureşti (medic locotenent activ), iar din 1923 doctor în
medicină (Facultatea de Medicină, Universitatea Bucureşti).
Redăm conţinutul unei adeverinţe din 22 iunie 1923, semnată de
prof. dr. Victor Babeş: /„D-l medic locotenent Simion Neştian
din Institutul Medico- military lucrează în secţiunea de
Anatomie Patologică al acestui institute din Decembrie 1922 şi
s-a distins prin asiduitate şi zel ce a depus în lucrările de
laborator. / Ca atare rugăm a I se da posibilitatea să continue
şi de aici înainte în acest laborator spre complecta sa
specializare./”
Mai funcţionează ca: preparator al Eforiei Spitalelor Civile
din 1924; preparator al Facultăţii de Medicină din Bucureşti,
Clinica Oftalmologică – Colţea din 1925; asistent al Facultăţii
de Medicină, Clinica Oftalmologică-Colţea, din 1934 (medic
maior activ); medic şef al Serviciului Oftalmologic, Spitalul
Militar Central „Regina Elisabeta”, din 1937.
În 1940 obţine gradul de locotenent – colonel activ. A fost
mobilizat în Al Doilea Război Mondial în 1942. Prin concurs
devine medic primar oftalmolog la Ministerul Sănătăţii. În 1943
îl întâlnim ca medic colonel active, iar în 1947 este avansat ca
medic general activ, prin ordinul Ministerului de Război cu nr.
209461/1947.
Ajunge comandantul Spitalului Militar Central din Bucureşti
prin ordinal Ministerului de Război, cu nr. 264326 / 1947. La 15
februarie 1948 va fi pensionat. Trăia în 1979.1
Radu, Teodor Gh., (14 februarie 1888 - )
Fiul Aglaei Radu, născută Andreescu, originară din oraşul
Huşi şi al lui Iorgu Radu, profesor universitar în Iaşi. Urmează
primele trei clase la Liceul Naţional din Iaşi, continuă studiile
secundare la Colege „St. Antoine” din Paris, absolvit în 1906,
apoi Şcoala Militară de Cavalerie din Târgovişte (1907-1909),
unde obţine gradul de sublocotenent (1 iulie 1907). Repartizat
1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,
f. 34.
Istorie
p. 44 Lohanul nr. 21, martie 2012
în 1909 la Regimentul 2 Roşiori din Bârlad, participă la al
doilea război balcanic din 1913, este trimis instructor la Şcoala
de Cavalerie din Târgovişte. Repartizat la Divizia 1 Artilierie,
participă la operaţiunile militare de la Flămânda, iar în
octombrie 1916 este mutat la Grupul Apărării Dunării, sub
comanda generalului Cristescu. Este transferat la cerere în
Batalionul de Vânători, înfiinţat în octombrie 1916. Cu gradul
de căpitan, participă la luptele crâncene de la Măgura şi
Cireşoaia, unde este grav rănit în august 1917. Va fi internat în
Spitalul Militar din Bacău, apoi la cel instalat în Liceul de băieţi
„Cuza Vodă” din Huşi.Avansat în gradul de maior (octombrie
1917), staţionează cu Batalionul la Târgu Neamţ până în 1918.
După război, invalid, continuă ca ofiţer activ la cerere. În 1925
este mutat la Inspectoratul Aeronauticii. Conduce revista
„Aeronautica.”Este avansat locotenent colonel, numit ofiţer de
ordonanţă (1929), transferat la Ministerul Apărării Naţionale,
Direcţia Cavaleriei şi la biroul presei (1930), devine general
(1940), commandant al „Şoimilor”de la Liceul Militar din
Mănăstirea Dealului. Se refugiază la predeal în urma
cutremurului din 1940, unde a fost comandantul Colegiului
Militar „N. Filipescu”(1940-1945).După 1945 este pensionat
pentru limită de vârstă. Participă la diferita concursuri hipice
din ţară şi străinătate. În 1919 este inclus în echipă de călărie şi
participă la concursul hipic desfăşurat la Paris.
Într-o scrisoare din 6 februarie 1979, adresată de generalul
maior Haralambie H. Bosie lui Petru P. Harnagea, se susţine:
„Referitor la adresele altor ofiţeri generali originari din oraşul
Huşi, menţionez pe Generalul Invalid de război Radu.
Publică lucrări de specialitate, printre care: Vânătorii de munte,
Zborul.
Teodoru, acum în etate de 91 ani, domiciliat în Bucureşti”.
Teodor Radu - rănit
Răileanu, Grigore S. (1911 - 1966), geolog.
S-a născut în satul Cordeni, comuna Vineţeşti, judeţul Fălciu,
astăzi comuna Olteneşti, judeţul Vaslui. Absolvent al Liceului
de băieţi „Cuza Vodă” din Huşi în 1932.1 A fost profesor la
Universitatea din Bucureşti. A publicat peste 60 de lucrări
ştiinţifice în ţară şi străinătate. Dintre preocupările sale
enumerăm: geologia, tectonică, stratigrafie, substanţele
minerale utile (în special cărbunii) din diferita regiuni ale
României.
Opera: Cercetări geologice în regiunea Sviniţa-Faţa
Mare,1952 2 ; Geologia generală, Pentru uzul studenţilor
facultăţilor de geologie şi geografie, Editura tehnică, Bucureşti,
1959, 388 p., cu ilustraţii + o hartă + erată (Cota de la B.A.R. –
II 397781); prof. Grigore Răileanu, prof. Nicolae Grigoraş, prof.
Nicolae Oncescu, Terenţiu Plisca, Geologia zăcămintelor de
cărbuni cu privire specială asupra teritoriului R.P.R., Editura
Tehnică, 1966, 344 p., cu ilustraţii + 2 foi planşe (Cota de la
B.A.R. – II 460100); Grigore Răileanu, Simon Pauliuc,
Geologie generală, 1969; Aspects fondamentaux de la géologie
du mésozoique de Roumanie, par Gr. Răileanu, D. Patrulius, M.
Bleahu [et] S. Năstăseanu, Bucarest, 31 p., + 5 foi tabele + 1
foaie hartă, în „Annuaire du Comitè d’état pour la géologie,
XXXVI, Extrait (B.A.R. – II 613848); État actuel des
connaissances sur la paléozoique de Roumanie, par Gr.
Răileanu, D. Patrulius, O. Mirăuţă [et] M. Bleahu, Bucarest,
1968, 22 p., + 1 foaie hartă, în „Annuaire du Comitè d’état pour
la géologie, vol. XXXVI, Extrait (B.A.R. – II 613847); Prof. dr.
docent Grigore Răileanu, conf. dr. S. Pauliuc, Geologie
generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, 462
(-464) p., cu ilustraţii şi o foaie hartă (B.A.R. – II 542874).
Grigore Răileanu, Saulea Emilia, Contribuţii la orizontarea şi
cunoaşterea variaţiilor de facies ale paleogenului din regiunea
Cluj şi Jibou (NV bazinului Transilvaniei), 1955; Grigore
Răileanu, S. Nastaseanu, Vasile Mutihac, Cercetări geologice
în regiunea Anina-Doman (Zona Reşiţa-Moldova Nouă, Banat),
Extras, 1957; Grigore Răileanu, Cercetări geologice în
regiunea Roşia (Munţii Pădurea Craiului), Extras, 1956;
Grigore Răileanu, Consideraţii generale asupra geologiei
Banatului de Vest, Extras, 1957; Grigore Răileanu, Magdalena
Iordan, Eugenia Săndulescu, Consideraţii asupra Paleozoicului
inferior din zona Călăraşi, Extras, 1967; Grigore Răileanu,
Grigore Nastaseanu, C. Boldur S., Sedimentarul Paleozoic şi
mezozoic al Domeniului Geticdin partea Sud-Vestică a
Carpaţilor Meridionali, Extras, 1964; Grigore Răileanu,
Magdalena Iordan, Studiul brachiopodelor liasice din zona
Sviniţa, Extras, 1964; Grigore Răileanu, Magdalena Iordan,
Studiul Devonianului din forajul de la Mangalia, Extras, 1966.
1 Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi,
p.210. 2 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,
f.
Istorie
p. 45 Lohanul nr. 21, martie 2012
Şindilaru, Maria (18 septembrie 1927 - )
Născută la Huşi la 18 septembrie1927. Artistă lirică de operă
la Opera Naţională din Bucureşti. A fost parteneră de scenă cu
mezzo-soprana Viorica Cortez.
La 4 septembrie 1958, se deschidea la Ateneul Român
Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu”,
considerat o „aventură culturală”în plin „obsedant deceniu”.
Lumea intelectuală bucureşteană aştepta premiera operei
Oedipe, tragedie lirică în 4 acte şi 6 tablouri, libretulde Efmond
Fleg. C. Silvestri asigură conducerea muzicală a spectacolului,
iar J. Rânzescu pe cea regizorală. Rolul Antigonei este asigurat
de huşeanca Maria Şindilaru. Spectacolul a fost o revelaţie.1
La 23 februarie 2004 Maria Şindilaru, solistă la Opera
Naţională, este răsplătită de preşedintele României Ion Iliescu
cu ordinal Meritul Cultural în grad de Ofiţer.2
Toma Victor(14 aprilie 1922 -26 noiembrie 2008)
Născut în Leova, judeţul Cahul.
Părintele calculatoarelor concepute şi construite în fostul lagăr
comunist. Pioner în domeniul calculatoarelor. Prin contribuţia
sa în realizarea calculatorului electronic a înscris România între
primele zece ţări din lume şi primele două dintre ţările socialiste.
Victor Toma
A urmat cursurile Şcolii primare din Leova (1928-1932),
Liceului de băieţi „Cuza Vodă”din Huşi (1932-1940), Liceului
„Regele Ferdinand” din Chişinău. Refugiat în România după
raptul territorial din 1940, urmează cursurile Facultăţii de
Mecanică şi Electricitate, secţia Radiocomunicaţii a Institutului
Politehnic, absolvită în 1945. Funcţionează ca asistent la
Facultate (1946-1948). La Praga lucrează pentru Concernul
„Tesla”, îşi brevetează prima invenţie „Releul electronic
discriminator de tensiune”, destinată unui proiect militar secret.
Întors la Bucureşti se angajează la Institutul de Fizică Atomică
de pe platforma industrială Măgurele. A fost încurajat în
activitatea sa de marele professor Horia Hulubei. În 1955
construieşte primul calculator CIFA- 1 (anul prezentării la
1 Pavel Ţugui, Premiera operei Oedipe, 1958. Festivalul
şi Concursul Internaţional „George Enescu”, în „Muzica”, nr. 10, 2010, p. 7-8.
2 „Monitorul oficial”, nr. 172, din 27 februarie 2004.
Dresda), realizat din combinareaa 1500 de tuburi electronice,
mari cât trei şifoniere (a fost pus în funcţiune abia în 1957).În
1956 Victor Toma a fost remarcat de către savantul francez
Andre Langevin. Urmează CIFA-2 (1959), CIFA-3 (1960).
Aduce contribuţii teoretice în Introducerea în electronică a
conceptului de „anuare” (1961). Conceptul va apărea în
literature americană abia în 1969. Construieşte pentru bulgari
calculatorul VITOSHA (varianta străina la CIFA-3). În ţară mai
construieşte calculatoareale CIFA-4 şi CET-500 în 1964
(calculatorul numeric cu tranzistori de memorie din ferite) şi
CET 501 în 1966. A construit sisteme de introducere a datelor
pe discuri flexibile SIV-2400, multiplicate industrial în peste
350 de exemplare; sisteme de editare pe bază de microcalculator
pentru trecerea informaţiei de pe bandă magnetică pe
imprimantă rapidă. A pus bazele unei şcoli pentru începuturile
informaticii în România. În 1995 inventează sistemul de vot
electronic din Senatul României.
A avut un rol important la înfiinţarea Institutului pentru
Tehnica de Calcul (1968), unde ca director ştiinţific, a impus o
ţinută riguroasă şi academică în cercetare.
Membru de onoare al Academiei Române din 1993, membru
de onoare al Academiei Bulgare din 2008 pentru contribuţia la
realizarea calculatorului bulgăresc, membru al Institutului IRE
din New York, membru al Societăţii de Informatică din Namur
(Belgia).
Pentru acrivitatea sa este recompensat cu diferite ordine şi
medalii: „Medalia Muncii”, „Ordinul Muncii”, Ordinul Naţional
„Steaua României” în grad de cavaler.A fost felicitat de
Gheorghe Gheorghiu-Dej, medaliat de Nicolae Ceauşescu şi Ion
Iliescu.3
Este autorul a peste 50 de lucrări ştiinţifice şi comunicări
prezentate , printer altele, la Dresda (1955), Moscova (1958),
Roma (1960), Budapest (1962), Namur (1958, 1964).
Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.
Ţolea, Ion (1905 - ), pictor
Fiu de grădinar. La examenul de admitere la Liceul de băieţi
„Cuza Vodă”din Huşi este declarat admis primul reuşit. A fost
coleg de clasă cu P.P. Harnagea. A fost în promoţia 1918-1926.
Se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Iaşi în 1926, după
terminarea cursurilor secundare, instituţie unde era decan
marele pictor huşean Ştefan Dumitrescu, urmat de Nicolae
Tonitza, al cărui student a fost. Funcţionează ca profesor de
desen şi caligrafie la liceul din Bârlad şi alte oraşe din Moldova.
Colaborează ca şef de echipă la pictarea schitului Durău de la
poalele muntelui Ceahlău, solicitat fiind de Nicolae Tonitza.
3 Nemuritorii academicieni români, Bucureşti, 1994, p. 330-331; Dorina
N. Rusu, Membrii Academiei Române: 1866-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 834-835.
Istorie
p. 46 Lohanul nr. 21, martie 2012
Lucrările au fost iniţiate de către arheologul C. Mătase din
Piatra Neamţ. Interiorul este împodobit cu pictură în ceară,
executată de studenţi şi absolvenţi ai Academiei de Arte
Frumoase din Iaşi, printre ei şi Corneliu Baba. Huşeanul Ion
Ţolea lucrează la schitul Durău în vacanţele şcolare din anii
1936 şi 1937. Inscripţia de deasupra uşii din pronaos atestă
lucrările: „Sub Mitropolitul Nicodim, prin strădania dr. Paul
Gotcu, s-a făcut pictura de către studenţii şi diplomaţii
Academiei de arte frumoase din Iaşi sub călăuza dascălului lor,
zugravul N. Tonitza, încheiată la 14 septembrie 1937”. În
interiorul bisericii schitului este pictat portretul lui Nicodim,
fost episcop de Huşi, mitropolit şi patriarh din 1939.
Moare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.1
Funcții administrativ-religioase exercitate de preotul
revoluționar Radu Șapcă din Celei
în
vremea domniei principelui Alexandru Ioan Cuza
Prof. Dragoș Curelea – Sibiu
Prof. Daniela Curelea – Sibiu
Radu Șapcă - curator la Mănăstirea Hotărani (12 noiembrie
1863 – 4 mai 1864)
În contextul emiterii și al aplcării legii de secularizare a
averilor mănăstirești emisă de guvernul prezidat de Mihail
Kogălniceanu, având ca scop declarat trecerea
proprietăților și a averilor anumitor Biserici și mănăstiri în
proprietatea României, tocmai pentru a spori avuția țării,
anumite schituri și mănăstiri au devenit biserici de mir.
nstituirea unui impozit de 10 procente asupra veniturilor
eccleziastice, a avut drept efect o serie întreagă de proteste
ale mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. Totuși, guvernul a aplicat măsurile sale de laicizare și modernizare a
statului și instituțiilor sale, incluziv a bisericii, în pofida
protestelor clerului prin adoptarea legii agrare în 17 decembrie
1863. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25%
din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a
Moldovei. (a României mici, unită sub autoritate principelui
Cuza la 1859).
În acest context, tocmai pentru a fi prevenite rapturile
de ultimă oră, guvernul României prin Ministerul Instrucțiunii
și Cultelor, a trecut la înlocuirea egumenilor greci cu preoți și
clerici români, chiar anterior aplicării acesteia.2 Planul acesta
făcea parte, inevitabil, dintr0o bine gândită tactică a noii
domnii. Măsura fiind obligatorie în condițiile în care egumenii
1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului, f. 47;
respectiv f. 69. 2 Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă. Omul și epoca sa,
Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Râmnicul-Vâlcea, 1978, p. 93; Arhivele Naționale Centrale ale Statului, București, Fond Secția-Administrativă, București, Dosarul nr. 1351 / 1863, fila
6.
și arhimandriții greci numiți în funcțiile de conducere ale
diferitelor mănăstiri de superiorii lor de la Locurile Sfinte erau
loiali acestora și nu noii domnii a Principelui Alexandru Ioan
Cuza. În aceste condiții preotul Radu Șapcă (și numerioși alți preoți români) era numit încă de pe data de 12 noiembrie 1863
în calitate de curator și administrator al Mănăstirii de la
Hotărani. El se găsea așadar din nou în evenimentele vieții social-politice și cultural-religioase, care se succedau cu
repeziciune, deoarece debutau acum alte vremuri sub auspiciile
principelui Cuza și a dublei sale alegeri de la Iași și București în
decursul lunii ianuarie 1859.
Îndată ce a trecut la exercitarea noii sale funcții, preluată de la
curatura provizorie3 exercitată de către ieromonahul Meletie,
egumen la Clocociov și arhimandritul Daniil, egumen al
mănăstirii Jitia, Radu Șapcă a procedat la întocmirea
inventarului și a proprietăților mânăstirii (moșii întinse în
număr de 5, vii în număr de 2, o moară și o pădure mare),
respectiv a realizat s Deși aflată pe o întindere considerabilă,
construcția propriu-zisă a mănăstirii se făcuse în interiorul unei
păduri pe o suprafață de peste 650 ha., mănăstirea de la
Hotărani n-a fost niciodată un lăcaș de cult bogat. Ctitorie a
marelui vornic Mitrea4, cu hramul de Sfinții Voievozi, numele
mănăstirii pare-se că provine de la cele patru moșii boierești care învecinau la sud proprietățile așezământului religios, adică
linia dreaptă folosită la trasarea și hotărnicirea unor proprietăți
de boieri.5 Închinată de către domnitorul Radu Mihnea (1601-
1602; 1611 – 1616; 1620-1623), uneia dintre mănăstirile
(Dionisiu) de la Muntele Athos, a încăput fără îndoială pe mână
călugărilor greci, lacomi și dezinteresați de îngrijirea sa reală.
Statele de salarii ale așezământului religios și celor ce existau
în acesta, relevă că personalul mănăstirii aflat acolo de către
Radu Șapcă era puțin numeros, iar viața monahală nu mai exista
efectiv, deoarece în afară de egumenul acesteia în mănăstire mai
viețuia un singur călugăr, doi frați, un diacon, doi cântăreți, (unul dintre aceștia pe numele său, Niță Florea a fost și primul
învățător al satului până în 1870) un paraclisier, un secretar, un
bucătar, un rândaș, doi feciori de treabă, o spălătoreasă și un
văcar.6 În dreptul lor era notată suma salarială pe care trebuiau
să o primească. De exemplu în dreptul preotului Radu Șapcă era
trecută suma de 422,11 lei pentru luna noiembrie, respectiv de
666, 26 lei pe luna decembrie.
În cuprinsul construcțiilor și dependințelor mănăstirii, preotul
Radu Șapcă a mai găsit: un car, o sanie legată în fier, o trăsură
nouă pe arcuri și o căruță nemțească, la care se adăuga șeptelul
așezământului, porci, cai, vite grele, bivoli. La ancheta
desfășurată în decursul lunii iulie 1863, fostul stareț grec al
Mănăstirii de la Hotărani, pe nume Nifon Dichiofilaxul, numit
3 Ghrasim Cristea, op. cit., p. 221-222.
4 Mitrea din Hotărani a fost mare vornic în Ţara Românească între 1578 – 1594. Sub domnia lui Mihai Viteazul, a făcut parte din delegația de 12 boieri
care au încheiat Tratatul de la 20 mai 1595 la Alba Iulia cu principele Sigismund Báthory care viza diminuarea puterii domnitorului. A fost judecat şi
condamnat la moarte, pentru hiclenie (trădare) din dispoziţia domnitorului
Mihai Viteazul. 5 Emil Păsculescu-Orlea, Câteva lămuriri cu privire la Popa Şapcă, în
Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 10-12, 1971, p. 773; Gherasim Cristea, op. cit., p. 223.
6 Gherasim Cristea, Un paşoptist de seamă. Preotul Radu Şapcă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1988, p. 226. (potrivit
statului existau la Hotărani un număr de 15 oameni cu diferite atribuțiuni).
I
Istorie
p. 47 Lohanul nr. 21, martie 2012
în august 1861 recunoștea, printre altele, faptul că: a trimis la
Sfetagora, toate documentele, condicile și planurile moșiilor ce
țin de această mânăstire. După cererea ce mi-a făcut-o
părintele de la Sfetagora, celelalte hârtii și zapise care
socotindu-le netrebuincioase le-am rupt și lepădat1 , respectiv
că nu s-a străduit prea mult pentru repararea și îngrijirea
așezământului religios. 2 Era clar pentru cercetătorul acestor
fapte (Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, condus în
acea epocă de către eruditul om de litere Dimitrie Bolintineanu)
de ce anume a fost necesară înlocuirea egumenilor greci, deloc
loiali României, ci mai marilor lor (arhierei ai Bisericii greco-
orientale). De altfel se poate constata din simpla citire a datelor
de mai sus, reaua credință a preoților greci și faptul că aceștia
cu bună știință distrugeau înscrisuri oficiale, tocmai pentru a nu
da o socoteală corectă despre avuțiile pe care le dețineau.
La Mănăstirea din Hotărani, preotul Radu Șapcă a
procedat la salvarea și conservarea a ceea ce se mai putea din
averea risipită și înstrăinată de fostul egumen grec. După ce a
pus ordine în administrarea treburilor mănăstirii, este promovat
în calitate de curator și administrator civil la Mănăstirea Cozia –
ctitoria lui vodă Mircea cel Bătrân -, prin înaltul decret princiar
al lui Alexandru Ioan Cuza nr. 509 din 4 mai 1864, ca urmare a
propunerii Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și tansmisă preotului Radu Șapcă sub adresa nr. 13676, respectiv a
raportului cu nr. 13080 din 29 aprilie 1864 ,, ... Măria sa
Domnul stăpânitor ... în urma recomandației făcută de
subscrisul, prin raportul cu nr. 13080, binevoind a vă întări
prin Domnească ordonanță în funcțiunea de curator civil al
mănăstirii Cozia ...”3 . Această numire a lui Radu Șapcă la
Cozia, venea după destituirea vechiului curator grec Ipolit
Arhimandritul, ca urmare a constatării de către ministerul
Cultelor și Instrucțiunii Publice a dispariției unei sume de 3000
galbeni din dota mănăstirii, pe care vechiul curator, pretindea că
suma îi fusese furată de niște tâlhari.
În ceea ce privește desemnarea preotului Radu Șapcă în calitate
de curator, apoi curator civil, respectiv, superior4 mai apoi la
mănăstirea Brâncoveni merită evidențiată titulatura de curator,
respectiv este de surprins faptul că numirile sale erau făcute prin
decrete semnate de însuși Principele României și contrasemnate
de ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ceea ce semnifică
că posturile pe care preotul le-a ocupat erau funcții administrativ-religioase-civile, nu de conducere spirituală și religioasă, el nefiind nici stareț, nici arhimandrit, nic egumen,
deci nefăcând parte din cinul monahal, numirea sa făcându-se
ierarhic, pentru meritele sale și pentru corectitudinea de care a
dat dovadă. Pentru destoinicia cu care știa să-și onoreze
superiorii, să-și îndeplinească cu eficiență atribuțiunile, să se
1 Gherasim Cristea Piteşteanul, Preotul Radu Şapcă. Omul şi epoca sa,
Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Râmnicul-Vâlcea, 1978, p. 93-94; (Mănăstirea Dionisiu de la Sfetagora din
Muntele Athos era tot o ctitorie românească din vremea domnitorului Neagoe
Basarab, ea fiind ridicată între anii 1512 – 1515, fiind mereu înzestrată cu daruri de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei).
2 Gherasim Cristea, op.cit., p. 221. 3 Gabriel Cocora, Popa Şapcă curator la Mănăstirea Cozia, în
Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 11-12, 1957, p. 759; Arhivele Naţionale Centrale ale Statului, Bucureşti, Dosarul 1503 / 1864, f. 3 – 4.
4 Preotul Radu Şapcă mai fusese şi năstavnic la mănăstirea Sadova în vremea guvernării provizorii al Ţării Româneşti ca urmare a declanşării şi desfăşurării
Revoluţiei paşoptiste la 1848.
facă înțeles și iubit a fost avansat ca superior al mânăstirii din
Brâncoveni.
Funcții administrativ religioase:
Năstavnic la Mănăstirea Sadova – 1848;
Curator la Mânăstirea Hotărani – 1863 – 1864
Curator civil la Mănăstirea Cozia – 1864 – 1867
Superior la Mănăstirea Brâncoveni 1867 - 1876
Bibliografie a) - Documente inedite
Arhivele Naționale Centrale, București, Fond, Ministerul Instrucției Publice și Cultelor.
Direcția Județeană Olt a Arhivelor Naționale ale Statului, Slatina, Fond
Subocârmuirea plășii Bălți și Primăria comuniei Brâncoveni.
Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale ale Ststului, Râmnicul-Vâlcea,
Fond Prefectura Județului Vâlcea.
b). – Documente editate
Cristea Gherasim, Piteșteanul, (1978), Preotul Radu Șapcă. Omul și epoca sa.
Gherasim Cristea, (1988) Un pașoptist de seamă. Preotul Radu Șapcă, Editura
Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea.
c). – Reviste și publicații Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1971 Craiova, Emil Păsculescu-Orlea, Câteva
lămuriri cu privire la Popa Șapcă, în Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 10-12,
1971, p. 773.
Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1957, Craiova, Gabriel Cocora, Popa Șapcă
curator la Mănăstirea Cozia, în Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 11-12, 1957, p. 759.
1812 – 2012
BASARABIA ŞI IAR BASARABIA!
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu - Iaşi
Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi
diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens
prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în
prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M.
Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S.
Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat
adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele
trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de
lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre
geopolitice: Românii şi România s-au aflat “prea aproape de
Rusia si prea departe de Dumnezeu“.
ub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de
referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia
raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul
istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale.
Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru
cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de
Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie
Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti
(iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu
silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior
S
Istorie
p. 48 Lohanul nr. 21, martie 2012
confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care
a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare,
ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711. Fapt
cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul
“străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la
maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului
Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate
direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est,
pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că:
"Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie
moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de
stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa,
Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării
Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după
delimitările făcute cu acele ţări". Este lipsit de orice îndoială
că, având în seamă evoluţiile ulterioare, linia româno-rusă pe
Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele
de vedere o relevanţă cu adevărat istorică.
Cu atât mai mult cu cât, după exact un secol, mai
precis în anul 1812, Rusia Imperială reuşeşte, în urma unui
război epuizant de şase ani cu Turcia, să-i impună acesteia în
ultimul moment, atunci când se afla chiar în preajma campaniei
lui Napoleon până la Moscova, Tratatul de Pace de la
Bucureşti (16/28 mai). Şi în raport cu care graniţa apuseană a
Imperiului de la Răsărit a fost împinsă mai departe spre Vest, în
detrimentul Moldovei, din trupul căreia a rupt teritoriul dintre
Nistru şi Prut, denumit integral, în cursul dar mai ales în urma
faptelor survenite, Basarabia.
Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu era nicicum
îndreptăţit să cedeze ceva din teritoriile Moldovei şi Ţării
Româneşti, care, nefiind provincii turceşti, nu puteau fi –
integral sau parţial – transmise şi pe care, totuşi, le negociase
anterior anului 1812 cu Rusia, care le pretinsese pe ambele
provincii. Numai iminenta campanie a lui Napoleon a
determinat Petersburgul să-şi modereze cererile, astfel că
Imperiul Rus, prin mijlocirea Marii Britanii la Poartă, prin
trădarea diplomatului turc care a condus tratativele, ulterior
executat, prin cumpărarea boierilor localnici şi a domnului
Moldovei, deja deposedată la 1774 de Bucovina, a ocupat întreg
teritoriul dintre Prut şi Nistru. Basarabia a devenit gubernie,
fiind supusă unui intens proces de rusificare, înfăptuit metodic
în răstimp de mai mult de un secol. În acest sens, articolele IV
şi V ale Tratatului ruso-turc din 16/28 mai 1812 delimitau cu
precizie concesiile admise pe seama Moldovei: „Art. IV:
Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la
vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al
acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea
Neagră, vor forma hotarul celor două Imperii: Rusia si
Turcia. Art. V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al
Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă
lasă Curţii Imperiale a Rusiei pământurile din stânga
Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi localităţile
care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care
formează frontiera dintre cele două Imperii”. Pentru Rusia,
Tratatul de la Bucureşti a marcat un mare succes, în vreme ce
pentru Moldova – un dezastru, soldat cu pierderea unui teritoriu
de peste 45 600 km2 şi a 482 630 de locator, 5 cetăţi, 17 oraşe şi
aproximativ 700 de sate. După o sută de ani de la consumarea
tragicului eveniment, care a divizat şi o naţiune în plin proces
de constituire, incomparabilul nostru istoric care a fost Nicolae
Iorga a consemnat: “ Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de
jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa
lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte
şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios
şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută
de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul
jumătate din vechea noastră Moldovă”. Şi, tot atunci, acelaşi
Nicolae Iorga, într-un alt studiu remarcabil, înregistra cu tristeţe
dar şi cu încredere în viitorul ce avea să survină la 27 martie/9
aprilie 1918 atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău avea să
voteze Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă: “ …La Pacea din
Bucureşti, deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării
ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră,
primiţi cu crucea şi Evanghelia de clerici, poate şi pentru a se
aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi
cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o
socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţările
româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai
Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost
câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu
al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris
deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă
în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică.
Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a
ajutat la aceasta. Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul
anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o
zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic,
care nu poate fi învins, nici cucerit”. Pentru ca, în cuvântarea
ţinută la Bucureşti în 16 mai 1912, cel care avea să fie
proclamat Apostolul Unirii tuturor Românilor se socotea
îndreptăţit să dea asigurări în privinţa “secolului pierdut” în
urma raptului Basarabiei:
“Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia
urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului
îndeplinit, al dreptăţii săvârşite”.
***
Marea Unire din 1918 a reprezentat incontestabil cel
mai seamă act din întreaga existenţă a poporului român. S-au
pronunţat în această privinţă Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu,
David Prodan, Ştefan Pascu sau Constantin C. Giurescu.
Din nefericire, România Mare, datorită unor condiţii
interne şi internaţionale adverse, n-a depăşit condiţiile unei
existenţe de 22 de ani. S-a prăbuşit, mai ales, în urma acţiunilor
imperialismelor mari şi mici, vecine ori nevecine. Nefiind defel
straniu ca faptele să se fi declanşat, în situaţia în care locul
Rusiei Ţarilor a fost preluat de URSS, tot pentru chestiunea
Basarabiei, marcată de câteva momente decisive intervenite în
istoria celui de-al doilea război mondial, aşa precum: 23 august
1939, 26-28 iunie 1940, 22 iunie 1940 şi 23 august 1944.
Dintr-un atare complex de procese şi fapte istorice,
reţinem în mod deosebit:
Istorie Istorie
p. 49 Lohanul nr. 21, martie 2012
1. Fără îndoială că, într-un moment de vârf al
mariajului sovieto-german inaugurat de Pactul din 23 august
1939 şi într-un punct de cotitură al primului an al conflagraţiei
mondiale din 1939-1945 (prăbuşirea Franţei), agresiunea
„paşnică” a U.R.S.S. la 26-28 iunie 1940 împotriva statului
român, soldată cu ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi
Ţinutului Herţa, a detonat procesul prăbuşirii României Mari,
după numai 22 de ani de existenţă. Provinciilor istorice
menţionate le-au succedat curând Nord-Vestul Transilvaniei şi
Cadrilaterul, subjugate de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria, iar,
dacă pierderile s-au limitat la „atâta”, reprezentând însă câte 1/3
din teritoriul şi populaţia României, faptul s-a datorat
esenţialmente lui Adolf Hitler, care, atunci şi ulterior, mai ales
în noiembrie 1940, la Berlin, a reuşit să stăvilească zelul
expansionist spre Sud-Estul Europei al lui V. M. Molotov, şeful
Consiliului Comisarilor Poporului şi al diplomaţiei sovietice,
emisarul preferat al liderului roşu de la Kremlin, I. V. Stalin. Pe
atunci, Adolf Hitler, se ştie, a beneficiat consistent de suportul
desăvârşit şi eficace al generalului Ion Antonescu, Conducătorul
României şi şeful cabinetului de la Bucureşti care s-a angajat
din primul moment al guvernării, în septembrie 1940, să repare
nedreptăţile de la Răsărit. În atare condiţii, în funcţie de
amploarea pierderilor teritoriale şi materiale intervenite, de
grozăvia dramei a milioane de cetăţeni, în marea lor majoritate
– români, precum şi în dependenţă de derularea însăşi a
evenimentelor sau de consecinţele lor vaste şi profunde, departe
străbătătoare în timp, unele nefiind nici până astăzi stinse ori
corectate, 1940 a ajuns să se confunde dintru bun început cu
anii fatidici ai trecutului nostru, netăgăduit unul dintre cei
mai sumbri ai întregii istorii naţionale.
Este bine să reţinem, în context, că Pamfil Şeicaru,
renumitul ziarist, dublat de istoricul ce s-a afirmat, adeseori a
comentat şi a respins categoric, în ţară ori după 1944 în exil,
pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa,
cedarea lor fără luptă de către regimul regelui Carol al II-lea,
ceea ce a constituit ulterior un „model”, din care aveau să
rezulte capitularea = trădarea de la 23 august 1944, când „statul
român s-a prăbuşit”. Pentru a conchide că „tot ce s-a abătut,
după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era
virtual cuprins în actul loviturii de stat”.
2. Momentul ales de Kremlin pentru a prezenta oficial
României cererile ultimative privind cedarea neîntârziată şi
integrală a Basarabiei şi Bucovinei a fost extrem de atent ales.
Mai precis, era chiar a doua zi după capitularea la 22 iunie 1940
a Franţei, aliatul Nr. 1 al României în Europa, la 22 iunie 1940,
când V. M. Molotov a socotit necesar să-l convoace pe
ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der
Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă că U.R.S.S. se
decisese ca, potrivit paragrafului 3 din Protocolul auxiliar secret
al Pactului de neagresiune din 23 august 1939, să se adreseze
Bucureştilor pentru a impune „soluţionarea” problemelor
Basarabiei şi Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va
face tot posibilul pentru a „proteja interesele germane în
România”, Molotov şi-a exprimat convingerea că Reichul „nu
se va opune desfăşurării acţiunii sovietice, ci o va susţine”.
Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba
numai de condiţiile în care Kremlinul provocase criza, ci şi de
faptul că pretenţiile sovietice excedau înţelegerii Molotov – von
Ribbentrop din noaptea de 23/24 august 1939. Ministrul de
Externe al Reichului a întocmit un memorandum special pentru
A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la
semnarea pactului de neagresiune, mai precis: acord în privinţa
includerii Basarabiei în „sfera de interese” a U.R.S.S., dar nimic
despre Bucovina. În consecinţă, Hitler, bine informat, „a tunat
şi a fulgerat” contra lui Stalin, care-şi încălca propriile
angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de
îndată după încheierea campaniei din Vest şi, deşi Marea
Britanie nu fusese subjugată, să se gândească la o expediţie
punitivă contra U.R.S.S. Soluţia preconizată reprezenta, oricum,
o chestiune de timp, astfel că planificarea operaţiunii în Est a
debutat practic la confluenţa lunilor iunie-iulie 1940, planul
operaţiunii „Barbarossa” (atacul prin surpriză a U.R.S.S.) fiind
apoi întocmit şi avizat de A. Hitler personal la 18 decembrie
1940. În consecinţă, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop,
ministrul de Externe al Germaniei, l-a împuternicit pe contele
von der Schulenburg să-i afirme lui Molotov „consecvenţa”
Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin
protocolul adiţional secret din 23 august 1939 în privinţa
Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către U.R.S.S.,
aceasta constituia „o noutate”. Condiţiile erau întrunite pentru o
nouă întrevedere Molotov – von der Schulenburg, tot la 25 iunie
1940, un prilej de reverificare a punctelor de vedere, inclusiv
despre Bucovina. U.R.S.S. a reafirmat recunoaşterea
„intereselor Germaniei faţă de chestiunile economice ale
României”, dar nu putea admite „tărăgănarea” de către
Bucureşti a diferendului teritorial legat de Basarabia şi
Bucovina. Prin Molotov, guvernul sovietic s-a angajat să ţină la
curent Berlinul cu formularea pretenţiilor teritoriale faţă de
România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze
pretenţiile Ungariei şi Bulgariei. Este neîndoielnic că, urmare a
celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele von der Schulenburg
cu Molotov, U.R.S.S. şi-a „moderat” pretenţiile la adresa
României, limitându-şi cererile la Basarabia şi Nordul
Bucovinei (cu oraşul Cernăuţi). Ceea ce Molotov i-a comunicat
deschis Molotov lui von der Schulenburg, în după-amiaza zilei
de 26 iunie 1940. Ambasadorul german a primit tot sprijinul
guvernului său pentru a „convinge” de urgenţă România să
cedeze, altfel un război în zona est-central europeană – după
cum rezultă din cele mai recente cercetări – ar fi devenit
„inevitabil”. Molotov, la rândul său, s-a angajat ca, pe tema
pretenţiilor agresive ale Kremlinului împotriva Bucureştilor, să
nu menţină Reichul în ignoranţă în acţiunea proiectată pentru
„zilele imediat următoare”.
3. Nici acest calendar al propriilor acţiuni, asumat de
Kremlin faţă de Berlin, n-avea să fie respectat … De vreme ce,
Istorie
p. 50 Lohanul nr. 21, martie 2012
doar peste câteva ceasuri, mai precis chiar în seara zilei de 26
iunie 1940, la ora 22,00, V. M. Molotov l-a convocat pe
ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i
înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei şi
Bucovinei de Nord către U.R.S.S. Cercetările istoricilor români
au surprins desfăşurarea generală şi în detaliu a evenimentelor
intervenite. Se cunoaşte că, în cursul nopţii de 26/27 iunie 1940,
Gheorghe Davidescu a reuşit să trimită la Bucureşti textul notei
ultimative şi, concomitent, cu mari dificultăţi legate de
transmitere, raportul pe marginea întâlnirii sale cu V. M.
Molotov. Din acest ultim document deducem, în chip
necondiţionat, că diplomatul român a adoptat, în asemenea
împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnă şi curajoasă, că a
apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale şi că a
combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de
a justifica raptul teritorial. În acest sens, reţinem din finalul
telegramei cuprinzând raportul: „… În argumentarea mea m-am
mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât
orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei,
drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi
nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari [referire la
Japonia, care n-a ratificat tratatul internaţional privind
Basarabia din octombrie 1920] n-a efectuat ratificarea. Am
combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce
priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că
termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul
român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de
importantă pentru viitorul neamului nostru”.
Poziţia demnă a lui Gh. Davidescu o desprindem nu
numai din propria-i relatare, dar şi din documentele sovietice.
Potrivit stenogramelor întocmite la M.A.E. din Moscova, s-a
redactat aşa-zisul jurnal de cabinet al lui V. M. Molotov de
către un anume Boris F. Podţerob. Potrivit consemnării
acestuia, Gh. Davidescu, după ce a ascultat şi a primit textul
notei ultimative sovietice, a dezvoltat în faţa lui V. M. Molotov
o temeinică demonstraţie pe tema drepturilor româneşti în
Basarabia şi Bucovina de Nord, un prilej de a sublinia cu
energie: „Basarabia a fost de cinci secole românească […].
Bucovina niciodată n-a aparţinut Rusiei…” Era – a continuat
diplomatul român – în interesul U.R.S.S. ca, la graniţa de Vest,
să existe „o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice şi
istorice”. V. M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului
sovietic, ceea ce n-a fost suficient pentru Gheorghe Davidescu,
care a lansat acest îndemn: „Să lăsăm istoria să judece”. De
asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe
care fusese trasată „noua graniţă” pe Prut dintre U.R.S.S. şi
România. Documentul respectiv, ataşat textului nostru, l-am
descoperit în copie fotostatică în arhivele britanice în 1984 şi l-
am publicat în premieră în 1991, cu prilejul Conferinţei
internaţionale de la Chişinău consacrată Pactului Hitler-Stalin
din 23 august 1939 şi consecinţelor sale.
Revenind la întrevederea Molotov-Davidescu din
noaptea de 26 iunie 1940, reţinem că liderul diplomaţiei
sovietice i-a precizat la un moment dat plenipotenţiarului român
cum că, pentru ziua de 27 iunie 1940, care tocmai avea să
înceapă, U.R.S.S. aştepta răspunsul guvernului de la Bucureşti
la nota ultimativă predată. În viziunea guvernului sovietic, care
pregătise în amănunt acţiunea declanşată, România n-ar fi
trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretenţiilor sale, sec
formulate, în aceşti termeni:
„Guvernul sovietic – citim în nota din 26 iunie 1940 –
propune Guvernului Regal de la Bucureşti:
1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice
Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a
Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul
Român va primi propunerile U.R.S.S.…”
Bucovina de Nord nu reprezenta, în viziunea
agresorului care mima că era bănuit de intenţii … paşnice, decât
o reparaţie parţială, un „mijloc de despăgubire” a pierderii
suferite, chipurile, de U.R.S.S., prin „ocuparea” Basarabiei de
către România vreme de 22 de ani!
În spiritul tradiţional al politicii externe staliniste,
prezentarea notei ultimative s-a făcut sub ameninţarea cu
recurgerea la forţă în cazul neacceptării ei. Formula
consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea la situaţia
existentă, marcată de faptul că „slăbiciunea militară a U.R.S.S.
a trecut în domeniul trecutului”.
4. Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei
Molotov din 26 iunie 1940 la Bucureşti. Au urmat intense
consultări între reprezentanţii forţelor politice şi regele Carol al
II-lea. În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două
Consilii de Coroană, iar, în baza deciziilor de cedare adoptate,
guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei – ca răspuns
la nota ultimativă sovietică din ajun – un prim mesaj care
vorbea de „discuţii amicale”.
Or, în condiţiile date, Moscova exact de aşa ceva nu
avea nevoie. De aceea, în seara zilei de 27 iunie 1940, cu
începere de la orele 23,00, Molotov l-a convocat din nou pe
Davidescu. Cu câteva ceasuri înainte de-a se întâlni cu Molotov,
Davidescu aflase că omologul său german la Moscova, contele
von der Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obţine
prelungirea termenului stabilit în nota ultimativă sovietică, ceea
ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui
răspuns pozitiv, „trupele sovietice îşi vor începe operaţiunile la
miezul nopţii”.
În atare situaţie, primindu-l pe Davidescu, care aducea
nota de răspuns a Bucureştilor la primul ultimatum, Molotov
Istorie
p. 51 Lohanul nr. 21, martie 2012
respinse tentativele de tergiversare, precizând că, pe moment,
nimic altceva nu era de negociat decât „numai asupra evacuării
trupelor româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei”.
Retragerea trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi,
trebuind să fie simultană cu intrarea trupelor sovietice între Prut
şi Nistru. Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii
Armatei Roşii, iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu,
pentru a-i comunica în scris răspunsul Moscovei – în mod
practic, un al doilea ultimatum! – la nota tocmai adusă de
diplomatul român şi cuprinzând replica Bucureştilor la cel
dintâi ultimatum, din ajun.
În adevăr, la 28 iunie 1940, la ora 1,25, Gh. Davidescu
avea să revină la sediul Ministerului Afacerilor Externe al
U.R.S.S. pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul
celui de-al doilea ultimatum sovietic. Predându-i documentul,
liderul sovietic a încheiat, pe un ton ameninţător, că guvernul
său nu admitea „nici o amânare. Toate termenele deja au
expirat”!
5. Revenit la Legaţie, Davidescu s-a îngrijit de
transmiterea notei ultimative la Bucureşti, la care guvernul
român i-a cerut, prin telegramă, să înştiinţeze în cursul zilei, la
ora 11,00, partea sovietică în privinţa acceptului României de-a
evacua teritoriul dintre Prut şi Nistru. Decizia se explica prin
voinţa guvernului român de a evita „gravele urmări pe care le-ar
fi avut recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această
parte a Europei”, acţiuni care, evident, cădeau în
responsabilitatea U.R.S.S., ceea ce putea constitui un blam al
comunităţii internaţionale ori pentru judecata istoriei, ceea ce,
totuşi, era prea puţin în raport cu răul deja admis de către
autorităţile de la Bucureşti – sfârtecarea parţială a teritoriului
naţional. Iar evacuarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a
reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile în
raport cu Dictatul de la Viena şi Tratatul de la Craiova,
începutul prăbuşirii României Mari. Şi a cărei
responsabilitate, întreagă, cădea în seama imperialismelor
vecine mari şi mici şi, nu mai puţin, în aceea a minoritarilor
revizionişti (unguri, ruşi, bulgari, evrei etc.) şi a
Bucureştilor, care decisese abandonarea fără luptă a
Basarabiei şi Nordului Bucovinei.
6. A constituit şi rămâne o problemă cardinală
atitudinea liderilor politici şi militari care, în 1940, au optat
pentru/împotriva cedărilor teritoriale. În privinţa Consiliilor
de Coroană din 27 iunie 1940, detaliile au fost comunicate şi
examinate mai demult, stabilindu-se că, la prima reuniune
(imediat după ora 12,00), voturile au fost astfel repartizate:
pentru – 10, rezervat – 1, pentru discuţii – 5, împotrivă – 11, în
vreme ce la şedinţa următoare (după ora 21,00) opţiunile au
reprezentat: pentru – 19, expectativ – 1, neexprimate – 2 voturi,
împotriva – 6. Despre aceştia din urmă, regele Carol al II-lea a
exprimat, în Jurnalul său, cele mai măgulitoare aprecieri: „…
Numai şase voturi din cei 28 prezenţi au fost pentru rezistenţă.
Numele lor [N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir,
Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu] merită să
fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti …”
Numai atât, de vreme ce suveranul însuşi şi colaboratorii săi
apropiaţi (inclusiv Ernest Urdăreanu, în primul rând) au acţionat
pentru a forţa acceptarea ultimatumului şi cedarea provinciilor
istorice! Trebuie reţinut că, în zilele şi săptămânile ulterioare
(chiar peste ani!), au survenit clarificări, mai cu seamă din
partea politicienilor care, prin forţa lucrurilor, la 27 iunie 1940
nu erau ori n-au ajuns la Bucureşti. Astfel, în prima ordine,
reţinem din însemnările premierului în exerciţiu Gheorghe
Tătărescu: „Consiliul de Coroană [din 27 iunie 1940, ora 12,20]
se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă
copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii
armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării
Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul
raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile
duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte
grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi
sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi
administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun
părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului…” După
23 august 1944, acelaşi Gheorghe Tătărescu, dispus să
coopereze cu comuniştii, se va destăinui, într-un interviu
acordat ziarului „Drapelul” din 17-18 ianuarie 1945, asupra
faptelor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta
cedarea ca o dovadă … de prietenie faţă de U.R.S.S. şi,
totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri
convenabile cercurilor comuniste şi comunizante cu care avea
să pactizeze curând la formarea guvernului dr. Petru Groza:
„Declar că voi putea dovedi cu acte şi cu relatări de fapte,
răzimate pe documentări purtând garanţiile oficialităţii, că un
guvern Iuliu Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica
desfăşurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În
schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu soluţia
guvernului meu, adică soluţia păcii (sic!), ci, aşa cum rezultă
din toate declaraţiile şi manifestările sale, soluţia rezistenţei
armate, adică soluţia războiului, care ar fi atras nimicirea
vremelnică a Statului român […]. Drama României din 1940
– se disculpa politicianul traseist – a fost nu consecinţa politicii
noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european,
provocat de Germania hitleristă”.
De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării
Basarabiei şi Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au
fost redutabile, mai relevante şi mai vehemente. Au fost
angrenate personalităţi de excepţie, care au dat – se înţelege –
greutate poziţiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm
memorabile, fapt pentru care şi insistăm asupra lor: În şedinţa
Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 şi care
a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu
„arbitrajul” la care îndemnau Hitler şi Mussolini prin delegaţii
lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la
întâmplările survenite anterior à propos de pretenţiile
Kremlinului asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei. El s-a
Istorie
p. 52 Lohanul nr. 21, martie 2012
adresat Regelui: „Sire, consecvent cu cele ce am susţinut în
Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am
susţinut în al doilea Consiliu de Coroană [din aceeaşi zi],
când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul
concesiunilor permanente şi nu se poate prevedea un sfârşit
favorabil pentru ţara noastră, pentru toate aceste argumente
şi motive, care fac parte integrantă din conştiinţa mea de
român, şi astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred
în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi
n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste
consideraţiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să
rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat”. Tot în acelaşi
cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu
prilejul luării în dezbatere a „arbitrajului” impus României la
Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ., Iuliu
Maniu, nu s-a abţinut să trimită la consultările iniţiate de
suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase: „Cred
că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o
profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi. Trebuia,
cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a
suferi o înfrângere, să rezistăm. Naţiunile suferă înfrângeri pe
câmpul de luptă, războiul are şansele sale bune sau rele, mari
şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul românesc a
pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin
puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru
înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2
milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici,
vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate
provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata
română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă
diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze
pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei naţionale”. Cu
acelaşi prilej, istoricul Gheorghe Brătianu a observat de
asemenea: „Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi
nici să fac procesul trecutului, deşi odată va fi făcut; dacă nu-
l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru:
am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în
ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam
nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în
această privinţă, [a fost] că prin această politică puteam
păstra graniţele ţării”.
Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea Comisiilor de
politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit
cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai
de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorabil
document:
„Noi avem de ales două procedări:
Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A
vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a
terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către
naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care,
după părerea mea, nu o putem lua şi răspunderea va fi pentru
toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut
înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion
Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care
se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem
funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul”.
Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive şi
decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. În urma
unor demersuri insistente, generalul a obţinut să fie primit în
audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un
efect evident însă. Căci, la plecare, solicitantul a predat
suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele
intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi
Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document,
redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realităţile, a
fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică
naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind,
din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de
aproape două luni la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia (iulie-
august 1940).
În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină
adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără
luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1
octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării,
pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi
pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi
sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a
refuzat însă această supremă satisfacţie”. Dar, în bilanţul
activităţii lui Ion Antonescu, ceea ce finalmente a contat în chip
copleşitor a constat în faptul că generalul/ulterior mareşalul a
dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii
provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României
Mari.
7. Pe acest tărâm, al refacerii României Mari, N. Iorga
s-a întâlnit – defel întâmplător – cu Ion Antonescu.
Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la
confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru
unitatea naţională a tuturor românilor, fiind proclamat şi
recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei
Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul
major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa
Camerei Deputaţilor în care s-au adoptat legile unirii
Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului
cu Ţara-Mamă, context în care a proclamat neamul românesc
„pentru vecie unit”. În 1940, prăbuşirea României Mari – care
avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârşitul însuşi al
istoricului – nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra
împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui
N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În condiţiile în care
prăbuşirea României Mari a debutat practic cu ocuparea
Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., istoricul a
reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în
Istorie
p. 53 Lohanul nr. 21, martie 2012
presa zilnică, în intervenţiile la Parlament şi la Academia
Română sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în
lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a
reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă
Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, care se
bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931) a
fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile
română şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a
Adevărului ..., în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub
semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine,
iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-
1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima
vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie.
Fapt de o remarcabilă semnificaţie, în anul 1940, la
prima ediţie românească a Adevărului ..., autorul – în raport cu
evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de
Nord de către U.R.S.S. – a considerat necesar să facă,
finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat
două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod
concret, N. Iorga şi I. Antonescu s-au „reîntâlnit” în privinţa
unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea
construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei
grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de
Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august
1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940,
nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui
Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama
de scopul acţiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să
respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele
ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a
observat – în adagiul menţionat al micro-sintezei Adevărul
asupra trecutului şi prezentului Basarabiei – că partea de ţară
ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie
naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi
reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Acel prilej favorabil a
coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941!
8. Dacă din generaţia strălucită a „şcolii diplomatice”
fondate de N. Titulescu, la 26-27 iunie 1940 Gh. Davidescu a
fost acela care l-a amendat stăruitor şi pilduitor pe V. M.
Molotov în ce priveşte contestarea drepturilor istorice ale
României asupra Basarabiei şi Bucovinei, atunci, după
declanşarea Războiului din Est la 22 iunie 1941, a fost rândul
remarcabilului Grigore Gafencu să-i expună liderului sovietic
originile reale ale conflictului, în mod precis responsabilitatea
nemijlocită a U.R.S.S. în derularea ostilităţilor. Astfel,
motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru
eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa,
la 24 iunie 1941, când a fost primit de către V. M. Molotov în
vizită de rămas bun, cu prilejul restituirii actelor de acreditare ca
ministru plenipotenţiar la Moscova (august 1940 – iunie 1941),
Grigore Gafencu, întrebat fiind de liderul diplomaţiei sovietice
ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate:
„În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe
care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică
de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-
mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul
din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica
între ţările noastre durerosul deznodământ de azi.
Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea
Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea
Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov
în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin
actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea
Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi
de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa
statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în
altă parte [...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia
unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace,
acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi
însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul
sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei
nenorociri care a dus acum la un război între cele două
popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva
altuia”.
Data de 22 iunie 1941 a purtat şi va rămâne în istoria
românilor legată de un nume: Mareşalul Ion Antonescu.
Prăbuşirea, în condiţiile cunoscute, a României Mari în 1940 l-a
propulsat pe Antonescu pe prima scenă politică şi militară a
statului român, devenind pe plan continental al III-lea om al
Axei, după Hitler şi Mussolini. A fost şi s-a menţinut
indiscutabil la rangul de aliat iar nicidecum de vasal al acestora,
iar aceasta în condiţii geopolitice concrete, care impuneau
respingerea prin forţă a imensului pericol reprezentat de
U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare din iunie 1940
care a marcat debutul prăbuşirii României Mari.
Riposta lui Antonescu la agresiunea lui Stalin poartă un
nume: Războiul Sfânt. O denumire care, la atâtea decenii după
Istorie
p. 54 Lohanul nr. 21, martie 2012
derulările istorice, nu reuşeşte să mai intrige pe cineva, în afara
necunoscătorilor şi răuvoitorilor. De vreme ce, de exemplu, cu
totul recent la Moscova a apărut biografia semnată de Mihail
Oşlakov, dedicată lui Stalin – Învingătorul. Războiul sfânt al
Conducătorului (Stalin – pobeditel. Sviaşcennia vojna vojdia),
Moskva, Elsmo, 2010, 288 p. Este indiscutabil că, vizavi de
această carte, putem vorbi de Războiul Sfânt al Mareşalului
Antonescu! Care, în repetate rânduri, şi-a expus rosturile
campaniei sale în Est alături de Hitler în 1941-1944. Dar mai cu
seamă în Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi
de pe front, în sensul că: „... În zilele trăite de voi, de noi şi de
părinţii noştri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Ţările
Româneşti au fost de nenumărate ori invadate şi ocupate,
dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, jefuite şi ciuntite de
oştile ruseşti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854,
1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un
veac, în ultimul veac, în inima şi în mândria românească, în
cinstea şi în glia strămoşească. Luaţi aminte şi nu uitaţi. Nu uitaţi
şi nu vă temeţi că veţi putea fi pedepsiţi fiindcă vă faceţi datoria.
Fiţi încredinţaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu vom
putea fi pedepsiţi de această justiţie fiindcă, fiind provocaţi,
umiliţi şi ciuntiţi în 1940, am călcat în 1941 pământul altora
pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe
nimeni dacă 3 milioane de fraţi nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă
Basarabia şi Bucovina noastră nu ne-ar fi fost smulse într-un
moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni
nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)”. Ceea ce, la 6 februarie
1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, Antonescu
transmisese unităţilor operative din regiunea frontului, şi cu acest
îndemn: „... Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta
aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem
să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre.
De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre
a feri ţara de cotropire şi la vremea ce va veni să fim gata a
înfrânge duşmanul nostru de moarte [...] Dacă vrem să
reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi
prin sacrificii”.
Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-
au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel
de-al III-lea Mareşal al României după 22 august 1941, a fost
singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti,
declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de
Germania şi aliaţii ei, împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite. Un
război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru
refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului.
Şi, nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a
fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie
1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea
Piersicului de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de
mama sa, asigurând-o fără pic de ezitare:
„Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De
ar fi să reîncep, aş face la fel …”
Gloria victis!
Prof. Valeriu Neştian – Iaşi
Câteva zile înainte de începerea ofensivei bolşevice din
august 1944, situaţia forţelor militare era următoarea,
potrivit surselor germane: Frontul germano-român Grupul
de armate Ucraina de Sud - comandant, generalul Hans
Friessner, de la 24 iulie 1944 (înlocuindu-l pe generalul
Ferdinand Schorner. În Moldova: Armata a 8-a germană
(g-l Otto Wohler) şi Armata a 4 – română (g-l M. Racoviţ,
urmat de g-l Gh. Avrămescu şi-n penultima zi a opraţiunilor
de g-l IIie Steflea, constituind Grupul de Armată Wohler.
n Basarabia: Armata a 6-a germana (g-l Maximilian Fretter-
Pico) şi Armata a 3-a română (g-l Petre Dumitreseu),
constituind Grupul de armate Dumitrescu. In rezervă
generala se adăuga Divizia 1 slovacă tehnică.
Frontul sovietic
Mareşalul S. K. Dimoşenko, comandant suprem al trupelor din
Moldova şi Basarabia.
În Moldova - Frontul 2 ucrainian (g-l Rodion Malinowski). În
Basarabia - Frontul 3 ucrainian (g-l Fiodor I. Tolbuhin)În total,
cele două grupuri de armate ruseşti aveau 929.000 trupe,16.079
tunuri şi mortiere, 1404 care blindate, 1759 avioane. 0
superioritate zdrobitoare faţă de trupele germano-române.
Unităţile Frontului 2 ucrainian au început să sosească pe teatrul
de luptă din Moldova la începutul lunii august 1944. Aveau
dispoziţie să execute atacul principal cu aripile interioare ale
Armatelor 27 şi 52 din zona nord-vest Iaşi în direcţia Vaslui-
Fălciu, urmând sâ ajungă în zona Huşi şi s ocupe trecerile peste
Prut până la Fălciu. Ordinul prevedea ca atacul principal să se
dea în sectoare apărate de trupe române(?!?).
Frontul 3 ucrainian trebuia să atace cu armatele 37 şi 57, de la
Tighina în direcţia generală Iermoklia-Huşi. O parte din forţe
primiseră ordin să înainteze fie pe direcţia Comrat-Huşi, fie spre
Cahul, către sud-vest, ca să împiedice retragerea trupelor
române din sudul Basarabiei.
Ofensiva se declanşează în zorii zilei de 20 august, printr-o
extrem de violentă pregătire de artilerie, pe frontul de la Iaşi. În
seara de 21 august, fosta capitala a Moldovei este ocupată de
bolşevici.
Cuvine-se menţionat că pe un front de aprox. 654 km se găseau
atunci Mari unităţi germane pe 387 km front, anume: 22 divizii
de infanterie, 3 divizii blindate, 1 brigadă tunuri asalt, o brigadă
de artilerie.
Mari unităţi române pe 267 km front: 15 divizii infanterie, 2
divizii vânători de munte, 2 divizii cavalerie, 1 brigadă
infanterie, unităţi de grăniceri (efectivul a 3 regimente de
infanterie), trupe de marină (efectivul a 2 regimente de
infanterie).
Pe 22 august, Divizia 10 grenadieri blindată (ce constituia
grupul Kirchner, din cadrul Grupului g-l Mieth, comandantul
Corpului 4 armată german, a primit misiunea să acopere spatele
Corpului 4 armată german pe linia Vaslui-Huşi.
În valea Prutului, Corpul 4 armată german, cu diviziile 79 şi
258 infanterie, s-a retras spre sud, acoperind trecerea de la
Î
Istorie
p. 55 Lohanul nr. 21, martie 2012
Leuşeni, pe şoseauă Chişinău-Huşi, pe unde se spera să mai
treacă trupe germane către vest, pentru a fi salvate. Podul însă a
fost ocupat de muscali în după-amiaza zilei de 24 august.
Divizia 14 română, aflând de ordinul regal de a depune armele,
s-a oprit la Scoposeni şi a fost făcută prizonieră de ruşi. Pe 25
august, forţele germane de pe valea Prutului şi din Basarabia,
prin acţiunea de încercuire a sovieticilor s-au împărţit în trei :
C-rupul Mieth (corpurile 4 şi 7 armată), la vest de Prut;
Corpul 29 armată, la sud-est de Bârlad;
Grupul principal (corpurile 30, 44, 52 armate) în Basarabia, la
vest de Chişinău.
Comandamentul Armatei a 6-a germane era la Bereşti. De
reţinut câ la Slănic-Moldova era comandamentul forţelor
germane din România (g-l Hans Friessner)
Generalul Mieth în 24 august a dat ordin Diviziei 370 infanterie
să atace în ziua de 25 august oraşul Huşi, care fusese ocupat de
sovietici pe 23 august înainte de prânz, când au ajuns acolo
tancuri bolşevice dinspre Dobrina şi dealul Cotroceni, au tăit
retragerea coloanelor germano-române ce veneau dinspre
Epureni.
Atacul s-a dat în zilele de 25 şi 26 august, fără rezultat. Obligat
să renunţe la Huşi (ce fusese retragere incendiat în centru),
generalul Mieth l-a ocolit pe la vest. Divizia 79 infanterie a
ocupat imediat poziţie la nord-vest de Huşi, pentru a se acoperi
spre est şi spre vest. Diviziile 258 şi 376 infanterie prelungeau
apărarea spre sud-vest.
Astfel, pe 26 august se găseau la vest de Huşi 5 divizii de
infanterie germane. În cursul nopţii, ele se deplasară, spre sud,
până în zona Siscani-Hoceni-Hurdugi, negândindu-se nici un
moment sâ se predea, în nădejdea retragerii în Carpaţi. Pe 26 şi
27 august, s-au dat lupte crâncene între Armata 52 sovietica şi
trupele germane de la sud de Huşi.
Memento: comandantul Corpului 73 armată bolşevic, cu întreg
statul său major, a căzut în luptă, fiind surprins la Şchiopeni.
La 27 august, s-a hotărât ca în cursul nopţii următoare, trupele
germane de sub comanda generalului Mieth să treacă valea
Bârladului peste podurile de la Chişcani şi sud de Crasna după
care, în grupuri mici să se îndrepte spre Carpaţi. Atacul trebuia
executat de Divizia 79 infanterie, la centru, pentru a cuceri satul
Vutcani ca, apoi, să pună mâna pe podul de la Chiţcani. La nord
era flancată de Divizia 318 infanterie, la sud de Divizia 370
infanterie. Spatele era acoperit de Divizia 258 infanterie aflată
în jurul satului Hurdugi.
Din cauza extenuării trupelor antibolşevice (germane), atacul a
fost amânat pentru zorii zilei de 28 august. La început, acţiunea
s-a desfăşurat favorabil nemţilor, care—au cucerit satul Vutcani
şi, după aceea,Idriciu şi Rediu, ajungând la 2 km de valea
Bârladului. Vutcanii era plin de unităţi germane. In după-
amiaza aceleaşi zile, aviaţia moscovită a executat mai multe
bombardamente asupra acestei localităţi, până seara, provocând
mari pierderi unităţilor germane supraînghesuite acolo. Spre
seară, un nou atac în partea de sud a satului n-a mai putut fi
oprit de defensiva germană. Un contraatac condus de locot-col.
Labrenz totuşi a dat temporar afară pe ruşi din sat. Insă comandamentul
Corpului 4 armată a fost surprins de un alt atac sovietic şi
distrus.
Cum era de aşteptat, în ziua următoare (29 august), bolşevicii
vor ataca Vutcanii. Germanii se repliază, mulţi pier în bătălie
ori luaţi prizonieri, ca s fie împuşcaţi apoi, inclusiv cei răniţi.
In ziua de 24 august când trupele române au încetat de a mai
lupta pentru apărarea patriei de invazia ruso-comunistâ,
acţiunea Corpului 29 armată germană a continuat. Încă de pe 22
august, aceasta mare unitate a primit misiunea să ia în subordine
trupele destinate apărării trecerilor peste Prut. A doua zi, sub
ameninţarea tancurilor armatei roşii ce coborau în spate pe valea
Prutului, Divizia 13 blindata germană a aruncat podurile în aer
în cursul retragerii spre Bereşti. Divizia 10 blindată se deplasa
însă spre Huşi, pentru ca de-acolo să ajungă prin Crasna la
Vaslui.
In dimineaţa de 23 august s-a lovit la nord-est de Crasna de o
foarte puternică rezistenţă bolşevică de infanterie cu blindate,
tunuri anticar, forţe antiaeriene, obligând-o să-şi schimbe
direcţia spre sud, adică spre Bereşti. In vreme ce Corpul 44
armată a găsit podul de la Stănileşti şi pe cel de la Râşeşti (?!?)
aruncate in aer. Ruşii s-au luat după nemţi, către vest. Numeroşi
germani s-au împrăştiat în pădurea Dobrina (27 august). În
seara de 26 august, generalul Tolbuhin ceruse prin radio
Armatei a 6-a germană să capituleze. Cererea a fost respinsă.
Aşa că luptele, din ce în ce mai palide, continuară. Abia pe 5
septembrie au fost lichidate trupele germane din codrii fostului
judeţ Fălciu. Linia fortificată Focşani-Galaţi, prelungită pe
înălţimile vest Şiret, îşi pierduse raţiunea ei de a fi...
"Insurecţie armată" sau "revoluţie" în Huşi, în august 1944 ?
Nici vorbă de "acţiuni de partizani" aici. Huşenii români,
refugiaţi în sudul, centrul sau vestul ţării din faţa celei mai
crunte robii - aceea a sufletului, aşteptau într-o linişte de
priveghi. De împotrivire activă? Nu era nici timpul, nici locul.
Deşi păreau a se înstrăina şi străzile şi ogrăzile, şi viile, şi
oamenii...
Vizavi de românii îngrijoraţi de culorile sumbre ale viitorului, o
seamă de alogeni, destul neliniştiţi şi ei, se arătau a fi înfriguraţi
de o bucurie neghioabă şi profund agitaţi. Un Terdiman (ajuns
primar), Marcus (devenit securist), Herşcovici, Leibovici,
Pischei et. comp., secondaţi de "pământeni" comunişti, ca
Bucur, Florescu, Bârcă ş.a., jubilau...! Vae victis!
Dinu C. Giurescu: “Am sentimental că suntem în
1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”
Acad. Dinu C. Giurescu - Bucureşti
Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de
acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea
teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea
noastră naţională.
e anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care
are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa
noastră, a mea.
Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt
din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce
facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul - tot? Unde voi fi? Din
regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl
înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am
robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai
aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!
S
Istorie
p. 56 Lohanul nr. 21, martie 2012
Aşadar, ce se întâmplă
acuma cu desfiinţarea
judeţelor se înscrie în două
tendinţe foarte clare din
ultimii ani. Pe de o parte
destrămarea teritorială a
României şi, pe de altă
parte, ştergerea identităţii
noastre ca români. Am să
enumăr câteva argumente:
Primul: regiunile de
dezvoltare, acel faimos
proiect, din păcate al
UDMR-ului: 50.000 Km² ,
taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din
’40. Acesta este un fapt.
Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă,
prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de
autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii
teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi
până la graniţa cu Ungaria.
Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la
emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde?
Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu
cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc
României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la
Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi,
eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare
naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.
Al patrulea argument: legea educaţiei. Suntem educaţi după moda
nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine
drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii
drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi
lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi
cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic
pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este
favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-
un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-
un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei
europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e
proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt
supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul
plac al rectorului şi al altora.
Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor.
Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e
tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege
un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o
înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.
Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării,
personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală
pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor
naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă
acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.
Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală
Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu
de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.
Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai
este. Nu mai există, pur şi simplu.
În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a
celor două judeţe şi jumătate secuieşti.
În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă
foarte departe, spre dezastru.
Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului.
Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai
conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică
decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa
conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist
Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa
cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi,
în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în
momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate
aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu
sentimentele populaţiei.
Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân.
Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I
sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul
monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne
cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă
de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat!
Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel,
Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai
noi le desfiinţăm.
Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă
identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de
buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă - căci frunza este
acum un simbol - să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean,
aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră
romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric,
într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se
ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în
străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta
România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea
judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo.
Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De
patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi
Istorie
p. 57 Lohanul nr. 21, martie 2012
ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din
Bucureşti?
Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-
XIII... Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste
majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi
venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.
În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul
regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din
vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa
cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).
Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul.
Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul
în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în
comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu
Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt
judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era
instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor,
echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.
Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru
destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca
un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie:
România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le
trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în
conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de
învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt
români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa,
nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu
1,2,3, 4 sau 5.
Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost
cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă
arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care
reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel
mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a
României. E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele
României, şi o făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de
Întâlnire am adus un extras:
„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române. În temeiul
art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea
lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului
Republicii Populare Române. Articolul 1”... Fiţi foarte atenţi la acest
articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50
seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, regimul
Băsescu-Boc. Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor
fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub
aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea
judeţelor.
Iată aşadar ce spune acest articol 1:„Pentru asigurarea dezvoltării
industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a
ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai
mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a
contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al
clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu
ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN:
REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE.
Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:...”
Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor
noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că
soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se
joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă
stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă
apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi
apară pe altcineva, dar nu obştea românească.De aceea fiecare dintre
noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea
ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre,
să revenim la puterea noastră din totdeauna.
Statul, românii şi austeritatea
Ec. Aurel Cordaş - Iaşi
Sistemele sociale ale omenirii au evoluat de la simpla
comunitate, familia, la structuri complexe, numite state
centralizate. Deci statul apare ca un fenomen istoric, pe o
anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, atunci când
puterea politică (activitatea claselor, a grupurilor sociale, a
partidelor, în raport cu statul, activitate determinată de
interesele şi de scopurile lor) dobândeşte caracterul de
putere publică, oficială şi legitimă.
I. Despre liberalism, dirijism, neoliberalism şi rolul statului în
economie
stfel statul este o formă mai dezvoltată, perfecţionată a
societăţii.
Analiza evoluţiei economice a ţărilor capitaliste
dezvoltate a arătat că în aceste ţări, în secolele XVIII-XX au
evoluat trei tipuri ale mecanismului economiei de piaţă: liberalismul
clasic, dirijismul şi neoliberalismul economic.
a. Economia liberală clasică a funcţionat pe baza principiilor
pieţei libere care se autoreglează. Adică acest mecanism se baza pe
legături de liberă concurenţă între întreprinzători, cu puteri economice
relativ egale, pe mişcarea liberă a preţurilor în confruntarea dintre
cerere şi ofertă, iar dezechilibrele din activitatea economică se rezolvau
de la sine prin intermediul crizelor. Intervenţia statului în economie se
limita doar la sigurarea unui cadru legislativ-instituţional.
Pentru economia liberală clasică, statul nu are de condus
politici economice deoarece se consideră că regularizările, ajustările se
stabilesc ele însele prin legile naturale ale echlibrului. Conform
principiului mâinii invizibile (Adam Smith) ar exista pe piaţă un
mecanism de reglare ce permite coordonarea şi armonizarea
intereselor individuale, ca rezultat dintre întâlnirea însumată a cererilor
cu ofertele. (F.T. – op. cit.).
b. Dirijismul economic. Criza economică din 1929-1933 şi
perioada de după Al Doilea Război Mondial au accelerat trecerea de la
A
Istorie
p. 58 Lohanul nr. 21, martie 2012
sistemul liberal clasic ce funcţiona spontan, de la sine, printr-o ,,ordine
naturală,” de origine divină, la un sistem economic în cadrul căruia a
sporit considerabil rolul statului, a manegementului şi a marketingului.
J.M. Keynes fundamentează doctrina teoretică a dirijismului, doctrină
care a determinat tendinţa implicării din plin a statului în economie,
prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat, iar măsurile vor oscila între
liberalism şi dirijism.
c. Neoliberalismul economic. Ştim că politica concurenţei
moderne, spre deosebire de liberalismul clasic al secolului XIX cere
intervenţia statului atunci când concurenţa singură nu poate rezolva
situaţiile reale. Neoliberalismul se opune transformării statului într-un
organism economic totalitar, dorind limitarea la un optim necesar,
deoarece statul poate greşi în amestecul său în viaţa economică, când
nu se ţine seama de respectarea legităţilor economice, sacrificând
economia din raţiuni politice, sociale, de conjunctură etc. generând în
acest fel, inflaţie, nivel de trai scăzut.
În concluzie, în economia de piaţă, mai ales într-o economie
socială de piaţă statul nu poate fi un simplu spectator, ci el se implică
(intervine) în economie direct sau indirect. În acest sens statul are rol
de agent economic în calitate de producător şi consumator, partener în
operaţii de schimb, titular de emisiune monetară, realizator al protecţiei
sociale şi executant al bugetului.
II. Politicile, funcţiile şi instrumentele economice ale statului
Din statutul de actor economic conferit statului, guvernului,
rezultă că rolul acestuia este bazat pe o serie de politici, funcţii şi
instrumente economice care prind viaţă prin acţiunea de ajustare a
statului. Aceasta presupune: corectarea fluctuaţiilor pieţei
concurenţiale; descurajarea tendinţelelor de monopolizare a pieţei;
asigurarea cadrului juridic funcţionării economiei, apărarea proprietăţii
privare; asigurarea redistribuirea veniturilor şi implicit protecţia
socială; monitorizarea menţinerii echilibrului socio-economic, şomaj,
inflaţie, creştere economică ş.a.
Activitatea conştientă de implicare a statului în economie
este bazată pe o serie de politici economice pe care le analizăm foarte
succint.
a. Politica monetară este definită prin intervenţiile Băncii
Centrale (BNR) prin care se facilitează acordarea de credite, creşterea
ratei dobânzii de referinţă, scăderea emisiunilor de obligaţiuni şi cota
rezervelor obligatorii în faza de recesiune. Efectele acestei politici sunt
creşterea masei monetare, stimularea consumului şi a investiţiilor,
crescând astfel cererea agregată, creşterea PIB-ului, implicit
dezvoltarea economică.
În faza de expansiune a afacerilor (boom economic) B.N.R.
ca bancă centrală restricţionează acordarea de credite. Creşte rata
dobânzii practicată de banca centrală. Cresc emisiunile de obligaţiuni
publice. Creşte cota rezervelor obligatorii ale băncilor. Rezultatele
înregistrate sunt: micşorarea masei monetare, descurajarea consumului
şi a investiţiilor, scăzând cererea, evitând prin aceasta apariţia de
produse finite pe stoc, imobilizări, adică ,,supraîncălzirea”economiei,
supraproducţia, creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară şi în final criza
economică.
b. Politica fiscală este materializată prin măsuri luate de
guvern pentru a stabiliza economia, în special prin reducerea
impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale.
Când economia stagnează, guvernul poate reduce taxele,
astfel încât contribuabilii să aibă mai mulţi bani de cheltuială pentru a
creşte nivelul consumului, implicit dezvoltarea economică însoţită
evident, de creşterea nivelului de trai. Reducerea cheltuielilor
guvernamentale şi creşterea taxelor poate avea ca efect recesiunea
economică. Politica fiscală este stabilită în concordanţă cu politica
guvernamentală, dovedindu-se mai eficientă prin stimularea unei
economii aflată în recesiune (sunt încurajate investiţiile şi consumul)
decât printr-o economie inflaţionistă.
În faza de expansiun a afacerilor cresc impozitele. Se
înregistrează un excedent bugetar. Scade cererea de bunuri de consum
şi de investiţii. Cererea agregată este frânată, evitându-se
supraîncălzirea economie, implicit apariţia unor dezechilibre,
dezarticulaţii în economie.
c. Politica cheltuielilor publice (ale statului) este un concept
care se bazează pe majorarea cheltuielile efectuate de la bugetul de stat
în faza de recesiune, avându-se în vedere un deficit bugetar care
permite mărirea investiţiilor publice, implicit dezvoltarea economică,
sau se mai bazează pe scăderea cheltuielilor publice (bugetare) în faza
de boom economic.
La partea de cheltuieli, bugetul de stat este structurat pe:
cheltuieli curente, cheltuieli de capital, împrumuturi, rambursări de
credite. Cheltuielile curente sunt orientate spre activităţi precum:
educaţie, cultură, asistenţă medicală, apărare, ordine publică, asistenţă
socială, administraţie publică, funcţionarea infrastructurii etc.
d. Politica bugetară reprezintă politica veniturilor şi a
cheltuielilor publice, concretizată în bugetul public. Aceasta presupune
controlul veniturilor din muncă şi capital, prin limitarea creşterilor
salariale şi a preţurilor. Altfel exprimat, politica bugetară= politica
fiscală (veniturile) + politica cheltuielilor publice.
Bugetul public este un document–program anual al statului
care reflectă, recapitulează toate resursele (veniturile) şi toate
obligaţiile (cheltuielile) statului. El are caracter de lege. Construcţia
de ansamblu a bugetului de stat reflectă orientările puterii executive
şi constituie ceea ce se numeşte politica bugetară.
Indicatorul cel mai veridic al realismului politicii bugetare
este reprezentat de deficitul bugetar (diferenţa cu care veniturile
bugetare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare). În acest caz se
apelează, se recurge la angajarea, lansarea unor împrumuturi de stat pe
piaţa internă sau internaţională (materializate prin vânzarea titlurilor de
valoare emise de stat, cum ar fi obligaţiuni, bonuri de tezaur), emisiuni
monetare sau creşterea obligaţiilor fiscale pentru acoperirea
deficitului bugetar, implicit a finanţării datoriei publice (datoria
naţională). Deci suma totală datorată de guvern, ca urmare a obţinerii
unor împrumuturi interne şi externe pentru acoperirea deficitului
bugetar, formează datoria publică.
Regula de aur privind limita maximă deficitului bugetar şi a
datoriei publice în U.E. este:
Deficitul public (bugetar) = 3% din PIB,
Datoria publică = 60% din PIB,
Deficitul structural = 0,5% din PIB (indicator
macroeconomic de respectat după normele U.E., începând cu anul
2012).
Deficitul bugetar de 3% din PIB presupune că statele pot
cheltui peste veniturile bugetare de care dispun, sume importante care,
cumulativ an de an, ajung la valori de miliarde de euro. Cum
compensarea deficitului se realizează de regulă, prin contractarea unor
credite care la rândul lor măresc deficitul, astfel îndatorarea creşte şi
mai mult. Şi în anul 2011 românii au trăit pe datorie, fapt ce a
determinat guvernul Boc să apeleze din nou la împrumuturi de stat,
ceea ce a amplificat nivelul de îndatorare în mod corespunzător.
Datoria publică de 60% din PIB înseamnă că se poate trăi
prin îndatorare, dar pe fondul unor dezarticulaţii economico-financiare,
acest mod de trai, pe termen lung poate avea consecinţe greu de
controlat. Astfel deficitul bugetar + datoria publică au crescut ca volum
în timpul crizei şi a recesiunii, pe fondul măririi cheltuielilor şi a
micşorării veniturilor bugetare.
Vom încerca, într-o abordare mai simplă, să prezentăm
câteva din principalele funcţii economice ale statului pe obiective şi
mijloacele lor de realizare, în acţiunea de eliminare a unor dezechilibre
macroeconomice.
Depăşirea recesiunii (ciclu economic cu elemente de criză +
depresiune ) se realizează prin stimularea cererii cu ajutorul scăderii
dobânzii; creşterea comenzilor şi a cheltuielilor statului; reducerea
fiscalităţii; scăderea ratei (taxei) scontului care este dobânda care se
încasează de către băncile de emisiune pentru creditele pe care le
acordă.
Reducerea inflaţiei se realizează prin reducerea deficitului
bugetar; controlul unor preţuri şi tarife; creşterea ratei dobânzii;
creşterea ratei de schimb; îngheţarea pensiilor şi salariilor; reducerea
fiscalităţii pe profit.
Economie
p. 59 Lohanul nr. 21, martie 2012
Reducerea deficitului balanţei comerciale şi de plăţi
(diferenţa cu care valoare importurilor depăşeşte valoarea exporturilor)
se poate realiza prin reducerea ratei de schimb; contingentarea
importurilor; reducerea ratei dobânzii, reducerea vânzărilor de aur şi
argint.
Relansarea activităţii economice se face prin reducerea
fiscalităţii pe profituri; reducerea ratei dobânzii; creşterea cheltuielilor
pentru investiţii publice şi infrastructură; acordarea de credite
preferenţiale şi a unor prime de export; stimularea investiţiilor străine.
Din cele prezentate mai sus rezultă că statul corectiv,
intervenţionist poate oferi soluţii pentru dezechilibrele existente şi cele
viitoare.
Vom încerca să prezentăm, doar câteva din motivele,
problemele pentru care cei ce ne conduc destinele noastre economice,
sociale nu îşi fac datoria faţă de cei care îi aleg. Altfel spus, ce le mai
trebuie în afară de voinţă politică, cinste, corectitudine, competenţă şi
bun simţ economic ?
III. Cauzele principale ale deficitului bugetar consolidat
De-a lungul a 22 de ani îndatorarea externă a crescut,
ajungând în anul 2011 la cca 100 miliarde de euro, la care se adaugă
plăţile efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru
achitarea ratelor scadente, precum şi a dobânzilor şi comisioanelor
aferente, adică serviciul datoriei publice pentru care plătim numai
dobânzi de cel puţin 5 miliarde de euro pe an.
Ne aducem aminte că în drumul lor spre o Românie în care
trebuia construită o economie de piaţă (economie capitalistă), românii
nu mai aveau datorii externe. În plus, sumele de bani pe care statul
român le avea de încasat de la diferiţi datornici din străinătate +
mărfurile pregătite pentru export şi cu excedentul bugetar al anului
1989 se cifra la aprox. 10 miliarde de dolari. În scurt timp aceste
sume s-au ,,topit” în zona consumului neproductiv.
Se spune că ,,Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă” şi
conform acestei sintagme biblice, în materie de realizarea veniturilor
bugetare am plecat de la început, adică după Revoluţia din 1989 cu
stângul în sensul că nerealizările în domeniul privatizării au dus la
diminuarea veniturilor până la limita deficitului bugetar.
Ştim deja că privatizarea, din păcate, s-a făcut pe sume care
au jignit inteligenţa şi bunul simţ al acestui popor. Sumele şi aşa mici,
încasate din truda românului, din averea ţării, nu s-au folosit pentru
investiţii productive, ce au ca rezultat dezvoltarea economică,
creşterea PIB-ului, implicit crearea de noi locuri de muncă aşa cum era
normal, ci s-au folosit pentru plata datoriei interne, adică tot consum
neproductiv. Regretabil este că această metodă a fost folosită de toate
guvernele, indiferent de culoarea politică.
În plus, cadrele din conducerea ministerelor, a
intreprinderilor şi din administraţia centrală, servicii speciale, clientela
politică nu doreau să piardă controlul asupra industriei şi serviciilor, în
consecinţă au încercat să amâne privatizarea, fie până în momentul
acumulării de capital propriu pentru a putea profita la maxim de
privatizare, fie să ,,transfere” fără jenă, valoarea activelor statului în
averea lor personală. Imensele datorii ale intreprinderilor de stat,
rezultate din ,,căpuşeala” economică au mărit deficitul public
(bugetar), implicit efortul financiar de a finanţa datoria publică.
Programul de privatizare în masă, care presupunea ca 30%
din acţiunile firmelor să fie repartizate populaţiei, prin intermediul
Fondului Proprietăţii Private (FPP), fonduri transformate în anul 1996
în Societatea de Investiţii Financiare (SIF), nu a adus vreun beneficiu
real populaţiei. Dimpotrivă, din cele cca. 2 miliarde de dolari cât
valorau restituirea ,,părţilor sociale” i-a revenit fiecărui deţinător circa
10.000 de lei sau trei salarii medii. Astfel s-a alimentat inflaţia, care
este un dezechilibru economic materializat în creşterea masei de bani
în circulaţie, urmată de creşterea generală a preţurilor şi în acelaşi timp
micşorându-se puterea de cumpărare a monedei naţionale, oferta
rămânând inferioară cererii.
Amânarea privatizării sau restructurarea fostelor intreprinderi
de stat şi susţinerea lor din motive politice, prin cheltuieli
guvernamentale, au dus tot la o creştere a deficitului bugetar, a
inflaţiei, cu consecinţe dezastruoase asupra finanţelor, veniturilor
populaţiei.
Astfel puternicii zilei din ţară şi afara ei, pregăteau suferinţa
poporului român, imediat după Revoluţie, când acesta îşi trăia Marile
Speranţe. Se pare că aşteptările populaţiei au fost prea mari faţă de
potenţialul economic, spiritual, moral, buna credinţă, cinste,
corectitudine, generând astfel, insatisfacţii, suferinţă la nivelul celor
mulţi. Cu alte cuvinte nu s-a prea legat efortul de efect, adică
privatizarea de eficientizare.
Ca şi cum nu era suficient că ,,efortul” acţiunii de privatizare
s-a dovedit ineficient, criza economico-financiară se amplifică, scade
consumul, datoria publică (împrumuturile pentru acoperirea deficitului
bugetar) începe să înăbuşe efortul de a supravieţui economic.
Astfel anii 1997-1998 se caracterizează prin faptul că
obligaţiile financiare neachitate după ce au ajuns la scadenţă, au ocupat
ca pondere 85% din totalul cheltuielilor bugetare. Începând cu anul
1994, arieratelor din economie li s-au adăugat un volum masiv de
credite neperformante, care agravează problema, prin contaminarea
sistemului bancar.
O formă specifică a blocajului financiar o constituie datoriile
către buget, care atingeau la finele anului 1988, suma de 35 miliarde de
lei, din care la bugetul de stat, peste 25 miliarde lei iar diferenţa la
bugetul asigurărilor sociale. Guvernul propune iar comisiile senatoriale
reunite de buget-finanţe şi economică îşi dau acordul pentru anularea
nediferenţiată a datoriilor către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale, contrar tuturor legilor economiei de piaţă. Evident totul
amplifică deficitul bugetar, implicit datoria publică care este în mare
măsură rezultatul deficitului bugetar.
Încă o dată, în luarea deciziilor guvernanţii, nu ţin cont
factorii economici de perspectivă, de legităţile economice obiective
care acţionează independent de voinţa şi conştiinţa subiectivă, pe ei
interesându-i doar prezentul, aspectele politice, evitarea problemelor
sociale, implicit păstrarea unui electorat fidel. Într-un limbaj colocvial,
,,după ei, potopul.!”
Încasările statului nu acoperă cheltuielile. Cheltuim mai mult
decât producem. Pentru a acoperi această diferenţă dintre cheltuielile şi
veniturile publice, adică pentru a acoperi deficitul bugetar (public)
statul ia credite şi prin aceasta se îndatorează şi mai mult, adică aceste
surse atrase încarcă, măresc datoria publică, reducând în timp libertatea
economică şi politică a statului. Acest împrumut de stat (public) se
acordă, de regulă, de marile bănci, pe baza titlurilor de stat (efecte
publice).
Acoperirea deficitului bugetar a fost o acţiune extrem de
costisitoare în anii 1997 şi 1998, având în vedere evoluţia datoriei
publice şi a sporirii serviciului acesteia.
În perioada celor doi ani, datoria publică internă a crescut.
Aceasta s-a întâmplat în principal pe seama dobânzilor mari necesare
emisiunilor titlurilor de stat (bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat,
titluri de rentă), prin aceasta obţinându-se lichidităţi de pe piaţa
financiară. Cu aceaste emisiuni, statul reprezentat de BNR +
trezorerie a finanţat, a acoperit parte din datoria publică (naţională). În
exemplul nostru se pot împărţi aceste emisiuni de titluri în două
categorii:
a. emisiuni de titluri de stat pe termen lung, necesare
acoperirii pierderilor înregistrate de Banca Agricolă, Columna şi
onorării garanţei statului în cazul împrumutului acordat de către
BANCOREX fostei Companii Române de Petrol. Ambele emisiuni de
titluri de stat au o valoare totală de 1 miliard de dolari;
b. emisiuni de titluri de stat pe termen scurt, emise de
Ministerul Finanţelor, ce au avut ca scop acoperirea necesarului de
lichidităţi al trezoreriei în valoare de peste 2,5 miliarde de dolari.
Trezoreria este instituţia unde se păstrează şi se
administrează tezaurul public (casa de bani a statului). Trezoreria
îndeplineşte două funcţii de bază: de casier public şi de bancher Prin
funcţia de casier public, t. efectuează operaţiile de încasare a
veniturilor bugetului şi de plăţi de la buget, controlul fondurilor
bugetare ş.a. Prin funcţia de bancher, t. este banca la care instituţiile
publice îşi au deschise conturile de incasări şi plăţi, gestionează
disponibilităţile băneşti ale sectorului public, gestionează datoria
Economie
p. 60 Lohanul nr. 21, martie 2012
publică, efectuează operaţiuni în care statul apare în calitate de garant
sau de coparticipant la acordarea de împrumuturi etc.
Costurile emisiunii titlurilor de stat au fost excesive, în
principal datorită nivelului ridicat al ratelor dobânzii. Criza de
lichiditate pe termen scurt a făcut ca dobânda pentru aceste titluri de
valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) vândute populaţiei, să fie
mai mare decât dobânda bancară. Aspecte ilogice, economic vorbind,
acest tip de plasamente financiare, fiind garantate de stat, constituie
plasamente lipsite de risc şi ar fi trebuit să fie purtătoare de dobânzi
relativ mici.
Alte măsuri luate de guvernanţi, după ureche, a fost, de pildă,
restructurarea (mai potrivit ar fi fost numit destructurare) activităţii în
domeniul minier, măsuri care au produs, prin modul cum au fost
aplicate, cheltuieli uriaşe şi au creat probleme sociale nerezolvate nici
până în anul 2012. Pentru o perioadă de timp de aproape 2 ani, pentru
personalul disponibilizat, fără măsuri de protecţie activă, s-au plătit
salarii uriaşe, numai la nivelul a două trimestre, de peste 25o milioane
dolari. Rezultatul imediat şi concret, este apariţia unei mase monetare
în exces, adică inflaţia se măreşte. Banii primiţi s-au dus, în totalitate,
pe un consum neproductiv, iar forţa de muncă disponibilizată rămâne
pentru orice guvern, o bombă socială cu efect întârziat. Bucureştenii
cunosc pe pielea lor, spiritul combativ al minerilor. Bugetul a fost şi va
fi din nou grevat de plata unor sume uriaşe, crescând iarăşi deficitul
bugetar (public) , implicit datoria publică.
Anul 1999 s-a caracterizat prin atingerea unui ,,vârf al
serviciului datoriei publice.” Astfel, ca pondere, 30% din datoria
publică pe termen mediu şi lung era ocupată de serviciul datoriei
publice externe (plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe
pentru achitarea ratelor scadente, a dobânzilor şi comisioanelor
aferente).
Deci efortul financiar al statului pentru a acoperi, măcar
parţial, deficitul bugetar (public) a fost uriaş, iar efectul asupra
serviciului datoriei publice interne a fost şi este pe termen lung.
În anii următori se înregistrează declin economic al PIB-ului
(-7,5%), evaziune fiscală puţin controlată, acţiunea de colectare a
veniturilor neeficientă, la care se adaugă presiuni salariale ale
sindicatelor etc.
Confruntat cu o astfel de situaţie, guvernul a ales pentru
rectificarea bugetară mărirea unor impozite, taxe la care se adauga
diminuarea în primul rând a cheltuielilor curente, precum educaţie,
cultură, asistenţă medicală. În plus Ministerul Finanţelor a inclus în
Legea bugetului de stat pe anul 1999 un deficit de 2% din PIB,
consecinţe cu puternic impact social. Situaţia se repetă şi prin Legea
bugetului de stat pe anul 2012 când se cere un deficit bugetar de 1,9%
din PIB, faţă de un deficit bugetar al anului 2011 de 4,4%.
Accesul la creditare a oferit populaţiei posibilatea cumpărării
unor bunuri de folosinţă îndelungată. Pe de altă parte îndatorarea a
recreat pentru mulţi români „instituţia sclaviei bancare,” care a
micşorat libertatea economică a celui care a împrumutat, inclusiv a
familiei sale, în luarea deciziilor pe viitor.
