decizii relevante secŢia i civilĂportal.just.ro/59/documents/decizii relevante/c ap timisoara civ...
Post on 02-Jan-2020
3 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Pagină 1 din 29
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA I CIVILĂ
Trimestrul I - 2016
Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:
Prof.univ.dr. Lidia BARAC
Judecător Florin ŞUIU
Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI
Pagină 2 din 29
Cuprins §. Drept civil ........................................................................................................................................... 3
1. Legea nr. 10/2001. Măsuri reparatorii. Obligaţia persoanei notificate .............................. 3
2. Legea nr.10/2001. Reparaţie prin acordare în compensare de bunuri imobile.
Cetăţean străin .................................................................................................................................. 6
3. Legea nr. 165/2013. Termene de soluţionare a cererilor de restituire. Prematuritate ... 7
4. Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Acţiune în regres. Condiţii .............................. 12
§. Drept procesual civil ....................................................................................................................... 15
1. Act emis de Consiliul baroului. Cerere de suspendare. Instanţa competentă .............. 15
2. Anulare titlu proprietate. Instanţa competentă ................................................................... 18
3. Apel. Trimiterea dosarului la altă secţie a tribunalului. Condiţii ....................................... 20
4. Conflict negativ de competenţă. Natura juridică a răspunderii patrimoniale
reglementată de Codul muncii. Competenţă materială ............................................................ 21
5. Conflict negativ de competenţă ............................................................................................ 22
6. Contestaţie privind tergiversarea procesului. Condiţii ....................................................... 23
7. Indicarea obiectului cererii şi a valorii acestuia. Neîndeplinirea obligaţiei de către
apelant. Sancţiune .......................................................................................................................... 25
8. Taxă judiciară de timbru. Cerere de reexaminare. Obligaţia instanţei ........................... 26
Pagină 3 din 29
§. Drept civil
1. Legea nr. 10/2001. Măsuri reparatorii. Obligaţia persoanei notificate
- Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Capitolul I : art. 1 alin.
(1), art. 7 alin. (1), art. 26 alin. (3)
- Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice
de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
- Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire,
în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România: art. 1
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trebuiesc interpretate în sensul realizării
interesului foştilor proprietari inclusiv sub aspectul modalităţii de reparare a
prejudiciului şi cel al ordinii de acordare a măsurilor reparatorii stabilită de lege astfel
că, dacă prin hotărârea anterioară a instanţei nu s-a stabilit modalitatea de reparare
la care fostul proprietar este îndreptăţit, acesta poate contesta dispoziţia de acordare
de măsuri compensatorii sub formă de puncte dată în executarea acelei hotărâri.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 13 din 20 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 2235/PI/9 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosar nr. 37/30/2015 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul B. C.
împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, având ca
obiect contestaţie la Legea nr. 10/2001.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a solicitat
anularea Dispoziţiei nr. 1/2014 emisă de Primarul Municipiului Timişoara cu
consecinţa restituirii imobilului înscris în CF nr. 6 în modalitatea compensării cu alte
bunuri.
În motivare, a arătat că prin dispoziţia contestată s-a propus acordarea de
măsuri compensatorii sub forma de puncte pentru terenul menţionat, conform
sentinţei civile nr. 2766/04 decembrie 2013 a Tribunalului Timiş, definitivă prin decizia
nr. 455/R/15.05.2014 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri prin care pârâţii au fost
obligaţi la emiterea unei dispoziţii prin care să-i fie acordate măsuri reparatorii în
echivalent pentru terenul astfel identificat. Cum instanţele nu au stabilit şi modalitatea
de restituire prin echivalent, pârâţii au dispus compensarea prin puncte potrivit Legii
nr.165/2013, modalitate care conduce la tergiversarea soluţionării cererii pe care a
formulat-o în baza Legii nr. 10/2001.
Pagină 4 din 29
Din înscrisurile de la dosar, tribunalul a reţinut că prin hotărârile judecătoreşti
indicate de reclamant, hotărâri în baza cărora a fost emisă dispoziţia contestată în
cauză. a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus
acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Reclamantul a contestat acordarea măsurilor reparatorii prin puncte, solicitând
acordarea de bunuri în compensare. Această împrejurare priveşte, însă, etapa
executării sentinţei civile nr. 2766/2013 a Tribunalului Timiş, astfel că, în măsura în
care reclamantul consideră că obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită
în mod necorespunzător, poate cere punerea acestuia în executare silită şi nu să
formuleze, cu încălcarea autorităţii lucrului judecat, o nouă acţiune în care să se
analizeze fondul dreptului său, într-o eventuală contestaţie la executare urmând a se
analiza dacă debitorul şi-a îndeplinit sau nu obligaţia.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a solicitat anularea ei şi
trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În motivare a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2766/04 decembrie 2013
pronunţată de Tribunalul Timiş s-a dispus astfel: „Obligă pârâtul să emită o dispoziţie
prin care sa-i fie acordate reclamantului măsuri reparatorii în echivalent în baza Legii
nr. 10/2001...” pentru terenul în litigiu, iar prin dispoziţia atacată s-au propus măsuri
compensatorii sub formă de puncte. Măsurile reparatorii sunt de două feluri,
compensarea cu alte bunuri sau acordarea de puncte, iar potrivit legii, în cazul
imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii cu
alte bunuri şi numai în subsidiar se vor face propuneri de acordare de măsuri
compensatorii prin puncte, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.
165/2013.
Prin urmare, a arătat, nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat, iar
sentinţa nr. 2766/2013 a fost pusă în executare prin emiterea dispoziţiei contestate,
iar, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singura cale de atac împotriva unei
dispoziţii emisă în baza acestei legi este contestaţia, cale pe care a şi urmat-o.
Instanţa de apel a reţinut că, urmare a cererii formulate de reclamantul din
prezenta cauză în litigiul anterior, prin sentinţa civilă nr. 2766/2013 pronunţată de
Tribunalul Timiş s-a dispus irevocabil acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent
pentru imobilul ce face obiect al litigiului de faţă, instanţa având în vedere că
reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului prin echivalent în temeiul
dispoziţiilor art. 10 alin. (2), art. 11 alin. (3), alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat rezultă
că instanţele au recunoscut cu puterea de lucru judecat la care s-a referit prima
instanţă doar dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, fără, însă, să
stabilească dacă reparaţia se va face prin compensare sau prin despăgubire în baza
legii speciale, iar prin prezenta cerere, reclamantul nu susţine (în contra celor
irevocabil stabilite) că ar fi îndreptăţit la restituire în natură, ci contestă modalitatea de
reparare prin echivalent aleasă de pârât şi propusă prin dispoziţia contestată.
Corespunde realităţii că dispoziţia a fost emisă în executarea unei hotărâri
judecătoreşti, însă prin această hotărâre instanţa a obligat pârâtul să îndeplinească o
Pagină 5 din 29
obligaţie legală, respectiv pe cea de a emite actul prin care, cu respectarea
dispoziţiilor legilor reparatorii, să acorde reclamantului reparaţiile prin echivalent
prevăzute de aceste legi. Or, acest act este dispoziţia/decizia care poate fi atacată în
condiţiile speciale prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cale pe care
reclamantul a şi urmat-o fără a repune în discuţie fondul dreptului ci urmând calea
recunoscută de legea specială pentru a invoca nelegalitatea actului astfel emis.