Riscul modificării dobânzii ( eurobor şi robor) sau a ratei de
schimb în cazul în care creditul a fost luat în altă monedă, spectrul
şomajului, al bolilor stresează cu implicaţii imprevizibile (divorţuri,
sinucideri) întreaga familie îndatorată. Astfel procentul de îndatorare a
crescut de la 1,1% din venitul brut disponibil în anul 2000, până la
22,7% în anul 2006, se arată într-un studiu al Institutului de Cercetare
Economică al Academiei Române.
Dacă vedeţi vre-o asemănare cu realităţile timpului nostru
economic, să ştiţi că nimic nu este întâmplător, chiar dacă actorii
economici participanţi sunt, aparent, alţii.
IV. Cronicizarea deficitului public (naţional)
Economia românească a funcţionat şi funcţionează în stare de
deficit cronic. Deficitul bugetar (public) se adânceste în România,
având la bază câteva caracteristici nefavorabile: declinul producţiei şi
al investiţiilor; sistemul economic rămas nerestructurat ce continuă să
producă pierderi; sporirea datoriei publice; ritmul importurilor este mai
mare decât ritmul exporturilor; unele din produse şi servicii lasă de
dorit sub raportul competitivităţii, evaziune fiscală, prezenţa unei
economii subterane, supraevaluarea unor devize de lucrări, sifonarea
banului public ş.a.
Încă din anul 2004, datoria externă era de 18 miliarde dolari.
Multe din aceste datorii s-au format de-a lungul anilor prin importuri
de produse agro-alimentare. Circa 70%-80% din necesarul nostru
alimentar, îl aducem pe valută din U.E. şi nu numai.
Deşi economia a trăit şi trăieşte pe datorie, multe ,,drepturi”
şi privilegii au fost acordate şi se acordă în continuare cu uşurinţă, din
varii motive, bisericii, întreţinerii aleşilor şi demnitarilor noştri,
serviciilor speciale, magistraţilor, armatei, se acordă salarii de bugetari
de zeci de mii de euro etc.
Statul se împrumută, în continuare, cu viteză uluitoare, astfel
încât datoria publică externă s-a dublat în ultimii trei ani de recesiune.
Astfel în 2008=100,6 mld. lei, 2009=135,5 mld. lei, 2010=182,5 mld.
lei reprezentând 39% din PIB. Ceea ce trebuie să ne alarmeze nu este,
în primul rând, stocul acumulat al datoriei externe, ci capacitatea de
rambursare a economiei româneşti.
Indiferent de ,,motoare” şi ,,combustibilul” folosit pentru a
demara economia: exporturile, reluarea cererii interne de consum prin
reducerea taxelor şi implicit creşterea veniturilor, reluarea creditării
bancare, ş. a., analiştii economici sunt sceptici în ce priveşte creşterea
economică.
,,Nu mai avem altă soluţie, decât împrumuturile pentru că
chiar dacă nu plătim pensiile, nici salariile bugetarilor, tot nu s-ar
achita datoria........ În trei ani de criză nu s-a schimbat nimic, nu s-a
învăţat absolut nimic. Singura soluţie găsită a fost aceea de a face noi
datorii, când nici aceste vechi nu se pot plăti. Din istorie, nu s-a găsit
vre-o altă metodă de a rezolva criza, decât prin inflaţie sau război” (I.
Şerbănescu).
După ce am văzut ce puteau face şi nu au făcut guvernanţii şi
politicienii noştri, cum de am ajuns să trăim pe datorie, să încercăm cu
ajutorul BNR să înţelegem în structură, în cifre absolute şi relative,
datoria externă a României. Reamintim că datoria externă reprezintă
totalitatea obligaţiilor de plată pe care guvernul, banca centrală, băncile
comerciale, populaţia şi sectorul real (companiile financiare) le au faţă
de instituţii financiare private, publice sau multilaterale din străinătate,
unde datoria privată este garantată public. (C.M. – op.cit).
Potrivit datelor pe luna septembrie anul 2011, publicate de
BNR, datoria externă a României era de 97,8 miliarde de euro, in
creştere cu peste 55% faţă de decembrie 2007, cu 120% faţă de
decembrie 2006 şi cu 322% faţă de decembrie 2004.
Din aceste 97,8 mld. E, datoria externă pe termen mediu şi
lung = 75,3 mld. euro, adică 77% din total datorie externă, iar datoria
externă pe termen scurt (mai puţin de un an) = 22,6 mld. euro., adică
23% din datoria totală.
Datoria privată =37 miliarde euro ocupă o pondere de 37%
din datoria externă a României. Cauzele principale ale exploziei,
creşterii datoriei externe, atât publice, cât mai ales a datoriei private a
constat în : dezvoltarea rapidă a sistemului bancar prin vânzare la o
serie investitori dornici de profituri uriaşe şi imediate, creşterea
veniturilor populaţiei şi dorinţa de consum blocată pe timpul
comunismului şi în anii tranziţiei,
În plus majoritatea sumelor împrumutate de la FMI s-au dus
pe salarii şi pensii, adică tot pe consum.
Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu şi lung
(plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea
ratelor scadente precum şi a dobânzilor şi comisioanelor
corespunzătoare) a fost de 36% adică10,1 mld. de euro din serviciul
datoriei externe = 27,9 mld. de euro. Analiza s-a făcut după datele din
luna septembrie 2011 (cumulat de la începutul anului). Serviciul
datoriei publice (procedura achitării de către împrumutat a anuităţii
împrumutului intern şi extern) în sumă de 3,7 mld. de euro ocupă o
pondere de 13,26% din serviciul datoriei externe. Iar serviciul datoriei
pe termen scurt = 17,8 mld. de euro reprezintă 63% din serviciul
datoriei externe.
Rezultatele vorbesc de la sine. Şi anul 2012 va fi un an în
care se va trăi pe datorie, lipsa creşterii economice se va resimţi greu în
nivelul de trai. Statul român continuă să consume mai mult decât
Economie
p. 61 Lohanul nr. 21, martie 2012
produce şi din acestă cauză datoria publică a statului (suma totală
datorată de stat, ca urmare a obţinerii unor împrumuturi interne şi
externe) va impune o creştere corespunzătoare a necesităţilor de
finanţare.
Reamintim că serviciul datoriei externe adică suma ratelor
scadente care statul trebuie să le achite pentru rate, dobânzi şi
comisioane în contul datoriei externe exigibile în cursul unei anumute
perioade, se ridică la 28,52% din datoria externă a României, fapt ce
implică eforturi economico-financiare extrem de mari, cu implicaţii
politico-sociale serioase mergând până la atingerea adusă securităţii
biologice, independenţei economice şi naţionale a poporului român.
V. Austeritatea, destinul economic al românilor ?
Prezenţa unor măsuri de austeritate bugetară erau şi sunt în
mod cert necesare. Însă specialiştii sunt de părere că o altă abordare a
deficitului bugetar ar fi fost mai echitabil şi mai uşor de suportat din
punct de vedere social.
Vom începe prin a exemplifica că una din soluţiile de
micşorare a acestui tip de deficit ar fi fost trecerea la impozitarea
diferenţiată. Dar din raţiuni ideologice cota unică ar fi rezolvat, în
parte soluţiile. Cheltuielile sociale au fost micşorate peste limita
suportabilităţii, însă ,,cheltuielile materiale” ale unor instituţii publice
au rămas practic neafectate, chiar suplimentate, deoarece din aceste
capitole de cheltuieli şi nu numai, se poate alimenta clientela politică.
În perioada precedentului memorandum, cu FMI, economia
românească a înregistrat o scădere de 10% din PIB (este un indicator
macroeconomic ce reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi
serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile
economiei în interiorul unui stat, în decurs de un an) la care se adaugă
sute de mii de şomeri, milioane de săraci şi cea mai mare inflaţie din
U.E. (8,9%).
Nici la al doilea acord cu FMI România nu a reuşit să iasă
din recesiune. ,,Umbrela” FMI nu a inspirat încrederea investitorilor,
numărul acestora scăzând cu peste 5o% faţă de anul 2009.
Ţara noastră a mai semnat un acord ,,preventiv” cu FMI, care
continuă linia precedentelor înţelegeri de a obţine creştere economică.
Amintim doar de eliminarea subvenţiilor pentru energia termică
simultan cu creşterea preţului la gaze şi alimente. Condiţiile dure puse
de marii creditori ai României pentru diminarea deficitului bugetar, vor
avea ca rezultantă comună reducerea cheltuielilor de capital, adică
cheltuielile cu investiţiile făcute de stat, care ştim, că reprezintă
motorul dezvoltării.
România după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost
transformată, de străinătate, într-o colonie economică, ţară bananieră,
dar fără banane, fără un sistem bancar propriu, fără industrie, fără flotă,
fără agricultură performantă, fără sistem sanitar la nivel european,
fără....
În concluzie este necesară o adaptare din mers la noile
condiţii socio-economice, învăţând cumpătarea, economisirea şi
investirea eficientă a banilor.
Bibliografie selectivă N.N. Constantinescu – Dilemele tranziţiei , Ed. AGER-Economistul, Bucureşti,
1992.
A.I. Giurgiu – Mic lexicon financiar-bancar şi bursier, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2009.
J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997.
C. Modoran – Cercul vicios al datoriei externe. Rev. Semnele timpului, Bucureşti, 2011.
N. Petrescu-Comnen, Studiu asupra intervenţiunii statului între capital şi muncă,
Ed. Academiei Române, Bucureşti,1910. V. Stoica – Modul economic de gândire, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,
1998.
F. Teulon – Rolul statului în economie, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005. V. Vosganian – Reforma pieţelor financiare din România, Ed. Polirom, Iaşi,
1999.
Colecţia ,,Jurnalul Naţional” Colecţia ,,Financiarul”
Colecţia ,,Capitalul”
Colecţia ,,Săptămâna Financiară”
Colecţia ,,Evenumentul zilei”
Ediţia electronică ,,Gândul”
Fin.ro magazin
Înființarea sistemului monetar național.
Primele monede românești
Prof. Marian Bolum - Bârlad
În prima jumătate a secolului al XIX-lea circulația
monetară din Principate se realiza prin intermediul a peste
80 de specii monetare din aur, argint sau aramă din diverse
țări europene, fiecare având o valoare specifică diferită de a
celorlalte monede datorită cantității diferite de aur sau
argint din fiecare piesă (uneori două monede din aceeași
specie aveau valori diferite datorită uzurii sau deteriorărilor
intenționate diferite ).
ceastă situație, accentuată și de lipsa unor monede proprii a
determinat o gravă dezordine în circulaţia monetară chiar
dacă se adoptaseră, ca unitate de măsură pentru stabilirea
cursului monedelor reale și a prețurilor mărfurilor, leul de
calcul.
O primă încercare legislativă de reglementare a circulaţiei monetare
a fost făcută prin Regulamentele Organice din Ţara Românească
(1831) şi Moldova (1832). Prin aceste documente se adoptă
bimetalismul, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de stat. Ca
etalon aur a fost ales ducatul (galbenul olandez), piesă ce avea 3,49 g.
cu titlu 900 ‰ iar ca etalon de argint sfanţul (zwanziger, piesa de 20
creiţari), monedă austriacă ce avea 6,68 g. cu titlu 583 ‰. Ambele
monede erau echivalate în lei de calcul (ducatul valora 31 lei şi 20
parale iar sfanţul 2 lei şi 10 parale). Cursurile celorlalte monede se
stabileau tot în lei în funcţie de valoarea lor faţă de leul de calcul1 .
O nouă încercare de reglementare a circulaţiei monetare va fi făcută
în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Între 1860 și 1864 au loc
trei încercări de introducere a unui nou sistem monetar, urmărindu-se
baterea unei monede naționale numită românat (in 1860 au fost
realizate proiectele pentru monedele de: 20 români, 5 români şi 10
centime iar prin inițiativa legislativă din 1864 se precizau tipurile de
monedă ce urmau a fi fabricate: 20 şi 10 românaţi din aur, 5, 1 şi 1/2
românaţi din argint precum şi 10, 5 şi 1 sutime din bronz2) însă
împotrivirea Turciei determină amânarea acestui proiect.
Problema realizării unui sistem monetar bazat pe o monedă
naţională unică, sistem vital pentru dezvoltarea economică a țării, a
fost reluată în 1866. Iniţial, prin proiectul actul de recunoaştere a
noului domnitor, Turcia nu permite lui Carol I nici emisiunea de
monedă nici conferirea de decoraţii deși Convenția de la Paris
interzicea Imperiului otoman orice amestec în afacerile interne ale
Principatelor iar Constituția din 1866 proclama dreptul suveran al țării
de a bate monedă. Guvernul romăn consideră proiectul inacceptabil
argumentul principal fiind că problemele monetare au un caracter
intern. Continuarea tratativelor îl determină pe marele vizir Aali pașa
A
Numismatică
p. 62 Lohanul nr. 21, martie 2012
ca într-o scrisoare din luna octombrie 1866 adresată guvernului
României să revină asupra acestei probleme şi se acceptă baterea
monedei proprii cu condiţia ca aceasta să poarte un semn al Imperiului.
Deși această soluție este prevăzută în firmanul de investire din 11/23
octombrie 1866, la articolul 3, tratativele continuă iar Turcia face o
nouă concesie, transmisă guvernului român prin scrisoarea din 19
noiembrie /1 decembrie 1866, prin care acceptă ca numai monedele
de aur și argint să poarte semnul distinctiv al Imperiului în timp ce
monedele de aramă puteau fi bătute fără un astfel de semn3.
Proiectul de lege pentru înființarea unui sistem monetar național
este discutat în cadrul unei comisii constituită în acest scop, comisie
care își prezintă raportul la 22 martie /3 aprilie 18674. Raportul
recunoaște necesitatea adoptării unui sistem monetar propriu
(monedele trebuiau emise după sistemul zecimal avănd ca model
francul francez) și considera că lipsa unui astfel de sistem este un
obstacol în dezvoltarea economică a țării .
Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru
fabricarea monedelor naţionale din 14/26 aprilie 1867 a fost publicată
în Monitorul Oficial nr.89 din 22 aprilie/4 mai 18675 și va intra în
vigoare la 1/13 ianuarie 1868, odată cu punerea în circulație a primelor
monede românești. Inițiatorii au considerat că prin această lege se
instituie un nou sistem monetar deoarece era înlocuit un alt sistem, al
leului de calcul, însă sistemul bazat pe un leu fictiv nu era decât o
ficțiune chiar dacă această situație a fost consacrată, datorită situației
economice generate de circulația monedelor străine, prin dispoziții
legale.
În primele două articole ale legii se precizează introducerea sistemul
zecimal (se renunță la unitatea monetară cu 40 de subdiviziuni numite
parale trecându-se la o unitate cu 100 părți numite bani) și se stabilește
că unitatea monetară a României este leul ce are cinci grame argint cu
titlul de 835 ‰. Legea adopta sistemul monetar bimetalist aur-argint al
Uniunii Latine (chiar dacă acest sistem avea unele neajunsuri generare
de fluctuațiile raportului de valoare dintre cele două metale), prevede
emiterea de monede din aur de 20 lei, 10 lei şi 5 lei, din argint a
pieselor de 2 lei, 1 leu şi 50 bani iar ca monede divizionare a pieselor
de 1, 2, 5 şi 10 bani din bronz cât și caracteristicile acestora: greutatea,
titlurile, dimensiunile și toleranțele (articolele III- VI). Indicându-se
conținutul monedelor de aur se stabilea greutatea leului la 0,3226 g. de
aur cu titlul de 900 ‰ (1 kg. de aur reprezenta 3.100 lei) raportul de
valoare dintre aur și argint fiind de 1: 14,386. Articolul IX din lege
preciza că din motive financiare urmau să se bate pentru început doar
monedele din aramă (65.000.000 piese în valoare de 4.000.000 lei)
urmând ca monedele de aur și argint să fie bătute atunci când vor
permite mijloacele financiare. Acest articol a fost adoptat din rațiuni
strategice. Folosind ca pretext lipsa resurselor pentru fabricarea
monedelor din aur şi argint se urmărea amânarea acestor emisiuni până
când conjunctura ar fi permis evitarea introducerii însemnelor care
certificau suzeranitatea otomană (semiluna sau semiluna cu stele).
Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.
Diametru: 15 mm. Greutate: 1 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:
Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 5.000.000 exemplare8.
Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc
perlat exterior.
1 banu 1867 7
Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de
stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 1/
BANU/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri, sigla
monetăriei H (Heaton). Cerc perlat exterior.
Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a
fost bătut la Monerătia Watt & Co. Diferența dintre ele este dată de
numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă. La
monedele de 1 BANU numele monetăriei este trecut prescurtat (H
sauWatt & C) datorită lipsei de spațiu.
Moneda de 1 BAN este singura piesă la care numele diviziunii leului
apare scris sub forma de 1 BANU deoarece limba română păstra încă la
toate cuvintele ce se terminau într-o consoană și la substantivele
terminate în „i” un „u” scurt. Această vocală finală mai apare în
numismatica românească doar pe moneda de aur de 20 de lei din 1868.
Ulterior, la începutul secolului al XX-lea, Academia Română va reuși să elimine această vocală finală astfel că treptat va dispare din scrierea
și vorbirea curentă9.
2 bani 1867
Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.
Diametru: 20 mm. Greutate: 2 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:
Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 10.000.000 exemplare10.
Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc
perlat exterior.
Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de
stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 2/
BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,
monetăria Watt & Co. Cerc perlat exterior.
Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a
fost bătut la Monerătia Heaton. Diferența dintre ele este dată de
numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.
Numismatică Numismatică
p. 63 Lohanul nr. 21, martie 2012
5 bani 1867
Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.
Diametru: 25 mm. Greutate: 5 g. Monetăria: Birmingham. Gravor: Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 25.000.000 exemplare11.
Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc
perlat exterior.
Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de
stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 5/
BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,
monetăria Watt & Co. Cerc perlat exterior.
Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a
fost bătut la Monerătia Heaton. Diferența dintre ele este dată de
numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.
10 bani 1867
Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.
Diametru: 30 mm. Greutate: 10 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:
Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 25.000.000 exemplare12.
Avers:Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc
perlat exterior.
Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de
stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 10/
BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,
monetăria Heaton. Cerc perlat exterior.
Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a
fost bătut la Monerătia Watt & Co. Diferența dintre ele este dată de
numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.
Legea din aprilie 1867 face în mai multe rânduri referiri la statele
Uniunii Latine fără să citeze explicit această uniune monetară. Astfel,
la articolul XI se precizează că monedele de aur sau argint ale Franței,
Belgiei, Italiei și Elveției se vor primi la toate casele ca și monedele
legale ale țării, la articolul XII este enunțată convenția de înființare a
Uniunii Latine din 1865 iar la articolul XIII se subliniază preocuparea
legiuitorului ca monedele să fie identice cu monedele franceze în
privința titlului, greutății, dimensiunii și toleranței. Prin imitarea
sistemului monetar francez și a sistemului Uniunii Latine se incercă
includerea României în zona de influență a Franței, situație firească
dacă ne gândim la puternicele legături politice și culturale ce s-au
dezvoltat de-a lungul anilor, urmărindu-se dezvoltarea economică cu
ajutorul capitalului francez.
Celelalte articole ale legii se refereau la circulația și retragerea
monedelor fără insă a face referiri la folosirea ca mijloc de circulație a
bancnotelor ceea ce face ca acest sistem monetar să fie un sistem
exclusiv metalist.
Monedele de aur și argint străine existente în circulație urmau să fie
primite la casieriile publice, la cursul stabilit de o anexă a legii (100 lei
noi echivalau cu 270 lei vechi, ducatul austriac echivala 11,75 lei iar
sfanțul era 0,84 lei ș.a13) încă șase luni după prima emisiune
romănească de monede de aur și argint iar după această dată curs legal
urmau să aibă numai monedele din statele Uniunii Latine. Banii
divizionari străini își încetau cursul legal la șase luni de la emisiunea
monedelor bătute la cele două monetării din Birmingham .
Deoarece o parte din prevederile legii (punerea în circulație a
monedelor de aur și argint) nu sunt aplicate continuă circulația
monedelor străine. Metalul preferat folosit în tranzacțiile comerciale
rămâne aurul, în special ducații sau napoleonii, monedele de argint sau
de aramă fiind considerate monede ajutătoare. În aceste condiții
bimetalismul promovat de legea monetară nu a funcționat efectiv chiar
dacă a rămas în vigoare până în 1890. Până în 1873 sistemul folosit a
fost monometalismul aur iar după această dată (datorită reducerii
cantității de aur din circulație în condițiile declanșării unei crize
economice în Europa și a creșterii circulației monedelor de argint în
condițiile scăderii prețului argintului pe plan internațional) se trece
treptat la monometalismul argint.
Primele monede de aur, de 20 lei, au fost bătute într-un tiraj
simbolic, 100 exemplare, în 1868. Deoarece aceste monede aveau pe
avers efigia lui Carol I și legenda circulară CAROL I DUMNULU
ROMANILORU, fapt ce declanșează proteste violente din partea
Turciei și Austriei, comanda este suspendată iar piesele nu sunt puse în
circulație14.
Primele monede din argint au fost emise în anul 1870 într-u tiraj de
doar 400.000 exemplare. Ele aveau valoarea nominală de 1 leu15 și au
fost primele monede emise la Monetăria Statului din București. Baterea
acestor monede a însemnat și un act de independență deoarece ele nu
aveau semnul distinctiv propus de Imperiul otoman prin care se dorea
sublinierea dependenței față de puterea suzerană (se va reuși evitarea
imprimării unui astfel de semn pe toate monedele bătute până la
obținerea independenței) și pentru că aveau imprimate pe avers efigia
domnitorului Carol I. Guvernul și-a asumat riscul încălcării unei
hotărâri a puterii suzerane fapt ce a determinat proteste repetate din
partea Turciei însă monedele nu au fost retrase din circulație.
Prin adoptarea legii din 14/26 aprilie 1867 leul devine monedă
națională fiind până la primul război mondial una din cele mai
puternice monede europene (100 lei = 99,91 franci francezi). Acest
Numismatică
p. 64 Lohanul nr. 21, martie 2012
sistem monetar a conectat România la sistemele moderne europene, a
reglementat circulația monetară determinând condiții favorabile pentru
dezvoltarea economiei naționale și în același timp a însemnat o nouă
afirmare a dorinței de independență.
Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la adoptara Legii pentru
înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor
naţionale, Banca Naţională a României a realizat un set de replici după
monedele de 1 BANU, 2 BANI, 5 BANI, 10 BANI din 1867.
Replici după monedele de 1 BANU, 2 BANI, 5 BANI, 10 BANI din
186716
Aceste replici au fost realizate din aur cu puritatea de 999‰ . Ele au
diametrele monedelor originale însă greutatea este mai mare: 1.75, 3.5,
8.75 şi 17.2 grame. Toate cele 4 replici din set au fost bătută în 250 de
exemplare. Față de piesele originale există o singură diferență grafică,
sub panglica ce leagă ramurile de laur şi de stejar numele monetăriei
este înlocuit de litera „R” de la replică. Toate replicile sînt de calitate
B.U., brilliant uncirculated (monedă necirculată, cu lustrul de batere
intact). Ele au fost puse în circulație la data de 25 aprilie 200717.
Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc
perlat exterior.
Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de
stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul.
Dedesubt, în exergă, litera „R”. Cerc perlat exterior.
Note :
1.Marian Bolum, Încercări de reglementare a circulației monetare în prima
jumătate a secolului al XIX-lea în Elanul, an XIII, nr.115, septembrie 2011.
2.Marian Bolum, Proiecte şi probe monetare realizate în timpul domniei lui AL.
I. Cuza în Alezandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională, Editura Sfera, Bârlad , 2011.
3.Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 156. 4. Ibidem, p. 166.
5.Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , România proiecte, probe monetare, și catalogul monedelor emise, vol I, Galeria numismatică, București, 2009, p. 317.
6. Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.170. 7. http://www.gcoins.net/en/catalog/180/1
8. George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi
bancnote româneşti, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1977, p.255. 9. http://romaniancoins.org/ro1banu1867.html
10. Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , op.cit., p.213.
11. Octavian Iliescu, Paul Radovici, Monetele României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.31.
12 http://www.allnumis.ro/moneda/romania/10-bani-1867-heaton-39
13. Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.190. 14.Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , op.cit., p. 28.
15.Ioan Dogaru, Catalogul monedelor şi bancnotelor româneşti emise în
perioada 1853-1977, Bucureşti, 1978, p.17. 16.http://www.coins.ro/comemorative/2007/set-medalii-aur-replici-dupa-
monedele-romanesti-din-1867.php
17. http://romaniancoins.org/ro140anisistemmonetar_replici.html
Vinotecile – mijloace unice de învechire şi
înnobilare a vinurilor
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie - Huşi
Moto:
Viţa-de-vie şi vinul fac parte din
marea comoară a naturii şi a omului. Acad. Jacques Cousteau, candidat
pentru Premiul Nobel şi membru de
onoare al Academiei Române
Vinoteca (oenoteca, pivniţa-vinotecă, vinoteca, pivniţotecă,
colecţia de vinuri). Este o entitate vinicolă, profesională sau
particulară-pasională destinată învechirii şi înnobilării
vinurilor. ractic, vinoteca – cu toate sinonimele ei – este un sector al pivniţei sau o
încăpere din cadrul pivniţei, ori un „depozit” construit sau amenajat în
afara acesteia, destinat învechirii şi înnobilării vinurilor mai
reprezentative dintr-o entitate publică sau particulară, îmbuteliate, sub formă de
colecţie (vinuri albe superioare sau vinuri roşii care prezintă interes ştiinţific,
didactic sau personalizat).
Vinoteca poate deveni un sanctuar sau o comoară de tezaur vinicol al uneia
dintre cele mai vechi bogăţii ale globului pământesc. Vinurile de aici, supuse
învechirii şi înnobilării sunt consumate sau comercializate la parametri maximi
de calitate ori sunt păstrate pentru studii şi cercetări, pentru instruirea
învăţăceilor: elevi, studenţi, oficialităţi, patroni şi doritori pentru satisfacerea
amorului artei şi a pasiunii de a avea un vin al său de suflet, sau pentru iniţierea
doritorilor în arta cunoaşterii şi recunoaşterii vinurilor dintr-o unitate viticolă
dată.
În complexul preocupărilor omeneşti viticultura şi vinificaţia au ocupat un loc
important în multe ţări şi din toate timpurile, ca şi pe teritoriul ţării noastre.
Mulţi din locuitorii acestor ţinuturi, de la mici proprietari şi până la înalţi
demnitari posedau acest cult de a avea o vie şi un vin al lor, de care să se bucure
în intimitate sau cu care să se afirme, prin comparaţie cu semenii săi. Aşa s-a
P
Numismatică
p. 65 Lohanul nr. 21, martie 2012
ajuns la mari şi adevărate vinoteci – colecţii vinicole profesionale sau
personalizate, mândria priceperii şi îndrăgirii unei meserii tradiţionale.
Construirea acestor lăcaşuri, ca şi recipienţii în care se păstrează şi consumă
vinul, era şi este un act de creaţie şi artă, ca şi producerea vinurilor, constituind
o adevărată ştiinţă şi iscusinţă din vechi timpuri. S-a început de la folosirea
simplelor hrube săpate în panta dealurilor, rămase de la exploatarea pietrei sau a
pământului pentru construcţii, ajungându-se azi la constituirea unor depozite
tradiţionale sau la modernele depozite frigorifice de la suprafaţa solului, ori în
încăperi cu frigidere vinicole speciale. Acestea s-au numit, în genere, hrube,
beciuri, pivniţe, vinării, vinoteci, oenoteci, pivniţoteci, unde – în genere –
vinurile se păstrează până la atingerea apogeului calitativ şi după aceea se
comercializează pentru consum, ca vinuri vechi de colecţie şi, unele, puţine, se
păstrează în continuare pentru studierea şi cercetarea evoluţiei vinului şi a
componentelor prin învechire, până la trecerea lui „în nefiinţă”, sau obiect
istoric de muzeu.
Tipurile de vinoteci şi rolul lor
Cei care se bucură de plăcerea de a avea sau a bea un vin bun să nu uite
niciodată că acest produs ideal, dar şi fragil şi alterabil, nu este numai opera
naturii, ci şi a ştiinţei şi îndeletnicii oamenilor. Vinul bun nu apare de la sine, ci
este o lucrare grea, pe care producătorul îşi pune semnătura şi priceperea, de la
recoltarea strugurilor până la îmbutelierea şi consumul vinurilor. Celebrul
gastronom Brillat Savarin scria că: „Dintre toate băuturile lumii, doar vinul are
calitatea de a asocia oamenii, a le «suda» prieteniile şi a le «înălţa» bucuriile.
Vinul este «mobilul» care înaripează imaginaţia şi creaţia şi ne întăreşte curajul,
ne alină suferinţele sau ne îndeamnă spre noi culmi ale gândirii şi civilizaţiei.”
André Malraux (bun amic cu Mihai Ralea la UNESCO), preciza că producerea,
învechirea şi consumarea rafinată a vinurilor este „o adevărată civilizaţie a
vinului, în care caracterele alese ale oamenilor se împletesc, contopesc şi
armonizează cu fineţea însuşirilor calitative ale vinurilor şi ambele se pun în
valoare deopotrivă”. Laureatul Premiului Nobel, Ernest Hemingway spune că
„Vinul este unul din bunurile cele mai civilizate ale lumii, unul din produsele
muncii care a fost ridicat la cel mai înalt grad al perfecţiunii de către Om”
pentru că acesta este „o băutură fermentată de care popoarele rămân aşa de
pasionat ataşate, fiind expresia unei nevoi reale deoarece uşurează transmutaţia,
digestia şi exaltă tonusul individului” (Ilia Mecinicov, laureat al Premiului
Nobel).
Trebuie reţinut că în drumul lor spre consumator vinurile trec prin etapele:
producerii, fermentării, maturării şi învechirii-înnobilării la sticle, în vinoteci,
unde îşi dezvoltă maximul de însuşiri calitative, devenind unele „comori” ale
oricărui oenofil sau simple vinuri vechi de gustat şi „omenit” prieteneşte.
Majoritatea vinurilor se obţin pe cale industrială, dar sunt şi mulţi oenofili care
le obţin în mod artizanal, în propriile lor gospodării, unde îşi construiesc şi
amenajează nişte spaţii, cât mai corespunzătoare condiţiilor cerute de o pivniţă
(vinotecă proprie).
În mod obişnuit, vinotecile, colecţiile profesionale sau particulare-pasionale
sunt depozite speciale, construcţii separate sau se rezervă un spaţiu din pivniţă
învechirii vinurilor îmbuteliate pentru înnobilare, iar vinotecile particulare-
pasionale sunt încăperi situate în beciuri, la subsolul caselor sau al blocurilor şi
cu puţină imaginaţie, se pot folosi şi alte spaţii: magazii, cămări, debarale, spaţii
de sub scări, toate bine izolate termic şi bine aerisite. În acest ultim caz, vinul
are o învechire mai rapidă şi se poate păstra pentru consum pe o durată mai
scurtă. În aceste încăperi destinate vinotecilor particulare se recomandă să aibă
în primul rând o temperatură în jur de 8-14° C, o atmosferă bine aerisită, pe jos
să fie un strat de nisip-pietriş de 2-3 cm grosime, deasupra căruia se pune un
strat de pământ subţire, bine bătătorit şi care să poată fi umectat din când în
când cu apă cu o stropitoare obişnuită.
Vinurile indicate pentru asemenea încăperi amenajate trebuie să fie, pe cât
posibil din soiuri superioare şi roşii în special, care au proprietatea de a-şi
menţine „vitalitatea” timp mai îndelungat.
Vinotecile profesionale au un rol ştiinţific, comercial, didactic. Rolul ştiinţific al
vinotecilor este de a orienta specialiştii spre soiurile care se pretează la
microclimatul dat, de zonă, podgorie, centru viticol, localitate, plai sau expoziţie
şi faţetă de deal. Se urmăreşte stabilirea fazelor de evoluţie a vinurilor şi
intervenţiile tehnologice ce se impun fiecărei faze. Se urmăreşte evoluţia
calităţii prin degustări şi analize chimice, până la faza finală de vin „expirat” sau
de obiect istoric de muzeu. Prin urmare, o vinotecă ştiinţifică este un barometru
de determinare a compatibilităţii perfecte dintre soiurile cultivate cu podgoria,
localitatea sau plaiul respective, stabilite de competenţa şi râvna specialistului.
Vinurile păstrate în vinoteci mari cu scop comercial au un rol deosebit de
preţios pentru podgoria şi ţara respectivă, lansându-se în diferite competiţii
majore de valorificare maximă a vinurilor pe piaţa naţională sau internaţională.
Ele sunt prezente în unităţile de mare producţie şi vinurile se valorifică când
ajung potenţialul maxim de însuşiri organoleptice.
Rolul didactic al vinotecii este de a pregăti elevi, studenţi, proprietari şi doritori
în arta producerii vinurilor, a intervenţiilor tehnologice necesare pe faze de
evoluţie, a determinării componentelor vinurilor în aceste faze, inclusiv în cea
de învechire-înnobilare optimă până la etapa finală ca obiect istoric de muzeu.
Rolul pasional este specific vinotecilor particulare, adică acela de a pregăti
fiecare doritor un vin al său personal, a-l păstra până la consumul familial sau
„omenindu-se” cu prietenii.
Un scurt periplu prin vinotecile lumii
Iniţiativa construirii de pivniţe şi vinoteci aparţine îndepărtatei antichităţi,
trecând prin evul mediu până în epoca modernă şi contemporană.
În privinţa istoricului acestor bogăţii descoperirile arheologice au dat la iveală
multe hrube şi localuri în care s-a păstrat şi învechit vinul. La Ur, oraş antic
(mileniile III-IV î.H.) capitala statului sumerian, în săpăturile şi ruinele fostului
palat de la Ninive (Khorsabad), pe Tibru, sub ruinele vechii cetăţi Karmir Blur
aparţinând statului Urartru s-au găsit vase mari din lut ars cu vin, în capacitate
de 250.000 de litri. Tot aici s-au mai descoperit 298 de cupe de bronz splendid
şlefuite. În pivniţele regelui Minos din Knosos (insula Creta), la Boscoreale, la
Pompei şi în alte părţi s-au găsit vinuri şi urme de vin.
Marele cărturar latin Cato scrie despre o pivniţă în care încăpeau 800 culee
(circa 240.000 litri). Plinius, autorul „Istoriei naturale” în care vorbeşte şi despre
vinuri a lăsat moştenitorilor circa 10.000 de amfore din renumitul vin de Chios.
Horaţiu, vorbeşte de o pivniţă de 1.000 de amfore şi 100 de chei, ceea ce
înseamnă că avea sute de compartimente cu vinuri diferite. Plutarh, Homer,
Cezar, Virgiliu, Marţial, Varro, Columella, Petroniu, Cicero ne-au lăsat o
adevărată moştenire de vinuri în colecţii în care se simţeau înaripaţi de duhul
creaţiei şi bunei dispoziţii.
La Roma există o movilă înaltă de 50 metri cu baza de 300 de metri denumită
Montetestacio (Muntele cănilor) formată în întregime din cioburile amforelor şi
ceştilor în care romanii importau sau consumau vinul.
În perioada elenistică vinurile se bucurau de o mare faimă. Marele scriitor şi
clasicul universal Alexandre Dumas scrie în celebrul său „Dicţionar culinar” (şi
cel al vinurilor lumii în care elogiază şi vinul nostru de Cotnari): „Ca să
mânânci sănătoos şi să bei gustos şi cumpătat sunt două arte care nu se învaţă de
la o zi la alta.”
Când Alexandru cel Mare a vrut să-şi adauge la titlul de victorios şi titlul de
gastronom şi preţios degustător de vinuri, a trebuit să-şi ia licenţele la Persepolis
şi Babilon, pentru a fi numit „doctor în arta de a bea corect şi a mânca sănătos”.
Alexandru cel Mare nu putea face ceva decât la scară mare. La solemnitatea
inaugurării celebrei Biblioteci antice din Alexandria şi la căsătoria sa cu Stateira
(fiica lui Darius) a încheiat cu un omagiu regesc închinat şi vinurilor, pe care nu
l-a mai atins nimeni de atunci încoace: „Când sorbiţi din cupe vinul amintiţi-vă
că beţi din seva şi sângele viţei-de-vie, puterea Pământului, energia şi eternitatea
Soarelui. … Iar când vă alegeţi ajutoarele vegheaţi dinainte să nu se îmbete, iar
dacă se îmbată, să nu şoptească nimic din ceea ce este secret”. Aceste maxime
Oenologie
p. 66 Lohanul nr. 21, martie 2012
celebre au fost scrise pe frontonul tuturor concursurilor de vin din lume în
perioada interbelică ca şi în cea postbelică, ca cel de la Liubliana – Iugoslavia
(1955-1958), la Congresul şi Concursul Mondial de Vinuri de la Bucureşti
(1968) şi la toate concursurile naţionale de vinuri de la Bucureşti (1958, 1963,
1972, 1996) ca şi la cele de la Vaslui (1974, 1978, 1980, 1984, 1987, 1996).
Despre geto-daci se cunoaşte (cum scrie Vasile Pârvan) că „erau împărţiţi în
două mari categorii: luptători şi agricultori. Primii călcau în lupte cu lăncile, de-
a călare, holdele şi curpenii de viţă-de-vie lucrate de ceilalţi… ”
În ţara noastră vinurile au fost preţuite încă de pe vremea lui Burebista şi
Decebal, transmiţând această îndeletnicire până la domnitorii Principatelor
Române. Astfel domnitorii Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare au posedat
curţi, vii şi pivniţe domneşti în toată Moldova, de la Cotnari până la Odobeşti,
iar Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia sunt consideraţi
ctitorii podgoriilor şi pivniţelor noastre.
Domnitorii şi dregători Ţărilor Române – spuneau acad. C. C. Giurescu şi I. C.
Teodorescu – că îşi iubeau atât de mult „via şi vinăria ca pe a lor soţie şi
moşie”. În timpul culesului viilor toţi domnitorii şi dregătorii, până la micii
podgoreni, urcau pe dealuri la culesul viilor. Dimitrie Cantemir susţine că toţi
marii săi înaintaşi şi dregători începeau culesul viilor cu data de 14 septembrie,
numită şi „Cârstovul viilor”. În mai multe localităţi, ca Zimnicea, Stoieneşti,
Popeşti, Odobeşti, Huşi etc. s-au descoperit numeroase vase antice pentru
păstrat şi servit vinul, de la dolii, amfore şi chiupuri mari şi burtoase până la
ulcele, ceşti şi pocale, precum cele din muzeul viticol huşean. Pivniţele şi
beciurile din Dobrogea (la Histria), din Transilvania (la Sarmisegetusa), din
Oltenia, Muntenia ca şi Moldova, toate dovedesc continuarea acestor preocupări
viti-vinicole pe teritoriul românesc. Printre cele mai cunoscute se numără
impunătoarea pivniţă domnească din Huşi a lui Ştefan cel Mare, care poate fi
considerată o adevărată operă de artă şi azi pentru păstrarea şi învechirea
vinurilor (aparţinând astăzi Episcopiei Huşilor). Se adaugă beciurile de sub
vechile palate domneşti de la Piatra Neamţ şi de la Cotnari construite de Ştefan
cel Mare, beciurile domneşti de la Valea Mare (Argeş) şi cele de sub palatul de
la Mogoşoaia, construite de domnitorul Constantin Brâncoveanu, pivniţele de
sub Palatul Băncii din Craiova, beciul domnesc de la Odobeşti, (singurul din
ţară din piatră ponce) construit de Mihail Sturza ş.a.
Beciul lui Ştefan cel Mare de la Panciu, sub formă de hrube şi ramificaţii care
ating 2 km a fost pus în valoare de dr. ing. Ion Puşcă, unde se „fabrică”
şampania de Panciu; vestitul beci-hrubă de sub Dealul Şarba din Odobeşti se
prezintă ca un tunel cu patru laturi, formând un uriaş dreptunghi subteran.
Calitatea imbatabilă a vinurilor noastre a fost transmisă de marii noştri
domnitori şi dregători. Astfel, Ştefan cel Mare eşalona valoarea vinul
moldovenesc astfel: „Primul meu mare paharnic să fie la Cotnari, al doilea la
Huşi, iar cel de al treilea la Odobeşti…”.
Mahomed I Cuceritorul (învinsul lui Ştefan cel Mare la Podu Înalt) după luptele
sale în Europa şi Moldova, teritorii cu regiuni viticole şi vinuri bine cunoscute
care i-au plăcut, „convertindu-l” în a rostit câteva precepte vinicole rămase în
istorie: „Îngăduit-am vinul celor înţelepţi şi l-am interzis numai nerozilor” …
„Când vei fi întrebat ce crezi despre vin şi femeie să răspunzi că şi într-un caz şi
în celălalt sunt şi lucruri bune şi rele, dar ultimele precumpănesc”.
Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” aminteşte şi el de ordinea valorică
a vinurilor moldoveneşti astfel: „Vinul cel mai bun se face la Cotnari, după care
vine imediat vinul de Huşi, din ţinutul Fălciului şi apoi vinul de Nicoreşti,
Odobeşti… Greceni”.
Ţarul Rusiei, Petru cel Mare apreciază şi el calitatea superioară a vinurilor din
Moldova spunând: „Asemenea vin minunat fiinţa mea nu a mai gustat până
acum”. Când i s-a servit un vin pelin din Moldova şi-a dojenit supuşii ca să-i
prepare şi lui aşa ceva.
Napoleon Bonaparte era un bun cunoscător de vinuri (cum îl prezintă Mihai
Patic în „Enciclopedia viei şi vinului” din 2005), recomandând vinurile „de la
împărtăşanie până la raţia zilnică a ostaşilor din armată”. În timpul expediţiei lui
Napoleon din 1812 în Rusia, servind vinuri vechi din jumătatea nordică a
Moldovei, le-a preţuit astfel: „Seamănă foarte mult cu vinurile din Franţa, unele
sunt asemănătoare, altele pot rivaliza, concura şi întrece cele mai bune vinuri
franceze cu rang şi renume”. Se referea probabil la Cotnari, dar cum lui
Napoleon îi plăceau mult şi vinurile seci, care „prelungesc trăirea în bună
dispoziţie”, credem că printre acestea intră şi vinurile seci de Huşi-Iaşi. Şi ar fi
încheiat: „Vinurile acestea vechi sunt pline de trăire şi plăcere, dar şi rele la
abuz, ca şi sufletul femeii: cu cât le guşti mai des, descoperi în ambele alte
valori, arome şi culori.” („Telegraful român”, 1852).
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza ştia să preţuiască şi să laude vinurile din
urbea sa natală, Huşi, şi din împrejurimi. La o întrunire a prefecţilor din ambele
provincii româneşti reunite a spus: „Musafirii mei se desfată – la ocazii – cu
minunatul vin de Huşi, trimis de prietenul meu, Mihail Kogălniceanu, prin
administratul său, Ilie Moraru. Vă sfătuiesc, dacă vreţi să aveţi pentru oaspeţi un
vin bun, sădiţi viţă-de-vie de Huşi de la Mihail Kogălniceanu”. (Scrisoarea lui
Cuza către Mihail Jora)
Amintim aici şi de celebrele pivniţe-vinoteci din Republica Moldova, tot de pe
pământ românesc. La Cricova există una din cele mai mari şi impozante pivniţă-
hrubă ce conservă 7.500 vagoane de vin şi 1,5 milioane de sticle şi o vinotecă
celebră ce conservă printre altele şi vinurile din vinoteca internaţională a lui
Goebels, luată captură de război. Altă vinotecă este la Mileştii Mici ce
adăposteşte peste 7-8.000 de vagoane de vin şi 2 milioane de sticle. Această
pivniţă-vinotecă este prima intrată în Cartea Recordurilor Guines Book în 2010.
Ambele au gigantice labirinturi de 120 de km de galerii, adevărate străzi săpate
într-un deal de calcar cu o interesantă geometrie de raze şi cercuri care se
întretaie, grupate pe „străzi” cu nume de soiuri, precum străzile Fetească albă,
Sauvignon, Aligote, Merlot, Cabernet Sauvignon, Champagne etc.
Calitatea vinurilor din Basarabia, de la Cricova, a fost preţuită de mari
personalităţi din străinătate, printre care şi mulţi demnitari şi comercianţi
englezi, printre care şi Margaret Thatcher (prim ministru al Anglie). Mulţi
demnitari şi comercianţi englezi cumpărau de peste 100 de ani vinurile
basarabene de Purcari, considerându-le vitalizatoare şi înviorătoare pentru
oricine, pentru vârsta şi compoziţia lor, numindu-le „vinuri cu «cric» care
întineresc orice voinic şi chiar bunic” (G. Curoşu şi M. Holostenco, 2002).
Printre marile personalităţi care au degustat vinurile de la Cricova se numără şi
Iuri Gagarin (primul cosmonaut al lumii). Despre aceste vinuri a scris în Cartea
de Onoare: „Doamne, mai uşor mi-am luat zborul cu racheta de pe pământ,
decât m-am desprins de plăcerea şi atracţia vinurilor din vinoteca Cricova pe
care le-am gustat. Pentru calitatea şi valoarea acestor vinuri, nu ajunge tot aurul
Terrei ca să fie medaliate, fiind necesar ca acest preţios metal să mai fie adus şi
de pe Lună şi pe alţi aştri.”
La Şcoala Naţională de Viticultură din Chişinău, astăzi Colegiul Naţional de
Viticultură şi Vinificaţie există o pivniţă încă de la înfiinţare (1842). Cu vinurile
vechi de aici s-a participat la marile expoziţii şi concursuri mondiale de vinuri
din Franţa, Austria, San Francisco şi Filadelfia din America, Germania, Rusia
ş.a. şi s-au câştigat 18 însemnate diplome şi medalii. Vinurile produse în
ultimele zeci de ani au cucerit sute de medalii şi diplome prestigioase.
În Europa Centrală şi de Est s-au descoperit vechi pivniţe-vinoteci în hrubele
săpate la Belgorod Dnestroski (în SV Ucrainei), precum şi în Ungaria şi Rusia.
Şi în Europa apuseană există numeroase opere vinicole subpământene foarte
vechi şi renumite.
În Germania, la Speyer, există un adevărat „Muzeu al Vinului” unde se află un
vin de 1.700 de ani, găsit în vechiul Palatinat, într-o sticlă romană. Tot aici se
află cel mai vechi vin german degustat vreodată, cel din pivniţele de la
Heidelberg, din anul 1343 (prof. univ. dr. Fr. Basserman Jordan – „Le Musee
Vinicole du Palatinat” în „Revue viticulture” nr. 983-989, 1912).
La Leipzig există şi acum vestita pivniţă „Auerbach” din veacul al XV-lea care
a fost şi este frecventată de multe celebrităţi ale vremii, printre care Goethe şi
Schiller.
Oenologie
p. 67 Lohanul nr. 21, martie 2012
Meternich, om politic şi cancelar al Austriei, a sporit faima istorică şi
oenologică a vinurilor prin invitarea la degustarea lor a unor mari personalităţi
ale vremii. Printre aceştia s-a numărat Goethe care vizitând celebrul castel-
vinotecă de la Johannisberg pe Rhin (cu pivniţe-hrube de 25 km suprapuse pe
trei niveluri şi construit de împăratul Carol cel Mare) şi degustând vechile licori
a scris la plecare: „Vinul vechi bucură inima omului şi o întinereşte, iar bucuria
ca şi femeia sunt muza tuturor virtuţilor”.
În Germania, pe Valea Rinului, în pivniţele municipale din Bremen unde există
un vin de Rhin din 1624 în cantitate de 2.400 litri care valorează 2.000 milioane
mărci (după ziarul „Kiolnische Zaintung”). Vinul este un Riesling, numit şi
„Vinul Rozelor” de o calitate minunată. Ultima consumaţie din acest vin a avut
loc în 1824, când s-au sărbătorit 75 de ani de la naşterea lui Johann Wolfgang
Goethe, căruia oraşul i-a oferit în semn de omagiu 12 sticle. La plecare, Goethe
a scris: „Am primit 12 sticle din cel mai bătrân vin, care de pe acum simt că mă
întinereşte…” Nici un poet din lume sau vreun laureat al Premiului Nobel nu a
primit vreodată un dar atât de preţios. (Bulletin de l’Office Intern du Vin , nr.
157, mai-iunie 1943).
La Viena, ne spune Aeneas Silvius, există un oraş subpământean al vinurilor cu
o lungime de 1,5 km.
La Paris, în galeriile subterane de sub Turnul Eiffel, care au o lungime de 1,5
km, construite în secolul al XV-lea s-a amenajat un muzeu al vinului..
În Franţa – gloria vinurilor lumii – există mai multe şi mari pivniţe şi vinoteci
vechi şi celebre. Pe Valea Loirei sunt aproape 100 de castele cu vinoteci
renumite în care sunt adăpostite vechi vinuri. S-a afirmat că mari scriitori şi
dregători au aici vinoteci cu vinuri pregătite de ei însuşi, pe care le consideră –
unii din ei – mai reuşite decât operele lor scrise. Toţi Ludovicii, cardinalul
Richelieu (fost ministru al Franţei), Moliere, marele diplomat Taleyrand, marele
scriitor şi parlamentar Montaigne, ca şi Montesqueu, Rabelais, J. J. Rouseau,
Honore du Balzac, P. Ronsard şi Anatole France (laureat al Premiului Nobel) au
rămas în istorie şi literatură prin operele lor inspirate de vinurile „creaţii
personale”. J. J. Rouseau a scris pe frontonul vinotecii sale o maximă celebră:
„În prea puţin vin nu poţi găsi adevărul, în prea mult îl pierzi”.
Napoleon Bonaparte este demnitarul care a cunoscut foarte bine vinurile
franceze. El a clasificat ordinea vinurilor franceze după calitate, care în bună
parte, se respectă şi azi în Legea vinurilor Franţei: vinurile de Clos Vougeot,
Chateau, Lafitte, Sauternes ş.a. Iar despre Champagne spune: „Şampania este,
fără îndoială, vinul preferat la ocazii, vinul aniversărilor. Nici un alt vin nu este
asociat cu fericirea şi festivităţile în aceeaşi măsură ca aceasta… Beau şampanie
când sunt învingător pentru a sărbători, , dar beau şi când pierd, pentru a mă
consola.” Majoritatea tipurilor de şampanie au la bază amestecuri de soiuri şi
ani, ceea cea asigură o consecvenţă în stil şi gust. În general, cu cât o şampanie
este mai scumpă, cu atât au fost necesar mai mult timp şi iscusinţă la producerea
ei.
Raymond Pointcare (fost prim ministru şi preşedinte al Franţei şi membru de
onoare al Academiei Române) a rostit un citat nemuritor: „Vinul este un
monument al geniului uman” şi „Vinurile bune îşi prezintă singure calităţile,
dar, parcă sunt mult mai plăcute când sunt şi cântate sau măcar verbal
romanţate…”
Fosta URSS are de asemenea o multitudine de colecţii şi complexe vinicole
vechi şi de mare valoare care sunt răspândite înspre Marea Neagră şi Marea
Caspică, în special. La Yalta şi Livadia se află o originală vinotecă, un gen de
muzeu al vinurilor vechi care cuprinde o colecţie de 150.000 de sticle. Cele mai
interesante piese sunt o sticlă de Xerex din anul 1775 şi o sticlă de Tokay din
anul 1892. La Complexul de Vinuri din Tbilisi, Georgia, există o veche vinotecă
care posedă 20.000 de sticle cu vin reprezentând 130 de sorturi de vârste
diferite. Printre rarităţile de aici se numără şi un strămoş al lichiorului franţuzesc
în vârstă de 150 de ani şi un rachiu din vin supranumit „Antiholera”, vechi de
peste 300 de ani, despre care se spune că este străbunicul votcii de Moscova.
La marele complex de vinuri de la Massandra se îmbuteliază anual pentru
vinotecă circa 3 milioane de sticle. Tot aici sunt supuse învechirii cele mai
celebre vinuri din fosta URSS, din anul 1975 încoace ce constituie o colecţie
imensă de 400.000 de sticle de vinuri naţionale şi străine.
În vinoteca Institutului Ucrainean de Viticultură şi Vinificaţie „Tairov” din
Odesa sunt adăpostite 1,5 milioane de sticle, reţinându-se în fiecare an o
anumită cotă de vinuri pentru colecţia proprie şi schimburi cu alte vinoteci.
Pivniţele şi vinotecile complexului rusesc de vinuri de la Abrau-Diurso din
regiunea viticolă Crasnodar s-au construit în 1870 şi din 1920 au luat cea mai
mare amploare. Aici se îmbuteliază anual 3 milioane de sticle pentru învechire
şi se şampanizează 1,2 milioane de sticle.
La Institutul de Cercetări Vitivinicole „Magaraci” al Rusiei din oraşul Yalta
(Crimeia) înfiinţat în 1931 există un muzeu şi o vinotecă veche şi una nouă cu
produsele institutului. Aici mai funcţionează două mari complexe de vinuri care
comercializează în toată lumea vinurile vechi tezaurizate.
În vinotecile ţarilor din Livadia, Yalta, Maxim Gorki a scris o celebră cugetare:
„Trăiască cei ce ştiu să cultive bine viţa şi să prepare bine vinul bun, căci ei ştiu
să introducă în sufletele oamenilor lumina şi energia Soarelui binefăcătoare,
precum şi puterea de muncă, voioşia şi virtutea creatoare”. E. Evtuşenco l-a
completat: „Cine iubeşte vinurile seci şi femeile mai aspre, trăieşte în numele
viitorului pentru că ambele nu te satură şi nu te îmbată” (Grigore Vieru, Huşi,
1989).
Vinuri celebre din vinoteci celebre – la preţuri pe măsură
Vinurile din vinoteci fiind rarităţi de mare valoare şi ca vârstă sunt un gen de
valori – ca la burse unde se negociază preţurile, de la cele mai obişnuite până la
cele colosale, dar cele mai preţuite sunt aşa-zisele vinuri vechi istorice datorită
nobleţei vârstei lor.
La o licitaţie organizată la Los Angeles, de Casa Christi’s, mai multe sticle de
Mouton Rothschild 1945, au fost vândute pentru suma de 22.650 de euro
bucata, devenind astfel cel mai scump vin din lume. Totodată, un anonim a
cumpărat două lotori de vin Mouton Rothschild 1945, unul constituit din 12
sticle pentru 290.000 de dolari, iar altul, din 6 sticle de 2 litri pentru 345.000 de
dolari în cadrul unei licitaţii organizate de Beverly Hils. Mouton Rothschild
1945 a ajuns astfel cel mai scump vin din lume detronând vinul de Bourgogne.
„Este vorba de un produs în cantităţi foarte mic, care s-a păstrat excepţional de
bine de-a lungul anilor”, au explicat experţii. Mai mult, pentru a sărbători
înfrângerea nazismului, pe eticheta comandată de baronul Philippe de
Rothschild, un tânăr desenator, Philippe Joulien, se poate citi; „1945, Anul
Victoriei”.
Audiovizualul din România a anunţat pe 5 iunie 1977 că o sticlă de vin Chateau
Mouton Rotschild (Franţa, Bordeaux) din 1945 s-a vândut la o licitaţie în
Franţa, la Paris, la fabulosul preţ de 520.000 franci francezi. Tot Radio
Bucureşti anunţa pe 28 noiembrie 1996 că în Franţa s-a vândut la o licitaţie o
sticlă cu vin vechi de 100 de ani din celebrul Chateau Lafitte dintr-o vinotecă
particulară la uriaşa sumă de 1 miliard franci francezi, fiind trecută în Cartea
Recordurilor Guines Book pentru acest fabulos preţ. Tot în Franţa, la 1 mai
1980 s-a vândut o sticlă de Chateau Lafitte Rotschsild din anul 1820 cu 31.000
de dolari şi o sticlă de Tokay din 1682 cu 14.000 de dolari. O sticlă de
Rudesheimer Apostolwein din anul 1727, considerat cel mai vechi vin care mai
poate fi băut, a fost vândută pentru suma de 15.520 euro la Amsterdam. Potrivit
expertului Michael Broadbend care a gustat acest vin german în anii ‘80 băutura
are o aromă de măr şi aduce la gust cu un Scherry învechit
Potrivit Asociaţiei Internaţionale a proprietarilor de restaurante şi baruri, Jose
Chicota din Madrid este deţinătorul celei mai variate şi bogate colecţii de vinuri
din lume. În vinoteca sa se păstrează peste 20.000 de sticle conţinând vinuri din
162 de ţări de pe cele cinci continente. Comisia pentru organizarea Expoziţiei
Universale de la New York s-a înţeles cu proprietarul Chicota ca acesta să pună
la dispoziţie colecţia sa pe care o numeşte „Muzeul mondial de băuturi
alcoolice” . Printre vinurile sale se găseşte o sticlă înfundată cu vin de Xerex
datând din 1494, care a aparţinut lui Cristofor Columb la întoarcerea sa din
prima călătorie în America. Colecţia barmanului din Madrid este evaluată la
Oenologie
p. 68 Lohanul nr. 21, martie 2012
peste 200.000 de dolari. Exemplarul cel mai preţios este o sticlă de coniac din
vin în vârstă de peste 200 de ani. La agenţia Christie’s din Londra a fost vândută
o sticlă cu vin Chateax Lafitte Clairete din 1787, îmbuteliată pentru Thomas
Jefferson, al treilea preşedinte al SUA. Sticla a fost cumpărată la o sumă
colosală de revista „Forbes” din New York la un preţ încă nedivulgat.
Cea mai veche şi scumpă şampanie din lume este o sticlă de 170 de ani
descoperită de o echipă de scafandri la bordul unei epave în 2010, care s-a
vândut cu 30.000 de euro la o licitaţie organizată de Casa Christie’s (conf.
ziarului „Click” din 25 septembrie 2011).
Dintre vinurile româneşti cele mai scumpe cunoscute şi vândute până acum,
merită preţuit celebrul vin de Tămâioasă roză, de 80 de ani, care a aparţinut
reginei Maria (şi a fost produs şi păstrat la Domeniile Coroanei Regale de la
Segarcea, înfiinţate de Carol I în 1884). Această sticlă s-a vândut la preţul de
15.000 de euro în anul 2011 la o licitaţie organizată în România la Casa
„România Regală” şi provenea din recolta anului 1930 (conf. ziarului „Click”,
2011).
Printre colecţionarii celebri de vinuri de vinotecă se numără şi Henry Ford
(1863-1947), „regele automobilului”, care deşi era un adversar înfocat al
alcoolismului, era un mare pasionat şi colecţionar de sticle de vin şi alte băuturi.
New York-ezul Charles Mara, negustor de vinuri, a invitat 22 dintre prietenii
vinului vechi să bea cea mai veche sticlă cu vin din lume, un Lafitte-Rotschild
din 1806, pe care a pus mâna cu greu la o licitaţie din 1978 pentru imensa sumă
de 28.000 de dolari. Prietenii – la degustare – s-au înscris tot prin licitaţie
întrucât cererile erau tot mai mari iar oferta foarte mică. Atât Charles Mara cât
şi cei 22 de invitaţi, după cea au degustat vinul s-au exprimat: „Indiferent cât a
costat picătura de vin – susţine un bătrânel – dar a nu gusta din această licoare
unică, datorită preţului, dar şi vârstei, ar fi ca şi cum ai ţine un tablou de
Rembrandt cu faţa la perete, ca să nu-l vezi nici tu şi nici alţii…”. În privinţa
calităţii, o degustătoare mai vârstnică a declarat că „ar dori să fie la fel de
gustată şi ea, măcar ca acest vin, când va avea vârsta lui de 175 de ani…”.
Din această sticlă istorică a gustat G. Graig Goldwin, degustător de vinuri
expert de la Chicago Tribune care a publicat acest act istoric şi vinicol în
numărul 10 din 1980 al „Revue Internationale de Vin”.
Artiştii consacraţi ai lumii rurale
Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi
De-a lungul vieţii întâlnim, atât în jurul nostru cât şi
în alte părţi, o diversitate de oameni cu care interacţionăm,
colaborăm, empatizăm etc., împărţind habitatul în care
trăim în mod echitabil sau nu.
e fiecare dată, indiferent de caracter sau nivel de
cultură, aceştia ne influenţiază activ conştiinţa, trăirile,
scopul, speranţele şi credinţa. Ei pot fi formatori de
conştiinţe (părinţi, învăţători, profesori) dar şi modele vii de
imitare comportamentală, în funcţie de efortul pe care-l face
fiecare şi de puterea de a crede în resursele sale.
În peregrinările prin lumea satului moldav şi nu numai, am
întâlnit artişti, poeţi, colecţionari, care-şi aveau lumea lor, o
lumea pe care o modelau zi de zi, prin efortul perseverant de a
fi, în slujba semenilor săi, prin nativităţile cu care erau înzestraţi
sau şi le cultivaseră pe parcursul mai multor zeci de ani.
Aceşti artişti consacraţi, se simt în largul lor în lumea satului,
alături de diversitatea biotică a naturii ce sunt resurse
inepuizabile de inspiraţie şi material creativ.
Prin ei se perpetuează naraţiunea artistică, fiind continuatorii
artiştilor înaintaşi ce s-au străduit să realizeze un câmp
morfogenetic, la care artiştii de astăzi să se branşeze permanent,
ori de câte ori creează sau modelează lutul, lemnul...sau
cuvintele.
Aşa am cunoscut artişti şi intelectuali, creatori de frumos,
modelatori de …conştiinţe.
Pe învăţătorul Marin Rotaru din satul Giurcani, jud. Vaslui, l-
am întâlnit pentru prima dată în 1995 la Huşi, la Biblioteca
municipală, atunci când se lansa cartea „Istoria Huşilor”. Din
discuţiile avute cu domnia sa, am constatat că avem o pasiune
comună care ne va lega pentru mult timp încolo, fiind vorba de
arheologie. Tot cu acea ocazie, parcă pentru a întări prietenia
noastră, am primit în dar o lucrare cu specific arheologic scrisă
în colaborare cu C. Buzdugan, privind artefactele descoperite
pe Valea pârâului Elan, vale paralelelă cu Prutul în sectorul
mijlociu al acestuia, fiind denumită generic „Antichităţile
Elanului”. Lucrarea mi-a fost de un real folos, valorificând
datele din cercetările efectuate de domnia sa de pe valea
pârâului Elan, în teza de doctorat despre arme şi unelte din
Moldova din eneoliticul de la est de Carpaţi.
Au urmat alte întâlniri, mai ales cu ocazia întrunirilor ştiinţifice
naţionale, ce se desfăşoară periodic la Vaslui, în cadrul
sesiunilor de comunicări pe tematici arheologice.
La un moment dat, văzându-mi ocupaţiile practice de pe unele
şantiere arheologice, mi-a propus să colaborez la publicaţia sa
de suflet „Elanul”. După ce am răsfoit câteva numere existente
în colecţia Bibliotecii municipale din Huşi, am răspuns
afirmativ la invitaţia de a colabora, periodic trimiţând articole
de specialitate, despre noile descoperiri din zona Huişilor şi nu
numai. Astăzi revista a depăşi de mult numărul 100, fiind una
dintre cele mai longevive şi mai pline de substanţă dintre Prut şi
Bârlad. Succesul acesteia fiindu-i asigurat în special de
fondatorul Marin Rotaru, care depune eforturi considerabile să
menţină un colectiv redacţional unit, o colaboare strânsă cu
oameni de ştiinţă, profesori, învăţători s.a., fiind conştient că
supraveţuirea unei reviste depinde în ceea mai mare parte de
colaboratori şi finanţatori. Carisma sa intelectuală, efortul
cercetărilor de teren, a atras numeroşi colaboratori dintr-un
spectru larg al ştiinţelor, înfiinţând chiar o academie rurală, în
adevăratul sens al cuvântului, purtând numele pârâului Elan.
La invitaţia mea pe şantierele arheologice pe care le coordonez,
Marin Rotaru m-a vizitat în plină campanie la Armăşeni
„Muncel”, comuna Buneşti-Avereşti şi Creţeşti „La Intersecţie”,
alături de Cristi Onel, Laurenţiu Ursachi şi câţiva colegi de la
Muzeul din Vaslui. Tot cu aceste ocazii ne-am deplasat
D
Artă
p. 69 Lohanul nr. 21, martie 2012
întotdeauna pe teren, efectuând periegheze, pentru a descoperi
material inedit care l-am valorificat ulterior în noile studii
despre aceste zone.
Efectuând cercetări în teren pentru identificarea vulcanilor
noroioşi din cadrul Depresiunii Elan-Horincea şi descrierea
ştiinţifică a acestora, Marin Rotaru mi-a pus la dispoziţie un
articol interesant despre vegetaţia halofilă din preajma acestor
fenomene naturale, publicat în revista „Elanul” a cercetătorului
I. Papp. De asemenea, citind descrierile vulcanilor noroioşi de
pe Valea Săratei, publicaţi în revista pe care o coordonează, mi-
a sugerat să vin şi la sud de satul Giurcani, sat în care locuieşte,
să efectuez câteva studii în teren deoarece multe din fenomenele
descrise anterior sunt vizibile şi pe Valea Elanului din acest
sector.
Cele descrise de Marin Rotaru s-au adeverit întocmai, ba chiar
mai mult m-a îndrumat să merg şi pe cursul mijlociu şi superior
al pârâului, deoarece mai văzuse astfel de „ochiuri”şi prin acele
locuri. Despre informaţiile oferite i-am mulţumit călduros în
lucrarea „Vulcanii noroioşi din România”, unde l-am menţionat
ca informator local al acestor fenomene inedite moldave.
Ajuns în zona satului m-a invitat acasă, unde spre surprinderea
mea am constatat că am de-a face cu un adevărat muzeu. Prin
curte erau expuse piese etnografice, unelte agricole tradiţionale,
sculpturi în piatră, lemn sau alte materiale, iar în interior una
din cele mai diverse colecţii de artefacte arheologice, multe
dintre ele unicat pentru acest areal moldav.
Este o încântare să păşeşti pragul acestei case, deoarece pătrunzi
în inima tradiţionalismului românesc, în bogăţia spirituală
novatoare a tezaurului rural autohton. Mi-ar fi trebuit cel puţin
câteva ore să-i privesc întreaga colecţie, însă timpul limitat, m-a
constrâns la o trecere în revistă a acelor piese adunate de-a
lungul anilor cu multă trudă şi pricepere.
Văzându-i râvna cu care adună şi colecţionează piesele, care
altfel s-au fi distrus sau degradat, mi-a venit în gând vorba unui
bătrân înţelept de prin zona Iaşilor:”Aceşti oameni care îşi
consacră întreaga viaţă artei şi culturii locale sunt adevărate
felinare ce au luminat şi luminează spaţiul mioritic naţional”.
În căutările mele de teren am mai întâlnit astfel de persoane,
care pe lângă dorinţa lor de a cunoaşte, Dumnezeu i-a înzestrat
şi cu talentul nativ al creaţiei în artă, fiind pictori, sculptori,
modelatori desăvârşiţi în lut sau lemn. Se pare că aceste
deprinderi native le-au amplificat simţul spre frumos, elevat,
original şi spiritual. Nu întâmplător aceste persoane, pe lângă
faptul că pictează, scriu literatură, sculptează, în acelaşi timp se
consacră şi colecţionării de artefacte ce însuşesc veleităţile
artistice ale înaintaşilor lor din preistorie sau din timpurile mai
aproape de noi.
Astfel, în satul Gura Bohotin, din jud. Iaşi, l-am întâlnit pe
învăţătorul Corneliu Lazăr. Păşind în casa domniei sale am
rămas mut în faţă obiectelor sculptate din lemn de viţă-de-vie, a
tablourilor expresive, nuanţate cu tematici istorice, religioase şi
naturale. În sat are o troiţă pictată şi un complex religios în faţa
şcolii numit „Cei doisprezece apostoli”. Pe lângă acestea scrie
poezii satirice, proză, fiind pentru mai bine de 10 ani şi
coordonatorul revistei „Nod în Papură”, la care chiar
subsemnatul a contribuit cu câteva articole cu tematici istorice,
fiind de asemenea şi colecţionar de piese arheologice şi
geologice. Colaborează cu numeroase reviste, care-i publică
poeziile, printre care şi „Lohanul” de la Huşi.
În satul Rotăria, jud. Iaşi, efectuând săpături arheologice într-un
sit eneolitic, l-am întâlnit pe artistul Ioan Balan. Sculptor cu
mare vocaţie, premiat la toate concursurile naţionale cu tematici
tradiţional-artistice, modest şi cu posibilităţii medii, a reuşit să
termine studiile universitare de profil în 2011. Nu scrie poezii,
însă este un iubitor al naturii, al trecutului îndepărtat românesc.
Aşa am reuşit să aflu că înainte de a descoperi situl eneolitic de
pe dealul Runcului din nordul satului natal, Ioan Balan,
efectuase, împreună cu soţia sa Stela (din Basarabia) numeroase
cercetări de teren în acel loc, descoperind piese inedite (râşniţe
din piatră, unelte şi arme din silex, statuete din lut ars etc). Într-
un alt loc au găsit un topor din fier medieval din vremea lui
Ştefan cel Mare. În cadrul celor două campanii arheologice, au
participat alături de arheologi întreaga familie a artistului. Toate
piesele au fost fotografiate şi publicate în monografia comunei
Ciorteşti, scoasă în august 2011 de Vicu Merlan şi Marcela
Grigoriu.
Colecţionari de artefacte, monede, timbre etc. am întâlnit
aproape în fiecare sat, însă de la simpla dorinţă de a poseda
obiecte până la însufleţirea şi punerea acestora în slujba
semenilor lor, e o mare diferenţă. Exemplul celor trei artişti,
creatori de frumos, însufleţitori ai culturii rurale româneşti, este
edificatoare. Roadele lor fiind grăitoare.
Atât timp cât există astfel de exemple vii în satul românesc
contemporan, putem fi siguri că tradiţia, cultura şi spiritualitatea
autentică nu vor dispărea. Ei sunt păstrători ai fondului
etnogenetic românesc, făcând parte din patrimoniul cultural viu
al neamului, făclii ce erodează activ fenomenul globalizării ce
are ca scop distrugerea tradiţiilor şi a naţiunilor.
Artă
p. 70 Lohanul nr. 21, martie 2012
Trei inedite legende geografice publicate
de Mihai Eminescu ĩn calendarul ,,Erdélyi
Magyar Nemzeti Székely Naptár’’
Prof. Matei V. Dragoş - Roman
Cunoscut ca poet, prozator, traducator, istoric şi
povestitor, Mihai Eminescu a fost ĩn tinerețe un pasionat de
geografie, culegând numeroase legende despre vârfuri şi
peşteri din Carpați, dar care nu au fost cunoscute
publicului.
n vara anului 1987, fiind elev ĩn cadrul Liceului Pedagogic
Deva, județul Hunedoara, am avut posibilitatea să cercetez
numeroase documente din Arhivele Statului din Deva,
reuşind să găsesc ĩntr-un calendar maghiar trei legende legende
geografice semnate de Eminovici Mihály, nimeni altul decat
Mihai Eminescu. Impresionat de această inedită descoperire, am
tradus din limba maghiară, ĩn limba romană, aceste trei legende
româneşti şi le-am scris ĩntru-un manuscris personal, alături de
mari personalități ai neamului românesc. ,,La data de 12 iunie
1866 - scria Mihai Eminescu - plecând din Bucovina spre Blaj,
am trecut munții Ceahlău, reuşind să culeg o legendă
geografică despre Piatra cu bani. Fiind la o masa de seara, un
cioban, pe nume Aanei Vasile1, a povestestit la un vin fiert, că
pe vremea lui Ştefan cel Mare ĩn vara anului 1503, Moldova a
fost atacată de turci şi tătari; pentru protejarea tezaurului
domnesc a fost trimis tânărul Petru Rareş să ĩl ascundă, aici,
ĩn munți. Drept ajutoare au fost Luca Arbore şi 20 de vânători
de prin zona Hangului, care se ocupau cu vânatul pentru curtea
domnească de la Piatra. Cele trei care pline cu galbeni au fost
aduse până la Bicaz iar apoi au fost puşi ĩn saci urcați pe catâri
şi au fost ascunşi ĩn zona Ceahalăului şi nimenea nu a reuşit să
ĩi găsească, iar banii s-au pietrificat rămânănd ĩn istorie cu
numele de Piatra cu bani.
Apoi Mihai Eminescu scrie ĩn calendarul respectiv că din
Hangu a plecat spre Borsec, unde a facut un singur popas, apoi
a mai stat câteva săptămâni la Blaj, Oradea, Alba Iulia, Sibiu,
trecând ĩn toamna aceluiaşi an ĩn România. Ĩn toamna aceea, a
reuşit să vorbească cu mulți baci din zona munților Carpați,
unde a scris 22 de legende despre haiduci şi domnitori, care şi-
au salvat viața ĩn peşteri şi văi lăuntrice. Din păcate doar două
au fost descoperite până acum: Grota lui Mihnea şi Peştera lui
Stanciu. Despre restul legendelor geografice nu se mai ştie
nimic!
Fig. 1 Muntele cu Bani
Despre Grota lui Mihnea tânărul Mihai Eminescu scria că
acolo ĩn străfunduri, în fața peşterii, apele clipocesc tainic şi
rămân ĩncremenite. Draperiile de calcar te ĩntâmpină la tot
pasul. Apele de infiltrație şi pârăul subteran au modelat
calcarul, prin dizolvare şi eroziune pe multe porțiuni, unele de
20-30 de metri. La intrarea ĩn peştera Ialomiței este grota lui
Mihnea cel Rău, unde a facut un popas.
Fig. 2 Grota lui Mihnea
Potrivit unei legende, povestită de un baci, Mihnea cel
Rău s-a retras ĩn zona munților Carpați, pentru a nu fi prins de
turci şi oştenii lui Neagoe Basarab. Ĩn fața peşterii Ialomiței a
făcut un popas de 3 zile; această peşteră lungă de zeci de metri,
a fost un refugiu sigur pentru domnitor. Rugându-se la apus de
soare către Sfinţii Pavel şi Petru, că dacă va scăpa cu viața, va
construi, în fața pesterii, un mic schit, în cinstea lor. După trei
zile, Mihnea s-a retras la Sibiu şi pentru că a scăpat cu viață, a
lăsat străbunicului baciului povestitor 200 de galbeni, să
construiasca un schit, reparat şi extins ĩn 1579 de Mihnea II
Turcitul.
Ĩn legatură cu peştera lui Stanciu, tânărul Eminescu scrie ĩn
calendar că ĩntâlnindu-se cu un Ilias Bratul, acesta a povestit
legenda haiducului Stanciu Bratu. Intrarea ĩn peştera unde este
departe ĩn zona Piatra Craiului şi nu cred că Mihai Eminescu
putea ajunge la ea, fiind la o altitudine de 1159 de metri!
Ĩ
Geografie
p. 71 Lohanul nr. 21, martie 2012
Fig.3 Peştera lui Stanciu Bratul
De fapt peştera este o grotă de dimensiuni modeste de 25 m,
greu de ajuns de Eminescu, deoarece trebuia să ai un
antrenament de adevărat alpinist.Tânărul Eminescu a scris că a
văzut peştera din departare şi a cerut acelui cioban să ĩi
povestească despre haiducul Stanciu. Potrivit legendei acest
haiduc - scria tânărul căutator de legende - a trăit ĩn timpul
domnitorilor fanarioți Alexandru Ipsilant, Nicolae Caragea şi
Mihai I Suţu. Se spune despre acesta că era un simplu
posluşnic ĩn timpul lui Alexandru Ipsilanti iar odată cu plecarea
acestuia, a refuzat să colecteze dările către domnie, fugind ĩn
zona munților Poiana Craiului, devenind haiduc. Ziua ataca
convoaiele boierilor şi le aducea la grota construită de acesta şi
ortacii săi iar noaptea bunurile erau ĩmpărțite familiilor sărace,
ĩn special feciorilor săraci; aceştea când se căsătoreau, primeau
daruri de nuntă, el devenind spiritual, naşul lor; fie din invidie,
fie din cauza recompensei de 100 de galbeni, oferite de domnie,
haiducul Stanciu Bratul a fost prins la o nuntă şi decapitat, iar
trupul a fost luat noapte de ortacii săi şi depus ĩn grota unde îşi
ascundea comorile iar haiducul vestit a intrat definitiv în
legendã.
Bibiliografie selectivă
:
Dragos Matei, Eroi ai neamului romanesc,, Hateg, 1988,Manuscris, p. 123-125;
Erdélyi Magyar Nemzeti Székely Naptár, Targu- Mures, 1868, p. 34.
ARBORI RARI DE PE TERITORIUL MOLDOVEI
Monumente ale naturii
Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma
Prof. univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu
Univ. „ Al. I. Cuza”, Iaşi, Fac. de Biologie
În prezentarea ce urmează ne vom referi la cei mai
impunători arbori de pe cuprinsul Moldovei, mulţi dintre ei
multiseculari, care prin dimensiunile şi longevitatea
impresionante, prin raritatea şi frumuseţea lor au atras
atenţia mai întâi locuitorilor, apoi silvicultorilor şi
botaniştilor.
e multe ori, aceşti arbori reprezintă mărturii deosebit
de instructive ale unor masive păduroase ce
acopereau odinioară întinse suprafeţe de pe plaiurile
româneşti. Asemenea arbori falnici, de o frumuseţe neasemuită,
au fost declaraţi de multă vreme monumente ale naturii, pe care
trebuie să le protejăm pentru ale putea admira şi generaţiile
viitoare.
Iată principalii arbori ocrotiţi de lege, ce cresc pe
cuprinsul judeţelor din Moldova.
Plopul de la Rafaila. Unic în ţara noastră prin
proporţiile sale excepţionale, el străjuieşte Valea Stemnicului, la
marginea pădurii, în locul numit „La plop”, la aproximativ 2 km
de satul Rafaila din judeţul Vaslui. Acest arbore se impune
atenţiei în primul rând prin grosimea sa neobişnuită: un
diametru de 4 m şi o circumferinţă a trunchiului de aproape 14
m la 1,3 m de la bază; această mărime trădează şi o vârstă
respectabilă, de peste 570 de ani. În urmă cu peste 45 de ani
avea înălţimea de 32 m, dar într-o zi a anului 1966 un trăznet i-a
retezat vărful. Plopul a rămas, totuşi, mai departe un monument
al naturii, demn de admiraţia trecătorilor şi a iubitorilor de
frumos. L-am văzut în urmă cu două decenii şi ne-a impresionat
mai mult decât alţi fraţi de-ai lui din Europa. Ca orice
monument, şi „Plopul de la Rafaila” a devenit subiect de
legendă, aducând cu el de-a lungul secolelor mărturii dintre cele
mai semnificative, transmise din generaţie în generaţie. Potrivit
unei asemenea legende - ce nu pare cu totul fictivă şi
întâmplătoare – miraculosul arbore ar fi fost în tinereţe martor
la trecerea oştirilor marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt
D
Botanică
p. 72 Lohanul nr. 21, martie 2012
prin aceste locuri; şanţurile strategice şi armele descoperite aici
par să ateste izvorul realist al acestei legende. Impunătorul plop
a rezistat de-a lungul veacurilor alături de amintirea aceluia care
l-a admirat în tinereţe. Înfăţişarea şi semnificaţia plopului de la
Rafaila au rămas mereu vii pentru localnici şi trecători, iar în
zilele de sărbătoare, tinerii şi vârstnicii îşi găsesc aici prilejuri
de admiraţie, odihnă şi agrement. În urmă cu 29 de ani,
Subcomisia Monumentelor Naturii din Moldova şi Agenţia
judeţeană de protecţia mediului Vaslui, împreună cu
municipalitatea, au hotărât şi au găsit soluţii pentru a vindeca
rănile acestui arbore, prelungindu-i astfel viaţa şi pentru
generaţiile ce vor veni.
Plopul de Viişoara. La aproximativ 5 km de arborele
la care ne-am referit mai sus se află un alt gigant al naturii
noastre dragi, „Plopul de la Viişoara”. Deşi mai subţire (doar
2,35 m) şi mai tânăr (doar vreo 370 de ani), acest arbore atrage
atenţia prin înălţimea sa impunătoare: peste 40 de m, ceea ce se
întâlneşte foarte rar în familia plopilor. Se crede, iar
documentele atestă existenţa unui adevărat codru de plopi şi de
alţi arbori masivi în urmă cu un secol în teritoriul pe care astăzi
admirăm cele două monumente ale naturii din judeţul Vaslui;
dar au supravieţuit vremurilor şi intemperiilor doar doi şi avem
datoria să-i ocrotim de mâna unor localnici răuvoitori, care-şi
încearcă tăiuşul toporului pe scoarţa bătrânilor plopi, la umbra
cărora s-a odihnit legendarul voievod al Moldovei.
Stejarul de la Cajvana. Este un exemplar măreţ,
multisecular, de aproximativ 520 de ani, ce se află pe teritoriul
comunei Cajvana din judeţul Suceava şi impresionează prin
frumuseţea şi mărimea lui deosebite: circumferinţa trunchiului,
la 1,30 m de la bază, atinge 10 m, iar diametrul său depăşeşte 3
m. După o legendă locală, acelaşi mare domnitor Ştefan cel
Mare şi Sfânt ar fi făcut un popas sub acest stejar.
Stejarul de la Tupilaţi. Situat în apropiere de
renumitul Han al Ancuţei, din judeţul Neamţ, arborele are
vârsta de peste 600 de ani, înălţimea de 30 m şi o coroană cu
diametrul de 20 m.
Fagii îngemănaţi de la Runc. Aflaţi pe teritoriul
comunei Racova, din judeţul Bacău, trunchiurile acestor arbori
sunt concrescute până la înălţimea de 1 m. Vârsta arborilor este
de peste 170 de ani, înălţimea de peste 25 m, iar circumferinţa
atinge 3,5 m.
Molidul de la Tarcău – judeţul Neamţ. Este un
exemplar falnic, cu o coroană cilindrică şi cu ramuri foarte
lungi, şerpuitoare.
Nucul uriaş de la Costeşti – judeţul Suceava. Are
înălţimea de 30 m, vârsta de peste 420 de ani, iar diametrul
coroanei trece de 25 m.
Cei opt fraţi din oraşul Botoşani. Un exemplar de
plop multisecular, cu 8 tulpini (trunchiuri) ce pornesc din
acelaşi loc.
Plopii fără soţ. Este vorba despre un grup de peste 20
de exemplare în vârstă de 200-320 de ani; sunt asociaţi cu
numele marelui nostru poet Mihai Eminescu. În acest loc se află
bustul luceafărului poeziei româneşti, cu o placă pe care sunt
înscrise neuitatele versuri:
„Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut Mă cunoşteau vecinii toţi
Tu nu m-ai cunoscut”.
Stejarul Unirii din oraşul Roman – judeţul Neamţ.
Arbore în vârstă de peste 600 de ani, cu înălţimea de 30 m şi o
coroană în diametru de 20 m. La umbra acestui falnic stejar
aveau loc întrunirile unioniştilor din bătrânul oraş moldav, la
care participa şi bardul de la Mirceşti – Vasile Alecsandri.
Stejarul din Bogheştii de Sus – judeţul Vrancea. Un
exemplar cu diametrul de peste 2 m şi în vârstă de peste 450 de
ani.
Stejarul din satul Bijghir – judeţul Bacău. Aflat pe
teritoriul comunei Buhoci, stejarul are aproximativ 520 de ani, o
înălţime de 25 m şi o circumferinţă a trunchiului de peste 7 m.
Localnicii îl ocrotesc în mod deosebit, legând istoria lui de
personalitatea legendară a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Teiul lui Eminescu – din parcul Copou din Iaşi. Deşi
întrecut ca înălţime de mulţi confraţi, arborele impresionează
prin vârsta venerabilă, prin grosimea trunchiului, dar mai ales
ne aminteşte mereu şi pentru vecie de cel ce a stat la umbra lui,
citind, cântând, recitând şi scriind unele din frumoasele şi
Botanică
p. 73 Lohanul nr. 21, martie 2012
nemuritoarele lui poezii. Câtă istorie adună în el acest frumos
copac, ca de altfel parcul Copou în întregimea sa, cu muzeul
Mihai Eminescu şi renumita galerie a scriitorilor, pictorilor şi
sculptorilor de odinioară.
La tot ce-am scris mai sus, adaugăm încă o serie de
arbori venerabili prin vârsta pe care o au, semeţi prin înălţimea
lor şi încărcaţi de evenimentele la care au fost martori:
- STEJARUL lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din
parcul comunei Baia – judeţul Suceava
- STEJARUL din oraţul Focşani, în vârstă de peste
420 de ani, cu circumferinţa trunchiului de 5 m şi
diametrul de 1,5 m
- STEJARUL de la Schitul de sub dealul Repedea
– Iaşi, în vârstă de peste 350 de ani
- STEJARII de pe dealul Şorogari – Iaşi, 2
exemplare de peste 320 de ani vechime
- STEJARII de la „Trei Iazuri” – Miclăuşeni,
judeţul Iaşi: peste 30 de exemplare, pe şoseaua
Iaşi – Roman, în vârstă de aproape 350 de ani
- FAGUL ROŞU din parcurile oraşelor Suceava şi
Rădăuţi
- TISA de la Capu Câmpului, judeţul Suceava, în
vârstă d peste 200 de ani şi cu circumferinţa
trunchiului de 1,5 m
- TISA de la Pângăraţi, judeţul Neamţ, în vârstă de
peste 520 ani
- ULMUL din satul Tescani, judeţul Bacău, situat
la intrarea în parcul aşezământului de cultură
„George Enescu”: are 26 m înălţime,
circumferinţa trunchiului de 6 m şi o vârstă de 250
ani
- ULMII din oraşul Câmpulung-Moldovenesc,
judeţul Suceava, care se numără printre cele mai
în vârstă exemplare din ţară
- ULMUL multisecular din oraşul Focşani, în
vârstă de 400 de ani
- MAGNOLIILE ocrotite în oraşele Botoşani şi
Fălticeni
- CASTANUL COMESTIBIL din Suceava,
Ilişeşti şi Fălticeni
Monumente ale Naturii din România
Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma
Prof. univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu
Univ. „ Al. I. Cuza”, Iaşi, Fac. de Biologie
Poate că nicăieri în lume, pe o suprafaţă relativ
restrânsă, nu vom găsi atâtea avuţii naturale, atât belşug şi
varietate în alcătuirea naturii ca la noi în ţară.
ăşind pe covorul ierburilor din câmpii, din pajişti şi din
poieni, ochiul se desfată la vederea florilor în care şi-au
găsit izvor de o inedită inspiraţie artistică atâtea
ţesături şi scoarţe româneşti.
Verdele-alburiu al luncilor, contrastând cu stufăriile de
un verde crud la început, iar spre toamnă tot mai pline de
gălbeneala şofranului, împreună cu tremurul arinilor zbârciţi şi
cu întrebarea mută a sălciilor plângătoare, străjuiesc apele pe
care plutesc lintiţe şi nuferi.
Mai timid în stepa propriu-zisă, apoi tot mai curajos,
sclipeşte verdele gălbui al pădurilor de stejari şi, pe măsură ce
urcăm, din cunună în cunună, el se întunecă închegând brâul
făgetelor. Şi tot mai mohorât se preschimbă în cetină foşnitoare,
grea. De-aici în sus, păşunile muntelui refac simetria culorilor,
reînchegând covorul verdeţii din ierburi şi flori, din care
stâncile sure şi bolovănişurile albicioase muşcă prelung şi peste
care se azvârl duşmănos jnepenii şi grohotişul.
Mai sus încă, străjuiesc relictele arctice sau acelea
nord-alpine, cum este floarea de colţ, cum sunt poliţele cu
„crini” (zadă) din Ceahlău, tufele sângerii de smirdar sau
masiva nemişcare a arborilor de zâmbru.
De această minunată lume a plantelor vrem să vorbim,
aşa cum am făcut-o şi altă dată. După ce ne-am ocupat de
arborii declaraţi monumente ale naturii, să ne oprim acum
asupra altor comori vegetale, care înfrumuseţează piscurile
munţilor din ţara noastră.
În cele ce urmează vom prezenta floarea de colţi,
plantă devenită simbol al ocrotirii naturii la noi. Denumirea
ştiinţifică (botanică) este Leontopodium alpinum şi a fost dată
P
Botanică
p. 74 Lohanul nr. 21, martie 2012
de neîntrecutul naturalist LINNÉ; numele ştiinţific îi vine de la
cuvintele greceşti leon – care înseamnă leu şi podion – care
înseamnă picioruş, deoarece forma inflorescenţei acestei plante
se aseamănă întrucâtva cu piciorul leului.
Poporul a denumit-o în fel şi chip: albumeneală,
albumiţă, prescurele, floare domnească, floare de stânci, floarea
domniţei, steluţă, floarea reginei. Cea mai folosită denumire
populară este însă floare de colţi, sugerând cele mai înalte
vârfuri de munte pe care creşte.
Din punct de vedere botanic aparţine familiei
Compozee sau Asteracee, alături de crizanteme, gherghine,
margarete, floarea soarelui, păpădie, coada şoricelului, pelin şi
multe altele.
Floarea de colţi este o plantă perenă, adică trăieşte mai
mulţi ani, având în sol un rizom cilindric, de pe care în jos
pornesc mai multe rădăcini subţiri, iar deasupra solului se ridică
o tulpină aeriană înaltă de 5-20, uneori chiar 30 centimetri,
neramificată şi acoperită de peri strălucitori. Frunzele, de
asemenea albicioase datorită perilor protectori, morţi, plini cu
aer, sunt uşor alungite; unele grupate într-o rozetă bazală, altele
alternând în lungul tulpinii.
În vârful tulpinii se formează o steluţă albă, îmblănită,
de o aleasă gingăşie şi frumuseţe, pe acre amatorii o numesc
„floare”. În realitate această aşa-zisă floare poartă mai multe
inflorescenţe în formă de paneraşe, fiecare din ele numindu-se
calatidiu sau antodiu şi purtând, la rândul lor, florile propriu-
zise, de regulă hermafrodite, rareori numai mascule ori numai
femele. Cele 5 până la 15 raze ale steluţei nu sunt petale, cum s-
ar crede, ci nişte frunze speciale numite bractei, îngrămădite sub
fiecare din cele 5-6 paneraşe.
Înflorirea are loc în iulie-august şi atunci floarea
colţilor de stâncă devine simbol al turiştilor îndrăzneţi, al
iubirilor de natură, aceştia din urmă admirând-o şi iubind-o
acolo, în lăcaşurile ei de poliţă de stâncă albă, unde îi este locul.
Acest buchet de inflorescenţe în formă de paneraşe
simulează împreună cu cununa de bractei o floare mare,
spectaculoasă, neîntrecută în frumuseţe.
Rostul acestei „flori biologice” este să atragă puţinele
insecte din etajul alpin, asigurând astfel polenizarea şi apoi
fecundarea, rezultând numeroase fructe cilindrice mici de 1 mm
şi numite achene, prin care planta se înmulţeşte. Dar chiar când
seminţele nu ajung la maturitate şi, deci, nu pot încolţi, specia
nu piere, indivizii ei înmulţindu-se pe cale vegetativă, prin
rizomi.
Tulpina, frunzele înguste şi mai ales regiunea
inflorescenţelor sunt acoperite de o pâslă de peri catifelaţi, alb-
argintii, care dau plantei o notă aparte de gingăşie. Aceste
cojocel păros este un mijloc prin care planta face faţă mai uşor
gerurilor de la munte. Totuşi, adevărata semnificaţie a
învelişului păros este alta. Astfel, planta îşi înfinge rădăcinile în
vinişoarele de sol cuibărite în crăpături de stâncă, unde abia pot
reţine ceva din apa abundentă a ploilor de munte. Rădăcinile au
deci puţină apă la dispoziţie, iar cea care a pătruns în corpul
plantei transpiră repede, biciuită de vânt şi arşiţa zilei. O balanţă
activă între apa absorbită şi cea transpirată este asigurată tocmai
prin peri deşi, care înfofolesc porii frunzelor (ostilolele
stomatelor) şi îi ascund de vânt şi soare, reducând la minimum
transpiraţia. Deci, perii servesc mai mult ca un impermeabil,
decât ca blană.
Originară din munţii Asiei Centrale, unde este foarte
răspândită şi reprezentată prin vreo 20 de varietăţi şi forme
spontane, în Europa a pătruns, probabil, spre sfârşitul terţiarului
sau începutul cuaternarului. În prezent, pe continentul nostru,
planta se află într-un lent proces de dispariţie, accentuat şi de
culegerea şi comercializarea florilor ei, atât de greu de ajuns
uneori.
Prin stepele Tibetului creşte ca iarba de deasă şi înaltă
de un cot, în timp ce în munţii Europei este o plantă mai rară şi
scundă. Nici miros nu are, nici corolă strălucitoare ca alte
plante. Pare uscată şi o poţi păstra aşa cum ai cules-o ani de
zile. Aici e tocmai cauza pentru care este atât de căutată. Din
dragoste pentru ea, în Alpi mureau câte 20-30 de oameni pe an.
Pentru un turist încercat, floarea de colţi culeasă de pe un ţanc
pietros, cum ar fi Panaghia Ceahlăului, e ca şi o medalie de aur.