În continuare, instanţa de apel a observat că scopul adoptării Legii nr. 10/2001
a fost cel de a acoperi prejudiciile cauzate prin abuziva lipsire a proprietarilor de
bunurile ce intră sub incidenţa legii, astfel că normele sale trebuiesc interpretate în
sensul realizării interesului foştilor proprietari, inclusiv sub aspectul modalităţii de
reparare a prejudiciului şi cel al ordinii de acordare a măsurilor reparatorii stabilită de
lege.
În acest sens, art. 1 alin. (1) din lege dispune că „Imobilele preluate în mod
abuziv … se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai
este posibilă ...”, iar art. 7 alin. (1), că „De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se
restituie în natură”. La fel, stabilind principiile de soluţionare a notificărilor, HG nr.
250/2007 consacră prevalenţa restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus
notificări şi prevede că „Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau
este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la acordarea celorlalte măsuri
reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii
oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau propunerea
de acordare de despăgubiri …, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă
sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită” [capitolul I, art. 1, lit. a)],
acelaşi act normativ stabilind că „7.1. Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege
consacră principiul restituirii în natură şi numai acolo unde această măsură nu este
posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege…”.
În fine, Legea nr. 165/2013 prevede în art. 1 că „(1) Imobilele preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. (2) În situaţia în care
restituirea în natură … nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se
pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu
soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 … precum şi măsura
compensării prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.
Rezultă, astfel că, în situaţia în care legea nu stabileşte vreo limitare, ordinea
acordării măsurilor reparatorii este restituirea în natură, apoi compensarea cu bunuri
sau servicii şi, în final, dacă niciuna dintre aceste reparaţii nu poate fi acordată,
compensarea prin puncte în condiţiile legii speciale.
Prin dispoziţia contestată, pârâtul nu a făcut nici un fel de referire la motivele
pentru care o ofertă de compensare nu a fost făcută reclamantului, iar acesta este
îndreptăţit să solicite bunuri sau servicii în compensare ca măsură reparatorie prin
echivalent, existenţa la dispoziţia notificatului a unor asemenea bunuri ori servicii şi
posibilitatea acordării lor către persoana îndreptăţită fiind stabilite în cursul cercetării
judecătoreşti.
Pagină 6 din 29
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, respingând cererea de chemare în
judecată ca urmare a greşitei reţineri a efectului hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în dosarul nr. 613/30/2011 al Tribunalului Timiş, prima instanţă a soluţionat procesul
fără a intra în judecata fondului, astfel că a anulat sentinţa şi a trimis cauza
Tribunalul Timiş pentru rejudecare.
2. Legea nr.10/2001. Reparaţie prin acordare în compensare de bunuri
imobile. Cetăţean străin
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru
stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile
care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 501/2002 : art. 2 alin. (1)
- Constituţia României, revizuită : art. 44 alin. (2) teza a II-a
Interdicţia absolută dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de
către cetăţenii străini sau apatrizi instituită de OUG nr. 184/2002 (act normativ emis
sub imperiul Constituţiei din 1991 nerevizuită) a fost înlăturată după revizuirea
Constituţiei României.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 20 din 28 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 2719/08.10.2015, Tribunalul Timiş a respins contestaţia
formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin
Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi
Statul Român, Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta a
contestat Dispoziţia nr. 1/2015 emisă de Primarul Municipiului Timişoara sub
aspectul naturii măsurilor reparatorii propuse a fi acordate, solicitând schimbarea
măsurii de reparaţie prin puncte compensatorii propusă cu măsura acordării unor
bunuri imobile în compensarea imobilului abuziv preluat. Anterior, însă, prin sentinţa
civilă nr. 1319/3.05.2012 dată de Tribunalul Timiş într-un litigiu purtat între aceleaşi
părţi, dar având ca obiect un alt imobil şi în care s-a solicitat aceeaşi măsură
reparatorie s-a reţinut că „Potrivit înscrisurilor existente la dosar, reclamanta este
cetăţean german, neputând dobândi în proprietate terenuri, nici prin restituirea în
natură şi nici prin acordarea în compensare a unor astfel de imobile…nu se poate
dispune restituirea în natură a terenului deoarece pe de o parte, reclamanta nu a
solicitat acest aspect prin contestaţia formulată, solicitând doar atribuirea în
Pagină 7 din 29
compensare sau despăgubiri, iar, pe de altă parte, compensarea cu un alt imobil
teren, în condiţiile în care acesta nu este trecut în lista de inventar, coroborate cu
aspectele ce ţin de persoana reclamantei (cetăţean străin), nu poate fi aplicabilă în
speţă.”
Aceste statuări, a reţinut instanţa, se impun în cauza de faţă ca efect pozitiv al
puterii lucru judecat în ceea ce priveşte inaptitudinea reclamantei - dată fiind calitatea
sa de cetăţean străin - de a accede la beneficiul măsurii reparatorii constând în
acordarea de bunuri imobile în compensare.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care a arătat că Ordonanţa de
urgentă a Guvernului nr. 184/2002 care dispune prin art. 2 alin.(1) că „cetăţenii străini
şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la
restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităţilor, pot opta pentru
dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului drepturile şi
obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie” a fost
emisă sub imperiul Constituţiei din 1991 nerevizuită, ce nu permitea dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini sau apatrizi.
Această Constituţie, însă, a fost revizuită şi, astfel, dispune prin art. 44 alin. (2) Teza
a II-a, „cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai in condiţiile rezultate clin aderarea României la Uniunea Europeana
şi din alte tratate internaţionale din care România este parte, pe baza de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală”.
În consecinţă,a arătat, în mod greşit a constatat prima instanţă că nu este
îndreptăţită la măsuri reparatorii prin compensare cu alte imobile, având în vedere
calitatea sa de cetăţean străin.
Examinând criticile astfel formulate, curtea a constatat ca fiind pertinente
observaţiile apelantei referitoare la relevanţa cetăţeniei acesteia în raport cu
prevederile constituţionale la care reclamanta a făcut referire, dar, faţă de faptul că
din conţinutul proceselor verbale întocmite lunar şi afişate de Comisia locală de
aplicare a Legii nr. 10/2001 a rezultat că Municipiul Timişoara nu deţine bunuri
disponibile sau servicii care pot fi acordate in compensare pentru terenul ce a
aparţinut antecesorilor apelantei şi care nu poate fi restituit în natură, susţinerile
reclamantei vizând fondul litigiului sunt nefondate, astfel că a respins apelul.
3. Legea nr. 165/2013. Termene de soluţionare a cererilor de restituire.
Prematuritate
- Legea nr. 165/2013: art. 34 alin. (1), art. 247 alin. (1)
- CEDO, art. 6 Preda contra României, Atanasiu şi alţii împotriva României
- Decizia nr. 269/2014 a Curţii Constituţionale
Pagină 8 din 29
Este prematură cererea de obligare la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri compensatorii formulată cu neobservarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prevederi ce nu contravin CEDO.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 32 din 24 februarie 2016, F.Ş.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, reclamanta M.O. a chemat în
judecată pârâtele Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia
pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 (ANRP) şi Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor (CNCI) solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va
pronunţa, să dispună obligarea acestora la validarea Dispoziţiei nr. 1/2003 emisă de
Primarul Oraşului Sânnicolau Mare şi a procesului verbal nr. 9/2003 emis de Primăria
Oraşului Sânnicolau Mare privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul înscris în
CF 8 şi obligarea lor la emiterea deciziei privind acordarea de măsuri compensatorii
pentru imobilul arătat.