În România, planta apare insular, pe rocile calcaroase
ale celor mai înalţi munţi, începând de pe la 1700 de metri în
Botanică
p. 75 Lohanul nr. 21, martie 2012
sus. Se găseşte în câteva locuri şi în munţii Apuseni; aici ea
apare, în mod excepţional, şi la altitudini neobişnuit de mici. În
sectorul carpatic dintre Munţii Banatului şi Munţii Bucegi este
destul de rară, deoarece aici sunt puţine insule calcaroase. În
munţii Maramureşului, Rodnei, Rarău, Ceahlău, Bârsei,
Făgăraşi, Bucegi, Retezat, Bihor, Piatra Craiului planta este mai
frecventă.
Această podoabă rară a munţilor este ocrotită în toată
ţara încă din anul 1931, fiind declarată monument al naturii,
recoltarea ei fiind interzisă.
Floarea de colţi, această podoabă încântătoare, este
solul verii pe munte. Din nenorocire, faima ei este atât de mare,
încât este expusă la distrugere.
În alte ţări, turiştii iubitori de flori au luat de multă
vreme măsuri de ocrotire, vânzarea florilor de colţi fiind oprită.
Fireşte, că un adevărat alpinist nu cumpără niciodată aceste
flori; dacă într-un an n-a putut să le culeagă – totdeauna fără
partea lor subpământeană - se lipseşte mai bine de ele.
În excursiile noastre botanice, timp de peste 50 de ani,
împreună cu studenţii naturalişti, am colindat toată ţara, am
urcat aproape toţi munţii şi de fiecare dată am întâlnit pe
vârfurile calcaroase floarea de colţi, una dintre cele mai
atrăgătoare flori, aplecată modest în calea vântului, ce nu
reuşeşte s-o rupă. Ne-am desfătat de fiecare dată ochiul, am
admirat-o şi am lăsat-o acolo unde-i este locul, pentru a se
bucura şi alţii la găsirea ei.
În urmă cu doar un an am urcat, cu studenţii noştri,
impunătorul Ceahlău, ne-am oprit la Lacul Roşu şi am coborât
neîntrecutele Chei ale Bicazului. Mare ne-a fost mâhnirea când,
la capătul unei excursii atât de frumoase şi instructive, am
întâlnit câţiva copii care vindeau bucheţele cu flori de colţi. Şi,
după ce le-am explicat că această minunată plantă este pe cale
de dispariţie, că nu trebuie s-o mai culeagă şi s-o
comercializeze, ne-am întrebat: oare acestor copii nu li s-a spus
de către profesorii lor că floarea de colţi este un monument al
naturii, aflat în pericol. Oare cuvintele noastre adresate
studenţilor atunci când le vorbim despre plantele rare şi despre
necesitatea ocrotirii lor nu avut niciun înţeles? Oare cei care
astăzi sunt educatori nu mai au timp şi de aşa ceva? Oare pentru
câteva zeci de lei trebuie să te caţeri pe piscurile prăpăstioase şi
să distrugi una din nestematele atât de admirate de iubitorii de
frumos? Oare nimic nu ne mai poate opri de la distrugerea
naturii în care trăim şi în care trebuie să trăiască urmaşii noştri?
Oare când va apărea o lege mai drastică pentru protecţia
mediului înconjurător? Oare când vom deveni conştienţi cu toţii
că avem încă o natură frumoasă şi bogată, pe care trebuie s-o
lăsăm aşa celor care ne vor urma?Oare şcoala, educatorii,
organele abilitate să oprească de la distrugere plantele,
animalele şi peisajele rare, ne facem datoria faţă de natura
înconjurătoare?
Dar, pentru a încheia aceste gânduri într-un mod mai
optimist şi angajant, tonfiant, vom cita cuvintele unui mare
biolog, regretatul academician Emil Pop, care spunea:
„Floarea reginei nu e numai o capodoperă în miniatură,
care ne desfată simţul artistic în mijlocul unui peisaj grandios.
Ea este şi o fiinţă cu trecut glorios şi viitor primejdios, care ne
trezeşte plăcerea intelectuală a unei meditaţii despre destinul
complicat al speciilor. Este o plăcere mai nobilă şi mai curată să
ştii că în urma ta, mulţi drumeţi se vor desfăta şi vor medita,
lângă prescurelele munţilor, decât să rupi deodată cu ele un
motiv atât de frumos şi rar, dinaintea unor tovarăşi, care vor
veni mereu şi îl vor căuta zadarnic.
Tipuri de ecosisteme din
parcul oraşului Roman
Prof. ing. Dascalu Elena Gabriela - Roman
Ne aflăm la Colegiul Tehnic “ Petru Poni “ din Roman,
jud. Neamţ. Oferta şcolară a acestui liceu este variată. Un
domeniu foarte căutat de elevi este cel de “Resurse naturale
şi protecţia mediului”.
miez de septembrie. Şcoala îşi deschide larg porţile
pentru a primi, deopotrivă, elevi şi profesori.
La acest profil, vin elevii iubitori de natură şi de frumos,
în general, care ştiu să îmbine armonios ştiinţă (teoria) cu
practica.
Astfel, elevii clasei a IX-a C, au demarat un proiect cu titlul
“Tipuri de ecosisteme di n parcul oraşului Roman. ”Proiectul se
desfăşoară în cadrul modulului “Metode practice de investigare
a ecosistemelor.”Debutul lui a avut loc în anotimpul de toamnă,
la câtva timp după începerea şcolii. Proiectul se derulează pe tot
E
Ecologie
p. 76 Lohanul nr. 21, martie 2012
parcursul anului şcolar, odată cu trecerea celor patru
anotimpuri:toamna,iarna primăvara,vara.Clasa a fost împărţită
în 5(cinci) grupe de câte 6(şase) elevi. S-a procedat democratic
la alcătuirea grupelor şi am intervenit acolo unde a fost nevoie.
Ne-am deplasat în parc. Odată ajunşi acolo, am făcut o
împărţire a parcului în mai multe ecosisteme. Delimitarea lor nu
s-a făcut la întâmplare, ci am avut în vedere că fiecare
ecosistem să cuprindă un obiectiv principal al parcului, cum ar
fi: Masa Tăcerii, Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, statuile
scriitorilor romani, fântână arteziană, părculeţul de joacă al
copiilor.Fiecare grupă şi-a ales un ecosistem pe care îl va studia
pe tot parcursul derulării proiectului. Elevii s-au deplasat în
zona aleasă, au făcut o delimitare imaginară şi au început să
studieze, folosind cunoştinţele dobândite până în acel moment,
atât la modulul “Metode practice de investigare a
ecosistemelor”, cât şi la celelalte module de specialitate. Au dat
un nume ecosistemului ales, au observat atent aspectul
plantelor, insectele, au cules flori, frunze, crenguţe, au prins
câteva insecte, apoi au trecut la măsurarea temperaturii,
observarea solului şi a presiunii atmosferice. De asemenea, au
făcut aprecieri cu privire la nebulozitate, precipitaţii,vânt,
strălucirea soarelui, lungimea zilei şi au făcut poze. Toate
acestea au fost materializate în colaje, portofolii, fotografii, ce
au fost prezentate în cadrul unei lecţii demonstrative la comisia
metodică. În acest mod s-a încheiat prima parte a proiectului.
Metode de prevenire a încălzirii globale
Prof. Roxana Munteanu – Huşi
Încălzirea globală este fenomenul de creştere continuă
a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în
imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor,
constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele
decenii.
ncălzirea globală are efecte profunde în cela mai diferite
domenii. Ea determină sau va determina ridicarea nivelului
mării, extreme climatice, topirea gheţarilor, extincţia a
numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor.
Fenomenul de încălzire globala a început să îngrijoreze
după anii '60, în urma dezvoltării industriale masive şi a
creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră care sunt
considerate în mare măsură responsabile de acest fenomen.
Modelele climatice elaborate de specialiştii în domeniu
estimează că clima globală se va încălzi cu 1,1 - 6,4°C în cursul
secolului al 21-lea. Estimările variază din cauza faptului că nu
poate fi prevazută evolutia emisiilor de gaze care cauzează
efectul de seră. De altfel, tendinţa de încălzire continua a
planetei în secolul XXI este relevată de foarte multe studii în
domeniu. Foarte îngrijorator este însă faptul că aceste scenarii
climatice arată că zonele polare se vor încălzi cel mai mult, ceea
ce ar putea avea consecinţe dramatice datorită ridicării nivelului
oceanului planetar,distrugerii habitatelor şi mai apoi dispariţia
ununi numar mare de specii de plante şi animale.
Valurile de căldura - consecinţă a încălzirii globale -
implică unele riscuri pentru sănătatea populaţiei,mai ales în
zonele urbane, unde temperaturile sunt mai ridicate.
Se cunoaşte că vremea caniculară poate creşte riscul de deces,
îndeosebi la persoanele susceptibile de sensibilitate la efectele
stresului termic. Cea mai mare vulnerabilitate o au, în general,
persoanele din grupele de vârstă care depaşesc 65 de ani.De
asemenea,valurile de căldură vor favoriza incendiile
forestiere,incendii ce au un efect negativ atât asupra habitatelor
şi a animalelor,cât şi asupra atmosferei prin emanarea unei
cantităţi imense de fum şi cenuşă.
Dacă fenomenul de încălzire este cvasi-unanim acceptat
de oamenii de ştiinţa şi de factorii de decizie,există mai multe
explicaţii asupra cauzelor procesulul.Opinia dominantă este că
încălzirea globală se datorează activitaţii umane,în special prin
eliberarea de gaz si de carbon în atmosferă prin arderea de
combustibili fosili.
Cauza principală a încălzirii globale este creşterea
concentraţiei de CO2 în atmosferă în ultimele secole. Aceasta a
fost de 280 ppm înainte de revoluţia industrială, fiind acum de
430 ppm, adică aproape dublă, iar în anul 2035 ar putea fi de
550 ppm, daca fluxul emisiilor actuale de gaze cu efect de seră
(GES) s-ar menţine peste capacitatea naturală de absorbţie.
Aceasta ar putea duce în imediata perioadă la o creştere cu încă
2°C.
Pe langă dezvoltarea industrială, o alta cauză la fel de
importantă o reprezintă defrişările masive ale pădurilor. Acestea
duc la o creştere a concentraţiei de noxe ceea ce provoacă
efectul încălzirii globale şi epuizarea stratului de ozon. Pentru a
stopa efectele negative provocate de aceste defrişări, specialiştii
spun că ar fi nevoie de o împădurire cu 20% faţă de totalul deja
existent la nivlul întregului glob.
Atmosfera Pământului este atât de subţire încât oamenii
au capacitatea de a altera semificativ de mult concentraţia unora
dintre moleculele sale de baza.Cantitatea de dioxid de carbon-
cel mai important dintre aşa numitele “gaze de seră” – a crescut
in mod special.
Energia solară intră în atmosferă sub formă de unde si
încălzeşte Pământul. O parte din ea,dupa ce işi face datoria ,este
trimisă înapoi în spaţiu,sub forma razelor infraroşii.
În condiţii normale,o parte din cantitatea de radiaţii
infrarosii este reţinută de atmosferă- ceea ce e bine,pentru că
astfel temperatura de pe Pământ rămâne în limite
suportabile.Gazele de seră de pe Venus sunt atât de dense,încât
temperatura de la suprafaţa planetei este mult prea ridicată
pentru oameni.Cele de pe Marte lipsesc aproape în totalitate,aşa
că acolo este mult prea frig.De aceea,Pământului i se spune
uneori şi “planeta buclelor aurii”-aici temperaturile au fost exact
aşa cum trebuiau să fie.
Pentru a limita încălzirea la 2 grade, este necesar ca
emisiile să înceteze să mai crească între 2015 şi 2020, şi să
scadă, ulterior, în mod rapid. "Este necesar să se ajungă la o
societate mondială «decarbonatată», cu zero emisii de CO2 şi
alte gaze cu efect de seră pe termen lung, până la sfârşitul
Î
Ecologie
p. 77 Lohanul nr. 21, martie 2012
secolului. Fiecare an de întârziere a trecerii la acţiune creşte
şansele ca încălzirea să depăşească 2 grade Celsius", au
avertizat climatologii Institutului de Cercetare a Impactului
Climatic din Potsdam,Germania.
Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea
concentraţiilor de CO2 la 400 - 500 ppm în volum. Valorile în
ianuarie 2007 sunt de 383 ppm şi cresc anual cu 2 ppm. Pentru a
evita foarte probabila depăşire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele
de CO2 să fie stabilizate imediat, ceea ce nu se întrezăreşte prin
prisma programelor actuale. Calea propusă este reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră prin reducerea consumurilor
energetice şi utilizarea energiei din surse regenerabile.
Unul dintre efectele cele mai alarmante ale schimbărilor
care vor urma implică multiplicarea fenomenelor meteorologice
extreme, fie că este vorba despre nivelul temperaturilor
(caniculă), fie al precipitaţiilor (secete, inundaţii).
Despădurirea şi seceta, mai severe în Amazonia, ar
putea, astfel, în câteva decenii, să transforme cea mai mare
pădure tropicală din lume în savană. Acest adevărat plămân
verde al planetei va deveni, atunci, un mare producător de CO2.
Reducerea defrisarilor joaca un rol deloc de neglijat in
reducerea emisiilor de carbon. Conventia Natiunile Unite
privind Schimbarile Climatice recunoste nevoia de protejare a
padurilor ca parte a eforturilor de combatere a schimbarilor
climatice.
Economia de energie
Una dintre cele mai bune acţiuni pentru reducerea încălzirii
globale este reducerea consumului de energie prin:
Adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt
energointensive. Acest lucru este valabil în special pentru
România, a cărei industrie se bazează pe tehnologii vechi.
Consumul specific de energie primară pe unitatea de venit
naţional este în România de circa două ori mai mare decât
media din Uniunea Europeană.
Reducerea consumului energetic prin reducerea
iluminatului artificial. Pentru popularizare,
în 2007 Sydney a avut iniţiativa stingerii luminilor timp de
o oră, iniţiativă la care au participat 2,2 milioane de case şi
agenţi economici. În 29 martie 2008 la iniţiativă au aderat
încă 23 de oraşe mari din lume şi au participat 50 de
milioane de oameni, în 2009 „ora Pământului” a fost în 28
martie, orele 20:30 - 21:30, ţinta fiind un miliard de becuri
stinse,iar în 27 Martie 2010 s-a stabilit un record:128 de
ţări şi teritorii s-au alăturat manifestaţiei la nivel mondial.
Eficientizarea transportului prin
folosirea hidrogenului drept combustibil în
locul hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept
combustibil regenerabil şi prin înlocuirea transportului
cu camioanele cu cel pe calea ferată.
Prin reducerea consumului de energie scade sarcina
termocentralelor. Proporţional scade cantitatea ce combustibil
consumată, deci emisiile de CO2 în atmosferă. Producţia de
CO2 în România depăşeşte pe cea a Regatului Unit datorită
tehnologiilor ineficiente.
Energiile alternative
În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă
utilizarea energiilor care nu se bazează pe tehnologia de ardere,
cum sunt energia solară,energie hidraulică şi energia
eoliană. Captarea energiei solare este dificilă, actual
recomandările sunt ca ea să fie captată sub formă de biomasă.
Energia hidraulică exploatabilă actual este limitată şi
nu poate satisface cererea, însă ea joacă un rol cheie în
acoperirea vârfurilor de sarcină. Energia eoliană este disponibilă
doar în anumite zone, iar randamentul captării sale este scăzut.
Biomasa
Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri,
oamenii folosind drept combustibil lemnul. Din punct de vedere
al ciclului carbonului arderea plantelor este ecologică. Deşi prin
arderea lor carbonul coţinut în ele este eliberat în atmosferă sub
formă de CO2, acest carbon provine chiar din CO2 din
atmosferă, captat în procesul de fotosinteză. Deci arderea
plantelor este un proces de reciclare a carbonului, spre
deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în
atmosferă noi cantităţi de CO2. Totuşi arderea lemnului nu este
o soluţie bună, deoarece ritmul de regenerare al copacilor este
mic, regenerarea lemnului durând cca. 30 de ani. O soluţie
alternativă este arderea porumbului, care în cultură se reface
anual. În acest caz culturile de porumb joacă rolul unui imens
captator solar, ecologic. Pentru asigurarea necesităţilor
energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a
cca. 15 % din suprafaţa agricolă. Opţiunea este sprijinită
de American Corn Growers Assocication (AGCA -
română: Asociaţia Cultivatorilor de Porumb Americani)
şi National Corn Growers Assocication (NGCA -
română: Asociaţia Naţională a Cultivatorilor de Porumb).
Arderea se poate face atât în termocentrale, care însă trebuie
echipate cu instalaţii de ardere adaptate acestui tip de
combustibil, cât şi în instalaţii de încălzire individuale care ard
boabe de porumb în loc de peleţi, instalaţii care se găsesc în
comerţ.
Altă cale este fermentarea porumbului în vederea
producţiei de etanol, însă aceasta este considerată o cale mai
puţin eficientă.
Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile
de floarea soarelui, soia şi în special rapiţă, uleiul rezultat
(biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul
pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.
“Dar din dar se face Rai”
Matei Sorina-Iuliana - Roman
Momente importante din viata mea ca elev au fost multe
însă, unul singur a rămas in sufletul meu, care m-a făcut sa
ma simt bine sufleteşte.
e ce spun asta? Orice întamplare minunată din viata
viecărui om îti creeaza si iţi da o stare de bine, dar te
simţi si mai bine atunci când oferi cuiva ceva şi dacă o
faci din inima, sufletul iţi cresşte de bucurie.
D
Ecologie
p. 78 Lohanul nr. 21, martie 2012
Asta am făcut si eu… Am organizat o activitate educativă “Dar
din dar se face rai” la Centru de batrâni în perioada în care
deţineam funcţia de preşedinte a Consiliului Școlar al Elevilor,
din anul şcolar 2010-2011, la Colegiul Tehnic ”Miron Costin”,
cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Scopul proiectului a fost
strângerea de fonduri banesti de la fiecare elev din liceu, pentru
ajutorarea vârstnicilor de la centru de bătrani. Din banii strânsi
am cumpărat alimente, fructe, cozonaci si alte produse
tradiţionale românesti potrivite sărbatorilor de iarnă. Aceste
cadouri au fost înmânate tuturor batrânilor de la centru.
Împreună cu un colectiv de elevi si cu doamna prof. Ghercă
Magda, din cadru liceului şi al Consiliului Școlar al Elevilor, am
mers la acest centru de bătrâni. Ajunsi acolo, i-am colindat pe
bătrâni, i-am urat şi i-am încântat cu urăturile noastre special
făcute pentru dânsii si cu costumaţiile noastre. Bătrânii încântaţi
fiind de vizita noastră, ne-au aplaudat, ne-au mulţumit pt
cadourile oferite si au vrut sa facă si poze cu cei costumaţi.
Îmi aduc aminte că o bătrână lângă care stăteam ,m-a luat de
mână şi mi-a spus: ”Fată dragă, să-ţi meargă bine în viaţă pentru
că ai un suflet bun” zâmbetul ei si vorbele ei calde, mi-a făcut
inima să crească.
La sfârşitul activităţii i-am mulţumit doamnei director de la
centru de bătrâni pentru ospitalitatea acordată.
Activitatea a durat puţin însă pentru mine si pentru colegii mei
caât si pentru d.na prof.care ne-a insoţit,a însemnat foarte mult
si sufletul ne-a vibrat de bucurie pentru că am făcut ceva diferit
faţă de alţi tineri de vârsta noastră,am făcut un lucru caritabil
care ne-a îmbunat sufletul şi ştim că am reuşit să aducem
zâmbetul pe buze unor oameni ce viaţa nu a fost probabil aşa
blândă cu ei.
Și după cum v-am spus,exista mai multe moment fericite in
viată pentru toti!Pentru mine acesta a fost,cum de alftel toată
perioada mea de mandat,în care am organizat acţiuni in cadruL
Consiliului Școlar al Elevilor şi in afara lui…Pentru mine a
insemnat o realizare profesionala si persoanala, dar şi un
moment extraordinar pe care n-am să-l uit in toată viaţa mea.
Cu acestă ocazie,doresc să-i mulţumesc d.nei prof.consilier
Sava Cristinica ,pentru sprijinirea ,înţelegerea si încrederea in
forţele mele proprii, mult respect si o deosebită stima .Totodată
si d-soarei prof.dir.adj.Scorţescu Anca.
Rolul utilizării problematizării în învăţarea
matematicii (studiu de specialitate)
Prof. Tiron Valentina - Huşi
Întrucât activitatea de rezolvare de probleme oferă
modul cel mai eficient din domeniul activităţilor matematice
pentru cultivarea şi educarea creativităţii, mi-am propus să
realizez o investigaţie pentru a observa şi arăta rolul
esenţial al acesteia în formarea personalităţii creative.
roblematizarea constitue o modalitate de instruire prin
crearea unor situaţii problemă care solicită elevilor
utilizarea, restructurarea şi completarea unor capacităţi
anterior dobândite în vederea rezolvării situaţiei problemă pe
baza experienţei şi a efortului personal. Problematizarea constă
în punerea unor probleme didactice şi dirijarea gândirii elevilor
spre descoperirea soluţiilor posibile. Crearea de situaţii
problemă îl pune pe elev în situaţia de a descoperi calea spre
adevăr, spre soluţia problemei.
Perioada de desfăşurare a investigaţiei fiind de un an,
activităţile desfăşurate au fost cele planificate în conformitate
cu Programa şcolară, organizate şi desfăşurate cu ajutorul
metodelor active participative preocupându-mă permanent de
crearea fondului problematizat în formarea conceptelor
matematicii.
Eşantionul subiecţilor investigaţi a fost reprezentat de colectivul
clasei de elevi IX M a Colegiului Agricol „Dimitrie Cantemir”
Huşi, în anul şcolar precedent. Elevii au fost observaţi, evaluaţi,
monitorizaţi pe parcursul întregului an şcolar. Ei au fost
antrenaţi să descopere asemănări şi deosebiri între conceptele
matematice, să compare, să selecteze, să argumenteze, fiind
antrenaţi în diferite situaţii problemă în cadrul cărora li s-a
solicitat depunerea de efort intelectual propriu susţinut.
Nu de puţine ori am întâmpinat unele greutăţi. Elevii noştrii
sunt foarte comozi şi refuză să depună efort intelectual sau
acesta este redus la minim. Este nevoie de o măiestrie a cadrului
didactic în a le capta atenţia prin diferite procedee. Elevii au
fost încurajaţi să pună întrebări, să participe activ la rezolvarea
diverselor probleme. Rezultate deosebite au fost obţinute odată
cu desfăşurarea unor lecţii pe grupuri stimulându-se spiritul
competitiv între echipe, fiecare membru fiind implicat activ în
însuşirea şi aplicarea noilor cunoştinţe.
Lucrul în clasă a fost completat de fiecare dată cu teme pentru
acasă prin intermediul cărora elevii au aplicat cunoştinţele
dobândite în exerciţii.
Prin folosirea frecventă a problematizării ca metodă de învăţare
am constatat o perfecţionare a procedurilor de descoperire
inductivă folosite de elevi. Primele încercări nesigure au fost
înlocuite treptat cu un plan de acţiune, elevul stabilind mintal
unele relaţii, eliminând etape şi valorificând experienţa căpătată
şi în alte situaţii de învăţăre.
Toate modalităţile de problematizare utilizate au avut menirea
de a dezvolta gândirea logică şi judecata. S-a urmărit permanent
conştientizarea celor însuşite, deprinderea elevilor cu munca
P
Pedagogie
p. 79 Lohanul nr. 21, martie 2012
intelectuală, formarea lor să gândească orice răspuns, să-l
verifice şi apoi să-l expună.
Fiecare informaţie trebuie să devină un bun intelectual propriu
cu care elevul să poată opera în funcţie de situatiile concret
problematizate oferite de realitatea vieţii.
S-a confirmat ipoteza potrivit căreia rezolvarea de probleme
reprezintă o activitate de profunzime, cu caracter de analiză şi
sinteză superioară. Pune la încercare în cel mai înalt grad
capacităţile intelectuale ale elevilor, solicită acestora toate
disponibilităţile psihice, contribuie la cultivarea şi dezvoltarea
capacităţilor creatoare la educarea perspicacităţii şi a spiritului
de echipă.
Exprimarea unor tendinţe comportamentale şi cultural-
globale
în activitatea social-cotidiană a elevilor de gimnaziu şi liceu
din perspectiva formării de competențe active, valori și
atitudini
necesare pe întreg parcursul vieții (reflectări din viața didactică în școală și în afara ei)
Prof. Dragoş Curelea – Sibiu
Înţelegem aici prin comportament cotidian, ansamblul
funcţional-acţional al faptelor, atitudinilor, manierelor,
deprinderilor şi gesturilor uzuale, respectiv, al reacţiilor care au
loc şi se manifestă în conduita psiho-socială zilnică a persoanei,
văzută în cazul nostru ca elev-educabil.
spect generic prin care individul (elevul) îşi satisface
trebuinţele sale cotidiene. În viaţa psiho-socială,
comportamentul individual este văzut şi studiat-analizat în
funcţie de specificul grupului, al comunităţii, al societăţii, totodată al
acţiunii care este depotrivă, analizată şi supusă cercetării, apărând
astfel inevitabil, diferitele tipologii psiho-comportamentale, care pot fi
exemplificate și clasificate în felul următor:
a). – comportamentul prosocial şi proactiv, care vizează în mod direct,
orientarea şi interiorizarea educabilului către valori sociale, cu scopul
declarat şi urmărit în a le conserva, susţine, promova şi implementa în
mod durabil, în demersurile sale de moment şi de perspaectivă.
b). – comportamentul economic, care în fond, reprezentând sfera
actelor, a acţiunilor-manifestate, a tendinţelor generale privind
demersul pro-social şi psiho-compotamental al omului – elevului în
cazul nostru – care în calitate de consumator privind sfera veniturilor şi
a resurselor pentru diferitele tipuri de consum, material,
comportamental şi spiritual-cultural, devine parte eminamente din
procesul de implementare şi asigurare a calităţii în şcoli, în judeţe şi la
nivel naţional, privind o educaţie-formare de certă valoare şi afirmare a
generaţiilor care se vor succeda.
c). – comportamentul profesional, în care educabilul îşi exteriorizează
atitudinile, tendinţele psiho-sociale, cât şi deprinderile generale de
muncă, denominate generic şi văzute drept competenţe, dezvoltate-
aplicate în anumite activităţi, profesiuni, cariere – n. a. mai greu dar
deloc imposibil, dacă ne gândim, la un program radiofonic al şcolii, sau
la editarea revistei şcolii, ori de ce nu la un program bio prin
cultivarea-plantarea în perimetrul şcolii a diferiţilor arbuşti aflaţi astăzi
pe cale de dispariţie, văzut ca parteneriat în comun cu ocolul silvic
zonal şi cu Agenţia Regională de Protecţie a Mediului, respectiv Garda
de Mediu.
d). – comportamentul cultural, atât din perspectiva psiho-culturală,
novatoare şi formatoare, cât şi pe direcţia de acţiuni socio-culturale
prin acţiuni-colaborări-parteneriate cu alte unităţi de învăţământ din
judeţ, din zona-regională 7 Centru, din alte zone privind dezvoltarea
durabilă a României, privind raportarea la sfera de valori spirituale şi
materiale prin modul de implementare şi receptare-acceptare, prin
modalitatea de utilizare şi îndeosebi privind demersul propriu-zis de
creaţie culturală şi participarea la realizarea acesteia. În fond
comportamentul psiho-cultural este permanent conotat în mod direct şi
imediat de activitaea educaţională, de procesul de predare-învăţare-
evaluare, atât instituţional-formal, cât şi non-instituţional-informal1
e). – comportamentul politic, destul de generic şi fără dubii delicat,
prin care persoana umană, elevul de liceu în cazul acesta îşi susţine-
manifestă atitudinile, ataşamentul, reţinerile faţă de concepţiile,
orientările şi evoluţiile politice în actualitate ,dar mai ales faţă de
instituţiile care le promovează, atât local, dar şi regional, respectiv,
naţional.
Generic abordând problematica aceasta, trebuinţele elevului-
educabil pot avea în exprimarea acestora psiho-socială, diferite
caracteristici care se pot obiectiva în următoarea clasificare strictă:
- trebuinţe necesar a fi atinse, acestea putând fi:
în funcţie de conţinut : - a) – trebuinţele materiale şi b) – trebuinţele
spiritual-culturale
în funcţie de nivelul de funcţionare avem: a) – trebuinţe individuale şi
b) – trebuinţe psiho-sociale de grup şi generice, observabile la nivelul
funcţional-acţional al activităţii sociale al educabilului.
în funcţie directă de nivelul imediat al cerinţelor avem: a). – cerinţe
primare, b). – cerinţe manifeste la nivel secundar.
Comportamentul psiho-social al elevului-educabil, se manifestă în
acelaşi timp, atât din perspectivă strict şcolară, cât şi socială astfel:
înre-un cadru formal instituţional reprezentând caracterul trebuinţelor
necesare în a fi atinse/satisfăcute ,recunoscute ca adecvate şi
funcţional-sociale putând fi private şi acceptate drept modele.
Totodată, comportamentul se manifestă într-un cadru informal-
instituţional, reprezentând acele trebuinţe ce se impun a fi satisfăcute,
acestea fiind recunoscute, ca adecvate şi funcţionale. Într-in cadru
informal, paraşcolar, noninformal, cât şi neinstituţional, reprezentând
acele informaţii ca fiind adecvate pentru întreaga comunitate, inclusive
pentru elevi-educabili, se delimitează, chiar se detaşează de acestea. În
aceste condiţii, comportamentul elevului în cotidian, poate incumba
următoarele:
- caracterul normativ, conform cu legalitatea în vigoare la acel moment
dat, urmărind respectarea unor norme legale, prescripţii procedurale,
indicaţii şi legi recunoscute de către comunitate, societate şi naţiunie,
ca for ultim şi suveran în actualitate al acetsor realităţi.
- caracterul non-normativ, situat în afara acestor norme, legi,
prescripţii, însă dincolo de a fi acutizat într-o manieră categorică.
- ar mai exista, caracterul strict ilegal prin care sunt încălcate flagrant
normele socile şi legile, respective, procedurile juridice, generându-se
astfel un comportament psiho-social delincvent în societatea
respectivă2.
Aducându-se aici, comportamentul tinerilor, văzuţi şi acceptaţi generic,
ca elevi de gimnaziu şi liceu, prin acesta putem, fără tăgădă, susţine şi
deduce, faptul că sfera comportamentelor reprezintă rezultatul direct şi
imediat al unor interacţiuni între comportamentul pro-social şi
exteriorizarea comportamentului social-cultural al elevilor fie la
gimnaziu, fie în liceu. Concret demersurile şi manifestările tinerilor
educabili, pe diferitele trepte ale şcolarităţii, se realizează ca urmare a
cunoaşterii şi copierii unor modele, a respectării ori din contră a
valorilor specific sferei sociale şi educaţionale, respectiv, ca urmare
direct a modalităţii de receptare-acceptare a valorilor, raporturilor şi a
modelelor tipice culturii, subculturii şi contraculturii care influenţează
şi chiar gestionează exteriorizarea personalităţii educabilului-elev în
aceste activităţi.
Sfera studiului trebuie în acest caz să pornească concret de la ceea ce
face şi mai ales cum anume face atitudinal şi comportamental în
cotidian, pentru a-şi rezolva şi atinge trebuinţele interpersonal în
1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de
investigaţie sociologică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –
Sibiu, Sibiu, 2002, p. 63 – 65. 2 Ibidem.
A
Pedagogie
p. 80 Lohanul nr. 21, martie 2012
activităţile sale informale, dar şi în cele formale. Este necesar a se urma
direcţiile în care se poate surprinde tipul acesta de comportament:
Direcţia acţională
Direcţia relaţională
Limbajul uzual-mijloc de comunicare
Gesturile, mimica
Vestimentaţia
Direcţia acţională urmăreşte participarea şi implicarea tinerilor în
activităţi acceptate sau neacceptate, implicit reieşind de aici
neparticiparea lor la o serie de acţivităţi aşteptate în cadrul
grupului/clasei/şcolii/comunităţii din care face parte. Tot aici, trebuie
să ţinem cont de modul de participare-receptare privind normele
sociale, performanţele individuale şi/sau colective, privind sarcinile
trasate sau obiectivele propuse şi aşteptate de la educabil. Nu trebuie
privite şi studiate numai rolurile în care elevul este implicat, ci şi
modul în care acesta se raportează la atribuţiile care-i revin, deopotrivă
contând şi rezultatele la care se ajunge, fie intermediare/de parcurs, fie
finale, la care se ajuge pe fondul exteriorizării şi manifestării rolurilor
şi statusurilor deţinute.
Direcţia relaţională presupune şi implică relaţiile care se stabilesc şi se
manifestă între educabili fie pe acelaşi palier de vârstă, fie pe paliere
diferite. Sunt urmărite relaţiile dintre elevi ca membrii ai unor grupuri
(cercuri, ansambluri sportive, ansambluri folclorice, participarea la cor,
etc…), respectiv relaţiile angajate cu alte grupuri, fie şcolare, fie
extraşcolare, fie între educabili, individuali priviţi şi grupul în
totalitatea sa. Aceste relaţii se desfăşoară, atât pe dimensiunea lor
orizontală, adică urmăresc egalitatea şi colaborarea, dar şi pe
dimensiunea lor verticală, vizând stabilirea autorităţii, iar de aici
supraordonarea şi/sau subordonarea subiectului-educabil în cadrul
grupului. Se observă aspectul că această direcţie devansează stutusul
strict individual, generând în activitate demersuri interindividuale şi
interrelaţionale, decurgând de aici relaţiile şi raporturile de putere şi
forţă care funcţionează într-un grup situat în permanentă evoluţie.
Limbajul uzual, văzut ca vehicul al comunicării oral-auditive
reprezintă cadrul sonor prin care comportamentul tinerilor se
exteriorizează, prin noţiuni, termeni şi cuvinte accesate şi interiorizate,
prin care sunt transmise anumite informaţii în anumite situaţii.
Inevitabil, limbajul depinde de personalitatea educabilului de
informaţii şi conjuncturi în care se realizează, de aici reieşind auditiv,
tipurile de comportament formal şi/sau informal, legal sau ilegal.
Vestimentaţia elevului nu trebuie receptată doar în funcţie de cerinţele
practice şi cotidiene, ci şi de modul cum sunt utilizate elementele sale
componente, totodată trebuie ţinut cont de trăsăturile şi calităţile
particulare ale elevului (ex. pe un elev înalt nu vor sta niciodată bine
haine trei sfertuiri, fie ele cât de curate şi parfumate ar fi, de asemenea
pe o vestimentaţie nu tocmai curată nu se potriveşte deloc bine
deodorantul turnat din belşug, deoarece îmbâcseşte acele haine iar
exemplele ar putea continua). Vestimentaţia abordată din perspectivă
strict comportamentală a reprezentat un mijloc de exteriorizare a
status-ului social dar şi de evaluare (parţială) a poziţiei deţinută de
tânăr în societate,în funcţie de familia de provenienţă1.
În comportamentul cotidian al elevului, fie de la gimnaziu, fie din
liceu, cu oarecare nuanţe, tinerii se manifestă pe toate cele cinci direcţii
descrise mai sus în mod dominant şi concomitent. Prin tot ceea ce fac
şi prin modul atitudinal-comportamental putem susţine faptul că ei
încearcă o repersonalizare pornind de la adoptarea modelelor
comportamentale ( din modă, din muzică, din anturaj etc…) pe care le
asumă şi interanalizează vizând impunerea acestora ca modele proprii.
Adoptarea treptată a acestora este rezultatul direct al socializării în care
se implică generaţia tânără în evoluţia oricărei societăţi2. În funcţie de
sfera situaţiilor, socializarea ca proces poate fi receptată din
perspectiva cunoaşterii, a înţelegerii, a adoptării şi exteriorizării
1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de
investigaţie socioşlogică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –
Sibiu, Sibiu, 2002, p. 67. 2 Ibidem.
normelor, modelelor şi valorilor specifice etapei pe care o societate (le
nivel restrâns un grup / o comunitate) o parcurge, demersuri obiectivate
în asimilarea-manifestarea unor abilităţi ca:
- dobândirea unor deprinderi-disponibilităţi adecvate de analiză şi
discernământ propriu pentru a realiza deosebirile dintre ceea ce este
permis şi ceea ce nu, respectiv dintre legitim şi ilegitim, între dezirabil
şi indezirabil;
- câştigarea şi asumarea unor capacităţi în cunoaştere privind
exercitarea rolurilor sociale în funcţie de norme, reguli şi lege;
- participarea manifestată şi intenţionată la atingerea
scopurilor/obiectivelor urmărite, a performanţelor şi idealurilor
dezirabile social prin acceptarea şi asumarea acestora.
În comportamentul cotidian al tinerilor educabili se disting tipuri
diferite de socializare în care tinerii sunt implicaţi. Se urmăreşte
acceptarea de către aceştia a unor forme de socializare secundară –
consiliul şcolii, al clasei, conducerea cenaclului literar, conducerea
cercului pe discipline – prin care educabilii descoperă şi adopră modele
de conduită şi comportament, urmărindu-se formarea lor pentru
convieţuirea socială. Aceeaşi socializare comportă în sinea sa un
caracter informal, corespunzător între toate grupurile psiho-sociale cât
şi formelor de organizare în care sunt implicaţi tinerii cu atitudini
reprobatorii faţă de reguli şi norme pe direcţia de exprimare negativă
prin comportamentele lor indezirabile care trebuie remediate, corijate
şi aduse la un optim psiho-social dezirabil.
Funcţie de caracterul şi gradul de conştientizare a demersurilor de
socializare în ceea ce priveşte educabilul distingem următoarele două
cazuri, astfel:
socializarea voită în care se doreşte preluarea modelelor
comportamentale şi exteriorizarea
acestora în mod pozitiv, pro-activ;
socializarea involuntară, de educabil, în care fără a-şi propune aceasta,
tinerii preiau, absorb
elemente, forme şi modele pe care le introduce, apoi în mod gradual în
comportamentul propriu.
O predominantă a procesului de psiho-socializare, a educabilului din
perspectivele educaţiei durabile, o reprezintă caracterul pro-activ şi
anticipativ al acesteia. Fără a o considera totalmente anticipativă,
văzută ca o socializare în funcţie de aspiraţii şi aşteptări, de proiecţii şi
acţiuni, la care se pot raporta şi interrelaţiona în situaţii ivite ulterior,
tinerii preiau, interiorizează şi fac uz de formele de conduită, personal,
de grup, şi scocială, nu doar pentru perioada prezentă pe care o parcurg
prin ciclurile de învăţământ, ci şi faţă de viitorul propriu şi cel colectiv.
De asemenea, sunt situaţii generate de anturajul de vârstă, de cel social,
chiar şi de cel stradal, care impune elevului de gimnaziu şi liceu,
anumite norme, principii şi obiceiuri, care preluate într-un răstim scurt,
nu sunt tocmai bine filtrate prin discernământul propriu, acţiune care se
face de cele mai multe ori, ulterior şi adeseori tardiv, după ivirea
anumitor probleme şi altercaţii (chiar alte situaţii mai grave şi delicat
de exprimat). Socializarea devine aici activă şi imediată în
comportamentul educabilului, în comparaţie cu socializarea latent şi
gradual, atunci când tinerii se integrează durabil în normele socialului,
fiind recunoscuţi după o perioadă îndelungată de participare la viaţa
acelui grup. Prin realizarea graduală a procesului psiho-social, tinerii
pot să-şi asigure temeinic recunoaşterea şi participarea la viaţa socială,
evoluând individual şi ocupând diferite trepte în ierarhia comunităţii
din care fac parte. Atrage atenţia faptul, că din această perspectivă,
tinerii educabili adoptă şi utilizează metode sociale specific
conformismului. Concomitent este surprinsă participarea lor într-un
procent destul de însemnat la socializarea negativă care poate avea
efecte în dezvoltarea durabilă a acestor educabili. Ei aderând la modele
comportamentale opuse şi deloc acceptate de grupurile, comunităţile şi
instituţiile din societate. Raportarea la diferitele modele psiho-sociale
şi comportamentul derulat de educabil în lumea contemporană ţine
cont de următoarele axe evolutive ale acestuia:
vârsta tinerilor, momentul biologic şi psihologic la care aceştia îşi
propun rezolvarea unor
probleme, respectiv îşi conturează drumul de urmat în viitor,în funcţie
de disponibilităţi, competenţe deţinute şi ţeluri vizate;
Pedagogie
p. 81 Lohanul nr. 21, martie 2012
nivelul de educaţie, performanţele deja obţinute, generându-se acum
ideea locului pe care îl
acceptă şi pe care îl doreşte a-l ocupa într-o ierarhie specifică,
prefigurare a celei sociale;
nivelul general şi cel particular de satisfacere a trebuinţelor primare;
modul în care participă şi se implică în activităţile psiho-sociale ale
grupului;
tipul de familie din care face parte ca tânăr.
Tot aceeaşi factori1 , influenţează tinerii educabili înspre căutarea,
identificarea şi adoptarea unor modele, însă acestea fiind totalmente
diferite faţă de cele dominante la nivelul societăţii din care educabilii
fac parte, aceasta în măsura în care ceea ce societatea propune nu îl
satisface pe tânărul educabil atât privitor la prezentul său, cât şi din
perspectiva intereselor sale ulterioare. Familia este hotărâtoare într-un
procentaj destul de mare în influenţarea tinerilor spre găsirea şi
alegerea unor modele profesional-comportamentale, cu atât mai mult
dacă familia se confruntă cu probleme economice şi de resurse. De
multe ori tinerii renunţă la modelele familiale sau/şi şcolare fiind
atraşi de situaţii favorabile de moment, dar care fie instabile în timp, fie
inaccesibile acestora, nu reprezintă cadrul necesar în care educabilul să
se poată stabiliza social şi financiar. Tot din perspectiva rolului familiei
putem identifica rolul familiilor cu resurse, care derulează activităţi
economice, prin care atrag inevitabil tinerii, fie ca participanţi, fie ca
proprietari către formarea unui comportament conformist, îndepărtând
treptat educabilul de şcoală şi punându-l în postura de a avea studii sau
de a deţine bani şi proprietate într-o afacare funcţională2.
Funcţie de cei 5 factori descrişi mai sus, trebuie evidenţiat aspectul
destul de presant, privind problema viitorului, care se impune cu
condiţii negative asupra lor. Două situaţii devin cauzale aici:
teama de necunoscut ivită din experienţele parcurse individual, dar şi
din cele pe care le-au
cunoscut în familiile lor de provenienţă,
acest viitor personal nu corespunde deloc aspiraţiilor acestor elevi, ei
având un ideal deja
format. Neconcordanţele acestea sunt determinate de:
1) – ceea ce ar putea să le ofere viitorul acestor elevi nu corespunde
deloc cu aspiraţiile şi pasiunile lor, devenind agasant şi neimportant
pentru personalitatea lor; nu se încadrează pe direcţia pe care ei şi-au
proiectat-o; 2) – chiar dacă ar activa social pe aceste direcţii, ei fiind
nevoiţi la aceasta, performanţele lor în viitor ar fi reduse, faţă de natura
costurilor implicate, financiar, psiho nervos şi energetic.
În fond, procesul de socializare negativă, determină tinerii educabili, să
preia mai mult ori mai puţin voluntar, modele dezirabile pe plan social,
exteriorizându-se în comportamente deviante. Prin comportamentele
subculturale şi anticulturale, sunt încălcate norme, principii şi valori
general acceptate de către comunitate, ceea ce-i plasează pe tinerii
noştri într-o lumină a expunerii proprii3. Mai mult, prin atitudinile şi
comportamentele proprii prin care ei se expun, încălcând norme, reguli
şi legi, provoacă la nivelul comunităţii şi al societăţii per ansamblu
disfuncţionalităţi prin care este afectat gradul de securitate şi libertate
în grup. Pot afecta instituţii plasându-se sub incidenţa legii, fiind
consideraţi delincvenţi, suportând astfel sancţiuni morale şi juridice
specifice societăţii4.
Rezultatul direct şi imediat al socializării negative este comportamentul
deviant întâlnit adeseori astăzi în şcoală. Comportamentul acesta fiind
1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de
investigaţie socioşlogică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –
Sibiu, Sibiu, 2002, p. 70 şi urm. 2 Dumitru Batâr, Familia în dinamica societăţii, Editura
Universităţii Lucian Blaga Sibiu, 2004. 3 Dumitru Banciu, Mihai, S., Rădulescu, Introducere în
sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti,
1990. 4 Idem, Introducere în sociologia devianţei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
observat pe toate cele cinci direcţii ale sale, conştientizat de elevi ca
fiind ceva normal. Pentru ei comportamentul acesta anormativ prin
care se eludează, normele, regulile şi modelele existente, este receptat
ca un succes anti-scocial şi anti-instituţional (chiar antişcolar la un
moment dat). În viziunea lor, conform chestionarelor aplicate şi
interpretate psiho-sociometric, acest tip de comportament devine
normal, deoarece este provocat de factori exteriori lor, instigaţi social,
din care distingem sumar aici:
starea de insecuritate socială, tinerii îndreptându-se instinctiv spre
acţiuni care să le asigure
şi consolideze o creştere a siguranţei lor,
schimbările succesive, profunde şi bruşte care le reduce simţitor
şansele de reuşită socială,
de evoluţie normală, ceea ce îi determină spre alte schimbări în care să
poată uza de mijloacele şi disponibilităţile pe care le deţin şi care le
sunt acceptate,
creşterea notabilă a diferenţelor între opţiunile adulţilor, aspiraţiile şi
interesele acestora şi
cele ale generaţiei tinere, de aici reorientarea spre altceva diferit și nu
tocmai bine definit, aspect esențial, care crează confuzii şi imprecizii,
radicalizarea şi anarhia schimbărilor, lipsa de stabilitate şi direcţie clară
în perspectivă.
Toate acestea tind spre formarea unui comportament de tip nou,
agresiv, provocator, prin care se încearcă impunerea unei noi realităţi
educaţionale cu mijloace nelegitime şi ilegale în intenţii, opţiuni,
modele, comportamente deloc de dorit care produc disfuncţii în viaţa
educabilului, cât şi în cea a comunităţii educaţionale care deserveşte
elevul5. Din toate cele expuse, ne putem pronunţa pentru înţelegerea
rolului factorilor educabilului, pentru cunoaşterea, preluarea şi
prelucrarea unor modele comportamentale dezirabile psiho-social,
pentru manifestări concret-pozitive ale modelelor culturale pe care
tânăra generaţie le adoptă6.
Bibliografie selectivă
Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de investigaţie sociologică,
Editura Univerisităţii Lucian Blaga – Sibiu, Sibiu, 2002, p. 63 – 65. Idem, Familia în dinamica societăţii, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu,
2004.
Dumitru Banciu, Mihai, S., Rădulescu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990.
Idem, Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Claude Bartollas, Juvenile delinquency, Macmillan Publishing Company, New-
York; Ibidem, Maxwell-Macmillan, Toronto. Constantin Schifrinuţ, Generaţie şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1985;
Septimiu Chelcea, Lungul drum spre tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti,
1988.
5 Claude Bartollas, Juvenile delinquency, Macmillan
Publishing Company, New-York; Ibidem, Maxwell-Macmillan,
Toronto. 6 Constantin Schifrinuţ, Generaţie şi cultură, Editura
Albatros, Bucureşti, 1985; Septimiu Chelcea, Lungul drum spre
tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
Pedagogie
p. 82 Lohanul nr. 21, martie 2012
ADAPTAREA LA VIAŢA DE GRĂDINIŢĂ
Ed. Tatiana Corciovei - Huşi Intrarea copilului în grădiniţă înseamnă începutul
exercitării sistematice a unor influenţe care vor accentua şi
consolida multe caracteristici ale afectivităţii preşcolarului.
ste vorba în primul rând, chiar de faptul că se intră într-
un nou spaţiu de viaţă în care copilul rămâne un număr
de ore fără a avea pe cineva din familie în preajmă.
Această intrare a copilului ,,în instituţiile preşcolare, solicită
toate posibilităţile lui de adaptare”.
Copilul găseşta aici o lume pe măsura sa, înconjurat de
cei de o seamă, el se simte întotdeauna liber şi mai puternic în
faţa adultului. Acele unităţi preşcolare în care există dotarea
corespunzătoare şi confortul necesar, vor stârni curiozitatea şi
plăcerea copilului şi vor estompa neliniştea şi încordarea
generate de această mare schimbare din viaţa sa. Dar mai
importantă decât ambianţa fizică este cea umană. Este vorba de
începutul relaţiilor cu un nou adult semnificativ, educatoarea, şi
interacţiunea cu covârstnicii.
Educatoarea păstrează căldura afectivă a părinţilor şi
totodată stimulează copilul să se implice, să îndrăznească, să
reuşească prin forţele proprii. Educatoarele se deosebesc de
celelalte cadre didactice prin dragostea lor deosebită pentru
copii, prin răbdarea, calmul, simpatia, plăcerea jocului, a noului
a creativităţii şi inventivităţii puse în slujba educării celor mici.
Realizând practic programele educaţionale complexe,
educatoarea dezvoltă interesul copiilor pentru cunoaştere şi
dobândire de abilităţi cognitive practice, accesibilizează
sarcinile de învăţare, creează decalajul necesar între cerinţă şi
posibilităţi, asigurând astfel condiţia succesului şi securizând
copilul în faţa noului, necunoscutului, dificilului.
Conţinutul activităţilor de grădiniţă reprezintă stimulări
sistematice, continui, de durată care contribuie la dezvoltarea
unor emoţii şi sentimente superioare cum sunt cele intelectuale,
estetice şi morale. Un sistem de activităţi care le permite
copiilor însuşirea unor cunoştinţe sistematice şi clare, va crea o
receptivitate sporită faţă de acestea, va alimenta curiozitatea,
dorinţa de a paricipa la activităţile propuse, mândria pentru ce
ştiu şi ce pot face. Cunoştinţele despre natură, despre situaţii
umane, despre artă vor ocaziona sentimente şi emoţii
corespunzătoare. Prin urmare, educatoarea îndeplineşte câteva
roluri specifice în procesul de dezvoltare şi de maturaizare
afectivă a preşcolarului:
a). îl ajută să se desprindă fără tensiuni şi de perturbări de relaţia
afectivă excluisivă cu părinţii şi rudele;
b). îl sprijină să construiască o nouă relaţie afectivă puternică şi
securizantă;
c). dezvoltându-i capacităţile fizice şţi psihice, îi asigură o
adaptare bună la sarcini şi situaţii noi şi-i creează astfel un
climat pozitiv de dezvoltare şi de dobândire a unei independenţe
afective veritabile;
d). organizând şi desfăşurând activităţi noi şi interesante,
dezvoltă în mod hotărâtor emoţii şi sentimente superioare şi
îmbogăţeşte şi diversifică trăirile afective ale copilului.
Succesul în realizarea acestor roluri este condiţionat şi
de calitatea influenţelor familiale. Încrederea copilului în
dragostea părinţilor săi îi permite să accepte despărţirea
temporară de ei şi să se angajeze într-o nouă relaţie, ca cea cu
educatoarea.
Se consideră că există cel puţin trei planuri ale conduitelor în
care este solicitată adaptarea preşcolarului în mod diferit: planul
deservirii, cel al prezenţei regimului de activităţi obligatorii din
grădiniţă şi implicit solicitarea intensivă a atenţiei, a memoriei,
a activitătilor intelectuale, prin aceasta şi planul integrării în
colectivitate, în activităţile ce o caracterizează la un moment
dat. Astfel, s-au pus in evidenta 6 tipuri de adaptare :
1) Adaptarea foarte bună se caracterizează prin despărţiri fără
ezitări de persoana care a adus copilul în grădiniţă, prin con-
duite saturate de curiozitate şi de investigaţie activă în mediul
de grădiniţă. La acestea se adaugă stabilirea rapidă de relaţii cu
educatoarea şi cu copiii din grupă.
2) Adaptarea bună se caracterizează prin despărţirea fără ezitări
de persoana care a adus copilul la grădiniţă, prin stabilirea facilă
de relaţii verbale cu educatoarea şi cu câţiva copii din grupă, cu
atitudine de expectativă şi nu atitudine activă de investigaţie.
3) Adaptarea dificilă, intermitent tensională se manifestă
prin nervozitate, reţinere tacită (de mână) a persoanei
însoţitoare, dispoziţie alternantă, nesiguranţă dar şi curiozitate
faţă de ambianţă.
4) Adaptarea tensională continuă se manifestă printr-o
nervozitate de fond, prin reţinere insistentă a persoanei
insoţitoare (insistenţe verbale - uneori scâncit), prin stabilirea de
relaţii foarte reduse cu educatoarea şi ceilalţi copii. Conduite de
abandon evidente.
5) Adaptarea dificilă se manifestă prin refuzul copilului de a se
despărţi de persoana însoţitoare, prin refuzul cvasi-general de a
stabili relaţii verbale (mutism), prin blocajul curiozităţii şi al
investigaţiei, prin dispoziţia tensională evidentă şi continuă.
6) Ne-adaptarea, refuz activ al copilului de a se despărţi de
persoana însoţitoare, negativism, uneori violent, conduite
refractare, ori agresive.
La preşcolarii mici există cazuri cand adaptarea rămâne
foarte grea multe zile în şir, în unele cazuri, părinţii abandonând
şi nu mai aduc copiii la grădiniţă. Adaptarea dificilă poate dura
la preşcolarii mici de la 4 la 8-10 săptămâni. Nervozitatea
acestora devine şi acasă mai mare şi este însoţită de anorexie
(lipsa de poftă de mâncare) şi enuresis nocturn. Şi copiii cu
adaptare bună manifestă o creştere a nervozităţii între
săptămânile 4 si 6 însoţite de fenomene semnalate pentru
E
Pedagogie
p. 83 Lohanul nr. 21, martie 2012
ceilalţi, lucru ce se datorează "oboselii" de adaptare, amplificate
de diferenţele de regim din cele doua medii.
La preşcolarii mijlocii, adaptarea foarte grea şi grea se amelio-
reaza simţitor dupa 4-5 săptămâni. Totuşi, cei care rămân cu
adaptare dificilă până la 8-9 săptămâni manifestă ne-participare
la activităţi obligatorii, negativism, mutism. O parte din copiii
cu adaptare tensională intermitentă în primele zile se
acomodează regimului de grădiniţă dupa 3-4 săptămâni. La unii
preşcolari mijlocii, ca şi la cei mici, se instalează dupa cateva
săptămâni de frecventare a grădiniţei o afecţiune de tip simbolic
(dependenţă afectivă) faţă de educatoare, atitudine uşor
tensională, dar foarte utilă în constituirea de deprinderi şi
conduite legate de regimul de viaţă. Preşcolarii mari devin dupa
3-4 săptămâni bine adaptaţi la regimul de grădiniţă.
În primele zile de adaptare la regimul vieţii de grădiniţă apar, ca
relativ în stare critică, zonele afectivităţii. În etapa a doua, jocul
este relativ blocat, copilul manifestând mai mult o
particularitate doar observativă după intrarea în grădiniţă.
În relaţia deprinderi-obişnuinţe, deprinderile rămân nealterate,
însă obişnuinţele trec printr-o fază critică evidentă acasă,
deoarece orele de masă, culcare, joc etc. nu coincid totdeauna
cu cele din orarul grădiniţei pentru astfel de activităţi.
Activitatea intelectuală, memoria, atenţia, gândirea şi chiar inte-
ligentă sunt parţial blocate. Stilul de lucru prea rapid sau prea
sever în timpul activităţilor obligatorii prelungeşte tensiunea de
adaptare.
La copiii din grupa mijlocie şi la mulţi copii din grupa mare se
constituie, după cateva săptămâni, doua stiluri de conduită
paralele: unul acasă, altul la grădiniţă. Adaptarea la viaţa de
grădiniţă afectează tot latura afectivă şi a conduitei de acasă,
creând o oarecare nervozitate şi exuberanţă timp de 3-4
săptămâni, după începutul frecventării grădiniţei. În această fază
are loc transferul unor obişnuinţe şi deprinderi. Uneori se
manifestă, o tendinţă de unificare a comportamentelor de acasă
şi de la grădiniţă prin transfer activ al stilului şi conţinuturilor
activităţilor de grădiniţă la cel de acasă.
Bibliografie: 1. Ciolan Lucian- ,,Proiectarea temelor integrate în cadrul curriculum-ului la
decizia şcolii”, în revista ,,Invǎtǎmîntul primar” nr. 1-2, 1999 2.,,Perspective interdisciplinare în învǎţǎmântul românesc” (studii de
specialitate), Botoşani, 2004.
Transformă-te pe tine însuţi, începând prin a te
accepta aşa cum eşti!
Lara Damian - Bucureşti
Chiar noţiunea în sine de auto-transformare poate adeseori
implica o profundă nemulţumire faţă de noi înşine şi faţă de
viaţă. Însă, o astfel de atitudine nu este una fericită,
deoarece ea poate fi contraproductivă, dacă urmărim să ne
transformăm.
ă explicăm mai întâi cum anume faptul de a ne accepta pe
noi înşine nu înseamnă să renunţăm la a ne transforma pe
noi înşine; de fapt, aceasta va face ca întregul proces de
auto-transformare să fie mult mai plăcut:
Ne stabilim singuri standardele de auto-transformare
Adeseori suntem nefericiţi deoarece ne judecăm pe noi înşine
după anumite standarde nerealiste, care au de cele mai multe ori
de-a face cu aşteptările stabilite de ceilalţi sau de societate.
Acceptând anumite linii directoare exterioare în ceea ce priveşte
auto-transformarea noastră, noi de fapt ne comparăm cu ceilalţi.
Acceptându-ne pe noi înşine aşa cum suntem, ne permite să ne
judecăm auto-transformarea nu după criteriile stabilite de alţii,
ci după reperele noastre anterioare.
Ne focalizăm asupra părţii pozitive
Adeseori pierdem atât de mult timp focalizându-ne asupra
greşelilor şi eşecurilor noastre, încât ele ne ocupă tot spaţiul
mental, nelăsându-ne loc să ne apreciem propriile calităţi.
Gândindu-ne în mod constant la slăbiciunile noastre, le vom da
în felul acesta un fel de putere şi ne vom simţi din ce în ce mai
neputincioşi în a le depăşi. Însă, dacă ne acceptăm aşa cum
suntem, cu bune şi rele, ne vom putea apoi focaliza asupra
amplificării calităţilor pe care le deţinem şi, în timp, vom
observa că slăbiciunile noastre nu mai au atâta putere. Deci, cea
mai eficientă modalitate de a ne reduce slăbiciunile nu este
aceea de a ne focaliza asupra lor, ci de a manifesta, în schimb,
calitatea contrară acelei slăbiciuni.
Devenim capabili să trăim în prezent
Auto-acceptarea înseamnă să acceptăm tot ceea ce am făcut în
trecut, indiferent cât de condamnabil ar fi acel lucru: ceea ce a
fost făcut, a fost făcut şi nu putem face nimic să schimbăm asta
acum. Putem doar, şi este chiar indicat, să învăţăm din greşelile
pe care le-am făcut, pentru a nu le repeta. Nu are însă niciun
sens să ne pierdem timpul sau energia regretând la nesfârşit
ceea ce am făcut şi gândindu-ne la ce s-ar fi putut petrece dacă...
Trebuie să începem de unde ne aflăm, aici şi acum, de la nivelul
de dezvoltare pe care îl avem în prezent, cu ceea ce avem acum
la dispoziţie.
Ne modifică perspectiva asupra lumii
O imagine de sine lipsită de încredere va conduce la probleme
în ceea ce priveşte relaţionarea noastră cu alţi oameni şi la
nenumărate întrebări despre cum anume, oare, suntem noi
percepuţi de către ceilalţi. Însă dacă ne simţim fericiţi în pielea
noastră, atunci vom începe să ne pese mai puţin de ceea ce cred
oamenii despre noi şi vom petrece mai mult timp având grijă de
oamenii din jurul nostru.
Deci, cum facem să ne cultivăm o atitudine de auto-acceptare?
Iată câteva sfaturi:
Facem spaţiu în minte pentru a putea recunoaşte calităţile
de care dispunem Mintea noastră pare să fie programată să ne facă să gândim
numai rău despre noi înşine. Prin urmare, trebuie să-i
modificăm în mod conştient focalizarea asupra a ceea ce avem
bun, atât noi, cât şi ceilalţi. Chiar şi numai cinci minute de
exerciţiu zilnic, care presupune să trecem pe hârtie toate
lucrurile bune pe care le-am făcut în ziua respectivă (oricât de
nesemnificative ar fi ele) sau gândurile pozitive, inspiraţiile
minunate pe care le-am avut, ne va ajuta foarte mult în cadrul
acestui proces.
S
Psihologie
p. 84 Lohanul nr. 21, martie 2012
Nu ne identificăm cu mintea Adeseori noi ne considerăm mintea ca fiind supremul judecător
al comportamentului nostru, luând foarte în serios tot ceea ce ea
ne spune, în special atunci când ne spune ceva rău despre noi
înşine. Practicarea meditaţiei ne poate ajuta să intrăm în contact
cu natura mai profundă a fiinţei noastre şi să ne luăm gândurile
mai puţin în serios, înţelegând că mintea este doar un
instrument al naturii noastre esenţiale, care, strunit şi folosit cu
înţelepciune, ne poate fi oricând de un real folos.
Intrăm în competiţie cu noi înşine, mai degrabă decât cu
ceilalţi Indiferent dacă este vorba despre muncă, sport sau orice alt
domeniu de activitate, trebuie să urmărim să ne stabilim
propriile noastre provocări şi nu să ne propunem neapărat să
atingem un scop fix sau să ne luăm la întrecere cu alţii. Mai
degrabă să urmărim să ne întrecem pe noi înşine, depăşindu-ne
chiar calităţile cele mai deosebite de care dispunem. Aceasta ne
va elibera de presiunea aşteptărilor pe care ceilalţi le au de la
noi, iar atunci când ne vom depăşi chiar şi cele mai minunate
calităţi ale noastre, dezvoltându-ne altele şi mai extraordinare,
vom trăi o mare bucurie.
Vindecarea la nivel interior:
Bucuria pentru viaţă
Psiholog Paul Iosif - Iaşi
S-au făcut o serie de studii ştiinţifice care au
demonstrat efectul deosebit de benefic al emoţiilor
pozitive asupra sănătăţii.
tările de veselie, împlinirea, bucurie pentru viaţă,
recunoştinţa sunt “un medicament” natural care
îmbunătăţeşte starea generală de sănătate. Pe de altă
parte emoţiile negative precum ura, mânia, gelozia, frică şi
altele de acest tip au un efect devasatator asupra sănătăţii. Iată
câteva dintre studiile făcute în acest sens:
*Emoţiile pozitive sunt cel mai bun medicament natural
împotriva stress-ului(*).
* Atitudinea pesimistă urca cu 42% riscul de a muri de
orice boală – conform unui studiu pe 7000 de persoane făcut
pe durata a 40 de ani.(*)
* Optimismul întăreşte sistemul imunitar – conforum unui
studiu făcut la University of Kentucky pe 125 de studenţi la
drept.(*)
* Plictiseala/apatia dublează riscul de deces din cauza
bolilor de inimă.(*)
* Stress-ul şi îngrijorarea favorizează dezvoltarea
TUMORILOR.(*)
Iar studiile care dovedesc impactul crucial al emoţiilor asupra
sănătăţii se găsesc cu sutele. Partea bună este ca stările
emoţionale pozitive au un efect vindecător asupra sănătăţii
noastre, însă din nefericire stările emoţionale negative au
exact efectul opus – fiind otrava curată pentru sănătate.
Aşadar, vedem că este esenţial să avem o stare emoţională
pozitivă, dacă ţinem la starea noastră de sănătate.
Chiar dacă “nu avem chef” sau “nu vrem” să fim veseli,
optimişti şi să ne bucurăm de viaţă… ar fi bine să încercăm
permanent să ajungem la aceste stări, dacă vrem să avem o
stare de sănătate bună. Aşa cum am spus, unele boli nu pot fi
vindecate de niciun tratament, ele avându-şi originea în starea
mental-emoţională. E o anumită atitudine faţă de viaţă care ne
otrăveşte încontinuu, făcând inutil orice tratament la nivel fizic.
Din acest motiv, astăzi ne vom ocupa emoţiile pozitive şi de
modul în care ne putem induce o stare de bucurie cu efect
vindecător asupra sănătăţii noastre generale. Dintre toate
lucrurile cel mai simplu şi mai eficient mod de a ne induce
emoţii pozitive este să ne bucurăm de viaţă.
Bucuria pentru viaţă
Absolut toţi oamenii, fără excepţie, ar vrea să se bucure de
viaţă, să simtă acea împlinire interioară… să simtă ceea ce
majoritatea numesc FERICIREA. Fiecare om îşi axează viaţa
în jurul unui lucru care crede că-i va aduce împlinirea.
+ Unii vor să facă mulţi bani, crezând că siguranţa financiară le
vor aduce într-o zi fericirea.
+ Alţii cauta aceeaşi fericire, în împlinirea profesională şi în
dobândirea unui statut social.
+ Alţii cauta fericirea în relaţii, crezând partenerul de cuplu
perfect va aduce în sfârşit împlinirea în viaţa lor.
+ Şi nu în ultimul rând, apar cei care caută fericirea în
diferite teorii şi filozofii (mai mult sau mai puţin spirituale).
După cum se poate observa suntem programaţi să căutăm în
mod automat starea de împlinire interioară – fericirea.
O facem instinctiv şi inconştient – fie că vrem să recunostem
sau nu, TOT ce facem în viaţă este o căutare continuă a stării
de împlinire interioară. Aşadar putem afirma că scopul
S
Psihologie
p. 85 Lohanul nr. 21, martie 2012
principal în viaţă a fiecărui om este să
găsească FERICIREA.
Fericirea şi lucrurile exterioare
Din nefericire majoritatea dintre noi ajungem să căutăm
fericirea în lucrurile care le-am menţionat mai sus . Avem
convingerea că “mai mulţi bani”, “un statut mai ridicat în
societate”, “mai multă teorie”, “mai multe cărţi
citite”, “mai mulţi muşchi”, “mai multe petreceri” etc etc
etc… ne va face mai fericiţi decât suntem acum.
În mod paradoxal însă, după ce ajungem să punem mâna pe
lucurile care ni le-am dorit (care ar fi trebuit să ne împlinească),
constatăm că nu suntem deloc mai fericiţi ca la început, motiv
pentru care credem că nu am făcut suficient şi trebuie “să fac
mai mult”, “să adun mai mult”, “să am şi mai mult” , “să
caut un partener de cuplu mai bun”etc.
Pe lângă acestea, oamenii mai folosesc
diferite scurtături pentru a ajunge la starea de fericire
precum: alcool, ţigări şi droguri. Toate aceste aduc o stare de
împlinire de scurtă durată, însă acea stare NU vine din interiorul
nostru, ci ea este DEPENDENTA de scurtătură pe care am
folosit-o ( fie ea alcool, ţigara sau drog). Din acest
motiv scurtăturile nu ar trebui să fie niciodată o cale de a ne
face mai fericiţi decât suntem, deoarece riscăm să
devenim dependenţi de acel lucru.
Ce au în comun toate dorinţele de mai sus?
TOATE sunt lucruri din exteriorul nostru !
Şi ce este rău în asta ?
Păi dacă fericirea mea depinde de ceva din exterior(fie
bani,oameni,valori materiale) înseamnă eu NU voi putea fi
fericit în absenţa lor.
Dacă împlinirea mea interioară depinde de un lucru, înseamnă
ca EU sunt DEPENDENT de acel lucru.
“Eu pot să fiu fericit DOAR DACĂ….
“…DOAR DACĂ câştig bani – devin mare afacerist – câştig la loto”
“…DOAR DACĂ am ajuns să am un rang în societate”
“…DOAR DACĂ mă iubeşte persoană de care sunt <îndrăgostit> ”
“…DOAR DACĂ mă înţeleg bine cu familia”
“…DOAR DACĂ se schimbă cei din jur: partenerul de cuplu, prietenii,
părinţii etc”
“…DOAR DACĂ arăt ca Brad Pitt sau Angelina”
“…DOAR DACĂ am note bune la şcoală”
“…DOAR DACĂ termin de citit ’ensphe mii de cărţi”
“…DOAR DACĂ am 100 de prieteni ” etc etc
Notă: Uneori în loc de “DOAR DACĂ…” oamenii folosesc “DOAR
DUPĂ ce…“ – este exact acelaşi lucru, doar că este formulat cu alte
cuvinte.
În concluzie fericirea mea este DEPENDENTA de
acel ”DOAR DACĂ…” .
Vestea proastea este NU o să existe permanent în jurul tău
lucruri, oameni sau situaţii care să-ţi întreţină bucuria pentru
viaţă.
Vestea şi mai proastă este că şi dacă ar exista ceva ce să ne ţină
fericiţi permanent de la un timp te-ai plictisi de acel lucru. La
fel cum se întâmplă când ne cumpărăm lucruri noi, avem
experienţe noi, avem în prieten nou etc. – noutatea aduce o
emoţie de bucurie de scurtă durată care va dispărea odată ce
ne obişnuim cu acel lucru. Bineînţeles că soluţia în această
situaţie nu este la ce căutăm şi mai multe “lucruri noi”, ci mai
degrabă să găsim o stare de fericire independenta de toate
acele lucruri din exterior.
Acestea fiind date, vine întrebarea… cum putem să ne
bucurăm permanent de viaţă?
Răspunsul este mai simplu decât îţi imaginezi şi anume:
Fii TU însuţi propria sursa de bucurie permanentă !
Poza de mai sus ilustrează atitudinea faţă de viaţă a 2 categorii
de oameni:
1. Categoria “Sunt fericit DOAR DACĂ… / DOAR
DUPĂ CE…“
Este cea despre care am vorbit mai sus –
o atitudine dependenta de lucrurile din exterior.
Aşa cum arăta şi cercul din partea stânga, pentru oameni cu
această atitudine lucrurile din exterior influenţează în proporţie
de 90% modul în care se simt.
Starea lor interioară este influenţată mai mult de ceea ce se
petrece în exteriorul lor decât de ceea ce simt ei.
Sunt tipul de oameni care:
Psihologie
p. 86 Lohanul nr. 21, martie 2012
* spun că se vor bucura de viaţă “Doar dacă…” sau “Doar
după…” (ex: câştiga la loto)
* au o stare interioară dependentă de ce se întâmplă
în exteriorul lor;
* sunt uşor afectaţi de oamenii şi situaţiile din jurul lui;
* sunt afectaţi de criticile şi presiunile celor din jur (familie,
prieteni);
* sunt tipul de oameni care reacţionează, mai degrabă
decât acţioneză;
* nu au poftă de viaţă decât atunci când ei consideră ca
evenimentele din jur le dă motivul să se bucure;
* NU pot fi fericiţi/bucuroşi/împliniţi când sunt singuri, ci au
nevoie ca cei din jur să le dea un motiv pentru a se bucura de
viaţă;
* au nevoie mereu de ceva din exterior care să-i facă să se
bucure;
* NU sunt recunoscători pentru viaţă, deoarece îşi îndreptă
atenţia pe ceea ce NU AU(pe lipsuri);
* Spun deseori deseori:
“N-am motive să mă bucur de viaţă… că e vreme rea afară…
că nu este nimic la tv…că n-am ce face azi… că n-am câştigat
bani azi…că n-am prieten/prietena… că n-am chef etc. etc.”
Bineînţeles că fiecare avem de-a face cu o astfel de atittudine la
un moment dat, însă depinde de noi cât mult ne
lăsăm influenţaţi de ea.
2. Categoria “Sunt fericit acum CHIAR DACĂ…“
Aşa cum ilustrează cercul din dreapta, aceşti oameni se
bazează în primul rând pe ceea ce simt ei şi NU se lăsă
influenţaţi de ceea ce se întâmplă în jur.
Ei merg pe principiul: “Sunt fericit/vesel / împlinit şi nimeni şi
nimic din exterior nu mă poate convinge de altceva.”
Sunt tipul de oameni care:
* nu se lăsă influenţaţi de nimic din exterior, ci se bazează pe
ce simt
* au poftă de viaţă, în ciuda a tot ce se întâmplă în jur
* fericirea lor este independentă de tot, ei sunt propria lor
sursă de fericire
* nu se lăsă afectaţi de criticile şi mustrările celor din jur
* se bucura de viaţă şi atunci când (aparent) nu există niciun
motiv.
* sunt recunoscători pentru tot ce-i înconjoară şi îşi
concentrează atenţia pe ceea ce AU.
* sunt tipul de oameni care se distrează în cele mai banale
situaţii - deoarece la ei nimic nu este banal/ plictisitor/ lipsit de
importantă.
Aşadar sunt tipul de oameni care indiferent dacă au ceea ce-şi
doresc sau nu, se bucura de viaţă din plin, ca şi cum deja ar avea
tot ce e nevoie pentru a fi fericiţi.
Ei spun:
“Vreau să fiu mereu plin de fericire şi bucurie pentru
viaţa…
“…CHIAR DACĂ sunt acum singur în camera mea.. tot pot fi
bucuros pentru viaţa”
“…CHIAR DACĂ am o grămadă de probleme…aleg să mă
ocupe de ele cu bucurie”
“…CHIAR DACĂ nu mă iubesc anumite persoane… eu îmi
sunt sufiecient mie pentru a fi fericit”
“…CHIAR DACĂ nu sunt cel mai frumos om din lume… îmi
pun în valoare toate celelate calităţi”
“…CHIAR DACĂ nu sunt 100% sănătos… mă bucur de
sănătatea pe care o am”
“…CHIAR DACĂ celor din jur nu le convine că eu sunt tot
timpul fericit şi mă bucur din plin de viaţă, eu tot vesel rămân.
“…CHIAR DACĂ unii percep atitudinea mea ca fiind
egoistă… eu mă voi bucura şi mai mult de viaţă.
Un exemplu sugestiv în acest sens a fost părintele Nicolae
Steinhard – un călugăr care a suferit chinuri şi umilinţe
inimaginabile în închisorile comuniste. În ciuda faptului că
suferea bătaie, foame şi umilinţe în fiecare zi, a reuşit să
găsească fericirea supremă chiar acolo în închisoare în
mijlocul chinurilor, nemailăsând să-l afecteze absolut nimic din
jur.
Psihologie
p. 87 Lohanul nr. 21, martie 2012
El era fericit prin trăirea permanentă cu Dumnezeu
şi nimeni şi nimic nu-l putea convinge de altceva. Drept urmare
a scris o carte în care însumează întâmplările cutremurătoare din
închisoare pe care a intitulat-o… cum altfel decât … “Jurnalul
Fericirii”.
“Asupra apropierii de Hristos,
proba care nu înşeală, criteriul definitiv este bună dispoziţie.
Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului.”
- Nicolae Steinhardt -
Alte două exemple de oameni care reuşesc să se bucure din
plin de viaţă, mergând pe principiul “Mă bucur de
viaţă CHIAR DACĂ…” sunt Nick Vujcic şi Bethany
Hamilton.
Nick îşi trăieşte viaţa bucurându-se de fiecare moment şi în
prezent ajuns un speaker motivaţional de clasa mondială, în
ciuda faptului că s-a născut fără mâini şi fără picioare… iar
Bethany a reuşit să-şi urmeze pasiunea pentru surfing în ciuda
faptului că la vârsta de 14 ani un rechin i-a smuls mâna stângă
(în aprilie 2011 a apărut filmul Soul Surfer inspirat din
povestea lui Bethany).
“Nu toţi sunt dispuşi să accepte bucuria pentru viaţa”
Această atitudine de bucurie poate fi deseori considerată de cei
din jur (în mod eronat) ca fiind EGOISTĂ sau lipsită de bun
simţ. Replicile cele mai des auzite în aceste situaţii pot suna
astfel:
“Cum adică tu eşti relaxat şi te bucuri de viaţă, când eu NU
sunt relaxat şi nu pot să mă bucur? “
“Eşti egoist că te bucuri de viaţă în timp ce eu nu pot şi nu ştiu
să fac asta”
“Dacă eu sunt supărat / stresat, la fel trebuie să fie şi cei din
jurul meu”
“Cine te crezi să fii bucuros când n-ai niciun motiv s-o
faci?”… şi asta mai departe.
Atitudinea celor care fac astfel de afirmaţii nu denotă altceva
decât imaturitate emoţională şi egoism. În mod paradoxal
oamenii care folosesc astfel de expresii, îi văd exact pe ceilalţi
ca fiind egoiştii – adică pe cei care nu au nevoie de NIMIC din
exterior pentru a se bucura de viaţă.
E o atitutudine deseori întâlnită în rândul oamenilor care nu
mai ştiu să se bucure de viaţă, care în loc să încerce să
înveţe să se bucure din nou de viaţă, îşi găsesc satisfacţia în
a nu-i lăsa nici pe cei din jur să se bucure de viaţă… uneori
chiar fac o pasiune din a strica liniştea oamenilor din jur.
Ciudată pasiune.
În aceste situaţii trebuie să ducem o luptă. E lupta cu noi înşine
în care vedem cât putem să ne lăsăm influenţaţi de cei din jur.
Cum creştinii din puşcăriile comuniste nu renunţau la starea de
fericire nici când erau bătuţi până la moarte, cum vom renunţa
noi din cauza unui şef care strigă la noi, părinţi care pun
presiune, pe noi prieteni care ne enervează şi alte situaţii
banale ca acestea. E o mândrie să lupţi pentru această stare de
fericire… şi singura metodă de a duce această luptă este
prin exemplul personal.
Nicio teorie, nici nimic din ce am scris aici nu are nicio valoare
atâta timp cât starea de bucurie pentru viaţa nu este
experimentată la nivel PRACTIC în viaţa de zi cu zi.
Aşadar principalele arme cu care pornim la luptă în
dobândirea stării de bucurie pentru viaţa este
o VOINŢA puternică însoţită de CREDINŢA că se poate să ne
bucurăm din plin de fiecare secundă din viaţa asta.
Alte metode pentru a stimula
BUCURIA PENTRU VIAŢA
1. Recunoştinţa pentru TOT
A mulţumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune din viaţa
noastră este cel mai bun lucru pe care-l putem face când
simţim că nu ne putem bucura de viaţă. E bine să mulţumim
pentru fiecare lucru, fie şi pentru cele banale, conştientizând
faptul că unii nu au nici măcar acele lucrui pe care noi le
considerăm banale. Aşadar vom începe de la lucrurile cele mai
mici mergând către cele care chiar le considerăm importante.
Un model ar fi:
Mulţumesc pentru…
Psihologie
p. 88 Lohanul nr. 21, martie 2012
…că am acoperiş deasupra capului
…că-mi dai sănătate şi mă ţii întreg
…că am un pat în care să mă odihnesc
…că mă satur cu mâncare în fiecare zi
…că îmi descoperi lucrui noi în fiecare zi
…că-mi dai prieteni şi oameni buni în jur
…ca îmi arăţi cum să mă bucur de viaţă… şi aşa mai departe.
Notă: Este important ca atunci când mulţumim, să nu ne
gândim deloc la ceea ce NU AVEM. Aşadar NU ne gândim
deloc la dorinţe, ne detaşam total de ele, focalizându-ne
întreaga atenţie pe ceea ce AVEM. Bineînţeles că apoi putem să
ne gândim la ce avem nevoie, însă este important să nu ne
ocupăm mintea cu dorinţe în momentul când mulţumim.
Practicând zilnic aceste mulţumiri ne vom obişnui să
vedem partea plină a paharului în toate asepectele vieţii
noastre, astfel că stress-ul şi supărarea generate de “Nu
am…” nu ne va mai afecta starea de bucurie, deoarece mintea
noastră este preocupată să se bucure de lucrurile pe care
le AVEM.
2. Trăirea în prezent
“Pierderea unui singur moment este o mare pierdere”
– Arsenie Papacioc -
Clipa ACUM este întotdeauna cea mai frumoasă clipa de viaţa
noastră. Acum în timp ce citeşti aceste cuvinte este cel mai
frumos moment din viaţa ta.
Probabil nu vrei să crezi o astfel de afirmaţie însă, îţi spun că
TOATE amintirile despre clipele frumoase din trecut,
TOATE planurile de viitor despre cum o să fii când o să fii
fericit şi TOATE imaginile din capul tău despre cum ar trebui
să fie starea de fericire… toate acestea… NU EXISTĂ în
momentul prezent…în momentul ACUM.
Ele există doar în realitatea virtuală din capul tău, însă în
mod real/palpabil ele acum nu există.
Remuşcările şi regretele pentru ceea ce a trecut sunt un lucru
total inutil cu care oamenii îşi pierd cel mai mult timpul şi
energia. Cu ce folos dacă acele momente nici măcar nu mai
există acum.
La fel se întâmplă cu lucrurile bune şi frumoase din trecut, cu ce
folos să ne ocupăm mintea cu amintirile plăcute, când acestea
nici măcar nu mai există. Şi asta e o pierdere de vreme.
Când vine vorba de planurile de viitor, ele depind de ceea ce
facem ACUM.
Viitorul este 100% dependent de prezent, motiv pentru care
nu are rost să ne ocupăm mintea visând cu ochii deschişi la cum
o să fie în viitor, ci mai degrabă ar trebui să ne axăm 100% pe
momentul prezent pentru a ne contrui viitorul. Singurul moment
în care se poate construi viitorul este prezentul.
Aşadar dacă vrem să ne bucurăm de viaţă NU trebuie să
aşteptăm o oportunitate specială, nu trebuie să aşteptăm să avem
bani, să câştigăm la loto, să avem mulţi prieteni, să locuim pe
Coasta de Azur etc etc…. ci trebuie să ne bucurăm de ACEST
moment de acum 100%, deoarece este singurul
moment REAL. Starea de bucurie pentru viaţa poate avea loc
doar acum, orice altă plănuire pentru viitor nu va aduce bucuria
permanenta despre care vorbim.
Uită-te în jur, bucură-te de ce vezi. Relaxează-ţi mintea şi nu
mai sta încordat – doar aşa vei putea să ieşi din capul tău pentru
a te bucura fiecare secundă. Detaşează-te emoţional de lucrurile
care-ţi ţin mintea prinzoniera şi bucură-te de viaţă.
Orice aş spune în acest sens nu are nici valoare în comparaţie
cu experienţă practică a trăirii în prezent. În prezent totul
se SIMTE, nu se gândeşte şi se teoretizează. Se simte bucuria şi
pasiunea pentru viaţă.
S-au scris cărţi întregi despre acest domeniu, cea mai populară
fiind “Puterea Prezentului” de Eckhart Tolle - însă nicio
carte sau teorie nu poate substitui trăirea la nivel de
experienţa a momentului ACUM.
“Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci
numai în prezent.
Trecutul nu-l apasa, viitorul nu-l îngrijorează.”
- Nicolae Steinhardt -
În sens spiritual trăirea în clipa prezent este cea mai înaltă
formă de rugăciune.
Este starea în care suntem în conexiune permanantă cu
Dumnezeu, starea în care faci totul împreună cu divinitatea.
Psihologie
p. 89 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ori de acte ori cădem în starea de
visare şi inconştienta pierdem contactul cu clipa prezenta,
implicit pierdem legătura cu Dumnezeu. Când suntem prezenţi
ne putem bucura de tot ce ne înconjoară, observăm totul chiar şi
un fir de iarbă, iar starea noastră de bucurie este o formă de
recunoştinţa în faţa lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune cu
care ne-a înconjurat.
De aici vine şi vorba “Cine se roagă numai când se roagă,
acela nu se roagă” - în sensul că cine este cu Dumnezeu doar
când se roagă acela nu are o conexiune reală cu Creatorul, ci
doar cel care trăieşte permanent în prezent.
3. Afirmaţiile pozitive
Mintea percepe ca fiind ADEVĂRAT orice lucru care-i este
repetat.
Din acest motiv ne vom folosi de câteva afirmaţii pozitive
petntru a ne stimula starea de bucurie pentru viaţă. Iată care sunt
acestea:
1. Principalul meu scop în viaţă este să fiu fericit în
momentul ACUM – şi nimeni nu mă poate convinge de altceva.
2. Bucuria mea vine din mine şi este independentă de toate
lucrurile şi persoanele din jur.
3. Momentul ACUM este cel mai frumos moment din viaţa
mea.
4. Fac toate lucrurile cu bucurie deplină pentru viaţă.
5. Fiecare moment este interesant şi îmi dă o mulţime de
motive de bucurie.
6. Simt bucuria permanent în TOT ce mă înconjoară.
7. Merit să fiu mereu cel mai fericit om de pe Pământ
Tema de casă:
Bucură-te la maximum de fiecare clipă din viaţa ta !
(după //www.vindecator.com/vindecarea-la-nivel-interior-
bucuria-pentru-viata/
Motto: „OMUL SUPERIOR ESTE ACELA CARE ÎŞI RECUNOAŞTE
ÎNTR-UN MOD LUCID ŞI RESPONSABIL TOATE GREŞELILE PE
CARE EVENTUAL LE FACE. OMUL INFERIOR, LAŞ, LARVAR ŞI
IGNORANT ESTE ACELA CARE DĂ ÎN PERMANENŢĂ VINA PE
CEILALŢI. “
Testul copacului
Prof. Munteanu Roxana - Huşi
1. Ce procent din spaţiu ocupă?
a) Jumătate sau mai puţin- nu manifestă dorinţă de lărgire a
cunoştinţelor;
b) Mai mult de jumătate- plin de idei,talente,energie
2. Ce se află la baza copacului:
a) Lipsa bazei- nesiguranţă,tendinţa de a nu fi în contact
cu sursa interioară de inspiraţie
b) O linie- un puternic sentiment al eului
c) Configuraţia rădăcinilor -simţul realităţii
3. Unde este amplasat şi cum este înclinat
a) Stanga- ancorat în trecut
b)Central- neînclinat
c)Dreapta- privire spre viitor
4. Lărgimea trunchiului
a) Înalt- subţire - stabilirea de legături cu lumea prin
intellect
b) Echilibrat - conştient de viaţa intelectuală şi fizică
c) Scurt şi gros - interesat mai mult de problemele fizice
şi emoţionale decat de utilizarea eficientă a creierului.
5. Coroana
a) Separată de trunchi- nu amestecă raţiunea cu
sentimentele
b) În continuarea trunchiului - mesajele trec prin trup,
ajung la cap,uneori inconştient
c) Ramuri trunchiate - reţinuţi, frustraţi în faţa
evenimentelor
6. Ramurile
a) Fără frunze - multe idei neexprimate, insatisfacţie
b) Cu frunze - satisfacţie, punerea în aplicare a ideilor
c) Cu frunze, flori, fructe - viaţă plină de energie şi
interes
7. Elemente căzute din copac - pierderi sau situaţii neîncheiate
8. Alte elemente de fundal - alte semnificaţii personale.
Psihologie
p. 90 Lohanul nr. 21, martie 2012
Dacă…
Prof. Lina Codreanu - Huşi
…Dacă îi va fi dor cuiva de-o atmosferă de învăţăcel cu
un maestru al pedagogiei şi didacticii şcolare, păşească pios
pe urmele paşilor largi şi apăsaţi al căror ecou încă poate fi
simţit pe culoare şi în săli şi, în mod sigur, nu s-a stins din
inima şi mintea foştilor elevi care l-au avut ca profesor de
limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Cuza
Vodă”…
şi organizase prin 1975 un cabinet de specialitate, în sala de
deasupra amfiteatrului de astăzi, cum nu era în toată
Moldova, uimindu-i pe universitarii şi inspectorii şcolari
veniţi la susţinerea gradului didactic I. A lăsat „urme”. Şi
amintiri. Asemenea, foştii colegi de profesorat îi repetă vorbele,
pildele, îi imită tonalitatea şi gravitatea vorbirii, îi revăd silueta
impozantă, pardesiul larg, pălăria calistrathogaşiană, îi aud
familiara replică: „Ce faci, bătrâne?”, tonică, uşor poticnită într-
o respiraţie insuficientă şi chinuită de-o formă astmatică.
„Dacă ne-ar întreba cineva unde mergem, n-am şti ce să
răspundem? Spre Hades! Însă până acolo, lăsăm urme.”
(Vol. Jurnal de idei, 1980, p. 7).
…Dacă cineva ar avea nevoie de-o vorbă încurajatoare aşteptată
în grav moment de cumpănă, să-şi amintească de-un statornic
prieten, care ascundea prin tainiţele fiinţei lui felurite cuvinte
necesare, dar mai ales o însufleţire ce-l optimiza şi-l ridica din
cădere pe cel nefericit. Ca un frate, ca un prieten. Cât de mult
regreta, îmi amintesc, şi se învinovăţea că la o consfătuire a
cadrelor didactice dintr-un septembrie 1977, n-a avut iniţiativa
s-o întrebe de propria-i mâhnire pe abătuta doamnă D.P., care,
dezorientată, a recurs apoi la un gest fatal din pricina căruia mai
suferă şi azi. Avea certitudinea că ar fi salvat-o numai cu o
vorbă de sprijin, cu un sfat colegial. Abia acum deschidem ochii
minţii la versurile-i infuzatoare de speranţă:
„Dar în toate răsare o speranţă,
ca un cireş înflorit,
ca o pleoapă;
ca un fir înlănţuit de lumină,
ori ca o bufniţă;
dar în toate răsare o lumină,
ca într-o fântână singuratică,
nouă;
ca într-o trecere”
(Vol. Cumpărătorul de bufniţe, 1985, p. 54)
…Dacă s-ar întoarce anii, în casa lui de pe strada Anton, orice
oaspete ar fi primit cu braţele deschise într-o largă uimire de
aleasă gazdă. Oamenii de carte, eternii prieteni de care nu s-ar fi
despărţit nicicum ar urca scările ca-ntr-un templu al cărţii şi
prieteniei. I-am zări pe Grigore Ilisei, Sergiu Adam, Constantin
Călin, Ştefan Oprea, Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu,
Calistrat Costin, Teodor Pracsiu, Theodor Codreanu, Cristian
Simionescu, Ion Iancu Lefter, Ion Gh. Pricop, Emil Pascal,
Constantin Donose… Avea o memorie vie şi recita într-o
tulburătoare libertate versuri din Esenin, Lautréamont,
Eminescu, Beniuc, din propriile creaţii… Sub vişin, în faţa
casei, se aşeza pe-un scaun, desfăcea generos burduful
acordeonului, şi cânta de „voie bună”, de „inimă albastră”, ori
chiar cântece liturgice…, încât convivii, mulţi, puţini, îi ţineau
sonul furaţi de vraja momentului. Unele poeme s-au născut în
focul acelor desfătări de agape artistice, altele au fost ideea-
simţire poetică pentru o viitoare poezie, multe s-au pierdut. Lor,
prietenilor, le dedică, de altfel, un întreg volum – Jurnal de idei,
1980 – cuprinzând însemnări de lectură şi stihuri:
„În fine, cartea e mai mult pentru prieteni, acei prieteni care, în
loc de rugăciune, seara, citesc îngânat poezii„ (O lămurire,
p.7).
„Toţi îl ascultă cu dragoste,
Cu o neţărmurită
Admiraţie intelectuală –…” (Predică, p. 37).
Cine nu-şi ştie preţui amicii e un infirm. Lumea noastră trebuie
să fie şi o lume a prieteniei (p. 71).
…Dacă cineva ar vrea să citească în linişte versuri de
sfâşietoare dragoste de dragoste de viaţă, le-ar găsi în paginile
cărţilor (antume, postume): Nunţile focului (1971), Ambrozie şi
nectar (în colaborare cu A.D. Tudosie, 1978), Drumul
cuvântului (1980), Jurnal de idei (1980), Pânda de seară
(1983), Cumpărătorul de bufniţe (1985), Cai de lut (1992),
Prinţ şi labirint în crepuscul. Poem simfonic (1998), Nunţile
focului (volum antologic, 2006). Cu trudă, în regie proprie, prin
participare la concursul pentru debut în volum al Editurii
„Junimea” (1980), prin subvenţii oficiale ori, postum, prin grija
prietenilor şi a instituţiilor locale, cărţile au apărut, rămânând
dovezi de istorie literară pentru urbea Huşilor, unde, din 1958,
s-a stabilit definitiv, rămânând în „maica ţărână” „cu toate
gândurile”, după cum „se aude” dorinţa testamentară în poemul
minion:
„La praznicul humii vin cu oasele-n mână.
- Primeşte-mă, maică ţărână!
Ia-mă cu toate gândurile! Mă sfarmă!
Fii propria mea casă! Fii propria ta armă!
Cât te-am iubit, mereu şi-într-ascuns,
Cu un izvor de teamă şi de plâns.
Adună-mă în liniştea amară!
Voi colinda ştiut şi neştiind
Imperiul tău de taine şi de jind!