În motivare, a arătat că prin notificarea nr. 4/2001 formulată în temeiul Legii
nr.10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului arătat, că notificarea a fost
soluţionată prin emiterea dispoziţiei nr.1/2003 de respingere a cererii de restituire în
natură, fiindu-i oferite despăgubiri băneşti, că prin procesul verbal nr. nr. 9/2003 s-au
stabilit sumele aferente pe care le-a acceptat şi că, după mai bine de 11 ani, dosarul
nu a fost soluţionat de pârâte.
A arătat că stabilirea termenului prevăzut de Legea nr. 165/2013 eludează
conţinutul articolului 6 CEDO, că nu se poate vorbi despre un termen rezonabil de
soluţionare a dosarelor şi că pasivitatea pârâtelor contravine dispoziţiilor Convenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1938/PI/11 iunie 2015, instanţa a respins acţiunea
reclamantei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, „Dosarele înregistrate la
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în
termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia
dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.” Cum Legea
nr. 165/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial în 17 mai 2013 şi a intrat în vigoare
în acelaşi an la 21 mai, tribunalul a reţinut că termenul de 60 de luni prevăzut de art.
34 alin. (1) se va împlini la 21 mai 2018, astfel că acţiunea reclamantei este
prematură şi a fost respinsă ca atare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în
sensul admiterii acţiunii.
În motivare a invocat greşita respingere ca prematură a acţiunii, învederând
că, pe de o parte, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 nu pot anula drepturile prevăzute şi
născute sub imperiul legii vechi în favoarea persoanelor care au formulat cereri de
chemare în judecată şi că, pe de altă parte, scopul adoptării Legii nr. 165/2013 a fost
tocmai urgentarea finalizării procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv ori
acordării de măsuri reparatorii.
Pagină 9 din 29
A arătat că termenul de 60 de luni nu contravine doar raţionamentului Curţii, ci
eludează şi conţinutul articolului 6 CEDO care garantează liberul acces la justiţie şi
nu poate fi caracterizat ca un termen rezonabil de soluţionare a dosarelor şi că
atitudinea pârâtelor de tergiversare nejustificată a soluţionării dosarului este de
natură a aduce atingeri grave drepturilor sale şi contravine dispoziţiilor CEDO
privitoare la noţiunea de termen rezonabil.
A invocat că legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei, întrucât
excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, a cărei
admitere face ca acţiunea să fie respinsă. Or, după cum a statuat Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 6/1992, o imixtiune a puterii legislative care ar pune
autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu
referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar
avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional.
A arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
termenul rezonabil impus de art. 6 are, de regulă, ca punct de plecare data la care
prima instanţă a fost investită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul
procedurilor în cauză, inclusiv în căile de atac, până la momentul la care a operat
soluţionarea definitivă a cauzei. Pentru acest motiv, susţine apelanta, noile termene
în care legiuitorul a impus să fie soluţionate cereri depuse în urmă cu 12 ani nu sunt
rezonabile, întrucât se măreşte foarte mult şi nejustificat, fără criterii obiective,
perspectiva rezolvării conflictelor ivite în materia restituirii imobilelor.
A învederat că inclusiv Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 232/2013 a
statuat că Legea nr.165/2013 nu constituie o reglementare unică şi unitară în materia
restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, în vigoare
fiind reglementări paralele cuprinse în acte normative adoptate încă din anul 1991 şi
că acest lucru nu este în acord cu recomandările din hotărârea dată în cauza
Atanasiu şi alţii contra României prin care Curtea europeană a apreciat că se impune
modificarea mecanismului de restituire prin implementarea urgentă a unor proceduri
simplificate şi eficiente întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi
administrativă coerentă, care să poată menţină un just echilibru între diferitele
interese în cauză (par.232). Or, a apreciat reclamanta, procedura de acordare a
măsurilor reparatorii stabilită prin Legea nr. 165/2013 este greoaie, de lungă durată şi
nu conduce la pronunţarea unor soluţii concrete şi finale în perioade scurte de timp în
dosare nerezolvate de ani de zile, cu atât mai mult cu cât legea nu aduce în plan
legislativ o problemă care, până în acest moment, nu a mai fost reglementată ci,
dimpotrivă, modifică acte normative adoptate în anul 2001.
În plus, a arătat, dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din
Constituţie apare ca fiind iluzoriu în condiţiile în care este supus unor ingerinţe din
partea legiuitorului care nu răspund exigenţelor de legalitate şi proporţionalitate între
interesele generale şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale indivizilor.
Examinând sentinţa, instanţa de apel a reţinut că dosarul administrativ
constituit de Primăria Sânnicolau Mare ca urmare a notificării reclamantei a fost
înregistrat la ANRP la 31.01.2006, iar prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul
Pagină 10 din 29
instanţei de judecată la 23.01.2015, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr.
165/2013 şi de statuările deciziei nr. 269/2014 a Curţii Constituţionale, în cauză sunt
incidente dispoziţiile art. 34 alin. (1) din lege potrivit cărora „Dosarele înregistrate la
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în
termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi…”
Contrar susţinerilor apelantei, instituirea acestui termen - determinată de
necesitatea soluţionării pretenţiilor persoanelor îndreptăţite în cât mai mare măsură
în faza administrativă pentru a se evita declanşarea procedurii judiciare - nu are ca
efect anularea dreptului la măsuri compensatorii şi nu contravine scopului adoptării
legii, ci a urmărit stabilirea unui moment limită până la care persoanelor îndreptăţite
să li se acorde măsurile reparatorii cuvenite, după cum nici invocata tergiversare de
către pârâte a soluţionării dosarului nu poate fi reţinută, câtă vreme termenul stabilit
în acest sens nu a expirat.
Corespunde realităţii că admiterea în primă instanţă a excepţiei prematurităţii
a avut ca efect respingerea acţiunii, însă dreptul la acordarea de măsuri
compensatorii nu s-a pierdut. În situaţia în care acest drept nu va fi realizat pe cale
administrativă în termenul stabilit de legiuitor, după expirarea lui reclamanta va avea
posibilitatea să se adreseze instanţei pentru a obţine compensaţiile cuvenite, efectul
reţinerii prematurităţii prezentei cereri nefiind reluarea procedurilor administrative,
cum nefondat s-a susţinut în apel.
În continuare, instanţa a observat că, în mod constant, instanţa europeană a
drepturilor omului a reţinut că prin Convenţie nu s-a impus statelor nici o obligaţie
specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi
ratificat Convenţia, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând
libertatea statelor de a alege condiţiile în care vor proceda la restituirea bunurilor
preluate anterior ratificării şi că ele dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei
unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor
economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general,
repararea prejudiciilor cauzate prin lipsirea de proprietate fiind una dintre aceste
chestiuni.
Având în vedere aceste considerente, susţinerile apelantei potrivit cărora, prin
normele Legii nr. 165/2013 care stabilesc termene de soluţionare a dosarelor de
restituire, legiuitorul a intervenit în procesul de realizare a justiţiei au fost respinse ca
nefondate. Instanţa a constatat că prin Decizia nr. 6/1992 a Curţii Constituţionale (pe
care apelanta îşi întemeiază aceste critici) au fost declarate neconstituţionale
prevederile din Legea privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a
unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944 prin care judecarea
proceselor de orice natură privitoare la imobilele trecute în proprietatea statului, a
unităţilor administrativ-teritoriale sau a organizaţiilor cooperatiste în virtutea unor acte
normative ori a unor acte cu caracter individual emise după 23 august 1944 şi
executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea
bunuri se suspendau din oficiu până la adoptarea unei viitoare legi, situaţie cu totul
străină de cea din speţa dedusă judecăţii.
Pagină 11 din 29
Instanţa a reţinut ca nefondată şi susţinerea potrivit căreia încălcarea art.6
CEDO ar rezulta din depăşirea termenului optim de soluţionare a unei cauze, termen
cuprins între data la care prima instanţă a fost investită cu soluţionarea litigiului şi
până la momentul la care cauza a fost definitiv soluţionată, câtă vreme în cauză
dreptul reclamantei la a critica în instanţă refuzul de soluţionare a dosarului
administrativ ori modalitatea de soluţionare a acestuia se va naşte la expirarea
termenului prevăzut la art. 34 din lege (sau anterior, în situaţia în care dosarul va fi
soluţionat înainte de împlinirea lui). În consecinţă, din perspectiva susţinută de
apelantă, abia după o eventuală sesizare a instanţei ulterior acestui moment s-ar
pune problema duratei excesive a procedurilor judecătoreşti.
A mai reţinut instanţa că adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată
tocmai de pronunţarea de instanţa europeană a hotărârii în cauza Atanasiu şi alţii
împotriva României şi că, sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect
incidenţa statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cuprinse în hotărârea
pronunţată în cauza Preda şi alţii contra România în aprilie 2014, deci ulterior
adoptării Legii nr. 165/2013 potrivit cărora, având în vedere marja de apreciere a
statului român şi garanţiile oferite prin instituirea unor reguli clare şi previzibile,
însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, legea oferă, în
principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că
termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale
proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare
situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea
proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine,
ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate
de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte
durata rezonabilă a procedurii (par. 121, 129, 131).
Instanţa de apel a mai observat că, prin Decizia nr. 269/2014, Curtea
Constituţională a constatat că prevederile art. 34 care stabilesc termenul contestat de
reclamantă nu nesocotesc acest drept şi nici garanţiile dreptului de proprietate
privată conferite prin Constituţie şi prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţie şi şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de instanţa europeană potrivit
căruia sunt permise măsurile luate pentru apărarea echilibrului bugetar care
urmăresc un scop de utilitate publică şi găsesc un just echilibru între diferitele
interese aflate în joc, astfel că susţinerile din apel referitoare la ingerinţa legiuitorului
în dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituţie cu nerespectarea
exigenţelor de legalitate şi proporţionalitate între interesele generale şi imperativele
apărării drepturilor fundamentale sunt nefondate.
În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că excepţia prematurităţii a fost
în mod legal reţinută de prima instanţă, astfel că hotărârea apelată a fost menţinută
ca atare.
Pagină 12 din 29
4. Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Acţiune în regres. Condiţii
- Legea nr. 136/1995 : art.1 ind.1, art. 48 alin. (1)
- Legea nr. 32/2000 : art. 25 ind. 1 pct.10 lit. b), pct.15
- Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A. : art. 3 alin. (1), art.6 alin.(1), art.11, art.13, art.42
- Codul civil de la 1864 : art. 998-999
- Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Pentru recuperarea sumei pe care a achitat-o victimei unui accident rutier în
temeiul unei hotărâri penale, Fondul are acţiune în regres doar împotriva inculpatului
care l-a provocat, autor al accidentului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 22 din 3 februarie 2016, F.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 2236/PI/09 iulie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosar nr.4012/30/2014** a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta
Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (AFPVS) împotriva pârâţilor G.C.,
P.D. şi SC D SRL; în consecinţă, a fost obligat pârâtul G.C. să plătească
reclamantului suma de 329.254 lei şi dobânda legală penalizatoare la această sumă
şi a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâţilor P.D. şi SC D. SRL.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta a solicitat
obligarea pârâţilor la rambursarea sumei de 329.254 lei pe care a achitat-o
moştenitorilor lui M.A. care a decedat urmare a unui accident rutier în care a fost
implicat tractorul proprietate a SC D. SRL (al cărei administrator este P.D.) condus
de G.C., societatea pârâtă neîndeplinindu-şi obligaţia privind menţinerea valabilităţii
poliţei de asigurare RCA.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr.
2964/2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul 21695/325/2013,
definitivă, reclamanta AFPVS a fost obligată să plătească despăgubiri părţilor civile
moştenitoare ale victimei în temeiul art. 25 ind. 1 alin. (10), lit. b) din Legea nr.
32/2000 şi art. 11 din anexa 1 la Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor nr. 1/2008. Din hotărârile penale rezultă că autorul accidentului este doar
pârâtul G.C. şi că nu există legătură de cauzalitate între faptele inculpatului P.D. şi
decesul victimei. Pârâta SC D. SRL a fost chemată în judecată în prezenta cauză
pentru fapta pârâtului G.C., în calitate de comitent, iar în dosarul penal Fondul a fost
chemat în judecată pentru a garanta plata despăgubirilor de către inculpatul vinovat
de producerea accidentului, iar nu pentru a asigura plata aceloraşi despăgubiri de
către alt garant, respectiv de pârâtă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în
sensul obligării celor trei pârâţi în solidar la rambursarea sumei.
În motivare, a arătat că din conţinutul art. 48 din Legea nr. 136/1995 şi al art.
1349 Cod Civil rezultă că fapta ilicită a proprietarului autovehiculului prin intermediul
Pagină 13 din 29
căruia s-a produs accidentul, respectiv pârâta D. SRL, constând în omisiunea
acesteia de îndeplinire a obligaţiei legale privind menţinerea valabilităţii poliţei RCA, a
atras obligarea reclamantei la achitarea despăgubirilor cuvenite persoanelor
prejudiciate cu consecinţa preluării unui prejudiciu în patrimoniul său, astfel că se
impune atragerea răspunderii civile delictuale, alături de cea a şoferului, şi a
proprietarului autovehiculului prin intermediul căruia s-a produs accidentul şi a
administratorului societăţii, cu atât mai mult cu cât în dosarul penal s-a reţinut
calitatea de comitenţi a acestora.
A invocat greşita aplicare în primă instanţă a prevederilor care reglementează
dreptul de regres al Fondului, respectiv a prevederilor art. 13 din Ordinul CSA nr.
1/2008 din conţinutul cărora rezultă că Fondul are calitatea de garant al obligaţiei de
despăgubire, după plata despăgubirilor către persoanele prejudiciate urmând a se
îndrepta în regres împotriva tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice responsabile
pentru prejudiciile cauzate în accidentul de circulaţie.
Astfel investită, Curtea a reţinut că prezentul demers judiciar a fost determinat
de obligarea reclamantei prin hotărâri penale anterioare la plata de despăgubiri
destinate acoperirii prejudiciului cauzat părţilor civile prin decesul antecesorului lor ca
urmare a unui accident de circulaţie în care a fost implicat un vehicul pentru care nu
a fost încheiată asigurare obligatorie de răspundere civilă (R.C.A.).