Abia atunci, pe câte înţeleg,
voi fi în mine pe de-a-ntregul-ntreg! ”
(La praznicul humii, vol. Pânda de seară, 1983, p. 8)
…Dacă, aşadar, va dori cineva să vadă unde a trăit la modul
propriu şi a visat în sfera liricului, a suferit din dragoste de
semeni şi a fost fericit la modul sublim, atunci să vină aici, la
Huşi, să ne cunoască Poetul – pe Ion Alex. Angheluş. A trăit
între 1 octombrie 1937-19 iulie 1986. N-avea nici măcar 50 de
ani când, răpus de o boală necruţătoare, a urcat pe enigmatica
scară spre altă lume, a morţii eterne. Iată, au trecut deja 25 de
ani de la moartea sa. O! Timpul!... Iubirea pentru clipa dată e de
nedezminţit în lirica sa, dar trebuie subliniat că imaginea
fericirii plenare se întemeiază pe armonia sinestezică cu
Î
Literatură
p. 91 Lohanul nr. 21, martie 2012
substanţa naturii (ţărâna, iarba, arborii, ploaia, cerul etc.), motiv
pregnant al liricii angheluşiene, presemnalizat încă din poemele
tinereţii:
„M-amestec cu pădurea în ramurile ei
Şi cresc în mine arbori tălăzuind merei1.
În lut adânc piciorul se face rădăcină.
Îmi tremură o frunză, mă arde o lumină”.
(Ton, vol. Nunţile focului, 1971, p.14)
Ion Alex. Angheluş – intrat în conştiinţa colectivă ca „poet al
Huşilor” – tutelează climatul cultural al urbei. Oriunde s-ar afla,
urmaşii, colegii, prietenii, rudele, caută să-i cinstească memoria.
Unii, însă, s-au grăbit să-l urmeze „ca păstorii în transhumanţă”
în lumea umbrelor, lăsând aici dorul şi amintirile:
„Cine ştie dacă
Dorul mai poate să treacă…
Plecăm mereu dincolo, pe-ndelete,
Însoţiţi de umbre şi regrete,
Ca păstorii în transhumanţă
Însoţiţi de veştedă speranţă…
Ne facem pământ al ţării mereu
Fără părere de rău…
Numai iarba plânge câteodată,
Din inima noastră crescută curată”.
(Tren, vol. Drumul cuvântului, 1980, p. 29)
Despre personalitatea poetului, conturată definitoriu în această
zonă împodobită de salbele podgoriilor şi străjuită de dealuri
domoale, despre creaţia sa, ce încă îşi mai aşteaptă căutători
spre a ieşi la lumină, s-au pronunţat cu judecăţi de valoare
numeroşi veghetori ai cursului culturii româneşti, începând de
la apariţia primei cărţi. Numesc aici pe Constantin Ciopraga, N.
Steinhardt, Adrian Marino, Constantin Călin, Nicolae
Turtureanu, Grigore Ilisei, Dan Giosu, Teodor Pracsiu, Liviu
Pendefunda, Theodor Codreanu, Ştefan Oprea, Ion Gh. Pricop,
A.I. Brumaru ş.a.
…Dacă se vor ivi oameni cu dragoste de urbea Huşilor şi de
valorile ei culturale, – istorici literari, critici, monografişti, ş.a. –
aceştia, multă vreme de-aici înainte, vor afla temei de cercetare
a creaţiei literare, a textelor de istorie şi critică literară, a
eseisticii ori a corespondenţei şi a însemnărilor din jurnalele
celui care a rămas poetul emblematic al Huşilor – Ion Alex.
Angheluş.
INEDIT: Ion Alex. Angheluş
1 Mereu, -ei, adj. (reg). Care se întinde până departe, vast,
larg, întins. Aici, folosit ca adverb.
Poemă neterminată
Pentru ce trebuie să uit odată
Vântul puternic trecând în galop peste arbori
Frunzele-acestea verzi botezate banal
Şi-ascunzând Universul?
Pentru ce va trebui odată să uit
Pădurea, pădurea răvăşită, vuind prelung
Invadată de viaţă, în generaţii de plante
Crescute una peste alta?
Pentru ce va trebui odată să uit
Glasul duios al apei sărutându-mă matern…
Sau căderea ei în cascadă
În stare să urnească din somn toţi munţii?
Va trebui să uit odată
Iarba de lângă lac, presărată cu raze
De lumină de lună şi mantaua cenuşie
Cu care te acopeream să nu tremuri
Sub cerul foşnitor de octombrie.
Atunci sufletul meu o să fie închis
Într-o vioară de brad
Pe care nu va cânta decât liniştea
Desprinsă odată cu timpul
Din calendar.
(1.VII.1968, Huşi)
[Toamna a zugrăvit codrii…]
Toamna a zugrăvit codrii de-aramă
Am plecat să mă plimb sus la cramă
Mi-am umplut buzunarul cu stele
Să plătesc dacă-oi bea cinci sau trei păhărele.
- Scuzaţi vă rog (şi mă bat cu palma peste frunte)
Călcasem, din greşeală, piciorul unui munte.
Mi-am pus apoi fularul pe creasta carului;
Căciula lângă Venus, pe soba dorului.
Haina blănită
mi-am pus-o de Calea Laptelui lipită.
Am băut opt pahare şi-o uiagă2
Şi nici n-am simţit că a trecut noaptea-ntreagă
Când mă ridic se luminează.
Asta-i bună
Pardon! Mă aşezasem din greşeală pe lună!
(Huşi, 5.VII.1968)
2Uiagă, uiegi, s. f. (Reg.) Vas de sticlă cu gâtul lung şi strâmt; clondir
(n.n.).
Literatură
p. 92 Lohanul nr. 21, martie 2012
Greu mai vine primăvara
Prof. Constantin Partene – Ghermăneşti, jud. Vaslui
După ierni fără zăpadă,
Cu străzile ca-n plină vară,
Norii cern fără tăgadă
Fulgi de nea pe-ntreaga ţară.
Mult omăt este pe case,
Nimeni nu ar vrea să moară.
Gerul ne pătrunde-n oase,
Pe bătrâni, frigu-i doboară.
Iarna are flori de gheaţă
Şi ţurţuri care stau să cadă,
Geruri tari de dimineaţă
Şi promoroacă pe livadă.
Iţi risipeşte orice dor
Zăpada asta alohtonă,
Câte-o cioară trece-n zbor
Mândră că-i autohtonă.
Copiii mari înfruntă gerul
Şi au obrajii roşi ca focul,
Rezistenţi par ca şi fierul
Căci se mişcă, schimbă locul.
De-atâta iarnă şi omăt.
Cu troiene blocând poteci,
Uneori stau şi socot:
Iarna, e bine în oraş să pleci.
Bate vântul dintr-o parte
Şi tot mână « babele »
Nouă sunt, pe numărate,
Toate-şi scutură cojoacele.
Iarna asta e pe ducă
Şi vine iarăşi primăvara.
Brazda udă se usucă,
Lungă-i ziua până seara.
Bate vântul, suflă tare,
C-aşa bate-n primăvară,
Printre nori, raze de soare
Cheamă pe copii afară.
Proviziile s-au terminat,
S-a dus deja iarna urâtă,
Masa-i plină (tot) la bogat
Cei săraci se împrumută.
Mult a fost, puţin mai este
Până-n draga primăvară
Şi uite-acuşi fără de veste
Ne-om trezi şi-n plină vară.
Ciocolată amară
Costică Ticu Neculau - Huşi
De mult aştept
ca gustul să îl simt
de mult - dulceaţă
să manânc.
De mult aştept
ca tu să îmi aduci
o ciocolată dulce
sau cu nuci.
De mult aştept
hârtia să ţi-o rup
de mult aştept
încet să te sărut.
de mult aştept
să-ţi iau tot ce-i amar
de mult aştept
de mult, dar în zadar.
De mult aştept
dulceaţa să o gust
de mult aştept
sperând într-un sărut.
De mult aştept
şi tu aştepţi de mult
ce vreau şi eu(?)
nu ştiu – dar ştiu ce simt
De mult aştept
deşi nu cred că ştiu
că timpul trece
dar eu nu te mai ştiu
De mult aştept,
o rază de lumină
să stau cu tine
chiar de e lună plină.
De mult aştept
ca tu să ma opreşti
dar tu te-ntorci
şi pleci să rătăceşti.
De mult aştept
ca să mai treac-o zi
să gust ce-i dulce
sau ce-i amar- nu stiu
de mult aştept…
aştept într-un nu stiu.
Literatură
p. 93 Lohanul nr. 21, martie 2012
Poeme distihice de primăvară
Gheorghe Niculescu – Uricani, jud. Hunedoara
Din spuza muribundelor zăpezi
Au clopoţit mirabiii ghiocei.
Triunghiulând, cocorii aripează,
Cu flori de soare primăvărizând.
0 gâză se trezi solarizată
De-o rază-n primăvara altui an.
Mirific ouşor, în cuib de paie,
Clocitorit, se va păsăriza.
Gâza copil încovoiază firul
Rampalizându-I pentru primu-i zbor.
Mândralnic, cerbul, copitând pădurea,
Fu destrufalizat de-un braconier.
Hibernoidul, retrezit la viaţă,
De grijuri se văzu copleşizat.
Plesnind grăbelnic, flori de păpădii,
Ca nişte sori minusculi, ne zâmbesc.
Călătorindorind să procreieze,
Pasărea, cuibul vechi nu-şi mai găsi.
Un lujer de aglice-nsorizat,
Cu verde crud privirile ne-ncântă.
Un mugurel, hârşit prin iarna cruntă,
Plesni grăbalnic, înfloritizând.
Un măr, încărunţit de-inflorescenţă,
Parfum discret, în juru-i, radia.
Zâmbind căldurizant, bătrânul soare,
Trezi din somn iernatic buimacul gândăcel.
Buburuzată, frunza primăverii,
Cu verde crud ne-a decrudalizat.
Lăstuni, pământizaţi, cuibărizeză
În primăveri, la geamuri ciripind.
Rândunicitul cuib se-mpământeşte
Mândru că iar a fost împăsărit.
O musculită-n ciocul rândunicii,
Zumzăluind funebru, mai spera.
Agricultura, tractoritizată,
Ne chiminalizează, cancerând.
Broscăluind a noapte-nţânţărată,
lazul cu peşti adoarme icruit.
Stradalizând placid, urbanoizii
Şi-ndreaptă paşii către nicăieri.
Timid, roşcaliza prima cireaşă,
Drapată-n verde crud primăvăriu.
Un bob de rouă îndimineţează
Lumina născătoare de născări.
Libelulând, o gâză, peste ape,
Se-nvăluia-ntr-un zgomot aripat.
Mierificând, albina înlesneşte
Relaţii amoroase între flori.
Setos burete-înămolit de flori,
Sugativează ploi terranoidul.
Pe coame de-armăsari neînşeuaţi
Ningeau caişi petalele-nrozate.
Un pui, c-o râmă-n cioc, îngrijorat e
Că de-ai lui fraţi va fi iar flămânzit.
Cu lumânări în alb, aprinse-n floare,
Castanul ne salută maiestuos.
S-a spart văzduhu-n cioburi, când o rază
Străpunse norii, viaţă renăscând.
Ploua cu flori trecute de cireş
În iarba împlânsată de-nrouare.
O muscă, pliscuită de-un lăstun,
Pierdu marota unui trai mizer.
O gâzuliţă, -n prima zi de zbor,
Ateriză stângaci în păru-ţi blond.
Bondarul, costumat în neagra-i rasă,
Pare-un călugăr dintr-un schit străbun.
Ningeau caişi, cu dalbe flori sfioase,
În coame de-armăsari necălăriţi.
Zâmbea, în alb, magnolia în floare,
Spre nurii primăverii retânjind.
Pe trotuar, umbrele-nciupercite,
Paraşutate-n ploaie, mişunesc.
Maturizată greu, în verde crud,
Cireaşa goală, ruşinând, roşi.
Norii stau să cadă-n boabe
De ape cernute-n cer.
Livada-ngâzurată forfotea
De verde-n emulaţii efemere.
Iconice imagini fulgurante,
Oniric, m-atacau intempestiv.
Epifanii onirice-mi zideşte
Auzu,-n zbor de lebădă albastră.
Omătuiau în primăveri, gutuii,
Verdele crud al ierbii, cu petale.
Boboci de raţă-n aur împudraţi,
Împliscuiau băltoace, lipăind.
Fu pitularizată ciocârlimea
Să primăvărizeze cucuind.
A N O T I M P U R I T R E C Â N D…
Aura Dan - Huşi
Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e TOAMNA
Cu-mparatia ei de rod, de-a valma
Cu Bogăţia ei de pitoresc
Cu reverii , de-o Viaţă ce-amintesc ...
Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e TAINA
Cu care Plaiul îşi îmbraca haina…
Când toate se acoperă de nea,
Când, la fereastră, bate IARNĂ grea .
Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e-un Ghiocel
De suflet când, gingaş, se prinde el
E-o raza ce, timid, ne dă SPERANŢĂ
C-o să intrăm cu Iarbă-n rezonanţă .
Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e VARA
Parfum de FLOARE când inunda sara,
Când, tandri, ne şoptim , sub flori de tei
Vorbe de drag, sorbite de-ochii tăi !
Literatură
p. 94 Lohanul nr. 21, martie 2012
C. Pavel
Ars Poetica
Prof. Luminiţa Săndulache - Huşi
Pe sâni, pe buze și pe mâini,
Ți-am pus peceți de gură caldă
Și-am zăvorât sub ele grei
Fiorii mei sortiți în arderi.
M-am dotat ca un războinic,
Cu chipul tău încins pe piept
Și te-am cioplit din mine însămi
Coloană înălțată drept.
Pe tine apa vremii curge
Și nu rămâne nicio pată,
Căci voi muri numai prin tine
Dacă pieri-vei tu vreodată.
ELEGIE
Vis nemărginit,
De ce mă cutremuri,
De ce insiști Să te trezești odată cu mine?
Cu certitudine,
Te vei ciobi,
Sau te vei pierde
Ca fumul odată cu zorile...
Vis nemaiîntâlnit,
Rămâi cu mine
și împreună,
hai să colindăm lumea
și să ne confesăm,
destăinuindu-i
melancolia
trecerii în neființă...
Crina Ciubotariu
Unde?
Crina Ciubotariu – Răducăneni, jud. Iaşi
Întind braţele
Către cer!
Prin venele mele
Urlă chemarea
Către…nicăieri .
Mă pierd
Şi mă caut
Prin degete , prin plete
Mi-e rece , mi-e cald
Şi mi-e sete !
Întind braţele
Către cer!
Şi ascult prin tăceri
Frânturi din acelaşi
Refren…
Ce rău ! Şi ce bine…
Spun notele despre tine !
Îmi strâng braţele
Lângă trup
Dansez împreună cu
Noaptea…
Şi uit…
Îmi cad braţele
În desfrâu
Pe sânii
Nebuni
Şi plâng !
Îmi pierd braţele
În suspin
Mă caut pe mine
Cât chin !
Alerg prin lumina
Te strig !
Ce întuneric !
Şi vis… şi nimic !
Glasul Poporului
Crina Ciubotariu – Răducăneni, jud. Iaşi
Ani sunt peste douăzeci,
De când în ŢARA e chin
Reforme şi Cod-uri de-o zi
Legi pentru hoţi din Guvern.
Ani sunt peste douăzeci,
De când..iată s-a ajuns
Să n-avem armată, să mori în spitale,
Să n-avem nici scoala…
Doar blonde-n decor şi atât.
Literatură
p. 95 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ani sunt peste douăzeci
De sărăcie şi …gol
În care şi fiii copiilor mei
Vor fi tot robi.
Fiţele d-lor deputaţi,
Şi miniştrii şi …amanţi
Toate vilele lor
Vor fi taxele urmaşilor mei.
Ani sunt peste douăzeci
De când prin vene îmi curge
O libertate ce-ajunge
De pâine… de apă…mai mult?
Lunar..vând sânge !
Ani sunt peste douăzeci,
De când în ţara se plânge
De foame de sete de TOT
Cu libertatea în sânge.
Ani sunt peste douăzeci,
Şi libertatea mi-ajunge!
În loc de robie vreau sânge
Şi libertaea fiilor mei.
C. Pavel
Ultimul râu
Katy Şerban – Sibiu
ultimul râu în albii târzii
căzut-a în mine risipindu-mă
vai, risipindu-mă-n lumina
zilei de mâine, milenare
în uşoară plutire netămătoare...
acum aş putea dărui iubire
şi celor fără de formă
din licărul veşnic de speranţă
pentru viul din seminţele
învierii?...
clipele de linişti-metefizice nelinişti-
tronează în dese melancolii
din aurele veşnicei Clepsidre-
curtezana neînduplecată
cernându-şi ultimul râu de iubire...
mă simt vlăguită, suptă de putere,
cum să fac să mă lipesc de tine?
fă-mi acel transfer de putere,
pune-mi aripi şi învaţă-mă
să mă ridic singură în imponderabilul
marelui etern...
Iubire divină
Se rafinează zorii sângerii deznoptând
Cu aripi violete, transparente, viul
După noaptea cu stele pe cer explodând
În imensitatea celestă, divină
Când eu răstignită pe-o rază de lumină
M-am trezit cu poezia în gând...
Noaptea-ntreagă m-a-nsoţit un înger frumos
Prin oraşul celestial de lumină fecundă
Şi-aştept acum să rezonez în fiece secundă
Cu eterica mea replică din cer luminos
Căci toţi suntem plămadă din lumină
Din megalictica iubire divină...
Sub Marea Piramidă primordială
Am privit cum se rafinează fotoni de lumini
Cum se modelează ADN-ul generând tulpini
În dumnezeiască-ntrupare fiinţială...
M-am conectat la cer pe frecvenţa firii
Ca toate lucrurile minunate din miezul iubirii.
Gladiatorul
.....mă-ntreb cât o să mai fi
în ambiguu joc
mult prea încărcat de iubire,
iar eu-eu gladiatorul-mereu,
mereu chematul în arenă
pentru publicul însetat
de sânge?.....
.....mă-ntreb cât o să mai dureze
până destinul-leu
are să iasă din cuşcă
devorându-şi prada
în aplauzele frenetice
ale publicului sanquinar?.....
.....mă-ntreb dacă peste milenii
jocul cu moartea reflectat
în imensa oglindă cronosciană
ar putea fi inversat?.....
.....şi mă întreb acum,
atunci vei accepta?.....
Literatură
p. 96 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ochii ei...
Nicușor Dărăbană - Huşi
O zi de vară ca oricare, doar vântul adia ușor,
Când doi ochi negri mă priviră-clipind din gene-ncetișor...
Doi ochi am zis ? Să-mi ierte Domnul nechibzuința de-a grăi-
Două furtuni, două oceane ce-aleargă spre-a te nărui,
Două imense găuri negre ce te atrag nebănuit
Cum te atrage orizontul în pragul unui asfințit; Două abside ancestrale din care poți zări pământul,
Dar privilegiul de-a le-atinge le au doar soarele și vântul.
Mă pierd în marea de-ntuneric și rușinat cât o scăpare,
Ușor în jos lăsându-mi capul văd roșul buzelor în floare
Cărnoase, aprige, rebele, se modelează în cuvinte...
Aceste buze siderale -ce mă-nfior- mi-aduc aminte
De-orgiile nepământene, gustate-n plin în vechea Romă,
Unde bacantele lascive dădeau a vinului aromă
Și unde pe ascuns creștinii se adunau în cimitire,
Și ascultându-i pe apostoli, credeau -naivi- în nemurie,
La fel cum eu, răpit de vraja întunecimilor adânci,
Speram să pot pătrunde taina acelor două negre stânci,
Ce-ascund ca scoicile din hăuri, doar bogăție și...mister-
Surprins și-n pânză lui Da Vinci și în penița lui Flaubert-
Mister dublat de pofta oarbă de-a fi mereu recucerite,
Femei iubite de iubire și-avide, iar, de-a fi iubite.
Trecu privirea, părul rumen îi mângâia umărul fin,
Întregul trup sculptat în rouă, părea un înger de rubin,
Care-mpodobit în roșul petalelor de trandafir
A coborât de sus, din ceruri, pe aripi line de zefir.
Înmărmurit de fericire, înghit cuvinte și idei
Și-aș da orice să pot atinge, cu mâna mea, făptura ei,
Dar mintea mea alambicată mă țintuiește de pământ,
Tăcerea grea ce ne desparte zdrobește-al inimilor cânt
Și-ngroapă fără vreme urma unei posibile iubiri
Născută-n mine din sclipire unei demonice priviri.
Volumul Nechibzuitele iubiri, Editura Junimea, Iași,
Noapte bună
Noapte bună !
Să visezi că ești pe lună...
Să ai somnul lin, lin, lin,
Să ai gura de pelin
Să te beau ca pe un vin
Să mă-mbăt de sâni și sfârcuri,
Să te beau până-n adâncuri...
Sărutându-ți tălpile,
Mângâindu-ți gleznele,
Pipăindu-ți coapsele,
Îți înlătur spaimele.
Pieptănându-ți buclele
Împăcându-ți tâmplele
Te îmbăi cu zânele.
Și te gust și te frământ
Din călcâie până-n gând
Și te beau și te iubesc
Somnul să ți-l ocrotesc
Te ung cu ulei de pin
Și ard fructe de mălin
Să ai somnul lin, lin, lin...
Să visezi că ești pe lună,
Noapte bună !
PRAF DE FLUTURE
Mihaela Celestine
"...te simt ca pe un suflet gingaş zidit între nori"
Mă tem că am călcat peste palma ta, deschide-o să-ţi năucesc
căuşul cu iubire, apoi du-ţi-o spre frunte şi luminează.
...am răsturnat praf de fluture peste sufletul tău.
În măduvare atribute să priveşti,
Mi-e cumpănă în geană - nemurirea...
Eu am crezut în vocile cereşti,
De veghe între morţi îţi stă privirea.
Apleacă ochiu' - nu cutremur şoapte,
În iris adâncit pe metereze
Tu eşti minunea născocite-i ape,
Eşti vis de aripi - veşniciei treze.
Din praf de fluturi ţi-ai zidit o cale,
Un nebunesc decor în cer când zbori...
Te-apleci şi te ridici cocon din mare,
Din piept ţâşneşti adulmecat de nori.
Priveşte-n sus mai roşie poveste
De ce te laşi să cazi când visele-ţi sunt vii?
De-a surda frânte-aripilor creste
În praf de fluturi te-au născut să fii.
... eşti veşnicia programată în formă pentru câteva clipe de
intens
Literatură
p. 97 Lohanul nr. 21, martie 2012
Cine poate şti?
Ioan Gligor Stopiţă - Sibiu
Cine poate şti? Cine poate şti
spre ce adâncă uitare mă petrec
clipele din clepsidra mea cu păpădii
peste care toate furtunile trec?
Ci, iartă tu, nevolnica-mi fiinţă
cu îndrăzneli, de vierme, abisale
de fluture fără de conştiinţă
care percepe surâsul gurii tale
nu ca pe-o lampă-ncinsă...
Gestica trupului de iederă subţire
nu ca pe-o frumuseţe ninsă,
ci mistere puse-ntr-o chemare
spre marile incendii de iubire,
un ultim gest pe-un ultim drum,
o ultimă-nflorire în mirare
înainte de-a fi cenuşă şi scrum...
Coherenţe poetice alambicate!....
1. Ceru-i capcană, numai capcană
Rimel albastru, albastru pe geană...
Dac-ai văzut, ai văzut moartea
Fiecare zi se pare, ţi se pare o viaţă
Şi se pare, ţi se pare că soartea
Ţi-a făcut clipa, o clipă măreaţă!...
2.Cine poate şti, cine poate şti?
Dacă vei fi, poate vei fi
Cântec, cântec de pasăre măiastră,
Prund cu stele în noapte albastră,
Cine, cine poate şti?...
3. Versurile, versurile tale femeie
Ce poartă in ele a iubirii scânteie,
Scrise cu cerneluri vii, nemoarte
Nu-s rimel, rimel de sprâncene
Ci culori, culori luate din soarte
Şi sânge, sânge albastru din vene...
4. Apele minţii, ale mele, ale tale,
Cuvinte, ale mele, ale tale, odrăslind
Rătăcind, rătăcind în mistere, fiind
Au plecat, au plecat din inimi la vale
După nimburi, după nimb şi aură
În donquijotească aventură...
5. Ascultă-ţi inima, inima ta de femeie
Din cântec, cântec stăvechi nibelung
Cu iubire, iubire adâncă de zeie,
Cu sunet, sunet de zbucium prelung
Când sufletul, sufletu-ţi scuturi
În roiuri albe,roiuri de fluturi...
6. Şi, să mă vrei, să te vreau
În pagini, în pagini de carte să stăm
Şi-n orfeic, în orfeic vers să cântăm
În gălăgioase, în gălăgioase lumini, sau
În ritual de visare ca o ispită
Să fim păsări, păsări rare
Brăzdând cerul, fulger de-o clipă
Rupţi din tăceri, de reptile-n mirare...
7. Şi să te vreau, să te vreau ca pe o frunte
Din albul cuvânt, cuvânt tremurat
Fântână-n pustiu şi izvor, izvor de munte
Şi tainic sclipit, sclipit fulgerat
Fără trup, doar trup din trup de vânt,
Larvă osoasă cu pleoapa bizară
Bună, bună s-astupi caverna din cuvînt
Din carnea poemului, carne amară....
8. Şi să te vreau, fără să te mint
Ca pe-o minune, minune ce eşti,
Floare din stele, floare de hiacint
Dulce armonie din sărutări franţuzeşti
Şi nesfârşită, nesfârşită clipită
Din versul cu fitil de dinamită...
Tremur...
Tremur lângă ţara leagănelor goale
de iubire...
de unde au fugit toate păpuşile,
au emigrat toate miracolele...
Sângele nostru are mirifice puteri
de-a pieri
în noaptea tot mai stăpână pe viaţă
când se năruiesc toate castelele de nisip
şi unde jocul de-a fi,
are un fel meschin
de justificare a sublimării existenţiale...
Nici o emoţie nu-mi încălzeşte sufletul
să pot scrie...
sunt nevroticul benign în multă noapte
şi n-are cine să mă vadă din nevăzut,
a dracului grimasă mai are zâmbetul crispat
din cifra doi...
aş vrea să fiu măcar un fir de nisip...
o, da, un fir de nisip strecurat într-o femeie
ca o scoică, o stridie,ce ar vrea să mă arunce
dar nu poate. să-mi fie noaptea nopţii mele
până voi deveni perla din marele adânc al ei...
şi să mă vândă atunci pe adevărata mea valoare
obţinută din tainele ei de cosmos orb...
nu caut decât un punct de sprijin să pot
răsturna lumea aceasta plină de sine
în locuri fără nimb şi aură, sterp de iluzii
şi să-mi beau detaşat cafeaua fierbinte
fără să mă sprijin pe aburii trecătoarelor cuvinte
Literatură
p. 98 Lohanul nr. 21, martie 2012
şi să nu mai scriu despre tine ca într-o rugă
pe acest pergament blestemat
în clipe ce dor şi îndrugă
urmele paşilor tăi din oftat,
iar uimirea din privirea spre tine
să nu mai poarte lacrimi de rubine!...
cine ştie?...cine, oare, ştie
din zece, o sută, o mie
ce-mbrăţişare oarbă, cât sperjur
e-n floarea neagră dintr-un alb impur
când plâng cu Tine, Doamne,-n limbi stăine
şi întind făptura ei întreagă pe pâine
din mere coapte, lumina putrezită
a-ncercănat o zare în noapte rătăcită
şi mi-a bătut şi mie-n poartă ca
o evadată din Ţinutul Nu
şi am crezut că eşti chiar tu
să mă conjugi cu a din da
azi cei cu gustul desfrâului pe buze
au dezlegare la vin şi muze
şi-i noapte multă
văzduhul unsuros...
eu, de peste tot făptura ta
o sorb
ca pe o lumină
venită într-un orb
în fibra lui
adâncă
din cerul viforos...
C. Pavel
Odiseea căpitanului portocaliu
Dumitru Râpanu - Huşi
Imediat după Geneză
S-a dus ca omul la raport,
Cerând lui Zeus, în franceză,
Să-i facă în Constanța port.
Avea în capul diabolic
Înfiripat un soi de larvă
Ce îl făcuse melancolic:
Va fi el căpitan de navă !
După milenii de-așteptare,
Ce le-a trecut la modul stoic,
Vede mulțime de vapoare
Plutind spre el în marș eroic
Și mulțumind, afurisitul,
Că i s-a-ndeplinit dorința
A și adus mitropolitul
Și-a botezat-o "Biruința"
Avea acuma multă treabă
Și, după hora bucuriei,
A vâslit ani mulți pe apă
În cerc, în jurul României.
Într-un final s-a supărat,
Nu îi mai plăcea se pare,
A luat trenul și-a plecat...
Pe uscat nu-i ca pe mare !
La democrați s-a-nfățișat,
Cerând a fi membru de rând,
Cu Roman șef... au acceptat,
Avea să-i pară rău, curând.
Acumulând și experiență,
Făcuse doar comerț prin porturi,
Având și spirit de prezență,
L-au pus ministru la Transporturi.
Cum el o viață-a fost pe mare,
Hălăduind prin varii porturi,
Acuma află cu stupoare
Că sunt și altfel de transporturi,
Dar, ghinionul a fost mare,
Deși-i crescuse cu mult cota,
Cum a plecat el de pe mare
A dispărut, subit, și flota
El are și acum brevetul,
A cumpărat doar o șalupă,
Atâta-i permitea bugetul,
Că altă navă nu mai pupă.
La C.F.R. de la-nceput
S-au folosit multe otgoane
Și uite-așa n-au dispărut
Decât vreo câteva vagoane
Dar și aici se plictisește,
Cuprins de of și de amar
La București se tot gândește
De i-ar sta bine ca Primar
Și după câteva bărdace
De rom, atât cât poate duce,
Reușește să se-mbrace
Cu tricolorul pus în cruce.
Literatură
p. 99 Lohanul nr. 21, martie 2012
A fost o rampă de lansare
În viața lui, doar o etapă,
Și a prins gustul mi se pare
Să dea doar țeapă după țeapă
Acum conduce România
Și-o face într-un stil aparte :
Când folosești mitocănia
Nu-ți trebuie prea multă carte !
Oile şi lupii
(fabulă)
Prof. Corneliu Văleanu - Iaşi
Motto: „Un popor de oi naşte o guvernare de lupi”
Undeva, pe o planetă,
Ce se vrea în Univers o vedetă,
Există acolo un petec de ţară
Cu o faună rară
Care formează o societate
Din târâtoare, zburătoare, lăboase şi copitate,
Dintre aceste vieţuitoare
Lupii şi oile sunt majoritare,
Că aşa a vrut creatorul să fie
Pe mica sa împărăţie,
Lupii cu colţii puternici şi mari
Au hotărât să fie ei cei mai tari,
Clasa conducătoare formând
Şi la guvernare-ajungând,
Apoi au dat tot felul de decrete şi legi
Care cu greu le-nţelegi,
Având în frunte un lup, mare şef,
Care conduce după propriul lui chef
Peste turma de oi
Aflată mereu în nevoi
Şi urlă că pe petecul lui de moşie
N-acceptă s-audă bhee-hee-herie,
Nici răzmeriţe
De la oiţe,
Chiar dacă formează-n popor majoritate,
Nu vor avea niciodată dreptate,
Fiindcă sunt făcute să dea carne, lână şi lapte
Şi de nimic altceva nu sun apte,
Că le domină prostia şi-n zicală
Chiar dacă trudesc din greu cu migală,
Şi că sunt sortite în viaţă să dea bir după bir
Până şi lâna de pe ele fir cu fir,
Că e dreptul lupilor să facă ce vor cu oile
Când le-ncurcă-n politică ploile
Şi să le ţină ca pe o turmă
Iar haita de lupi să le fie stăpână,
Ca să nu transpire, să nu obosească prea mult răii
Şi-au asociat la domnie dulăii
Ca slugi ce au colţii ca şi ei
Să-i ajute să ia de pe bietele cele şapte piei,
Iar ca acestea să supraveţuiască
Au dreptul să pască
Iarba de prin mărăcini
Cu scaieţi şi o mulţime de spini,
Căci oile formând poporul de oi
Sunt sortite să-şi ducă viaţa toată-n griji şi-n nevoi,
Iar domnul de sus ştie şi se uită la ele...
Lăsând lupii să le jupoaie de piele.
Morala: De când lumea se ştie
Oile sunt hrană în lupărie,
Iar, dacă încearcă să-şi facă dreptate,
Guvernarea de lupi le ţine încătuşate.
Dulăul ce se vrea dictator
Într-o ogradă din a noastră ţară
A poposit un dulău de o rasă mai rară,
Prezentând un CV din care rezultă
Că are experienţă multă
În afaceri şi-n politicale
Trecute-n dosarul domniei sale,
Că are cunoştinţe de drept,
Fiind socotit un dulău înţelept,
De aceea a şi fost votat în ogradă
Mare şef, ca dovadă
Peste orătănii
Care să-i facă mătănii,
Nasul şi l-a băgat peste tot şi a observat
Că după dânsul multe se cer de schimbat
Şi-a început să latre, să urle
Cât dintr-o mie de surle,
De a băgat groaza în lighioane
Care numără milioane,
Reproşând întruna şi acuzând
Şi zice el chiar demonstrând:
Că găinile nu mai fac multe ouă,
Că raţele măcăie una-două,
Că gâştele găgăie aiurit,
Că curcanii clonţănesc răguşit,
Că nici maidanezii nu-şi mai fac treaba
Că stau la umbră şi-şi ling laba,
Că herghelia de cai, catâri şi măgari
Nechează la trombă de parc-ar fi lăutari,
Că nici maimuţele-nţelepte
Nu mai dau sentinţele drepte,
Şi rele multe-a găsit, în fine,
Că nimic din toate nu-i mai convine,
Şi pentru a-şi impune punctul de vedere al său
S-a făcut din ce în ce mai rău,
Încât e pe cale să devină dictator
În ograda unui popor
Dar media formată din lighioane
Nu-i mai suportă ale lui toane,
Mai ales că de la început
În eminentul dulău nu prea au crezut,
Şi-au început a-l critica în neştire,
Făcându-l erou de satire,
Însă dulăul nu cedează şi nu se lasă bătut
Şi parcă mai rău s-a făcut,
Orătăniile fac de-o vreme opoziţie
Pentru a-l da jos din poziţie,
Cerând sus şi tare că trebuie schimbat
Şi chiar eutanasiat.
Literatură
p. 100 Lohanul nr. 21, martie 2012
Morala: Orătăniile aşteaptă acum momentul
Când se va întâmpla evenimentul,
Căci istoria a demonstrat
Că dictatorii nu mor în palat
Hipodromul creaţiei
Caii mei, frumoşii cai,
Ce se ţin de mine scai
Nu-s din basme, nici din Rai,
Herghelii ce am în cap
Fără frâie fug la trap,
Mai aleargă şi-n galop,
Gata-s să mă facă zob,
Când le dau tain pelin
Din copite bat din plin
Şi nechează întruna-n tâmplă
De nu ştiu ce mi se-ntâmplă,
Doar în mine vor să pască
Şi mereu ca să se nască,
Iar, dacă-i strunesc cumva,
Mă aruncă şi din şa...
Caii mei, frumoşii cai!
SCUTURĂ LACRIMA!
Mihaela Filip - Iaşi
Scutură chiciura ce ţi s-a aşezat în păr,
Scutură amărăciunea care-ţi îmbracă apele privirii,
Scutură gândul, încarcă-l cu iubire şi-adevăr,
Scutură tăcerea, dă aripi amintirii.
Chiar dacă sufletul pe roată îţi e frânt,
Fascicul cu fascicul supus la chinuri crude,
Chiar dacă inima e piatră de mormânt,
Şi visele s-au prăbuşit în zbor, zălude,
Citeşte ce îţi scriu, cuvânt după cuvânt!
Scutură lacrima şi n-o lăsa obrajii să ţi-i ude.
SINGURĂTATE
Durerea-şi taie cale în sufletul meu iar,
Se năpusteşte ca o apă când se rupe digul,
Pribeag mi-e gândul, te caută-n zadar,
Iluzii risipeşte până-l cuprinde frigul.
Zadarnică-i descătuşarea de forţe pătimaşe
În dimineaţa încremenită printre copacii goi,
Cuvântul meu în tine încheagă stihii: porniri vrăjmaşe,
De când iubirea nu mai e cu noi.
SĂ NU CEDĂM ISPITEI!
Să nu dăm un pas înapoi, să fim neclintiţi!
Chiar dacă inima sângerează de suferinţă împietrită, domoală
Şi-ntristarea se depune pe artere ca zgura,
Căldura din suflete s-o-nlănţuim şi s-o pecetluim cu smoală,
Doar înlăuntru să-i simţim arsura.
Oricărei şanse un NU hotărât să-i strigăm!
Să apăsăm pe NU cu vocea, cu privirea şi cu orice gest,
În inimă or să ne crească răsaduri de mândrie
Că nu suntem nici moi, nici n-am păstrat vreun rest
De tandră-nfiorare sau de gingăşie!
Să nu mai călcăm amândoi pe aceleaşi poteci!
Să închidem uşile cu lacăte câte şapte,
Să punem zăvoare de oţel la inimi, la ochi, la urechi,
Să nu simţim, în ceas de zi sau de noapte,
Chemări de taină îngânate de goarne străvechi.
Pornirii arzătoare să-i încropim priveghi!
De dragoste să nu ne lăsăm ispitiţi,
Gândurile rebele să le legăm strâns cu funii,
Nu vom putea îndura suferinţa de a fi fericiţi!
Va fi uşor ... de parc-ai vrea să stingi lumina Lunii!
LA MORMÂNTUL DOCTORULUI E. PUSCAŞU
ŞI AL SOŢIEI LUI
Noiembrie-i pictat în culori de bronz şi de ceară.
De ziua mea, eu am ales să fiu aici cu voi
Ca sa-mi feresc de ochii lumii durerea
Şi lacrimile care curg şuvoi.
V-am pus aici, între două răscruci de linişti
Înmiresmate şi blânde,
O crizantemă albă. Şi o lumânare, să-i împărţiţi lumina.
Pâlpâirea timidă i-o apăr cu mâini tremurânde.
În plasa gândului am păstrat amintirea
C-aţi trăit o dragoste cum rar întâlneşti pe pământ,
Din dragostea şi dorurile voastre
Pe-aceste morminte n-a rămas un cuvânt.
Ce fac? Ce aţi făcut şi voi: despic lumina zi de zi,
Ochii ascund în adânc iluzii pierdute,
Dar eu o să mă sting sub steaua nimănui,
Dureri prezente vor fi acoperite de pietre la fel de tăcute.
Când vreau să plec, cu lacrimile strivite sub pleoape,
Pe umăr parcă simt o mână, fantomatică, uşoară
Şi-o voce din cuvinte ce tac: “Când nu vei mai pune
durerea-n cuvinte, ea va înceta să mai doară!”.
Literatură
p. 101 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ciclurile anuale
Ioan Marcu – Huşi
Este undeva, un tată
Crunţit cu dalbe plete
Stăpânind El lumea toată
(Necăsătorit vreodată)
Însă are patru fete.
Cum El depinzând de soare
Astăzi ca şi alte dăţi
Ale Lui patru fecioare
Fiind prea ascultătoare
Sunt pline de calităţi.
Prima este chiar frumoasă
Elegantă şi şprinţară
Când natura prinde viaţă
Cu flori multe şi verdeaţă
Se numeşte primăvară.
Comportările diverse
Ale celor patru fete
Funcţie de interese
Dau naştere la controverse
Şi chiar inconveniente.
Şi precum o provocare
De la început de martie
Cu ploi reci, zile cu soare
Alternanţă cu ninsoare
Babele îşi fac de cap.
................................
Totul despre ban
Ca un element anume
Şi chiar foarte important
Folosit de orişicine
(Uzual cum vorba vine)
Este banul circulant.
În momentul actual
Şi-n viaţa de zi cu zi
Cât ai fi de refractar
Banu-i element vital
Fără el, nu poţi trăi.
Banii adunaţi în pungă
Sau chimir, dar strânşi să fie
Dac-o faci numai prin muncă
Chiar efortul la o adică
Faci spor în gospodărie.
Dar cum suma adunată
Fără muncă cu sudoare
De la un altul furată
(Însuşită fără plată)
Este nulă ca valoare.
.................................
Ştiu o vorbă înţeleaptă
Spusă-n câteva cuvinte
(De la moşi – strămoşi lăsată)
Când norocu-ţi stă la poartă
Tu să ai un dram de minte.
Nedumerire
Prof. Aurel Cehan - Huşi
Cum nimic nu înţelege,
Tu eşti turc? (L-am întrebat),
Nu avea motiv să nege
Şi-a zis: Da! E-adevărat!
Smerenie
Stă smerit şi aplecat,
Da-i obişnuit să steie!
Lucrul ăsta l-a-nvăţat
Seara-n pat, lângă femeie!
Blazon
Cu francezii ne-am contrat
Şi nu le-am pătat blazonul;
Pe 'mnealor i-am protejat
Luptând numai cu gazonul.
Perspectivă
Spunând inepţii la sfat,
Oarecum, părând integru,
Eu atunci l-am lăudat:
Sigur... tu devii celebru!
ROMÂNIA
Prof. Albu Liliana - Huşi
România-i ca o mamă
Tot mereu ea ţine seamă
De copiii ei iubiţi
Vrea să-i facă fericiţi.
Mama-ţi dă pâine pe masă
Iar la greu ea nu te lasă.
Îţi transformă ceru-n perle
Ce noapte frumoasă cerne.
Literatură
p. 102 Lohanul nr. 21, martie 2012
Mama te ţine de mână
Şi-ţi aşează o cunună,
Îţi dă fructul din livadă,
Apa din izvor te-adapă.
Blândă, România mea
A trecut prin viaţă grea.
A muncit din greu, să ştii.
Ia crescut pe-a ei copii.
A fost mamă eroină,
Mulţi copii ţinea de mână.
Toţi copiii ei iubiţi
Au fost oameni buni, smeriţi.
Creangă şi cu Sadoveanu,
Eminescu şi Rebreanu,
Cei mai buni copii ai ei,
Mândrii fii ai patriei.
Mama mea cu părul verde,
Dragostea nicicând n-o pierde.
Ne-a-nvăţat o limbă dulce,
O comoară ne aduce.
Scrisoare deschisă către
politicienii încă neînchişi
Gh. Niculescu – Uricani, jud Hunedoară
Fără de voinţa voastră, mai sunt chiar destul de viu
Şi, în numele Dreptătii, m-am hotărât să vă scriu:
De mulţi ani ne tot promiteţi c-o s-o ducem mult mai bine
Insă ne-aţi cam stors de vlagă, fără nici pic de ruşine.
Cine-n Parlamentul Tări-i reprezintă pe ţărani?
Cine apăra bătrânii şi-i sprijină pe sărmani?
Tribunalele sunt pline de mafioţi şi coţcari
Insă intră-n puşcărie numai micii găinari.
Sunteţi mai presus de lege, fiindcă-aveţi imunitate
Şi scuipaţi peste principii şi călcaţi peste dreptate!
Cu nonşalanţă minţiţi Poporul, fără teamă sau ruşine;
Urmăriţi doar privilegii şi interese meschine.
Votati mereu avantaje, numai bune pentru voi
Şi loviţi muncitorimea cu şomaje şi nevoi.
Industria aţi vândut-o la fier vechi şi aţi păpat
Munca vechii generaţii, fără frică de păcat.
In loc să slujiţi Poporul,aşa precum aţi jurat
Vă gândiţi doar la averi şi la traiul îmbuibat.
Ne-aţi chemat la referendum şi-apoi ne-aţi sfidat pe noi;
Suveran este Poporul sau suverani sunteţi voi?
Ca să faceţi voi avere,aţi scos ţara la mezat
Iar Poporul duce greul, fiindcă l-aţi îndatorat.
Aveţi Servicii secrete, badiguarzi, jandarmi,mascaţi...
Si Justitie coruptă, pentru a fi protejaţi.
Când lipsiţi de la şedinţe, însă banii îi luaţi,
Vă-ntrebati, măcar odată, pe cine reprezentaţi?
Voi giraţi guverne slabe - o ruşine pentru noi
Voi reprezentaţi Poporul care-înoată în nevoi!
Voi aţi adus sărăcia peste o bogată ţară
Si ne-aţi obligat copiii să fie slugi pe afară!
V-aţi rupt averi, cu hapca, de la sărmanul Buget
Şi aţi sărăcit Poporul, si bătrâni şi tineret!
Ne-aţi interzis traiul bun, ne-aţi interzis să sperăm,
Insă cu tupeu ne cereţi să votăm,votăm,votăm...
Nu prea vă interesează a Poporului nevoi;
Străinii, în Ţara asta, devin mai egali ca noi!
Bolile vi le tratati prin Clinici din Occident
Iar săracul moare-n chinuri, în spitalul impotent.
Aţi făcut politica un scop de a stoarce bani;
In loc să slujiţi Poporul, voi i-aţi devenit duşmani!
Proletarul azi se simte obidit şi umilit
Iar voi adunaţi averi care tind spre infinit.
Ne-aţi făcut de râsu-plânsu, fiidcă ştie-o lume-ntreagă:
Vă gândiţi numai la mită, la corupţie şi şpagă.
Ne-aţi confiscat viitorul, ca să trăiţi doar voi bine
Şi ne mai şi cereţi votul fără nici pic de ruşine,
Ţara are aur mult şi pământ de calitate
Însă bine o duc doar hoţii,în huzur şi libertate.
Pentru-aceste mârşăvii, eu lui Dumnezeu îi cer
Să vă bată rău în soartă şi să fiţi trăsniţi din Cer!
Bate-i Doamne cu necazuri - prea mult să nu mai aştepti
- Pe mai marii ţării noastre, care-s corupţi şi nedrepţi.
Bate-i Doamne pe nedrepţii ce fură acest Popor.
Primăvara se mai lasă aşteptată -Rondel-
Vasile Munteanu - Sibiu
Primăvara se mai lasă aş teptată
Si zice -n ta ină, să avem răbdare
Căci iarna î ş i dă şi ul t ima suf lare
Dar până a tunci se cere admira tă .
Şt im că pr imi i ghiocei ne -mbată,
Că ziua creş te -ncet cu mărţ i şoare
Dacă pr imăvara se mai lasă aştep ta tă
Si zice -n taină, să avem răbdare.
La câ ţiva paşi de de bucurie -ntârzâia tă
Si cr iza bate pasul de p lecare
Cu avert i smente no i cup lată
Lăsând şi iarna fără amânare
Când pr imavara se mai lasă aştep ta tă .
Aburi de primăvară
Înv. Corneliu Lazăr, Gura Bohotin, jud. Iaşi
De prin poieni parfumuri dulci coboară
Spre văile topitelor zăpezi
Plesnesc în ramuri muguri către seară
C-a doua zi nu-ţi vine ochilor să crezi.
S-au stins tăciuni-n vetrele humuite
Pe hornuri berze cuiburi construiesc
Din zarzări curgpetale văruite
Şi mii de gâze-n aer năpădesc.
Literatură
p. 103 Lohanul nr. 21, martie 2012
Curele lungi de brazde lipicioase
Pe câmpuri curmezişe se întind;
Sămânţă se azvârle-n patru vânturi
Speranţă tăinuită, încolţind...
Zâna Primăvara
Delia Ioana Silimon - elev în clasa a-II-a
(înv. Aurora Adam), Şcoala nr.1, Huşi
S-a întors primăvara fragedă şi întinerita. Ghioceii
timizi ies din pământul jilav, ca nişte suliţe. Păsările îşi revarsă
trilurile încântătoare. Natura revine la viaţa.
Claudia se plimbă prin dumbravă. Acolo a întâlnit o
zâna. Era Primăvara. Aceasta a întrebat:
- Ce cauţi aici, în mijlocul dumbravei ?
- Păi, mă plimb, Primăvara.
- Vrei să-mi vezi castelul ?
- Sigur că da!
Şi au pornit-o spre palat.
Ajunse acolo, Claudia s-a minunat de florile şi gâzele castelului.
Erau aşa de multe! Unele găteau, altele curăţau şic aţe şi câte
mai făceau. Fata era uimită.
- Haide să ne jucăm! a spus zâna.
În camera de joacă, una foarte mare, se aflau ponei. Ele
i-au călărit mult timp. Apoi s-au jucat cu păpuşile.
Spre seară s-au culcat în altă cameră mare. Era un pat
chiar pe mijloc şi restul camerei era ocupat de rafturi
cu cărţi. Zâna citea foarte multe
poveşti cu animale. Dar, cel mai mult îi plăceau poveştile cu
prinţi.
- Aş vrea să văd un prinţ ! a spus zâna.
- Hai atunci să-l căutăm !
Au pornit la drum. În timp ce mergeau au văzut:
unicorni zburători, căţei magici, pisici claun şi alte
creaturi ciudate.
Au ajuns la un alt castel. Acolo locuia un prinţ frumos
ca steaua. Când prinţul a văzut-o pe zâna s-a şi
îndrăgostit de ea. A cerut-o în căsătorie
şi zâna a acceptat. Acum o dată la doi ani, când zâna se
întâlneşte cu Claudia vine cu încă doi copii.
Zâna s-a împrietenit cu fata şi când se revăd se
distrează foarte bine.
CE LUME, CE LUME!
ION LUCA CARAGIALE
Prof. Maria Potor - Huşi
Au trecut 160 de ani! Exişti de 160 de ani, chiar dacă, fizic,
ne-ai părăsit de 100 de ani (în iunie)!!
ar ne observi de atâta timp şi vrei să ne îndrepţi spre o
lume adevărată; lumea vremii tale o vezi ca pe o ,,lume
pe dos”, pentru că spui ,, simt enorm şi văd
monstruos”
….Şi, cu adevărat, vede lumea cu toate tarele ei.
Surprinde demago-gul, ipocritul, prostul îngâmfat, venalul,
femeia adulterină dar pioasă, in-culta snoabă etc. Pătrunde ,
pentru a creiona scenic aceste tipuri, în toate mediile: în mahala,
în lumea politică, în salonul burghez, în cab inetul profesorului
sau în clasă, în viaţa casnică a familiilor cu pretenţii cu copii
răsfăţaţi s-au slabi de minte etc.
Acest mare talent scenic a fost remarcat de criticul
Garabet Ibrăileanu la 60 de ani de viaţă ai dramaturgului în
1912: ,,L-am văzut acum 2 ani. Era strălucitor de vervă şi mai
tânăr ca oricând. A vorbit şase ceasuri în şir, în picioare şi
jucând scenele pe care le istorisea. Atunci am auzit din gura lui
cele mai splendide pagini de critică literară din câte cunosc….
Omul acesta crea jucându-se”.
Iar Şerban Cioculescu, cel mai important editor şi
comenta-tor al lui Caragiale adaugă: ,,Era într-însul un mim
genial dezvoltat, cum vom vedea din anii, prevăzut cu un
deosebit dar al imitaţiei în gesturi, în atitudini şi în cuvinte”…
Caragiale rămâne până azi cel mai mare autor
dramatic, crea-tor de tipologii celebre. Şi aceasta nu doar în
dramaturgie, ci şi în Momente şi schiţe, Nuvele , Povestiri etc.
Şi, cu structura dramatică a epicii lui Caragiale, modalitate
estetică dominantă în opera autorului, aş vrea să vă atrag atenţia
în cele ce urmează
Este adevărat că între Kir Ianulea şi O noapte
furtunoasă nu se poate pune semnul egalităţii; se poate , însă,
demonstra că nuve-la în cauză este construită nu cu uneltele
naratorului, ci cu uneltele dramaturgului. Însuşi autorul sublinia
în Câteva păreri că în tehnica de creaţie ,, nu-ţi trebuie deloc să
foloseşti toate stilurile: îţi tre-buie să cunoşti numai un stil,
stilul potrivit , care le încape pe toate spre a se putea potrivi,
după nevoie, în orice intenţiune”. (s.n.)
Iar stilul potrivit prin care aici, în sens larg, înţeleg, ca
şi autorul, întreaga tehnică de creaţie, este cel al dramaturgului.
Despre caracterul dramatic la prozei caragialene, în
special al schiţelor, au vorbit majoritatea criticilor de mare
valoare, fără însă, a preciza care sunt elementele care îi conferă
prozei acest caracter.
După părerea noastră aceste elemente ar fi
următoarele:
starea conflictuală acută concretizată prin intrigi şi conflicte
puternice;
caracterul vizual şi auditiv al celor narate;
desfăşurarea subiectului şi acţiunii intr-un timp şi spaţiu limitat,
închis, dramatic;
D
Literatură
p. 104 Lohanul nr. 21, martie 2012
organizarea compoziţională a nuvelelor şi a povestirilor în mai
multe secvenţe dramatice, adevărate scene, tablouri sau acte;
scurtimea textelor, consecinţă a concentrării maxime a acţiunii;
teatralizarea personajelor şi a întâmplărilor;
utilizarea dialogului în proză ca modalitate dominantă;
concizia şi sobrietatea, calităţi specifice stilului prozei
caragialene.
Vom argumenta ultimele două modalităţi.
Utilizarea dialogului în proză ca modalitate dominantă
Fiecare gen literal îşi are modalitatea lui dominantă: liricul
utilizează descrierea sau sugestia, epicului îi este caracteristică
naraţiunea iar genului dramatic îi este specific dialogul.
Replica personajului caragialean din proză este de factură
dramatică, nu numai prin scurtimea ei, dar şi prin faptul că
aceasta a devenit un ,,semn fizic”, ,, gest”, ,,un element material
al teatrului”. ( I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile
teatrului european modern); ori în cazul prozei dramatice,
schiţele lui Caragiale confirmă pregnant acest lucru. Iată un
exemplu de materialitate a dialogului în care acesta comunică
gesturile:
,, - Mă iertaţi, domnilor, dar…cu cine am, mă rog,
onoarea?
- Cu studenţi! Strigă băiatul
- Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…
- Care tată?
- Dumnealui!
Si-i arăt pe unul cu barbă.
Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit…
!?...
…Suntem camarazi…
Camarazi !? strig eu. Camarazi?”
(Atmosferă încărcată)
De menţionat că indicaţia regizorului Caragiale este destul de
concentrată, reducându-se doar la intensitatea tonului (,,strigă
băiatul”. ,, şi-i arăt pe omul cu barbă”, ,,strig eu”), şi putea lipsi
chiar, deoarece replicile ,,- Care tată?” şi ,,- Dumnealui!”
fixează gestul de surpriză la primul interlocutor şi de
nedumerire la cel de al doilea, iar replica ,,- Camarazi!?...
Camarazi?” stupefacţia şi totala nedumerire, înscrise în mimica
autorului de semnul interogaţiei, al exclamaţiei şi de punctele de
suspensie. Una din replici conţine doar semnala materiale ale
dialogului ne vorbit, gesticulat: linioara, semnul exclamaţiei al
interogaţiei sau suspensiile.
Concizia şi sobrietatea stilului
Despre aceste calităţi ale stilului Caragialian au vorbit
majoritatea criticilor literari. C.D. Gherea spunea despre nuvela
O făclie de Paşti că ,,e prea scurtă”. Acest lucru nu-l
defavorizează pe autor, întru cât, spunea criticul mai departe,
Caragiale, ,, evită orice umplutură”, fapt ce conferă scrierilor
sale ,, o construcţie aşa de puternică” (Studii critice )
În procesul de deturnare a epicului în dramatic un rol
important îl are şi economisirea mijloacelor stilistice,
economisire ce evită ,,umplutura” şi ăndepărtează ,,maniera”
lăsând doar faptele să vorbească. În aceeaşi nuvelă un întreg
destin esta notat în optsprezece cuvinte: ,,Gheorghe…Noaptea
Paştelui… Tâlhar…Iaşi…O crâşmă în miezul târgului…O
dugheană veselă care merge bine…Sănătatea… şi aţipi…”
(Leiba Zilal)
Câte fapte şi întâmplări acumulează aceste cuvinte şi
punctela de suspensie dintre ele? Stilul de telegramă din
Telegrame, Urgent, 1 Aprilie sau concizia din Cum vorbesc
ţăranii. Utilizarea semnelor materiale ale limbajului ( punctuaţia
caragialian) care indică, de fapt, gestul fizic sau spiritual al
vorbitorului, sunt tot atâtea probe că în faţa noastră stă opera
unui mare om de teatru. Concizia şi sobrietatea presupun un
spirit sintetic care are harul de a concentra într-o pagină un
întreg univers. Aceste trăsături ale stilului lui Caragiale sunt, de
fapt, o sinteză a posibilităţilor de exprimare, cum sinteză, dar pe
un plan mai larg al artelor, este şi teatrul.
(Va continua)
Mircea Vulcănescu: Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă
Oxana Ştirbu - Chişinău
Scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial, în
împrejurări dificile, pe vremea când urgia conflictelor
armate se infiltra în orice colţ al lumii, poezia Scrisoarea Lui
Ştefan-Vodă, semnată de Mircea Vulcănescu, vine să aducă
o rază de lumină în rândul spiritualităţii româneşti.
esajul fundamental pe care-l transmite opera vizează
vitejia soldaţilor români care nu trebuie să cedeze în
faţa nenorocirilor. Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă
constituie în acest sens un adevărat îndemn spre conjugarea
tuturor forţelor române într-una singură, un îndemn către
apărarea cu orice preţ a patriei şi a valorilor ei.
Mircea Vulcănescu evocă glorioasa figură a lui Ştefan cel Mare
pentru a readuce în albia de odinioară conştiinţa naţională,
dragostea de baştină şi de neam. Autorul chiar se identifică prin
Marele Vodă, vorbind din perspectiva acestuia.
Implicaţia afectivă din partea cititorului este asigurată prin
intermediul interogaţiilor retorice. Fiind pus în faţa unor astfel
de întrebări, cititorul percepe poezia ca pe o adresare către
propria-i persoană. Încă la începutul operei, Mircea Vulcănescu
pune la încercare cutezanţa celui ce lecturează:
Ai să pricepi
Lucrătura cum s-o-ncepi,
Ca s-ajungă la soroc
Toţi românii la un loc?
Unde pasul te va duce
Pentru lege, pentru cruce?
Totodată, versurile citate au rolul de a intriga şi de a introduce
în atmosfera pătrunsă până în adâncuri de substanţă patriotică.
În următoarele fragmente ale poeziei, autorul ilustrează
crâmpeie din războaiele românilor contra cotropitorilor. Sunt
utilizate elemente atât din războaiele purtate de Ştefan cel Mare,
cât şi din cel de-al doilea război mondial. De fapt, poezia
încurajează românul de astăzi , îi întăreşte credinţa, îl
înzestrează cu spiritul neînfricat al Marelui Vodă.
Printr-un limbaj de o fluiditate deosebită, Mircea Vulcănescu
configurează un spaţiu geografic nelimitat. Autorul raportează
aria românească la cea mondială pentru a evidenţia că şi
românii au un loc în lume, ocrotit prin sânge de strămoşi. În
acest context, Mircea Vulcănescu militează pentru o Românie
Mare, fără hotare la Prut:
Fiindcă nicicând râurile
M
Literatură
p. 105 Lohanul nr. 21, martie 2012
N-au despărţit grâurile,
Şi nici vadul apelor,
Aşezarea fraţilor.
Graniţele ţării nu pot fi stabilite nici de tătari, nici de turci şi
nici de ruşi. Românii trebuie să decidă propriul lor destin.
Faptul că ritmul şi rima poeziei sunt de factura populară apropie
textul şi mai mult de matricea naţională. Prin aceste
caracteristici, poezia se aseamănă cu balada Mioriţa. Ca şi în
Doina lui Eminescu, aici sentimentul de patriotism este esenţial,
revolta împotriva străinilor care vor să ne cucerească ţara devine
pregnantă, iar refugiul în trecutul victorios marcat de Ştefan cel
Mare necesar pentru regăsirea identităţii naţionale.
Analizând opera lui Mircea Vulcănescu, mi se pare oportun să
menţionez cuvintele bătrânului cronicar Miron Costin: Nasc şi
la Moldova oameni. Urmaş de o demnitate memorabilă al lui
Ştefan cel Mare, Mircea Vulcănescu a rămas în istoria literaturii
ca un adevărat patriot şi martir al neamului.
(mai, 2006).
Pe umerii timpului stă o balanţă. Ce poate cântări cu
ea Ziua ?
Oxana Ştirbu - Chişinău
Coborând dintr-un autobuz prăfuit, un cetăţean se
îndreaptă grăbit la lucru. Un elev învaţă de vreo câteva
săptămâni până la miezul nopţii, pentru că mâine are de
susţinut un examen. O mamă îşi aşteaptă neîncetat copiii
acasă. n prizonier numără zilele care i-au mai rămas de stat în
detenţie şi se gândeşte la viitor. O pereche de
îndrăgostiţi se întoarce din vacanţă şi regretă că timpul
nu s-a oprit pentru doar câteva zile.
Totul e foarte simplu: unii se bucură de prezent, fiind copleşiţi
de bucuria pe care o trăiesc, iar altora nu le rămâne decât să-şi
îndrepte privirile spre viitor, sperând că ziua de mâine le va
aduce ceva mai bun. Alţii întârzie undeva şi fac totul în grabă.
Până la urmă toţi sunt constrânşi de timp.
O fi timpul o creaţie de-a Lui Dumnezeu, dar secundele,
minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile şi anii tot omul le-a
măsurat. Tot ce se întâmplă pe pământ ţine de timp: istoria ne
dezvăluie trecutul omenirii, noi suntem martorii celor ce se
petrec acum, prezicătorii se fac a tălmăci viitorul şi toţi parcă
încearcă să se joace cu timpul.
Copilăria, adolescenţa şi bătrâneţea se oglindesc într-un imens
orologiu care ne măsoară viaţa. Timpul a fost inventat pentru a
găsi adevăratele valori existenţiale. Or, „viaţa se măsoară nu
atât cu anii pe care i-am trăit, cât cu ceea ce am avut frumos şi
sfânt pe lume” (I. Druţă).
Trecutul nu se mai întoarce niciodată, iată de ce clipele trebuie
trăite din plin, cu demnitate, trebuie simţite cu o intensitate care
poate produce ceva nobil. În fiecare om, timpul a semănat un
lucru demn de scos la iveală. Important este să descoperi acea
valoare la timp. Adu-ţi aminte că vei fi şi tu o dată bătrân.
Atunci vei realiza că timpul are aripi şi de aceea zboară. Atunci
vei fi mândru că ai trăit pe acest pământ, că tot ce ai făcut a fost
din inimă.
Fii sigur că poţi atinge eternitatea prin sinceritate şi adevăr. Poţi
ajunge acolo încotro se îndreaptă timpul. Poţi dăinui în patria
lui, în eternitate. Nu te întrista din cauza timpului care trece,
împrieteneşte-te cu el şi arată-i că ai să-i dăruieşti ceva. Priveşte
la ceasul pe care-l ţii pe mână, ascultă-l şi adu-ţi aminte cum
ticăie inima ta. Gândeşte-te bine ce faci şi ce mai poţi face,
astfel încât cântărindu-ţi realizările pe balanţa timpului, să fii
împăcat cu tine însuţi.
Dar uite că s-a făcut noapte… Cetăţeanul a ajuns, în sfârşit,
acasă – ziua i-a măsurat osteneala. Elevul şi-a găsit perna
preferată şi a adormit – ziua i-a măsurat străduinţa. Mama încă
mai aşteaptă – ziua i-a măsurat dorul, prizonierul se roagă –
ziua i-a măsurat pocăinţa, îndrăgostiţii se îmbrăţişează – ziua le-
a măsurat fericirea.
(mai, 2006)
Un mare poet-contemporan cu noi
Prof. Luminița Săndulache - Huşi
Apariția celui de-al doilea volum de versuri al lui
Nicușor Dărăbană, Rătăcit în lumină, Editura Junimea,
2011, pe care l-am citit cu emoția gravă a unei acțiuni
rituale, mi-a întărit convingerea, exprimată deja la apariția
primului său volum, Nechibzuitele iubiri, Editura Junimea,
2005, că mă aflu în fața unui mare poet, aș afirma chiar fără
nici un fel de reținere a unui poet de geniu, pentru că
Nicușor Dărăbană nu scrie, ci eternizează versuri pe hârtie.
ereastra de la care el și-a propus să observe infinitul se
numește cunoaștere, simbolizată metaforic în titlul
volumului prin lumină. În lupta permanentă pentru
lărgirea marginilor cunoașterii, eul poetic se află într-un
permanent zbucium, deoarece se simte „rătăcit”; răsucirea
centripetă a acestuia descoperă însă calea cea tainică, cea care
duce spre interior.
Este în noi, sau nicăieri, veșnicia cu luminile sale. De aceea,
starea permanentă a poetului este aspirația. Suflet sensibil și visător, el reușește ordonarea acesteia în gesturi esențiale:
POEZIA, DRAGOSTEA și MOARTEA.
Regăsim și în acest volum puritatea plângerii genuine,
spontaneitatea și forța expresiei, inventivitatea lingvistică și măreția sublimă, cutremurătoare, concretizată în imagini
artistice de o forță inegalabilă.
“Singurul lucru original pe care pot să-l mai fac: să mor –
pentru că trupul meu nu a mai fost murit de nimeni, niciodată
"(p.12). Spiritul său aflat permanent în căutarea absolutului
scrutează abisurile propriilor sale posibilități, sesizând dureros
limitele finitului.
U
F
Literatură Literatură
p. 106 Lohanul nr. 21, martie 2012
De aici rezultă captivanta neliniște a frământărilor sale și a
nu știu ce forțe inexplicabile, mediatoare, care transformă
imposibilul în posibil.
Tristețea transcedentală pe care o respiră versurile de
fluiditate armonică este asociată în permanență cu ritmica
expresiei:
„Sau poate-am fost sortit să fiu
Năframă albă din sicriu?” (p.36)
Aruncându-și dezinvolt ancora spre Absolut și distilând în
resorte ascunse esențe divine, poetul scrie versuri concentrate la
maximum de esență, mărturisiri tandre de disperare crâncenă în
realizarea cunoașterii, veritabile arte poetice:
“Mai am doar o ispită: să-nfrunt eternitatea!
Că-n fața morții mele pierdută-i demnitatea!” (p.105)
sau:
”Cu fiecare slovă eu te sădesc veciei" (p.10)
"Dar de va fi o vreme și-mi va muri avântul
Te va-nsoți, prin sfere, ocrotitor, cuvântul” (p.82), culminând
cu:
“Și viermii să mă roadă în formă de cuvânt” (p.81).
Originalitatea sa e marca unui spirit care se mișcă într-o lume
aparte, cu o cultură poetică solidă, condiție definitorie în
formarea unui poet. Citind foarte mult, imită foarte puțin,
lăsând impresia unui om care a citit toate cărțile.
Diversitatea izvoarelor confluează, cultura se transpune între
imaginație și realitate, iar cel mai de seamă triumf este calitatea
intrinsecă a lirismului, misterul și spontaneitatea poeziei, o
poezie a confidențelor ușor murmurate uneori:
“ Învață-mă să fiu frunză, pasăre, izvor "(p.9)
...”să tind spre starea de frunză” (p.27), alteori o revoltă
încrâncenată:
“Ce crudă soartă!
Să-cerc să mântuiesc iubirea mea prin artă”(p.98)
Ordonată în câteva gesture esențiale, poezia lui Nicușor
Dărăbană ”dezleagă” în final enigmele marii noastre treceri:
nicicând după nemurire devenim eterni, căci eternitatea nu
poate fi smulsă zeilor decât clipă cu clipă.
“Numai de noi depinde să nu ajungem seci,
Și dacă munții veșnici vor crește peste noi,
Vom inventa cu trudă și lumea de apoi”(p.83).
Sfidând timpul, începutul și sfârșitul, prin naștere și moarte, omului i-a fost dat și geniul absolutului, iar armele cu
care el poate să acceadă la nemurire sunt : POEZIA, IUBIREA
și MOARTEA.
“Cu ce vă ocupați? Descompun simțirile în clipe de
zbor”(p.16), iată emoția singular, toată vibrația, sentimental
transpuse de către poet prin forța magică a cuvântului în poezie.
“ Să transform crucea în aripi și visele în eternitate”(p.19).
“Cu toate pânzele sus…spre drumul cunoașterii de sine”(p.18).
“Virtuozitatea, această doină pe care o caut în pădurile munților
și prin orice ungher de frumos, e poate singura stare la care, în
tăcerea gândului, am tins…”(p.21).
Sfidând scurgerea ireversibilă a timpului, poezia lui Nicușor
Dărăbană vine, întocmai ca cea argheziană, de undeva, de
departe:
“E scrisă de strămoșii ce-și odihnesc în gânduri,
Și mi-o transmit arhaic, în minte, ca pe-o boală”(p.83),
tinzând tot spre departe:
“Drept armă, am în ceruri, crâmpeiul meu de slovă”(p.96).
Asociată în permanență POEZIEI, IUBIREA este singura
capabilă să ne dilate timpul, subordonându-l memoriei. Pentru
poet ea este calea… “spre libertatea absolută, spre împăcarea
cu întreaga natură, spre singurul zbor…”(p.47).
Splendide transpuneri a sentimentelor în cuvânt, adevărate
stânci între care luntrea spirituală trebuie să plutească, poeziile
de dragoste transmit cititorului o emoție singulară, transferată în
aceeași permanentă obsesie a ABSOLUTULUI :
"Să ating apogeul iubirii, gradul cel mai înalt de puritate, de
extaz mintal, de tristețe și cutremur. Să ajung la iubirea fără
atingeri, să mă hrănesc cu neantul ei, cu dialogul, cu privirea,
cu neînceputul, cu taina, cu tot ceea ce nu cade poradă
instinctelor." ( p. 40 )
"de nu pot să fiu viață
ori umbră,
ori privire,
O să te rog, iubito,
timid,
banal,
discret
să mă transformi în sunet,
culoare
și simțire
și să mă porți în sânge
ca pe un cod secret…."
( Jertfa trupurilor, p. 40 )
Caleidoscopul imaginației, forța de penetrație a cuvântului,
abordarea iubirii ca pe o conjugare de entități, femeia fiind
coesența bărbatului, trup și spirit concomitant, sensibilitatea
unică în veșnică și înfrigurată vibrație fac din Nicușor
Dărăbană un prodigios poet al iubirii. Versuri ca:
" Să te ferești în drumul tău de înger,
De-a trece dincolo de infinit."(p. 32 )
sau :
"Grijește-te să-mi fii mai mult terestră
Și zboară doar cât să ajungi la vise."( p.32 )
ori:
"Sau poate că am fost născut
Pe glezna ta să fiu sărut ?" ( p. 35 )
conțin imagini de o forță artistic inegalabilă, scrise într-o limbă
mlădioasă, având fluiditatea muzicii, chiar dacă înainte de a fi
aur scrisul a fost sânge.
Atunci când poetul vorbește despre iubire, ai senzația
că îndeplinește un mister, oficiază un sacerdot, menit să
eternizeze ființa iubită:
" Tu,
unică peste timp,
frumoasă și pură,
puternică.
Tu !....
Universal meu…" (p.52 )
Din nou, aceeași obsesie permanent a absolutului:
"Vreau să ducem iubirea
Dincolo.
Dincolo de tainele rațiunii,
Al simțurilor,
Al cuvintelor,
Dincolo de orizont,
De nori,
Literatură
p. 107 Lohanul nr. 21, martie 2012
De cunoaștere…
Dincolo de univers ! "( Marele ideal, p. 67 )
"Dintr-o femeie poți face obiect de voluptate sau de artă "(
Mircea Eliade, Lumina ce se stinge ). Nicușor Dărăbană alege
să facă din femeie obiect de artă, iar pentru el artă înseamnă a fi
el însuși-vibrație, combustie permanentă, sete ardentă de
absolut:
" Iubirea, iubirea, ce rămășag de moarte… e Dumnezeul pe
care nu-L vom atinge niciodată " (p.22).
Zilnic jertfim neantului atâtea gânduri, dar adevărata, marea
poezie este de fapt o problemă algebrică ale cărei valori sunt
însemnate prin cifre simbolice.
De profesie inginer, Nicușor Dărăbană decodifică cu o
extraordinară forță expresivă și cu un remarcabil talent artistic
aceste moduri și semne, obținând efecte grandioase în abordarea
celei de-a treia mari teme: MOARTEA.
“Cu moartea am o legătură specială-spune el. Știe că poate
avea încredere în mine” (p.9)
Cert este că prețul integral al vieții îl dă numai moartea. M.
Eliade spunea că:
“Numai moartea e absolută”. Dar a purta moartea în tine
înseamnă a duce o povară imensă, deși nu ne eliberăm de
moarte, decât murind. Nicușor Dărăbană “vede” MOARTEA ca
pe “o ruptură de nivel ontologic”:
“Când moartea ne va vinde nemuririi”…
Este o temă în care poetul excelează aș putea spune;
”Și-mi pare că moartea
e singura cumpănă
între noapte și zi,
între pământ și infinit,
între mituri și deznădejdi” (p.120).
“Am un singur drept, un drept sacru-zice el. Am dreptul să
mor!”(p.167)
sau:
”Am învățat să mor și repet jocul acesta zilnic, până la ziua
reprezentației”(p.179)
Reluând ideea lui Lucian Blaga că moartea este îngemănată
vieții, MOARTEA devine pentru Nicușor Dărăbană tot o cale
de acces către absolut:
”În moarte, iubirea atinge
Aripile nemărginirii”(p.46)
sau:
”Prin iubire, moartea apare…un apogeu”(p.48)
Poemul neputincioasei morți (p.90) și Poemul
împăcării (p.99) sunt capodopere ale genului . Șlefuite cu
finețea unui giuvaergiu, aceste poeme sunt adevărate diamante,
piese de rezistență în fața MORȚII înseși. Tocmai de aceea le
voi cita integral.
“ Închis în trupul morții mă zbat cu-ncrâncenare.
De n-o să mă împrăștii-cenușă- peste ape
Să scap din locu-acesta în care tu nu ești; Și n-o să-mi afli locul în scrin la Dumnezeu,
Nu teama de-ntuneric sau de însingurare,
O să te rog, iubito, groparul să îmi sape,
Ci c-ai să-mi cauți ochii și n-ai să-i mai zărești.. La marginea ființei, mormînt, în elizeu...
Ascunși în lutul sobru vor lumina zadarnic.
Risipa clipei sacre în care ne-am pierdut-
În blidele în care, târziu, voi odihni;
Imbold deneputință,de zbucium și durere-
Dar voi lupta cu smalțul și pur te voi hrăni,
Revendică trecutul luminii în tăcere.
Iar setea-ți de iubire mă va avea paharnic.
Și curmă-n veci blestemul de a mă fi născut.
Pizmașa moarte știe că-n sufletu-ți adânc
Nimicul pentru care am fost adus pe lume
Mi-am retrăit spumoasa copilărie pură.
S-a transformat deodată în locuri de lumină;
Și-n brațele-ți de cetini n-am fost decât un prunc
Potopul disperării te-a zămislit din spume
Născut pentru-ntâlnirea cu sfânta ta făptură.
Și m-am legat de viață prin viața ta divină.
Închis în mintea morții încep să cred orbește,
Zâmbește ! Împăcarea îmi însoțește zborul
Că-n toate-i armonie când timpul se oprește,
Întemnițează-ți norii, accept-mi ursitorul.
Căci te aștept, iubito, duios în nemișcare
Și până când murirea o să-ntregească darul
Și îți aștern, cu trudă, tăcerea-mi la picioare…
Nu pregeta, iubito, să răsplătești groparul.
(Poemul neputincioasei morți ) (
Poemul împăcării )
"Cântec de lebădă neagră" cum s-a autodefinit, Nicușor
Dărăbană alege POEZIA ca prima dintre formele de cunoaștere,
asociind-o cu IUBIREA, această taină a spiritului care dă sens
vieții, făcând din ele căi de trancendere și purificare prin
MOARTE.
“Împacă-te cu gândul că odată cu marele tău zbor timpul se
va opri, viața se va încheia, însuși, universal își va șterge
ultimele suspine (p.13).
…Moartea, moartea, e tot ce avem (p.12)
Visând să treacă de stele, “dincolo de spațiu”, pendulând
permanent între credință:
” Uneori cred că pot trăi fără Dumnezeu și mă trezesc
pitindu-l, cu mare băgare de seamă, în orice gând, dăruit, de
iubire”(p.20) și tăgadă: “ Nu-mi vorbiți de Dumnezeu. Aratăți-mi-L!”, purtând în sine “atât țăramul, cât și dumnezeirea”.(p.20), așa se prezintă Nicușor Dărăbană în fața
veșniciei.
Că poartă în sine dumnezeirea o dovedește chiar arta poetică-
emblemă de pe coperta IV a volumului:
“Eu n-am iubit pe nimeni…niciodată!”
Paradoxal, poetul care a ridicat IUBIREA pe culmile nemuririi
și a descins pe aripi de vers în împărăția lui Tanathos își face o
profesiune de credință din ARTĂ, renegând orice sentiment
efemer, idealizând POEZIA pură și ridicând-o la rangul de
IUBIRE absolută.
“Și dacă azi trăiesc, se înțelege.
Că n-am urcat cu nimeni pe o stea”.
Și totuși… Iubirea “care mișcă sori și stele” își găsește în
tânărul poet confidentul sensibil și visător, capabil să o
transceandă dincolo de veacuri.
Nicușor Dărăbană este un poet contemporan nepereche,
hărăzit de Dumnezeu cu un talent ieșit din comun, un visător
incorigibil, cu ochii pururi ațintiți către steaua
ABSOLUTULUI.
Literatură
p. 108 Lohanul nr. 21, martie 2012
El va umple golul lăsat în literatura română de plecarea lui
Nichita Stănescu, chiar dacă în istoria literară el ar rămâne doar
prin aceste două volume de poezii care sunt cât se poate de
egale ca valoare artistică și mai mult decât suficiente pentru a
saluta în persoana sa un mare poet.
Ca fostă profesoară de Limba și Literatura Română a celui
în cauză, țin să menționez:
„Critica literară nu poate face poeți, dar îi poate desființa pe
nepoeți”.
Dr. C. Teodorescu- Un susţinător al culturii la
Bârlad
Jurnalist Ion N. Oprea - Iaşi
Preluându-i spusele din cartea căreia am să-i scriu numele, aş
nota şi eu odată cu scriitorul: Constantin Teodorescu, doctorul,
omul de cultură şi artă de la Bârlad, consilierul local, care mulţi
ani a însufleţit domeniul acesta în oraşul nostru de suflet, l-a
organizat şi animat , l-a proiectat şi construit cultural,
atrăgându-şi colaboratori care de care mai inimoşi şi galonaţi,
cu care a stabilit permanenţe în înfăptuiri, “nu mi-a fost nici
prieten apropiat, nici măcar cunoscut” îndeaproape. Ne-am
întâlnit de câteva ori, ba, dacă ţin minte, şi am încă trează
amintirea, ne-am şi îmbrăţişat, nu formal, ci cu pupături, ca
vechi şi mereu apropiaţi lucrători pe aceleaşi tărâmuri…
Aveam în manuscris şi doream reeditarea cărţilor despre
Bucovina – „Cernăuţi, presa dintre anii 1811-2008” şi
„Bucovina pământ românesc, presa din părţile Rădăuţilor şi a
Siretului, 1893-2008”, se apropia împlinirea a 90 de ani de când
se hotărâse de către mai marii Bucovinei revenirea teritoriilor ei
la România cea mare a lui Ferdinand, regele, întregitorul, iar eu,
lipsit de posibilităţi materiale visam la o sponsorizare de la
Fundaţia pe care o conducea Doctorul, despre care aflasem că
este un darnic…
I-am spus gândurile mele într-o mică depeşă la care primitorul
apelului meu mi-a răspuns despre neputinţele sale vremelnice.
Între timp cărţile mi le-am tipărit cu bani puşi deoparte din vreo
câteva cupoane de pensie ulterioare, i-am expediat volumele şi
doctorului Teodorescu, ca unuia care ca şi mine visa la
Bucovina străbună, iar la puţin timp, ne-am întâlnit nas în nas la
PIM, Iaşi, la încărcat cărţi. Eu pe ale mele, el împreună cu
Vasililian Doboş pe ale Fundaţiei bârlădene sau, poate pe ale
sale. Ne-am recunoscut într-o clipă, ne-am dat mâinile cu
bucurie şi mare afecţiune, ne-am adunat piept lângă piept, ne-
am sărutat ca îndrăgostiţii, noi care nu ne văzusem niciodată
până atunci dar ne ştiam şi apreciam reciproc.
-Faceţi o treabă bună la ceea ce obosiţi, mi-a strecurat el
vorbe de încurajare, referindu-se şi la cărţile mele despre
oamenii şi înfăptuirile de la Bârlad.
Ulterior ne-am mai întâlnit la o lansare de carte a profesorului
Alexandru Mânăstireanu, organizată de conducerea Academiei
bârlădene, la o expoziţie de pictură vernisată la Muzeul judeţean
Ştefan cel Mare de la Vaslui, unde-l însoţea pe Valentin Ciucă,
prezentatorul ei. Când am avut gata cele două volume de câte
aproape 500 de pagini din “IOAN ANTONOVICI-
DEPOZITARUL” i le-am expediat şi DOMNIEI sale,
solicitându-i să-mi îmbogăţească şi el biblioteca cu „Un OM
pentru istoria Bârladului”, o monografie a celui care fusese
scriitorul Traian Nicola, editată în 2010 de Fundaţia Culturală
„Dr. Constantin Teodorescu”…
Cerută de mine cu întârziere, cartea trimisă cu colet special a
ajuns greu şi cu întârziere la mine. După ce eu fusesem
oaspetele Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, unde, sub egida
Fundaţiei sale – şi sunt sigur şi cu acceptul ori la iniţiativa sa, că
era un admirator a lui Antonovici, preotul şi scriitorul-istoric -
se desfăşurase lansarea la Bârlad a volumelor despre fostul
Episcop al Huşilor Iacov Antonovici. Dar pe Doctorul pe care
l-am căutat cu privirea şi inima nu l-am întâlnit. Îl ştiam grav
bolnav şi, pentru respectul liniştii lui şi a colaboratorilor
apropiaţi, , nu l-am deranjat. Am revenit la Iaşi bucuros de
reuşita punerii lui Antonovici într-o nouă relaţie cu bârlădenii,
dar mâhnit că ratasem o revedere cu organizatorul de suflet a
manifestării – dr. Constantin Teodorescu, căruia îi
transmisesem prin Geta Modiga, coorganizatoarea, omagiile
mele cordiale…
În pauza discuţiilor noastre despre IACOV ANTONOVICI şi
OPERA SA am aflat de la profesoara Olga Gramaticu-Răşcanu,
preşedinta Filialei locale a Societăţii de Ştiinţe Istorice,
preocupările dr. Teodorescu de a reedita într-o formă nouă a
celor cinci volume din „Documente bârlădene” ale lui
Antonovici, acum aproape epuizate, operaţie la care fusesem
cândva solicitat de el să iau parte într-un anumit fel.
Ajuns la Iaşi am avut surpriza primirii la domiciliu a cărţii lui
C. Teodorescu despre Traian Nicola, „Un OM pentru Istoria
Bârladului”… Am deschis-o şi am citit-o cu mare nesaţ, nu doar
că din ea rezultă şi cât de mare susţinător al culturii la Bârlad a
fost Dr. CONSTANTIN TEODORESCU: …”Studiind viaţa,
activitatea şi lucrările a zeci şi sute de oameni mi-am putut da
seama cine a reuşit cu adevărat să facă ceva concret pentru
Bârlad, Vaslui sau Tecuci. De exemplu, fără să denigrez
personalitatea acestui intelectual, deşi ne este foarte drag
George Tutoveanu ca poet, se ştie că era foarte „econom” şi nu
a dat niciodată vreun leu pentru nimic. A oferit câteva volume
pentru dotarea Bibliotecii Municipale Stroe S. Belloescu. Este
adevărat că un institutor nu avea posibilităţi prea mari, dar ar fi
putut să facă mult mai mult pentru acest oraş.
Din toţi oamenii pe care i-am studiat ca importanţi contribuabili
pentru menţinerea şi salvarea valorilor spirituale şi promovarea
culturii, în general, dr. Constantin Teodorescu a făcut cel mai
mult pentru acest oraş şi nu numai. La dumnealui nu a fost
vorba de un simplu filantropism, pot spune că a trăit nu numai
pentru marea sa pasiune BISTURIUL, ci a dorit să trăiască
Literatură
p. 109 Lohanul nr. 21, martie 2012
frumos prin cultură, dăruind celor din jur posibilitatea de a trăi
măcar câteva clipe din această splendoare.
Am pus bază pe ce mi-a sugerat dr. Teodorescu – extinderea
activităţii de documentare şi asupra Tecuciului – şi am început
să adun date. Acum lucrarea este finalizată şi gata să fie
publicată în două volume.
Ca şi „Valori spirituale totovene” – în 6 volume – şi această
carte am scris-o cu un singur scop, să le ofer un instrument de
lucru viitorilor cercetători.
…Primarii, care au fost de acord să o finanţeze, au plătit
pentru „Valori spirituale tutovene” doar apariţia numărului de
volume ce s-au oferit gratuit. Să fie clar, mie nu mi-a dat nimeni
50 de bani recompensă ( Traian Nicola, interviu cu Geta
Modiga în 2007 când intervievatul sărbătorea 79 de ani de viaţă,
despre doctorul Constantin Teodorescu. Lucrarea face parte din
cartea „Un OM pentru istoria Bârladului”, realizată în 2010 de
către Fundaţia Culturală „Dr. C. Teodorescu-Bârlad”, închinată
OMULUI Traian Nicola, decedat la 1 mai 2010 când împlinise
82 de ani). *
Înscriindu-se cu „Amintiri şi aprecieri despre Traian Nicola –
un aristocrat al spiritului bârlădean”, prof. Ionel Necula scrie în
cartea „Un OM pentru istoria Bârladului”, amintid că se cuvine
un mare blam Uniunii Scriitorilor pentru că nu şi-a găsit timp să
se aplece asupra operei lui şi să-l primească acolo unde îi este
locul – în panteonul nemuritorilor istorico/literari.
Între timp, la 20 august 2011, la Bârlad a avut loc şi
înmormântarea doctorului Constantin Teodorescu, cel mai
important susţinător al culturii în oraşul de care s-a simţit un
pătimaş îndrăgostit. Constantin Teodorescu are nu numai o
operă istorico-literară, monumentală, muzeistică, edilitară,
ziaristică, de formare a oamenilor într-o multitudine de domenii.
El nu numai că nu este nominalizat, cu acte, printre titularii de
astfel de calităţi, dar, ca o gravă eroare, nu figurează nici
printre autorii şi publiciştii singurului Dicţionar – UNIVERSAL
CULTURAL ŞI LITERAR VASLUIAN, scris de IOAN
BABAN, editat la PIM, Iaşi în 2008.
Este de datoria noastră a bârlădenilor să facem ceea ce se
cuvine ca medicul Constantin Teodorescu şi profesorul Traian
Nicola , prin ceea ce au pus în rafturile bibliotecilor noastre dar
şi în publicistica vremii, să li se recunoască măreţia travaliului
şi valoarea operei şi a personalităţii lor, care ne onorează. Pe
noi, localitatea şi ţara.
Anul profetic 2012.
Generalităţi
Există o regulă de aur mai puţin cunoscută: „Dacă este
cumva nevoie, trebuie chiar să facem eforturi adecvate şi
susţinute pentru ca nimic din ceea ce este bun, frumos,
dumnezeiesc şi adevărat să nu ne fie vreodată interzis” (un
ghid spiritual autentic).
m început intenţionat astfel, ca să menţionăm că anul 2012
nu este sfârşitul lumii, aşa cum se vehiculeaza peste tot,
chiar şi în paginile revistelor care se doresc de ţinută. Este
vorba doar despre sincronicitatea dintre sfârşitul a trei calendare
fundamentale pentru spiritualitatea umană a acestor timpuri, şi anumite
aspecte planetare, toate indicând finalul unei ere cereşti, al unei vârste
din dezvoltarea civilizaţiilor terestre, şi, totodată, începutul unei noi
etape de evoluţie. În acest sens, inclusiv termenul „apocalipsă” trebuie
înţeles aşa cum se cuvine, deoarece el înseamnă „transformare”.
Evenimentele pe care le aşteptăm cu sufletul la gură, în speranţa că
„cineva” ne va scuti peste noapte de propriile lecţii la nivel planetar, se
vor desfăşura ceva mai lent, intervalul rezervat lor fiind cel dintre 2010
şi 2030.
Ştiind aceasta, şi din anumite puncte de vedere, am putea
spune că anul 2012 este un an în care va trebui să facem ceea ce este
necesar şi nevoie să facem, şi nu ceea ce ne place sau ce vrem noi sa
facem, deoarece este un an în care vom constata elevarea frecvenţei de
vibraţie a fiinţelor noastre, ridicarea nivelului nostru de conştiinţă şi
aducerea lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră. Ne place sau nu
– Dumnezeu există cu adevărat şi evenimentele care să ne confirme
aceasta vor deveni de acum încolo de domeniul evidenţei.
Anul profetic 2012 este „administrat” de recepţia mutuală
Saturn-Venus, la momentul magic al Anului Nou Saturn fiind în
Balanţă, domiciliul diurn al lui Venus, iar Venus fiind în Vărsător,
domiciliul diurn al lui Saturn. Prezenţa acestor două planete în Semne
de expresie a Elementului Aer, precum şi în Semne de polaritate
energetică yang indică un an relaţional în care vom avea pretenţii mari
şi de la noi şi de la ceilalţi şi în care vom manifesta mai multă
maturitate socială.
Financiar – Din punct de vedere financiar, anul ne va obliga
să facem foarte multe economii şi să diminuăm sever nevoia de a oferi
celor dragi absolut totul. Cei care au făcut din obţinerea banilor scopul
major al vieţii lor vor privi neputincioşi cum banii se duc precum apa,
iar cei care suferă că nu-i au vor fi ajutaţi întotdeauna de cei pe care îi
au aproape. Taxele, impozitele, şi cheltuielile vieţii zilnice vor atinge
praguri inimaginabile şi e posibil ca „mămăliga să facă explozie” când
nici cu gândul nu gândim. În astfel de condiţii, poate că este bine să
ţinem cont şi de bogăţia noastră interioară, care ne va da multe soluţii
benefice de a depăşi orice fel de impas şi să ne ajutăm tot mai mult unii
A
Literatură
p. 110 Lohanul nr. 21, martie 2012
pe alţii, redescoperind omenia, compasiunea, bunătatea şi dăruirea
necondiţionată.
Profesional – Situaţia profesională este un domeniu sensibil
al zilelor noastre, într-o ţară în care este foarte mult de muncit dar din
care românii pleacă pe capete să caute de muncă în alte zări. Poate că
asta ne va face să regândim viitorul şi să ne întrebăm dacă pentru
aceasta am ieşit să murim cu toţii în stradă acum 22 de ani. Realitatea
prezentă ne va obliga să ne reorientăm şi, în cele din urmă, să asistăm
la naşterea şi acceptarea de către societate a noi domenii profesionale,
în care inventivitatea, spiritualitatea şi toate formele de terapii
complementare vor constitui baza refacerii societăţii. Se vor înmulţi
firmele mici şi mijlocii, iar marile afaceri se vor confrunta cu falimente
de neimaginat în clipa de faţă, mulţi dintre noi fiind martorii unor
falimente de poveste.
Medical – Sănătatea noastră este afectată grav de stres, de o
alimentaţie deja agresivă pentru fiinţa umană şi de violenţa
tratamentelor medicamentoase. Posibilele vindecări eficiente vor avea
în vedere curele de purificare, nutriţionismul, dietele terapeutice care
vor integra diferite forme de post negru, kinetoterapia, terapia bowtech,
sacro-terapia şi, înainte de toate, vindecarea sufletului. Câtă vreme
sufletul este bolnav, tratăm aproape zadarnic trupul, deoarece ne
focalizăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei reale a bolii.
Rugăciunile spuse înainte de masă, binecuvântarea mâncării şi
închinarea alimentelor pot transforma instantaneu frecvenţa lor de la
vibraţia unor otrăvuri la vibraţia unei hrane binefăcătoare. Foarte multe
fiinţe umane vor constata pe propria piele dificultatea tot mai mare a
corpului omenesc de a mai răspunde la medicamente şi vor lua în
calcul modalităţi de vindecare mult mai apropiate de natură, leacurile
„băbeşti” şi ceaiurile din plante medicinale.
Afectiv – Aşa cum am mai spus de multe ori, societatea
umană traversează în momentul de faţă o criză relaţională fără
precedent. Din acest punct de vedere, la modul general ea îşi continuă
starea de criză, deoarece se pare că nimeni nu doreşte cu adevărat s-o
rezolve. Încet-încet, se vor structura două mari categorii umane: una
alcătuită din cuplurile caracterizate de o iubire stabilă, sinceră şi
profundă, şi una alcătuită din cei care caută fără să găsească şi aleg
până când ajung să fie aleşi. Indiferent însă în care categorie vom
descoperi că suntem, vom experimenta, fiecare în felul lui şi în
conformitate cu puterea sa de înţelegere, lecţia iubirii libere, dăruite
necondiţionat, lecţia iubirii dătătoare de forţă şi speranţă, SINGURA
CAPABILĂ SĂ MOBILIZEZE SOCIETATEA să facă ceva pentru a
putea merge spre viitor plină de încredere în şansa binelui.