Corespunde realităţii că, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995
„Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse
înmatriculării/înregistrării în România … au obligaţia să se asigure pentru cazurile de
răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule…” şi că,
în situaţia în care vehiculul care a produs paguba nu este asigurat, în temeiul art. 25
ind. 1 pct.10 lit. b) din Legea nr. 32/2000 în forma în vigoare la data naşterii obligaţiei
în sarcina reclamantei şi al art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A., Fondul va
fi cel care va despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, situaţie în
care dispoziţiile art. 25 ind. 1 pct. 15 din lege şi ale art. 13 din ordin îi recunosc
dreptul de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul.
În acest sens, art. 13 din Ordin prevede că “După plata despăgubirilor, Fondul
se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate. Persoana sau persoanele
responsabile pentru repararea prejudiciului au obligaţia să ramburseze Fondului
despăgubirea achitată persoanei păgubite, cheltuielile legate de instrumentarea şi
lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi dobânda legală aferentă sumelor
cheltuite de Fond, potrivit legii”.
Cu privire la temeiul acestor despăgubiri, ordinul menţionat prevede că sunt
acordate „persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul … nu era
asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de
vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării” [art. 3 alin. (1)], iar
„Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule …
se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în
domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului” [art. 6
Pagină 14 din 29
alin. (1)]. Art. 11 alin. (1) prevede că „În caz de litigiu, drepturile persoanelor păgubite
prin accidente de vehicule … în care … vehiculul … nu este asigurat de răspundere
civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva
Fondului”.
Pe de altă parte, art. 1 ind. 1 din Legea nr.136/1995 defineşte persoana
păgubită ca fiind „persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul
suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de
răspundere civil” (pct. 3) şi prejudiciul ca fiind „efectul negativ suferit de persoana
păgubită prin producerea” menţionatului risc (pct. 4).
Coroborând aceste norme şi raportându-le la situaţia dedusă judecăţii,
instanţa de apel a concluzionat că efectul negativ a fost suferit de părţile civile din
procesul penal ca urmare a decesului antecesorului lor, deces cauzat de accidentul
de circulaţie pentru care inculpatul G.C. (pârât în cauză) a fost condamnat de
instanţa penală şi care, răspunzând pentru fapta proprie, este ţinut, faţă de
dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 să repare prejudiciul astfel cauzat.
În consecinţă, cum prin hotărârile penale menţionate s-a stabilit că responsabil
pentru prejudiciul creat este conducătorul auto inculpat, iar în soluţionarea laturii
civile s-a reţinut incidenţa normelor din Codul civil arătate, dispoziţiile art. 13 din
Ordinul nr. 1/2008 al C.S.A. mai sus-redate şi cele ale art. 42 din acelaşi ordin potrivit
cărora „(1) Fondul are legitimare procesuală activă în orice proces împotriva
persoanelor aflate într-o relaţie juridică cu el, pentru obligaţiile de plată achitate … (2)
După plata despăgubirilor, Fondul are un drept de creanţă pentru sumele plătite cu
titlu de despăgubire şi, după caz, pentru cheltuielile legate de instrumentarea şi
lichidarea pretenţiilor de despăgubire şi pentru dobânda legală aferentă sumelor
cheltuite de Fond potrivit legii … asupra ... persoanei sau persoanelor responsabile
pentru repararea prejudiciului, conform prevederilor art. 13 …” se interpretează în
sensul că, pentru recuperarea sumei achitate în temeiul hotărârilor penale arătate.
reclamanta apelantă se poate îndrepta doar împotriva pârâtului G.C. cum în mod
legal a reţinut prima instanţă.
Aceeaşi concluzie, a reţinut instanţa, rezultă şi din conţinutul celor statuate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3/2010 dată în interesul legii,
decizie prin care s-a statuat că, în procesul penal, Fondul are calitatea de parte
responsabilă civilmente, fiind „persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile,
pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în
care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă … Fondul va putea fi obligat,
singur, la plata despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile
persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului,
pentru recuperarea despăgubirilor achitate.”
În cauză, Fondul a fost obligat la acoperirea prejudiciului printr-o hotărâre
penală de condamnare prin care a fost soluţionată şi latura civilă, astfel că, în contra
susţinerilor apelantei, aceasta nu are acţiune în regres împotriva pârâţilor intimaţi
P.D. şi SC D. SRL care nu au avut calitatea de inculpaţi autori ai accidentului în
procesul penal, această calitate având-o doar conducătorul auto G.C., pârât în
Pagină 15 din 29
persoana căruia s-au întrunit condiţiile răspunderii civile delictuale evocate de
apelantă.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul declarat de reclamantă
şi a menţinut hotărârea primei instanţe.
§. Drept procesual civil
1. Act emis de Consiliul baroului. Cerere de suspendare. Instanţa
competentă
- Legea nr. 554/2004 : art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2), art. 10 alin. (1) teza a II-a
- Legea nr. 51/1995 : art. 60 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3)
- Statutul profesiei de avocat : art. 63 (1)
Decizia Consiliului baroului este un act administrativ în accepţiunea Legii nr.
554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de suspendare a
acestui act aparţinând secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, şi
nu secţiei civile a tribunalului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 38 din 4 martie 2016, F.Ş.
Prin cererea din 01 februarie 2016 înregistrată la Tribunalul Arad, reclamantul
C.G. a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale să fie obligat pârâtul Baroul Arad
la suspendarea Deciziei din ianuarie 2016 a Consiliului baroului cu consecinţa
păstrării calităţii de avocat a reclamantului şi a menţinerii sale în tabloul avocaţilor
până la soluţionarea definitivă a căilor de atac legale, respectiv, contestaţia la
Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi eventuale acţiuni în instanţă.
În motivare, a arătat că prin decizia menţionată, Consiliul Baroului Arad s-a
pronunţat pentru încetarea calităţii sale de avocat "începând cu data prezentei
decizii" şi pentru radierea sa din tabloul avocaţilor şi că personal a adus la cunoştinţa
membrilor Consiliului Baroului Arad că la 27 mai 2015 Secţia Penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie i-a respins apelul declarat împotriva sentinţei penale din octombrie
2014; hotărârea nefiind motivată şi comunicată, Consiliul Baroului Arad putea
analiza susţinerile reclamantului referitoare la starea de nedemnitate profesională în
sensul art.14 din lege doar după motivarea hotărârii. A arătat că a solicitat să fie
înştiinţat despre data la care va fi stabilită şedinţa Consiliului Baroului Arad, să fie
convocat şi audiat, întrucât prevederile art. 26 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat
dau în atribuţia Consiliului analizarea faptei care a atras răspunderea penală şi nu
hotărârea de condamnare pentru a verifica dacă respectiva faptă poate fi considerată
ca aducând atingere - prin ea însăşi - prestigiului profesiei de avocat şi a făcut
Pagină 16 din 29
referire la cazuri similare; a arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dreptului său la
apărare, că reţine în fals stări de fapt neconforme cu realitatea şi nu este motivată,
aspecte ce atrag nulitatea deciziei.
A arătat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale
şi a făcut referiri pe larg la aceste condiţii.
În şedinţa publică din 05 februarie 2016, pârâtul a invocat excepţia de
necompetenţă materială, teritorială şi funcţională a Tribunalului Arad - Secţia I Civilă
cu motivarea că reclamantul urmăreşte suspendarea unui act administrativ, astfel că
sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ care,coroborate cu prevederile art. 26 (6) din Statutul profesiei de
avocat, atrag competenţa Curţii de Apel Timişoara – Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal.