Spiritual – Din punct de vedere spiritual vom asista la
afirmarea mai multor căi spirituale, şi anume, a acelora care sunt cu
adevărat descendentele marilor tradiţii spirituale ale lumii, în vreme ce
acelea încropite peste noapte din bucăţele luate din diverse tradiţii
autentice este posibil să-şi consemneze eşecul sau suficienţa. Un număr
tot mai mare de oameni va începe să observe diferenţa dintre
creştinismul dogmatic şi creştinismul autentic, constatând că
adevărurile divine ale creştinismului autentic sunt, de fapt, baza acestor
mari tradiţii spirituale ale omenirii, devenite deja actuale de câţiva ani
buni. Este posibil ca ortodoxia şi catolicismul să înceapă în mod secret
demersurile pentru unificare, ceea ce ar face ca, după un mileniu de la
Marea Schismă din 1045, misiunea spirituală a lui Iisus Christos să
înceapă să iasă cu adevărat la lumină.
Cel mai important este însă că fiecare dintre noi va începe să
se întrebe cu adevărat care este relaţia sa directă cu Dumnezeu, dacă
această relaţie chiar există şi dacă, într-adevăr, Dumnezeu ocupă
primul loc în viaţa noastră.
Bolnavul şi boala în cele două paradigm medicale:
ştiinţifică şi tradiţională
Dr. Dragoş Matei – Cluj Napoca
În timp ce cultura occidentală este bazată pe
individualism, medicinile naturale tradiţionale se sprijină,
dimpotrivă, pe o abordare holistică a fiinţei umane şi a vieţii
ei, a conexiunilor dintre microcosmosul fiinţei umane şi
Macrocosmos sau Univers.
eea ce medicina ştiinţifică actuală le reproşează în
principal medicinilor naturale tradiţionale este că acestea
nu s-ar baza pe date concrete, verificate sau verificabile
ştiinţific. Totuşi, dacă aruncăm o privire mai profundă către unele
dintre acestea vom avea surpriza să constatăm că dispun adesea de
nişte sisteme de concepte, noţiuni, conexiuni, metode a căror structură
poate întrece în complexitate chiar şi pe cea a medicinii convenţionale,
tocmai prin faptul că trec şi dincolo de pragul aşa zis obiectiv, ştiinţific,
pătrunzând în lumea subiectivităţii umane. Această subiectivitate este
considerată de către medicina ştiinţifică o periculoasă sursă de haos şi
o flagrantă lipsă de control asupra actului medical, în toate aspectele
sale.
Medicina ştiinţifică separă corpul în componente pe care le studiază
separat, acordând prioritate naturii fiziologice a bolii şi neluând în
seamă legăturile ei cu întregul. Dimpotrivă, în loc să se concentreze pe
boala în sine sau pe diverşii factori patogeni care ar cauza-o, medicinile
naturale tradiţionale se focalizează asupra bolnavului şi a actului de
C
Astrologie
p. 111 Lohanul nr. 21, martie 2012
vindecare, considerat în întreaga sa complexitate, la nivel fizic,
funcţional şi psiho-mental, acestea fiind luate ca un întreg. Ele caută
cauzele primordiale ale dezechilibrelor şi bolilor, care sunt puse în
legătură cu relaţia pacientului în primul rând cu sine însuşi şi apoi cu
cei din jur, precum şi cu mediul în care trăieşte, mergând până la relaţia
acestuia cu întregul univers. În consecinţă, anamneza medicală în cazul
medicinilor naturale ia în considerare, alături de cauzele fiziologice ale
bolii, toţi factorii care ar putea interveni în producerea dezechilibrelor
şi a bolilor, începând de la modul de viaţă, de gândire al individului,
trecând prin relaţiile acestuia cu cei apropiaţi şi extinzându-se la cele
sociale şi chiar universale.
Această abordare complexă face ca, în contextul economic, social,
politic, cultural actual, în care se pune accent cu preponderenţă pe
valorile materiale, comerciale sau pe alte valori exterioare fiinţei
umane, medicinile naturale să exercite o atracţie aparte, tocmai pentru
că oferă o reunificare, o reintegrare a vieţii în diversele sale aspecte,
cărora le dă un sens. Ele susţin astfel că orice dezechilibru îşi are
cauzele reale în interiorul însuşi al fiinţei şi propun o cercetare a
acestora plecând chiar de la acest nivel. Omul simte astfel că poate fi
stăpânul propriului destin, că acesta nu mai depinde în mod implacabil
de nişte condiţii exterioare care se dovedesc a fi, în epoca modernă, din
ce în ce mai contrariante, dar înţelege de asemenea că trebuie să ţină
seama de toate conexiunile sale cu mediul în care trăieşte şi de legile
care le guvernează.
În medicina alopată boala este concepută ca fiind ceva exterior, care
trebuie îndepărtat din fiinţă cu orice preţ. Totuşi această dorinţă, chiar
dacă cel mai adesea a fost bine intenţionată, s-a dovedit inoperabilă şi
ineficientă, atâta timp cât nu a demonstrat posibilitatea controlului
perfect al bolii prin mijloace exterioare, oricât de sofisticate ar fi ele
din punct de vedere tehnologic. Dimpotrivă, medicinile naturale
tradiţionale consideră că boala este în mod intrinsec şi unic legată de
bolnav. Medicul nu trebuie să se poziţioneze în acest caz ca un
adeversar al ei ci, dimpotrivă, ca un însoţitor şi sfătuitor al pacientului
pe calea către descoperirea cauzelor care au produs-o şi a aplicării
metodelor celor mai adecvate de vindecare totală, potrivit constituţiei
particulare a acestuia. Astfel pacientul devine el însuşi parte activă în
procesul de vindecare, abandonându-și atitudinea pasivă pe care
abordarea alopată i-a implementat-o în timpul procesului său de
perfecţionare tehnologică, de-a lungul secolelor.
În Occident există şi metode tradiţionale de vindecare care consideră
boala ca fiind ceva exterior, după cum ne informează Françoise
Laplantine, autoarea cărţii La médecine populaire des campagnes
françaises aujourd’hui. Există două tendinţe, afirmă ea, în medicinile
populare de la ţară, una care dezvoltă o relaţie de vecinătate cu curentul
galenic şi alopat al medicinii ştiinţifice şi o alta inspirată de tradiţia
medicală hipocratică. În primul caz este vorba de o terapie de atac, de
agresiune împotriva bolii, mai arhaică şi „primară”, în care boala este
considerată ca venind din exterior. Cealaltă, dimpotrivă, este o terapie
bazată pe o concepţie unitară, sintetică, generală şi care ia în
considerare efortul de regularizare, de armonizare interioară a fiinţei,
care tinde întotdeauna către vindecare. În acest caz vindecătorul nu este
decât un asistent al bolnavului, mai degrabă decât un militant în lupta
contra bolii.
Remarcăm deci că prima tendinţă pune în joc un principiu comun şi
alopatiei medicinale, fără a fi însă inspirat în vreun fel din aceasta: este
vorba de tendinţa de a se opune bolii, de a o extrage, în care terapeutul
este apreciat ca fiind un adversar al răului, iar salvarea e percepută la
rândul său ca venind din exterior. Aceasta ar putea fi explicaţia faptului
că anumite tipuri de terapie, cum ar fi cele practicate de vindecătorii
care folosesc magia albă, etc., pot produce adesea un fel de dependenţă
şi, în consecinţă, pot genera o reacţie de intoleranţă pe care Occidentul,
marcat de valorile sale de independenţă, autonomie, individualism le
respinge sau, în orice caz, are mari dificultăţi în a le accepta.
Laplantine încadrează astfel acest prim tip de medicină de ţară
în modelul ritualic terapeutic ţărănesc în care avem de-a face cu o
lectură psihologică a bolii. Expulzarea „farmecelor”, anihilarea lor
înseamnă pe de o parte „actualizarea şi reactivarea unei probleme sau a
unui conflict lăsat cândva fără soluţie, conflict care a precedat şi a
produs simptomul”. Pe de altă parte, ea înseamnă „a permite acestei
Medicină
p. 112 Lohanul nr. 21, martie 2012
energii fluctuante să se elibereze, să se deplaseze, să se „convertească”,
nu într-o conversie somatică, aşa cum ar face-o dacă şi-ar urma cursul,
ci într-o formă psihică şi totodată socială, conform conţinutului cultural
la care se aderă”. Această proiecţie, acest clivaj şi această identificare,
concluzionează autoarea, este expresia maniheismului fundamental al
subconştientului, care permite ca simbolurile de orice fel să fie
exprimate şi trăite sub formă carnală, vie, palpabilă.
Al doilea model pe care Laplantine îl propune este ceea ce ea
numeşte modelul farmacopeei populareprin intermediul semenilor.
Acesta are principii comune cu psihanaliza: în acest caz, pentru ieşirea
din criză nu se mai urmăreşte suprimarea simbolurilor, ci se merge
chiar în sensul bolii. Diagnosticul are aici baze divinatorii, în sensul că
vindecătorul „vede” cauza care îi produce pacientului suferinţa şi este
capabil să-l „trateze” sau, mai degrabă, să-l asiste în procesul de
vindecare. Acesta este de fapt principiul homeopatiei, binecunoscut
astăzi: acela de a ajuta natura să se apere singură şi de a facilita
evacuarea impurităţilor acumulate în corpul pacientului, pe cale
naturală, prin propriile-i mecanisme defensive, administrându-i
acestuia, în doze foarte mici, chiar răul de care suferă.
În legătură cu pluralismul etiologic, Henry Pequignot afirma că
medicina suferă o confruntare între două câmpuri de cunoaştere şi de
semnificaţii: câmpul bolnavului, cuprinzând suferinţa şi componentele
sale iraţionale, de angoasă şi de speranţă şi câmpul medicului,
cuprinzând diagnosticul, pronosticul şi tratamentul, unde cunoaşterea
obiectivă e considerată a fi singura sursă a adevărului. Laplantine face
în acest punct o remarcă deosebit de importantă: „aproape mereu se
consideră că punctul de vedere al clientului nu prezintă nici un interes,
el fiind apreciat ca o sursă de ignoranţă sau de necunoaştere în raport
cu medicina”. Autoarea atrage chiar atenţia asupra faptului că anumite
limbi au simţit nevoia să facă diferenţierea între modul în care
pacientul îşi percepe boala şi modul în care o abordează medicina
alopată. Astfel, în limba engleză avem două denumiri pentru
boală: illness – ca expresie subiectivă a bolnavului şidisease – ca
abordare propriu zis medicală. Totuşi, conchide ea: „Reprezentarea cea
mai afectiv posibilă a maladiei în cazul primului [al bolnavului, n.n.]
nu este niciodată total fictivă şi [...] înţelegerea „cea mai neutră”
posibil, din punct de vedere ştiinţific, nu este niciodată total ştiinţifică,
adică nedemnă de a fi reprezentată [în mod subiectiv, n.n.]”.
Bibliografie selectivă:
1. BARTHES Roland, Mythologies, Seuil, Paris, 1959
2. BÂRLEA Gheorghe Mihai, Conceptul de mentalitate primitivă la Lévy-Bruhl
(Le concept de mentalité primitive chez Lévy-Bruhl, n .n.), în « Memoria
etnologică », nr. 6-7, ianuarie-iunie, 2003, p.738), 3. DRAGOS Dorin et alii, Plante pentru vindecarea sufletului (Plantes pour la
guérison de l’âme), Ed. Tritonic, Bucarest, 2002
4. DUFRESNE Jacques, DUMONT Fernrd, MARTIN Yves (dir.), Traité d’anthropologie médicale. L’institution de la santé et de la maladie, PU
Québec, PU Lyon, 1985
5. ELIADE Mircea, Aspects du mythe, Gallimard, 1963 6. LAPLANTINE Françoise, La médecine populaire des campagnes françaises
aujourd’hui, éd. J.-P., Paris, 1978 7. LAPLANTINE François, Anthropologie de la maladie, Payot, 1986
8. LEONARD Jacques, La France médicale au XIX-ème siècle, Paris,
Gallimard, 1978 9. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis
France S.A
10. Petite dictionnaire d’éthique, Sous la direction d’Otfried Höffe, Éd. Université Freiburg, 1993.
Mitul tinereţii fără bătrâneţe în lumina noilor
descoperiri ştiinţifice
Alex Ionescu - Bucureşti
În numărul din 1 noiembrie 2011 al revistei de
specialitate Genes & Developement s-a publicat un articol
ştiinţific care arăta rezultatele unei echipe de cercetători
referitoare la posibilitatea redării tinereţii unor celule
îmbătrânite devenite nefuncţionale.
chipa Institutului Naţional Francez pentru Sănătate şi
Cercetare Medicală (INSERM), denumită „Plasticitate
genomică şi îmbătrânire” şi condusă de Jean-Marc Lemaitre,
a „reîntinerit” celule de la persoane de peste 100 ani. Celulele adulte
îmbătrânite au fost prelevate şi reprogramate în laborator pentru a
redeveni celule stem pluripotente – celule capabile să dea naştere
oricărui tip de celule/ţesut. Experimentul a reuşit şi astfel celulele
vârstnice şi-au regăsit tinereţea şi caracteristicile celulelor stem
embrionare.
Într-o primă etapă, cercetătorii au reuşit să multiplice celulele prelevate
ce provin din pielea unei persoane de 74 de ani, pentru ca acestea să
atingă stadiul de senescenţă. Apoi, au procedat la reprogramarea
celulelor, graţie unui cocktail biochimic. Analiza celulelor obţinute a
arătat că ele nu au conservat nicio urmă din stadiul de îmbătrânire la
care ajunseseră şi că au caracteristicile fiziologice ale celulelor tinere,
atât din punct de vedere al capacităţii de proliferare, cât şi din punct de
vedere al metabolismului celular. Prin urmare, ceea ce s-a realizat a
E
Medicină Medicină
p. 113 Lohanul nr. 21, martie 2012
fost readucerea unor celule normale, care au atins punctul de uzură
maximă, în care nu se mai puteau diviza, senescenţa, la stadiul de
celule nespecializate, deci foarte tinere, cu un potenţial imens de
divizare şi diferenţiere, numite celule stem pluripotente induse. Jean-
Marc Lemaitre afirma: „markerii de vârstă ai celulelor au dispărut şi
celulele pe care le-am obţinut pot să producă celule funcţionale, de
toate felurile, cu o capacitate de proliferare şi cu o longevitate
crescută”. Aceste metode au fost apoi aplicate pe celule provenite de la
persoane mai vârstnice, de 92, 94, 96 şi, respectiv, 101 ani. Şi s-a
observat că rezultatele sunt similare. „Strategia noastră a funcţionat şi
pe celulele centenarilor. Vârsta celulelor nu mai este o barieră în
reprogramare“, afirma Jean-Marc Lemaitre.
Până la lucrările
doctorului
Lemaitre
cercetările nu au
putut trece de
bariera
senescenţei
celulelor –
punctul ultim al
îmbătrânirii
celulare, după
care celulele nu
mai proliferează.
Această barieră limita eventualul succes al acestei tehnici pentru
terapiile aplicate celulelor de la persoanele în vârstă. Referitor la
aceasta, Mick Bhatia, director la Institutul Stem Cell and Cancer
Research din cadrul Universităţii McMaster din Canada, afirma: „Unii
cercetători spun că este cu atât mai dificil de a se genera celule
pluripotente induse, cu cât persoana este mai în vârstă, dar alte
laboratoare spun că nu este adevărat!” Această limită a inspirat şi
entuziasmat echipa dr. Lemaitre pentru a cerceta posibilitatea
readucerii celulelor senescente la stadiul de a se putea diviza din nou,
de a fi iar tinere.
Celulele stem pluripotente induse au fost pentru prima oară obţinute de
către cercetătorii japonezi de la Universitatea Kyoto, în 2006. Începând
cu anul 2007, mai multe echipe de cercetare din lume au început să
realizeze aceasta. Descoperirea posibilităţii de a readuce tinereţea
celulelor adulte, făcându-le să revină la stadiul imatur, pre-specializat,
a alimentat echipele de cercetare cu un nou entuziasm în ceea ce
priveşte eforturile depuse cu scopul de a genera celule musculare,
cardice, nervoase noi şi deplin funcţionale, din celule adulte uzate.
Bariera acestei descoperiri o constituia, însă, senescenţa celulelor – un
proces natural legat de înaintarea în vârstă, şi care se finalizează cu
moartea celulei atunci când anumite mecanisme celulare devin prea
uzate pentru a mai funcţiona.
Echipa de la INSERM a depăşit această limită prin adăugarea a două
ingrediente, doi factori de transcripţie, la metoda de generare a
celulelor stem pluripotente induse din celule diferenţiate – tehnică ce a
fost pusă la punct în 2007. Reprogramând celulele îmbătrânite cu
ajutorul unui cocktail specific ce conţine şase factori genetici,
cercetătorii de la Institutul de Genomică Funcţională din cadrul
Universităţii Montpellier, conduşi de dr. Lemaitre, au arătat că celulele
stem obţinute posedă caracteristicile celulelor stem embrionare,
întrucât sunt din nou capabile de autoreînnoire şi de diferenţiere.
Descoperirea demonstrează că procesul de îmbătrânire este reversibil şi
că mitul tinereţii fără bătrâneţe ar putea deveni real. „Vârsta celulelor
stem nu mai este o barieră în calea reprogramării lor”, a declarat
cercetătorul Jean-Marc Lemaitre, coordonatorul studiului.
De asemenea, s-a
observat că mai
mulţi markeri
specifici celulelor
îmbătrânite care
au fost analizate
în acest
experiment nu
mai erau prezenţi
la celulele noi
obţinute de
cercetători.
Printre aceşti markeri se află lungimea telomerelor – capişoanele fine
alcătuite din secvenţe repetitive de ADN care învelesc capetele
cromozomilor şi care se micşorează pe măsura apariţiei fenomenului
de îmbătrânire. Telomerele şi telomerazele, enzimele asociate
telomerelor, sunt agenţi cheie în longevitatea celulară. La fiecare
diviziune prin mitoză a unei celule, telomerele se micşorează puţin, iar
telomerazele muncesc să reconstruiască telomerele. Când telomerele se
consumă de tot şi nu mai pot fi reparate, celula moare. Elizabeth
Blackburn, Carol Greider şi Jack Szostak au primit în anul 2009
premiul Nobel în fiziologie şi medicină pentru descoperirea modului în
care cromozomii sunt protejaţi de telomere şi telomeraze.
Revenind la descoperirea cercetătorilor de la INSERM, principala
utilizare a celulelor reîntinerite obţinute ar fi regenerarea organelor
afectate de trecerea timpului. Înţelepţii din vechime obişnuiau să-şi
păstreze corpul tânăr cu ajutorul anumitor tehnici care întrebuinţau
forţa mentală sau spirituală. Tot în vechime, fiinţele umane aveau
conştiinţa corpului fizic şi nu pretindeau medicilor sau oamenilor de
ştiinţă să îi vindece de boli, să îi repare, să le pună alte organe în locul
celor pe care ei le-au deteriorat datorită unui regim de viaţă inconştient
şi abuziv. Faptul că această descoperire va fi folosită pentru a repara
trupuri fără ca acesta să reprezinte un mijloc de prelungire a vieţii în
scopul de a învăţa lecţiile spirituale meritate și de a pentru a evolua
spiritual aduce o umbră de tristeţe, deoarece arată în mod evident
orbirea oamenilor de ştiinţă faţă de aspectele spirituale ale vieţii.
Privind în profunzime, descoperirea făcută de cercetătorii francezi
demonstrează calitatea de „perpetuum mobile” aflată în stare potenţială
Medicină
p. 114 Lohanul nr. 21, martie 2012
în trupul uman, încriptarea în corpul fizic a calităţii de reînnoire și
regenerare nelimitată care oglindeşte în mod analogic eternitatea
spiritului. Și astfel, iată că știința confirmă cuvintele înscrise pe
Tăbliţele de smarald ale lui Hermes Trismegistus: „Ceea ce este jos
este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce
este jos, pentru a întregi miracolul Totului”.
Bibliografie: Laure Lapasset, Ollivier Milhavet, Alexandre Prieur, Emilie Besnard, Amelie Babled, Nafissa Ait-Hamou, Julia Leschik – Rejuvenating senescent and
centenarian human cells by reprogramming through the pluripotent
state, Genes & Development, 1 Nov. 2011, Vol. 25, No. 21 Matthias Stadtfeld, Konrad Hochedlinger – Induced pluripotency: history,
mechanisms, and applications, Genes & Dev. 2010. 24: 2239-2263
Hitoshi Niwa – Open conformation chromatin and pluripotency, Genes Dev. 2007 21: 2671-2676.
„A PREVENI” VERSUS „A TRATA”
Oana Axinte - Iaşi
Studii medicale au arătat că, în ultimul timp, incidenţa
unor boli grave ca obezitatea, diabetul, bolile
cardiovasculare şi cancerul este îngrijorător de mare. S-a
dovedit că aceste boli apar ca urmare a schimbărilor majore
care au survenit în viaţa omului modern: factori genetici,
sedentarismul, alimente modificate genetic, cultivarea mai
mult sau mai puţin interesată a noi obiceiuri alimentare,
mâncarea în exces, insuficienţa sau lipsa timpului necesar
de odihnă, stresul cotidian afectează atât populaţia ţărilor
dezvoltate cât şi ale celor în curs de dezvoltare.
revenirea acestor afecţiuni poate fi influenţată pozitiv prin
respectarea unor reguli elementare, ale unui stil de viaţă
sănătos, conduită care s-a impus în evoluţia umană de-a lungul
timpului.
Activitatea fizică constantă aduce multe beneficii
organismului ca: menţinerea greutăţii corporale normale, reducerea
riscului apariţiei obezităţii şi a patologiei cardiovasculare, reducerea
riscului apariţiei diabetului de tip II şi a apariţiei unor cancere (cancer
de sân, colorectal, etc)
Zilnic este bine să mergem pe jos alternând mersul rapid cu
mersul lent cel puţin o jumătate de oră, să folosim bicicleta pentru
deplasări urbane, să practicăm înotul, gimnastica, dansul în funcţie de
preferinţe şi posibilităţi; evident că activitatea fizică se practică funcţie
de starea fiziologică a persoanei şi de recomandările medicului în
stările patologice.
Apa este esenţială supravieţuirii şi prin consumul obişnuit
constituie sursa primară de minerale ale organismului. Procentul de apă
din organism variază între 50 şi 70 %, în funcţie de cantitatea de
grăsimi acumulată, sex şi vârstă. Adultul slab are 70% apă, iar
persoanele obeze 40 – 50%. Copiii şi bătrânii au un risc crescut de
deshidratare; primii în condiţiile unei temperaturi crescute a mediului
ambiant iar bătrânii datorită alterării mecanismului fiziologic al setei.
Femeile gravide şi cele care alăptează ca şi persoanele care muncesc la
temperaturi ridicate sau care sunt implicate în eforturi fizice intense au
un necesar crescut de apă. Un consum zilnic de 1200 – 1500 ml apă la
care se adaugă şi cantitatea de aproximativ 700 – 1000 ml conţinută în
alimentele ingerate, asigură desfăşurarea optimă a proceselor din
organism.
Excepţie privind consumul de apă fac persoanele cu
hipertensiune arterială (HTA) cărora li se indică un consum moderat de
lichide (creşterea acestora în organism duce la creşterea volumului
sanguin, implicit a tensiunii arteriale (TA) cu consecinţe grave).
În ceea ce priveşte alimentaţia, un consum crescut de legume
şi fructe (legume 3 – 5 porţii / zi, fructe 2 – 4 porţii / zi) furnizează o
cantitate importantă de micronutrienţi (vitamine şi minerale), fibre şi
substanţe antioxidante de care organismul are mare nevoie pentru o
funcţionare normală.
Cantităţile de fibre (aproximativ 25 g pe zi) care le aducem în organism
prin ingestia de legume şi fructe ne protejează împotriva diabetului
zaharat, previn constipaţia şi bolile de colon, inclusiv cancerul de
colon. Legumele au un conţinut ridicat în vitamina B2, B6, vitamina PP,
acidul folic, biotina şi vitamina B12. Vitamina C este prezentă în
conopidă, varză, pătlăgele roşii, ardei, pătrunjel verde, spanac.
Vitamina A se găseşte în vegetalele verzi ca: spanac, brocoli, dovleac
şi în vegetalele colorate cum sunt morcovul, sfecla roşie, ridichile.
Fructele au un conţinut crescut în potasiu şi scăzut în sodiu.
Vitaminele hidrosolubile sunt bine reprezentate şi au o importanţă
deosebită datorită aportului mare de vitamina C pe care o găsim în
citrice (portocale, grapefruit) dar şi în căpşune, zmeură, mere, kiwi,
fragi, stafide negre. Fructele, ca şi legumele, au structură celulozică, iar
conţinutul acestora în apă este de aproximativ 94% în cazul pepenelui,
80% în cazul portocalelor şi 84% în cazul merelor.
Consumul scăzut de grăsimi saturate pe care le găsim în unt,
frişcă, carne, ciocolată, ne asigură scăderea nivelului de colesterol
sanguin şi previne apariţia bolilor coronariene.
Carnea ne aduce aportul necesar de proteine care au o
valoare biologică înaltă datorită conţinutului de aminoacizi esenţiali.
Sărurile minerale sunt reprezentate în principal de fier (2 – 3 mg la 100
g carne) cu o biodisponibilitate mai mare decât cel din vegetale.
Vitaminele din carne sunt, în special cele din grupul B: B1, B2, B6,
ciancobalamina, acid pantotenic, PP, acid folic şi vitamine liposolubile
(A, D, E, K) care se găsesc în fracţiunea lipidică a cărnii. Este indicat
un consum moderat de carne de 2 – 3 ori pe săptămână. În cazul unui
consum mare şi frecvent, corelat cu sedentarismul, se asigură apariţia
obezităţii, bolilor cardiovasculare şi constipaţiei.
Peştele este mai uşor de digerat decât carnea de la mamifere
şi păsări iar principala caracteristică a acestuia este proporţia mare de
acizi graşi polinesaturaţi, în special omega 3. Speciile de peşte gras
(hering, macrou, sardine, somn, somon) sunt bogate în vitamina A şi
D. Minerale cum sunt sodiul şi calciu sunt variabile în funcţie de
specie, iar conţinutul în fosfor este foarte important fiind în medie de
250 mg la 100 g de peşte.
Consumatorii trebuie să cunoască şi riscurile consumului de
peşte la care se supun în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică. Astfel,
copiii şi femeile însărcinate prezintă un risc crescut la intoxicaţii cu
mercur. O alternativă la consumul de peşte este suplimentarea dietei cu
P
Medicină
p. 115 Lohanul nr. 21, martie 2012
plante bogate în acizi graşi - omega 3. Între acestea un rol principal îl
au seminţele de in.
Alcoolul deşi furnizează o mare cantitate de energie pentru
organism (7 kcal la un gram de alcool consumat) nu este indicat în
cantităţi mai mari de un pahar pe zi pentru femei şi două pahare pe zi
pentru bărbaţi (vin, evident; „tării” nu mai mult de 50 ml pe zi). În
sarcină consumul de alcool este contraindicat indiferent de cantitate. Se
recomandă ca alcoolul să fie consumat după ingestia de alimente,
evitându-le pe cele sărate care provoacă setea. În cazul unui consum
crescut de alcool ne expunem riscului apariţiei afecţiunilor hepatice şi
pancreatice, malabsorbţie, leziuni de gastrită, afectarea în mod evident,
abilităţilor cognitive şi a puterii de concentrare.
Controlul stresului este, cel puţin, la fel de important ca şi
alimentaţia. Când suntem stresaţi, organismul secretă o cantitate
crescută de cortizon (hormonul stresului) şi dacă suntem expuşi
frecvent stresului, excesul de cortizon pe o perioadă mai mare de timp
este dăunător pentru sănătate. Nu putem întotdeauna evita stresul dar
putem controla modul în care reacţionam în faţa evenimentelor
stresante.
Socrate (filozof grec, 469 – 399 Î.H.) spunea acum două
milenii şi jumătate: „nimic nu este mai primejdios pentru stomac,
pentru creier şi putere de viaţă decât a mânca şi a bea mai mult decât
trebuie”.
Încă odată omul modern, pe baza cercetărilor actuale,
întăreşte ceea ce antichitatea considera firesc: măsură în toate !
Un stil de viaţă echilibrat, îmbinarea muncii fizice cu munca
intelectuală („Mens sana in corpore sano !”) sunt garanţia unei vieţi
împlinite ! Şi cum putem oare spera la aceasta dacă nu printr-o muncă
asiduă de prevenire. Articolul meu se vrea în aceeaşi măsură reper
educativ şi semnal de alarmă.
Încă de mici copiii trebuie obişnuiţi cu un regim de viaţă
sănătos care să asigure viitorul omenirii.
Familia şi şcoala trebuie să depună un efort constant în a educa
şi a preveni: „la o boală care omoară, ignoranţa îi creşte
pericolul, educaţia poate salva” spunea preotul M. Bosh.
BibliografIe selectivă:
Colev Luca, Veronica, colectiv – Fiziopatologie, Editura „Gr.T.Popa”, U.M.F.
Iaşi, 2006;
Costache, Irina Iuliana; Petriş, Antoniu Octavian – Medicină internă, Editura
Pim, Iaşi, 2011;
Cuciureanu, Rodica – Igiena alimentului, Editura Performantica, Iaşi, 2010;
Graur, Mariana – Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 2004;
Mitchell, Mary Kay – Nutrition Across the Life Span, Second Edition,
Copyright © 2003, Elsevier Science (USA);
Mocanu, Veronica – Omega 3 şi bolile cardiovasculare, Editura „Gr.T.Popa”,
U.M.F. Iaşi, 2004;
Mocanu, Veronica – Diagnosticul în tulburările de comportament alimentar şi
obzitate, Editura „Gr.T.Popa”, U.M.F. Iaşi, 2009;
Scott, C. Litin – Ghidul sănătăţii, Copyright © 2011, Editura All, Bucureşti.
Conţinutul de apă al unor alimente
Alimentul
Conţi-
nutul
în apă (g
%)
Alimentul
Conţi-
nutul
în apă (g
%)
Tomate 94 Morcov 87
Andive 93 Caise 85
Gulii 92 Cartofi 82
Varză albă 92 Banane 76
Spanac 91 Carne de vită
slabă
74
Ardei gras 90 Ficat de vită 72
Piersici 89 Ou integral 72
Căpşuni 89 Brânză de vaci 70
Lapte de vacă
normalizat
88 Carne de porc
semigrasă
61
Iaurt extra 88 Telemea de oi 55
Lapte de vacă
integral
87 Lapte praf din
lapte normalizat
4
Pătrunjel frunze 87
Medicină
p. 116 Lohanul nr. 21, martie 2012
Medicinile naturale străvechi, un posibil răspuns
la crizele biomedicale moderne?
Victor Ionescu - Iaşi
Medicinile bazate pe terapiile naturale câştigă din nou
teren în societatea modernă, suscitând totuşi multe reacţii
controversate, care pot merge de la scepticism până la
adeziuni entuziaste.
ar ce sunt medicinile naturale? Conform definiţiei
date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ele
reprezintă „practicile, metodele, cunoştinţele şi
credinţele în materie de sănătate care implică folosirea în
scopuri medicale a plantelor, a unor componente cu
provenienţă animală, a mineralelor, a terapiilor
spirituale, a tehnicilor şi exerciţiilor manuale –
separate sau în asociere – pentru îngrijrea,
diagnosticarea, prevenirea bolilor sau pentru
păstrarea sănătăţii”.
Pe 29 mai 1990, Parlamentul european a votat
Rezoluţia A4-0075/97, Rezoluţia asupra statutului
medicinilor non convenţionale, prin care se cerea
Comisiei Europene, să se angajeze într-un proces de
recunoaştere a acestora. Ea precizează că Uniunea Europeană
prevede o importantă sumă de bani destinată cercetărilor asupra
eficacităţii altor metode terapeutice: chiropraxia, osteopatia,
acupunctura, medicina chineză, medicina antropozofică,
fitoterapia etc. Este nerealist, precizează această rezoluţie, să se
ignore starea de fapt în care o importantă parte a populaţiei
Statelor membre ale Uniunii Europene recurge la anumite
medicini şi terapii non-convenţionale. Ea face de asemenea
referire la libertatea de alegere a terapiilor de vindecare şi la
dreptul pacientului la informare asupra inocuităţii, eficacităţii şi
a eventualelor riscuri ale acestor metode medicale, ca de
exemplu riscul unor practici ilicite şi periculoase.
În 2003 OMS a construit prima strategie cu privire la medicina
tradiţională. Conform datelor acesteia, 25 % dintre
medicamentele moderne sunt preparate pe bază de plante,
utilizate mai întâi în mod tradiţional. Acupunctura şi-a
demonstrat eficacitatea în calmarea durerilor postoperatorii, în
cazul greţurilor din timpul sarcinii sau al greţurilor şi
vărsăturilor asociate chimioterapiei, a durerilor dentare etc. În
China, planta medicinală Artemisa annua s-a dovedit a fi
eficace contra paludismului rezistent, astfel că utilizarea ei ar
putea permite evitarea a aproximativ un milion de decese anual,
în special la copii. În Africa de Sud, în Consiliul Medical de
Cercetări, se realizează cercetări asupra plantei Sutherlandia
Mycrophylla, pentru tratamentul contra SIDA, datorită acţiunii
sale tonice, energizante, care face să
crească apetitul şi masa corporală a
bolnavilor atinşi de acest sindrom.
Există de asemenea studii care arată
că yoga poate reduce atacurile de
astm, iar tehnicile de tai-chi, frica de
cădere la persoanele în vârstă etc.
Ebrahim Samba, director regional al
OMS pentru Africa, afirmă că în jur
de 80 % din populaţia africană
foloseşte terapiile tradiţionale, motiv
pentru care politicile de sănătate în această regiune vor fi
orientate către protecţia patrimoniului şi conservarea
cunoştinţelor medicale tradiţionale.
Politicile mondiale pe probleme de sănătate iau deci în
considerare faptul că în ţările în curs de dezvoltare rezervele
medicinilor tradiţionale sau non-convenţionale, sigure şi
eficiente, ar putea deveni un instrument care să favorizeze
accesul majorităţii populaţiei la sistemul de sănătate şi îngrijiri
medicale. În prezent, medicina tradiţională a fost complet
integrată în sistemele de sănătate din China, Coreea de Sud şi
Vietnam. Ţările europene nu au ajuns încă să colecteze şi să
standardizeze un număr suficient de fapte care să ducă la
D
Medicină naturistă
p. 117 Lohanul nr. 21, martie 2012
formularea unei politici clare asupra medicinilor tradiţionale şi
complementare, chiar dacă ele sunt totuşi practicate pe scară
largă.
Prezenţa din ce în ce mai vizibilă şi posibilul impact al
medicinilor non-convenţionale în viaţa socială modernă
constituie o provocare şi pentru politicile de educaţie şi de
mediatizare a informaţiei. Un grup de cercetători de la spitalul
canadian NW Calgary a urmărit să identifice aspectele
referitoare la posibila implementare a medicinilor non-
convenţionale în sistemele de educaţie occidentale. Astfel,
suntem informaţi că din 1998 studiile au arătat că 81 % dintre
şcolile medicale canadiene au introdus în planurile lor de
învăţământ medicinile complementare, dar nu într-o manieră
formalizată, deoarece este necesar să se cunoască mai multe
informaţii vis-à-vis de conţinutul acestor medicini şi asupra
metodei de predare a lor în universităţi. Medicinile
complementare preocupă deja gândirea unei bune părţi a
medicilor alopaţi, ca bază pentru o viziune integratoare a
îngrijirilor medicale ale viitorului. Cercetătorul Verhoef şi
echipa sa propun utilizarea „campionilor” medicinilor
alternative şi complementare ca profesori pentru aceste
discipline. Însă o opinie critică face observaţia că ei nu trebuie
să piardă din vedere faptul că un lucru poate fi cunoscut doar
atunci când i se acordă încredere. De aceea este subliniată
necesitatea ca, în vederea unei comunicări eficiente, medicii să
înţeleagă şi să fie sensibili la modul în care pacientul îşi
reprezintă boala, la convingerile religioase şi la specificul
cultural căruia pacientul îi aparţine prin tradiţie. De asemenea,
medicii ar trebui să ştie că pacienţii lor ar putea avea credinţe
speciale referitoare la vindecare, dar care se situează în
domeniul a „ceva plauzibil dar neverificabil şi ireal”.
Numeroase convenţii internaţionale cu privire la drepturile
omului sau la sănătatea publică pun accentul pe libertatea şi pe
dreptul pacientului de a-şi alege metodele de tratament prin care
doresc să-şi vindece bolile. Dezbateri ca cele evocate mai sus,
ca de altfel însăşi strategia OMS referitoare la medicinile
tradiţionale şi complementare, arată totuşi că în prezent
sistemele de sănătate, de educaţie şi de mediatizare a
informaţiei nu sunt încă proporţionate în raport cu cererea, dacă
le comparăm cu sistemele convenţionale de îngrijiri medicale.
În aceste condiţii mai putem încă afirma că ne aflăm în situaţia
unei adevărate alegeri a metodelor de tratament şi îngrijiri
medicale de către pacient?
Alături de aceste aspecte, în anumite ţări guvernele se lasă greu
convinse de legitimitatea practicilor medicale non-
convenţionale. De unde vine îngrijorarea? De la industria
farmaceutică alopată şi de la industriile tehnologiilor medicale
care-şi văd ameninţat monopolul asupra pieţei, sau dinspre
domeniul protecţiei pacientului în faţa pericolelor reale şi
potenţiale ale unor practici iresponsabile şi ilicite? Chestiunea
devine încă şi mai pasionantă atunci când vine vorba de
dimensiunile mistice, magice, religioase, spirituale ale
vindecării prin aceste metode. Atunci, faptul de a măsura aceste
fenomene pentru a le circumscrie unui text de lege care le
reglementează devine şi mai problematic.
Să ne hrănim în mod înţelept
Motto: „Soarele este deasupra, pământul este dedesubt, eu sunt
la mijloc. Soarele ne dă căldură, pământul ne oferă ierburi,
plante, fructe şi legume, însă fără DUMNEZEU TATĂL nimic
din toate acestea nu ar fi posibil.
În străvechiul text indian Kama Sutra, care este astăzi unanim
considerat a fi lucrarea tradiţională despre dragoste din
literatura sanscrită, arta culinară este prezentată ca fiind una
dintre cele 64 de arte. Pentru a avea energie, vigoare şi vitalitate
în arta amorului, dar şi în viaţa de zi cu zi, este necesară o
hrănire sănătoasă, echilibrată, naturală, savuroasă, pură.
Iată ce spunea înţeleptul Maha Chohan: „Dacă o femeie pură,
armonioasă şi vitală ar putea vedea scânteile de lumină subtilă
ce ies din vârfurile degetelor ei atunci când găteşte, precum
lumina tainică şi curenţii subtili coloraţi ce intră în hrana pe
care o atinge cu dragoste, ar fi profund uimită să descopere cât
de multe energii tainice canalizează atunci prin fiinţa ei şi în
felul acesta le înmagazinează în mâncarea pe care o pregăteşte.
Atât energia ei feminină, cât şi emoţiile ei se impregnează
atunci în acea hrană şi apoi, în momentul îngurgitării îi
influenţează pe toţi cei care o consumă (prin declanşarea
anumitor procese de rezonanţă ocultă). Prepararea atentă şi
plină de iubire a bucatelor este una dintre cele mai importante
şi mai puţin înţelese activităţi ale existenţei femeii. Tocmai de
Medicină naturistă
p. 118 Lohanul nr. 21, martie 2012
aceea, această activitate ar trebui să fie realizată atent, pe
îndelete, fără grabă, în pace şi cu bucurie, pentru că atunci
însăşi „substanţa cea tainică” a vieţii fiinţei umane care
găteşte intră şi se acumulează în acea mâncare, iar ulterior ea
va fi ingerată, devenind apoi (prin declanşarea anumitor
procese de rezonanţă ocultă) o parte din energia persoanei
care o primeşte.”
Alimentaţia hrănitoare începe cu modul în care sunt crescute
legumele şi fructele în grădini şi livezi, unde agricultorul cultivă
pământul cu înţelepciune şi iubire, păstorul creşte şi îngrijeşte
cu iubire animalele, lăptarul prepară brânza cu pasiune pentru
meşteşugul său, iar brutarul dospeşte pâinea cu dragoste.
Producerea şi prepararea tradiţională a hranei o îmbogăţeşte cu
elemente nutritive, dar pune în ea şi iubire. Actul hrănirii este o
experienţă multisenzorială, o percepţie sinestezică a simţurilor:
mirosul, gustul, vederea şi atingerea.
La început, oamenii se hrăneau cu fructe şi seminţe. Ei locuiau
în vecinătatea unor izvoare şi lacuri. Existau câteva cereale,
fructe şi legume cu care ei se hrăneau în mod preponderent, iar
boabele erau măcinate cu o moară din piatră. Ulterior, odată cu
descoperirea focului, modalitatea de hrănire a devenit mai
variată, dar în acelaşi timp ea a fost din ce în ce mai sărăcită în
elementele nutritive. De-a lungul timpului, doar tradiţiile
spirituale străvechi au mai păstrat elementele esenţiale ale unei
alimentaţii sănătoase şi au respectat principiile de bază ale unei
vieţi armonioase, deoarece învăţătura spirituală a corelat
întotdeauna menţinerea sănătăţii trupeşti cu armonia minţii şi a
spiritului.
În toate zonele globului există o multitudine de arte culinare
tradiţionale, care încântă cu savoarea lor. Bucătăria românească
a fost influenţată favorabil de condiţiile oferite de relieful
prielnic pentru agricultură şi păstorit. Din alimentaţia oamenilor
de la sate făceau parte cerealele (mei, grâu, orz şi mai târziu
porumb), legumele şi verdeţurile (fasole, mazăre, varză,
castraveţi, ştevie, pătrunjel, ceapă, usturoi etc.). Laptele, terciul
de mei şi mămăliga au fost hrana de bază a păstorilor. O dată cu
schimbarea condiţiilor economice s-a diversificat şi alimentaţia,
iar în prezent consumul de pâine, ouă, zahăr fructe şi produse
lactate a crescut. Printre preparatele tradiţionale cu specific
românesc sunt renumitele sărmăluţe în foi de viţă sau de varză,
fasolea bătută, ardeii umpluţi cu orez, mămăliga cu brânză,
murăturile, salata oltenească, borşul moldovenesc etc. Cele mai
cunoscute dulciuri sunt cozonacul, plăcintele, clătitele.
Bucătăria franceză este vestită pentru brânzeturile sale
tradiţionale, produsele de panificaţie, sufleurile, maioneza,
savarinele, tartele, şarlotele etc. Bucătăria italiană este unanim
recunoscută pentru pastele sale făinoase (macaroane, spaghete)
şi pizza preparată cu brânzeturi. Bucătăria germană a descoperit
salata de castraveţi şi salata de cartofi, ştrudelul cu mere etc.
Renumite sunt şi numeroasele reţete de preparare a verzei
(varza creaţă, varza albă sau roşie, varza de Bruxelles, precum
şi specialităţile murate). Bucătăria orientală este multiculinară,
fiind recunoscută pentru bogăţia şi savoarea deosebită a
mirodeniilor sale. Ceapa, usturoiul, prazul, orezul, lintea sunt
foarte apreciate pentru că se pot păstra mai mult timp în
condiţiile unei clime calde. Fructele uscate (nucile, arahidele,
curmalele, prunele etc.) sunt folosite în salate şi prăjituri.
Preparatele specific orientale care sunt binecunoscute şi la noi
sunt pilaful, halvaua, rahatul, nugaua, braga etc.
Alimentaţia actuală este toxică şi defectuoasă
Trăim într-o lume în care corporaţiile multinaţionale au înlocuit
hrana sănătoasă şi remediile naturale cu surogate chimice şi
produse industriale frumos ambalate, cu gust şi aromă
puternice, dar care sunt lipsite de savoarea şi puterea hrănitoare
a alimentelor proaspete, crescute din pământ şi preparate de
mâna omului. La începutul istoriei sale, omul a cultivat doar
hrană pură. Intenţiile societăţi actuale au pervertit toate
obiceiurile străvechi şi au creat nişte produse de sinteză care
sunt lipsite de elementele nutritive, uniformizând treptat
obiceiurile tradiţionale ale popoarelor şi globalizând acelaşi tip
de hrană, la nivelul întregii planete. „Treptat, toţi oamenii vor
folosi doar organismele modificate genetic! Aceasta este cea
mai sigură modalitate, fără riscuri majore! Nu vă impacientaţi,
avem noi grijă de tot!” Strigă cât pot de tare reprezentanţii
corporaţiilor transnaţionale care strâng profituri imense şi vor să
cucerească lumea, dominând-o printr-o hrană moartă.
Astfel, în ziua de astăzi:
- pâinea nu mai este din făină integrală, ci se foloseşte
preponderent făina superalbită şi cu adaos de aditivi afânători;
- mierea, îndulcitorul natural produs de albinuţele harnice în
stupi, a fost înlocuită cu zahărul alb ultrarafinat şi cu aspartamul
nociv;
- sarea nu se mai găseşte sub formă de cristale pure care au o
savoare incomparabilă, ci ea a fost înlocuită de sarea chimizată
şi iodată;
- laptele natural de vacă a fost înlocuit cu un praf alb plin de
aditivi nocivi, administrat cu nonşalanţă la bebeluşi;
- apa pură, proaspătă şi răcoritoare ce potoleşte setea şi te umple
de energie a fost înlocuită de un lichid carbogazos ambalat în
recipiente de plastic, cu adaos intenţionat de fluor artificial
pentru docilizarea populaţiei;
- sucurile naturale din fructe se găsesc acum la cutii de carton,
au un termen de valabilitate de 2-3 ani şi, atunci când sunt
degustate, lasă în gură o senzaţie foarte clară de substanţă
chimică foarte concentrată;
- băuturile „răcoritoare” sunt atât de mult carbogazeificate şi
chimizate, încât pot topi o bucată de carne care a fost pusă în ele
şi pot distruge dantura;
- fructele naturale proaspete şi zemoase sunt înlocuite de
surogate lipsite de savoare, umflate cu pesticide şi stropite cu
substanţe periculoase, care au pe ele afişat simbolul capului de
mort;
- uleiul onctuos, savuros şi fin care se obţine prin presarea la
rece a seminţelor naturale este acum înlocuit de margarina
toxică ce are un punct de topire foarte mare şi care a produs
incendii uluitoare atunci când, datorită unui accident, o anumită
cantitate depozitată a luat foc, creând pagube inimaginabile!
- produsele lactate naturale care conţin fermenţi lactici sunt
acum obţinute din praful oaselor care provin de la animalele
măcelărite cu cruzime în abatoarele agro-industriale.
Toate aceste produse sintetice care au invadat piaţa sunt însoţite
de reclame răsunătoare care păcălesc oamenii şi promit
bunăstare, armonie şi confort, dar în lipsa acestor clipuri
comerciale subversive, ele nu ar putea fi vândute deoarece nu au
nicio valoare. Minciunile gogonate din aceste reclame sunt atât
de des repetate, încât ele ajung să fie crezute şi de cei care le
fabrică. Dimpotrivă, datorită numeroşilor aditivi toxici pe care îi
conţin, produsele procesate industrial se află la baza înrăutăţirii
Medicină naturistă
p. 119 Lohanul nr. 21, martie 2012
stării generale de sănătate a oamenilor, la care, la ora actuală,
asistăm cu toţii.
Dieta vegetariană este tot mai apreciată
În acest deşert al falsei abundenţe în care nimic nu este aşa cum
pare şi în care hrana naturală este doar imitată, există totuşi
grupări sociale care păstrează şi care aplică principiile unei
alimentaţii corecte. Aceştia sunt vegetarienii, veganii, adepţii
macrobioticii etc., care în ciuda batjocurii la care sunt supuşi,
sunt printre puţinii care ştiu să se ferească de „monştrii
Frankenstein” din farfurie şi reuşesc să savureze o hrană mai
bună. La ora actuală, acest curent al vegetarianisului ia treptat o
amploare la nivel planetar şi din ce în ce mai mulţi oameni
adoptă acest regim de viaţă. Iată în această direcţie un dicton
celebru care îi aparţine lui Pitagora: „Doar hrana vie şi
proaspătă îi poate permite omului să rămână sănătos, să fie
fericit şi să simtă adevărul.”
Dacă 800 de milioane de indieni sunt vegetarieni datorită
tradiţiei lor, nu acelaşi lucru este valabil şi în Occident, unde
fiecare dintre cei 40 de milioane de europeni care au ales
această tradiţie (şi anume cea vegetariană) merg împotriva
curentului unei anumite norme generale acceptate, arătându-şi şi
prin aceasta dezacordul faţă de ea. Cel mai adesea, alegerea
dietei vegetariene este rodul unei profunde introspecţii, al unei
noi priviri asupra lumii, rezultatul (sau începutul) unei anumite
transformări în sfera conştiinţei.
În această lume a reclamei şi a pieţei, nimeni nu are interesul ca
informaţiile despre alimentaţia vegetariană să fie cunoscute de
public, deoarece ea este mai ieftină şi periclitează viaţa
produselor de serie. Astfel, mulţi ar fi uimiţi să afle că lista
vegetarienilor celebri, din Antichitate până în zilele noastre este
impresionată. Ea cuprinde atât
mari înţelepţi şi sfinţi (Gauthama Buddha, Mahavira,
Paramahamsa Yogananda, Ramana Maharishi, Jiddhu
Krishnamurti, Francisc de Assisi, Lao Tze, Clement
din Alexandria, Ioan Cristosom),
mari gânditori şi filosofi (Platon, Pitagora, Socrate,
Epicur, Plutarh, Diogene, Immanuel Kant), oameni de
ştiinţă şi inventatori (Isaac Newton, Albert Einstein,
Charles Darwin, Albert Schweitzer, Thomas Edison,
Nikola Tesla, Benjamin Franklin),
cât şi numeroşi scriitori, artişti şi oameni de cultură
(Leonardo da Vinci, Shakespeare, Lev Tolstoi,
Voltaire, Gustave Faubert, Rabindranth Tagore, Rainer
Maria Rilke, Franz Kafka, George Bernard Shaw,
Mark Twain, Percy B. Shelley, Ralph Waldo Emerson,
Charlotte Brontë, Emily Dickinson, Lord Byron,
Deepak Chopra, John Milton, Jean Jacues Rousseau,
Henry David Thoreau, H.G. Wells, Harriet Beecher
Stowe, J.D. Saligner, Vincent van Gogh, Richard
Wagner, Antonio Gaudi).
Mai aproape de zilele noastre, vegetarianismul
a fost adoptat de tot mai mulţi actori (Robert Redford,
Richard Gere, Brad Pitt, Anthony Perkins, Claudia
Cardinale, Brigitte Bardot, Ornella Muti, Nastassja
Kinski, Kim Basinger, Dustin Hoffman, Alec Baldwin,
Kate Winslet, Brooke Shields, David Duchovny,
Carole Bouquet, Julie Christie, Larry Hagman, Pierce
Brosnan, Claudia Schiffer, Alicia Silverstone, Angela
Basset, Gloria Swanson, Melanie Griffith, Peter
Sellers, Valerie Kaprisky, Candice Bergen, Diane
Keaton, Pamela Anderson)
şi cântăreţi (Montserrat Caballe, Anoushka Shankar,
Jon Anderson, Ringo Starr, George Harrison, Bob
Dylan, Adriano Celentano, Olivia Newton John, Joan
Baez, Michael Jackson, LaToya Jackson, Peter
Gabriel, Prince, Shania Twain, Leonard Cohen,
Michael Bolton, Chis Martin, Barry White, Gianni
Morandi, Bryan Adams, Kate Bush, Sinead O’Conor,
Leona Lewis etc.)
De asemenea, Matusalem, cel mai longeviv bărbat menţionat în
Biblie, ce a atins vârsta de 969 de ani, a fost şi el vegetarian.
Nu întâmplător, în Scriptură se spune: „Iată, vă dau toată iarba
ce face sămânţă, de pe toată faţa Pământului şi tot pomul ce
are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.”
(Facerea 1:29).
Mierea de albine
Dr. Ioan Vasiliu – Suceava
Din vremuri stravechi, omul a descoperit mierea si
produsele stupului de albine nu numai ca aliment, ci si ca
medicament.
Apicultura era practicata inca din secolul al VII-lea i.Hr.,
existind o serie de marturii in acest sens. Tablitele
mesopotamiene, ca si papirusurile egiptene, mentioneaza,
printre altele, faptul ca mierea si ceara de albine erau folosite ca
medicament. La originea sa, mierea era rara, fiind rezervata la
inceput in serviciul religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru
a hrani animalele sacre.
Scrierile din antichitatea greco-romana abunda in mentionari
despre mierea de albine si utilizarea ei medicala, fiind creata o
adevarata mitologie in jurul acesteia si subliniindu-se
numeroasele sale proprietati medicinale: antiseptic, tonifiant,
sedativ, febrigug, aperitiv si digestiv. Aristotel, de exemplu, a
scris sase volume despre albine si produsele lor, recomandind
propolisul drept remediu in plagi supurate. Hipocrate, cel mai
de seama medic al Antichitatii, mai tirziu Pliniu, Galien si
Dioscoride vorbesc, de asemenea, despre miere, folosita intr-o
serie de boli.
In lucrarea sa Despre mijloacele de vindecare, Dioscoride
considera mierea un adevarat panaceu, indicind-o in boli de
urechi, de piept sau rinichi, in vindecarea ranilor si a plagilor
Medicină naturistă Medicină naturistă
p. 120 Lohanul nr. 21, martie 2012
.
Produsele epocii contemporane
In epoca moderna, prin stuparitul rational, au fost puse in
valoare si celelalte produse apicole: laptisorul de matca,
polenul, veninul de albine etc., ajungindu-se la clasificarea lor
in produse apicole naturale directe (mierea, ceara, propolisul,
polenul, pastura, laptisorul de matca) si produse apicole derivate
(cremele cosmetice cu ceara, unguente, tincturi, drageuri).
Cum este fabricata mierea
Mierea este substanta zaharoasa pe care o produc albinele
prin colectarea nectarului floral si extrafloral sau a unui alt
suc luat de pe plantele vii, prin transformarea lui, sub
actiunea enzimatica a salivei si a sucului gastric al
albinelor. In timpul depozitarii nectarului in celule, apa care
este in plus va fi indepartata prin ventilare. Dupa aceea mierea
este gata pentru a fi consumata (albinele capacesc fagurii). In
acest caz, mierea va contine numai 20 la suta apa, cit este
normal ca ea sa fie consumata. Pentru a obtine 1 litru de miere
sint mecesare 5 kg de nectar. Mai adaugam si faptul ca pentru a
cara 1 kg de nectar este nevoie de 20.000 pina la 100.000 de
zboruri. Un roi de albine (30.000 la 60.000) poate fabrica 1 kg
de miere pe zi. Calitatea si cantitatea de miere sint
determinate de factorii geografici si botanici, precum si de
sezon. Originea florala a nectarului influenteaza culoarea,
gustul si viscozitatea mierii.
Compozitie si actiune terapeutica
Mierea este un aliment usor de digerat. Ea cuprinde un
amestec de fructoza si glucoza intr-o forma care, fara a mai
fi transformata de organism, se asimileaza direct,
constituind o sursa de energie.
100 de grame de miere, care furnizeaza 335 de calorii, contin
17,2 la suta apa si 81,3 la suta zaharuri: 38,19 la suta fructoza,
31,28 la suta glucoza si 5 la suta zaharoza, 6,83 la suta maltoza
si alte dizaharide (aceasta in timp ce zaharul contine 0,1 la suta
apa si 99,9 la suta zaharoza). La acestea se adauga vitamine
(B1, B2, B6, C, PP), saruri minerale, oligoelemente, substante
bactericide (3,21 la suta).
Actiunile terapeutice ale mierii sint foarte cunoscute, ea
avind actiune antibiotica, bacteriostatica, cicatrizanta,
tonicardiaca, calmanta, regeneratoare.
Intrebuintari ale mierii de albine in diverse afectiuni
recomanda mierea in tratamentul bolilor
de inima, dar nu in cantitati mari si cu ceai fierbinte.
Cel mai bine este ca mierea sa fie luata in cantitati mici (1-2
lingurite, de doua-trei ori pe zi) cu lapte, fructe sau alte produse.
Folosirea zilnica, timp de una-doua luni a mierii de albine va
duce la imbunatatirea generala a bolnavilor, la normalizarea
compozitiei singelui si la cresterea hemoglobinei.
In stenocardie, bolnavii vor lua, de trei ori pe zi, cite o lingura
din urmatorul amestec: 100 g suc de aloe, 300 g miere, 500 g
nuci pisate si sucul de la una-doua lamii.
In hipertonie, medicina populara recomanda ca mierea sa fie
luata cu suc de legume: sfecla, morcovi, hrean (acesta va fi dat
pe razatoare si se va lasa 36 de ore, dupa care se va stoarce) si
lamiie. Se ia, timp de doua luni, cite o lingura, de doua-trei ori
pe zi, cu o ora inainte de masa sau la doua-trei ore dupa masa. O
alta reteta include suc de morcovi, hrean (acesta va fi tinut in
prealabil in apa), miere si suc de lamiie. Amestecul va fi tinut
intr-un borcan de sticla bine acoperit.
mierea cu lapte, sau cu diferite grasimi (unt, untura de gisca) si
aloe: 100 g miere, 100 g unt, 100 g untura de gisca, 15 g aloe si
10 g cacao se pun pe foc, fara a fierbe insa. Se va lua cite o
lingura din acest amestec, cu un pahar de lapte cald, de doua ori
pe zi (dimineata si seara).
*In caz de raceli, mierea (se recomanda mai ales miere de
tei) se va lua, de asemenea, cu lapte cald (o lingura de miere la
un pahar de lapte), cu suc de lamiie (sucul de la 1/2lamiie la
100g miere). In scop profilactic, se prepara un amestec de
miere, suc de ceapa si de hrean, in cantitati egale. Din acest
amestec se ia cite o lingura, de trei ori pe zi, inainte de masa. In
caz de gripa se va prepara urmatorul amestec: usturoi dat pe
razatoare si amestecat cu miere (proportie 1:1). Se ia cite o
lingura de amestec (cu putina apa calduta) seara, inainte de
culcare.
*In cazul unor afectiuni ale cailor respiratorii (laringite,
faringite) guturai si sinuzita, se recomanda mestecarea timp
de 15 minute, de una-doua ori pe zi, a unui fagure de miere
sau capaceala. Seara, inainte de culcare, se ia o lingura de
miere cu un pahar de ceai sau lapte.
Se amesteca sucul de la o lamiie cu 100g de miere. Se ia cite o
lingura de amestec seara, inainte de culcare, cu ceai sau lapte.
Medicină naturistă
p. 121 Lohanul nr. 21, martie 2012
Se amesteca suc de ridiche neagra cu miere (parti egale) sau se
scobeste o ridiche neagra si se pune miere inauntru. Se ia cite o
lingura, de trei ori pe zi.
Se amesteca suc de hrean si miere (proportii egale) si se ia cite o
lingura, de doua ori pe zi, dimineata si seara. Medicul bulgar S.
Mladenov recomanda inhalatii cu miere, timp de 15-20 de
minute. Pentru gargara se va pregati o infuzie de musetel, la
care se adauga o lingurita de miere.
miere, de trei ori pe zi. Un bun tonic si stimulant al sistemului
nervos si endocrin se prepara din aloe, miere si suc de lamiie.
Se iau 75 g frunze de aloe, se toaca si se pun intr-un vas de
sticla. Se adauga 125 g de miere, se omogenizeaza, dupa care se
adauga 50 g suc de lamiie. Se lasa la macerat cinci zile, dupa
care se ia cite o lingura de amestec, de trei ori pe zi.
Efectul radiaţiilor asupra organismelor vii
Prof. Ştefan Teclici - Huşi
Interacţiunea radiaţilor nucleare cu substanţa poate să
conducă la modificări ale structurii şi proprietăţilor
caracteristice ale substanţei – fizice (mecanice, optice,
electrice, magnetice), chimice şi biologice.
adiiaţiile provin de la atomi, elementul fundamental al
materiei. Cei mai mulţi atomi sunt stabili. Atomul de
C12
rămâne C12
pentru totdeauna. Anumiţi atomi se pot
dezintegra într-un atom în totalitatea nou. Aceşti atomi se
numesc ,,instabili” sau ,,radioactivi”. Un atom instabil are un
exces de energie internă cu rezultatul că nucleul se poate
trasforma spontan într-o formă mai stabilă. Aceasta o numim
dezintegrare atomică. Fiecare element poate avea atomi cu
diferite dimensiuni ale nucleului numite izotopi(au acelaşi
număr atomic Z şi numere de masă A diferite, ex. ²ıH- deuteriu
şi ³ıH- tritiu sunt izotopii ¹ıH-hidrogenului). Izotopii
instabili(cei radioactivi) se numesc radioizotopi. Câteva
elemente, de exemplu uraniul, nu au izotopi stabili. Când un
atom al unui radioizotop se dezintegrează el cedează din
excesul său de energie, radiaţii sub formă de radiaţii gamma(γ)
sau particule subatomice. Dacă se dezintegrează cu emisie de
particule α (nuclee de He)sau β (electroni emişi de nuclee) se va
forma un nou element.
O altă sursă de radioactivitate este atunci când un
radioizotop se trasformă într-o altă formă sau izomer eliberând
radiaţii gamma în proces. Această formă este notată cu
,,m”(meta). De exemplu techneţiu-99meta (Tc-99m) se
dezintegrează în Tc-99. Radiaţiile gamma sunt emise uneori cu
radiaţii α sau β după cum nucleul se dezintegrează până la
nivele mai mici de energie.
Timpul de înjumătăţire este timpul necesar pentru jumătate
din atomii substanţei radioactive de a se dezintegra. Timpul de
înjumătăţire poate varia de la o milionime de secundă până la
milioane de ani în funcţie de elementul ales. După o
înjumătăţire radioactivitatea elementului se înjumătăţeşte, după
două se reduce la sfert ş.a.m.d. Toţi atomii de uraniu sunt
radioactivi. Atomul de uraniu-238 se descompune radioactiv
până la atomul stabil, neradioactiv plumb-206. Mare parte din
radioactivitatea naturală din sol şi stânci provine de la acest
lanţ de dezintegrare. Exemple de timpi de înjumătăţire( poloniu
212 =3 ∙ 10-7
s, iod 131=8,1 zile, tritiu=12 ani, uraniu 235=7,2 ∙
108 ani, uraniu 238=4,5 ∙10
9 ani).
Radiaţiile ionizate din nucleul atomic sunt îngrijorătoare.
Ele apar în două forme: radiaţii şi particule de frecvenţe înalte.
Radiaţiile produc particule încărcate electric numite ioni în
materiale pe care le lovesc. Acest proces se numeşte ionizare. În
moleculele mari din care sunt alcătuite organisme vii,
schimbările biologice cauzate pot fi importante. Radiaţiile
ionizate sunt generate de industrie şi de medicină. Cea mai
cunoscută sursă de radiaţii sunt aparatele de radiologie, folosite
în medicină. Efectul nociv al radiatiilor asupra materiei vii este
datorat proprietăţii de a ioniza mediul prin care trec, ionizarea
fiind modul dominant de pierdere a energiei de către radiaţii
când traversează mediul material. Materia vie este caracterizată
prin existenţa unor molecule deosebit de mari ale căror
proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi ireversibil
perturbate. Astfel, un act de ionizare, de trecere a unui electron
pe un alt nivel în acest ansamblu, sau de smulgere a lui,
provoacă mari schimbări în caracteristicile moleculei respective,
schimbări care acumulate la nivelul celulei se pot traduce prin
grave dereglari ale metabolismului, culminând cu moartea
celulei sau cu erori de structura şi funcţionare a aparatului
genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen.
Radiaţiile X şi radiaţiile γ, ca şi lumina, reprezintă energia
trasmisă fără deplasarea materialului, la fel ca şi lumina
soarelui care călătoreşte prin spaţiu(radiaţiile X şi radiaţiile γ se
propagă cu viteza luminii în vid: c= 3 108 m/s).
Radiaţiile X sunt produse artificial(descoperite de
Röentgen în 1895), apar la bombardarea unei ţinte cu electroni
de viteză mare în tuburi vidate, având lungimea de undă
cuprinsă între 0,1 şi 500 Å. Razele X au o mare putere de
penetrare a corpului omenesc. Ca protecţie împotriva acestor
raze se folosesc bariere de beton, plumb sau apă.
Radiaţiile γ(descoperite de Villard în 1900) sunt
asemănătoare radiaţiilor X, dar mai penetrante şi sunt emise de
nucleele unor atomi. Pentru a absorbi radiaţiile γ sunt necesari
pereţi din plumb(cu grosimi de mai mulţi decimetri)sau
beton(cu grosimi de câţiva metri).
Particule α (se deplasează cu aproximativ 20000km/s)se
compun din doi protoni şi doi neutroni formând nucleul atomic.
R
Fizică
p. 122 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ei au încărcătura electrică pozitivă şi sunt emişi de către
elementele grele cum ar fi uraniul şi radiu. Din cauza
dimensiunilor relativ mari, particule α se ciocnesc uşor cu
materia şi îşi pierd foarte repede energia. Dacă surse de
particule α sunt introduse în organism prin inhalare sau
ingerarea prafului radioactiv, particule α pot afecta celulele
organismului. În interiorul corpului, din cauză că cedează
energie într-un timp destul de scurt, particulele α pot crea daune
mai severe decât alte radiaţii.
Particulele β (se deplasează cu aproximativ
270000km/s)sunt electroni emişi de nucleul atomilor. Aceste
particule sunt mai mici decât particulele α şi pot penetra peste 2
cm în apă sau ţesut uman. Particulele β sunt emise de mai multe
elemente radioactive. Pentru a le stopa este nevoie de o foie de
aluminiu de câţiva milimetri sau un strat de aer de câţiva metri.
Radiaţiile α, β, γ şi X nu generează radioactivitatea
corpului. Oricum cele mai multe materiale în stare
naturală(incluzând ţesutul viu) conţin cantităţi măsurabile de
radioactivitate.
Spaţiul cosmic reprezintă o sursă de radiaţii de interes
deoarece, pe de o parte, furnizează continuu particule cu energii
foarte mari, iar pe de altă parte, iradiază continuu organismul
uman şi afectează nefavorabil măsurătorile radiometrice şi
doziometrice, constituind un ,,fond” permanent de radiaţii.
Radiaţiile cosmice primare îşi au originea în afara atmosferei
pământului şi sunt formate din protoni, helioni şi alte nuclee
grele cu energii cuprinse între 103
şi 1015
MeV(1eV=1,602∙10-
19J). Aceste particule, cu asemenea energii enorme,
interacţionând cu atomii elementelor din atmosferă şi formează
radiaţiile cosmice secundare. Radiaţiile cosmice secundare,
alcătuite din protoni, neutroni şi mezoni, au suficientă energie
pentru a produce, la rândul lor, fisiunea altor nuclee. Prin
aceste procese nucleare în cascadă apar mezoni(π-pion cu
energia de repaus=135 MeV, K-Kaon cu energia de repaus=194
MeV), care sunt particule instabile prin a căror dezintegrare
apar electroni şi fotoni.
La suprafaţa pământului radiaţiile cosmice au două
componente. Componenta dură, formată din mezoni şi
componenta moale, formată din electroni şi fotoni. Componenta
dură este foarte penetrantă, ea putând să străbată 2-3 m de
plumb sau 1000m apă. Componenta moale este uşor absorbită şi
poate fi redusă, într-o măsură apreciabilă, în câţiva centimetri de
plumb.
Neutroni sunt particule de asemenea foarte penetrante. Pe
Pământ ele provin mai ales din dezintegrarea sau fisiunea
anumitor atomi în reactoarele nucleare.
Populaţia este supusă iradierii prin radiaţia cosmică şi cea
emisă de diferite substanţe radioactive care se găsesc în pământ,
în apa de băut, în materiale de construcţie etc. Radiaţiile la care
suntem expuşi se datorează şi radonul, un gaz care se infiltrează
din Pământ, prezent în aerul pe care îl respirăm.
Simţurile omeneşti nu pot detecta radiaţiile sau discerne
care material este radioactiv. Instrumente ce pot măsura nivelul
radiaţilor: contorul Geiger-Müller(numără ionii prezenţi în aer
şi prin urmare, intensitatea radiaţiilor cara i-a produs), contorul
cu scintilaţie(sulfura de zinc din alcătuire devine fluorescentă
sub acţiunea radiaţiilor), camera cu ceaţă, contoare Cerenkov(la
trecerea unor particule de energie mare pintr-un dielectric se
produce o polarizare a moleculelor de-a lungul traseului
particulelor, iar revenirea lor la starea iniţială se face pintr-o
emisie de lumină), camere cu fisiune(construite pe structura
unei camere de ionizare şi folosite în timpul pornirii reactorilor
nucleari).
Cantitatea de radiaţii ionizante sau ,,doza” primită (D) de o
persoană este măsurată în funcţie de energia absorbită de
ţesut(pe unitatea de masă) şi exprimată în Gray(1Gy=1 J/ Kg).
Expunerea egală la diferite tipuri de radiaţii nu produce în mod
necesar efecte biologice identice. Un Gy de radiaţii α va avea un
efect mai mare decât un Gy de radiaţii β.
Mărimea care corespunde efectului biologic produs de
radiaţie se numeşte doză biologică. Doza biologică(B) se
măsoară în sistemul internaţional în Sievert(1Sv=J/Kg). Dacă o
persoană este supusă mai multor tipuri de radiaţii, doza
biologică este suma dozelor fiecărei radiaţii. B = η ∙ D, unde
η=1 pentru radiaţii X,β,γ şi 20 pentru radiaţii α.
Doza maximă permisă pentru o persoană pe an, în funcţie
de vârstă ei(N) se calculează cu relaţia: Dmax = 5(N -18) ∙10-2
Sv. Limitarea dozei la această valoare îi permite organismului
să se refacă şi să nu se observe efecte biologice.
Radiaţiile de fundal care apare în mod natural sunt
principala sursă de expunere pentru cei mai mulţi oameni.
Nivelele oscilează între 1,5 şi 3,5 mSv/an, dar poate depăşi 50
mSv/an în anumite locaţii de pe glob. Intervalul 0,3-0,6 mSv/an
este tipic dozelor de la surse artificiale, cum ar fi cele medicale.
Doze mari de radiaţii ionizante, mult mai mari decât
radiaţiile de fundal pot cauza cancer şi leucemie la mai mulţi ani
de la expunere. Radiaţiile ionizante pot provoca mutaţii
genetice care afectează generaţiile descendente.
La iradieri de scurtă durată cu nivele foarte mari de
radiaţii(aprox. 200∙10-2
Sv), ele pot provoca stări de disconfort
şi moartea la săptămâni de la expunere, iar în caz de expunere
la doze mai mari de 1000 ∙10-2
Sv moarte în ore sau minute.
750 mSv/an este cea mai mare doză maximă permisă
persoanelor expuse profesional(conform C.I.P.R.-Comisiei
Internaţionale pentru Protecţia contra Radiaţiilor). 20 mSv/an
timp de 5 ani reprezintă limita angajaţilor la radiologie,
industria nucleară, extracţia uraniului.
Fizică
p. 123 Lohanul nr. 21, martie 2012
Reducerea gradului de contaminare radioactivă se poate
realiza prin: decontaminare – îndepartarea izotopilor radioactivi
din tubul digestiv (cu alginat de sodiu, fosfat de aluminiu, etc.)
şi din arborele traheobronşic (prin spălari cu ser fiziologic;
decorporare – eliminarea izotopilor radioactivi fixaţi în diferite
organe (cu sare de Zn sau Ca); diluţie izotopica – administrarea
iodurii de potasiu împotriva Iodului – 131, consumarea unor
cantitaţi mari de apă pentru reducerea fixarii tritiului în
organism.
Efectul radiaţilor este cu atât mai mare cu cât intensitatea
sursei este mai mare şi cu cât timpul de iradiere este mai lung,
iar distanţa faţă de sursă este mai mică. Efectul radiaţiilor
depinde şi de tipul de radiaţii din care e format fasciculul. În
acest sens este bine de reţinut că particulele α şi neutronii rapizi
sunt de 10 ÷ 20 ori mai periculoşi decât radiaţia X, γ sau
radiaţia β.
Radiaţiile din surse naturale contribuie cu aproximativ
88% din doza anuală asupra oamenilor, pe când procedurile
medicale şi industria cu 12%. Efectele radiaţiilor naturale nu
diferă de cele artificiale.
UNIVERS şi MATERIE
Prof. Bahnariu Dumitru - Huşi
Ipoteza structurii discrete a substanţei datează de
peste două milenii si jumătate şi este legată de numele
lui Leucip şi a discipolului său Democrit. Lui Democrit
îi datorăm şi denumirea de “atom”, care în limba
greacă înseamnă indivizibil , ultimul atomist important
în această perioadă fiind Epicur [ 1].
este două secole şi jumătate, această ipoteză atomistă
a structurii corpurilor a constituit sursa de inspiraţie
pentru poemul filozofic al lui Titus Lucreţius Carus:
“De rerum natura “ (“ Despre natura lucrurilor”), cea mai
completă redare a sistemului epicurian care ne-a provenit.
Această teorie atomistă a fost abandonată pentru o
lungă perioadă de timp, perioadă în care a triumfat
filozofia “gigantului”
antichităţii, Aristotel, care susţinea structura continuă a
oricărui corp material.
Concepţia atomistă a fost reânviată în perioada
renaşterii de către : R. Boyle, E. Mariotte, I. Newton, M. V.
Lomonosov, A. Lavoisier , D. Bernoulli etc. care au folosit
idea structurii granular - corpusculară a substanţei într-o
serie de rationamente [1], [7].
Fundamentarea ştiinţifică a structurii atomiste a
substanţei aparţine chimiei si este legată de numele
chimiştilor si fizicienilor din secolele al XVIII – lea si al
XIX - lea: J. Dalton, A. Avogadro, D. I. Mendeleev, J.
Loschmidt, C. Coulomb, M. Faraday, H. L. Helmholtz, J. C.
Maxwell etc. Astăzi se cunoaşte că atomul este format
dintr-un nucleu, în jurul căruia se găseşte un nor stratificat
de electroni. La rândul său nucleul este format din protoni
si neutroni.
Secolul XX a intrat în arena fizicii cu două
descoperiri remarcabile: fizica cuantică ( M . Planck, 1900 ) si
teoria relativităţii restrânse (A . Einstein, 1905 ). Ambele
teorii se referă la domenii îndepărtate de cele pe care le
contemplăm zilnic şi pe baza cărora ne formăm o
concepţie despre lumea fizicii. Prima teorie se referă la
domeniul acţiunilor foarte mici, microscopice (comparabile
cu constanta lui Planck, h = 6,6 10-34
J s ), iar a doua la
domeniul vitezelor foarte mari, macroscopice ( comparabile
cu viteza luminii in vid c = 3 108 m / s ) [5].
FIZICA este una dintre ştiinţele fudamentale ale
naturii, (“physis” în limba greacă înseamnă natură ) care
studiază proprietăţile şi structura materiei, formele generale
de mişcare şi toate transformările sale dinrt- o clasă de
materie în alta [11].
MATERIE, substanţa concepută ca bază a tot ce
există; realitate obiectivă care există independent de
conştiinţa omenească şi care este reflectată de aceasta,
substanţă unică şi universală a lumii. Realitatea care ne
înconjoară este materie [4],[6].
Materia nu poate exista decât într – o mişcare
continuă, iar mişcarea ca mod de existentă a materiei, se
realizează în spaţiu şi timp. Proprietăţile spaţiului şi
timpului sunt determinate de prezenţa materiei în mişcare .
Fizica ia în considerare numai aspectele cantitative ale
spaţiului şi timpului, foloseşte numai acele însuşiri care pot
fi măsurate cu etaloane. Ceea ce se petrece într- un loc
din spaţiu la un moment dat se numeşte eveniment, fizica
utilizează denumirea de fenomen fizic.
UNIVERS, este lumea înconjurătoare în totalitatea ei,
nemărginită în spaţiu şi timp, într-o permanentă mişcare şi
transformare, infinit de variată în ceea ce priveşte formele pe
care le ia materia în procesul dezvoltării şi transformării ei [6].
Materia se prezintă în Univers, din punct de vedere
fizic, sub două forme de existenţă fundamentale: substanţa
şi câmpul, fiecare reflectând anumite proprietăţi de
organizare.
Substanţa este forma discontinuă a materiei, care
include în sfera sa totalitatea corpurilor macroscopice
P
Fizică
p. 124 Lohanul nr. 21, martie 2012
formate din atomi şi molecule, cât şi a particulelor
elementare cu masa de repaus diferită de zero [3].
Câmpul este forma continuă a materiei, prin
intermediul căruia se transmite din aproape în aproape cu
viteză finită - actiunea. Câmpul electromagnetic,
gravitaţional, nuclear şi particulele elementare cu masa de
repaus zero, reprezintă entităţi materiale care aparţin
câmpului [3].
La nivel microscopic constanta lui Planck joacă un
rol esenţial: delimitarea dintre substanţă şi câmp îşi pierde
orice semnificaţie fizică ! Aşadar la nivel microscopic de
organizare a materiei, substanţa şi câmpul nu pot fi
separate din punct de vedere fizic, ele constituind o entitate
fizică cu proprietăţi de tip cuantic: particulă – cuantă (
corpuscul – undă ) [2].
Această sinteză dintre cuantic şi ondulatoriu a fost
făcută de fizicianul francez L. de Broglie în 1924:
“dualismul corpuscul –undă are un caracter absolut general
şi se extinde la toate particulele”[9].
Cele mai importante proprietăţi ale materiei sunt:
masa şi energia . Din acest punct de vedere caracteristica
principală a substanţei este masa, iar a câmpului este
energia, câmpul în procesul de propagare transportă energie.
Deşi, substanţa şi câmpul se deosebesc fundamental
din punct de vedere fizic, în natură au loc o serie întreagă
de fenomene fizice care autorizează trecerea (tranziţia) unei
părţi din substanţă în câmp şi invers . Această tranziţie se
realizează astfel încât în natură se stabileşte un echilibru al
fenomenelor de acest tip . Se naşte întrebarea: în ce
proporţie se “transformă” masa în energie sau energia în
masă ? [3]
Răspunsul la această întrebare care arată legătura
din punct de vedere fizic dintre masă şi energie, este
exprimat prin celebra relaţie Einstein – Langevin, cea mai
faimoasă ecuaţie din toată ştiinţa :
E = c2 m
şi reprezintă expresia cantitativă a legii care reglementează
tranziţiile dintr - o clasă de materie în alta: ori de câte ori
o cantitate de masă m se transformă în câmp, această
cantitate de substanţă transportă cu sine şi o cantitate de
energie egală numeric cu produsul c2 m sub forma de
câmp [2],[3].
Cu alte cuvinte, această faimoasă ecuaţie spune :
masa şi energia sunt interschimbabile şi că la fel cum
energia poate în circumstanţe potrivite, să se transforme în
masă şi masa poate în circumstanţe potrivite, să se
transforme în energie . Cel mai cunoscut exemplu al aplicării
acestei ecuaţii este desigur bomba atomică [13].
Această lege intitulată corect legea
interdependenţei dintre masă şi energie autorizează
transformările reciproce substanţă < = > câmp, subliniind
astfel unitatea materiei şi consfinţind în acelaşi timp
diferenţierea masei de energie [2] , [3].
Discuţia avută cu P . Langevin pe această temă îl
convinge pe A . Einstein că, nimeni nu a înţeles mai
profund ideile teoriei relativităţii decât acest fizician
francez . “ Lagevin a parcurs singur acelaşi labirint pe care
cândva l - am parcurs şi eu “ [9].
Relaţia E = c2 m, nu dă nici o informaţie despre
natura câmpului (electromagnetic, gravitaţional, nuclear etc.)
sau a substanţei ( proton, neutron,
electron etc. ), “c” fiind viteza limită maximă de transmitere
a oricărei interacţiuni prin intermediul câmpului şi este o
constantă universală .
Fizicianul E . C . G . Sudarshan, profesor la Syracuse
University ( S . U . A . ), împreună cu colaboratorii săi a
ajuns la concluzia că : existenţa unor particule mai rapide
ca lumina, nu este interzisă de teoria lui Einstein, chiar
teoria relativităţii speciale sugerează o astfel de posibilitate
[8].
Ce anume face ca teoria specială a relativităţii să
fie “specială “ ? Prima teorie a relativităţii a lui Einstein se
aplică numai în circumstanţe speciale . Ea este valabilă
pentru corpurile care se deplasează cu viteze constante şi
în linie dreaptă ( sisteme fizice inerţiale).
Teoria generală a relativităţii (A. Einstein, 1916 )
explica cum “ funcţionează “ Universul in termenii în care
corpurile se deplasează cu viteze variabile, deci sub
acceleraţie şi pe traiectorii curbe (sisteme fizice neinerţiale)
[9], [10].
Teoria generală a relativităţii este o teorie
fundamentală, care a deschis o nouă eră în istoria ştiinţei şi
un nou domeniu de cercetări care sunt departe de a fi
terminate .
În 1836, M . Faraday introduce conceptul de câmp
de forţă, ca mediu material continuu prin care se transmite
la distanţă - actţunea .
În 1864, J. C. Maxwell elaborează teoria clasică a
câmpului electromagnetic, care se caracterizează din punct
de vedere macroscopic printr – o distribuţie continuă şi o
Fizică
p. 125 Lohanul nr. 21, martie 2012
evoluţie variabilă în timp şi spaţiu cu două componente :
câmpul electric şi câmpul magnetic . J. C. Maxwell a
dovedit că lumina este un câmp electromagnetic care se
propagă în vid cu viteza “c “ .
A. Einstein a dovedit că lumina este formată din
fotoni care se deplasează în vid tot cu viteza “c”.
Amandoi au avut dreptate [9].
Legea interdependenţei dintre masă si energie
= c2m, este considerată ca o expresie a profundei legături
dintre proprietăţile fundamentale ale materiei : masa,
definită ca masură a inerţiei şi energia, care este intim
legată de mişcare şi definită ca masura mişcării fizice a
materiei, sub orice formă şi în toate transformările sale din
substanţă în câmp şi invers [3] .
Prin urmare, masa si energia sunt deopotrivă
proprii atât substanţei cât şi câmpului, materia fie
paticulă elementară, fie câmp posedă atât masă cât şi
energie . Toate acestea se pot sintetiza în următorul tablou
masa
Substanţă
MATERIE energie
energie
Câmp
Masa
completat cu faimoasa relaţie: E = c2 m
Astăzi fizicienii încep să simtă tot mai mult că o
imagine corectă a structurii materiei este posibilă de
obţinut numai cu ajutorul Teoriei relativităţii generale a lui
A. Einstein . Niciun om, cu singura exceptie I. Newton, nu a
influenţat ştiinţa unei epoci, aşa cum A. Einstein a
influienţat ştiinţa secolului XX [7].
În efortul continuu de înţelegere şi de modelare a
naturii, de la constituenţii săi elementari şi până la scara
cosmică, omul a fost nevoit să suprapună imaginii sale
intituive noi concepte şi modele, dezvoltând noi domenii
ale fizicii, cum ar fi : teoria cuantică a câmpurilor, teoria
particulelor elementare, teoria cuantică a corpului solid sau
chimia cuantică .
Materia este nemarginită în spaţiu şi timp, iar
această lume a fizicii în totalitatea ei care reprezintă
Univesul poate fi considerată ca fiind biblioteca
cvadridimensională a naturii în sens spaţio – temporal, fiind
determinat prin trei coordonate de pozitie (x,y,z) şi o
coordonată temporală care este timpul (t) [12].
Dar, “ ceea ce este admirabil nu e că -i atât de
vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut
să o măsoare “. Anatole France – “Gradina lui Epicur “[1].
Pe baza bibliografiei menţionate acest eseu este
accesibil de realizat la elevii de clasa a XII-a şi a unui
plan propus de profesori . Ca metodă de evaluare are un
rol formativ deosebit, realizat interdisciplinar între arii
curriculare diferite : fizica, astronomia, matematica, chimia,
biologia, filozofia şi istoria ştiinţei .
Bibliografie :
1. Gottlieb I. “Universuri suprapuse”.Ed. Tehnica, Chisinau
1995, p.11. 2. Vasiu M. “Electrodinamica si Teoria Relativitatii”,
Ed. Didactica si pedagogica,Bucuresti 1979,
p.11,41,66. 3. Mociutchi Cl. “Curs de electrodinamica si teoria
relativitatii,”Univ. A.I.Cuza Iasi,1980,
vol.I p.21,vol.IIp.89 (uz intern) 4.Breran V. “Dictionar al limbii romane contemporane”,
Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1980 5.Gottlieb I. “Fundamentarea mecanici cuantice”
Dariescu C. Ed.Tehnica, Chisinau 1997, p.3
Dariescu M.A. 6. Coteanu I . “DEX, Dictionar explicativ al limbii romane”
Seche L. Ed. Univers enciclopedic,Bucuresti 1998
Seche M. 7.Gutul-Valuta M. “Structura electronica a atomilor”.
Mandravel C. Ed. Albatros Bucuresti 1986,p.9,77,169.
8.Toro T. “Fizica moderna si filozofie”. Ed. Facla Timisoara 1973, cap. VII.
9.Novacu V. “Istoria fizicii”,Ed.Didactica si pedagogica,
Bucuresti 1966, p.197,240,263,350. 10.White M. “Albert Einstein Omul mileniului II,”
Gribbin J. Ed.Lider 2007,cap.6,cap.8
11.Dima I. “Dictionar de fizica”, Ed.enciclopedica Vasiliu G. Romana Bucuresti 1972
Ciobotaru E.
Muscalu St. 12. Albert Einstein “Teoria relativitatii pe intelesul tuturor”
Humanitas Bucuresti 2006 .
13. L. Castellani, “6 AUGUST, Istoria bombei atomice”, L. Gigante Editura Politică, Bucureşti, 1968.
Lumina albastră – duşmanul nostru nocturn
Marius Comper - Bucureşti
Oboseală, stres, migrene, tulburări de somn – toate aceste
simptome sunt din ce în ce mai frecvent întâlnite în
societăţile moderne.
na dintre cele mai misterioase afecţiuni ale lumii
moderne este "sindromul oboselii cronice", o
afecţiune căreia medicii nu reuşesc să-i identifice
cauzele. De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat mai multe
teorii pentru a găsi cauza acestei boli, de la nanobacterii
la retrovirusuri.
Recent, însă, unele studii efectuate asupra melatoninei în Statele
Unite ale Americii au început să ofere câteva indicii care ar
putea ajuta la descifrarea misterului oboselii cronice. Aceste
U
Fizică
p. 126 Lohanul nr. 21, martie 2012
cercetări sugerează că, fără să ne dăm seama, ne atacăm în
fiecare seară organismul prin expunerea la lumina albastră.
Melatonina, cheia unui somn odihnitor
Melatonina este un hormon produs de glanda pineală, care este
situată între cele două emisfere ale creierului. Glanda produce o
cantitate mare de melatonină până la pubertate, când nivelul
producţiei începe să scadă. Organismul produce melatonină mai
ales noaptea.
Melatonina are un rol important în reglarea "ceasului biologic"
al fiecărei persoane. Glanda pineală este extrem de sensibilă la
lumină, iar câteva cercetări recente au arătat că ea secretă
cantitatea necesară de melatonină doar în condiţii de beznă
totală.
Atunci când lumina atinge receptorii fotosensibili aflaţi în
retină, semnalele nervoase ajung la glanda pineală, iar producţia
de melatonină este oprită. Acest lucru dereglează ritmul
circadian al oamenilor, ceea ce conduce la oboseală şi chiar la
un număr de afecţiuni.
În lumea modernă, numeroase dispozitive electronice continuă
să emită lumină mult după apus, dereglând ceasul biologic al
corpului. În 2007, Agenţia Internaţională pentru Cercetarea
Cancerului, entitate ce ţine de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, a declarat că munca în ture este, "probabil", un factor
cancerigen. Această concluzie s-a conturat în urma mai
multor studii care au arătat că reducerea nivelului
melatoninei în timpul nopţii conduce la o incidenţă mai
mare a tumorilor canceroase.
Primul om care lansat ipoteza unei legături între munca
nocturnă şi riscul de a dezvolta cancer a fost epidemiologul
american Richard Stevens. În 1987, când a scris prima lucrare
pe această temă, ideea sa a fost considerată "ţicnită" de către
ceilalţi oameni de ştiinţă, a mărturisit profesorul. Cercetătorul
a ajuns la această idee încercând să afle de ce rata
cancerului la sân a cunoscut o creştere semnificativă
începând cu 1930. În acel deceniu, în societăţile industriale a
fost introdusă tura de noapte, fiind considerată la acea
vreme drept un semn al progresului.
Dacă propunerea sa a fost iniţial privită cu scepticism în mediile
ştiinţifice, ea a început să fie acceptată după ce au fost publicate
studii noi care arătau o incidenţă mai mare a cancerului la sân în
rândul femeilor care lucrează în tura de noapte. De asemenea,
cercetări efectuate pe animale au arătat că, atunci când ritmul
circadian al acestora este dereglat, numărul tumorilor
canceroase creşte,iar speranţa de viaţă este redusă. Mai mult,
alte studii indică faptul că bărbaţii care lucrează în tura de
noapte prezintă o rată mai mare a cancerului la prostată.
Dacă reducerea producţiei de melatonină pe timp de noapte este
unul din factorii care conduc la o viaţă mai scurtă, o altă
tendinţă înregistrată în ultimii ani îngrijorează numeroşi oameni
de ştiinţă: expunerea oamenilor la lumină albastră după apus.
Trecerea de la lumină roşie la lumină albastră
Oamenii folosesc lumina artificială de mai bine de un
secol, iar sursele de iluminat populare de-a lungul acestei
perioade, precum becurile incandescente, emit lumină roşie (cu
o lungime de undă mai mare). În ultima vreme, acestea au
început să fie înlocuite de lămpi ecologice, ce sunt mult mai
eficiente din punct de vedere energetic. Diferenţa este că, de
cele mai multe ori, lumina emisă de aceste becuri "eco" este
de culoare albastră (cu o lungime de undă mai mică).
De asemenea, dispozitivele electronice cresc în popularitate la
nivel mondial, iar acestea emit la rândul lor lumină albastră. Pe
lângă televizoare şi computere, ultimii ani au adus creşterea
semnificativă a apetitului publicului larg pentru telefoane
mobile şi tablete electronice. Conform unui raport elaborat de
Gartner, anul trecut au fost vândute 1,6 miliarde de dispozitive
mobile, cu 31,8% mai multe decât în 2009.
Un sondaj efectuat anul acesta în Marea Britanie a arătat
că 16% dintre femei şi 18% dintre bărbaţi nu se dezlipesc
de telefonul mobil nici măcar în pat, iar pe măsură ce
smartphone-urile vor fi adoptate de o parte tot mai mare al
populaţiei, se aşteaptă ca procentul să crească. Mai mult decât
atât, un studiu efectuat de cercetătorii de la Cambridge
University Hospitals a arătat că 72% dintre adulţii din Marea
Fizică
p. 127 Lohanul nr. 21, martie 2012
Britanie verifică reţelele de socializare imediat înainte de a se
culca.
Toate aceste date par să indice că oamenii sunt din ce în ce mai
expuşi la lumină albastră. De ce sunt oamenii de ştiinţă
îngrijoraţi de acest fapt? Răspunsul este simplu: deşi toate
tipurile de lumină afectează secreţia de melatonină, cercetătorii
au descoperit recent că lumina albastră - mai exact, cea cu o
lungime de undă de 446-477 nanometri - este mult mai
eficientă decât celelalte în a suprima producţia de
melatonină.
Lumina albastră - sursa oboselii şi a lipsei de somn?
Pentru a testa această ipoteză, mai mulţi cercetători de la
Universitatea din Basel, Elveţia, au conceput un experiment
simplu, la care au participat 13 voluntari de sex masculin.
Aceştia au fost rugaţi ca, timp de două săptămâni, să utilizeze
un computer înainte de a se culca.
În prima săptămână, voluntarii au petrecut 5 ore în fiecare
noapte în faţa unui monitor vechi, care emite mai ales lumină
fluorescentă şi foarte puţină lumină albastră. Apoi, în cea de-a
doua săptămână, cei 13 bărbaţi au petrecut o durată similară de
timp în faţa unui monitor cu LED-uri, al cărui ecran emitea de
două ori mai multă lumină albastră.
Cercetătorii au descoperit că nivelul melatoninei în corpul
persoanelor expuse mult timp la lumină albastră creştea
mult mai lent, iar această întârziere se menţinea de-a lungul
întregii nopţi.
Atunci când au fost supuşi unor teste de memorie, voluntarii
care au petrecut timp în faţa monitoarelor cu LED-uri au avut
rezultate mai bune. Oamenii de ştiinţă spun că acest lucru
sugerează că lumina albastră menţine oamenii într-o stare alertă,
suprimând producţia de melatonină.