Prin ordonanţa nr. 94/05.02.2016, tribunalul a respins excepţia invocată de
pârâtă şi a admis cererea de ordonanţă preşedinţială astfel cum a fost formulată.
Excepţia de necompetenţă materială, teritorială şi funcţională a Tribunalului
Arad – Secţia I civilă a fost respinsă cu motivarea că baroul reprezintă o formă de
asociere a unor persoane care exercită o profesie liberă în condiţiile legii şi nu
desfăşoară o activitate de natura celei care implică autoritatea statului, iar actele
emise de barou au acelaşi caracter administrativ ca orice acte de uz intern ale
societăţilor private, nefiind acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr.
554/2004. În atare situaţie, prezenta cerere nu are ca obiect suspendarea unui act
administrativ de natura celor prevăzute de legea contenciosului administrativ, astfel
că excepţia a fost respinsă.
Pe fond, instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 997
C.pr.civ.
Împotriva ordonanţei a declarat apel pârâtul Baroul Arad, care a solicitat
anularea acesteia şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, respectiv la Curtea de
Apel Timişoara - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, iar în situaţia în care
apelul va fi repartizat direct acestei secţii, a solicitat anularea hotărârii şi respingerea
cererii reclamantului.
În motivare, a arătat că decizia a cărei suspendare s-a dispus este un act
administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, litigiul de faţă fiind de competenţa secţiei
de contencios administrativ şi fiscal.
Astfel, conform art. 60 din Legea nr. 51/1995, Baroul Arad este o persoană
juridică de interes public, cu patrimoniu şi buget propriu, la fel şi Uniunea Naţionala a
Barourilor din România (U.N.B.R.). Din statuările Curţii Constituţionale, ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii de la Strasbourg rezultă că U.N.B.R. şi
barourile componente sunt persoane juridice de interes public, cu toate consecinţele
juridice care izvorăsc de aici, astfel că decizia a cărei suspendare se solicită este, în
sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004, un act administrativ unilateral,
individual, de autoritate, legea asimilând autorităţilor publice persoanele juridice de
drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate
să presteze un serviciu public în regim de putere publică
Pagină 17 din 29
A învederat că suspendarea actului administrativ putea fi solicitată doar
urmând procedura şi îndeplinind condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 14 şi/sau art.
15 din Legea nr. 554/2004.
Examinând apelul, Curtea a reţinut că este întemeiat şi că ordonanţa
preşedinţială apelată a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială,
prima instanţă reţinând greşit că actul a cărui suspendare se solicită nu intră în sfera
de reglementare a Legii nr. 554/2004.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că orice persoană
care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o
autoritate publică (printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri) se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea
actului, recunoaşterea dreptului pretins a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-
a fost cauzată.
Potrivit art. 2 alin. (2) punctul b) din lege, autoritatea publică poate fi orice
organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează în regim de
putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, fiind asimilate
autorităţilor publice în sensul legii, persoanele juridice de drept privat care au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public în regim
de putere publică, iar punctul c) al art. 2 alin. (1) din lege prevede că actul
administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o
autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii,
ce dă putere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Din dispoziţiile art. 60 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 63
alin. (1) din Statutul profesiei de avocat rezultă că U.N.B.R. este formată din toate
Barourile din România, este persoană juridică de interes public, cu patrimoniu şi
buget propriu, iar baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează în cadrul U.N.B.R.,
fiind de asemenea persoană juridică de interes public.
Coroborând aceste norme, instanţa de apel a reţinut că decizia emisă de
Consiliul Baroului Arad este un act administrativ în accepţiunea Legii nr. 554/2004,
act ce poate fi contestat pe cale administrativă la forul superior – U.N.B.R.
Faţă de dispoziţiile art. 10 (1) teza a II-a din aceeaşi lege ce prevăd că litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se
soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal al curţilor de apel,
instanţa a constatat că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel
Timişoara – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Nu a fost primită susţinerea intimatului vizând incidenţa dispoziţiilor art. 88 din
Legea nr. 51/1995 referitoare la competenţă, instanţa observând că acestea vizează
o altă situaţie decât cea dedusă judecăţii, respectiv soluţionarea contestaţiilor
formulate împotriva hotărârilor comisiilor de disciplină.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis apelul pârâtului, a anulat
ordonanţa dată de Tribunalul Arad şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă
la Curtea de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pagină 18 din 29
2. Anulare titlu proprietate. Instanţa competentă
- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b
teza finală
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 94 pct. 1
lit. k), art. 95 pct. 1
Spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865, noul Cod de
procedură civilă nu mai dă în competenţa judecătoriilor soluţionarea în primă instanţă
a tuturor proceselor funciare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile generale în materie
de competenţă pentru stabilirea primei instanţe care va soluţiona o cererii de anulare
a titlului de proprietate eliberat în temeiul Legii nr.18/1991.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 2 Şedinţa Camerei de consiliu din 14 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 1920/PI din 9.06.2015, Tribunalul Timiş a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei civile ce formează obiectul dosarului privind pe
reclamantul S.F. în contradictoriu cu pârâta Comisia Locala de Fond Funciar R. în
favoarea Judecătoriei Timişoara.
Instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat anularea unor titluri de proprietate
eliberate de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor.
Potrivit art. 95 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă: „tribunalele judecă în
primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.
Obiectul cauzei de faţă îl constituie anularea titlurilor de proprietate eliberate în
baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.
Conform art. 53 alin. (2) din legea menţionată, împotriva hotărârii comisiei
judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat
terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar prevederile art. 64 alin.(1)
stabilesc că, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate
emis de comisia judeţeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulţumită
poate face plângere la instanţa în a cărei rază teritorială este situat terenul.
Anularea titlului de proprietate - ca act final emis de comisia judeţeana de fond
funciar - este în primă instanţă de competenţa judecătoriei, aceasta având
exclusivitate în soluţionarea cauzelor de fond funciar, concluzie ce se desprinde din
interpretarea sistematică şi din ansamblul reglementarilor în materie de fond funciar.
La rândul său, Judecătoria Timișoara a admis excepţia necompetenţei
materiale a acestei instanţe, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Timiş, a
Pagină 19 din 29
constatat ivit conflictul de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului Curţii de Apel
Timişoara pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că obiectul litigiului îl
constituie anularea a trei titluri de proprietate emise în baza Legii fondului funciar.
Potrivit prevederilor art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 „în scopul
accelerării judecăţii plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării
Legii fondului funciar nr. 18/1991…procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se va
efectua conform prevederilor acestui titlu, care se va completa cu cele ale Codului de
procedură civilă.”
Legea nr.18/1991 stabileşte în mod expres competenţa materială în favoarea
judecătoriei doar în privinţa plângerilor întemeiate pe prevederile art. 53-art. 56 şi art.
64 din Legea nr. 18/1991, fără a prevedea o anume competenţă materială pentru
soluţionarea acţiunilor în anularea titlurilor de proprietate.
Având în vedere că partea finală a dispoziţiilor art. 1 din Titlul XIII al Legii nr.
247/2005 face trimitere expresă la prevederile Codului de procedură civilă,
competenţa materială se determină potrivit normelor de drept comun, conform
prevederilor art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, în cazul unor litigii având ca obiect anulare/modificare/constatare
nulitate absolută a titlurilor de proprietate, competenţa materială trebuie determinată
în funcţie de valoarea obiectului cererii, potrivit art. 101 din Codul de procedură
civilă. În speţă, valoarea litigiului depăşeşte pragul de 200.000 lei care atrage
competenţa judecătoriei, astfel că în speţă, Tribunalul Timiş este competent să
soluţioneze în primă instanţă prezentul litigiu.
Astfel investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de
Apel Timişoara a reţinut următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea a trei titluri de
proprietate emise pentru o suprafaţa totală de 27,55 ha teren agricol, cu o valoare de
303.173,975 lei, cererea, astfel cum a fost formulată şi motivată, încadrându-se în
noţiunea de proces funciar prevăzută de art.1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005.
Conform acestei norme, în cazul proceselor funciare, procedura în faţa
instanţelor judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor
completa cu cele ale Codului de procedură civilă.
Dacă înainte de intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă
competenţa judecătoriilor de a soluţiona în primă instanţă toate procesele funciare,
indiferent de valoare, era stabilită de dispoziţiile art.1 pct.1 raportat la art. 2 pct.1 lit.
b) teza finală din Codul de procedură civilă de la 1865, după intrarea în vigoare a
noului Cod, dispoziţiile mai sus menţionate nu mai sunt în vigoare.
Natura litigiului de faţă este civilă, iar legislaţia specială în materie de fond
funciar nu cuprinde norme de competenţă materială în ceea ce priveşte cererile de
anulare a titlurilor de proprietate, Legea nr.18/1991 prevăzând norme de competenţă
numai pentru plângerile întemeiate pe prevederile art. 53-56 și art. 64 din acest act
normativ. Or, în speţă, reclamantul nu a formulat o astfel de plângere şi nici nu şi-a
întemeiat cererea pe dispoziţiile menţionate.
Pagină 20 din 29
Prin urmare, Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile generale
în materie de competenţă ale Noului cod de procedură civilă, având în vedere data
înregistrării cererii de chemare în judecată şi, în consecinţă, având în vedere
valoarea obiectului cauzei menţionată mai sus şi dispoziţiile art. 95 pct.1 din noul Cod
de procedură civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea
Tribunalului Timiş.
3. Apel. Trimiterea dosarului la altă secţie a tribunalului. Condiţii
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 130 alin.
(2), art. 247 alin. (1),
Dacă judecătoria a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de
parte considerând că ei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a
pricinii şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, secţia civilă a
aceluiaşi tribunal investită cu apelul declarat împotriva sentinţei nu poate constata din
oficiu natura fiscală a pricinii, cu consecinţa trimiterii dosarului la secţia specializată
în soluţionarea acestor litigii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 28 din 2 martie 2016, F.Ş.
Prin cererea de chemare in judecata înregistrată la Judecătoria Timişoara,
reclamanta C. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Primăria Municipiului Timişoara
la emiterea unei hotărâri a Consiliului Local Timişoara privind scutirea de la plata
majorărilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale (clădiri/terenuri) datorate
bugetului local în care să fie inclus şi reclamanta. Ulterior, la cererea reclamantei,în
cauză au fost introduşi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Direcţia
Fiscală a Municipiului Timişoara, iar cererea a fost precizată în sensul că, în
subsidiar, în situaţia în care nu vor fi obligate pârâţii la emiterea hotărârii în sensul
solicitat, reclamanta solicită anularea titlului executoriu IF emis de Direcţia Fiscală a
Municipiului Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 15766/ 29.10.2014, cererea de chemare în judecată
precizată a fost respinsă, după ce, în prealabil, instanţa a respins excepţia de
necompetenţă materială invocată pe cale de întâmpinare de pârâta Direcţia Fiscală a
Municipiului Timişoara cu motivarea că obiectul prezentei acţiuni este obligaţie de a
face astfel că, în temeiul prevederilor art. 94, pct. 1, litera h) C.pr.civ., judecătoria
este instanţa competentă să soluţioneze cauza.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost înregistrat la un
complet al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş, complet
care a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei şi trimiterea ei spre soluţionare la
Secţia I-a civilă a aceluiaşi tribunal, apreciind că revine acestei secţii atribuţia de
soluţionare a pricinii.
Pagină 21 din 29
La rândul său, această secţie a constatat natura fiscală a litigiului, a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a Tribunalului Timiş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis
dosarul la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Astfel investită, Curtea a reţinut că pentru termenul de judecată din
15.10.2014, pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara a invocat pe cale de
întâmpinare excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, învederând că,
raportat la obiectul cererii şi la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa
de soluţionare în primă instanţă a litigiului revine secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a Tribunalului Timiş. Conform celor mai sus-arătate, în temeiul prevederilor art.
94, pct. 1, litera h) C.pr.civ., instanţa a respins excepţia, considerând că judecătoriei
îi revine competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a pricinii.
Prin urmare, apelul declarat împotriva sentinţei prin care judecătoria a reţinut
natura civilă a pricinii şi propria competenţă ca primă instanţă nu va fi soluţionat de
instanţa de contencios administrativ (a cărei competenţă materială a fost susţinută de
parte şi nu a fost însuşită de judecătorie) ci de cea civilă care, în condiţiile în care a
fost procedural sesizată, are a examina, soluţionând apelul, şi problema instanţei
competentă material în soluţionarea în primă instanţă a litigiului.
4. Conflict negativ de competenţă. Natura juridică a răspunderii
patrimoniale reglementată de Codul muncii. Competenţă materială
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat
- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii republicat
Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii este o răspundere
civilă, delictuală sau contractuală, după caz. Competenţa materială de soluţionare a
litigiilor în domeniu aparține Secţiilor civile ale instanţelor, valoarea obiectului litigiului
fiind determinantă în stabilirea gradului instanţei civile competentă să soluţioneze
astfel de litigii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 13 din 3 februarie 2016, Prof.univ.dr.L.B.
Prin sentinţa civilă nr. 13/03.02.2016 Curtea de Apel Timişoara a stabilit
competenţa de soluţionare a litigiului, obiect al dosarului nr. 1825/108/2015 în
favoarea Judecătoriei Arad.
Curtea a reţinut că, Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 804/15.10.2015 a
admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului şi a declinat competenţa de
soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul U.A.T. – Judeţul Arad în contradictoriu
cu pârâta B.G.S. la Judecătoria Arad, Secţia civilă reţinând incidenţa răspunderii
civile delictuale, între părţile litigante neexistând un raport juridic de muncă, respectiv
un contract individual de muncă, care ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 266 din
Pagină 22 din 29
Codul muncii, normă care atribuie competenţa de soluţionare a conflictelor
individuale de muncă în favoarea tribunalului, ca primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 6677/27.11.2015 Judecătoria Arad a admis excepţia de
necompetenţă materială a judecătoriei, şi a declinat competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Arad, Secţia civilă – litigii de muncă, reţinând
incidenţa art. 266 din Codul muncii.
Conflictul negativ de competenţă astfel ivit a fost soluţionat de către Curtea de
Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 13/03.02.2016, care a stabilit competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad – Secţia civilă.
Curtea a reţinut că noul Cod al muncii a curmat disputa doctrinară şi
jurisprudenţială, relativă la natura juridică a răspunderii pentru pagube patrimoniale
din sfera dreptului muncii, statuând explicit că recuperarea pagubei produse în
domeniul vizat se realizează conform regulilor răspunderii civile.