Într-un alt experiment, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din
Basel au analizat efectul becurilor incandescente în comparaţie
cu cel al lămpilor de iluminat fluorescente, care emit mai multă
lumină albastră. Rezultatele studiului au arătat că organismul
bărbaţilor expuşi la lumina albastră a produs cu 40% mai
puţină melatonină decât atunci când au fost expuşi la
lumina becurilor incandescente. De asemenea, voluntarii
expuşi la lumina albastră s-au declarat a fi mai treji la o oră
după expunere.
Faptul că lumina albastră are un efect de «trezire» asupra
organismului a fost confirmat de un studiu separat, efectuat de
un grup de cercetători americani într-un azil de bătrâni.
Cercetarea efectuată pe 28 de voluntari a indicat că persoanele
care au fost beneficiat de 30 de minute de expunere la lumină
albastră ziua timp de 4 săptămâni au înregistrat o îmbunătăţire a
capacităţilor cognitive în comparaţie cu cei care au fost expuşi
la lumină roşie.
De asemenea, experimente efectuate în Japonia şi în Scoţia au
arătat că rata criminalităţii din anumite zone scade atunci când
lumina albastră este folosită în iluminatul public. Tot în
Japonia, oficialii feroviari au observat numărul persoanelor care
încearcă să se sinucidă aruncându-se în faţa trenului a scăzut
după ce la capătul peroanelor au fost instalate corpuri de
iluminat ce emiteau lumină albastră.
Aşadar, lumina albastră poate avea efecte benefice asupra
corpului uman, dar numai în cazul în care aceasta este folosită
în timpul zilei, când nu blochează producţia de melatonină a
corpului.
Cum ne putem feri de efectele nocive ale luminii albastre?
Ca urmare a descoperirii rolului negativ pe care lumina albastră
îl are asupra sănătăţii umane, reacţiile nu au întârziat să apară.
O echipă de cercetători de la Universitatea John Caroll din
Ohio, SUA, au conceput o lampă de iluminat dedicată
Fizică
p. 128 Lohanul nr. 21, martie 2012
proaspetelor mămici după ce au aflat că lumina albastră se află
printre factorii care conduc la apariţia depresiei postpartum,
care afectează aproximativ 10-15% dintre femeile care au
născut. Deoarece acestea sunt nevoite să se trezească de mai
multe ori în timpul nopţii pentru a îngriji bebeluşul, aprinderea
constantă a lămpii de iluminat afectează grav producţia de
melatonină. Cu timpul, ritmul circadian al femeii va fi dereglat,
acest lucru conducând la depresie.
Pentru a contracara această problemă, cercetătorii au conceput o
lampă ce emite lumină doar în porţiunea roşie a spectrului
luminos, astfel că aceasta poate fi folosită şi în timpul nopţii
fără a afecta producţia de melatonină.
De asemenea, pentru a contracara efectul nociv al luminii
albastre emise de dispozitivele electronice, cercetătorii au
creat o pereche de ochelari care filtrează razele luminoase din
acest spectru.
Şi oficialii de la NASA s-au arătat interesaţi de conceperea unui
bec special, care să ajute astronauţii de pe Staţia Spaţială
Internaţională să fie într-o stare alertă în timpul orelor de lucru
şi care să încurajeze somnul în perioada dedicată repausului.
Până la conceperea acestei lămpi speciale, doctorii recomandă o
bună "igienă a somnului": dormitorul trebuie să fie folosit
exclusiv în scopul somnului, iar dispozitivele electronice nu
trebuie folosite cu mai puţin de 60 de minute înainte de ora
de culcare. De asemenea, dacă ne trezim în timpul nopţii,
specialiştii recomandă să evităm să aprindem lumina.
Dacă, în ciuda recomandărilor făcute de specialişti, nu vă puteţi
dezlipi de computer în timpul serii, puteţi încerca F. lux, o
aplicaţie care ajustează gama de culori a monitorului astfel încât
noaptea acesta să emită mai puţină lumină albastră. Chiar dacă
folosiţi acest program, nu trebuie subestimat pericolul pe care
dispozitivele electronice îl prezintă asupra sănătăţii
dumneavoastră.
Dr. Michael Hastings de la Cambridge University Hospitals
subliniază faptul că "adulţii nu realizează că folosirea
computerelor a telefoanelor mobile şi a altor dispozitive
electronice are un impact semnificativ asupra somnului şi
asupra sănătăţii umane". Adrian Williams, profesor la London
Sleep Centre, afirmă la rândul său că "oboseala constantă de
care sunt afectaţi oamenii nu este provocată de vreo boală
nouă, ci de stilul «mereu conectat» al acestora".
Aşadar, semnalul de alarmă a fost tras. Depinde doar noi dacă
vom reacţiona în consecinţă sau dacă vom continua să cedăm
tentaţiilor electronice, cu preţul sănătăţii noastre.
De asemenea, prin toate aceste aspecte, ele conduc la o
întrebare deosebit de importantă: trebuie să fie vindecarea o
problemă aflată în exclusivitate în sarcina medicului şi a celor
însărcinaţi să asigure un nivel ridicat de sănătate al societăţii?
Sau este momentul să vorbim, în sfârşit, de necesitatea unei
responsabilizări a fiecărui individ în procesul de vindecare, de
conştientizare a acestuia la nivel individual, susceptibilă să
impacteze apoi, în mod pozitiv, întreaga societate?
Cum ar putea deveni posibile aceste lucruri? Ce resorturi
sociale ar trebui utilizate astfel încât aceste mecanisme subtile
ale procesului de vindecare să se pună în mişcare şi să-şi
dovedească în felul acesta forţa transformatoare uriaşă, atât la
nivel individual cât şi la cel al întregii societăţi umane? Ce-ar fi
dacă ştiinţa medicală convenţională ar decide, tocmai în virtutea
caracterului său empiric afirmat, să-şi lărgească limitele şi să se
deschidă efectiv către experienţa complexă a subiectivităţii
umane? În cele din urmă acest lucru n-ar însemna decât o
abordare corectă a vulnerabilităţii fiinţei umane, fără a se mai
dori marginalizarea emoţiilor şi a sensibilităţii naturale şi fără a
cădea, totodată, nici în simplism, nici în reducţionism.
Bibliografie selectivă:
1. ADORNO Roberto, La bioéthique et la dignité de la personne, Ed. Médecine
et Sociétés, 1997 2. LE BRETON David, Anthropologie du corps et modernité, PUF, Paris, 1990
3. BETH B., L’accompagnement du mourant en milieu hospitalier, Ed. Doin,
1987 4. CANGUILHEM Georges, La connaissance de la vie, Librairie Philosophique
J. Vrin, 1998
5. COMPTE SPONVILLE Edgar şi Marie de HENNEZEL, Doit-on légaliser l’euthanasie ? PUF, 2004
6. DHAL RENDTORFF, Basic Ethical Principles in european bioethics and
biolaw: autonomy, dignity, integrity and vulnerability - Toward a fondement of bioethics and biolaw, in “Medecine, Health and care Phylosophy” 5: 235-244,
Kluwer Academic
7. DUNSMAR Mollie, TIEDEMANN Marlisa, Euthanasie et l’aide au suicide au Canada, Bibliotheca Parlamentului, 23 febr. 2003.
8. DURAND Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, PUF, 2003
9. ELIAS Norbert, La solitude des mourants, Ed. Christian Bourgois, 1987
10. HABERMAS Jürgen, L’avenir de la nature humaine. Vers un eugénisme libéral?, Gallimard, Paris, 2002, p. 72.
11. HYNTERMEYER Pascal, Sociologie de la culture de l’imaginaire et de la
mort, notes de cours, UBB « Marc Bloch », Strasbourg, 2007 12. La santé face aux droits de l’homme, à l’éthique et aux morales. 120 cas
pratiques.Reţeaua europeană « Médecine et Droits de l’Homme », Ed.
Consiliului Europei, 1996 13. LENOIR Frederic, Le temps de la responsabilité, Ed. Fayard, 1991
14. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis
France S.A 15. RICOEUR Paul, Soi même comme un autre, Seuil, 1990
Fizică
p. 129 Lohanul nr. 21, martie 2012
16. SCHMITZ Olivier, Les médecines en parallele. Multiplicité des recours aux
soin en Occident, ed. Karthala,2006.
3 descoperiri ale fizicii cuantice, cu impact
major asupra vieţii noastre!
Prof. Paul Matei – Bucureşti
Gândurile şi sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar
ADN-ul modifică în mod direct materia din care este
structurată lumea. Atunci când trăim anumite stări, cum ar
fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar şi stări
negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi
influenţăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste
modificări se propagă în trupul nostru, cât şi în afara
noastră pe distanţe extraordinar de mari, datorită câmpului
cuantic, influenţând tot ceea ce există în această lume.
- Noi gândim încontinuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că
fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers
şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.
Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul
ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după
principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un
proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia
gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.
Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria
interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.
Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent
energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare
măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare
atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne
ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este
minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem
gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite
programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost.
Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi
alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine
în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.
În crearea realităţii noastre, nu doar gândul este „implicat”.
Mai este şi altceva…
Până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin
gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai
puternic emiţător energetic din corpul nostru ar fi creierul, cu
impulsurile sale electromagnetice.
Dar trupul nostru dispune de un emiţător şi mai puternic –
INIMA – care generează un câmp electric mult mai mare
decât cel al creierului. Aceasta este una dintre cele importante
descoperiri ale secolului XX: faptul că inima omenească are un
rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în corpul
uman.
Responsabil pentru această descoperire este Institutul
de Cradiologie din California care a realizat un studiu
aprofundat al inimii. Astfel s-a descoperit faptul că acest organ
uman este înzestrat cu ceea ce numim „inteligenţa inimii” şi că
influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi.
Măsurătorile realizate au arătat că inima generează un câmp
electric care se extinde cu mult în afara corpului
nostru. Acest câmp electric are o anumită formă, arătând ca un
inel lat împrejurul trupului, cu o rază de aproximativ 2-3 metri.
Institutul de Cardiologie a mai descoperit că inima
interacţionează atât cu trupul, cât şi cu mediul exterior prin
câmpurile electromagnetice pe care le generează. Avem
motive să credem că acest câmp generat de inimă are influenţă
la mulţi kilometri în afara corpului nostru, pornind de la locaţia
fizică a inimii.
Cum poate inima să facă aceasta? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile? În primul rând prin EMOŢII.
Ştiinţa ne spune că atunci când simţim o emoţie, ea este
transpusă în energii electrice şi magnetice corespunzătoare,
care interacţionează cu celulele corpului nostru şi cu atomii
lumii înconjurătoare pentru a produce acele efecte formidabile
de care vorbesc toate tradiţiile spirituale autentice. Ele ştiu cum
să orienteze atenţia aspirantului către inimă, pe când noi o
orientăm către raţiune, creând astfel o societate foarte mentală,
bazată doar pe logică.
Fizică
p. 130 Lohanul nr. 21, martie 2012
Alte studii asupra inimii au arătat că aceste câmpuri
electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de
importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele
lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm
vieţile.
Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afară, ci mai
ales convingerile noastre . Iar inima este un fel de interfaţă
care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii
electromagnetice.
Deci prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune,
dar şi prin mânie, ură, supărare, noi putem produce modificări
atât în trupul nostru, cât şi la mulţi kilometri în afara
noastră.
Trăgând linie, este bine să reţinem următorul aspect: deşi
creierul emite şi el câmpuri electromagnetice, oamenii de ştiinţă
au arătat că undele electrice produse de inimă sunt de o sută
de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori
mai puternice decât cele generate de creier.
Astfel se explică de ce vindecarea se obţine mai repede
printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de
gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin
intermediul inimii decât prin intermediul creierului.
2. ADN-ul uman are o influenţă directă asupra lumii
înconjurătoare
Există încă o descoperire ştiinţifică importantă care ne arată
cum influenţăm realitatea în care trăim.
Ştim, teoretic, că totul este interconectat şi în mod tainic
interdependent. Dar să vedem cum se traduce această lege, la
nivelul micro-universului nostru.
Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influenţează
direct substanţa din care sunt formaţi atomii, adică nişte
particule micuţe de lumină, numite fotoni.
Fizicianul rus Vladimir Poponin a realizat nişte experimente
faimoase la începutul anilor ’90. El a pus într-o eprubetă închisă
ADN uman şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul
uman asupra fotonilor. Dintr-una dintre eprubete s-a extras tot
aerul, pentru a obţine “vid” (vidul este un termen care induce în
eroare, deoarece el nu este un spaţiu gol, ci este plin de
informaţii şi energie). Într-un astfel de spaţiu există fotoni care
pot fi măsuraţi destul de exact cu unele aparate specifice.
În experimentul lui Poponin, aceşti fotoni s-au distribuit, aşa
cum era de aşteptat, în mod dezordonat, fără să respecte o
anumită ordine.
Apoi a fost introdus ADN uman în această eprubetă vidată.
Şi acum s-a produs un lucru foarte surprinzător. ADN-ul
uman avea o influenţă directă asupra fotonilor: printr-o forţă
misterioasă, el ordona fotonii în forme regulate.
Acest aspect este foarte, foarte profund, deoarece arată că
substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă
directă asupra particulelor din care este creată lumea
înconjurătoare, adică fotonii atomilor. Este prima dată când
ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale
străvechi au spus cu mult timp în urmă: suntem parte integrantă
din această lume şi o influenţăm în permanenţă.
Iar experimentul nu se opreşte aici… Când ADN-ul uman a
fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum
ADN-ul era încă prezent acolo. Şi-au păstrat poziţia lor
ordonată. Fotonii şi ADN-ul uman încă mai păstrau legătura,
deşi fuseseră separaţi fizic. Părea că un anume câmp subtil încă
le ţinea conectate.
Concluzia experimentului lui Poponin a fost aceea că există un
câmp cuantic care ne uneşte cu tot ceea ce există în jurul
nostru. Prin intermediul acestui câmp, suntem mereu în
legătură cu toţi şi cu toate, fie că suntem conştienţi sau nu de
aceasta.
3. ADN-ul uman este influenţat, la rândul său, de sentimente
Senimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate
convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-
ului, iar acesta influenţează atomii, după cum am văzut.
S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru
aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane în câte o
eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor
puternice câmpuri emoţionale. Pentru aceasta, subiecţii
experimentului au folosit diferite tehnici emoţionale şi
spirituale.
S-a observat un lucru care, protrivit vechilor legi ale fizicii, nu
ar fi trebuit să se petreacă. În timp ce participantul emitea un
câmp emoţional puternic, au putut fi măsurate reacţii
electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la
acest test puteau influenţa molecula de ADN din eprubetă doar
prin intermediul emoţiilor lor puternice.
Fizică
p. 131 Lohanul nr. 21, martie 2012
Când subiecţii experimentului emiteau stări de iubire,
recunoştinţă, molecula de ADN se dilata, lanţurile ADN-ului
se deschideau, se măreau.
Când subiecţii respectivi trăiau stări de furie, frustrare,
stres, molecula de ADN se micşora şi bloca astfel multe din
codurile sale, răspunzând emoţiilor negative printr-o
evidentă contracţie.
S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoţiile, convingerile,
sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN,
precum şi ordonarea acesteia în celule.
Mai mult chiar, oamenii de ştiinţă au remarcat că această
blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce
experimentatorii emiteau din nou stări de recunoştinţă,
iubire şi fericire.
Aceste descoperiri, care au arătat că genele ADN-ului sunt
modificate de energiile din exterior, stau la baza
întemeierii unei noi ştiinţe, denumită Epigenetică. Creierul
este un centru de comandă care interpretează evenimentele din
exterior şi apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre
aceste semnale se numără atât reacţiile biochimice, cât şi
undele electromagnetice. Aceste semnale influenţează în mod
direct celulele şi produc astfel modificări ale codurilor lor
genetice.
Cu ajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat
diferenţa de timp dintre emiterea unei emoţii şi reacţia
ADN-ului. S-a observat că reacţia ADN-ului avea loc
întotdeauna simultan.
Tot ceea ce gândim şi simţim, ADN-ul nostru percepe în mai
puţin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta
indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă
parte a Pământului.
Puterea vindecătoare a stărilor benefice
Prof. Vlad Iosif – Iaşi
Înţelepciunea milenară ne spune că întotdeauna o inimă fericită
are o mare putere vindecătoare. În prezent, nu au fost încă
studiate îndeajuns modificările benefice fiziologice ale corpului
şi energizările binefăcătoare ale minţii, care sunt produse de
stările binefăcătoare de veselie, bucurie şi umor, dar ne putem
da seama cu uşurinţă că efectele lor sunt în mod evident opuse
celor cauzate de frică, mânie sau frustrare.
Observaţii făcute de-a lungul timpului
Acum aproape 400 de ani, Robert Burton, în cartea sa
„Anatomia melancoliei”, observa că umorul purifică sângele,
întinereşte corpul şi îl pregăteşte pentru orice situaţie. Bucuria
este motorul principal al dărâmării pereţilor melancoliei şi
reprezintă o cură vindecătoare foarte eficientă.
Sigmund Freud afirma că veselia este o modalitate foarte utilă
pentru contracararea tensiunii nervoase şi de asemenea, el
constata că umorul este o terapie deosebit de eficientă în multe
situaţii de boală fizică sau de tulburare emoţională.
Sir William Osler considera că râsul este ”muzica vieţii” şi că
oamenii îşi pot păstra nealterată starea de tinereţe râzând mai
mereu şi fiind plini de bunădispoziţie.
Dr. Norman Cousins scria într-un articol din 1976, în revista
„New England Journal of Medicine”, că el s-a vindecat cu
ajutorul râsului, vitaminei C şi totodată cu ajutorul unui medic
înţelegător. El a subliniat importanţa mobilizării puterilor
terapeutice proprii, aflate în stare latentă în fiecare fiinţă umană.
Omul bolnav are responsabilitatea şi totodată puterea de a
deveni şi de a se menţine sănătos, iar terapeutul acţionează doar
ca profesor şi ghid.
Studii şi concluzii
Un studiu interesant de chirurgie a vezicii biliare a fost publicat
în revista Science (SUA) în 1984. În acest studiu, 23 de pacienţi
au fost ţinuţi în camere cu ferestre către un peisaj natural.
Aceştia au avut nevoie de o perioadă postoperatorie mai scurtă
în spital, de mai puţine analgezice şi au primit mai puţine
evaluări negative în rapoartele asistentelor medicale, decât alţi
23 de bolnavi care au fost spitalizaţi în camere cu vederea către
un zid de cărămidă. S-a putut astfel constata, şi pe această cale,
că un peisaj natural induce în mod indubitabil sentimente şi stări
pozitive, susţine interesul şi preocuparea pentru vindecare,
reduce frica de suferinţă, iar în cazul persoanelor caracterizate
de o stare accentuată de stres, un asemenea peisaj natural poate
reduce sau chiar stopa stările de anxietate.
În timp ce emoţiile negative (cum sunt frica, mânia, furia,
gelozia, lăcomia, frustrarea) distrug viaţa, trăirile pozitive (cum
sunt iubirea, speranţa, încrederea în sine, creativitatea,
bunăvoinţa şi dorinţa de a trăi sau dorinţa de a-i ajuta în mod
dezinteresat pe ceilalţi) vor contribui din plin la menţinerea
stării noastre de sănătate şi a bunăstării.
Un mesaj important al Ştiinţei milenare a vieţii (ayurveda) este
că sănătatea, în loc să fie „asigurată” sau „furnizată” de cineva,
trebuie în realitate să fie realizată de fiecare fiinţă umană, prin
preocuparea sa benefică individuală zilnică (SvasthavritTa).
Fiecare fiinţă umană are puterea şi totodată responsabilitatea de
a-şi menţine sănătoase corpul şi mintea, prin respectarea câtorva
reguli simple de acţiune şi conduită, cu privire la mâncare,
Fizică
p. 132 Lohanul nr. 21, martie 2012
exerciţiu fizic, somn, igienă personală, viaţă sexuală, precum şi
a unor reguli etice şi morale de comportament.
O nouă perspectivă
În prezent, multe probleme de sănătate sunt cauzate de factori
socio-economici, care pot fi însă modificaţi printr-o preocupare
şi acţiune colectivă benefică. Ţelul educaţiei pentru sănătate
este de a face oamenii să înţeleagă modul în care
comportamentul şi mediul lor le poate afectea starea de
sănătate. Educaţia pentru sănătate nu are limită de vârstă.
Scopul ei este acela de a promova prin mijloace naturale
„bunăstarea omului” şi de a oferi mijloace practice de prevenire
a bolilor, printr-o hrănire adecvată şi printr-un mod de viaţă
sănătos, care să permită omului modern să depăşească cu succes
stările de stres şi feluritele situaţii care pot genera un posibil
dezechilibru corporal.
O parte integrantă a relaţiei medic-pacient este de a educa
pacientul cu privire la natura şi semnificaţia bolii şi cu privire la
posibilităţile de modificare benefică a stilului de viaţă. Aceasta
este semnificaţia reală a termenului „doctor”, care provine din
latinescul „docere” („a învăţa”). În prezent, mulţi dintre noi am
neglijat această semnificaţie a ipostazei de doctor. Prin urmare,
esenţa unei practici medicale corecte este educaţia pentru
sănătate, realizată în scopul promovării unei cât mai bune stări
de sănătate, care să includă modalităţi simple şi la îndemâna
oricui de prevenire a bolilor şi de îngrijire a celor suferinzi.
Sinucidere lentă cu paracetamol
Dr. Grigore Vasilescu - Craiova
supradoza paracetamol
Paracetamolul, luat in doze zilnice prin intermediul
pastilelor si remediilor impotriva racelii, poate atinge „masa
critica" si provoca moartea, atrag atentia o seama de
cercetatori britanici.
supradoza in cazul paracetamolului poate fi acumulata
prin inghitirea catorva pastile in plus in fiecare zi, intr-
o perioada de cateva zile sau saptamani.
Cercetatorii Universitatii din Edinburgh au inregistrat 161 de
cazuri de supradoza cu paracetamol, in mediul spitalicesc, in
ultimii 16 ani. Victimele acestui efect cumulativ, asigurat de
inofensiva pastila de paracetamol, nu au reusit sa-si dea seama
la timp ca se otraveau lent, ca doza fatala putea fi acumulata in
doar cateva zile. Adesea, este vorba de o combinatie de
paracetamol si alte substante, inghitite zilnic ca remedii anti-
raceala, fara ca oamenii sa-si dea seama ca depasesc limita de
siguranta.
Cand se intampla acest lucru, de obicei ficatul este cel mai
afectat si victimele consumului de paracetamol – luat in doze
periculoase – nu stiu cauza starii lor, existand riscul unui
diagnostic si tratament total gresite. Medicii si cercetatorii atrag
atentia ca este foarte usor de depasit doza corespunzatoare. Opt
tablete de 500mg de paracetamol luate zilnic, adica echivalentul
a 4 grame, ar trebui sa fie consumul zilnic maxim admis.
Intr-un studiu efectuat de o echipa de cercetatori condusa de dr.
Kenneth Simpson, au fost analizate datele a 663 de pacienti
internati la Edinburgh Royal Infirmary in perioada 1992-2008
cu leziuni ale ficatului, provocate de paracetamol. Ei au realizat
ca 161 de pacienti, cu varsta medie de 40 de ani au
consumatparacetamol in doze mari, de obicei pentru dureri de
stomac sau de spate, de cap sau de dinti. Doi din cinci internati
au murit din cauza afectiunii grave a ficatului, declansata de
consumul de paracetamol in doze mari, ceea ce inseamna o rata
a mortalitatii mai ridicata decat in cazul tentativelor de suicid cu
paracetamol.
Supradoza poate fi atinsa foarte usor cand oamenii sufera de
dureri si iau paracetamol in mod repetat. Uneori, doza este
marita de la o zi la alta si se ajunge la sinucidere lenta cu
paracetamol, fara ca pacientul sa aiba habar asta. Dr. Simpson
afirma ca pacientii morti din cauza leziunilor ficatului
„nu au luat doze masive, asa cum procedeaza sinucigasii, ci
treptat, cand leziunile ficatului se accentueaza cu timpul si pot
deveni fatale."
Se consuma paracetamol pentru calmarea durerilor si nu se tine
cont de dozajul din ultimele zile. Internati in spital, pacientii au
probleme grave la ficat, este afectat si creierul si ajung sa
necesite dializa, sau sa respire cu ajutorul aparaturii medicale. O
analiza sanguina nu scoate intotdeauna la iveala cauza
suferintelor lor, pentru ca nivelul de paracetamol detectat s-ar
putea sa fie redus. Pentru unii, chiar si dozele mai mici se pot
dovedi fatale, in termen de 24 de ore la primul consum.
Lucrul cel mai bizar este ca pacientii care au ajuns treptat la
supradoza, au probleme mult mai mari decat cei care au luat
prea multe pastile dintr-o data. Mesajul care trebuie inteles in
urma acestor constatari este ca mai mult paracetamol nu va
O
Dezbateri
p. 133 Lohanul nr. 21, martie 2012
ajuta pe nimeni sa-si puna durerea sub control sau sa scape de
raceala in 3 zile, ci va asigura instalarea unor probleme de
sanatate mult mai grave, care necesita un tratament medical
foarte complex.
Specialistii atrag atentia ca in afara de pastilele simple de
paracetamol, medicamentul poate intra in compozitia unor
produse impotriva racelii, cum ar fi Fervex, si trebuie sa
citeasca atent prospectul acestora pentru a putea tine socoteala
cantitatii de paracetamol consumata zilnic. Cercetatorii de la
universitatile din Londra si Lund (Suedia) au descifrat
mecanismul de actiune al paracetamolului, prin intermediul unei
proteine din celulele nervoase, TRPA1, scrie revista Nature
Communications, si incearca acum sa caute molecule care
actioneaza la fel, pentru neutralizarea durerii, insa fara efectele
nocive ale paracetamolului. Sursa: www.roportal.ro
De la bioetică la auto-etică prin medicinile
naturale. Către un pluralism medical?
Alina Antonia – Bucureşti
Motto: „Cunoaşte adevărul şi el te va elibera.”
Societatea umană a făcut în ultimul timp progrese
remarcabile în majoritatea domeniilor, inclusiv cel al
medicinei. Totuşi, în ciuda tehnologiilor de vârf utilizate
astăzi în explorarea diagnostică şi în tratamente, medicina
ştiinţifică se află în dificultate în faţa unei serii de boli grave
cărora nu prea mai ştie cum să le dea de cap.
a se confruntă de asemenea cu numeroase crize
medicale care determină adesea serioase contradicţii
sociale,
economice, filosofice, morale şi etice.
Asistăm în acelaşi timp la o tendinţă de minimalizare a valorii
morale a corpului, în favoarea unei valori tehnice şi chiar
comerciale. De exemplu, în ţările lumii a treia, practici precum
vânzarea, către clinici private, de organe prelevate în vederea
transplanturilor, se transformă tot mai mult în mijloace ilegale
de subzistenţă. Astfel, omul se vede redus la o materie printre
atâtea altele, iar corpul său nu mai este decât o colecţie de
organe de care se poate servi după bunul plac.
În condiţiile în care boala, bătrâneţea şi moartea au devenit
lucruri inacceptabile pentru societatea modernă, se ridică
întrebarea: această dezvoltare tehnologică a adus ea, de
asemenea, şi transformarea conştiinţelor şi a mentalităţii
oamenilor cu privire la ceea ce am putea numi o sui generis
paradigmă a sănătăţii, a îngrijirilor medicale şi a
vindecării? Dacă pentru membrii societăţilor tradiţionale boala,
bătrâneţea şi moartea constituiau etape naturale pe parcursul
vieţii individului, cu semnificaţii profund transformatoare şi
evolutive, în societatea modernă această perspectivă complexă
şi integratoare asupra omului şi a vieţii sale s-a pierdut în
vălurile cenuşii ale unei fatalităţi şi ale unei negativităţi
crescânde. Într-un articol din revista „Penser la Mort”, nr.
8/1989, Louis-Vincent Thomas considera că cele mai
remarcabile motive care au determinat această refulare a
„negativului” de către omul zilelor noastre sunt: individualitatea
exacerbată, civilizaţia alienantă şi progresul rapid al tehnicii.
Scriitorul şi sociologul german Norbert Elias este şi el de părere
că puseul de individualitate propriu societăţii moderne
contemporane are un rol important în formarea acestei percepţii
negativiste asupra vieţii, a bolii şi a morţii. Valorile individuale
tind azi din ce în ce mai mult să se impună ca valori generale şi
se vor tot mai mult recunoscute, în virtutea unor aşa-zise
drepturi ale omului, care reduc de fapt chestiunea practicilor
sociale alternative la o chestiune a preferinţelor individuale
haotice.
Să luăm spre exemplificare un singur caz, cel al englezoaicei
Diane Pretty care, în august 2001, cerea în instanţă Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg
dreptul la o viaţă decentă şi o moarte demnă. Până aici nimic
contrariant, avem de-a face cu o pretenţie cu totul firească
pentru orice fiinţă umană. Contradicţia apare însă atunci când
aflăm că Diane Pretty înţelegea prin aceasta dreptul de asistenţă
la suicid, determinată fiind de boala ei foarte gravă, ajunsă într-
un stadiu avansat de degenerescenţă şi care-i paralizase orice
posibilitate de mişcare a corpului sau a membrelor, supunând-o
unor suferinţe foarte mari. Bolnava se afla deci în
imposibilitatea de a-şi pune singură capăt vieţii, motiv pentru
care cerea dreptul de asistenţă la suicid, din partea soţului, fără
ca acesta să fie urmărit penal pentru aceste fapte. Diane Pretty
murea la unsprezece zile după refuzul instanţei de a-i acorda
acest drept, din 29 aprilie 2002, moartea sa fiind precedată de
momente extrem de dureroase de insuficienţă respiratorie şi de
sufocare.
E
Dezbateri
p. 134 Lohanul nr. 21, martie 2012
Problema asistenţei la suicid reprezintă actualmente în Occident
una din dezbaterile
bioetice cele mai
acerbe, alăturându-se
altora de acelaşi gen:
eutanasia umană,
eugenismul,
întreruperea la voinţă a
sarcinii, fertilizarea în
vitro ş.a.m.d.
Comitetele de bioetică,
reunind medici, jurişti,
teologi, sociologi,
filosofi etc. se găsesc
astfel în faţa unei
importante provocări,
sarcina lor fiind aceea de a găsi un numitor comun convenabil
pentru toate aceste perspective asupra vieţii umane. Revenind la
cazul Dianei Pretty, apare întrebarea firească: oare ce legi
umane i-ar putea conferi liniştea, pacea, serenitatea, sănătatea
psihică şi mentală ulterioară unei persoane care, mânată pe
moment de sentimente umane de compasiune în faţa unor
suferinţe extrem de grave, ar consimţi să-şi acorde „ajutorul” în
a pune capăt unei astfel de vieţi, ignorând astfel anumite legi
implacabile ale existenţei, adeseori invizibile pentru oamenii
obişnuiţi?
Iată că ceea ce omul caută astăzi, în locul unei morţi bune, am
putea spune chiar sănătoase, o moarte dorită altă dată de
strămoşii săi, este „moartea frumoasă” sau, mai mult, moartea
accident, moartea fulgerătoare. Chiar dacă nimeni nu poate
mărturisi ceva despre presupusele ei avantaje, ea continuă să
hrănească imaginea iluzorie a unui sfârşit rapid şi fără suferinţă
şi care să se petreacă pe cât posibil fără a-i deranja prea mult pe
cei din jur! Avem astfel de-a face cu o dublă separare, cea
referitoare la relaţiile familiale făcând-o pe cealaltă, fiziologică,
şi mai tristă şi de nedorit, accentuându-i astfel aparenţa negativă
deja formată.
Valori universale - precum cea a dreptului la viaţă, din
exemplul de mai sus, protejată de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii în calitate de valoare umană primordială, primară -
ajung astfel să fie confundate cu valori individuale înguste,
invocate confuz şi haotic, în virtutea unor principii morale ce se
consideră că stau la baza societăţii occidentale: libertatea,
autonomia, demnitatea, integritatea etc. Astfel iau naştere
paradoxalele crize medicale. Paradoxale deoarece singura
sarcină a medicinii ar trebui să fie, în exclusivitate, aceea de a
vindeca, evitând totodată provocarea oricărui rău, deci cu atât
mai mult a morţii, în conformitate cu preceptul medical
binecunoscut: primum non nocere.
Aşa-zisul control ştiinţific perfect al medicinei convenţionale se
dovedeşte deci a nu fi decât un mit modern, hrănit de fascinaţia
ultimelor descoperiri ale tehnicii, care sunt excepţionale numai
în măsura în care sunt utilizate într-un mod divin integrat. În
lipsa acestui prerogativ, ele nu fac decât să plaseze societatea
modernă şi pe indivizii săi sub semnul unei şi mai mari
incertitudini. Gilbert Durand se întreba, pe bună dreptate, în
cartea sa Structura antropologică a imaginarului, dacă mult
evocata raţiune ştiinţifică nu este în fond, ea însăşi, decât pur şi
simplu un alt tip de imaginar.
Date fiind toate aceste probleme bioetice, în mare vogă
actualmente în Occident, în aşteptarea unei soluţii care pare să
nu mai vină, numeroşi oameni îşi îndreaptă atenţia asupra
metodelor şi procedeelor naturale de vindecare şi tratament.
Printre ele, cele mai cunoscute sunt:fitoterapia, acupunctura,
homeopatia, osteopatia, medicina tradiţională AYURVEDA,
medicina tradiţională chineză etc., într-un cuvânt, alternative la
medicina ştiinţifică convenţională. Ele sunt tot mai accesate de
oameni, care nu percep nicio contradicţie în ceea ce le priveşte,
acestea părând, dimpotrivă, să aibă toate atuurile de partea lor şi
combinând eficacitatea terapeutică cu o viziune plină de sens
asupra vieţii.
S-ar spune că naşterea ideii de pluralism medical s-a produs
deja. Alături de aceste metode sunt folosite de asemenea şi alte
metode de vindecare, mai puţin răspândite, ca neo-şamanismul,
magia contemporană, YOGA, geobiologia, QI GONG-ul etc.
Medicini „paralele”, „alternative”, „dulci”, „complementare”,
„naturale” etc., sunt denumiri pe care acestea le primesc, în
funcţie de contextul în care apar şi de caracteristicile specifice
fiecăreia dintre ele.
În general, acest gen de procedee şi tratamente medicale sunt
asociate unor moduri specifice de viaţă, opuse celui impus de
societatea industrializată şi care iau în consideraţie totodată o
serie de factori ca: dimensiunea individuală şi socială a
dezechilibrelor şi bolilor, relaţia pacient-medic, dimensiunea
morală a practicilor şi mijloacelor de vindecare specifice acestor
metode, funcţia socială a vindecării şi, deloc în ultimul rând, dar
situată într-un plan superior de percepţie, funcţia spirituală
individuală şi socială a procesului de vindecare.
De asemenea, prin toate aceste aspecte, ele conduc la o
întrebare deosebit de importantă: trebuie să fie vindecarea o
problemă aflată în exclusivitate în sarcina medicului şi a celor
însărcinaţi să asigure un nivel ridicat de sănătate al societăţii?
Sau este momentul să vorbim, în sfârşit, de necesitatea unei
responsabilizări a fiecărui individ în procesul de vindecare, de
conştientizare a acestuia la nivel individual, susceptibilă să
impacteze apoi, în mod pozitiv, întreaga societate?
Dezbateri
p. 135 Lohanul nr. 21, martie 2012
Cum ar putea deveni posibile aceste lucruri? Ce resorturi
sociale ar trebui utilizate astfel încât aceste mecanisme subtile
ale procesului de vindecare să se pună în mişcare şi să-şi
dovedească în felul acesta forţa transformatoare uriaşă, atât la
nivel individual cât şi la cel al întregii societăţi umane? Ce-ar fi
dacă ştiinţa medicală convenţională ar decide, tocmai în virtutea
caracterului său empiric afirmat, să-şi lărgească limitele şi să se
deschidă efectiv către experienţa complexă a subiectivităţii
umane? În cele din urmă acest lucru n-ar însemna decât o
abordare corectă a vulnerabilităţii fiinţei umane, fără a se mai
dori marginalizarea emoţiilor şi a sensibilităţii naturale şi fără a
cădea, totodată, nici în simplism, nici în reducţionism.
Bibliografie selectivă:
1. ADORNO Roberto, La bioéthique et la dignité de la personne, Ed. Médecine
et Sociétés, 1997
2. LE BRETON David, Anthropologie du corps et modernité, PUF, Paris, 1990 3. BETH B., L’accompagnement du mourant en milieu hospitalier, Ed. Doin,
1987
4. CANGUILHEM Georges, La connaissance de la vie, Librairie Philosophique J. Vrin, 1998
5. COMPTE SPONVILLE Edgar şi Marie de HENNEZEL, Doit-on légaliser
l’euthanasie ? PUF, 2004 6. DHAL RENDTORFF, Basic Ethical Principles in european bioethics and
biolaw: autonomy, dignity, integrity and vulnerability - Toward a fondement of
bioethics and biolaw, in “Medecine, Health and care Phylosophy” 5: 235-244, Kluwer Academic
7. DUNSMAR Mollie, TIEDEMANN Marlisa, Euthanasie et l’aide au suicide
au Canada, Bibliotheca Parlamentului, 23 febr. 2003. 8. DURAND Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, PUF,
2003
9. ELIAS Norbert, La solitude des mourants, Ed. Christian Bourgois, 1987 10. HABERMAS Jürgen, L’avenir de la nature humaine. Vers un eugénisme
libéral?, Gallimard, Paris, 2002, p. 72.
11. HYNTERMEYER Pascal, Sociologie de la culture de l’imaginaire et de la mort, notes de cours, UBB « Marc Bloch », Strasbourg, 2007
12. La santé face aux droits de l’homme, à l’éthique et aux morales. 120 cas
pratiques.Reţeaua europeană « Médecine et Droits de l’Homme », Ed. Consiliului Europei, 1996
13. LENOIR Frederic, Le temps de la responsabilité, Ed. Fayard, 1991
Otrava din comerţ care te face "frumoasă"
(Parabienii)
Ioana Veseli – Târgovişte
Cu siguranţă trăim într-o lume în care grija pentru
păstrarea nealterată a purităţii Naturii, a fost înlocuită
demult cu tendinţa de îndepărtare de tot ceea ce este natural
şi sănătos.
ilioane de femei din toată lumea folosesc produsele
cosmetice pentru a arăta mai bine, pentru a retuşa
anumite defecte, pentru a arăta cu câţiva ani mai
tinere, sau pur şi simplu ca să dobândească un aer de
prospeţime.
Se pare însă că frumuseţea te poate costa sănătatea, şi chiar
viaţa. Nu este vorba despre tratamentele invazive de tipul
operaţiilor chirurgicale, ci de banalul machiaj de zi cu zi.
Produsele cosmetice conţin ingrediente care afectează
fertilitatea, grăbesc îmbătrânirea şi pot provoca alergii, cancer şi
alte probleme de sănătate, informează publicaţia
britanică DailyMail consultată de ziare.com.
Majoritatea produselor cosmetice conţin substanţe chimice
dăunătoare sănătăţii
O directivă a Uniunii Europene din 2006 privitoare la produsele
cosmetice interzice produsele care conţin ingrediente
cancerigene, mutagenice sau toxine reproductive, însă chimicale
caparabenul sintetic sunt prezente în aproape toate produsele
de pe piaţă şi sunt extrem de dăunătoare. Parabenii sunt esteri ai
acidului para-hidroxibenzoic. Ei se găsesc în stare naturală în
unele plante. În afine se găseşte metilparabenul care are rol
antimicrobian. Parabenii naturali sunt, în general, metabolizaţi
de organism şi nu produc dereglări funcţionale. Există însă şi
aceşti parabeni sintetici, folosiţi în industria cosmetică şi
farmaceutică.
Ei sunt incluşi printre ingrediente pentru că, prin proprietăţile
lor antibacteriene şi antifungice, menţin „prospeţimea”
produselor cosmetice dar şi alimentare. Unele studii efectuate
pe animale au demonstrat că parabenii nu ar fi toxici, deoarece
ar fi absorbiţi rapid, metabolizaţi şi apoi eliminaţi din organism.
În ultimii ani, parabenii au iscat discuţii controversate în ceea ce
priveşte efectul lor asupra organismului uman. S-a constatat că
după ce sunt aplicaţi pe piele, ei sunt rapid absorbiţi în
organism, fiind depistaţi în sânge în doar câteva minute după
contactul cu pielea. Parabenul reprezintă E-ul 210, adică acidul
benzoic. Bineînţeles că şi derivaţii acestuia sunt toxici: para-
hidroxibenzoat de metil (E 218), de etil (E 214), de propil,
benzoat de sodiu (E 211), de potasiu (E 212), de calciu (E 213).
M
Dezbateri
p. 136 Lohanul nr. 21, martie 2012
Produsele de înfrumuseţare, de curăţare, îngrijire, exfoliere sau
hidratare pe care le folosim cum ar fi: cremele, loţiunile,
gelurile, şampoanele sau balsamurile, conţin, adeseori, în
compoziţia lor chimică, substanţe extrem de periculoase care, în
timp, pot provoca boli grave. În SUA, femeile au luat atitudine
faţă de presupusele implicaţii ale chimicalelor cosmetice asupra
sănătăţii oamenilor. În urma studiilor efectuate s-a constatat că
peste 10.000 de ingrediente chimice sunt folosite la producerea
cosmeticelor. Foarte îngrijorător este faptul că 89% dintre
acestea nu au fost suficient testate vizavi de sănătatea umană.
De ani buni, în America se desfăşoară campanii împotriva
folosirii substanţelor chimice în produsele cosmetice. În urma
acestor presiuni, unele companii au renunţat să mai folosească
printre ingrediente anumite substanţe cancerigene sau
mutagene. O organizaţie civică chiar a realizat o bază de date cu
peste 54.000 de produse cosmetice, a căror periculozitate asupra
sănătăţii este notată cu cifre de la 0 la 10. Puteţi consulta baza
de date la adresa www.cosmeticsdatabase.com.
În 2003, Uniunea Europeană a emis Directiva Cosmeticelor, un
document prin care a interzis folosirea a 1100 substanţe chimice
ca ingrediente în produsele cosmetice. În România nu se aud
prea multe despre parabeni sau alte chimicale. S-a constatat că
unele produse cosmetice de pe piaţa românească conţin printre
ingrediente şi parabeni, pe când, aceleaşi produse, ale aceleiaşi
mărci, vândute în ţările occidentale nu conţin parabeni. Iar
preţurile produselor sunt similare.
Dăm o grămadă de bani pe marcă, dar conţinutul e cât se
poate de otrăvitor
Dacă ar fi să aruncăm o privire pe eticheta unde sunt scrise,
intenţionat cu litere minuscule „ingredientele”, putem observa
că mai toate cremele, loţiunile şi gelurile, produsele pentru păr,
deodorantele, fardurile, fondurile de ten, rujurile, parfumurile,
conţin parabeni. Aceştia pot fi recunoscuţi foarte uşor după
următoarele denumiri, greu de pronunţat, dar extrem de
toxici:Methylparaben, Propylparaben, Buthylparaben,
Ethylparaben, Isobutylparaben. Parabenii sunt conservanţii
cei mai des folosiţi în produsele cosmetice. Paraben este produs
chimic sintetic folosit drept conservant pentru a împiedica
dezvoltarea bacteriilor, mucegaiurilor şi ciupercilor. Se ştie că
afectează funcţiile hormonale: duce la creşterea nivelului de
estrogen când este aplicat local, iar specialiştii spun că există o
legătură între nivelul de estrogen şi cancerul de sân.
După cum arată şi numele, pesticidele sunt aceleaşi substanţe
folosite în agricultură, numai că în concentraţii mult mai mari.
Nu se ştie exact ce cantitate din aceste substanţe este transmisă
prin piele din cosmetice, însă se ştie că pot duce la cancer,
malformaţii ale fetuşilor, scăderea fertilităţii la bărbaţi şi boala
Parkinson.
Există în toate tipurile de produse cosmetice, de la loţiuni
pentru bebeluşi, până la farduri de pleoape, şampon, creme,
geluri de ras, lubrifianţi, pastă de dinţi şi chiar în creme pentru
tratament. Ne lovim de ei până chiar şi în cele ce se pretind „de
lux”. Adică omul dă o grămadă de bani pe marcă, dar conţinutul
e cât se poate de otrăvitor. Metilparabenul şi
propilparabenul – două chimicale care afectează nivelul de
hormoni din corp – sunt prezente în toate loţiunile de corp şi
cremele hidratante, iar propilen-glicolul, din deodorantul stick,
ajută la absorbirea rapidă a produsului de către piele, însă
laolaltă cu el, şi a altor chimicale şi a impurităţilor.
Formaldehidele, conservanţi care se amestecă uşor cu apa, sunt
folosite în majoritatea produselor pe bază de apă. Se găsesc în
gelurile de duş, şampon şi săpunul lichid. Au şi proprietăţi de
germicid, fungicid şi dezinfectant. Pot cauza alergii, astm şi
dureri de cap, şi sunt considerate cancerigene. Sunt interzise în
Suedia.
Femeile însărcinate şi cele care alăptează trebuie să se
ferească de cosmeticele cu parabeni
Parabenii se absorb rapid, sunt metabolizaţi şi apoi eliminaţi,
însă anumite cantităţi rămân depozitate în organism, mai ales în
apropierea sânilor, (deodorantele, cremele) şi pot afecta
sănătatea. În interiorul organismului, parabenii se comportă ca
şi propriii noştri hormoni (estrogenul), perturbând sistemul
endocrin (hipotalamusul, ovarele, tiroida). Totuşi, indirect,
folosirea produselor cosmetice cu parabeni poate induce, din
cauza efectului estrogenic, apariţia prematură a pubertăţii în
cazul fetelor, fenomen cunoscut drept factor de risc în apariţia
cancerelor de sân. În plus, fiindcă parabenii pătrund în piele pot
declanşa eczeme şi iritaţii locale în cazul tenurilor cu
predispoziţie alergică. Acţiunea lor este slabă, dar în timp,
devine ameninţătoare. Parabenii au fost identificaţi şi în laptele
de mamă.
Femeile însărcinate şi cele care alăptează trebuie să se ferească
de cosmeticele cu parabeni pe cât posibil. Mai bine să se spele
pe cap cu un ou frecat cu lămâie şi să-şi ungă pielea uscată cu
ulei de măsline. O alternativă la produsele cosmetice cu
parabeni sunt şi cele organice, care folosesc uleiuri esenţiale de
Dezbateri
p. 137 Lohanul nr. 21, martie 2012
arbore de ceai, lavandă, rozmarin; vitaminele E (tocopherol), A,
C, şi unele substanţe de conservare semi-naturale. Termenul de
valabilitate va fi mult mai scurt decât cel al cosmeticelor cu
parabeni, dar vom şti sigur că produsul e de calitate şi mai
scump. Dar cine n-ar da un ban în plus pentru sănătatea lui?
După atâţia ani de folosinţă a produselor cosmetice, femeile au
absorbit literalmente tone din această familie de substanţe
numită parabeni.
Deoarece compoziţia lor chimică e asemănătoare celei a
estrogenului, parabenii au efecte dezastruoase asupra copilaşilor
de sex masculin în special, atât asupra celor aflaţi în burta
mamei, cât şi a sugarilor, dacă mamele folosesc cremele, ojele
şi şampoanele cu parabeni. Cum ?
Efectul cel mai clar, este subdezvoltarea organelor sexuale şi
afectarea ulterioară a funcţiei reproductive. E ca şi cum ai
injecta estrogen într-un băiat – se distrug toate caracterele
sexuale secundare masculine. Drept urmare a dezechilibrării
balanţei hormonale apar bărbaţi mai efeminaţi, cu potenţial
crescut de a deveni homosexuali. Nu susţinem că aceasta se va
întâmpla neapărat, dar e bine ca femeile să înceapă să dea
atenţie la ce folosesc pentru înfrumuseţare: unghiile acelea
frumos ojate în roşu, ar putea costa scump bărbăţia viitoare a
băieţelului dvs. Merită riscul? E evident de ce aceste produse
trebuiesc evitate şi-n timpul alăptării.
Categoria de chimicale sintetice considerate perturbatori
endocrini afectează negativ şi fertilitatea bărbaţilor, scăzând
viabilitatea spermei şi cantitatea acesteia. Studiul arată că
sistemul reproducător al fătului masculin poate fi afectat, încă
din primele opt săptămâni de sarcină, de compuşii chimici din
cosmeticele folosite de mamă în timpul sarcinii.
Potrivit cercetătorilor, între săptămânile opt şi doisprezece de
sarcină, sunt activaţi anumiţi hormoni ai fetusului şi se
formează astfel, sistemul reproducător al viitorului copil. În
această perioadă, pot apărea problemele de infertilitate
masculină dacă anumiţi hormoni, precum testosteronul, nu
funcţionează cum ar trebui.
Experimentele pe şoareci au confirmat faptul că blocarea
acestor hormoni cauzează probleme de fertilitate. Cercetătorii
au descoperit că sistemul reproducător poate fi afectat chiar
înainte ca organele să fie dezvoltate complet, atunci când
androgenii din fetus sunt mai activi.
În concluzie, anumite combinaţii de chimicale din produsele
cosmetice pot afecta fetuşii de sex masculin, care vor creşte cu
riscul ridicat de infertilitate şi cancer testicular.
Datele statistice arată că, în acest moment, 15 % din cuplurile
europene sunt afectate de infertilitatea partenerului de sex
masculin, efectul nociv al perturbatorilor endocrini, precum
parabenii, fiind cumulat cu cel al altor substanţe chimice
prezente în mediul înconjurător.
Catherine Zeta Jones care îşi poate permite orice cosmetice din
lume, foloseşte pentru părul ei minunat numai ouă crude şi bere.
Nouă, celor care ne numărăm banii, ni se promovează boala în
ambalaje strălucitoare, contra unui cost care adunat în timp e
semnificativ.
În loc să îi admirăm pe actori pentru toate lucrurile greşite pe
care le fac, să luăm mai bine un exemplu bun, în cazul atât de
rar, pe care ni-l oferă această actriţă.
Specialiştii avertizează că până şi produsele „verzi” conţin
astfel de chimicale, având în vedere că un produs declarat de
producător „natural” poate primi această denumire chiar dacă
este natural doar în proporţie de 1%. Chiar dacă aceste
substanţe periculoase se regăsesc în produsele cosmetice în
cantităţi relativ mici, folosirea lor în fiecare zi poate avea efecte
negative asupra sănătăţii noastre.
Parabenii „s-au ascuns” în tumorile mamare
Şi să ne mai gândim la un alt aspect: majoritatea oamenilor
consumatori de cosmetice suferă de anumite afecţiuni, mai
grave sau mai puţin grave. Unii au diabet, acnee, insomnii,
gastrită, ovare polichistice, fibroame uterine de mici
dimensiuni, o vezică biliară leneşă, pietre la rinichi, o glandă
tiroidă inflamată etc. Câţi dintre aceştia folosesc produse
naturale 100% care să nu le dăuneze, în timp, sănătăţii? Până şi
în banalele şampoane şi balsamuri de păr „urlă” parabenii.
Există şi păreri contradictorii, care susţin că parabenii sunt
inofensivi şi demontează ipoteza că aceştia pot creşte riscul de
cancer mamar. Dar oamenii de ştiinţă britanici au descoperit, în
anul 2004, că substanţele respective se aflau în tumorile
mamare a 19 din 20 femei supuse studiului. De atunci,
alăturarea cuvântului „cancer” cu „parabenii” a băgat spaima în
toţi cei care utilizează frecvent produse de întreţinere.
Unele firme de cosmetice, mai mici şi mai puţin cunoscute de
publicul larg, au început deja să creeze creme fără parabeni,
spre lauda lor. O bulină neagră revine însă marilor concerne
recunoscute care nu au adoptat această strategie şi continuă să
vândă produse care „înoată” în parabeni.
Şerveţele umede şi loţiunile pentru bebeluşi cu parabeni
Dezbateri
p. 138 Lohanul nr. 21, martie 2012
Nici copiii, care ar trebui apăraţi şi feriţi cât se poate, nu sunt
scutiţi de prezenţa acestor substanţe extrem de nocive.
Loţiunea Johnsons baby-bedtime, recomandată pentru toată
familia, conţine, pe lângă altele, şi Metylparaben,
Ethylparaben, Prophylparaben. Până şi banalele şerveţele
umede sunt îmbibate cu această substanţă controversată. Pe
ambalaj scrie, cu litere de-o şchioapă: „Vitamina E”, pentru ca
mamele să se bucure şi să aibă încredere în valoarea produsului,
însă şerveţelele umede Baby-Delfi de la Bella au şi Methyl,
Prophyl, Ethyl, Buthyl şi Isobuthylparaben.
Uneori, chiar dacă acestea se găsesc la Plafar, au inscripţionat
însemnul: NATURAL sau BIO pe ambalaj, conţinutul e puţin
diferit. „Balsamul cu Propolis” are scris pe eticheta de
prezentare „produs natural”, cu toate că, în compoziţia lui intră:
„Mineral Oil”, produs sintetic, obţinut din petrolul procesat
chimic şi folosit datorită preţului scăzut. Acesta înfăşoară pielea
ca într-o folie de plastic, împiedicând-o să respire şi să elimine
toxinele. Balsamul respectiv mai conţine şilanolină, un
emolient rezultat din lâna oilor, care provoacă forme grave de
acnee, iar alcoolul(care se găseşte şi el în compoziţia
balsamului atât de natural) usucă pielea, îmbătrânind-o.
„Crema cu propolis şi extract de gălbenele”, de la Hipocrate
cosmetics, „Unguentul cu camfor” pentru nevralgii sciatice,
stimulent respirator şi circulator sau „Laptele Doina”, produs de
Farmec SA, şi recomandat pentru orice tip de ten, - conţin, de
asemenea, parabeni. Dermatologii atenţionează
că alcoolul/isopropylul care este un solvent ce denaturează
structura altor compuşi, usucă pielea şi poate provoca fisuri
mici la nivelul epidermei şi infecţii.
Cinci din şase substanţe chimice utilizate în cremele de
protecţie solară au acţiune estrogenică. Studii realizate la
Institutul de Farmacologie şi Toxicologie al Universităţii
din Zurich – Elveţia, au descoperit că o largă varietate de
substanţe chimice ce intră în componenţa cremelor solare au
efecte estrogenice, atât în studii pe animale de laborator cât şi în
organismul uman. Studii efectuate pe 6 din cele mai folosite
substanţe chimice folosite în cremele solare şi rujuri au dovedit
că 5 din 6 (benzophenone-3, homosalate, 4-methyl-
benzylidene camphor (4-MBC), octyl-methoxycinnamate
and octyl-dimethyl-PABA) au efecte „estrogen like” (mimează
efectul estrogenilor), ceea ce a dus la concluzia că aceste creme
reprezintă un risc crescut pentru sănătate. Expunerea excesivă la
xenoestrogeni duce şi la apariţia endometriozei, afecţiune
cunoscută ca fiind o cauză majoră a infertilităţii la femeie.
Şi scump şi dăunător!
Cercetătorii au descoperit, aşa cum am mai arătat, faptul că
parabenii afectează funcţiile reproductive masculine. De
asemenea, riscul de melanom este mare. Atunci când sunt
folosite mai multe tipuri de parabeni în produse, aceştia sunt şi
potenţiali cauzatori de alergii ale pielii. Studiile pe care le
efectuează marile companii cosmetice, nu iau în calcul efectele
cumulative în timp, în zeci de ani de folosire a parabenilor, cum
se întâmplă în realitate, nici eventualele sensibilităţi şi boli ale
consumatorilor (nu toţi suntem sănătoşi, dar cu toţii trebuie să
ne spălăm şi să ne dăm cu cremă pe mâini), ci se rezumă la teste
efectuate în prezent, pentru a putea scoate pe piaţă produsul cât
mai rapid. De ce sunt folosiţi parabenii şi nu substanţele
naturale? Pentru că sunt foarte ieftini şi ţin mai mult. Aceasta nu
înseamnă că produsele respective vor fi şi ele ieftine ca braga.
Nu! Chiar firmele de renume utilizează parabeni în compoziţia
unor produse, cărora li se face frecvent reclamă şi sunt destul de
scumpe. Dăm şi bani, dar măcar să ne alegem cu nişte afecţiuni
grave!
Cel mai mare lanţ de magazine din SUA – Wal-Mart, precum şi
producătorul de cosmetice Johnson&Johnson, sunt acţionaţi în
judecată de către mii de cetăţeni americani, pentru producerea şi
comercializarea unui şampon, respectiv săpun lichid pentru
bebeluşi, care conţine o toxină ce cauzează cancerul hepatic.
Aceasta este clorura de metilen şi este interzisă de către
agenţia responsabilă cu siguranţa mâncării şi a medicamentelor
din SUA (FDA).
Măcar acolo au început să se mişte lucrurile, chiar dacă foarte
încet!
Efectul cumulat este periculos
Produsele recunoscute oficial ca fiind cancerigene sunt excluse,
prin lege, din compoziţia produselor cosmetice, iar despre
parabeni nu s-a demonstrat că sunt cancerigeni pentru om. Însă
este cunoscut faptul că aceştia nu sunt metabolizaţi complet şi
eliminaţi din corp, ci pot rămâne în interiorul celulelor, afectând
funcţionarea organismului.
„Problema cu parabenii este că pătrund în organism prin două
surse, prin alimente şi prin cosmetice, iar efectul lor cumulat cu
alţi factori toxici ca poluarea, alcoolul, fumatul dă efecte grave,
mai ales organismelor cu predispoziţie spre boli alergice sau
spre cancer”, explică profesorul Gheorghe Mencinicopschi,
directorul ştiinţific al Institutului de Cercetări Alimentare.
Dezbateri
p. 139 Lohanul nr. 21, martie 2012
Experţii în dermaologie sunt de părere că ar trebui excluse
următoarele componente sintetice, pentru a fi înlocuite cu
derivate naturale benefice:
Imidazolidinyl urea şi diazolidinyl urea – conservanţi toxici;
Methyl/propyl/butyl/ethyl paraben – cei mai utilizaţi
conservanţi, produc tulburări hormonale;
Methylchloroisothiazolinon şi methylisothiazolinon –
provoacă alergii şi afectează sistemul nervos;
Uleiul mineral şi derivatele sale (parafina şi alte
petrochimicale);
Sodium Lauryl Sulfate (SLS) – se găseşte în majoritatea
şampoanelor, spumantelor de baie şi săpunurilor;
Stearalkonium Chloride – substanţă chimică folosită ca şi
ingredient în balsamul de păr şi în diferite creme;
Parfumurile şi vopselele sintetice – provoacă alergii, sunt
cancerigene şi afectează sistemul nervos. Vopselele sintetice le
putem recunoaşte dacă pe etichetă apare
inscripţionat FD$C sauD$C urmate de o culoare şi un număr.
De exemplu: FD$C Red No. 6 / D$C Green No. 6;
Ingredientele care se termină în „-eth” şi cele care includ
termenul „PEG”;
Triclosan şi triclocarban care au efecte nocive asupra
funcțiilor tiroidei;
Ftalaţii care produc tulburări hormonale şi sunt cancerigeni. Îi
găseşti inscripţionaţi în diverse combinaţii care conţin cuvântul
„phthalate”. Ftalaţii au fost subiectul mai multor controverse.
Femeile însărcinate care sunt expuse acestei substanţe prezintă
un risc ridicat de a avea copii cu malformaţii. Această substanţă
se găseşte şi în biberoanele de plastic pentru copii şi în diferite
produse cosmetice;
Chloroacetamide/Acetamide: Conservant ce poate cauza
alergii, iritaţii, boli ale aparatului reproducător, cancer. Are un
efect foarte toxic, demonstrat ştiinţific, asupra organismului
uman. Se găseşte şi în geluri de duş, şampoane, anumite tipuri
de balsam de păr;
BHA: Parfum şi antioxidant. Poate cauza cancer, probleme
ale sistemului imunitar, având efect toxic asupra organelor
interne şi, în special, asupra sistemului endocrin (probleme
hormonale). Se întâlneşte frecvent în produse de machiaj,
precum mascara, fond de ten, creion dermatograf, dar şi în
creme cu efect anti-imbătrânire;
P-Phenylendiamine: Substanţă din grupa aminelor, utilizată în
industria cosmetică producătoare de vopsea de păr. Acest
ingredient total sintetic poate cauza alergii puternice, chiar
arsuri, cicatrice, boli ale sistemului nervos şi cancer. Se găseşte
în foarte multe tipuri de vopsea de păr de pe piaţă;
Resorcinol: Un alt ingredient nociv utilizat în industria
producătoare de vopsea de păr. S-a demonstrat ştiinţific faptul
că este un iritant puternic pentru piele, având efect toxic asupra
ţesuturilor. Se află în foarte multe tipuri de vopsea de păr;
Gudronul de cărbune este utilizat în tratarea eczemelor,
psoriazisului şi a altor afecţiuni ale pielii şi se foloseşte la
fabricarea cremelor anti-mâncărime şi în cele destinate
tratamentelor scalpului. Acest produs este cunoscut ca fiind
cancerigen;
Dietanolamina (DEA) este o substanţă ce se găseşte în
săpunuri şi şampoane. DEA nu este o substanţă carcinogenă de
sine stătătoare, dar poate reacţiona cu alte substanţe chimice din
produse pentru a crea un agent cancerigen uşor absorbit în piele;
Formaldehida este o substanţă întâlnită într-o varietate de
produse de frumuseţe şi poate irita ochii, nasul şi gâtul. De
asemenea, în cazul expunerilor repetate poate irita pielea şi
chiar provoaca astm şi cancer;
Fenilendiamina (PPD) este un ingredient utilizat în vopselele
de păr, inclusiv pentru colorarea genelor. Potrivit studiilor
Institutului Naţional pentru Securitate şi Sănătate, cosmeticienii
şi frizerii prezintă un risc mărit de a face cancer, din cauză că au
o expunere mare la PPD. Chiar dacă produsele care conţin PPD
nu sunt recomandate pentru a intra în contact cu pielea, atunci
când te vopseşti aceasta poate ajunge pe piele timp de câteva
minute;
Lauril sulfatul de sodiu (SLS) şi laureat sulfatul de sodiu
(SLES) sunt agenţi de spumare ce se găsesc în săpunuri şi
şampoane. Aceştia irită ochii şi pot intra prin piele, depunându-
se pe inimă, creier şi ficat.
Toluenul se găseşte în lacuri de unghii şi vopsele de păr. Acesta
este toxic pentru sistemul nervos şi inhalat poate provoca
ameţeli şi dureri de cap. Expunerile mărite pot duce la
malformaţii congenitale şi avort spontan;
Trietanolamina (TEA) este o substanţă folosită pentru a
echilibra pH-ul şi este des întâlnită în produsele cosmetice
„blânde”. Din păcate, acest produs provoacă reacţii alergice,
este iritant pentru ochi şi poate face pielea şi părul uscat. Prin
utilizarea frecventă, TEA este absorbit de organism şi poate
deveni toxic;
Hidrochinona este un agent depigmentant sau înălbitor şi este
interzis în Japonia, Uniunea Europeană şi Australia. Este încă
folosită în Statele Unite şi alte câteva ţări. Această substanţă
cancerigenă se găseşte şi în cremele care sunt folosite pentru
eliminarea petelor apărute pe corpul persoanelor în vârstă.
Unele creme iluminatoare conţin hidrochinonă.
Dezbateri
p. 140 Lohanul nr. 21, martie 2012
La ce trebuie să fie atente mamele?
- Să evite cremele folosite pentru iritaţiile cauzate de scutec care
conţin acid boric şi sodium borate;
- Să evite 2-bromo-2-nitropropane-1,3-diol din şerveţelele
umede pentru bebeluş;
- Să evite pasta de dinţi care conţine fluor;
- Să nu lase produsele cosmetice (ruj, parfum, lac de unghii) la
îndemâna copilului.
Concluzie
Folosirea parabenilor ca şi conservanţi pare cam ciudată. Sigur,
companiile cosmetice şi comercianţii îşi doresc să menţină
produsele pe raftul magazinelor ani de zile. Totuşi, s-a observat
că un ulei de corp hidratant produs 100% din alte uleiuri
ORGANICE (floarea soarelui, nucă de cocos, mentă etc.) are un
termen de valabilitate de 18 luni. Unele tincturi din plante
medicinale se păstrează în stare stabilă şi câte doi sau trei ani.
Aşadar, care o fi motivul folosirii parabenilor?
Dacă mai mulţi consumatori ar lua atitudine şi ar protesta
împotriva folosirii acestor otrăvuri în toate produsele cosmetice
ar exista o şansă să se schimbe ceva!
Minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi
Françoise Berthoud, MD
Cu ceva timp în urmă, în Aprilie 2009 mai exact, am fost
invitată să vorbesc la o conferinţa despre vaccinare. Rândul meu
venea după ce vorbeau 2 dintre cei mai buni speaker-i pe care îi
are Franţa pe acest subiect , journalista Sylvie Simon and
biologul Michel Georget. Îi mai ascultasem şi cu alte ocazii şi
îmi devenise absolut clar că cel mai bine este să stai cât mai
departe posibil de vaccinuri. [...].
Ca şi pediatru şi homeopat calificat să vorbesc despre acest
subiect, am decis că împreună cu prietenii mei Sylvie and
Michel, să susţinem o conferinţă numită “Minunată sănătate a
copiilor nevaccinaţi” . Mai târziu vom dezvolta totul într-o carte
care va analiza diverse opţiuni considerate de familiile care nu-
şi vaccinează copiii, inclusiv despre naşterea acasă, alăptarea,
terapii simple şi eficiente, mâncarea sănătoasă, un mediu liniştit
de viaţă şi încrederea în capacitatea organismului de a se
vindeca singur.
Pe parcursul experienţei mele că pediatru, am petrecut foarte
mult timp în dialog cu părinţi care aveau nevoie să-şi exprime
temerile legate atât de vaccinuri cât şi de boli. Am găsit
împreună cea mai bună cale pentru copiii lor. Unii au ales să nu
vaccineze deloc copiii. Alţii erau conduşi de frica lor de boli,
mai ales de tetanie. În cazurile respective am amânat vaccinarea
cât mai mult posibil şi am folosit o protecţie homeopata.
Am lucrat în Elveţia unde nu există obligativitatea legală de a
vaccina ci doar o presiune socială imensă [ n. tr.: la fel este şi în
România ]. În Franţa, doar la câţiva kilometri de cabinetul
meu, 4 vaccinări erau obligatorii la acea vreme ( din fericire, în
2007 a fost anulată obligativitatea vaccinării BCG , deci au mai
rămas 3 – Di Te Pol ).
parte din abilitatea mea de a vorbi despre minunată sănătate a
copiilor nevaccinaţi vine din experienţa mea ca şi medic cu ani
mult de feedback ( urmărire a evoluţiei copiilor).
“Copilul meu a început să tuşească imediat după vaccinare.”
“de la vaccinare, el a avut constant probleme [dureri] cu
urechile”
“Fiica mea de 16 ani nu a fost nicioadata vaccinata. Aproape că
nu este niciodată bolnavă. Şi chiar dacă se îmbolnăveşte, nu
durează mai mult de 2 zile [până se face bine]. ”
“Copiii vecinului meu au urmat programul de vaccinare normal.
În mod constant sunt bolnavi şi pe antibiotice.”
Dar aceste exemple nu sunt suficiente pentru a scrie o carte, nu?
Dar, aşa cum s-a dovedit ulterior, aceste observaţii [ ale
părinţilor] sunt aceleaşi şi în alte părţi ale lumii. Urmaţi-mă în
jurul lumii.
EUROPA
În Anglia, medicul Michel Odent a arătat în două studii o
scădere de 5-6 ori a prezenţei astmului la copii care nu au fost
vaccinaţi pentru Pertussis comparativ cu cei care au fost
vaccinaţi. Primul studiu a fost realizat pe 450 de bebeluri de
la La Leche League; al doilea studiu a fost realizat pe 125 de
copii de la şcoală Steiner. (1)
Dezbateri
p. 141 Lohanul nr. 21, martie 2012
Tot în Europa, un grup format în majoritate din pediatri a
studiat 14,893 de copii din şcolile Steiner din Austria,
Germania, Olanda, Suedia şi Elveţia şi au descoperit că aceşti
copii ce trăiesc într-o “cultură antroposofica ” ( unde vaccinarea
este larg evitată) au o stare de sănătate mai bună decât cea din
grupurile de control. (2)
În Germania, unul dintre cercetătorii ce au studiat[ copiii de la ]
una dintre şcolile Steiner Europene a scris: “ În partea estică a
Berlinului, înainte de căderea zidului, am descoperit mai puţine
alergii [în rândul populaţiei] decât în partea de vest. Această
populaţie [ din estul Berlinului] era mai săracă, mai aproape de
natură şi mai puţin vaccinata”. [...].
În Spania, Xavier Uriarte, MD şi J. Manuel MarÃn, MD au
publicat un studiu în 1999 realizat pe 314 copii şi a căror
evoluţie a fost monitorizată între 1975 to 2000. (3)
Acest grup
de copii are câteva caracteristici: majoritatea naşterilor au fost
acasă sau au fost naşteri naturale, au fost alăptaţi o perioadă
lungă, nu au fost vaccinaţi, educaţia lor legată de sănătate este
holistica şi nu au fost trataţi cu medicamente alopate. În acest
grup nu există boli serioase, sunt foarte puţine spitalizări (
majoritatea pentru traume – accidente) iar incidenta de astm este
de 3.3% comparativ cu 20% câte este media generală în rândul
populaţiei . Şi, evident, o mulţime de bani au fost economisiţi!
SUA
Rata autismului în SUA a atins un incredibil nivel de 1 la 100.
Cifrele care corespund [comunităţilor cu copii] nevaccinaţi sunt
şocant de contrastante comparativ cu media naţională. Având în
vedere că acest articol este destinat cetăţenilor americani, nu o
să detaliez [informaţiile]. Majoritatea dintre voi sunt
familiarizaţi cu investigaţiile jurnalistului american Dan
Olmsted în legătură cu incredibila absenţă a autismului în
rândul populaţiei Amish din Pennsylvania şi Ohio.
La fel de impresionantă este şi [situaţia comunităţii deservite]
de Homefirst Medical Clinic Chicago condusă de un grup de
medici ce îl include pe directorul Mayer Eisenstein, MD, JD,
MPH. Ei nu au cazuri de autism şi teribile alergii în rnadul
copiilor , mulţi dintre aceşti copii fiind născuţi acasă şi
nevaccinaţi. În 1985 am tradus în limba franceză cartea
pediatrului Robert Mendelssohn, MD’s How to Raise a Healthy
Child în Spiţe of Your Doctor ( Cum să creşti un copil sănătos
în ciuda [opiniilor] medicilor ). Acum descopăr rezultate
concrete în minunata sănătate a acestor copii îngrijiţi de doctori
ce au fost elevi ai acestui medic. Îmi plac aceste sincronicităţi în
viaţa mea.
AUSTRALIA
În 1942, Leslie Owen Bailey, fondatorul Natural Health Society
of Australia, a acceptat să aibă grijă de 85 de copii ai căror
mame nu îi puteau îngriji. Aceşti copii nu au fost niciodată
vaccinaţi, nu au fost trataţi cu medicamente [alopate] şi nu au
avut nevoie de nici o intervenţie chirurgicală. Singura problemă
care a apărut a fost atunci când 34 de copii s-au îmbolnăvit de
varicelă. Au fost imediat puşi în paturile lor şi au primit apa
pură sau suc proaspăt de fructe. Toţi s-au însănătoşit repede şi
fără efecte secundare. Investigaţiile ulterioare au arătat că în
timpul petrecut la şcoală, copiii au înlocuit gustările sănătoase
cu mâncarea convenţională nesănătoasă şi astfel apariţia
focarului [de varicelă] nu este deloc surprinzătoare.
Mulţi dintre aceşti copii au moştenit o sănătate precară datorită
bolilor şi malnutriţiei mamelor lor. În ciuda acestui aspect şi
chiar dacă nu au fost niciodată alăptaţi şi nu au beneficiat de
legătura normală între mama şi copil, aceşti copii au crescut
robuşti şi încrezători.
NOUA ZEELANDĂ
Două studii realizate în 1992 şi 1995 în Noua Zeelandă arata
clar că alergiile, otitele, amigdalitele, epilepsia şi ADHD-ul sunt
cu mult mai puţin frecvente în rândul copiilor nevaccinaţi
comparativ cu cei vaccinaţi. (4)
JAPONIA
O perioadă interesantă în Japonia a fost între 1975 şi 1980 când
s-a luat o decizie ca vaccinarea să înceapă la vârsta de doi ani în
loc de vârstă de 2 luni. Motivul acestei decizii a fost
descoperirea a din ce în ce mai multe legături între vaccinuri şi
SIDS ( moartea subită a sugarului). În studiul publicat
în Pediatrics se arăta ca în Japonia, între 1970 şi 1975, au fost
57 de cazuri de reacţii adverse serioase datorate vaccinării,
inclusiv 37 de decese. Din februarie 1975 şi până în august
1981 au fost 8 cazuri de reacţii adverse serioase datorate
vaccinării, inclusiv 3 decese. Din păcate, atât pentru părinţi cât
şi pentru copii, planurile de vaccinare în Japonia au fost
“normalizate” din nou [ se începe vaccinarea la 2 luni]. Studiul
arata clar că sistemul imunitar este mai puternic la vârsta de 2
ani comparativ cu vârsta de 2 luni. Cât de bine le-ar fi mers
acestor copii dacă nu erau niciodată vaccinaţi?
Găsim aceeaşi observaţie şi în Journal of Allergy and Clinical
Immunology study. Din studiul a 11,531 de copii în vârstă de 7
ani iată rezultatele: în cazul copiilor vaccinaţi începând cu
vârsta de 2 luni – 13.8% sunt asmatici, la copii vaccinaţi
icepand cu vârsta de 2-4 luni procentul asmaticilor este 10.3%;
în cazul copiilor la care vaccinarea a început după vârsta de 4
luni procentulde asmatici este de 5.9 %. Din nou aceeaşi
Dezbateri
p. 142 Lohanul nr. 21, martie 2012
întrebare – cât de bine le-ar fi mers acestor copii dacă nu ar fi
fost deloc vaccinaţi?
THE LESSON LEARNED ON VACCINATION
Ca şi pediatru pot să ajung la o singură concluzie. Copiii
nevaccinaţi au cu mult mai multe şanse să se bucure de o
sănătate minunată. Orice vaccinare micşorează şansa
copiilor de a se bucura de o astfel de sănătate.
sursa: nostrabrucanus.wordpress.com/
Televiziunea, o sui generis otravă teribilă
Ing. George Preda - Bucureşti
Cercetătorii care au analizat expansiunea „cangrenei”
televizuale au ajuns la concluzia că principalul releu
informatic rămâne, pentru imensa majoritate a populaţiei,
micul ecran, în ciuda expansiunii internetului.
e de altă parte, numeroase studii ştiinţifice trag
veritabile semnale de alarmă privind nocivitatea
intrinsecă a televiziunii, dar ele nu sunt accesibile
publicului larg, căci în general rămân încuiate în bibliotecile
universitare (în special cele americane) sau undeva în
laboratoare prestigioase – care nu le fac publice, căci nu pot
scoate profit din aceste lucrări.
Televiziunea este un drog care are un efect de îndobitocire
Avântul internetului, cu aparenta sa „democraţie” a
informaţiilor şi opiniilor, a lăsat pentru o scurtă vreme impresia
că dominaţia televiziunii în câmpul mediatic va cunoaşte o
scădere. Ori, în mod paradoxal, oamenii de ştiinţă care au avut
curajul să studieze această problemă spinoasă a societăţii
contemporane au observat exact contrariul: influenţa negativă a
televiziunii este în continuă creştere.
Din fericire, presa alternativă şi unele site-uri şi bloguri de pe
internet au făcut publice aceste descoperiri ştiinţifice
cutremurătoare care evidenţiază nocivitatea devastatoare a
televiziunii asupra psihicului uman. Studiile şi cifrele depăşesc
cu mult orice bănuieli îndreptăţite am putea avea despre efectele
pe care micul ecran le are asupra noastră, dovedind fără drept de
apel că televiziunea este un fenomen abrutizant, căci ea
prosteşte şi îndobitoceşte fiinţele umane care îi cad în sfera de
influenţă. Dar, din nefericire, aceste avertismente nu
sensibilizează publicul şi nu sunt înţelese de marea şi imensa
majoritate a familiilor care sunt prostite zilnic (şi se prostesc
literalmente, din ce în ce mai mult) prin intermediul
televizorului.
Cercetătorul Michel Desmurget, specialist în domeniul
neurologiei, a publicat recent o carte deosebit de bine
documentată, în care face o analiză amplă a influenţei teribil de
nefaste pe care o are televiziunea asupra fiinţelor umane.
Sugestiv intitulată „Lobotomia TV – adevărul ştiinţific asupra
efectelor televiziunii”, cartea lui Desmurget demonstrează,
printre altele, că televiziunea acţionează ca un veritabil drog,
deosebit de periculos şi otrăvitor. Este imperios necesar ca
oamenii să realizeze pericolul şi influenţa crescândă pe care
otrava mediatică o are atât asupra societăţii în ansmablul ei, cât
şi asupra fiecărei fiinţe umane în parte.
În primul rând, timpul irosit în faţa televizorului este foarte
mare: rezultatele şocante ale unor statistici recente arată faptul
că media de timp pe care un adult o petrece în faţa televizorului
este de 3 ore şi 40 minute pe zi; pentru şcolari, media este de
numai... 2 ore şi 40 minute. Perioada de timp pe care oamenii o
petrec zi de zi faţa televizoarelor a crescut continuu în ultimii
cinci ani (în ciuda expansiunii internetului şi a DVD-urilor) şi
ea constituie, în viziunea reputatului neurolog Michel
Desmurge, o veritabilă „lobotomie” (operaţie pe creier,
constând în tăierea unor fibre nervoase din creier).
P
Dezbateri
p. 143 Lohanul nr. 21, martie 2012
Acest timp pe care omul îl petrece zilnic în faţa televizorului
corespunde cu 25% din timpul de veghe şi cu 75% din timpul
liber şi este echivalentul a 56 de zile pe an şi aceasta în
condiţiile în care marea majoritate a oamenilor se plâng că nu
au suficient timp. Altfel spus, în medie, fiecare om iroseşte un
sfert din timpul cât este treaz, zilnic, în faţa televizorului, adică
trei sferturi din timpul său liber. Vi se pare puţin? Un calcul
simplu vă va face să constataţi că timpul irosit în faţa
televizorului este, în medie, de aproape două luni pe an, sau
altfel spus, vă irosiţi aproximativ 16 ani de
viaţă privind la televizor!
Ocupând din ce în ce mai mult timp din
viaţă, dar şi mai mult loc în casele
oamenilor (aceştia îşi cumpără televizoare
din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai
multe – există numeroase familii care îşi
instalează televizoare în fiecare cameră),
televizorul a devenit în felul acesta încă şi
mai otrăvitor.
Consecinţele supraexpunerii mediatice sunt foarte grave
Din punct de vedere strict medical, pentru fiecare oră din zi
petrecută în faţa televizorului creşte riscul de deces cu 10% şi
numărul obezilor cu 2%. Fiecare persoană care petrece mai mult
de două ore pe zi în faţa televizorului ar trebui să fie conştientă
că aceasta face ca proabilitatea de a deveni supraponderală să
crească cu 55%. Cele aproape 4 ore petrecute în medie de
fiecare adult, zilnic, în faţa televizorului, măresc riscul
afecţiunilor cardio-vasculare, grăbesc degenerescenţa şi
alterarea proceselor cognitive la persoanele în vârstă (şi
facilitează dezvoltarea bolii Alzheimer), diminuează speranţa de
viaţă.
În cazul tinerilor, situaţia este încă şi mai gravă. Statisticile
demonstrează că acei tineri care sunt expuşi „otrăvii
televiziunii” se confruntă cu frecvente stări de apatie şi în cazul
lor, performanţele şcolare scad, cu cât timpul pierdut în faţa
televizorului este mai mare, tinzând către rezultate dezastruoase
şi conducând la numeroase cazuri în care tinerii reununţă la
şcoală sau nu reuşesc nici măcar să-şi ia diploma de bacalaureat.
Alte pericole deloc de neglijat se referă la tendinţele violente
generate de televiziune şi la comportamentele sexuale
inconştiente, iresponsabile şi perverse care pot fi induse de
aceasta.
În cartea sa, Michel Desmurget îşi
concluzionează studiile şi observaţiile, în
ceea ce îi priveşte pe telespectatorii tineri şi
foarte tineri: „Televiziunea împiedică
dezvoltarea optimă a funcţiilor cerebrale,
compromiţând performanţele şcolare ale
copiilor şi procesele de formare intelectuală,
culturală, socială şi profesională.”
În cazul copiilor, ocazional s-a constatat că unii dintre cei care
sunt supraexpuşi, de mici, televiziunii, sunt retardaţi, având
reale probleme de vorbire şi de exprimare. De altfel,
televiziunea nu ajută cu nimic în dezvoltarea inteligenţei sau în
creşterea nivelului de cultură şi educaţie al copiilor: notele la
limba maternă sau la matematică sunt mai mici în cazul celor
care petrec mult timp în faţa televizorului. Poate părea
paradoxal, dar televiziunea nu ajută nici măcar la îmbunătăţirea
cunoştinţelor sau performanţelor în ceea ce priveşte limbile
străine, statisticile arătând că ea nu este de niciun folos în acest
sens.
Televiziunea, acest „al treilea părinte, catodic” (cum mai este
numită uneori de psihologi) mutilează sociabilitatea în sânul
familiei, reducând drastic atât cantitatea, cât şi calitatea
comunicării dintre părinţi şi copii, dar şi între copii. Desmurget
propune un număr de măsuri care ar trebui aplicate cu
promtitudine de părinţi pentru a lupta împotriva acestei
Dezbateri
p. 144 Lohanul nr. 21, martie 2012
dependenţe nefireşti de televiziune. Printre altele, el recomandă
părinţilor să nu instaleze niciodată televizoare în camerele
copiilor, iar în cazul copiilor mai mici de 6 ani, trebuie evitată
complet expunerea la televizor. Optim ar fi ca atât şcolarii, cât
şi adolescenţii să reducă timpul petrecut la televizor la cel mult
trei ore pe săptămână şi, de asemenea, să nu se uite niciodată la
televizor seara.
Violenţa, nefericirea, suferinţa promovate de televiziune în
scopuri publicitare
Vorbind despre perioada pe care oamenii o petrec în faţa
televizorului, Patrick Le Lay o numeşte „perioada în care
creierul este disponibil”. Această expresie indică într-un mod
exact procesele cognitive care sunt generate în fiinţa
telespectatorilor prin intermediul emisiunilor de televiziune,
subliniază Michel Desmurget.
Cu toţii am sesizat că, de la an la an, calitatea programelor TV
este din ce în ce mai proastă. Abundenţa violenţei, atât în
programele de ştiri, cât şi în filme, are o explicaţie mult mai
mercantilă decât ne putem imagina. Deoarece, după cum afirmă
Desmurget, „dacă stresezi o persoană înainte de a difuza o
reclamă, acesta va reţine mult mai uşor mesajul publicitar. Se
pare că suntem mai dispuşi să reţinem lucrurile care ne
ameninţă, de care ne temem, decât cele care ne-au făcut
plăcere sau care ne-au fost indiferente. Nu întâmplător ne este
prezentată cu insistenţă atâta violenţă.”
Astăzi, rolul principal al televiziunii (prin filmele, emisiunile şi
programele sale) este de a stresa consumatorul; de a-l stresa în
mod continuu, cu putere şi cu o determinare neobosită, demnă
de o cauză mai bună, fiind un mijloc odios, extrem de eficient
de manipulare în masă. Putem remarca faptul că se difuzează
din ce în ce mai multă publicitate în timpul filmelor, dar se evită
prezentarea reclamelor imediat la finalul unui episod, happy
end-ul tipic american nefiind propice pentru creşterea stresului
publifil. În consecinţă, scenariştii s-au adaptat noilor exigenţe
psiho-publicitare: violenţă la cote maxime, suferinţe perpetue,
angoasă comunicativă, perversiuni sexuale de necrezut...
Numeroasele filme şi seriale de acest gen difuzate pe posturile
naţionale de televiziune din toată lumea invită în mod insidios şi
totodată captivant telespectatorii să se pună în pielea unor
personaje bizare, nefericite, sângeroase, criminali în serie,
abuzaţi, prostituaţi, oameni chinuiţi etc. În general, copiii în
jurul vârstei de 10 ani sunt primii fani ai unor astfel de filme, ei
fiind astfel în mod constant împinşi către scene generatoare de
adrenalină, macabre, criminale, imorale: ei ajung sa fie
dependenţi de stres, stresul este „liniştea” lor, iar publicitatea
este ca un fel de heroină pentru ei. Ademeniţi de pe la vârstele
de 5, 7 sau 8 ani cu ajutorul unor sitcomuri (sitcom este un gen
de serial TV de comedie), aceşti copii sunt apoi expuşi cu
sadism, pe la vârsta de 9 sau 10 ani, la filmele atroce pline de
scene violente şi sângeroase care le captează atenţia şi care,
vizionate în mod regulat, le modelează în mod nefericit viaţa şi
personalitatea. Însă relele provocate de televiziune, acest
veritabil Moloch [zeu antic din Orientul Mijlociu adorat prin
sacrificarea copiilor de către părinţi], nu se opresc aici.
Desmurget spune: „Studiile arată că oamenii care urmăresc
programele TV ajung să vadă realitatea aşa cum este ea
prezentată în acele emisiuni. Spre exemplu, dacă vom duce
televiziunea pe o insulă din Fiji, vom constata că dosarele
medicale arată că înainte de apariţia TV, numărul fetelor care
ţineau regim era aproape nul, iar numărul anorexicilor
inexistent. Trei ani mai târziu, 70% dintre adolescente vor fi la
regim, iar 12% vor fi bulimice, adică vor mânca şi apoi vor
voma ceea ce au mâncat, pentru că televiziunea le-a insuflat în
conştiinţă acest ideal de femeie slabă.”
Oamenii de ştiinţă au observat acelaşi fenomen în ceea ce
priveşte consumul de tutun şi de alcool... În scopul manipulării
în masă al cărei mijloc pervers este, nefiindu-i de ajuns să
otrăvească minţile oamenilor, televiziunea distruge în aceeaşi
măsură trupul şi extenuează organismul. Efectele privitului la
Dezbateri
p. 145 Lohanul nr. 21, martie 2012
televizor ore în şir sunt cât se poate de nocive şi de grave, ele
având repercusiuni serioase asupra fiinţei umane.
Televiziunea ne afectează chiar şi indirect, într-un mod extrem
de negativ, viaţa din mai multe puncte de vedere. Ca un mic
exemplu în acest sens, un studiu canadian a arătat că
introducerea televiziunii într-o zonă de enclavă, care înainte nu
nu avea acces la TV, a scăzut cu 30-40% frecventarea sălilor de
sport şi a activităţilor culturale, printre care şi bibliotecile.
Evidenţa ne arată că televiziunea acţionează ca un drog puternic
şi este extrem de nocivă pentru viaţa omului. Ea mutilează
sufletele şi trupurile şi creează o dependenţă severă (la imensa
majoritate a „consumatorilor”). După părerea lui Desmurget, nu
există decât o singură soluţie pentru a scăpa de acest drog:
debarasarea de televizor. Alegerea vă aparţine!
În societatea contemporană, conformismul ne
răpeşte libertatea
Victoria Angelescu - Bucureşti
Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii
politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate
(în statele democratice, în mod politicos şi aparent
neostentativ) de către Marea Finanţă şi Guvernul din
umbră.
ar societăţile fiind alcătuite din fiinţe umane
individuale sunt cu adevărat benefice numai în
măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi
valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă
fericită şi creatoare. Aşa că e cazul să ne întrebăm:
Cum este afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în
societatea contemporană?
Iată părerea psihiatrului Erich Fromm: „Societatea occidentală
contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale
şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate
mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ
securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi;
ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat
care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor
mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a
munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“ Mai simplu spus:
progresul tehnic îşi are dezavantajele lui intrinseci. Mai mult
chiar, el ne afectează sănătatea psihică şi mentală.
Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care
par a fi normale. „Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au
adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii
contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la
tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai
luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei
revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich
Fromm).
Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în
sensul absolut al cuvântului OM, sens pe care îl vom reda mult
mai bine dacă îl vom desemna prin cuvântul FIRESC. Ele sunt
normale doar în raport cu NORMA unei societăţi care din multe
puncte de vedere prezintă nefirescuri flagrante.
Conformismul nefiresc al oamenilor „normali”
Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la o astfel de societate
reflectă, în fapt, măsura alienării lor. Aceste milioane de
oameni nefiresc de normali ducând o viaţă cuminte într-o
societate la care, dacă ar fi cu adevărat liberi nu ar avea de ce să
se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au
fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii
majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu
uniformitatea. Iar uniformitatea şi libertatea sunt incompatibile.
D
Dezbateri
p. 146 Lohanul nr. 21, martie 2012
Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost creată
pentru a deveni un automat, iar dacă a ajuns în această fază
atunci înseamnă că sănătatea mentală şi spirituală i-au fost grav
perturbate.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel
încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte,
să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi
mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în
numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să
standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o
crimă împotriva naturii umane.
Organizarea, aspect indispensabil universului şi implicit
societăţii, nu implică neapărat o uniformitate în care oamenii să
pară copiaţi la indigo. Şi de ce să nu fie posibilă o societate
alcătuită din fiinţe care îşi cultivă personalitatea, libertatea şi
unicitatea şi totuşi cooperează constructiv şi armonios?
În societăţile tradiţionale era altfel...
Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod
armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane în care există
starea de armonie şi de bun simţ elementar se pot autoregla fără
impuneri exterioare sufocante. Ajunge doar să privim puţin în
urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să
analizăm societăţile tradiţionale. Acolo, în acea lume în care
individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ
elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice.
Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate
ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie
creatoare a individualităţii.
Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a
acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune
utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în
automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi
posibilitatea libertăţii.
În urma experienţelor sociale la care omenirea a fost martoră
mail ales în ultimele două secole se poate spune că libertatea
este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona
de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina
liberalismului, acel „laissez-faire”, şi controlul total, dictatura.
Valorile tradiţionale pot fi recreate în contemporaneitate?
Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din
societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să
aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape
exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit.
Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea
brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală
este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate
individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale
care poate conferi discernământ omului?
Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi
conştiinţa. În societatea democratică actuală există grupuri de
oameni care urmăresc să trăiască astfel încât să redescopere în
ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea
conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase?
Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezenta un
pericol atât de mare într-o aşa-zisă societate democratică? De ce
sunt atât de ostracizate aceste grupuri doar pentru ca sunt altfel,
pentru că nu se supun uniformităţii?
Cea mai mare valoare a libertăţii umane individuale este
valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele
mai profunde ale sufletului uman, pe valorile tradiţionale
străvechi. Indiferent de diversitatea mentală şi fizică, IUBIREA
este cea care uneşte fiinţele umane şi le transformă benefic.
Iubirea este mai necesară decât hrana şi adăpostul, dar ei trebuie
Dezbateri
p. 147 Lohanul nr. 21, martie 2012
să i se adauge inteligenţa, fără de care iubirea este neputincioasă
şi libertatea imposibil de dobândit. Iubirea şi libertatea nu se
opun niciodată exercitării inteligenţei – este un adevăr, un
principiu care se găsea la temelia societăţilor tradiţionale.
Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele
Valentin Manoliu - Bucureşti
Dizidentul sovietic Vladimir Bukovski afirma în anul
1990 că: „Niciodată rolul KGB-ului în interiorul ţării
[URSS] şi în străinătate nu a fost atât de important.
Serviciile secrete sovietice sunt printre cele care au vegheat
la răsturnarea lui Ceauşescu în România, au lansat
„revoluţia de catifea“ în Cehoslovacia, au luat măsuri
pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania
Răsăriteană, producând îndeosebi circumstanţele favorabile
distrugerii zidului Berlinului.“ (L'Empire du moindre mal,
Libre Journal, Paris, no. 1, sept-oct, 1990, p. 30).
oviturile de stat din toate ţările foste comuniste din
blocul sovietic au fost puse la cale încă din 1984, de
Andropov şi KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) şi aveau
un scop strategic, care a fost definit de contele Alexandre de
Maranches (fostul şef al SDECE-ului, serviciul de informaţii
externe francez), citându-l pe unul dintre apropiaţii lui
Gorbaciov, Gheorghi Arbatov:
„U.R.S.S. va face cel mai rău lucru cu putinţă: vă va lipsi de
duşmanul vostru.“ (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990) Alfel
spus, Rusia sovietică bolşevică nu va mai fi aliatul lor din
umbră, ci aliatul lor pe faţă la noua împărţire a lumii.
Jean-François Deniau, membru al Consiliului Europei, expune
mai limpede această strategie sovietică, ce a fost iniţiată de
Andropov şi pusă în practică de Gorbaciov, precizând că:
„Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de a
pleca pentru a rămâne“ („Les marches lointaines de l'Empire:
partir pour rester“, în Jean Marie Benoist, Après Gorbatchev,
Paris, 1990, p.137).
Lev Nevrozov explică acest plan în „The Kremlin and the
Western Politico-Cultural Establishment“, Midstream, pag. 1, în
care scrie: „În partida de şah pentru dominaţia mondială,
Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea Europei de Est, efectuând un
schimb de piese, pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a
economiei şi tehnologiei Europei Occidentale.“
De fapt, acesta este chiar planul de restructurare (perestroika în
stilul lui Gorbaciov) care face parte din conspiraţia
mondializării, prin care cetăţenii sovietici-ruşi îmbătrâniţi sunt
înlocuiţi cu alţi cetăţeni sovietici-ruşi mai tineri. Aceştia sunt
aduşi la studii gratuite în toate ţările foste comuniste din sfera
de influenţă sovietică, iar după terminarea studiilor sunt
infiltraţi prin susţinere francmasonică în toate instituţiile acestor
state şi de aici controlează industria, agricultura şi comerţul. Ei
susţin din aceste posturi cheie interesele Moscovei şi ale
aliaţilor şi nu pe ale popoarelor respective, în vreme
ce oamenilor le sunt confiscate casele, terenurile şi pădurile de
către agenţii sovietici-ruşi şi internaţionali - altfel spus de către
francmasonii mondialişti - care au participat la conspiraţia
internaţională din anul 1989.
Un alt aspect este acela că URSS avea o tehnologie depăşită, în
acea perioadă, faţă de Occident şi Statele Unite. De exemplu în
ceea ce priveşte industria de calculatoare, URSS era depăşită
din toate punctele de vedere. Aşa încât se poate spune că
industria de calculatoare este cea care a impus participarea
URSS la noua împărţire a lumii.
„RESTRUCTURAREA“ COMUNISMULUI GERMAN
La 21 noiembrie 1990, în Germania, Erik Honecker, stăpânul
STASI (serviciile secrete est-germane), dezvăluia într un
interviu acordat ziarului Berliner Wochenpost, că: „Destituirea
mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei
manevre de anvergură, ai cărei instigatori continuă să rămână în
umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt
altceva decât plevuşca. Ne aflăm în prezenţa unor schimbări
extrem de importante, care nu au apărut de la o zi la alta, ci au
fost planificate de multă vreme, la scară europeană şi chiar
mondială.“
Evenimentele de după anul 1990 au confirmat această
conspiraţie masonică internaţională: a se vedea în această
direcţie eliminarea lui Mobutu Seseseko în Africa şi a lui
Suharto în Asia, precum şi declanşarea războiului din
Yugoslavia din 1991. Există şi alte evenimente care indică un
proces continuu la scară mondială, de exemplu războaiele din
Afganistan, Irak şi Cecenia, sau transformările care au loc în
Georgia şi în toate ţările Baltice.
Au urmat apoi tratativele dintre Mihail Gorbaciov (preşedintele
URSS) şi Helmut Kohl (cancelarul vest-german), privind
condiţiile reunificării Germaniei, care s-au materializat prin
pactul Kohl-Gorbaciov de la Geneva, din septembrie 1990,
unde s-au stabilit şi noile sfere de influenţă din Europa de Est şi
Balcanică.
L
Dezbateri
p. 148 Lohanul nr. 21, martie 2012
Gyula Horn, pe atunci ministru de externe al Ungariei – şi
membru al serviciului secret maghiar AVO – a deschis graniţa
pentru miile de refugiaţi est germani aflaţi la frontiera cu
Austria, iar Zidul Berlinului a căzut în urma unui aşa-zis
„accident“, care de fapt a fost planificat cu grijă dinainte.
Realitatea este că la mijiocul anilor 1980, KGB-ul a creat la
Berlin o unitate de rezistenţă ultasecretă, codificată Luci
(Fulgerul), care acţiona independent de sediul est-german al
KGB-ului, de la Kalhorst, care nu avea contact cu STASI.
Existenţa acestei unităţi de rezistenţă ultrasecretă nu era
cunoscută decât de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului şi de
câţiva dintre membrii statului său major de la Moscova, printre
care generalul Anatoli Novikov. Misiunea grupului Luci
era „restructurarea peisajului politic est-german, conform
strategiei Kremlinului, ca pregătire în vederea reunificării
Germaniei“ (Raif Georg Reuth, Andrea Bonte, „Das Komplott“,
München, 1993, p. 210).
Grupul Luci a organizat manifestaţii de stradă - unele însumând
câte 100.000 de oameni - cu caracter anticomunist şi chiar
antisovietic, aceste acţiuni anticomuniste şi antisovietice având
de fapt ca scop eliminarea din viaţa politică a liderului interimar
Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost o altă
sarcină a grupului Luci, în cadrul modelării peisajului est-
german în vederea reunificării Germaniei.
„REVOLUŢIA PAŞNICĂ“ DIN CEHOSLOVACIA
De asemeni, preşedintele ceh Vaclav Havel afirmă că „revoluţia
de catifea“ de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declanşată
de KGB pentru abolirea regimului comunist condus de
brejnevistul Gustav Husak.
Generalul Viktor Gruşko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov -
preşedintele KGB-ului, a sosit în ajunul revoluţiei la Praga,
împreună cu un grup de visautniki, ofiţeri spetznaz (seviciu
secret rus de operaţiuni speciale), care acţionează de regulă în
civil.
Generalul Gruşko, generalul Teslenko (însărcinatul la Praga al
KGB-ului) şi cehul Alois Lorenc (şeful STB, Securitatea
Cehoslovacă, care vizitase anterior Moscova) au condus
întreaga desfăşurare a „revoluţiei de catifea“ dintr-un
apartament conspirativ din Praga.
Evenimentele de la Praga au fost provocate de locotenentul
STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul ofiţerilor
spetznaz, manifestaţia de comemorare a unei victime a
miliţienilor praghezi într-una de protest. Ofiţerii spetznaz, sosiţi
la aeroportul Ruzine, s-au împrăştiat în toată Praga, conform
unui plan stabilit dinainte, menţinând permanent legătura cu
Moscova, prin intermediul gen. Gruşko, privitor la mersul
revoluţiei cehe.
Corespondenţii străini au sesizat un fenomen straniu: „Miliţienii
praghezi, care s-au manifestat iniţial extrem de violent faţă de
manifestanţi, au dispărut apoi pur şi simplu, lăsând bulevardele
în mâna manifestanţilor.“
Violenţa iniţială neobişnuită manifestată de miliţia pragheză
împotriva protestatarilor a avut un caracter provocator deliberat,
după care miliţienii au dispărut. În noaptea aceleiaşi zile de 17
noiembrie 1989, gen. Gruşko şi ofiţerii spetznaz au părăsit
Praga, la fel de discret precum apăruseră. Revoluţia de catifea
se încheiase.
„REVOLUŢIA“ ROMÂNĂ
Acelaşi lucru s-a petrecut şi în dimineaţa de 22 decembrie 1989
la Bucureşti, când armata a dispărut instantaneu. Cum spunea
un participant la lovitura de stat: „Armata a intrat în pământ.“
Sediile instituţiilor de stat au fost lăsate, temporar, în mâna
manifestanţilor.
În realitate, din dispoziţia lui Victor Atanasie Stănculescu şi
până la noi ordine, unităţile speciale ale Securităţii se
retrăseseră în tunelurile şi galeriile subterane ale Bucureştiului,
iar unităţile motorizate în cazărmi.
După cum afirmă Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii
apropiaţi ai lui Gorbaciov, „Iliescu avea în vremea aceea
legături destul de strânse cu PCUS şi era desemnat drept
candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu.“
Şi tot el adaugă: „Pentru a începe operaţiunea propriu-zisă, noi
am ales momentul când Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece
altminteri acţiunea ar fi prezentat dificultăţi.“
Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford
University, în cartea „Gorbacev and the Est-European
Revolutions“ (Gorbaciov şi revoluţiile est-europene), publicată
la Londra în 1990, spune că:
„Moscova şi KGB-ul sunt cele care au armat pistolul cu care s-a
dat startul transformărilor din Europa răsăriteană şi centrală, iar
aceste transformări s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă,
deoarece a fost suficient să fie activate structurile [securităţii
sovietice-ruse] care existau deja.“
ATACUL CRIMINAL ÎMPOTRIVA IRAKULUI
În ceea ce priveşte atentatul din 11 septembrie 2001 împotriva
statului şi poporului american, acesta a fost în realitate un auto-
atentat organizat de către CIA, pentru ca Statele Unite să aibă
Dezbateri
p. 149 Lohanul nr. 21, martie 2012
un pretext pentru a ataca Irakul şi a intra cu forţa în posesia
petrolului irakian.
Petrolul este necesar
pentru asigurarea
consumului de energie al
Statelor Unite şi pentru
dezvoltarea programelor
militare şi spaţiale, în
vederea manipulării şi
controlului de către
FRANCMASONERIE a
tuturor fiinţelor umane
de pe suprafaţa globului. Astfel, după 11 septembrie 2001,
americanii au ajuns să aibă baze militare chiar şi în Rusia.
Atacul SUA împotriva Irakului a fost plănuit cu mult timp
înainte, lucru precizat de agentul William Cooper din cadrul
serviciului de informaţii al marinei americane, Naval
Intelligence of Navy, în cartea „Behold a Pale Horse“. În
această carte, el dezvăluie documente ale unui plan de
operaţiuni împotriva ţărilor arabe, care preconiza folosirea
trucului lui Roosvelt cu Pearl Harbour sau al lui Churchill cu
oraşul Coventry (din al doilea război mondial), amândoi
cunoscând ziua şi ora atacului japonez, respectiv german. Din
aceste documente reiese că într-unul dintre marile oraşe ale
Statelor Unite urma să fie declanşată o explozie puternică, un
auto atentat care să fie pus pe seama fundamentaliştilor iranieni,
irakieni sau libieni şi să constituie un pretext pentru
dezlănţuirea unui război de coaliţie, care să primească girul
Consiliului de Securitate şi al ONU.
Blocurile-turn gemene ale lui World Trade Center au fost, în
realitate, demolate prin implozie cu dinamită, plasată de experţii
CIA în punctele cheie ale structurii clădirilor, iar Pentagonul a
fost lovit de un avion uşor doar într-o aripă dezafectată, aflată în
curs de reamenajare, care nu adăpostea personal, birouri şi
calculatoare. Ambele acţiuni au fost puse la cale de CIA în
cârdăşie cu preşedintele mason George Bush.
În aprilie 2005, USAF (US Air Force, Forţele Aeriene ale SUA)
a lansat un microsatelit XSS-11, care are capacitatea de a bruia
sateliţii de recunoaştere şi comunicaţii ai altor naţiuni.
În prezent, Statele Unite dispun de un program militar spaţial,
numit „Rods from God“ (într-o traducere aproximativă Urgia
lui Dumnezeu, „rod“ însemnând, la propriu, bâtă, ciomag), care
urmăreşte lansarea, de la limita dintre spaţiul cosmic şi
atmosferă, a unor cilindri din tungsten, titaniu sau uraniu, care
să distrugă ţinte la sol, lovindu-le cu o viteză de 11.600 de
km/h, impactul având forţa unei mini bombe atomice.
De asemenea, se află în stadiu de experiment folosirea unor
sateliţi care pot lovi cu raze laser bazele sau rachetele inamice.
Aici trebuie subliniat faptul că Statele Unite au un consum
imens de petrol şi că, fără petrolul din Afganistan şi Irak,
puterea lor va ajunge în doi, trei ani să se destrame. În curând,
SUA nu vor mai avea mercenari, aliaţi şi petrol şi s-ar putea să
plece din toate ţările planetei cu coada între picioare, odată cu
aliaţii lor ruşi, deoarece s-a văzut cine sunt americanii şi aliaţii
lor. Consiliul de Securitate şi ONU, care sprijină acţiunile
imperialiste ale americanilor şi ale aliaţilor împotriva fiinţei
umane, se vor destrăma de la sine.
ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, este o organizaţie mafiotă,
teroristă şi imperialistă FRANCMASONICĂ în care corupţia
este un sport general şi planetar.
Trebuie menţionat faptul că America a intrat deja în faza de
distrugere şi destrămare prin vânzările de arme de mare calibru.
Aceste vânzări de armament greu au fost aprobate de fratele lui
Bush, SUA fiind conduse după bunul plac al acestei familii de
mafioţi.
Mai mult, în 2004, secretarul de stat american Colin Powell, un
alt mincinos ordinar şi criminal internaţional, a recunoscut că:
„O serie de dovezi-cheie prezentate ca argument pentru
intervenţia militară americană în Irak sunt false.“
Colin Powell a mai afirmat ulterior că: „Cea mai importantă
parte a prezentării sale din februarie 2003, făcută în cadrul
Consiliului de Securitate al ONU, potrivit căreia Irakul ar fi
avut laboratoare mobile pentru fabricarea armelor biologice, s-a
bazat pe declaraţii false.“
Americanii au invadat rapid Irakul sperând să mai găsească
armamentul chimic şi bacteriologic livrat tot de ei irakienilor în
timpul războiului dintre Irak şi Iran, şi să producă astfel dovada
incriminatoare că Saddam dispunea de arme de distrugere în
masă.
Acum, după trei ani de zile de distrugere a Irakului şi de
terorizare şi masacrare a populaţiei civile, americanii şi aliaţii
recunosc cu criminală seninătate că nu au avut în realitate nici o
dovadă că Irakul ar fi dispus de arme de distrugere în masă.
TERORISM ŞI ATENTATE
În ceea ce priveşte atentatele, acestea sunt o malefică invenţie a
sovieticilor-ruşi din perioada celui de-al doilea război mondial
şi erau comise de partizani ruşi, care ucideau numeroşi copii şi
cetăţeni sovietici, dând apoi, cu perfidie, vina pe germani,
pentru ca astfel să atragă compasiunea opiniei publice
internaţionale şi să primească sprijin de la statele occidentale -
Dezbateri
p. 150 Lohanul nr. 21, martie 2012
hrană şi, mai ales, armament - dar şi pentru a atrage aliaţi
împotriva Germaniei.
ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI
În Palestina lui Yasser Arafat, KGB-ul sovietic-rus a impus ca
serviciul de securitate palestinian să aibă o structură dublă,
respectiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Hamas.
După cum afirmă Christopher Story, analist american în
domeniul serviciilor secrete: „Hamas şi unităţile sale sunt şi au
fost dintotdeauna o componentă operaţională aflată sub umbrela
organizaţiei cunoscută sub numele de Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei.“
La mijlocul secolului al XIX-lea, anarhiştii ruşi - care în
realitate erau membri ai unor grupuri masonice ce urmăreau
înlăturarea ţarului şi preluarea puterii - au teoretizat dubla
structurare, politică şi teroristă, a unei grupări subversive.
La „suprafaţă“ se află Organizaţia, o grupare care are un rol
politic, respinge formal violenţa şi practică discursul
ideologizat, în vreme ce la „subsol“ se află Infernul, grupul
militar secret al grupării, care este însărcinat cu asasinate, răpiri,
jefuirea băncilor, traficul de arme, de droguri şi altele.
Începând din perioada Internaţionalelor, toate partidele
comuniste din întreaga lume, - care sunt susţinute de Moscova -
au avut această dublă structură în lupta clandestină pentru
acapararea puterii. Grupările teroriste contemporane, precum
Brigăzile Roşii, Potere Operaio, Septembrie Negru, Sendero
Luminoso etc. au procedat la fel.
Renumitul analist Steven Emerson subliniază, într-un articol
apărut în Wall Street Journal, că: „Forţele de securitate ale lui
Arafat, sub pretextul cooperării pe linie de securitate în
regiunile ocupate, au ucis, torturat, răpit şi terorizat mii de
palestinieni.“
Ca o paranteză, Yasser Arafat, cu ocazia participării la Forumul
„Crans Montana“ din aprilie 1994, forum sponsorizat de Zaher
Iskandarani şi Kamel El Kader, la care a participat şi Ion
Iliescu, şi-a amintit cu nostalgie de anii de studenţie, de serile
moscovite şi de Ion Iliescu, colegul său de studenţie: „Am fost
colegi la Moscova [n.a. este vorba despre studiile la GRU -
serviciul secret militar sovietic], numai că Iliescu, spre
deosebire de mine, era şef mare.“
ÎNSCENĂRILE LUI PUTIN
Omul de afaceri rus Boris Berezovski a afirmat într-o conferinţă
de presă ţinută la Londra că: „În spatele atentatelor care au
făcut aproape 300 de morţi în Rusia, în august şi septembrie
1999, s-a aflat FSB [ex-KGB], iar Vladimir Putin ştia prea bine
despre acest auto atentat.“
Înscenarea auto-atentatului a avut, după Berezovski, un dublu
scop: crearea unui pretext pentru atacarea Ceceniei şi creşterea
popularităţii lui Putin: „Autorităţile ruse i-au acuzat mereu, fără
a furniza probe, pe separatiştii ceceni de organizarea atentatelor
care au dus la intervenţia armatei ruse în Cecenia. Cei din FSB
erau de părere că Putin nu poate să acceadă la putere pe cale
cinstită, democratică şi că o campanie teroristă, urmată de un
război în Cecenia, ar crea contextul psihologic favorabil
alegerilor.“
Să luăm aminte că renumitul luptător cecen Dudaev a fost ucis
în timp ce vorbea la telefonul mobil. Racheta care l-a ucis pe
Dudaev a fost direcţionată cu precizie către locaţia acelui
telefon, prin satelit. Operaţiunea a fost pusă la cale de ruşi şi
americani, iar tehnologia folosită a fost americană.
COLABORAREA TERORISTĂ SUA – URSS
La vârful structurilor de conducere, infiltrate masonic,
americanii şi ruşii au fost de fapt aliaţi şi atunci când iranienii
au arestat şi au capturat membrii ambasadei Statelor Unite din
Teheran, în anul 1987.
În realitate, americanii şi ruşii organizaseră o lovitură de stat
împotriva conducerii de la Teheran. Avionul care transporta
militarii americani şi tehnica militară pentru instalarea centrului
de comandă în apropierea capitalei iraniene, Teheran, a fost
dirijat de ruşii din staţia spaţială sovietică-rusă MIR. Avionul a
aterizat cu bine. La scurt timp, şase elicoptere americane,
burduşite cu militari americani, au pornit spre Iran. Destinaţia
era avionul deja aterizat. Elicopterele americane, dirijate de
ruşii de pe staţia spaţială MIR, s-au deplasat în timpul unei
furtuni de nisip, pentru a nu fi detectate de radarele armatei
iraniene. La aterizare, un elicopter a lovit avionul şi amândouă
navele au explodat şi au luat foc.
Zgomotul produs de explozia avionului şi a elicopterului, care
erau pline amândouă cu muniţie şi armament, precum
şi incendiul produs chiar în apropierea oraşului Teheran, au
atras trupele militare iraniene, care i-au arestat pe toţi atentatorii
rămaşi în viaţă.
La nivelele inferioare ale serviciilor de informaţii ale armatei
americane şi ruse au existat, totuşi, şi unele neînţelegeri.
Vom aminti aici faptul că submarinul nuclear american
Scorpion a fost torpilat de submarinele sovietice, pentru că se
apropia prea mult de acestea. Cei de pe Scorpion au fost
atenţionaţi de ruşi să înceteze aceste acţiuni provocatoare, dar ei
nu s-au oprit şi atunci ruşii l-au torpilat. La nivelul superior al
Dezbateri
p. 151 Lohanul nr. 21, martie 2012
serviciilor de informaţii şi al conducerii politice a americanilor
şi ruşilor s-a muşamalizat acest incident, pentru a nu se crea o
psihoză anti-sovietică, deoarece în toate instituţiile statului
american sunt infiltraţi, cu cunoştinţa superiorilor şi agenţi ruşi.
Adevăruri zguduitoare despre conspiraţia
bancară şi sclavia modernă a dobânzii
Prof. George Bianu – Bucureşti
Dezvăluiri despre modul în care întreaga omenire este
escrocată şi jefuită prin vicleana practică legiferată a
cametei de către marii bancheri ai lumii – manipulatorii
criminali din umbră ce orchestrează diabolicele crize
financiare, războaiele devastatoare, foametea şi pandemiile.
ste cvasi-evident pentru noi toţi că la ora actuală
întreaga lume trece printr-o starea acută de criză
economică şi financiară. Deşi se încearcă inocularea
insidioasă prin mass-media a ideii că această criză este un
fenomen de economic „perfect natural”, adevărul este că ea a
fost declanşată în mod artificial, prin folosirea perversă a unor
pârghii financiar-bancare şi prin manipularea subversivă a
masei monetare de către aşa-zişii „iluminaţi” ce conduc din
umbră şi care urmăresc, totodată, să întroneze prin eforturi
disperate o aşa-zisă Nouă Ordine Mondială şi statul fascist
planetar unic, în care toţi oamenii vor fi înrobiţi şi în
permananţă supravegheaţi, având implant sub piele cumplitul
cip RFID.
Lucrarea dezvăluie pentru prima dată în România adevăratele
cauze ale crizelor financiare, ce sunt legate de uneltirile
tenebroase ale grupării diabolice a aşa-zişilor „iluminaţi”, care
şi-a întins tentaculele otrăvite în întreaga lume şi care
acţionează din umbră de generaţii întregi, atât prin intermediul
sectei malefice a iluminaţilor, cât şi prin tot felul de organizaţii-
paravan mondialiste, precum sunt Grupul Bilderberg, Consiliul
pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală etc. Sunt explicate
pe înţelesul tuturor, cu argumente pertinente şi cu o mulţime de
date concrete, aspectele ce au fost tăinuite multă vreme ale
complotului ce este urzit cu o mare viclenie de clanurile
malefice ale aşa-zisei „elite”: Rothschild, Rockefeller, Morgan,
Schiff, Warburg etc.
Ne permite totodată să urmărim „firul roşu” al conspiraţiei
începând încă din secolul al XVII-lea şi ne conduce până în
epoca modernă, perioadă în care au fost apoi înfiinţate în unele
state băncile centrale (cu capital privat), cum ar fi Banca
Olandei şi Banca Angliei din Europa sau Banca Rezervei
Federale din America.
Sunt demascate cu mult curaj şi apoi sunt explicate mecanismul
pervers al aşa-ziselor rezerve fracţionare şi înşelătoria veche de
mii de ani a împrumutului cu camătă (sau, altfel spus, cu
dobândă), ce reprezintă de fapt câştigul necinstit şi nemuncit al
tuturor cămătarilor, reciclaţi în timpurile noastre ca fiind nişte
„onorabili” bancheri, ce sunt totodată membrii ai elitei politice
şi economice. Hipnotizaţi cu viclenie şi spălaţi pe creier de
reclamele televizate ale trusturilor mass-media, care le
inoculează în permanenţă celor naivi sugestia unor false şi
interminabile nevoi materiale, cei mai mulţi oameni sunt în felul
acesta prinşi în caruselul dement şi fără de sfârşit al acumulării
materiale şi ajung în cele din urmă să uite că sunt fiii lui
DUMNEZEU şi că singura valoare nepieritoare care li s-a dat
de către Creatorul Suprem este chiar Scânteia Divină (Sinele
Nemuritor – ATMAN) ce sălăşluieşte într-un mod tainic în
adâncul propriei lor fiinţe. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii
afirmă la unison că menirea esenţială a omului este, în realitate,
revelarea Scânteii Divine din fiinţa sa şi atingerea unei
comuniuni profunde plenare cu DUMNEZEU TATĂL.
Realizând aceasta, fiinţa umană nu va mai putea fi niciodată
înrobită de către vânzătorii de himere, ce sunt în acelaşi timp
nişte îndârjiţi promotori ai aşa-zisei Noi Ordini Mondiale.
Aşa cum spunea odinioară Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
dragostea de DUMNEZEU şi „iubirea de arginţi” sunt şi vor
rămâne întotdeauna incompatibile: „Nimeni nu poate să
slujească la doi stăpâni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt
îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui;
luaţi aminte, căci nu puteţi să slujiţi şi lui DUMNEZEU şi lui
Mamona” (Matei 6,24).
Criza europeană, datoriile suverane şi
moneda euro
Mihaela Gheorghiu - Bucureşti
Europa şi Statele Unite se găsesc astăzi faţă în faţă cu
datorii abisale, fruct a peste 30 de ani de orgii financiare şi
proastă gestiune. Deoarece „democraţiile”, cu ochii pironiţi
în agendele electorale, nu se preocupă de nimic altceva decât
de viitorul apropiat.
n viciu care a consolidat de-a lungul anilor rezervorul
inepuizabil de lichidităţi oferite de băncile asigurate
prin rente viagere (serviciul datoriei) ad vitam
aeternam.
În Europa, majoritatea ţărilor membre ale zonei euro se
confruntă cu datorii din ce în ce mai mari. Statele Unite,
aflându-se şi ele pe marginea prăpastiei, au injectat 900 de
miliarde de dolari (645,4 miliarde de euro) din toamna lui 2010
în speranţa de a plăti o infimă parte din datoria pe care o au, în
scopul de a obţine o scădere a dobânzilor... Două crize paralele
care pun Occidentul faţă în faţă cu o situaţie inedită, dovadă a
E
U
Dezbateri
p. 152 Lohanul nr. 21, martie 2012
unui sfârşit de ciclu şi poate a încheierii unei faze din
dezvoltarea societăţilor umane.
Grecia este deja în pragul falimentului, având nevoie stringentă
de un împrumut de 8 miliarde de euro, pe care nimeni nu este
dispus să i-l ofere. În ce priveşte Spania, Italia, Irlanda,
Portugalia, acestea se află de asemenea pe marginea prăpastiei,
de care şi Franţa se apropie cu paşi repezi. În ceea ce priveşte
colapsul grec, în prezent se dezbate procentul pierderilor pe care
le vor suferi creditorii. Şi aceasta pentru că au încurajat din plin
Grecia să continue pe calea demagogiei finanţelor facile, corolar
al democraţiei clienteliste, cea care cumpără pe loc sufragiile a
diverse nişe sociale prin acordarea de avantaje şi prin
încurajarea dreptului la lene...
Moneda euro, idol sau coloană a templului europeist
Se dezbate deci posibilitatea unei insolvabilităţi parţiale a
Greciei, de peste 30%. Acesta ar fi un rău mai mic, ţinând cont
de încăpăţânarea eurolatrilor de a menţine Grecia în zona euro,
încăpăţânare care adânceşte de la o zi la alta abisul datoriei
elene. Totuşi, dacă Atena ar părăsi tristul paradis al Euro şi ar
reveni la drahmă, grecii ar deţine acel instrument nepreţuit de
ajustare care este capacitatea de devalorizare. Dar ar fi prea
simplu. Ei bine, nu, integritatea zonei euro trebuie menţinută cu
orice preţ, refuzându-se astfel excluderea Greciei din zona
euro, deoarece – după spusele eurocraţilor încăpăţânaţi şi
obtuzi care populează cabinetele guvernamentale – pe euro se
bazează ficţiunea Europei de la Bruxelles.
Ideologiile au o viaţă grea: mai degrabă să
piară popoarele pentru ca ele să poată
exista! Doar 16 ţări din 27 sunt membre
ale zonei Euro. Prin urmare, nu i-ar veni
nimănui ideea să afirme că, Europa, cu sau
fără euro, nu ar exista. Atunci de ce se
perseverează într-o asemenea aberaţie?
Probabil pentru că euro este mult mai mult
decât o monedă, el este de asemenea un
instrument politic necesar pentru a lega
naţiunile una de cealaltă, de a le înfunda în
creuzetul federalist şi de a realiza utopia
ucigaşă – căci toate utopiile sunt ucigaşe – a unei Uniuni
Europene, vastă societate anonimă caracterizată de o
iresponsabilitate nelimitată... Excepţie poate o Germanie
muncitoare, dar bătrână, care, pentru moment, evită în mod abil
aceste probleme! Un Occident unde rata sărăciei este în
continuă creştere, datorită dezindustrializării cu efecte
catastrofale (industria financiară neputându-i-se substitui,
deoarece ceea ce nu produci trebuie să cumperi şi de aici rezultă
deficitele care cresc vertiginos (la sfârşitul anului 2010,
deficitul comercial al Chinei atingea cifra de 22 de miliarde de
euro, după spusele ministrului francez al economiei, Christine
Lagarde, în timpul vizitei în Franţa a preşedintelui chinez Hu
Jintao)).
Întreaga zonă euro riscă să fie insolvabilă
La început cantonată doar la PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia,
Spania), criza obligatară ameninţă de acum să înghită întreaga
zonă euro. Retrogradarea Italiei de către Agenţiile de rating
traduce – chipurile – teama „pieţelor” (rămâne de văzut ce se
ascunde cu adevărat în spatele vocabulei misterioase „piaţă”),
crescând printr-un efect invers riscurile financiare asumate de
investitorii insuficient de prudenţi. Supracreşterea riscului
constituie de fapt o bună scuză pentru a deveni din ce în ce mai
lacom prin intermediul dobânzilor din ce în ce mai crescute. Ori
pierderea încrederii – încrederea fiind un fel de eter imaterial
unde se desfăşoară intriga universului financiar – se întinde de
acum la întreaga Eurozonă: bursele se prăbuşesc spasmodic,
moneda euro alunecă şi toate acestea demonstrează de la o zi la
alta incapacitatea patologică a şefilor europeni de a apuca taurul
de coarne. Oare aceasta înseamnă sfârşitul Euroland-ului?
Oare prăbuşirea monedei euro e o problemă aşa de gravă?
Europa a existat şi înainte de moneda euro, şi va continua să
existe cu sau fără euro. Mai degrabă avem motive să credem că
Europa are mai multe şanse de redresare fără moneda euro, în
calitate de monedă unică... Trebuie să luăm în considerare şi ce
anume implică pentru oamenii de rând menţinerea acestuia ca
monedă unică în ce priveşte austeritatea indusă; ştiindu-se că
clasele de mijloc din Europa şi toţi cei care nu au alt venit decât
cel ce rezultă din propria lor muncă, toţi cei care nu beneficiază
de generozitatea Statului, într-un cuvânt cei care nu sunt
subvenţionaţi, vor sângera până la ultima picătură! Toate
acestea pentru a menţine Eurozona concepută ca nucleu de
fuziune a Uniunii federale, aceste State-Unite ale Europei ce se
află în construcţie de la victoria „Aliaţilor” din 1945, care
presupunea schimbarea la faţă a Europei după modelul liberal-
democratic american. Acestea sunt
valorile la care nu vor să renunţe
eurolatrii, deoarece aceasta ar însemna să
se şteargă dintr-o singură lovitură 66 de
ani de eforturi insidioase pline de răbdare,
66 de ani de minciuni şi manipulare.
Totuşi, remediul majorităţii problemelor
economice actuale este relativ simplu: a
pune capăt definitiv fetişismului idolatru
al monedei euro... căci lumea va continua
să se învârtească chiar dacă Grecia şi alte
state vor ieşi din zona euro. Euro nu va
mai fi monedă unică, dar ar putea fi
monedă comună. Nu va avea loc nicio catastrofă spectaculoasă.
Va trebui să ne suflecăm mânecile şi să curăţăm ruinele lăsate
de secta liberal-libertară, printr-un anarho-capitalism care a
crezut că poate să îşi permită orice până într-acolo încât a ajuns
pe punctul de a distruge economiile umplând masele de credite
de consum excesiv. Nota de plată va trebui achitată şi va fi
necesar să facem faţă zilei de mâine când se va rupe vraja
promisiunilor vane ale echipelor socialiste care se află la putere
în Atena şi în toată Europa liberală, socială şi democrată.
Dacă Europeiştii sinceri ar fi mai isteţi, mai lucizi, mai coerenţi
vizavi de ambiţia lor de a crea o Europă puternică – căci de aici
rezultă unul din paradoxurile aşa-zisului proiect european, unii
euro-suveranişti s-au lăsat abuzaţi de ideocraţi şi de alţi
comisari politici pentru a distruge adevărata Europă pe motivul
de a construi o Uniune aşa-zis europeană –, aceştia ar milita
pentru ieşirea Greciei din zona euro. În plus, ar susţine ideea
unei urgente reîntoarceri la monedele naţionale, readucând euro
Dezbateri
p. 153 Lohanul nr. 21, martie 2012
la o dimensiune rezonabilă, aceea de monedă comună. Dar oare
li se va lua la timp ceaţa de pe ochi?
Falimentul statelor, o sperietoare mediatică
În ce priveşte spectrul falimentului folosit pe post de
sperietoare, o scurtă analiză istorică ne va lămuri. Peste tot în
lume în
ultimele secole,
falimentul
Statelor a fost
ceva curent şi
nimeni nu a
murit din atâta
lucru. Aşa cum
o febră
puternică este o
mobilizare
extremă a
organismului ce
poate omorî
microbii, falimentul poate fi o soluţie la limită pentru criza
financiară a unui stat. De exemplu, Franţa deţine un record de
opt falimente între secolul XIV şi secolul XVIII. La acestea se
adaugă falimentul asignatelor (monedă în timpul Revoluţiei
Franceze, cu rol de titlu de împrumut), perioadă de vârf a
incapacităţii şi tâlhăriilor revoluţionare. Secolul XIX este cel al
falimentelor în Hispanidad, America de Sud şi în Spania, care a
cunoscut şapte falimente succesive. Grecia, după independenţa
sa din 1830, s-a distins deja, repetând aceste falimente în mod
cronic. Nici Statele-Unite nu au fost menajate, ele au cunoscut
un anumit număr de perioade de insolvabilitate în ultimele două
secole: eşecul Continental din 1779 în ce priveşte prima sa
emisie de monedă de către Congresul continental în 1775;
eşecul Greenback din 1862 în contextul războiului civil care a
izbucnit în anul precedent; eşecul din 1934 de pe «Liberty
Bonds» emis începând din 1917 pentru a finanţa intrarea
Statelor-Unite în Marele război... până la insolvabilitatea
parţială din 1979.
Odată cu Marea Depresie de la începutul anilor 1930, mai multe
state europene au fost incapabile să-şi ramburseze datoriile:
Germania, Grecia, Ungaria, România. Al doilea val de
falimentări va lovi din plin America latină şi Europa, în special
Germania, Austria, Spania... În 1982 este rândul Mexicului,
care a declanşat o serie de falimente în America latină; să nu
mai vorbim de Africa unde falimentul este un rău endemic!
Rusia, în 1998, la fel ca şi în 1917 după acel Octombrie Roşu, a
trecut de asemenea printr-o astfel de perioadă. Pe scurt,
falimentul este un moment dificil pentru toţi, creditori sau
debitori, dar nu este ceva dificil de realizat şi imposibil de
depăşit. Ori, dacă aceasta este condiţia necesară pentru a regăsi,
cel puţin în parte, sănătatea economică şi a repune pe linie
Europa naţională, atunci trăiască falimentul, ieşirea din zona
euro a Greciei... trăiască sfârşitul monedei, al gândirii limitate şi
al limbajului de lemn...
Soluţii dezastruoase şi ineficiente, pentru a menţine Grecia
în zona Euro
Joi, 20 iulie, cei 17 şefi ai Eurozone, s-au pus de acord în ce
priveşte un nou plan de salvare a Greciei, pentru suma de 158
de miliarde de euro, sumă fixată ulterior la cifra de 109 miliarde
de către BCE şi de către FMI, pachet ce se adaugă la cele 110
miliarde acordate deja pentru o perioadă de trei ani în mai 2010.
Se pare că aceste măsuri nu vor rezolva însă problema de fond,
dacă ar fi să îl credem pe Dl. Trichet, preşedinte al Băncii
centrale a celor 17, care estima, la câteva ore după adoptarea
acestui plan conceput în disperare de cauză, că aceasta va
conduce la declanşarea unui „credit default swap” (CDS). Altfel
spus, o neplată parţială susceptibilă – prin punerea în acţiune a
dispozitivelor de asigurare contra riscului de falimentare a unui
Stat – de a provoca un nou episod de criză acută pe piaţa
datoriilor europene.
Prin urmare, a doua zi, vineri 21 iulie, agenţia de cotare franco-
americană Fitch Ratings anunţa că „nota” grecească urma într-
adevăr să scadă datorită unui eşec parţial. Agenţia, care nu a
subapreciat „importantul şi pozitivul” acord finalizat în ajun,
prevede că Atena va sfârşi în mod inevitabil prin a nu putea să
îşi achite vechile obligaţii deoarece ultimul plan (ţinând cont şi
de contribuţia creditorilor privaţi din Grecia) modifică
substanţial termenii iniţiali ai împrumuturilor! De altfel, cum
PIB (produsul intern brut) grec are tendinţa să scadă şi pentru că
împrumuturile urmează o direcţie inversă, este evident că
rezultatele nu vor fi niciodata fantastice.
Ameninţarea adresată Atenei de către Fitch Ratings a fost pusă
în aplicare de către Moody’s luni, 25 iulie 2011, la ora 7, care a
coborât cota suverană a Greciei la limita prăbuşirii... toate
acestea ca un duş rece la doar cinci zile după un summit care a
făcut mult zgomot pentru nimic! Acest fapt ne oferă o idee
destul de clară despre puterea negativă foarte mare pe care o
deţin Agenţiile private care supraveghează piaţa capitalurilor
disponibile, şi care au puterea de a distruge cu o mişcare din
condei rezultatul a mai multor luni de negocieri laborioase,
torpilând un plan de salvare... care a luat apă din toate părţile
înainte de ieşi în larg. De asemenea, aceasta ne oferă o idee
despre dispreţul cu care pieţele anglo-americane tratează
europenii, numai buni de exploatat până la ultima picătură cu
singurul scop de a rambursa datoriile demenţiale pe care au avut
inconştienţa de a le contracta!
Dar toate aceste aspecte fiind stabilite de dinainte, la ce bun
circul mediatic în jurul unui summit inutil? Pentru a evita
extinderea crizei în Spania şi Italia şi apoi în întreaga zonă
euro? Desigur! Dar în acest sens – să o spunem fără ocolişuri –
cei 17 miniştri de finanţe din Zona euro nu au venit tocmai în
ajutorul Greciei, aşa cum îndrăznesc să pretindă... În realitate, şi
în mod prioritar, ei nu fac aceasta decât pentru a se salva pe ei
înşişi, mai precis pentru că insolvabilitatea Greciei ar antrena-o
pe cea a băncilor germane şi franceze care deţin majoritatea din
datoria greacă şi apoi ar conduce la căderea finală a Casei euro!
Ce este de făcut? Ce se poate preconiza?
Ce soluţii ni se oferă, de la cea mai puţin realistă (care,
probabil, ar fi cea mai oportună) la cea mai realistă, dintre care
nici una nu are nici cea mai mică şansă de a fi pusă în aplicare:
prima, declararea unui moratoriu asupra datoriei; a doua,
evaluarea statutului burselor drept ceea ce sunt ele în realitate, şi
Dezbateri
p. 154 Lohanul nr. 21, martie 2012
anume, stabilimente de joc unde bântuie înşelăciunea şi prin
urmare tratarea lor în funcţie de ceea ce sunt, cu alte cuvinte, a
nu se tolera deschiderea lor decât câteva zile pe lună; a treia,
impozitarea a ceea ce nu este impozitat în prezent, în special
tranzacţiile speculative, produsele cu risc etc. fapt care ar putea
permite ştergerea tuturor datoriilor în cel mai scurt timp...
Dincolo de toate acestea, s-ar putea face împrumuturi doar de pe
piaţa internă, după modelul nipon (Japonia are o datorie de
aproape 200% din PIB, dar fiind contractată pe piaţa internă,
aceasta nu afectează taxele de împrumuturi) şi pentru aceasta ar
fi necesar să se revizuie legile şi tratatele implicate. Sau ar fi
necesară reconsiderarea monedei euro ca monedă comună şi de
asemenea „unică”. Toate măsurile vor trebui să fie însoţite de
dispoziţii care să vizeze o încadrare severă a creditului,
condamnarea oricărei incitări la recurgerea la fonduri facile şi,
în acest sens, este necesar să se treacă la reinocularea – încă din
faşă – a unei etici comportamentale care ar avea ca rezultat
separarea de tot ce ar putea avea vreo legătură, apropiată sau
îndepărtată, cu această ideologie a consumului care este pe cale
să ne distrugă... deoarece zilele care vor urma petrecerii riscă să
fie foarte dure pentru societăţile consumeriste, cu alte cuvinte,
revenirea la realitate ar fi dură!
O altă posibilă soluţie a crizei, dar care ar avea consecinţe
importante pe termen lung, ar fi crearea unui Fond Monetar
European. În acest caz s-ar putea transfera datoriile Statelor
către UE, altfel spus ar implica transformarea Uniunii într-o
putere economică suverană, aceasta traducându-se prin emiterea
de bonuri de către trezoreria europeană... Dar aceasta ar
însemna un considerabil câştig de teren al federalismului în
chestiunile bugetare... Cum Statele nu mai emit monedă proprie,
ele sunt de acum înainte invitate la a abandona ultimele
elemente care le asigurau suveranitatea economică şi financiară.
O soluţie ar fi, pentru a resorbi datoria, ca statele membre ale
Uniunii Europene să pună în acţiune un plan colectiv de
repunere pe linia de plutire, de exemplu prin recapitalizarea
masivă a Băncii centrale sau a Fondului de stabilitate european.
Ori, aceste două instituţii sunt copleşite deja de datoriile Greciei
şi Portugaliei... prin urmare, criza avansează mai rapid decât
deciziile adoptate în mod penibil de către vorbăreţele birocraţii
europene.
În ce priveşte guvernul britanic, poziţia acestuia este clară:
„niciun ban pentru Grecia sau zona euro”. Britanicii,
dimpotrivă – buni consilieri, dar prost plătitori – recomandă cu
căldură o integrare fiscală a naţiunilor continentale. O concepţie
care ilustrează de minune impresionanta continuitate a Londrei
faţă de Statele ieşite din al Doilea Război Mondial, în special
începând cu discursul lui Winston Churchill la Zurich pe 19
septembrie 1946, discurs în care acesta cheamă la construirea
Statelor Unite ale Europei şi la o apropiere franco-germană...
proiect care nu implică Marea Britanie, căreia i se recomandă să
se ţină departe, la fel ca şi astăzi, de bucuriile şi problemele
Bătrânului continent.
Legenda danaidelor, una dintre nenumăratele legende greceşti
cu o tentă destul de „sângeroasă”, se încheie cu pedeapsa eternă
la care acestea au fost supuse, de a umple un butoi fără fund –
oarecum asemănător efortului fără sfârşit lui Sisif. Un astfel de
butoi fără fund sunt şi datoriile statelor. Un „sistem” se
autodistruge în prezent sub ochii noştri, fiecare raţionând,
acţionând şi guvernându-şi propria existenţă – aşa cum
procedează cei puternici cu soarta popoarelor pe care le conduc
– după detestabila maximă „după mine potopul”. Potopul pare a
fi iminent, iar Arca lui Noe europeistă seamănă din ce în ce mai
tare cu Titanicul pe cale să se scufunde.
Japonia nu a fost victima unei catrastrofe
naturale, ci a fost atacată cu HAARP
Ing. Dionisie Avram - Suceava
Centrala nucleară de la Fukushima a devenit o bombă cu
ceas. Asta titrau, agenţiile de presă când, după o nouă
explozie, dezastrul atomic părea iminent.
um se poate însă ca o centrală nucleară ultramodernă,
proiectată special să reziste la astfel de seisme, să fie
adusă în stare critică aşa uşor? Un posibil răspuns
circula zilele acestea pe forumurile de specialitate, unde adepţii
conspiraţiilor aruncă o ipoteză şocantă: Japonia nu a fost
victima unei catrastrofe naturale, ci a fost atacată.
Informaţia avansată de diferitele site-uri de aşa numite „ştiri
alternative” este următoarea: centrala nucleară a fost prinsă de
cutremur chiar în timpul unei proceduri ciclice de „revizie”, în
cadrul căreia mai multe dintre protocoalele de securitate ce ar fi
oprit o încălzire a miezului erau dezactivate. Cum informaţiile
vin însă „cu pipeta” din partea autorităţilor nipone, nu se ştie
dacă premisa aceasta este adevărată, dar pare plauzibilă. Teoria
conspiraţiei continuă însă într-un mod şi mai şocant: nu a fost
vorba despre o simplă coincidenţă, ci cutremurul a fost provocat
fix în momentul în care se ştia că reactoarele sunt vulnerabile.
Japonia a fost atacată! La prima vedere, totul pare un scenariu
SF, dar adepţii teoriei susţin că un astfel de atac nu ar fi o
noutate.
Atacaţi şi în 2007?
Totul se bazează pe o serie de articole scrise de Benjamin
Fulford, un jurnalist canadian care trăieşte în Japonia şi care,
de-a lungul timpului, a publicat o amplă serie de articole despre
un program de cercetare al armatei americane numit HAARP
(High Frequency Active Auroral Research Program). Acesta
manipulează ionosfera Pământului şi poate fi folosit, din câte se
pare, la influenţarea fenomenelor naturale şi chiar la producerea
cutremurelor. Un fascicul foarte puternic de microunde este
trimis în ionosferă, care se comportă ca un balon de cauciuc,se
curbează şi, în momentul în care revine la forma iniţială,
întreaga forţă este imprimată scoarţei terestre, provocând un
cutremur. Potrivit aceluiaşi Fulford, în 2007, ministrul de
finanţe al Japoniei, Tanakana, ar fi fost şantajat tocmai cu acest
HAARP să cedeze controlul asupra sistemului financiar japonez
unui grup american. După ce Fulford a publicat ştirea
respectivă, a primit telefoane de ameninţare în care i se spunea
că, deoarece s-au publicat astfel de detalii „sensibile”, Nigata,
locul unde se află o mare centrala nucleară japoneză, va fi atacat
prin HAARP. Două zile mai târziu, fix în această regiune au
C
Dezbateri
p. 155 Lohanul nr. 21, martie 2012
avut loc două seisme puternice de 6,4 şi 6,8 grade pe scara
Richter. Cutremurul a omorât şapte persoane şi a provocat un
puternic incendiu la centrala nucleară din zonă. De această dată
însă, măsurile de siguranţă ale centralei au oprit orice scurgere
radiocativă.
Avertismentul lui Fulford
Imediat după cutremure, Fulford a început să vorbească în presa
locală despre un posibil atac, însă majoritatea l-a ignorat. E
drept, acuzaţiile sale veneau post factum, după ce cutremurul se
întâmplase. Cu toate acestea însă, el a prezis că, dacă Japonia nu
urmează politica impusă de SUA, este foarte posibil să aibă
parte de noi „surprize HAARP”. Întreaga poveste a fost
publicată şi în România de „Nexus Times Magazine”, o
publicaţie de ştiri alternative, în numărul 14, ianuarie-martie
2010, ca parte dintr-un amplu articol intitulat „Noua ordine
economică mondială”, semnat de Andrew G. Marshal, un
jurnalist de investigaţie de la Centrul de Studii ale Globalizării
din Montreal, Canada.
Suspecţii principali: SUA, Rusia şi China
Pentru ca teoria conspiraţiei să fie completă, trebuie să existe şi
cineva care câştigă din acest atac. Cei care susţin acest scenariu
au şi o listă cu suspecţi: SUA, Rusia şi China. Dintre acestea,
prima este acuzată că ar fi atacat în trecut, iar celelalte două au
dispute teritoriale cu administraţia de la Tokyo şi au sisteme de
tip HAARP. Staţia „Sura“ este comparabilă, din punct de
vedere al capacităţii, cu cea americană şi se află în zona centrală
a Rusiei, la o distanţă de 150 km de Nijnii Novgorod. Despre
programul chinezesc de influenţare a ionosferei nu se cunosc
foarte multe, dar majoritatea experţilor sunt de acord că şi ei
posedă un sistem la fel de avansat precum cel american.
Dovada activităţii magnetice anormale
Teoria mai primeşte un plus de credibilitate din partea unei
surse surprinzătoare: Universitatea din Tokyo. Pe site-
ul haarp.alaska.edu se pot găsi informaţii în timp real
înregistrate de un magnetometru cu inducţie al acestei instituţii,
instrument ce măsoară activitatea şi schimbările în câmpul
magnetic al Pământului. El poate detecta astfel când
dispozitivul HAARP, sau un altul asemănător, este activ.
Surprinzător, în perioada 7-9 martie, activitatea a fost scăzută,
în 9-11 martie (când au avut loc cutremurul şi numeroasele
replici) activitatea a fost intensă, iar după 13 martie, totul revine
la situaţia anterioară.
Sursa: ziarulring.ro
Dacă devastatorul cutremur din Haiti din ianuarie 2010 a fost
creat cu ajutorul tehnologiei HAARP de ce cutremurul din
Japonia n-ar fi putut fi creat cu aceeaşi tehnologie? Totul e
posibil. Dar care ar fi fost adevărata motivaţie? Cine ar fi
urmărit ca Japonia să fi fost cu adevărat distrusă? Şi atunci mi-
am adus aminte de sionism, Illuminati, francmasonerie, familia
Rothschild…într-un cuvânt ocultiştii care controlează întreaga
lume.
De ce vor ei ca tocmai Japonia să fie pusă în genunchi? Pentru
că Japonia înseamnă robotizare. Viitorul, aşa cum îl văd
japonezii, este cel al roboţilor, care să ajute întreaga societate
omenească. Dar, un viitor al roboţilor şi un standard foarte înalt
de dezvoltare şi prosperitate a omului nu se potriveşte cu visul
francmasonic de dominare a lumii. Francmasonii oculţi doresc
putere şi bogăţie doar pentru ei, iar restul lumii să le fie
subordonat. Ei reprezintă despotismul oriental, pe când Japonia
reprezenta viitorul civilizaţiei occidentale…până la cutremurul
şi tsunami-ul din martie 2011.
„Dialogul” între scoarţa terestră şi ionosferă
poate fi manipulat
Alex Ionescu - Bucureşti
Din timpuri
străvechi au
existat diverse
semnalări
referitoare la
anumite lumini
ciudate ce au
fost văzute pe
cer înainte sau
după
desfăşurarea
cutremurelor de
pământ. Aceste
lumini uneori
iau forma unor sclipiri sau a unor globuri plutitoare sau apar ca
flash-uri puternice în vârful munţilor. În unele cazuri, s-a
observat că acele busolelor se mişcau haotic în astfel de
momente.
În 1982 cercetătorii au ajuns să-şi explice parţial cauza acestor
fenomene, când satelitul ruso-francez Aureol 3 a detectat
activitate electrică în ionosfera pământului cu câteva ore înainte
de producerea unui cutremur. Ei au ajuns la concluzia că acesta
ar putea cauza descărcări care ar apare ca flash-uri sau nori de
lumină, precum şi ca anomalii magnetice în atmosferă. Motivul
pentru care descărcările electrice erau mai des observate în
vârful munţilor ar fi acela că munţii ar funcţiona ca nişte antene,
care ar arunca o cantitate enormă de electricitate în atmosferă.
Pe baza constatărilor realizate de multe echipe de cercetători, s-
a ajuns la concluzia că există un „dialog” permanent între
pământ şi ionosferă, dialog care devine sesizabil în timpul
cutremurelor. În anul 2004 Serghei Pulinetz, doctor în
radiofizică, fost director delegat al Insitutului de magnetism
terestru, ionosferă şi propagarea undelor radio din Izmiran, şi
Kirill Boyarchuk, doctor în fizica atmosferei, director al
aceluiaşi institut din Izmiran, au redactat lucrarea „Precursorii
ionosferici ai cutremurelor” (“Ionospheric precursors of
earthquakes”) în care au demonstrat apartenenţa cuplului
pământ-ionosferă la circuitul electric global, arătând că în
zonele cu activitate seismică câmpul electric anormal care apare
este principalul purtător de informaţie de la pământ la ionosferă.
În continuare vom arăta ce sunt cutremurele, cum se desfăşoară
acest dialog între pământ şi ionosferă şi cum se poate interveni
în acest dialog pentru a produce cutremure.
Despre cutremure
Dezbateri
p. 156 Lohanul nr. 21, martie 2012
Seismele sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre care produc
unde elastice şi trepidaţii cu un impact puternic asupra
aşezărilor umane. Anual se produc pe glob mai mult de 1 milion
de cutremure, dar numai o mică parte din acestea sunt simţite.
Cele mai numeroase cutremure naturale se datorează energiilor
generate de dinamica internă a Terrei. O parte mică a
cutremurelor sunt produse de om prin explozii nucleare şi
lucrări privind amenajarea lacurilor de acumulare. Cutremurele
produse cu ajutorul instalaţiilor HAARP nu sunt deocamdată
recunoscute ca fiind posibile şi nici ca fiind produse de
intenţiile criminale ale unor grupări demente care au acces la
manevrarea acestor sisteme.
Cutremurele tectonice, fiind cele mai frecvente şi producând
cele mai numeroase pierderi de vieţi omeneşti ca şi cele mai
mari distrugeri materiale, au fost studiate şi s-a ajuns
la concluzia că răspândirea lor nu este întâmplătoare, ci este
legată de dinamica şi configuraţia plăcilor tectonice care
alcătuiesc scoarţa terestră. Aşadar, cunoaşterea şi studierea
prealabilă a fenomenelor tectonice şi seismice, a centurilor şi
punctelor cu tensiuni înalte, specifice unor regiuni geografice,
ar da posibilitatea ca prin explozii calculate să se elibereze
energiile acumulate în sistemul plăcilor şi faliilor geologice
locale. Folosind asemenea metode, prin exploziile detonate în
diferite puncte la suprafaţa pământului, în subteran sau sub apă
se pot produce deliberat cutremure de pământ. Din păcate
această metodă este cunoscută şi utilizată în sens criminal de
anumite grupări, nu pentru a detensiona plăcile tectonice, ci
pentru a ameninţa sau a face anumite presiuni asupra altor
grupări sau guverne.
Zona de
pregătire a
cutremurului Acest concept
de „zonă de
pregătire a
cutremurului” a
fost dezvoltat
de mai mulţi
cercetători în
domeniu:
Dobrovolski,
Keilis-Borok,
Kossobokov,
Bowman, etc.
Ei se referă la suprafaţa unde deformările plăcilor se conectează
cu sursa viitorului cutremur. În mod natural, deformările
implică modificări ale proprietăţilor crustei, care pot fi măsurate
cu diferite aparate: tensiometre, deformografe, înclinometre, ca
şi printr-o tehnică ce foloseşte GPS şi care a fost recent
dezvoltată de Kostoglodov şi echipa sa (2003).
Tipurile diferite de zone tectonice (subducţii, intraplacă, etc.),
de falii şi de mecanisme focale corespondente, structura şi
proprietăţile diferite ale rocilor în zonele active seismic nu
permit obţinerea unor formule universale de estimare a zonei de
pregătire a cutremurului, iar complexul de fenomene
precursoare diferă de la zonă la zonă. În continuare vom descrie
fenomenele care participă la cuplarea seismo-ionosferică
premergătoare cutremurelor.
Modificarea concentraţiei de radon înaintea cutremurelor În timpul „pregătirii” unui cutermur există oscilaţii ale
concentraţiei de radon – gaz radioactiv provenit din
dezintegrarea radiului, cel din urmă provenind din dezintegrarea
uraniului. Mulţi autori au raportat aceste variaţii de radon
înainte de cutremur şi le folosesc ca indicator pe termen scurt,
pentru predicţia cutremurelor. Epicentrul viitorului cutermur
este, ca o regulă, în interiorul zonei de compresie, acolo unde
concentraţia de radon scade înaintea cutremurului. Dinamica
concentraţiei de radon indică un proces de pregătire al unui
cutremur cu 3-4 luni înainte de şocul seismic, cu un maximum
de activitate înregistrată cu 1-2 săptămâni înainte de eveniment.
În afara valorii sale de factor de semnalizare, radonul are
abilitatea de a ioniza atmosfera. El permite crearea aşa-numitei
plasme atmosferice. Radonul este prima verigă în lanţul
proceselor fizice care asigură cuplarea seismo-ionosferică.
Aria în care se observă radonul precursor, este de acelaşi grad
de mărime cu aria zonei de pregătire a cutremurului.
De asemenea, în zona de pregătire a cutremurului, pot fi
emanate şi metale sub formă volatilă (mercur, arsen, stibiu).
Aceşti aerosoli metalici pot fi uşor încărcaţi electric şi de aceea
sunt capabili să modifice proprietăţile electrice ale aerului din
vecinătatea pământului. Aria acestor fenomene corespunde ariei
de pregătire a cutremurului
Modificările câmpului electric atmosferic înaintea
cutremurelor Înainte de cutremurele mari, pe vreme bună, anomaliile
câmpului electric atmosferic au fost observate sub forma
creşterii valorilor de câmp până la niveluri ce depăşesc 1kV/m
sau -1kV/m. Aria ocupată de acest câmp electric anormal este
foarte mare, iar pentru cutremure cu magnitudine aproape de 7,
aria este de cel puţin 1400km diametru. Această anormalitate
poate apare cu mai bine de o lună înaintea producerii seismului.
Dar cu câteva zile sau ore înaintea şocului seismic apare un
câmp electric vertical larg.
Cuplul seismo-
ionosferic Pentru prima
dată ipoteze
despre
interrelaţia
fluxurilor de
particule de
energie înaltă,
din centurile de
radiaţie
ionosferică, şi
activitatea
seismică au fost
formulate pe staţia orbitală Salute-7 în 1989. În anii ’90
înregistrările, la bordul staţiei orbitale MIR, a fluxurilor de
particule cu energie înaltă, de câteva zeci de mega-electroni-
volţi (MeV), au arătat că la câteva ore după fiecare creştere a
intensităţii particulelor, un cutremur de magnitudine peste 4 s-a
produs. Şi alţi sateliţi au realizat astfel de înregistrări. În anul
1993 Pustovetov, Matyshev şi Aleshina împreună cu echipele
lor au specificat prezenţa unei interrelaţii spaţiale între
coordonatele cutremurelor şi ariile atmosferice cu particule
încărcate înregistrate. La bordul satelitului Intercosmo 19,
Ruzhin şi echipa sa au înregistrat fluxurile de particule
energetice asociate unui cutremur, simultan cu emisiile de unde
de frecvenţă foarte joasă (ELF-extra low frequency) induse
seismic.
Cei doi cercetători de marcă, Pulinetz şi Boyarchuk, au arătat cu
multe dovezi ştiinţifice „dialogul” care există între cele două
structuri: scoarţa pământului şi ionosferă, în lucrarea menţionată
Dezbateri
p. 157 Lohanul nr. 21, martie 2012
anterior („Precursorii ionosferici ai cutremurelor”). Accentul
pus în cartea redactată de aceştia a subliniat modul în care
pământul „informează” ionosfera şi interacţionează cu ea în
condiţiile producerii unui cutremur generat de modificări
tectonice. Dar cuplul seismo-ionosferic înseamnă şi influenţe
inverse: de la ionosferă către pământ. Comunicarea ce există
între aceste două structuri poate fi realizată în ambele
sensuri: modificările scoarţei influenţează electricitatea
atmosferică şi ionosfera, şi invers – modificările ionosferei, ale
electricităţii atmosferice influenţează scoarţa pământului şi
determină cutremure.
Există modificări temporare ale ionosferei
care ţin de activitatea ciclică a soarelui.
Ionosfera resimte activitatea solară sub
forma emisiilor optice şi electromagnetice.
Ionosfera este un înveliș de electroni, atomi
și molecule încărcate electric care
înconjoară Pământul, de la o distanţă de
aproximativ 50 de km pînă la mai mult de
1000 km. Ca mediu conducător de
electricitate, ionosfera joacă un rol
important în circuitul electric global, iar ca
gaz ionizat parţial, se supune legilor fizicii
plasmei. Datorită proprietăţilor ei
electromagnetice, plasma ionosferică interacţionează cu câmpul
magnetic al Pământului.
Manipularea ionosferei, prin sistemele HAARP, poate
provoca cutremure Observarea în ambele sensuri a relaţiei dintre scoarţa
Pământului şi ionosferă, cu influenţele reciproce care apar, a
fost semnalată public pentru prima dată de către Nick Begich
Jr., după ce a găsit mai multe documente referitoare la proiectul
HAARP (High Active Auroral Research Project). Într-unul
dintre documentele HAARP şi anume în raportul Administraţiei
Naţionale pentru Telecomunicaţii şi Informaţii referitor
la „Evaluarea preliminară a instrumentului de cercetări
ionosferice efectuate de Forţele Aeriene” (etapa a doua, 1 oct.
1993) se afirma: „au fost detectate tulburări ale ionosferei, care
au fost puse pe seama cutremurelor, cum ar fi cutremurul din
Alaska din data de 28 martie 1964”. Nick Begich Jr. s-a întrebat
de ce nu ar putea fi adevărată ipoteza inversă, adică „tulburările
ionosferice provocate deliberat să rezoneze cu materiale din
pământ şi să declanşeze un cutremur.” Aspect perfect posibil
datorită comunicării electromagnetice care există între pământ
şi ionosferă.
Nick Begich Jr., preşedintele Federaţiei Profesorilor din Alaska
şi a Consiliului pentru Educaţie Anchorage, a crescut într-o
familie politică în care „a schimba lucrurile” era un mod de
viaţă. Tatăl său, Nick Begich Sr., a fost senator al statului iar
mai târziu reprezentant în Congresul SUA. Begich a arătat că un
document din 1990 de la Marina şi Forţele Aeriene SUA
preciza că obiectivul proiectului HAARP este de a învăţa cum
să manipuleze ionosfera la o scară mai mare decât o putea face
URSS pe atunci cu instalaţii similare.
Sistemele HAARP au fost construite pe baza invenţiilor
fizicianului Eastlund. Dr. Bernard Eastlund a brevetat o serie
din invenţiile sale, primul dintre acestea, brevetul SUA cu nr.
4.686.605 emis pe 11 august 1987, este cel care stă la baza
construirii instalaţiilor HAARP. În acest brevet se menţionează,
printre alte rezultate ale utilizării sistemului respectiv
că „...această invenţie oferă posibilitatea de a plasa cantităţi de
energie fără precedent în atmosfera Pământului, în locaţii
strategice, şi de a menţine nivelul injectării de energie, în
special dacă se folosesc impulsurile neregulate, într-un mod
mult mai precis şi mai bine controlat decât până acum...”.
HAARP-ul a fost construit pentru a testa efectele miliardelor de
waţi de energie radio concentrată în ionosfera planetei. Lentile
electrice făcute la o extrem de înaltă altitudine prin miliarde de
particule atmosferice ionizate sunt folosite pentru a focaliza
suporturi de unde radio pe suprafaţa Pământului. Este logic să
ne gândim că o asemenea focalizare criminală de cantităţi
enorme de energie asupra Pământului nu poate lăsa planeta
neafectată. Ţinând cont de aceste
precizări şi de cele expuse anterior
referitor la cuplul seismo-ionosferic,
nu trebuie să ne mire frecvenţa fără
precedent a cutremurelor de
magnitudine mare care au zguduit
diferite zone ale Terrei în ultimele
două decenii, întrucât instalaţiile
HAARP au fost puse în funcţiune şi
sunt utilizate!
Încălzitoarele ionosferice (sistemele
HAARP) sunt un domeniu foarte
specializat de cercetare.„Există două
grupuri în Uniunea Sovietică, câteva
persoane în Europa şi poate zece persoane în Statele Unite.
Cam asta ar fi”, a declarat Sasha Koustov, un savant
canadiano-rus, de la Universitatea Saskatchewan, specializat în
ionosferă. Ca majoritatea specialiştilor în atmosferă intervievaţi,
nici el nu prea cunoştea studiile referitoare la
HAARP. „Singurul mod prin care s-ar putea produce
amplificarea undelor electromagnetice, odată ce ele ajung la
ionosferă”, în opinia sa, „ar fi printr-un experiment special în
care s-ar utiliza două emiţătoare focalizate în acelaşi loc”. Dar
„interacţiunile undelor radio pot provoca (şi alte –n.n.)
interacţiuni”, a spus Koustov. „Aceste reacţii de mare energie
pot crea chiar aşa-numitele valuri de gravitaţie”, spunea el.
Atât timp cât scoarţa terestră este cuplată electromagnetic de
ionosferă, nu putem să spunem că plasarea unor cantităţi imense
de energie în ionosferă, produse în mod deliberat prin HAARP,
nu determină nicio reacţie la nivelul scoarţei terestre. E ca şi
cum am spune că plasarea unei cantităţi uriaşe de energie într-
un circuit electric nu afectează componentele circuitului! Nici
un copil de clasa a 6-a care începe să studieze legile fizicii nu va
crede această aberaţie! Iar Pulinetz şi Boyarchuk au dovedit că
acest cuplu Pământ-ionosferă este un astfel de circuit. Deci,
exact aşa cum nu se vrea testarea experimentală a noilor
vaccinuri antigripale pentru că li se poate dovedi astfel
inutilitatea, pe de o parte, şi potenţialul toxic, pe de altă parte, la
fel nu se doreşte punerea în lumină a datelor tuturor
experimentelor realizate cu instalaţiile HAARP (perioada de
emisie, intensitatea emisiei, etc.) şi a tuturor datelor seismice
înregistrate (gaze emise – variaţia concentraţiei de radon,
electricitate, mecanica plăcilor tectonice, etc.) de la cutremurele
din ultimele decenii, urmate de corelarea acestor date, pentru că
s-ar dovedi în mod clar o corespondenţă între activitatea
HAARP şi acestea, şi nu creşterea aşa-zis neobişnuită a
seismicităţii planetei însoţită de „aura” de mister virtual care
învăluie cauza cutremurelor care sunt de fapt produse de
diferitele grupări demente cu intenţii criminale.
Înregistrări ale satelitului Demeter Pe 23 octombrie 2011, în timp ce seismul cu magnitudinea de
7,2 a afectat provincia Van din Turcia, destabilizând zona de
Dezbateri
p. 158 Lohanul nr. 21, martie 2012
frontieră cu Iranul, s-a obţinut confirmarea că satelitul francez
Demeter a observat, cu 40 de minute înaintea cutremurului din
martie 2011 din Japonia, o încărcătură anormală de electroni
deasupra zonei afectate. Demeter, a înregistrat acelaşi aspect
înainte de cutremurul din Haiti (2010). Întrebarea logică ce se
poate pune este dacă au fost corelate datele înregistrate, atât pe
satelit cât şi la sol în ultimele săptămâni înaintea cutremurelor,
referitoare la modificările electrice atmosferice din zonele
respective (corespunzătoare zonelor de pregătire a
cutremurelor), cu cele referitoare la modificările gazoase
(emisia de radon) şi cu încărcăturile anormale de electroni
(înregistrate de Demeter) apărute în aceste zone imediat înainte
de producerea cutremurelor. În acest mod am putea şti cu
precizie cauza – naturală sau produsă intenţionat – a acestor
cutremure. Nu suntem naivi să credem că astfel de date
complete vor fi date publicităţii prea curând.
DEMETER (Detection Electro-Magnetic Emissions
Transmitted from Earthquake Regions = detectarea emisiilor
electromagnetice transmise de regiunile seismice) este un
microsatelit francez din dotarea Centrului Naţional de Studii
Spaţiale Franceze care este dedicat investigării perturbărilor
ionosferice datorate activităţii seismice şi vulcanice.
Pierderi de vieţi omeneşti şi pierderi economice ca urmare a
seismelor, în ultimele trei decenii Mai jos puteţi observa, în cele patru diagrame realizate de
Sistemul de Supraveghere Geologică a Statelor Unite (United
States Geological Survey), creşterea importantă a numărului de
cutremure cu magnitudine între 7 şi 9 în ultimele două decenii –
perioadă de timp în care au apărut şi au fost puse în funcţiune
sistemele HAARP, faţă de anii ’80 când aceste sisteme nu erau
încă construite. În anii ’90 (1990-1999) au fost 6 cutremure cu
magnitudine peste 8. În perioada 2000-2011 au avut loc cu 9
cutremure cu magnitudine peste 8 mai mult decat în anii ’90
(n=15).
Pierderile de vieţi omeneşti în aceste cutremure au fost
importante, numărul acestora crescând de la un deceniu la altul
într-un ritm alarmant în ultimele trei decenii. Astfel, dacă în
perioada 1980-1989 cutremurele au făcut 58.680 morţi, în
deceniul următor, 1990-1999, numărul acestora s-a dublat
aproape, ajungând la 114.646 decese. În perioada 2000-2009
numărul persoanelor decedate în timpul seismelor a fost de
patru ori (!!!) mai mare (n=471.015) faţă de anii ’90. Iar în
ultimii doi ani (2010, 2011) s-a atins nivelul de
72,5% (n=341.518) din decesele produse de cutremure în
perioada 2000-2009.
Din punct de vedere economic, în topul pierderilor materiale
produse de cutremure se află seismul din 11 martie 2011 din
Japonia cu pierderi de 122 de miliarde de dolari, apoi cel din
China (Sichuan) din 2008 – 75 de miliarde de dolari şi cel din
Chile (2010) care a provocat pagube în valoare de 15-30
miliarde de dolari.
Vă reamintim pe scurt cutremurele importante din ultimii ani:
23 octombrie 2011 - provincia Van, Turcia (magnitudine 7,2) 11 martie 2011 - cutremurul Tohuku, Japonia (M9)
27 februarie 2010 - Chile (M8,8) 12 ianuarie 2010 - Haiti (M7)
12 mai 2008 - Sichuan, China (M8),
12 septembrie 2007 - Sumatra (M8,5) 28 martie 2005 - Sumatra, Indonezia (M8,6),
26 decembrie 2004 - oceanul Indian, Indonezia (M9,1-9,3).
…în loc de concluzie… Şi de această dată se dovedeşte că ştiinţa fără conştiinţă poate
ruina nu numai sufletul, dar şi vieţile multor sute de mii de
oameni. Încă o dată se dovedeşte că invenţiile geniale ale unor
fizicieni dornici de faimă sunt utilizate împotriva fiinţei umane.
Dr. Edward Teller, supranumit „părintele bombei cu
hidrogen”, afirma: „dacă muntele dvs. nu se află în locul
potrivit, apelaţi la noi”. Cei care utilizează sistemele HAARP
ar putea spune la fel sau mai mult ... „dacă vă deranjează placa
tectonică vecină sau ceea ce se află pe placa tectonică vecină,
sunaţi-ne!”...
Bibliografie: “Ionospheric precursors of earthquakes”- Sergey Pulinets, Kirill Boyarchuk (2004)
„Războiul geofizic” - dr. Emil Străinu, G-ral brigadă (2009)
„Angels don't play this HAARP” de Nick Begich, Jeane Manning (1996) http://earthquake.usgs.gov/earthquakes/eqarchives/year/graphs.php
Resursele umane – contabilizarea sclaviei
Daniel Cutună - Craiova
După Psywar, Metanoia revine în 2010 cu un nou
documentar, extrem de complex, Human Resources, în regia
lui Scott Noble, tratând subiectul vast al controlul social,
examinând istoricul, filozofia şi, nu în ultimul rând,
patologia elitelor mondiale, angrenate într-o cursă isterică
de demolare a psihicului uman, pentru edificarea visului lor
etern, sintetizat de Hobart Mowrer: "demoralizarea
comportamentală supremă".
vitând un discurs bazat pe un accent moralizator-
dogmatic, filmul ajunge să stabilească un standard,
demolând respectabilitatea de faţadă a unor "distinşi"
teoreticieni ai psihologiei comportamentale şi explorând
edificarea filozofiilor mecaniciste, ce au condus la exploatarea
fiinţelor umane în cadrul sistemelor ierarhice moderne.
Într-o structură coerentă şi perfect logică, Noble abordează
problemele fundamentale ale mecanismelor de control ce stau la
baza societăţilor actuale, indiferent de eticheta superficială ce
E
Dezbateri
p. 159 Lohanul nr. 21, martie 2012
le-a fost atribuită, prin tratarea următoarelor capitole:
comportamentalism, management ştiinţific, filozofia locului de
muncă într-o "democraţie", ipoteza frustrare-agresiune, toate
culminând cu latura cea mai abjectă a politicii mondiale,
experimentele pe oameni.
Am fost întotdeauna extrem de sceptic, ori de câte ori cuvântul
"ştiinţă" era asociat unei cercetări făcute pe fiinţe umane,
fiindcă puţinele informaţii ce au ajuns până la noi privind
experimentele japoneze din perioada interbelică sau cele ale
"savanţilor nazişti", au revelat o latură monstruoasă a
caracterului indivizilor implicaţi în ele.
Ştiindu-se protejaţi de imunitatea acordată de propriile guverne,
au abandonat orice urmă de etică şi compasiune, distrugând fără
scrupule fiinţele umane ce au fost suficient de ghinioniste să le
cadă în mână, în numele unor dubioase beneficii ştiinţifice.
Practicile lagărelor de concentrare au supravieţuit războiului şi
nu întâmplător, fiindcă cei ce finanţaseră conflictul şi implicit
experimentele derulate de nazişti, nu şi-au dorit să se piardă
rezultatele infame ale acestora şi au ales cea mai simplă cale de
a face asta, transformând "bastionul democraţiei mondiale",
SUA, prin intermediul unor operaţiuni clandestine ale CIA, de
genul Proiectului Paper Clip, în azilul unor criminali de război
ca Hermann Becker-Freyseng, Kurt Blome sau Hubertus
Strughold sau SS-iştii Von Braun, Dr. Herbert Axster, Dr.
Arthur Rudolph şi Georg Richkey, introduşi în ţară prin
Operaţiunea Overcast.
Dacă de (im) precizia rachetelor V1 şi V2 ale SS-istului Werner
von Braun - devenit după război "părintele" programului spaţial
american, în absenţa unui talent autohton, precum Sergei
Pavlovici Korolev al ruşilor - ar fi avut motive să se plângă doar
britanicii, ce au fost terorizaţi de ele, în calitatea lor de veşnici
aliaţi ai "imperiului democrat", în cazul celor ce au folosit gazul
neurotoxic sarin sau rudimentare camere hiperbarice, pe
prizonierii lagărelor de concentrare naziste, cred că nişte vajnici
jandarmi ai moralei mondiale, ca Elie Wiesel, ar fi trebuit să fie
mult mai vigilenţi şi să nu le permită acestor călăi cu diplome
medicale să moară de bătrâneţe în SUA.
De unde rezultă, dacă ar fi să fiu ceva mai cârcotaş, că un dulău
bătrân ca Wiesel latră doar atunci când Rockefeller sau
Rothschild îi slăbesc lesa suficient de mult, cât să poată poza în
luptător antinazist independent şi că Germania lui Hitler nu a
fost decât pepiniera în care aceşti finanţatori demenţi, au
îndrăznit să-şi aplice fără restricţii teoriile eugenice.
Consecinţa cea mai gravă, în opinia mea, a masacrelor săvârşite
de Hitler şi Stalin în virtutea ideologiilor găunoase, fie că se
numeau eugenie sau socialism, a fost completa demonetizare a
fiinţei umane, ce a fost redusă la o simplă cifră amintită de
statistici, faptele abominabile ale unor criminali în serie părând
a fi nesemnificative prin comparaţie, aşa cum argumentează, de
altfel, unul dintre psihiatrii intervievaţi în documentar, căruia
nu-i pot da dreptate, decât atunci când afirmă că statele şi
guvernele sunt, totuşi, cei mai mari criminali.
Am detestat permanent barbarismele lingvistice de genul
"managementului", care nu poate fi decât "ştiinţific", dar am
folosit termenul intact în subtitrare, pentru a sublinia în
contextul inspirat al filmului ceea ce intuisem de multă vreme,
că managementul şi resursele umane nu înseamnă, de fapt, decât
contabilizarea sclaviei umane, demarată odată cu eliberarea
certificatului de naştere, dezumanizarea fiind desăvârşită de
integrarea în mecanismele economiei de piaţă şi ale mult
lăudatei revoluţii industriale, bazată pe principiile cretine ale
Taylor-ismului.
Nu este deloc surprinzător ca o altă creaţie masonică, URSS, să
adopte sub conducerea lui Lenin şi Trotski acelaşi Taylor-ism la
baza "noii" politici economice NEP, fapt ce a condus la revolta
Flotei Baltice staţionate la Kronstadt - o fortăreaţă din Insula
Kotlin - sub conducerea lui Stepan Petricenko, căreia i s-au
alăturat curând mulţi civili şi soldaţi, forţând iniţierea unei
reacţii extrem de dure din partea lui Trotski şi Tuhacevski,
soldată cu peste 3.000 de victime din rândul celor 18.000 de
răsculaţi.
Cu atât mai lăudabilă este cariera lui John Taylor Gatto, care s-a
dezis de moştenirea strămoşului său şi de statutul său
profesional, relevând falsitatea morală a principiilor Taylor şi
cele ale învăţământului obligatoriu, impus în statul model
masonic al lumii, SUA, printr-o legislaţie draconică începând cu
1852 - în baza unui experiment prusac de la 1818 - la iniţiativa
unui politician venal, Horace Mann, căruia prea puţin îi păsa de
educaţie, vrând doar să împlinească un deziderat al clasei
politice, de a începe reformarea şi pervertirea umană încă din
Dezbateri
p. 160 Lohanul nr. 21, martie 2012
copilărie, prin scoaterea brutală a unor fiinţe nevinovate de sub
influenţa benefică a familiei.
Cât de eficiente au fost măsurile coercitive, ce permiteau
aducerea forţată a copiilor la şcoală, sub pază militară şi cât de
interesate au fost Statele Unite în promovarea lor ?
Deeptha Thattai scria în "A History of Public Education in the
United States":
"Massachusetts a aprobat primele legi privind învăţământul
obligatoriu în 1852, fiind urmat de statul New York în 1853.
Până în 1918, toate statele aprobaseră legi, ce obligau copiii să
urmeze cel puţin şcoala elementară...
Din 1900 până în 1996, procentajul adolescenţilor ce au absolvit
liceul a crescut de la circa 6% la aproape 85%.
Pe măsura progresului secolului XX, majoritatea statelor au
extins limita legislativă a educaţiei şcolare obligatorii, la 16
ani."
Actualul sistem de învăţământ promovează aproape fără
excepţie, capacitatea stupidă de a memora şi reproduce
mecanic, tomuri de teorii editate cu grijă de elitele lumii, în care
informaţia este prezentată fragmentat şi ruptă de contextul real,
descurajând şi chiar penalizând gândirea critică şi ideile
originale, scopul final fiind obţinerea unui nou sclav al muncii -
învăţat, încă din copilărie, că slugărnicia necondiţionată este
singura cale de reuşită socială - o nouă marfă pe deplin
sacrificabilă, numită pompos "resursă umană".
Plecând de la experimentele comportamentaliste inumane ale
lui John B. Watson şi B.F Skinner, era inevitabil să se ajungă la
perfectarea capacităţii distructive a acestora, prin contribuţia
unor psihiatri nemernici cu aură de mari personalităţi, ca
Lauretta Bender, Louis Jolyon West, Hobart Mowrer, dintre ei
detaşându-se net cel ce a ocupat cândva funcţia preşedinte al
Asociaţiei Psihiatrice Mondiale, Ewan Cameron, un asasin între
ale cărui victime se numără chiar şi mătuşa regizorului, căreia îi
este dedicat acest film.
Folosindu-se, în afară de principiul problemă-reacţie-soluţie,
binecunoscut tuturor celor care apreciază prezentările dinamice
ale lui David Icke, de un alt principiu psihologic, numit de
literatura de specialitate "ipoteza frustrare-agresiune", guvernele
lumii şi-au desăvârşit manipularea, prin devierea atenţiei
populaţiei de la adevăraţii făuritori ai problemelor, care stau la
baza nefericirii oamenilor, către "ţapii ispăşitori", persoane sau
minorităţi sociale, cărora li se pun în cârcă cu neruşinare toate
tarele lumii.
Prea puţine persoane sunt obişnuite să folosească şi logica în
gândire, căzând pradă foarte uşor unor asemenea manevre
politice murdare, fără să realizeze sau chiar uitând, că practic
orice grup social a fost trecut în timp prin poziţia de "ţap
ispăşitor", prin inducerea artificială a unei aure de inamic
public, restul populaţiei fiind asmuţit asupra lor de către
guverne sau şefi de state.
Această pervertire a opiniei publice este, de altfel, foarte uşor de
realizat, într-un climat social dominant de instinctul animalic al
competiţiei, specific sistemelor sociale ierarhizate, în care
fiecare persoană este convinsă încă din copilărie, că singura
modalitate de parvenire este înlăturarea din cale a oricăror
competitori, ipotetici sau reali.
Mă disociez din nou de opinia realizatorilor documentarului,
subliniind că teoriile eugenice şi agresivitatea competiţională,
nu ar fi putut fi promovate niciodată, în absenţa teoriei false a
evoluţiei darwiniste, pe care multă lume o confundă cu
realitatea ştiinţifică, deşi la peste 150 de ani de la enunţare,
rămâne tot o simplă teorie şi nu o certitudine, ce este
dezminţită, în fapt, de majoritatea dovezilor arheologice, de
microbiologia celulară şi de ADN.
Tembelismul agresiv al instructorilor armatei americane ar
putea fi chiar distractiv, dacă nu s-ar înscrie în rândul acestor
practici de distrugere a demnităţii umane, în scopul obţinerii
unor roboţi obedienţi şi poate că după vizionarea acestui
documentar, cei care-i invidiau sau condamnau pe militarii
americani, vor înceta s-o mai facă, după ce le va fi clar că de
sute de ani nu sunt decât cobaii ocultei mondiale, buni de
sacrificat pe toate câmpurile de luptă.
În aceeaşi ordine de idei, veţi constata din film, amploarea
experimentelor inumane derulate de armata Statelor Unite pe
propriul teritoriu, care a folosit fără discriminare şi fără pic de
milă, toxine biologice, chimice sau nucleare, contaminând
populaţia civilă americană.
S-a vorbit în exces, în timp, despre experimentele din seria
MKULTRA ale CIA, singurele de care avem cunoştinţă, fiindcă
legea securităţii naţionale împiedică desecretizarea
documentelor ce privesc perioada de după anul 1973, aşa că nu
voi insista prea mult asupra acestui subiect, informaţiile
furnizate de documentar fiind suficient de pertinente.
Deşi CIA, prin fostul director Richard Helms, a afirmat că
experimentele gen MKULTRA au fost abandonate, veterani
CIA ca Miles Copeland şi Victor Marchetti, au afirmat în
diverse ocazii, că aceasta nu este decât o altă campanie de
Dezbateri
p. 161 Lohanul nr. 21, martie 2012
dezinformare a CIA şi că experimentele de control mental au
continuat, fapt confirmat şi de descoperirea în 1977, a peste
20.000 de documente - dintre cele declarate ca fiind distruse de
către Helms - ce au fost desecretizate şi publicate.
În acelaşi an, de la tribuna senatului, Ted Kennedy afirma:
"Directorul adjunct al CIA a revelat că peste 30 de universităţi
şi instituţii au fost implicate într-un program de 'teste şi
experimente intensive', ce includea folosirea drogurilor pe
cetăţeni inocenţi de la toate nivelele sociale.",
declarând totodată, în particular, că asasinii "oficiali" ai fraţilor
săi, Lee Harvey Oswald şi Sirhan Sirhan, erau "absolvenţii"
experimentelor de reprogramare mentală MKULTRA ale CIA.
Privatizarea în România – un jaf naţional
Valentin Manoliu – Bucureşti
Un al treilea scop al Loviturii de Stat din România a fost
transferul patrimoniului de stat din regimul proprietăţii
socialiste de stat în cel privat (adică PRIVATIZAREA).
n acest proces mai precis s-au transferat în proprietatea
agenţilor KGB (şi arabi) aduşi în România de armata
sovietică eliberatoare în 1944 :
- bogăţiile naturale ale solului şi ale subsolului (de exemplu,
marmura, bogăţie naturală foarte valoroasă, a trecut în posesia
lui Adriean Videanu care a preluat industria marmurei),
- terenurile şi pădurile (care au fost făcute cadou agenţilor arabi
şi ruşi),
- intreprinderile (REPUBLICA a ajuns la KGB, care refuză să
plătească salariile cetăţenilor români; de fapt se urmăreşte
distrugerea acestei intreprinderi, iar când Radu Ciuceanu,
membru PRM, a intervenit în favoarea muncitorilor de la
Republica care nu primesc salariile de luni de zile, a primit un
telefon din partea SRI-KGB să înceteze să mai susţină
muncitorii de la Republica. Mai mult, când Radu Ciuceanu s-a
implicat în găsirea conturilor Crescent, a primit un telefon tot de
la SRI-KGB să îşi vadă de treaba lui, că banii din conturile
Crescent se află la ei),
- fermele (făcute cadou agenţilor arabi care au participat la
conspiraţia internaţională din decembrie 1989),
- magazinele şi complexele agro-alimentare (intrate în
proprietatea membrilor SRI-KGB: de MAGAZINUL
TINERETULUI au beneficiat Radu Timofte, director SRI şi
agent KGB, generalul Nicolae Badea, preşedinte CA DINAMO,
agent SRI şi KGB, Gabriel Popoviciu şi Florin Stoica; multe
magazine au fost făcute cadou agenţilor arabi pe două baxuri de
ţigări),
- fondurile (fostele fonduri ale UTC, PCR şi altele),
- conturile (conturile Crescent, estimate la câteva zeci de
miliarde de dolari, au ajuns în mâinile KGB-ului sovietic, Dan
Voiculescu fiind implicat în confiscarea acestor conturi),
- afacerile imobiliare (RA LOCATO, dosarul Apartamentul),
- vânzările de armament (armament trecut direct şi gratuit din
unităţile militare româneşti în firmele agenţilor KGB, fiind apoi
vândut cu acordul clasei politice şi al agenţiilor de informaţii
străine, CIA, M16, MOSAD şi altele, care sunt instalate în
instituţiile statului român după Lovitura de Stat), etc.
Ce înseamnă PRIVATIZAREA în România?
După Lovitura de Stat din decembrie 1989, mulţi agenţi ai
serviciilor de informaţii (din fosta Securitate, Direcţia de
Investigaţii Externe şi Direcţia de Investigaţie a Armatei) au
ajuns miniştri, secretari de stat, deputaţi, senatori, dar şi
manageri, directori sau şefi de secţii la fostele întreprinderi de
stat. Împreună cu rudele şi protejaţii lor ei şi-au făcut firme
private care îşi desfăşoară activitatea chiar în întreprinderile şi
instituţiile statului român, acolo unde aceştia sunt angajaţi,
firme cu care devalizează instituţiile statului.
Cu ajutorul firmelor private, anumiţi miniştri, secretari de stat,
deputaţi, senatori, manageri, directori, şefi de secţii şi rudele lor
beneficiază de contracte pentru lucrări de întreţinere, reparaţii,
construcţii, aprovizionare, producţie şi alte servicii, în toate
instituţiile statului roman.
În firmele private din instituţiile statului român au fost angajate
cadre noi, care au înlocuit salariaţii de drept din aceste instituţii,
prin renumita restructurare şi disponibilizare abuzivă, care de
fapt înseamnă înlocuirea salariaţilor cu vechime în întreprindere
cu alţi salariaţi, aduşi de conducerea acestor instituţii, rude sau
protejaţi ai cadrelor de conducere. Firmele private ale
demnitarilor şi ale rudelor lor risipesc fondurile acestor
instituţii, banii intrând în buzunarele lor şi ale rudelor lor, cu
toţii fiind protejaţi de SRI, Justiţie, Parchet şi Poliţie.
Mai nou au intrat în acest joc şi cetăţenii arabi, cum este cazul
lui Omar Hayssam, care are o firmă privată de întreţinere a
parcului auto de la Senatul României. Agenţii arabi au intrat în
sistemul de privatizare în urma unor disponibilizări abuzive şi
ilegale. La polul opus, salariaţii români angajaţi la firmele
arăbeşti, cu sau fără carte de muncă, deseori nu îşi primesc
salariile cuvenite.
Numeroşi cetăţeni ai României “s-au privatizat” şi
întreprinzători fiind, şi-au deschis chioşcuri în toate oraşele
ţării. O mare parte au fost însă desfiinţate rând pe rând de clasa
Î
Dezbateri
p. 162 Lohanul nr. 21, martie 2012
politică, desfiinţare la care a contribuit şi Traian Băsescu în
perioada în care a fost primar al Capitalei. Chioşcurile agenţilor
arabi şi ale prietenilor lor nu sunt însă desfiinţate şi îşi
desfăşoară în continuare activitatea. Mai mult, unii români care
aveau chioşcuri sau tarabe aveau şi datorii la bănci şi la
persoane particulare în lei şi dolari, girând cu propria locuinţă
aceste credite, iar după desfiinţarea chioşcurilor au ajuns în
stradă, fără chioşcuri, fără locuinţă şi fără hrană.
Ion Iliescu şi PSD, pentru a intra în legalitate cu terenurile,
pădurile, casele şi întreprinderile făcute cadou agenţilor arabi şi
internaţionali care au participat la Conspiraţia Internaţională din
România din decembrie 1989, formulează o nouă Constituţie a
României în 2003 („părinte“ al acesteia fiind Antonie Iorgovan,
membru PSD şi avocatul lui Omar Hayssam), Constituţie care a
fost aprobată prin referendum. La aprobarea Constituţiei a
atârnat greu votul tinerilor României, care au fost minţiţi că nu
vor mai face armata. Noua Constituţie prevede că orice
persoană de pe această planetă poate cumpăra teren, casă,
pădure sau fabrică în România, iar după votarea Constituţiei
tinerii României fac trei ani de puşcărie dacă refuză să se
prezinte la încorporare în armată.
Mai mult, în art. 72, aliniatul 2 al noii Constituţii se prevede că
miniştrii, deputaţii şi senatorii, adică jefuitorii statului român,
hoţii, bandiţii şi escrocii, nu pot fi cercetaţi de PARCHETUL
NAŢIONAL ANTICORUPŢIE ci numai de PARCHETUL DE
PE LÂNGĂ CURTEA DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, dar după
ce dosarele ajung la Parchetul General, unde de obicei
procurorii dau soluţia de NEÎNCEPERE A URMĂRIRII
PENALE (NUP). De fapt, prin această acţiune se urmăreşte
pierderea urmelor jafurilor naţionale şi a vinovaţilor. PSD, clasa
politică în general a înfiinţat comisii parlamentare şi subcomisii
pentru a se pierde urmele Loviturii de Stat din România şi ale
jafurilor naţionale (BANCOREX, conturile CRESCENT şi
altele).
Agenţii sovietici-ruşi SRI-KGB acţionează după propriile
principii şi reguli care nu au de-a face cu democraţia şi nici cu
regulile economiei de piaţă. Ei sunt principalii vinovaţi de
situaţia în care se află în prezent România şi tot ei sunt
principalele surse de corupţie şi de afaceri oneroase, ilegale. Ei
sunt implicaţi în acţiuni de contrabandă cu ţigări, motorină,
alcool, arme; sunt consilieri în direcţia falimentării băncilor,
organizatori ai escrocheriilor financiare sub acoperirea unor
fonduri de investiţii, care sunt serios sprijinite întotdeauna la
nivel politic şi logistic.
Numeroşi securişti neîncadraţi în structurile serviciilor de
informaţii, în aparatul central sau teritorial al guvernului sau pe
liste de candidaţi la alegeri, constituie o forţă de elită care se
ocupă de falimentarea întreprinderilor de stat, prin contracte de
aprovizionare şi desfacere supraevaluate, operaţiuni de import-
export de anvergură (trafic de ţigări, arme, droguri, carne vie şi
altele) şi controlul asupra restructurărilor şi privatizărilor (adică
vinderea întreprinderilor cu tot cu salariaţi, materii prime şi
produse agenţilor arabi şi de alte naţionalităţi; vezi cazul IPRS-
Băneasa şi altele) care constituie puntea de legătură între SRI şi
clasa politică. Ulterior, după ce s-au îmbogăţit prin contrabanda
de stat şi jefuirea statului român, aceşti securişti au devenit la
rândul lor senatori, deputaţi, miniştri, ori candidează la
preşedinţia României.
Mişcarea Occupy Wall Street
Vlad Constantinescu - Bucureşti
Occupy Wall Street (OWS) este o mişcare populară de
stradă care a început la 17 septembrie 2011 în parcul
Zuccotti din New York având ca obiectiv pichetarea
centrului financiar de pe Wall Street.
rotestul se adresează inegalităţii economice şi sociale, lăcomiei
corporatiste şi corupţiei guvernului. Mişcarea s-a extins rapid
în SUA şi în lume, până pe 9 octombrie proteste similare se
desfăşurau în 70 de oraşe mari şi în alte 600 comunităţi din S.U.A, precum şi în
peste 900 de oraşe din lume. Mass-media corporatistă a prezentat aceste
manifestații de mare amploare într-un mod parțial și incorect, încercând să le
minimalizeze sau ignorându-le complet, dar informațiile s-au răspândit rapid, cu
ajutorul internetului.
Sloganul preferat al celor care protestează împotriva a tot ceea ce reprezintă
Wall Street este „Noi suntem cei 99%” şi se referă la diferenţa dintre cei 1%
foarte bogaţi şi restul populaţiei din Statele Unite ale Americii. Sloganul „Noi
suntem cei 99%” vizează situaţia constatată în anii ’70 în Statele Unite, când s-a
observat că banii şi averea ţării se află la 1% din populaţie, situaţie similară şi
pentru restul lumii, cei 1% care controlează aproape în întregime bogăţiile
planetei noastre, fiind aşa-zişii „Iluminaţi”, despre care se ştie că, în cârdăşie cu
francmasoneria mondială, vor să pună stăpânire pe întreaga planetă.
Pe site-ul oficial al mişcării se spune că aceste şiruri de proteste au fost iniţiate
de către grupul activist canadian Adbusters Media Foundation, o organizaţie
non-profit cu sediul în Canada, care se descrie ca fiind „o reţea globală formată
din artişti, activişti, scriitori, persoane nonconformiste, studenţi, educatori şi
antreprenori care vor să avanseze noua mişcare activistă socială a erei
informaţionale.” Adbusters a lansat numeroase campanii internaţionale şi este
cunoscută pentru faptul că parodiază reclamele care păcălesc publicul.
Demonstranţii protestează împotriva inegalității
Profesorul Dorian Warren de la Universitatea Columbia a descris fenomenul
OWS ca fiind„prima mişcare populară împotriva autorităţilor din Statele
Unite”. Conform site-ului mişcării, Occupy Wall Street nu are un anumit lider,
protestele aducând împreună oameni de toate rasele, din toate categoriile sociale
P
Dezbateri
p. 163 Lohanul nr. 21, martie 2012
şi cu orientări politice diferite. În timp i s-au alăturat şi alte grupări, cum ar fi
NYC General Assembly şi U.S. Day of Rage. Ei susţin: „Unicul lucru pe care îl
avem în comun este acela că noi suntem cei 99% şi că nu vom mai tolera
lăcomia şi corupţia celor 1%.” „Dorim să vedem o adunare generală în fiecare
curte, la fiecare colţ de stradă, deoarece nu avem nevoie nici de Wall Street şi
nici de politicieni pentru a construi o societate mai bună.” Principala motivaţie
a manifestanţilor este inegalitatea veniturilor, respectiv faptul că banii și
bogățiile lumii sunt deţinute de o minoritate de 1% din populaţie, în detrimentul
majorităţii de 99%.
Caracteristicile definitorii ale mişcării Occupy Wall Street - descentralizare,
spirit participativ, luarea deciziilor prin consens - sunt bazate pe idei din lumea
academică, din activismul social, din teoria anarhismului şi din etnografie.
David Graeber, unul dintre organizatorii mişcării, a împrumutat ideile
de „acţiune directă” şi „democraţie fără guvern” de la o comunitate din insula
Madagascar, unde oamenii făceau alegerile în mod direct şi descentralizat, fără
un aparat al statului: „Practic, oamenii îşi organizau singuri afacerile în mod
autonom.”„Atunci cand 2.000 de oameni iau împreună decizii este un exemplu
de acţiune directă sau democraţie directă”, crede Graeber. „Te simţi bine
atunci când participi la o întâlnire şi părerile tale sunt cu adevărat
respectate”. Sau, după cum scrie în publicaţia oficială a mişcării, „OWS
Journal”,„această ocupare este, de fapt, o participare.”
Este Occupy Wall Street o „Revoluţie afacere”?
Unii cercetători economici, precum universitarul canadian Michel
Chossudovsky, susţin că elitele
economice finanţează prin
fundaţiile lor majoritatea
organizaţiilor societăţii civile
implicate în mişcări de protest
împotriva ordinii economice şi
sociale. El afirmă că așa stau
lucrurile şi în cazul mişcării
Occupy Wall Street, la fel cum
a fost cazul „revoluţiilor
colorate” (sau de catifea) din
Europa de Est, „sponsorizate”
cu generozitate de George
Soros (omul de încredere al lui
Rothschild) şi planificate cu
mult timp
înainte. „Obiectivul, subliniază
Chossudovsky,este aţâţarea
tulburărilor sociale şi folosirea acestor mişcări de protest pentru a răsturna
guvernele. Ţelul ultim al politicii externe a SUA este acela de a instala guverne
subordonate lor.”
Aşa-zisa „primăvară arabă”, de exemplu, (de la care şi cei de la Occupy Wall
Street spun că s-au inspirat) cu manifestaţiile „revoluţionare” spontane din Piaţa
Tahrir din Cairo, ar fi fost de fapt o operaţiune minuţios planificată de serviciile
secrete occidentale, care a dus la ceea ce se numeşte „revoluţie afacere”. Timp
de mai mulţi ani, prin intermediul ambasadei americane la Cairo, „disidenţii”
egipteni au fost antrenaţi la Centrul (sârb) pentru Acţiune Non-Violentă
Aplicată şi Strategie (CANVAS). Acesta a fost creat în 2003 de către OTPOR,
organizaţie sârbă creată de CIA şi finanţată de Soros, care a jucat un rol central
în bombardarea Serbiei şi arestarea lui Milosevic în 1999. A fost, de asemenea,
foarte activă în secesiunea din Muntenegru şi crearea statului mafiot din
Kosovo.
De ani de zile, mişcările locale de „eliberare” care apar folosesc sigla OTPOR:
un pumn închis situat într-un cerc roşu sau negru. La fel a fost în Serbia, în
Georgia, în Rusia, în Venezuela, în Iran, în Egipt, în Libia lui Kadhafi. În
prezent, OTPOR s-a extins foarte mult în lume. Este activă în 37 de ţări şi s-a
transformat într-un fel de fortăreaţă a revoluţiei mondiale „non-violente”.
Potrivit observatorului american William Engdahl, această organizaţie urmează
un program foarte precis, stabilit la Washington. În octombrie 2000, doi studenţi
sârbi interogaţi asupra afilierii OTPOR la „centrala” de spionaj american, au
răspuns: „nu ne deranjează deloc să fim parţial sub controlul CIA”.
Acelaşi pumn din sigla OTPOR, plasat la vedere pe site-ul „occupywallst.org”
ne îndeamnă la discernământ, mai ales că, la 22 septembrie 2011, un purtător de
cuvânt al OTPOR, Ivan Markovic, se adresa direct protestatarilor Occupy Wall
Street la New York (a se vedea link-
ulhttp://www.youtube.com/watch?v=LkM3BBtc7N0) de unde se poate deduce
că OTPOR şi CANVAS ar fi implicate în mişcarea Occupy Wall Street. Într-o
declaraţie anterioară, Ivan Markovic spunea despre acest gen de acţiuni: „S-ar
zice că oamenii tocmai au coborât în stradă. Totuşi este rezultatul unor luni şi
chiar ani de pregătire. Este un proces chiar plictisitor până se ajunge la
momentul în care se pot organiza manifestaţii în masă. Dacă afacerea este
planificată cu grijă, din momentul în care demarează, totul se comprimă în
câteva săptămâni.” (citat din Tina Rosenberg, Revoluţia U, Politica Externă, 16
februarie 2011).
Compatibilităţi sau incompatibilităţi între OWS şi alte mişcări
asemănătoare - Fracţionarea mişcărilor populare este în interesul elitelor
Michel Chossudovsky scria la 20 septembrie 2010 pe site-ul său Global
Research, sub titlul „Fabricarea contestaţiilor: mişcarea anti-globalizare este
subvenţionată de elitele afaceriste”, că „obiectivul elitelor financiare este de a
fracţiona mişcările populare într-un vast mozaic în care fiecare îşi urmăreşte
propriile interese”. Şi explica în mod premonitoriu cum se produce
aceasta: „Printr-o dură ironie, pe parcursul ultimilor ani, o parte din
câştigurile frauduloase de pe Wall Street au fost reciclate prin fundaţii şi
acţiuni caritabile scutite de taxe ale elitelor. Aceste câştiguri financiare
copioase au servit nu numai pentru coruperea oamenilor politici, dar şi-au
găsit şi drumul către casele de bani ale ONG-urilor, institutelor de cercetare,
centrelor comunitare, asociaţiilor religioase, instituţiilor media alternative,
ligilor pentru drepturile omului, etc., obiectivul ocult fiind acela de «fabricare a
contestaţiei» şi de stabilire a limitelor unei opoziţii acceptabile. La rândul lor,
multe ONG-uri sunt infiltrate de informatori care acţionează adesea în numele
unor agenţii de contraspionaj occidentale. În plus, un număr tot mai mare de
instituţii media alternative şi progresiste, pe internet, au devenit dependente
financiar de fundaţiile afaceriste şi de societăţile specializate în acţiuni
caritabile.”
Dezbateri
p. 164 Lohanul nr. 21, martie 2012
Atunci când americanii „de mijloc”, participanţii la Mişcarea Tea Party (mişcare
populistă americană, conservatoare şi libertariană, cu obiective asemănătoare
mişcării OWS) ori adepţii lui Ron Paul (medic, candidatul republican la
alegerile din 2012, lider de opinie susţinând idei reformatoare în economie şi
politică) încearcă să participe la manifestaţiile OWS, sunt daţi la o parte de
grupuri care se erijează în oameni de ordine. Atitudinea şi limbajul violent al
acestor servicii de ordine auto-desemnate, caracteristice în general activiştilor
de extremă stângă, sugerează că manifestaţiile au fost „acaparate” de aceştia.
Cunoscându-se faptul că ei îl susţin pe Obama se poate presupune că se doreşte
folosirea acestor manifestaţii pentru pregătirea viitoarei campanii prezidenţiale
şi combaterea lui Ron Paul. Jurnalistul de extremă dreaptă Ann Coulter remarca
foarte just atunci când comediana Roselyne Barr a cerut „să fie tăiat capul
bancherilor care nu vor să dea banii înapoi”: „este greu de imaginat că s-ar
putea ridica braţul împotriva sistemului bancar şi, în acelaşi timp, susţine
Obama care este o pură creaţie a acestui sistem bancar”.
Pe de altă parte, intervenţia televizată din 6 octombrie, în decursul căreia
Obama îşi exprima susţinerea pentru mişcarea Occupy Wall Street, nu a prea
trezit entuziasm pe străzi. E suficientă accesarea site-ul „oficial” al
manifestanţilor – occupywallst.org – pentru a constata, din violenţa reacţiilor, că
pentru o bună parte dintre aceştia, nu e nicio diferenţă între Obama şi bancherii
de pe Wall Street. Să amintim că în 2008, cea mai mare parte din donaţiile
colectate de echipa Obama au fost furnizate de Wall Street. Administraţia
Obama a returnat serviciul în cursul anului 2009 sub forma unei legislaţii
extraordinar de favorabile plutocraţiei internaţionale, datorită căreia ei au primit
înapoi mai mult chiar decât au dat. Declarațiile lui Obama de simpatie și
susținere a OWS nu sunt prin urmare nimic mai mult decât o strategie de PR,
prin care vrea să beneficieze de capitalul imens de simpatie trezit în rândul
maselor de mișcarea Occupy Wall Street.
În privinţa mişcării Tea-Party, conducătorii diferitelor facţiuni ale acesteia
neagă afirmaţia conform căreia Occupy Wall Street şi Tea Parties (TEA fiind
prescurtarea de la Taxed Enough Already), ambele inspirate de valori populare,
ar fi mişcări gemene (deşi nu poate trece neobservat faptul că un mare număr
din revendicările de la OWS sunt aproape identice cu cele de la Tea Parties).
Dimpotrivă, cei de la Tea Party Patriots, cea mai importantă dintre toate, care
revendică 15 mil. de suporteri, protestează: „cei de la Wall Street, în măsura în
care sunt inteligibili, vor mai puţin din ceea ce înseamnă grandoarea Americii
şi mai mult din ceea ce o degradează: un guvern mai mare, mai puternic, care
să poată să-i ia în grijă într-o măsură atât de mare încât ei să nu mai aibă
nevoie să lucreze, aşa cum facem cu toţii pentru a ne plăti facturile”.
A existat o încercare de colaborare între OWS şi Federaţia Americană a
Profesorilor (ATF, cu 1,4 mil. de membri). La 11 octombrie se anunţa
triumfător cooptarea la OWS a acestui sindicat, la scurt timp însă, răzgândindu-
se, ATF a revărsat pe site-ul occupywallst.org, un val de proteste de felul celui
care urmează: „Pentru OWS, a accepta sponsorizarea din partea patronilor
sindicatelor (care, nu-i aşa, sunt aceeaşi împotriva cărora OWS şi-a început
protestul), face ca această mişcare să piardă orice credibilitate.” Despre ATF
se ştie că este cel mai important sindicat de învăţământ din SUA şi cel mai de
stânga, susţinător de netăgăduit al lui Obama, la campania acestuia din 2008
contribuind cu 1,9 mil. dolari. Ca răsplată, ATF beneficiază în Planul pentru
sănătate al lui Obama de derogări importante: membrii săi sunt printre puţinii
care-şi pot stabili singuri cotizaţiile ce, începând cu 2014, vor fi atât de mari
încât vor deveni inaccesibile pentru mulţi americani cu venituri echivalente.
Serviciile sunt din nou returnate, derogările respective fiind prevăzute doar
pentru persoane aparţinând sindicatelor extremiste şi marxiste.
Printre participanţii la manifestaţiile OWS s-au numărat, într-o primă perioadă,
personalităţi de extremă stângă, ca universitarul radical de culoare Cornell West
sau cineastul Michael Moore. Apoi au preluat conducerea senatorul independent
Bernie Sanders, care se declară socialist şi milionarul Russell Simmons, un
magnat al industriei hip-hop. Se observă omniprezenţa sindicaliştilor de la
TWU, sindicatul lucrătorilor în transporturi, cu 38.000 de membri. Apoi, aceea
mai insolită şi mai ingrijorătoare a manifestanţilor lui Richard Trumka,
directorul de la AFL-CIO, federaţie a 56 de sindicate, cea mai mare din SUA, cu
11 mil. de membri.
Mişcarea a prins amploare şi, încet, încet, pe scena Occupy Wall Street au
apărut conservatori fiscali, libertarieni, antimondialişti, ecologişti etc. Imensa
mişcare de aşa-zisă revoltă democratică mondială pare a fi o vastă şi complexă
maşinaţiune, care se folosește cu cinism de entuziasmul și participarea maselor
și ale cărei ramificaţii se întind puţin câte puţin pe planeta întreagă, pornind din
America, ce rămâne punctul strategic sensibil al acestei „rețele”.
Care va fi continuarea?
Revendicarea iniţială a Occupy Wall Street era aceea de a se pune capăt
nelegiuirilor celor „1%” de super-bogaţi care îşi impun puterea economică şi
financiară prin intermediul unui sistem din ce în ce mai autoritar şi centralizat,
socialist şi controlat. America, spuneau ei, trebuie să regăsească plăcerea de a
acţiona din iniţiativă publică sau individuală, libertatea întreprinzătorilor mai
mari sau mai mici, absenţa reglementărilor tiranice. Se petrece tocmai contrariul
atunci când mişcarea este înghiţită de către un Stat ce militează doar pentru
impunerea unei societăţi centralizate, despotice, în care individul este
supravegheat „din leagăn până-n mormânt”. „Ceea ce a început acum trei
săptămâni ca o opinie studenţească, pentru a deveni apoi un circ de hippies, de
declasaţi şi de anarhişti, este în curs de a se transforma în ceva cu totul diferit:
o mişcare populistă în căutarea unei reforme economice,” scria Washington
Post în luna octombrie.
Karl Denninger, comentator economic, unul dintre creatorii Tea-Parties, cărora
le-a întors spatele când şi-a dat seama că cei mai mulţi dintre membri aparţin
unui partid, şi anume cel republican, a afirmat recent în faţa partizanilor săi
progresişti: „Obama lucrează pentru Goldman Sachs şi Wall Street, scoateţi-vă
din cap acest nonsens cum că democraţii ar fi mai buni decât
republicanii.” Idee importantă pentru că de luni de zile stânga şi extrema stângă
americană se luptă cu extrema dreaptă, în loc să combată, spune el, marile bănci
şi să pună pe picioare o rezistenţă pasivă în stilul lui Gandhi, non-partizană,
îndreptată doar împotriva bancherilor. Cei de la Occupy Wall Street încă nu au
înţeles că cei mai radicali dintre conservatori şi dintre cei de la Tea Parties le
sunt de fapt foarte apropiaţi, mai afirmă el.
Incidentele care apar în timpul manifestaţiilor Occupy Wall Street ori în
legătură cu acestea arată că, indiferent care a fost modul în care a apărut
mişcarea şi care a fost orientarea iniţială a acesteia, mişcarea în sine capătă
Dezbateri
p. 165 Lohanul nr. 21, martie 2012
amploare tot mai mare şi, din diverse tabere, se încearcă manipularea şi
folosirea acestei forţe într-o direcţie sau alta. Totuși este posibil ca de această
dată artizanii evenimentelor de acest gen să aibă o foarte mare surpriză, căci și
datorită altor evenimente care au loc la nivel mondial, probabil că lucrurile le
vor scăpa de sub control și „elita” care controlează această planetă prin
intermediul oligarhiilor financiare își va pierde în curând supremația.
Posibilitatea unor răsturnări de situaţie este mereu prezentă. În mulţimea de
activişti care trag în toate direcţiile, sunt reprezentate toate tendinţele. De
exemplu „Occupy Wall Street 99% Movement”, una din facţiunile OWS, şi-a
formulat declaraţia iniţială sub imboldul voinţei sincere şi naive de a distruge
sistemul bancar şi financiar internaţional. Din necesitate, acest obiectiv a trecut
în plan secund. Activitatea sa esenţială este acum aceea de a se asigura că nu
este infiltrată de niciun partid politic, de nicio organizaţie, de nicio structură
comunitară, ideologică sau culturală. Pe site-ul său de internet se prezintă ca o
mişcare descentralizată, fără conducători şi deschisă la toate sugestiile care vin
din lumea întreagă.
Occupy Wall Street este o expresie a optimismului că omenirea se poate
organiza mult mai bine de acum, deoarece are acces la cea mai bogată
cunoaştere pe care a avut-o vreodată. Oamenii sunt conectaţi mondial şi local,
astfel au posibilitatea de a se exprima fără ajutorul unor intermediari coruptibili.
Occupy Wall Street încurajează oamenii obişnuiţi să-şi exprime voinţa, să caute
împreună soluţii accesibile tuturor, să producă transformarea societăţii în care
trăiesc. Slavoj Zizek, academician şi filosof sloven s-a exprimat astfel: „Nu vă
îndrăgostiţi de voi înşivă în frumosul timp pe care îl petrecem aici.
Carnavalurile sfârşesc ieftin – marele lor test este valoarea sau ceea ce rămâne
în urma lor a doua zi, felul în care se va transforma viaţa noastră de zi cu zi.”
Mișcarea Occupy Berlin, Germania
Mișcarea Occupy Santiago de Chile
Mișcarea Occupy Seul, Coreea de Sud
2012. Care este viitorul omenirii?
Prof. Vlad Matei – Sibiu
Cu toate că nu au trecut testul anului 2000, teoriile sfârşitului
lumii cunosc acum un reviriment legat de anul 2012. Se pare că tot
mai multe argumente converg spre concluzia că în acel an ceva cu
totul surprinzător şi inimaginabil se va petrece cu planeta noastră
şi implicit cu noi, locuitorii ei.
nainte de a accepta sau respinge aceste argumente, e bine să le
cunoaştem. Şi bineînţeles, să ne întrebăm: suntem oare pregătiţi pentru
anul 2012?
Planeta Pământ se manifestă ca un imens circuit electric. Există un fel de
cavitate electromagnetică situată între Terra şi ultimul strat al ionosferei, la
aproximativ 55 km distanţă de suprafaţa pământului. Proprietăţile rezonante ale
acestei cavităţi magnetice terestre au fost descoperite de fizicianul german W.
O. Schumann între anii 1952 – 1957, şi ele permit măsurarea frecvenţei
vibratorii medii a planetei noastre.
“Bătăile inimii” Pământului se accelerează
Î
Dezbateri
p. 166 Lohanul nr. 21, martie 2012
Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept
“bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz
timp de mii de ani. Însă începând cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai
întâi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (după 1997), până când a atins astăzi
valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24
de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale,
în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza
acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală...
Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsură ce ne apropiem de
“Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pământului.
Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective,
diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încât la trecerea prin
Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfârşitul anului 2012, 24 de ore din anul
1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai
exista! Consecinţele acestui fenomen sunt incalculabile şi sfidează orice
imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune!
Creşterea frecvenţei de rezonanţă Schumann se traduce prin scăderea progresivă
a densităţii planetei, fenomen ce a fost observat şi identificat de clarvăzătorul
brazilian Triguerinho, încă de la începutul anilor ’80.
Omul este supus, ca toate creaturile Terrei, efectelor acestei schimbări:
simptome fizice cum ar fi migrenele, oboseala cronică, crampele musculare,
simptome ale gripei, vise intense mai degrabă fanteziste decât minunate. Şi mai
cu seamă, corpul uman devine din ce în ce mai sensibil. Modificarea cea mai
spectaculoasă are loc însă la nivelul ADN-ului uman, care pare a fi reprogramat
de Inteligenţa Cosmică. Ca urmare, intuiţia se dezvoltă mai repede, ca şi toate
capacităţile paranormale ce derivă din ea. Al treilea ochi începe să se deschidă
şi chiar ochii fizici se transformă pentru a se adapta Luminii şi frecvenţelor ei
mult mai elevate.
Calendarul Maya a prezis sfârşitul epocii actuale în 2012
Scriitor, şi ghid la locurile sacre ale planetei, Gregg Braden s-a făcut cunoscut
prin cărţile sale “Trezirea la Punctul Zero: iniţiere colectivă” şi “Translaţia între
lumi”. După ce a trăit, în tinereţe, două experienţe de moarte clinică (NDE) şi a
avut o carieră profesională strălucitoare ca inginer de aeronave, a început să ţină
conferinţe şi seminarii în întreaga lume. Gregg Braden a dovedit ştiinţific
trecerea prin centura de fotoni şi încetinirea gradată a perioadei de rotaţie a
planetei Pământ. Tot lui îi aparaţine demonstraţia ştiinţifică a creşterii frecvenţei
de rezonanţă a Terrei (rezonanţa Schumann). Braden consideră că, atunci când
planeta noastră nu se va mai roti deloc iar frecvenţa ei va atinge valoarea de 13
Hz, vom fi în “Punctul Zero” al câmpului ei magnetic. După două sau trei zile
de repaus, ea va reîncepe să se învârtă în sens contrar, ceea ce va determina
inversarea polilor magnetici ai Terrei.
Din aceasta, Gregg Braden deduce o serie de consecinţe:
1) Timpul va părea că trece din ce în ce mai repede pe măsură ce ne apropiem
de “Punctul Zero”. La ora actuală, frecvenţa Schumann a Terrei este de 12 Hz şi
se preconizează că la 13 Hz se va opri. Provocând inversarea polilor magnetici,
traversarea Punctului Zero va însemna totodată translaţia omenirii într-o
dimensiune superioară, a patra, care este la rândul ei o treaptă către cea de-a
cincea dimensiune. La acest nivel de evoluţie, gândurile şi dorinţele noastre se
vor manifesta instantaneu (fapt care corespunde planului astral). Acest Punct
Zero este menţionat de calendarele sacre ale omenirii, cum ar fi misteriosul
Tzolkin – calendarul mayaş – care prevede sfârşitul actualului ciclu al omenirii
în decembrie 2012. După saltul în cea de-a patra dimensiune, prevăzut a avea
loc înainte de sfârşitul anului 2012, în 2013, conform acestor teorii, vom trece în
cea de-a cincea dimensiune.
2) Trecerea în altă etapă la Punctul Zero, prezisă de diferite tradiţii cu mii de ani
în urmă, este pe cale de a se realiza. Aceste salturi au loc o dată la 13.000 de
ani, ceea ce echivalează cu o revoluţie completă a Soarelui nostru în jurul
Soarelui central al galaxiei noastre.
3) Se pare că după trecerea prin Punctul Zero, Soarele va răsări la Vest şi va
apune la Est. Mai multe texte străvechi descriu astfel de transformări radicale în
trecutul îndepărtat al omenirii.
4) Cea mai mare parte a tehnologiilor cunoscute nu vor mai fi operaţionale.
Excepţie face utilizarea energiei libere, decoperită de Tesla în urmă cu un secol,
propusă în diferite etape unora dintre guvernele noastre de către extratereştri,
dar ocultată şi interzisă de o conspiraţie mondială.
Calendarul Maya a prezis toate aceste schimbări şi faptul că vom reveni la
ciclurile naturale bazate pe armonia universală.
Cum va fi translaţia într-un alt plan?
Prin urmare, creşterea frecvenţei de vibraţie a planetei noastre implică şi
elevarea frecvenţei de vibraţie a locuitorilor săi, ceea ce determină efecte asupra
organismului dar şi elevarea conştiinţei, chiar dacă evenimentele actuale
contrazic aceasta (vezi războaiele şi conflictele la nivel mondial).
Alte semne: câmpul magnetic al planetei s-a diminuat, iar mişcarea ei de
precesie s-a modificat. Mai mult, polii magnetici ai planetei au început deja să
se deplaseze puţin câte puţin. Toate acestea vor continua şi ne indică în mod clar
că ne îndreptăm spre transformări planetare de importanţă cosmică.
Este dificil de descris în cuvinte un eveniment atât de rar şi de special. Un salt
similar s-a produs deja în constelaţia Pleiadelor, dar în urmă cu foarte multă
vreme.
Sigur că nimeni nu poate spune exact ce se va petrece atunci, însă putem trasa
unele repere. Înainte de 2012, sufletele evoluate de pe planeta noastră vor face
acest salt şi astfel vor deschide poarta ascensională şi pentru alţii care le vor
urma. Unele fiinţe, care deja s-au orientat către Dumnezeu cu credinţă şi
sinceritate, vor realiza Ascensiunea cu propriul lor corp fizic sublimat, în timp
ce altele îşi vor părăsi acest corp fizic pentru a se regăsi într-un alt plan, cu un
corp subtil mai apropiat noii frecvenţe de vibraţie.
Inversarea polilor magnetici - evidenţiată de datele culese de sateliţi
Polul nord magnetic terestru este într-o constantă deplasare. La ora actuală,
tinde să se apropie de polul nord geografic (care coincide cu polul sud
Dezbateri
p. 167 Lohanul nr. 21, martie 2012
magnetic). Unii oameni de ştiinţă consideră că această inversare a polilor
magnetici ai Terrei va avea loc în curând.
Extras din revista“Sciences et Avenir” (Ştiinţa şi viitorul) din iunie 2002:
“Analizând datele culese de doi sateliţi – Oersted, lansat în 1999, şi Magsat,
lansat cu 20 de ani mai devreme –, o echipă de specialişti de la Institutul de
Fizica Pământului din Paris a remarcat variaţii importante ale câmpului
magnetic terestru. Să fie acesta semnul inversării polilor magnetici ai
Pământului, eveniment care are loc la aproximativ 250.000 de ani? Nu putem
afirma aceasta cu certitudine. Mai degrabă putem bănui că intensitatea câmpului
magnetic fluctuează, scăzând şi apoi revenind, fără a se modifica polaritatea
câmpului magnetic terestru. Astfel de fluctuaţii au mai avut loc în trecut.
Inversiune sau fluctuaţie, nucleul terestru pare a fi agitat însă de furtuni
intense.”
La Montauk nimeni nu a putut vedea dincolo de 2012
În cadrul Proiectului Montauk, despre care doi dintre participanţi (Preston
Nichols şi Al Bielek) au făcut dezvăluiri cutremurătoare într-un interviu de
peste 9 ore, informaţii structurate şi în cărţile lui Preston Nichols şi Peter Moon,
s-au realizat experienţe de proiecţie în timp. Cercetătorii care au lucrat la
Proiectul Montauk au construit, pe baza unor informaţii provenite din surse
extraterestre, un dispozitiv cu ajutorul căruia trimiteau diverse persoane în timp
şi le ghidau acolo pentru a descrie ce vedeau. Al Bielek a fost unul dintre
“călătorii în timp” şi iată ce răspunde el reporterului la întrebările legate de anul
2012:
Reporter: Care este cel mai depărtat punct din viitor în care au fost trimişi
oameni în cadrul Proiectului Montauk?
Al Bielek: Anul 10.000 d.C.
R: Deci viitorul este acum stabilit până în anul 10.000 d.C.?
AB: Da. Este ca o realitate din vis. Nimeni nu a găsit un viitor tangibil, al lumii
fizice, dincolo de 2012. Este ca un zid abrupt dincolo de care nu mai este nimic.
R: Profeţiile vorbesc despre o transformare planetară în acea perioadă.
AB: Curios, nu-i aşa?
R: Care este previziunea dvs. pentru viitorul speciei umane?
AB: Va supravieţui.
R: De ce s-a menţionat la un moment dat că anul 2011 a fost ultimul an în care
subiecţii experienţelor au putut vedea ceva tangibil?
AB: Calendarul mayaş prevede pentru perioada 2011 – 2013 un fel de barieră.
Persoanele clarvăzătoare au confirmat că în jurul anului 2013 este o barieră de
care ele nu pot trece.
R: Asta nu înseamnă că nu este nimic dincolo de acel an.
AB: Nu. Este ascuns percepţiilor noastre. Nu se poate vedea nici măcar cu o
maşină a timpului. Mulţi se întreabă dacă vor mai avea controlul asupra
omenirii după 2013.
R: Se pare că avem de a face cu o elevare a conştiinţei pe măsură ce ne
apropiem de translaţia în cea de-a patra dimensiune.
AB: Într-adevăr. Sunt ceva dovezi în direcţia asta.
R: Se discută mult despre ideea translaţiei într-o a patra dimensiune. Ce
înseamnă aceasta?
AB: De fapt, înseamnă trecerea la o frecvenţă de vibraţie superioară. Este de
asemenea în legătură cu conştientizarea faptului că nu suntem separaţi de
Creatorul nostru. Este un eveniment de genul celui numit de creştini “revenirea
în Glorie”. A doua venire se referă mai degrabă la o stare interioară, decât la o
fiinţă care vine şi stabileşte o ierarhie.
R: Când se va realiza complet această translaţie?
AB: A patra dimensiune este mult mai plină de viaţă. Este o dimensiune în care
predomină compasiunea, înţelegerea şi iubirea. Trecerea definitvă la cea de-a
patra dimensiune cred că va avea loc între anii 2003 şi 2013.
R: E interesant că şi prin metodele de divinaţie I-Ching se prevede un sfârşit în
anul 2012.
AB: Da. Nimic nu va mai fi la fel pe Pământ. Transformările au început deja.
Suntem martori la “dispariţia” celei de-a treia dimensiuni a vieţii.
Pe planeta Pământ au fost deja primite mai multe
mesaje misterioase de la civilizaţiile extraterestre
În anul 1977, un
mesaj de origine
necunoscută a fost
înregistrat de un
radiotelescop
american. Un alt
fapt senzaţional,
care a rămas până
în ziua de azi inexplicabil, este acela că după aceea, câteva luni mai târziu,
o emisiune a unui post englez de televiziune a fost întreruptă complet timp
de 4 minute, de un anume Vrillon care s-a recomandat ca aparţinând de
Comandamentul Galactic Ashtar.
e data de 15 august 1977, astronomul voluntar Jerry R. Ehman a
participat la proiectul SETI demarat de Universitatea Statului Ohio,
care a folosit radiotelescopul său, supranumit „Marea ureche”. Cu
această ocazie, el a fost martorul recepţiei prin radiotelescop a unui semnal
extrem de puternic. El a tipărit la imprimantă întreaga înregistrare a semnalului,
încercuind şirul remarcabil de cifre care reprezenta codificarea misteriosului
semnal şi nu s-a putut abţine să îşi exprime uimirea, notând cu un creion pe
marginea documentului „Wow!”. De atunci şi până în prezent, această
P
Dezbateri
p. 168 Lohanul nr. 21, martie 2012
exclamaţie de uimire („Wow!”) a devenit numele cu care sunt desemnate astfel
de semnale misterioase, precum cel în cauză.
Era oare aceasta o interferenţă radio de origine umană sau era vorba de o radio-
transmisie inteligentă ce aparţinea fraţilor noştri (extratereştrilor) care provin
din alte stele? Încă nu se ştie cu exactitate nimic în această directie. Cercetările
perseverente ale astronomilor nu au clarificat nici până în ziua de azi care era
sursa semnalului „Wow!”, care nu a mai fost detectat în niciuna dintre
multiplele cercetări de acest gen care au avut loc de atunci.
La ora actuală, Institutul de Cercetare SETI (Search for Extra-Terrestrial
Intelligence - Detectarea Inteligenţelor Extraterestre) din California (SUA) se
pregăteşte să reia cercetările, dezvoltând în acest scop o reţea specială de
radiotelescoape, numită Allen Telescope Array (ATA) - Reţeaua de Telescoape
Allen. Acest nou model de reţea este alcătuit din zeci de antene parabolice
având, fiecare dintre ele, un diametru de 6 metri şi care sunt interconectate
pentru a forma un ansamblu mult superior, prin sensibilitatea recepţiei, în raport
cu cea mai performantă antenă parabolică ce există în prezent, aparţinând
observatorului din Arecibo. ATA a devenit deja operaţională în anul 2007 cu 45
de telescoape, dar va fi finalizat abia peste 3 ani, când vor fi în funcţiune 350 de
telescoape ce vor fi interconectate pentru a forma un ansamblu de o mare
sensibilitate. Dincolo de banalitatea acestei ştiri, putem să ne dăm seama că o
investiţie gigantică de acest gen arată că aceia care au conceput acest proiect
ştiu foarte multe şi chiar sunt siguri că există alte civilizaţii extraterestre, din
moment ce au fost dispuşi să investească sume uriaşe pentru a construi un astfel
de instrument gigantic. În curând va fi demarat un proiect pentru a orienta ATA
în direcţia de unde a venit mai demult semnalul „Wow!” şi a-l calibra cât mai
precis pe aceeaşi frecvenţă de vibraţie”, a declarat Seth Shostak, astronom-şef al
Institutului de Cercetare SETI.
Cu toate că respectiva zonă a cerului a fost deja investigată de nenumărate ori,
ATA ar putea descoperi ceva nou datorită sensibilităţii sale extraordinare şi a
ariei sale specifice de acoperire spectrală, care sunt mult mai mari. De la
evenimentele care s-au petrecut în anul 1977, astronomii s-au străduit să
argumenteze că semnalul care a fost captat atunci provenea de pe Pământ. Cu
toate verificările, ei nu au descoperit nicio eroare în sistemul de operare al
telescopului şi nici nu au putut indica o sursă de energie terestră care să poată
explica puterea şi frecvenţa acelui semnal, care a durat 72 de secunde, perioadă
care corespundea exact intervalului de observare specific telescopului! Dincolo
de aparenţe, semnalul „Wow!” este una dintre cele mai mari enigme pentru
„vânătorii” de extratereştri şi ea a inspirat chiar o scenă din celebrul serial
„Dosarele X”. Ehman însuşi a declarat că atunci când a văzut pentru prima oară
datele ce au fost înregistrate de telescopul „Marea ureche”, nu s-a gândit la
început că acestea au o origine extraterestră. „Reacţia mea spontană a fost să
scriu „Wow!”. Nu mă aşteptam să se petreacă aşa ceva. Am realizat că sunt
martorul unui eveniment extrem de interesant şi că merită să studiem în
profunzime ce reprezintă el de fapt.” În anul 2007, cu ocazia aniversării a 30 de
ani de la acest eveniment, Ehman şi-a actualizat raportul cu privire la semnalul
„Wow!”, dar concluziile sale au rămas aceleaşi: „Problema sursei misterioase a
acestui semnal rămâne deschisă. Trebuie să recunoaştem că nu avem încă
destule informaţii. Nu putem trage altă concluzie decât că ar putea fi un semnal
ce provine de la o civilizaţie extraterestră.”
Senzaţional!
Mai târziu, la câteva luni după captarea acelui semnal („Wow!”), o emisiune a
Televiziunii engleze a fost brusc întreruptă de un mesaj transmis de o fiinţă care
s-a prezentat ca fiind de origine extraterestră.
În seara zilei de 26 noiembrie 1977, în sudul Angliei s-a petrecut ceva uluitor.
Utilizând o tehnologie care nici astăzi nu este accesibilă pe planeta Pământ
(decât eventual unor cercuri foarte restrânse), o voce neidentificată a întrerupt
emisiunea postului Independent Televison News şi a adresat pentru prima dată
în direct telespectatorilor, în limba engleză, un mesaj alcătuit din circa 600 de
cuvinte. (Înregistrarea audio completă a acestui mesaj misterios este disponibilă
pe YouTube.) Frecvenţa sonoră respectivă a început fix la ora 17:10 şi a durat
aproximativ 6 minute. O agenţie guvernamentală din Marea Britanie a încercat
fără succes să blocheze semnalul respectiv. La scurt timp după aceea, atât postul
de televiziune respectiv, cât şi Poliţia au primit mii de apeluri telefonice.
Ulterior, autorităţile şi-au cerut de 3 ori scuze pentru această întrerupere,
calificând mesajul drept o banală transmisiune pirat sau chiar o farsă, dar cu
toate acestea, până în prezent sursa enigmatică a acelei „farse” nu a putut fi
niciodată identificată. Pentru aceia care sunt capabili să vadă dincolo de
aparenţe, acest aspect este cât se poate de semnificativ. Chiar dacă pentru cei
sceptici, aceasta nu înseamnă, ca de obicei, nimic, pentru cei care sunt înzestraţi
cu inteligenţă şi intuiţie este aproape evident că această întrerupere a unei
emisiuni de televiziune nu putea fi realizată de oricine pe vremea aceea. Acest
aspect indică o enigmă tulburătoare care, corelată cu faptul că mesajul respectiv
a fost definit încă de la bun început ca având o provenienţă extraterestră, ne face
imediat să gândim că acela a fost şi rămâne chiar un mesaj ce provine de la o
civilizaţie extraterestră.
Vă oferim în cele ce urmează textul integral al mesajului ce a fost transmis în 26
noiembrie 1977: „Acum vă vorbeşte Vrillon, reprezentant al Comandamentului
Galactic Ashtar. Timp de mai mulţi ani, unii dintre voi ne-aţi văzut pe cer sub
forma unor lumini. Ne adresăm vouă cu iubire, în pace şi înţelepciune, aşa cum
am făcut aceasta cu fraţii şi surorile voastre de pe întreaga voastră planetă
Dezbateri
p. 169 Lohanul nr. 21, martie 2012
Pământ. Vrem să vă avertizăm despre destinul rasei şi al lumii voastre şi
intenţionăm să vă sfătuim cu înţelepciune pentru a putea să comunicaţi
semenilor voştri care este calea cea mai bună pe care trebuie să o adoptaţi
pentru a evita în felul acesta toate dezastrele care ameninţă atât lumea voastră,
cât şi fiinţele din lumile noastre care se află în preajma voastră. Va fi bine să
învăţaţi să acţionaţi cu iubire şi înţelepciune pentru a putea să participaţi la
marea trezire spirituală ce va avea loc atunci când planeta voastră va trece într-o
nouă eră a Vărsătorului. Această nouă eră de profunde transformări ar putea să
fie pentru rasa voastră o perioadă de iubire, bunăvoinţă, mare pace şi evolutie,
cu condiţia ca aceia care vă conduc să devină conştienţi de forţele malefice care
le pot întuneca în întregime judecata.
Ascultaţi acum în linişte şi cu atenţie ce am să vă spun, căci această şansă s-ar
putea să nu se mai repete. De mulţi ani de zile, savanţii voştri, guvernele şi
comandanţii militari nu au ţinut seama de atenţionările noastre. Ei au continuat
să realizeze experimente cu forţa malefică a ceea ce voi numiţi energie nucleară.
Bombele atomice pot distruge Pământul şi chiar fiinţele din lumile voastre
surori într-o singură clipă. Reziduurile sistemelor energetice atomice vor otrăvi
planeta voastră pentru mii de ani de acum înainte. Noi, care am urmat calea
evoluţiei de o perioadă mult mai lungă de timp decât voi, am realizat demult că
aceasta, energia atomică, este întotdeauna direcţionată împotriva vieţii. Nu are
aplicaţii paşnice. Cercetarea şi folosirea ei trebuie să înceteze neîntârziat, altfel
riscaţi să vă autodistrugeţi. Toate armele voastre nimicitoare şi nefaste trebuie
să fie de îndată eliminate. Vremea conflictelor şi a războaielor trebuie să devină
pentru voi ceva de domeniul trecutului. Luaţi aminte, căci rasa din care faceţi
parte ar putea să progreseze cu uşurinţă spre cele mai înalte niveluri ale
evoluţiei, dacă vă veţi arăta demni de aceasta în faţa lui DUMNEZEU. Nu vă
mai rămâne decât puţin timp pentru a învăţa să trăiţi cu toţii împreună în iubire,
pace şi bunăvoinţă.
Peste tot pe această planetă mici grupuri sunt inspirate de noi şi vă învaţă deja
aceasta, ei se află aici pentru a vă transmite lumina plină de înţelepciune a noii
ere care se naşte. Sunteţi liberi să acceptaţi sau să respingeţi învăţăturile lor
autentice, dar luaţi aminte căci numai aceia care vor învăţa să trăiască în pace şi
iubire vor avea cu siguranţă acces la sferele superioare ale
evoluţiei spirituale.
Vă vorbeşte acum Vrillon, un reprezentant al Comandamentului Galactic
Ashtar. Trebuie să mai ştiţi că există numeroşi profeţi şi ghizi spirituali falşi ce
acţionează în lumea voastră. Ei vă iau şi apoi vă consumă energia – pe care voi
o numiţi bani – şi apoi o utilizează în scopuri malefice, oferindu-vă în schimb
doar mizerii fără valoare. Pentru aceia dintre voi care au trezit bunul simţ şi
intuiţia, Sinele vostru divin, profund vă va apăra cu uşurinţă de toate acestea.
Învăţaţi neîntârziat să fiţi atenţi la vocea voastră interioară, care vă ajută să
discerneţi adevărul de eroare, permiţându-vă astfel să evitaţi starea de confuzie,
haosul lăuntric şi minciuna. Învăţaţi să ascultaţi această voce divină, care se află
în fiecare dintre voi şi îndreptaţi-vă pe calea evoluţiei spirituale fiind totodată
perseverenţi. Să ştiţi că de mai mulţi ani, noi am urmărit toate progresele pe care
le-aţi făcut, aşa cum şi voi aţi urmărit luminile (vehiculelor) noastre ce apăreau
pe cerul vostru. Acum aţi aflat că noi suntem aici şi să ştiţi că există, pe Pămănt
şi în jurul lui, mai multe fiinţe decât savanţii voştri vor să admită.
Suntem profund îngrijoraţi pentru voi şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru
a vă ajuta pe drumul vostru către lumină. Nu vă temeţi şi daţi-vă seama că tot
ceea ce aveţi de făcut implică doar să căutaţi să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi
cu adevărat pe voi înşivă, pentru a trăi în armonie şi iubire cu legile Pământului.
Noi cei din Comandamentul Galactic Ashtar vă mulţumim pentru atenţia
acordată. Vom părăsi acum planul existenţei voastre pământeşti. Fiţi
binecuvântaţi în numele iubirii supreme şi al adevărului cosmic.”
Redăm acum transcrierea celor trei mesaje prin care televiziunea şi-a cerut
scuze pentru această stranie întrerupere inopinată a programului. Primele două
mesaje au fost incluse în principalul buletin de ştiri al postului respectiv de
televiziune, ce a fost difuzat în aceeaşi seară, iar cel de-al treilea a fost difuzat
noaptea pe postul de radio Independent.
Primul mesaj
„Suntem deja conştienţi că telespectatorii noştri din unele zone ale ţării s-au
confruntat cu anumite întreruperi ale semnalului sonor. Ne exprimăm regretele
şi vom face tot posibilul să remediem această problemă.”
Al doilea mesaj
„În regie, inginerii noştri fac deja eforturi pentru a descoperi sursa a ceea ce ei
numesc o «transmisiune pirat», care a durat aproximativ şase minute, în timpul
buletinului de ştiri al I.T.N. din această seară. Telespectatorii din regiunile
Berkshire şi Hampshire, ce sunt deserviţi de staţia de emisie din Hannington, s-
au confruntat deja cu această problemă. Ei au auzit o voce, care a înlocuit-o pe
aceea a crainicului şi care spunea ceva de genul: «Locuitori ai Terrei, depuneţi
armele, acesta este un mesaj din spaţiu.» Mii de telespectatori au telefonat după
aceea la Southern Television, la Poliţie şi la noi, la I.T.N. Purtătorul de cuvănt
al Regiei Autonome de Difuziune a declarat: «Este primul incident de acest gen
din Marea Britanie». Poliţia din Winchester a declarat că unele persoane au fost
chiar speriate de acest mesaj şi că un ofiţer de poliţie a trebuit să se deplaseze la
domiciliul unei doamne pentru a o linişti. Sperăm ca acest buletin de ştiri să nu
fi fost şi el întrerupt şi vă urăm tuturor o seară frumoasă.”
Dezbateri
p. 170 Lohanul nr. 21, martie 2012
Al treilea mesaj
„Regia autonomă de televiziune nu poate explica mesajul misterios care a
întrerupt emisia postului Southern Television. Vocea lentă şi profundă a declarat
printre altele că «toate armele voastre nefaste trebuie să fie suprimate. Nu vă
mai rămăne decât puţin timp pentru a învăţa să trăiţi în pace». Postul TV a fost
asaltat de apeluri telefonice din partea unor persoane panicate, care cereau
explicaţii. Aşa cum susţine directorul de emisie, John Ginnery, incidentul care a
apărut ar putea avea mai multe cauze: «Nu suntem siguri că a fost vorba de o
transmisiune pirat. Ştim doar că s-a produs o suprapunere de voci care spuneau
lucruri a căror înregistrare exactă nu o deţinem. Am primit numeroase mărturii
şi multe telefoane. Nu ştim ce a fost. Emisiunile noastre sunt în mod evident
supravegheate de către centrul operaţional, dar în acest caz noi nu am detectat
decât un fâşâit şi distorsiuni ale imaginii. Am primit numeroase mărturii de la
oameni, dar repet, nu ştim ce anume a fost. - Independent Radio News. Este ora
12 şi 6 minute.»”
Un important mesaj de la extratereştrii care se adresează oamenilor ce
trăiesc pe planeta Pământ
Preambul - câteva comentarii pertinente care au apărut pe internet, referitoare
la acest mesaj al extratereştrilor
M.W.M.: Această lungă scrisoare ce este adresată tuturor pătnântenilor a apărut
la un moment dat pe Internet fără a avea o adresă a expeditorului. Actualmente
ea se găseşte postată în multe locuri şi variante pe Internet. Chiar dacă acestui
document nu i se poate atesta validitatea, conţinutul său este semnificativ şi i-a
impresionat pe mulţi oameni care au inteligenţă şi bun simţ. Tot ceea ce se poate
spune la prima vedere despre acest mesaj este că el se bazează pe idei foarte
bune, unele dintre ele chiar geniale, are coerenţă, prezintă un conţinut deosebit,
este scris într-o manieră ce trădează un nivel neobişnuit de inteligenţă şi
maturitate. Se poate recunoaşte în această expunere fascinantă un discurs foarte
serios care totodată este non-tehnic, dar este structurat într-un mod lucid şi
obiectiv. După cum vă veţi putea da seama cu uşurinţă acest material nu conţine
idei sau aluzii etnic-rasiste şi se poate spune că autorul sau autorii săi au o foarte
bună înţelegere asupra limbajului uman şi asupra psihologiei umane, chiar dacă
pe alocuri structura gramaticală a acestui text diferă oarecum de aceea cu care
suntem obişnuiţi. Cu toate acestea, respectivul aspect nu constituie un
impediment pentru parcurgerea conţinutului pe care noi îl considerărăm
excelent. Un alt aspect important al acestui text este acela că nu se folosesc
construcţii lingvistice alambicate, termeni pretenţioşi şi nici nu sunt utilizate
cuvinte ce ţin de jargonul religios sau de acela care este specific curentului
„New Age”. După cum vă veţi putea da seama, dacă îl veţi studia cu atenţia
necesară, acest mesaj este totodată o scrisoare simplă consistentă, inteligent
structurată şi la obiect. Date fiind aceste aspecte, o trimit şi eu mai departe către
voi spre a o „consulta”, cu multă atenţie şi spre a vă forma în felul acesta fiecare
dintre voi o părere cât mai justă. O trimit acum tuturor şi pentru că eu personal
am intuit că această scrisoare ar putea să fie adevărată.
Ideea de bază a acestei scrisori mesaj este aceea că la ora actuală civilizaţia
umană se află într-un mare impas şi se găseşte într-o evidentă cădere liberă, care
nu poate fi oprită în contextul actual, mai ales pentru că această prăbuşire este
declanşată de unele aspecte malefice care sunt implementate şi întreţinute în
mod intenţionat în cadrul sistemelor sociale planetare actuale. În cazul în care
nu va fi urgent stopată, această prăbuşire va genera la un moment dat o ruptură
majoră la aproape toate nivelurile civilizaţiei umane. Există o mulţime uluitoare
de date, care se găsesc la ora actuală mai ales pe Internet, şi care dovedesc că pe
această planetă acţionează, din nefericire, o gigantică conspiraţie planetară.
Aceasta foloseşte de mult timp unele tehnologii foarte avansate care sunt ţinute
secrete, unele dintre ele fiind la ora actuală utilizate (ne referim aici la
instalaţiile gigantice secrete, radionice şi psihotronice de tip HAARP pe care le-
au instalat americanii) chiar pentru sugestionarea subconştientă în masă şi
înrobirea mentală a populaţiei umane, care în prezent a ajuns să trăiască în mare
măsură într-un mediu ambiant degradat şi nesănătos. Puţini sunt aceia care ştiu
că actualmente antenele de telefonie mobilă şi radiaţiile emise de ele
declanşează o mulţime de efecte nocive în trupul acelora care sunt expuşi fără
încetare la astfel de radiaţii dăunătoare. Aceste radiaţii distructive determină
apariţia unei ambianţe perturbatoare, nesănătoase, chiar şi atunci când fiinţele
umane nu utilizează telefoane mobile proprii. Aceia care ne conduc, cel mai
adesea în secret, pe această pantă descendentă, acţionează, cei mai mulţi dintre
ei, într-un mod malefic care este intenţionat. Ceea ce este şi mai rău, este faptul
că ei au marele avantaj al controlului tuturor resurselor ce se află pe această
planetă şi tocmai de aceea au posibilitatea să câştige în acest război secret pe
care l-au declanşat împotriva celor mulţi şi ignoranţi în urma accentuării într-un
ritm galopant a dezechilibrelor de tot felul şi a altor manifestări nesănătoase ce
ameninţă la ora actuală umanitatea. Numai cei ignoranţi ar putea să afirme că
lipsesc dovezile referitoare la această situaţie de fapt. Dincolo de aparenţe,
mijloacele mass-media se află la ora actuală în mâinile acestui grup ascuns ce
acţionează din umbră şi tocmai de aceea, în imensa majoritate a cazurilor, unele
ştiri deranjante pentru ei fie sunt cenzurate cu străşnicie, fie sunt distorsionate
astfel încât să le servească scopurilor lor diabolice. La ora actuală, cea mai mare
parte din aceste adevăruri deranjante sau care sunt cenzurate în permanenţă de
mass-media sunt accesibile mai mult pe Internet. Pentru noi este evident că cea
mai mare parte a populatiei acestei planete este păcălită, manipulată şi înrobită
Dezbateri
p. 171 Lohanul nr. 21, martie 2012
mental şi în cea mai mare parte este incapabilă să îşi dea seama de realitatea
acestor aspecte alarmante.
Aceia care vor ajunge totuşi să se trezească ar fi bine să îi ajute şi pe ceilalţi care
încă dorm, să iasă din această stare de letargie şi în felul acesta sperăm că
numărul lor va ajunge să predomine DACĂ VOR AJUNGE SĂ ÎNŢELEAGĂ
UTILITATEA ŞI URGENŢA ALEGERILOR BUNE. Pentru a reuşi să facă
ceea ce este necesar spre a stăvili răul, care creşte pe zi ce trece, ei ar trebui să
se unească şi să-şi abandoneze frica, sentimentul paralizant de izolare şi
ignoranţa crasă referitoare la adevărata faţă a lucrurilor ce există la ora actuală –
din nefericire – pe această planetă. Propunerea înţeleaptă din această scrisoare-
mesaj este ca fiecare dintre noi să hotărâm cât mai repede cu putintă că a venit
momentul unei apariţii covârşitoare a extratereştrilor ce aparţin unei civilizaţii
foarte avansate, apariţie ce se va produce în simultaneitate, în mai multe locuri,
pe cerul planetei noastre la un moment dat. Mai ales acum, în aceste momente
de cumpănă de care mulţi dintre noi ne dăm seama, apariţia în număr foarte
mare a vehiculelor extratereştrilor ar putea să ajute extraordinar de mult
umanitatea să dea neintârziat şi pentru totdeauna la o parte vălurile groase ale
iluziilor şi ale minciunilor.
Totodată, această apariţie în număr mare a vehiculelor extraterestre ar putea să
clarifice multe dileme existenţiale şi în acelaşi timp ar putea să fie catalizatorul
miraculos ce va face să se nască o altă mentalitate, mult mai bună, în cadrul
acestui vortex social maladiv în care, din nefericire, ne aflăm şi cei mai mulţi
dintre noi chiar ne complacem. O astfel de apariţie în masă a extratereştrilor ce
aparţin unei civilizaţii foarte avansate ar putea conduce neîntârziat umanitatea
spre o fază următoare, net superioară, de evoluţie. Principala întrebare, care este
formulată în mod repetat de-a lungul acestei scrisori-mesaj, este dacă fiecare
dintre noi (cei la care ajunge această scrisoare-mesaj şi care o studiem cu
atenţie) alegem sau nu într-un mod ferm ca extratereştrii ce aparţin acestei
civilizaţii avansate să se arate neîntârziat pe această planetă. Extratereştrii ce
aparţin acestei civilizaţii avansate şi care se pare că au conceput această
scrisoare-mesaj sugerează că un astfel de contact direct şi anumite schimburi
culturale, net avantajoase pentru umanitate, ar oferi, fără îndoială, posibilitatea
de a fi depăşite cu o mare uşurinţă blocajele majore cu care umanitatea se
confruntă la ora actuală atât în sfera socială, cât şi în aceea a evoluţiei culturale.
Extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii avansate argumentează într-un mod
inteligent şi de bun simţ că baza mental-emoţională trebuie să fie pregătită în
prealabil prin manifestarea de către un număr suficient de mare de pământeni a
unor intenţii ferme şi a unei alegeri mature în cazul în care aspirăm şi vrem cu
putere să se producă neîntârziat un asemenea contact benefic şi profund creator.
Consimţământul majoritar, ce va fi urmat de aşteptarea deliberată a unui
asemenea contact care nu va întârzia să apară, trebuie să se producă la nivelul
întregii planete, deoarece altfel există riscul unei reacţii de opoziţie în masă,
dictate de o nejustificată stare de frică. O astfel de stare face posibilă
manipularea maselor de către cercurile elitei malefice ce acţionează din umbră,
şi în mâinile căreia se află din nefericire la ora actuală puterea.
Extratereştrii acestei civilizaţii net avansate sugerează că o intenţie mentală
puternică şi clar exprimată într-un mod telepatic, ce este necesar să apară în
fiecare fiinţă umană în urma studiului atent al acestei scrisori-mesaj, va fi
suficientă pentru a le oferi apoi extratereştrilor ce aparţin acestei civilizaţii
avansate direcţia pe care o vor da la scurt timp după aceea anumitor acţiuni pe
care ei se vor simţi îndreptăţiţi să le realizeze. Înţelegând acest aspect, vă puteţi
da seama fiecare dintre voi de importanţa deosebită a consimţământului pe care
îl puteţi oferi într-un mod ferm, telepatic. Cu toate că în ultimul timp Internetul
a luat amploare la nivel planetar, extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii
avansate ne cer ca această scrisoare-mesaj să fie transmisă neîntârziat maselor
mari de oameni şi să fie urgent tradusă în toate limbile globului şi transmisă
pretutindeni de fiecare dintre noi în întreaga lume. Extratereştrii ce aparţin
acestei civilizaţii avansate sugerează ca această difuzare a acestei scrisori-mesaj
să se realizeze chiar de la om la om, ignorând, nu se ştie din ce cauză, o posibilă
utilizare a mijloacelor mass-media. Vă. oferim în cele ce urmează scrisoarea-
mesaj respectivă, care noi sperăm că vă va putea fi de un real folos, pentru a
face ca extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii avansate să apară cât mai
repede pentru toţi pământenii, impulsionănd în simultaneitate spre mai bine
evoluţia umanităţii. Această scrisoare-mesaj ne sugerează că dacă vom pune în
aplicare recomandările conţinute în ea, AVEM FIECARE DINTRE NOI ŞI
TOŢI LA UNISON IMENSA ŞANSĂ DE A TRANSFORMA LUMEA
ACTUALĂ PRIN INTERMED1UL ACESTUI CONTACT CU
EXTRATEREŞTRII CE APARŢIN ACESTEI CIVILIZAŢII NET
AVANSATE!
Luând în considerare aceste aspecte, ne putem da seama că, acţionând într-un
mod înţelept, PUTEM FACE SĂ APARĂ ŞANSA IMENSĂ DE A
TRANSFORMA NEÎNTÂRZIAT LUMEA ÎN CARE NE AFLĂM!
Vă expunem acum mesajul respectiv şi totodată vă rugăm să îl studiaţi cu multă
atenţie înainte de a hotărî fiecare aşa cum credeţi că este mai bine.
„Hotărâţi acum într-un mod ferm dacă vreţi să apărem”
Nu este foarte important pentru voi cine vă transmite acest mesaj, vă rugăm să
aveţi în vedere că el trebuie să rămână anonim în ochii voştri. Contează însă
foarte mult ce anume veţi face cu acest mesaj şi ce intenţie clară şi fermă va
Dezbateri
p. 172 Lohanul nr. 21, martie 2012
declanşa în fiecare dintre voi conţinutul său! Fiecare dintre voi are dreptul să-şi
folosească liberul arbitru aşa cum se cuvine pentru a descoperi cât mai repede
fericirea, bunăstarea şi armonia.
Acestea sunt nişte atribute binefăcătoare universal valabile care v-au fost arătate
adeseori şi la care puteţi avea fiecare dintre voi acces de acum înainte. Trebuie
să ştiţi că liberul vostru arbitru depinde, într-o oarecare măsură, de trezirea şi
utilizarea propriilor voastre capacităţi superioare. Fericirea pe care o puteţi trăi
depinde în mare măsură de iubirea şi de binele pe care le dăruiţi şi pe care le
primiţi. Întocmai precum toate rasele conştiente aflate pe aceeaşi treaptă a
evoluţiei ca şi voi, puteţi avea sentimentul că sunteţi (singuri şi) izolaţi pe
planeta voastră. Această impresie iluzorie vă face să fiţi siguri că sunteţi stăpâni
pe destinul vostru. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că vă aflaţi în faţa unor mari
încercări pe care le cunoaşte doar o mică parte dintre voi. Nu avem deocamdată
dreptul să vă ajutăm să vă transformaţi şi să vă construiţi viitorul fără ca voi
înşivă să fi ales aceasta, în prealabil şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Consideraţi acum acest mesaj foarte important pentru fiecare dintre voi, ca fiind
un referendum la scară mondială! Consideraţi răspunsul vostru ferm şi
categoric, ce va putea fi exprimat chiar de mai multe ori într-un mod telepatic,
un SUI GENERIS buletin de vot!!!
Cine suntem noi?
La ora actuală,
oamenii voştri de
ştiinţă şi exponenţii
voştri religioşi nu
au reuşit să ajungă
la un acord în
privinţa
evenimentelor
cereşti încă neexplicate la care omenirea a fost martoră în decursul a mii de ani.
Pentru a cunoaşte aşa cum trebuie adevărul, acesta trebuie înainte de toate să fie
privit drept în faţă şi să nu fie deformat prin filtrul credinţelor de tot felul, oricât
ar fi ele de respectabile la prima vedere. Un număr în continuă creştere dintre
cercetătorii voştri explorează deja noi căi de cunoaştere care i-au adus tot mai
aproape de o esenţială realitate. Civilizaţia voastră se scaldă la ora actuală într-
un ocean de informaţii, multe dintre ele haotice, dintre care numai o infimă
parte, cea care este cel mai puţin bulversantă, este cel mai mult răspândită.
Dacă priviţi cu atenţie, veţi descoperi că ceea ce în istoria voastră vi se părea
anterior a fi ridicol sau imposibil a devenit deja posibil şi a fost apoi chiar
realizat, mai ales în aceşti ultimi 50 de ani. Fiţi conştienţi că viitorul va fi încă şi
mai surprinzător. Veţi descoperi în curând atât ceea ce este rău, cât şi ceea ce
este bine. Precum şi alte sute de miliarde de creaturi ce există în această galaxie,
şi noi suntem creaturi conştiente pe care unii le numesc „extraterestre”, chiar
dacă realitatea noastră este de fapt mult mai subtilă.
Trebuie să fiţi absolut siguri că, în realitate, nu există nicio diferenţă
fundamentală între voi şi noi, ceea ce ne diferenţiază este doar experienţa
considerabilă a unor etape superioare de evoluţie, pe care noi deja am dobândit-
o. Întocmai ca în orice structură ce este în mod armonios organizată, există o
ierarhie valorică şi în relaţiile noastre interne. Ierarhia noastră se bazează pe
înţelepciunea rezultată din colaborarea mai multor rase extraterestre. Având
girul acestei ierarhii, noi ne adresăm acum vouă.
Precum majoritatea dintre voi, şi noi suntem în căutarea experienţei esenţiale a
Fiinţei Supreme (DUMNEZEU). Puteţi fi absolut siguri că, în realitate, nu
suntem nici zei, nici semizei, ci egalii voştri în cadrul Fraternităţii Cosmice.
Fizic, mulţi suntem diferiţi de voi, dar în mare parte, prezentăm o formă
umanoidă.
Existenţa noastră este o vie realitate, chiar dacă marea majoritate dintre voi încă
nu o percep. Puteţi fi absolut siguri că noi nu suntem nişte simple obiecte de
observat, ci suntem nişte conştiinţe, tot aşa cum şi voi sunteţi nişte conştiinţe.
Ne aflăm dincolo de înţelegerea voastră, deoarece rămânem invizibili aproape
tot timpul, atât pentru simţurile voastre obişnuite, cât şi pentru instrumentele
voastre clasice de măsură.
La ora actuală noi aspirăm să umplem neîntârziat acest gol existent acum în
istoria voastră. Trebuie să ştiţi că noi am luat deja această hotărâre colectivă,
fapt care însă nu este suficient. Avem acum nevoie şi de acceptul vostru ferm şi
majoritar. Prin intermediul acestui mesaj, deveniţi fiecare dintre voi cei care
decid într-un mod ferm şi clar ce se va petrece după aceea. Dacă veţi studia cu
atenţie acest mesaj, vă veţi putea da seama că voi înşivă sunteţi şi rămâneţi aceia
care alegeţi. Noi nu avem niciun reprezentant uman pe planeta Terra care ar
putea să vă orienteze decizia.
Unii dintre voi s-ar putea să vă întrebaţi: de ce nu suntem noi vizibili?
În anumite stadii de evoluţie, fiinţele ce există în cadrul Cosmosului descoperă
noi forme de existenţă, a căror ştiinţă se dovedeşte a fi mai presus de aparentul
control exercitat asupra materiei. Dematerializările şi materializările structurate
fac parte din această ştiinţă. Aceasta este ceea ce omenirea voastră a obţinut
deja în anumite laboratoare secrete, în care sunt cercetate aceste aspecte în
colaborare cu alte creaturi „extraterestre”, dar cu preţul unor compromisuri
hazardate ce vă sunt ascunse în mod voit de către unii dintre reprezentanţii
voştri.
Dezbateri
p. 173 Lohanul nr. 21, martie 2012
Mai mult, în spatele fenomenelor şi a obiectelor aeriene sau spaţiale ce sunt
cunoscute în cadrul comunităţii voastre ştiinţifice sub numele de „OZN-uri”, se
află de fapt anumite nave spaţiale cu caracteristici multidimensionale.
La ora actuală, multe fiinţe umane au fost deja în contact auditiv, tactil sau
psihic (telepatic) cu astfel de nave, dintre care unele se află deja în mâinile
puterilor oculte care vă „guvernează”. Sărăcia observaţiilor voastre în ceea ce
priveşte realitatea unor astfel de aparate este cauzată de superioritatea
considerabilă conferită de starea dematerializată a acestor nave spaţiale. Fiindcă
deocamdată nu le-aţi văzut chiar voi înşivă, nu vă vine să credeţi şi nu puteţi să
vă închipuiţi toate acestea. Noi putem să înţelegem cu uşurinţă acest aspect care
vă caracterizează acum.
Majoritatea acestor posibilităţi de a ne observa uneori vă sunt oferite la modul
individual, pentru a vă influenţa şi pentru a vă impresiona sufletul, iar nu pentru
a modifica organizarea socială care există la voi. Această acţiune este realizată
într-un mod cu totul voluntar din partea raselor extraterestre care vă înconjoară
şi care există în Cosmos, dar trebuie să ştiţi că toate aceste acţiuni sunt realizate
pentru raţiuni şi scopuri foarte diferite.
Pentru creaturile multidimensionale rele (satanice) ce îşi exercită la ora actuală
puterea malefică (în umbra oligarhiei ce există pe planeta voastră), secretul şi
discreţia sunt motivate prin dorinţa de a ascunde cu străşnicie faţă de oameni
existenţa şi implicarea lor.
În cazul nostru, discreţia este motivată de respectarea neabătută a liberului
arbitru al fiinţelor umane, pe care acestea îl pot folosi şi chiar trebuie să-l
folosească întotdeauna în gestionarea afacerilor lor, pentru ca ele să poată
ajunge singure la maturitatea tehnică şi spirituală care le este necesară. Dincolo
de aceasta intrarea umanităţii voastre în familia civilizaţiilor galactice este
foarte mult dorită.
Trebuie să ştiţi că noi putem să apărem la lumina zilei şi deja suntem dispuşi să
vă facilităm atât realizarea acestei uniuni, cât şi a acestei colaborări. Nu am
făcut încă aceasta până în prezent, deoarece prea puţini dintre voi au dorit în
mod sincer aceasta, fie datorită necunoaşterii, fie din indiferenţă sau din teamă
şi mai ales, deoarece nu a existat o situaţie critică sau urgentă. Mulţi dintre aceia
care studiază apariţiile noastre numără luminile noaptea, fără a aduce prin
aceasta vreo lămurire în această direcţie. Adeseori, ei privesc aceste realităţi
tainice ca pe nişte obiecte, fără să-şi dea seama că acolo este vorba despre fiinţe
conştiente.
Cine sunteţi voi?!
Chiar dacă voi nu ştiţi deocamdată aceasta, voi sunteţi descendenţii a numeroase
tradiţii, care de-a lungul timpului s-au îmbogăţit, în mod gradat, prin aporturile
lor mutuale. Aceste adevăruri sunt valabile pentru toate rasele care trăiesc pe
suprafaţa Pământului. Unul dintre scopurile voastre principale este acela de a vă
uni în respectul acestor rădăcini, pentru a realiza împreună un proiect comun şi
plin de înţelepciune.
Aspectul exterior al culturilor voastre pare la prima vedere să vă separe,
deoarece voi aveţi tendinţa să îl substituiţi fiinţei voastre profunde şi esenţiale.
Forma exterioară are încă un mare ascendent asupra naturii voastre subtile.
Această predominanţă a formei constituie, pentru puterile oculte rău intenţionate
care vă guvernează, zidul de apărare împotriva demascării lor.
Trebuie însă să ştiţi că sunteţi chemaţi să treceţi dincolo de formă, respectând-o
totodată pentru necesităţile ei tainice, pentru bogăţia şi frumuseţea ei. Această
conştiinţă a necesităţii tainice a formei, astfel înţeleasă, ne-a făcut şi ne face
chiar şi pe noi să îi iubim pe oameni în diversitatea lor. Pacea nu constă doar în
a nu mai provoca războaie, ci constă în a deveni cât mai repede ceea ce sunteti
în realitate: o unică Fraternitate. Pentru a înţelege cât mai bine acest aspect,
soluţiile optime pe care le aveţi la îndemână se reduc la câteva. Una dintre ele
este contactul armonios şi binefăcător cu o altă rasă, care totodată vă poate
transmite în felul acesta imaginea clară a ceea ce sunteți voi în realitate.
Nu mai faceţi eforturi excesive!
Prof. George Bianu - Bucureşti
Marea majoritate a fiinţelor umane îşi duce, aproape zi de zi,
viaţa dintr-un efort în altul, oamenii fiind cel mai adesea mânaţi de
ambiţii deşarte şi fiind din ce în ce mai obosiţi şi extenuaţi.
nii dintre aceşti oameni au o justificare prostească de genul: „Dacă voi
munci mai mult, atunci... , dacă reuşesc să depăşesc această
problemă, atunci... , dacă mă voi forţa mai mult, atunci o să... dacă voi reuşi să fac aceasta mai bine decât ceilalţi, atunci... cu siguranţă voi
avea succes şi îmi voi realiza ambiţiile.” Această atitudine îndârjită pe care o
manifestăm faţă de dificultăţile cu care ne confruntăm, atitudine de acceptare a unor eforturi excesive şi de competiţie sălbatică, angrenată cu orice preţ,
reprezintă deja una dintre caracteristicile predominante ale lumii în care trăim.
Încetul cu încetul, acest mod greşit de a reacţiona are tendinţa să se generalizeze în viaţa noastră. Într-un asemenea caz, mintea noastră are mai mereu o ocupaţie,
iar fiinţa noastră are atunci o preocupare.
Efortul îndârjit excesiv, egotic, reprezintă însă antiteza spontaneităţii, a
armoniei, a naturaleţei, a graţiei şi a uşurinţei de a primi. Din păcate, această
predilecţie aproape obsesivă faţă de eforturile îndârjite, care în unele situaţii caracterizează activităţile noastre, survine, din nefericire, inclusiv în cadrul
relaţiilor noastre amoroase.
Pentru noi, ar trebui să fie semnificativ faptul că uneori folosim expresii stranii atunci când afirmăm că „întreţinem“ o relaţie, ca şi cum ar fi vorba să reparăm o
maşină. Caracterizând-o astfel prin afirmaţia noastră, cum că „întreţinem“ o
U
Dezbateri
p. 174 Lohanul nr. 21, martie 2012
relaţie, noi degradăm, adeseori fără să ne dăm seama, acea relaţie de iubire. O
astfel de relaţie, pe care noi doar o „întreţinem“ devine la un moment dat un
proiect, o banală operaţie ce implică o relaţie preponderent sexuală şi, mai ales
atunci, afectivitatea, iubirea se reduc până la dispariţie, respectiva noastră relaţie
nemaiavând atunci nimic miraculos. O astfel de relaţie caricaturală, în care
iubirea este aproape inexistentă, nu poate să ne ofere o reală fericire şi ea nu ne mai permite să ne bucurăm de manifestările sale tainice, copleşitoare, profunde
şi sublime. Într-un asemenea caz, noi ajungem să ne degradăm, să regresăm şi
să ne focalizăm în mod preponderent pe împărtăşirea sentimentelor, pe o comunicare ceva mai bună, sau şi mai jalnic, ajungem să negociem sau să facem
trocuri într-o astfel de relaţie caricaturală. Atunci când ajungem să ne
complacem într-o astfel de situaţie, în care iubirea este aproape inexistentă, puterea cea formidabilă şi misterioasă care ne-a unit la începuturi, conferind
măreţie şi transfigurare relaţiei noastre de iubire, devine treptat o simplă
componentă banală într-o ecuaţie care pentru noi nu mai prezintă nimic complex.
Prin aceasta nu vreau să se înţeleagă că, în cazul unei relaţii de iubire profunde
şi armonioase, nu putem avea mai nimic de câştigat de pe urma atenţiei stăruitoare, care este focalizată în mod adecvat în cadrul celor mai potrivite
ipostaze.
Dacă, în cazul unei relaţii de cuplu vom ajunge să fim obsedaţi doar de exprimarea sentimentelor, vom ajunge în curând, analogic vorbind, în ipostaza
unei fiinţe umane care stoarce, cu îndârjire, până la ultima picătură, tot sucul care există într-un fruct, iar după aceea, prin această stoarcere completă a
fructului nu va mai rămâne decât cu coaja seacă şi uscată a acestuia. Într-o
asemenea situaţie, forma seacă, goală şi uscată care rămâne este aproape complet lipsită de conţinut. În cazul oricărui cuplu bazat pe iubire reciprocă şi
transfigurare, starea de joc, starea de spontaneitate trebuie să se păstreze
nealterată. În cazul unui cuplu în care starea de joc, de transfigurare şi de iubire se păstrează, eforturile noastre nu trebuie să fie niciodată îndârjite. Eforturile
noastre, chiar şi atunci când sunt realizate, trebuie să fie spontane, iar starea de
joc trebuie să rămână constantă.
Atunci când, la un moment dat, reuşim printr-o tainică necesitate să ne integrăm
într-un mod armonios în acel continuum magic, în care eforturile noastre sunt aproape inexistente, în care aproape totul curge într-un mod firesc ca de la sine,
la un moment dat ne trezim brusc în faţa unui miracol şi atunci înţelegem că tot
ceea ce ne emoţionează şi ne fascinează cu adevărat este, aproape întotdeauna, ceva enigmatic, grandios şi gratuit. Adevărata iubire este ceva grandios,
misterios, sublim, inefabil şi tulburător. O astfel de iubire manifestă starea de graţie a lui DUMNEZEU TATĂL şi o caracteristică fundamentală a sa este că
ea nu poate fi obţinută prin efort. Fiecare dintre noi ştim că nu putem iubi la
comandă. Iubirea pe care o simţim că se manifestă uneori spontan, în şi prin noi, este un dar ce vine de la DUMNEZEU TATĂL.
Iubirea, atunci când se manifestă spontan în noi, este un cadou al SUPREMULUI ABSOLUT, este o energie misterioasă, ce ne vine de la
DUMNEZEU TATĂL şi nu poate fi consecinţa unui demers al voinţei. Fiecare
dintre noi şi-a putut da seama că nu este suficient să vrei pentru ca să reuşeşti imediat, după aceea, să şi poţi. Ştiind aceasta, este important să ne dăm seama
că iubirea nu reprezintă un anumit obiectiv pe care trebuie să îl atingem, ci în
realitate este o misterioasă şi nepreţuită comoară care ne este încredinţată de DUMNEZEU TATĂL. Este important să reţinem că putem să aspirăm să iubim,
putem să ne deschidem faţă de energia iubirii atunci când ea se manifestă în
fiinţa noastră, dar nu putem iubi la voinţă. Tocmai de aceea, de îndată ce iubirea apare şi se manifestă spontan în fiinţa noastră nu trebuie să facem eforturi, nu
trebuie să ne opunem ei, ci trebuie doar să ne lăsăm duşi de ea, conduşi de ea,
îmbătaţi de ea, fiind totodată foarte atenţi la tot ceea ce ea provoacă în fiinţa noastră.
Dacă relaţia voastră amoroasă vă oferă momente sublime, stări extatice, trăiri paradisiace, dar care apar pe neaşteptate, datorită spontaneităţii de care daţi
dovadă atât unul cât şi celălalt, nu faceţi eforturi excesive, îndârjite ca să le
analizaţi sau să le repetaţi într-un mod teatral, imitând doar forma, în lipsa conţinutului. Dacă veţi fi suficient de spontani, astfel de momente sublime,
neaşteptate vor apărea cu o frecvenţă uimitoare; tot ceea ce trebuie să faceţi
atunci este să urmăriţi să fiţi cât mai spontani, să vă deschideţi cât mai mult inima, să dăruiţi cât mai multă iubire şi să vă lăsaţi inima să înflorească în
această tainică şi euforică lumină a iubirii.
Povestea unei experienţe în preajma morţii, de
Mellen-Thomas Benedict
Din cartea sa Journey Through the Light and Back Mellen-Thomas Benedict spune:
În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice
fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă
transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt
luni de viaţă.
În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce
mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că,
în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că
noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam
oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales.
Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge
asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a
dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar
nimic nu mi-a folosit.
Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai
confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată
de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea
respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre
modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre
subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am
început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante
şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo. Ajunsesem în grija permanentă a
unei infirmiere.
Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise
timpul.
Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-
am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o
înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se
întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în
apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare,
dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă
simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu,
încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei,
împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.
Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumina, care era foarte
asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea
morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei
să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui sau mamei tale ideale.
Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă
merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te
rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş
vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct,
întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu
vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil.
Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina
lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi
semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-
Dezbateri
p. 175 Lohanul nr. 21, martie 2012
mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în
cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.
Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul
experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma
feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau
fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o
priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a
revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era
matricea Sinelui nostru Superior.
Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El
mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o
pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal.
Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre
noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui
Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei
stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.
Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este
matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate
toate Individualităţile Superioare.
Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne
înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am
mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de
data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă.
Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut
vreodată: o mandala de suflete umane de pe aceasta planetă. Adusesem aici
viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat
Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică,
cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele
mai frumoase creaţii.
Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut
fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-
a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O,
Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi. La orice nivel, sus sau jos, în orice
formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie.
Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat
Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei
explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit:
Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă
vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu
puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.
În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI,
şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne autocorectăm,
asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă "a doua venire".
I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe
care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O,
dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa.
Lumina părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi
absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt
tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai
mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima
Vieţii. Am întrebat ce era.
Lumina mi-a răspuns: Acesta este FLUVIUL VIETII. Bea din această apă
bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să
bei Viaţa însăşi! Eram în extaz.
Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul,
prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.
Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de
toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu
Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am
simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană!
Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă.
Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a
trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii
am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe
măsură ce înaintam. Am aflat că aceasta Galaxie şi întreg Universul sunt pline
de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu
suntem singuri în Univers!
Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul
se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările
Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul
gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că,
pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru
a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o
minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea
minunilor!
În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii.
Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit.
Eram în Vid.
Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo
de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei.
Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi
simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută.
Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut
experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără
început şi fără sfârşit. Acestea e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?
Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat
naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte,
că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care
creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot
apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de
supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor.
Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease
periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste
epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în
conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big
Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în
toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea
de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul
ăsta.
Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma
morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun
acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există!
Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este
Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală.
Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre
atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea
îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele
depăşesc scala, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită
o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers
există mai mult spaţiu zero decât orice altceva!
Spiritualitate
p. 176 Lohanul nr. 21, martie 2012
Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un
alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big
Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU
SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu?
Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel
imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd,
în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Sinele,
literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie
Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru
că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom,
acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în
Vid.
Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi
toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa
cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia
înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa
Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea
vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi
Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât
Viaţa şi Moartea!
Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la
Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors
brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii
de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce
mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine,
aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre,
care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare
ale Universului.
Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră,
care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică,
Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe
această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă,
chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o
particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa
că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumina lui Dumnezeu; totul este foarte
inteligent.
Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se
apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a
Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a
apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea.
Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un
spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru
Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de
Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme
stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta
energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al
Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea
copiilor care se joacă în curtea Universului.
Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem
vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se
reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut
că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în
preajma morţii.
Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în
care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea
mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns
dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns.
Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele
dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest
lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice
formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac.
Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că
totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem,
literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans
infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă.
Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipa prin
minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere
deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea
Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce
am învăţat dincolo.
A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.
Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a
repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă
şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul
reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face
asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna.
Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se
dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om
pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să
fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui
Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare
dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare
dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific.
Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare
pentru planetă, exact în locul în care se află.
Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva.
Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa
individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce,
pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în
acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote.
Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce
mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră.
Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă
duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi
m-a găsit pe podea.
Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie
faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii.
La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau.
Continuam să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta
părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai
clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă.
Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio
Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de
prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi,
în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.
Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să
mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să
nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind
scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus,
Cu adevărat este un miracol. El a răspuns Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă,
se numesc remisii spontane. Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba
de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era.
În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea
numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea
mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei
de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de
suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la
dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria
durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început
să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.
Spiritualitate
p. 177 Lohanul nr. 21, martie 2012
Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-
a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce
facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile
Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi
împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger
auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul
meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am
fost dus în Lumină.
Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să
facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia
spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi
a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai
departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul
laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi
creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele
am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga
cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel.
Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se
extinde prin noi.
De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat
cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare
dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în
preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot
ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există.
Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm
acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu;
Dumnezeu devine voi. Aici.
L-am întrebat pe Dumnezeu: Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care
este cea corectă? şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: Nu-mi pasă. A fost o
graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e
treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le
pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia
energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant,
budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori că toate
religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de
sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe
alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea
globală; toate sunt importante.
Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri
legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi
de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă.
Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta
reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un
arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus
împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca
planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate,
că ne aflăm cu toţii aici, împreună.
Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci
am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o
lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-
am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru
că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După
cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea
sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului?
DA!
Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo,
vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de
ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine
conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva
mult mai mare.
Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât
de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în
care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările
viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care
să determine o schimbare a conştienţei. Aceasta schimbare în conştienţă va
conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei.
După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi
întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu
ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea
trăi în acest corp cât de mult vrem.
După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi
canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi
reîncarnarea, că şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care
ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea Vieţii şi morţii şi ne vom bucura
de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna.
Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de
Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea.
Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă.
Acest corp este viu deja de o veşnicie.
Priveşte viaţa dintr-o perspectivă nouă
Alex Ionescu - Bucureşti
Secolul XXI. Ne plimbăm pe stradă. Ce vedem? Reclame
colorate, clădiri care poartă amprenta amestecată a generaţiilor
şi…oameni. Aproape toţi foarte grăbiţi. Mulţi se uită din minut în
minut la ceas. Unii bat din picior aşteptând culoarea semaforului
să devină verde. Alţii aleargă după autobuz, troleibuz, tramvai sau
metrou. Şoferii claxonează. O agitaţie generală de fond.
umea întreagă pare prinsă într-o cursă contra cronometru, care
începe în fiecare dimineaţă.
Imaginaţi-vă că suntem în secolul XIX. E vară şi ne-am ascuns de soare în umbra unei grădini. O bancă goală ne invită să ne odihnim. Pe aleea străjuită de
trandafiri înfloriţi sunt doi îndrăgostiţi. Se plimbă cu paşi mici şi rari, parcă în
afara timpului. Nu îşi vorbesc mai deloc. Uneori se privesc sau îşi ating mâinile ca din întâmplare. Obrajii ei îmbujoraţi şi chipul lui senin oglindesc o mare
fericire.
Întrebarea este: unde aţi dori să vă aflaţi?
Romantismul este dincolo de timp
Aţi putea răspunde, pe bună dreptate, că în realitate nu avem posibilitatea de a
alege. Da, nu s-a descoperit încă vreo modalitate de a călători în timp. Trăim în
secolul XXI şi nu putem schimba acest fapt. Există însă ceva ce poate fi făcut. Putem aduce farmecul secolul XIX aici şi acum. Cum? Umplându-ne vieţile de
romantism.
E simplu. Numără stelele. Plimbă-te prin parc sub clar de lună. Pregăteşte o cină
romantică. Contemplă un apus de soare. Visează cu ochii deschişi. Dansează
prin ploaie. Dăruieşte flori. Imaginează-ţi valurile mării. Recită o poezie. Priveşte fotografiile vechi. Scrie o scrisoare de dragoste. Învaţă să dansezi.
Citeşte basme. Ascultă cântecul greierilor. Bucură-te de parfumul florilor.
Vorbeşte cu Dumnezeu.
Sunt nenumărate modalităţi de a aduce romantismul în vieţile noastre.
L
Spiritualitate
p. 178 Lohanul nr. 21, martie 2012
Viaţa noastră cea de toate zilele…
Înţelepţii din antichitate puneau un accent deosebit pe mişcările corpului,
deoarece ei considerau că prin acestea fiinţa umană îşi exprimă nobleţea,
perfecţiunea spiritului şi diferitele calităţi cu care este înzestrată. În Evul Mediu, se considera că gesturile sunt expresia unei realităţi ascunse – descriu interiorul
persoanei, îi caracterizează sufletul, slăbiciunile şi virtuţile. Prin cultivarea unei
anumite discipline a gesturilor, caracterul devine mai bun, mai altruist, mai generos.
Fapt absolut posibil datorită legăturii care există între atitudine şi aptitudine: atitudinea creează aptitudinea şi invers. O atitudine interioară de grijă, bunătate,
altruism şi bunăvoinţă faţă de ceilalţi determină un comportament blând şi
îndatoritor, şi viceversa – manifestarea unui comportament curtenitor şi generos va aduce în fiinţă aceste calităţi.
În antichitate şi Evul Mediu spiritului, raţiunii şi formei de expresie a calităţilor fiinţei li se acordau un respect deosebit. Azi accentul s-a mutat pe materie, trup
şi pasiune. Oamenii sunt mult mai focalizaţi pe propriile nevoi, pe propriile
îndatoriri.
Oamenii de azi sunt din ce în ce mai mult nişte roboţi, care au implantate
programe pentru muncă şi reproducere. Preocupările pentru studiu, educaţie, înţelegerea profundă a vieţii, iubirea altruistă, transformarea individuală nu sunt
defel încurajate.
Calitatea vieţii este măsurată din punct de vedere sociologic, după anumiţi
factori şi criterii, indicatori monitorizaţi îndeaproape de diferite instituţii.
Teoretic, scopul acestor monitorizări este de a se vedea nivelul real al calităţii vieţii, în vederea obţinerii unui index ridicat al dezvoltării umane în fiecare ţară.
Adică: o medie de viaţă de 85 de ani, acces la educaţie pentru toţi şi un standard
de viaţă foarte bun pentru orice fiinţă umană. Practic, puteţi privi în jur. S-a îmbunătăţit nivelul culturii şi educaţiei în ultimii 15 ani? Sunt oamenii mai buni
unii cu ceilalţi?
Ce ne dorim de fapt?
În acest context general, nu este de mirare că relaţiile dintre oameni s-au degradat vizibil. Cercetătorii din domeniul societăţilor secrete şi a noii ordini
mondiale afirmă că această tendinţă este o direcţie dată de cei care conduc
lumea din umbră. ”Divide et impera” este unul din modurile de acţiune ale
acestor societăţi. Relaţiile între oameni, în funcţie de calitatea şi profunzimea
lor, fac ca societatea respectivă să fie închegată şi unitară sau, dimpotrivă, dezbinată şi uşor de manevrat. În momentul în care indivizii unei societăţi
nutresc sentimente reale de fraternitate, simpatie, altruism, grijă şi prietenie unul
faţă de celălalt, acea societate este precum un zid solid în faţa atacatorilor, întrucât liantul care a făcut posibilă structurarea zidului – relaţiile dintre
oameni – este de bună calitate. Dacă indivizii societăţii respective devin însă
preocupaţi în principal de propria persoană, de propriile interese şi minimalizează conştient sau inconştient importanţa relaţiilor cu ceilalţi,
angrenându-se doar în relaţii formale, superficiale, bazate doar pe interes sau
necesitate gregară, la fel va deveni şi societatea respectivă: un zid între ale cărui cărămizi a fost pus doar nisip.
Aşadar, putem să oprim caruselul preocupărilor zilnice şi să privim profund în suflet pentru a sesiza cum dorim să fie viaţa noastră. Ne mulţumeşte cu adevărat
modul în care trăim?
Depinde doar de noi să privim viaţa din altă perspectivă. Fiinţa umană trebuie să
devină conştientă că poate alege clipă de clipă modul în care trăieşte, modul în
care se comportă şi gândeşte. Buna înţelegere, buna cuviinţă, bunul simţ, respectul, altruismul, bunătatea, prietenia, iubirea – pot fi cu noi tot timpul, în
orice gest, în orice cuvânt rostit. Şi în acest caz, relaţiile noastre cu ceilalţi vor fi
aducătoare de încântare – atât pentru ceilalţi, cât şi pentru noi.
De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni…
Legile unei ţări sunt obligatorii, dar întotdeauna, fără excepţie, buna cuviinţă
este voluntară. Legile statului nu ne obligă să ajutăm un invalid să urce în
tramvai, nu ne obligă să aducem ceva de mâncare unui bolnav care zace singur în casă, nu ne obligă să fim sinceri, nu ne obligă să fim recunoscători faţă de cei
care ne-au făcut mult bine, nu ne opreşte să invidiem, să bârfim, să calomniem,
să fim răutăcioşi, să urâm, să fim bădărani prin fapte, sau obraznici şi neruşinaţi în vorbire. Faptele, gesturile şi atitudinile care dovedesc bun simţ şi o aleasă
purtare le datorăm bunei cuviinţe, ale cărei reguli elementare le urmăm de
bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, fiind convinşi în forul nostru lăuntric că aşa este
foarte bine, aşa este uman şi aşa trebuie să se poarte oamenii între ei spre a trăi
“în pace şi bună înţelegere”.
Aplicarea legilor unei ţări este supravegheată de organele sale executive.
Respectarea regulilor bunei cuviinţe este respectată şi analizată de toţi membrii
unui grup, de cei mulţi, de oricine şi de fiecare în parte în tot locul. Oricine are dreptul şi datoria de a atrage în mod ferm şi cu compasiune atenţia
unor bârfitori, calomniatori, unor intriganţi, unor mincinoşi, unor defăimători,
unor necuviincioşi sau acelora care seamănă discordie într-un grup de fiinţe umane că faptele sau vorbele lor sunt contrare regulilor bunei cuviinţe. Dacă nu
totdeauna li se spune în faţă, aceia care au văzut sau au auzit necuviinţa lor, pot,
prin atitudinea lor, să facă să apară o atmosferă de oprobiu şi respingere care le sancţionează în felul acesta faptele, vorbele şi atitudinile. Ştiind toate acestea,
ne putem întreba :”Cine ar putea fi omul căruia i-ar place să fie unanim
considerat de ceilalţi ca fiind lipsit de bună cuviinţă?”. Cei care încalcă legile penale sunt pedepsiţi. Cei care încalcă regulile bunei
cuviinţe sunt certaţi şi ei sunt apoi, cel mai adesea, iertaţi. Respectarea regulilor
bunei cuviinţe este voluntară şi se face din convingere sau cel puţin de ruşine faţă de toţi care ne văd sau ne aud.
Bunul simţ este reflexul unui caracter evoluat spiritual, inimos, pozitiv empatic,
valoros şi bine închegat. A avea bun simţ înseamnă a fi plin de compasiune, deschis sufleteşte, bun, iubitor, săritor, a fi modest, a fi în acord cu tine însuţi.
„Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”
Încălcarea flagrantă, repetată şi intenţionată a regulilor bunului simţ descalifică
o fiinţă umană atunci când sunt descoperite şi o face să apară, din cauza faptelor sale, aşa cum este în realitate dincolo de aparenţe. Adevărul zdrobitor al faptelor
unei fiinţe umane, indiferent unde şi când au fost făptuite este şi rămâne unul şi
acelaşi. Există o strânsă legătură între sensibilitatea reală şi elevată a unei fiinţe umane şi respectarea spontană şi firească a regulilor bunei cuviinţe.
În marea majoritate a cazurilor pentru fiinţele umane obişnuite buna cuviinţă este rezultatul educaţiei. În sens restrâns, prin educaţie se înţelege, tot ceea ce
întreprindem practic pentru formarea caracterului şi a unui mod armonios de
comportare a omului care trăieşte printre ceilalţi oameni. Buna cuviinţă este întotdeauna, fără excepţie, în legătură cu bunul simţ. La modul fundamental
vorbind, buna cuviinţă se bazează pe un principiu milenar al înţelepciunii care a
fost definit astfel: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”
Dat fiind faptul că buna cuviinţă face parte din morală, din etică, ca fiind o
ştiinţă a purtării pline de înţelepciune, regulile fundamentale ale bunei cuviinţe
nu dispar, nu cad, nu se demodează şi nu se desfiinţează. Respectarea regulilor
bunei cuviinţe pe lângă faptul că ne ajută să ne integrăm armonios printre ceilalţi oameni în aşa-zisă sferă a lumii sociale, ne fac totodată să ne simţim
bine printre semenii noştri.
Buna cuviinţă este totodată o politeţe spontană nedeliberată ce decurge din
înţelepciunea populară milenară, din omenie şi reflectă raporturile curate,
fraterne, afectuoase şi pline de bunăvoinţă ce trebuie să predomine în rândul oamenilor şi mai ales în cazul comunităţilor spirituale autentice.
Buna cuviinţă înseamnă a intui în mod spontan şi cu o justă măsură ceea ce ţi se
cuvine ţie şi ceea ce li se cuvine altora, comportându-te după aceea în consecinţă într-un mod cât mai armonios.
Spiritualitate
p. 179 Lohanul nr. 21, martie 2012
p. 180 Lohanul nr. 21, martie 2012
top related