În acest fel vechea răspundere materială specifică dreptului muncii a devenit o
răspundere civilă, care urmează regulile dreptului comun, inclusiv cele de
competenţă materială, independent de forma răspunderii civile, delictuală sau
contractuală.
În context, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 266 din Codul muncii nu îşi au
aplicabilitatea în speţă, întrucât litigiul de faţă se plasează în zona răspunderii
patrimoniale, reglementată distinct în Codul muncii, iar nu în materia conflictelor de
muncă. Mai mult, Curtea reţine că regulile de competenţă materială sunt imperative,
beneficiind de reglementări explicite, ele neputând fi deduse pe cale de interpretare,
respectiv pe căi „implicite” precum a susţinut prima instanţă investită, cu precizarea
că normele din Codul muncii care reglementează răspunderea patrimonială în dreptul
muncii nu vizează o competenţă materială specială în domeniu, astfel că
reglementările de drept comun sunt incidente în astfel de litigii.
5. Conflict negativ de competenţă
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 130 alin.
(2), art. 131 alin. (1), art. 235
Dacă, în aplicarea art. 131 C.pr.civ., instanţa a constatat că este competentă
general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, menţionând acest lucru în
încheierea interlocutorie de şedinţă, nu mai poate invoca ulterior din oficiu excepţia
necompetenţei materiale cu consecinţa declinării competenţei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 1/PI din 5 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, reclamanta I.M. a
solicitat să fie obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa să sesizeze
Pagină 23 din 29
instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală a înscrisurilor false vizând imobilele care
au făcut obiectul dosarului penal nr. 737/P/2009.
Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei
Reşiţa care, la rândul său, a constatat că Tribunalului Caraş-Severin s-a declarat
competent în soluţionarea pricinii şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă,
a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru pronunţarea
regulatorului de competenţă.
Astfel investită, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamanta a investit Tribunalul Caraş-Severin cu o cerere prin care a solicitat
obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa la a sesiza instanţa
civilă competentă în vederea desfiinţării totale a înscrisurilor false referitoare la o
serie de imobile care au făcut obiectul dosarului penal nr. 737/P/2009 în care s-a
emis Ordonanţa din 18.06.2010.
La primul termen de judecată, instanţa civilă a Tribunalului Caraş-Severin, în
baza art. 131 C.pr.civ. a constatat că este competentă general, material şi teritorial
să soluţioneze cauza, menţionând acest lucru în încheierea de şedinţă de la acea
dată, încheiere care, potrivit art. 131 alin. (1) teza 2 C.pr.civ. are caracter
interlocutoriu, ceea ce presupune că instanţa se consideră legată de dispoziţiile sale
(art. 235 din acelaşi cod).
După câteva termene de judecată - interval în care cauza a şi rămas în
pronunţare iar apoi s-au redeschis dezbaterile şi s-au rezolvat incidente procedurale
legate de incompatibilitatea judecătorilor - instanţa şi-a constatat necompetenţa în
soluţionarea pe fond a cauzei în raport cu obiectul ei şi cu dispoziţiile art. 94 lit. h)
C.pr.civ. şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Reşiţa.
Câtă vreme excepţia invocată din oficiu de Tribunalul Caraş-Severin nu
priveşte un aspect de necompetenţă generală ci unul ce ţine de necompetenţa
materială, invocarea din oficiu a excepţiei nu era permisă de lege decât la primul
termen de judecată la care părţile au fost citate [art. 131 alin. (2) coroborat cu art.
129 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ.].
Or, tribunalul nu a invocat această excepţie ci, dimpotrivă, a constatat, potrivit
art. 131 alin. (1) C.pr.civ., că este instanţa competentă general, material şi teritorial
să soluţioneze cauza, caracterul interlocutoriu al încheierii de şedinţă în care s-a
menţionat asumarea competenţei legând-o în acest sens.
În consecinţă, Curtea a stabilit că Tribunalului Caraş-Severin îi revine
competenţa soluţionării în primă instanţă a cererii formulate de reclamantă.
6. Contestaţie privind tergiversarea procesului. Condiţii
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 522, art.
525
Pagină 24 din 29
În situaţia în care judecata a fost suspendată ca urmare a declanşării unui conflict
negativ de competenţă şi a fost reluată după soluţionarea acestuia de curtea de apel,
obligaţia stabilită în sarcina instanţei de prevederile 522 alin. (2) pct. 4 C.pr.civ. nu a fost
încălcată.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Încheiere civilă nr. 2/R din 3 martie 2016, F.Ş.
Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din 16.02.2016,
Tribunalul Caraş-Severin a respins contestaţia formulată de reclamanta I.M. privind
tergiversarea procesului ce face obiectul dosarului nr. 840/115/2015*.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art.
522 alin. (1) art. 2 pct. 1 şi 4 C.pr.civ. în condiţiile în care nu s-a identificat vreun termen
de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri pe care
instanţa de judecată să nu-l fi respectat şi câtă vreme instanţa nu şi-a încălcat obligaţia
de a soluţiona cererea într-un termen optim şi previzibil, luând toate măsurile legale
pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei. A mai reţinut că motivele pentru care
poate fi formulată o atare contestaţie sunt legate de elemente obiective ale procedurii
civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de lege) şi nu
lasă loc unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei, astfel că partea, pe calea
prezentei proceduri speciale, nu poate evoca chestiuni de netemeinicie sau nelegalitate a
dezlegărilor date de instanță, acestea putând fi criticate numai prin intermediul căii de
atac.
Împotriva încheierii a formulat plângere reclamanta, care a criticat-o ca nelegală,
pe considerentul că instanţa nu a indicat ce temei de drept a avut în vedere la declinarea
cauzei către o instanţă necompetentă, respectiv la Judecătoria Reşiţa şi nu a arătat
motivul pentru care nu a declinat cauza la instanţa competentă material şi teritorial -
Tribunalul Caraş-Severin – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, astfel că nu se
poate justifica perioada cuprinsă între luna iulie 2015 şi până în prezent, iar soluţionarea
cauzei a fost tergiversată prin exces de putere, cu încălcarea normelor de competenţă
generală, materială şi teritorială.
Examinând plângerea reclamantei prin raportare la dispoziţiile art. 525 C.pr.civ.,
Curtea a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Instituţia contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementată în noul
Cod de procedură civilă, alin. (1) al art. 522 prevăzând că „…oricare dintre părţi, precum
şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea
dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea
măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată”.
Reclamanta a indicat în susţinerea plângerii punctul 4 al articolului, care are în
vedere ipoteza în care instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un
termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea
din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării
cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru
luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Pagină 25 din 29
Din această perspectivă, deşi actele dosarului nr. 840/115/2015* al Tribunalului
Caraş-Severin relevă o procedură mai lungă ca durată, aceasta se justifică prin
incidentele procesuale ivite pe parcurs, pentru a căror soluţionare au fost necesare –
potrivit legii – termene speciale.
Nemulţumirea concretă a reclamantei vizează modul în care instanţa de judecată
a trimis cauza la o instanţă necompetentă – Judecătoria Reşiţa, fără a arăta în concret
motivul pentru care nu a dispus trimiterea la instanţa competentă material - Tribunalul
Caraş-Severin – Secţia contencios administrativ şi fiscal. Acest aspect excede, însă,
prevederilor art. 525 alin. (2) C.pr.civ. care, dispunând asupra modului de soluţionare a
plângerii îndreptată împotriva încheierii de respingere a contestaţiei privind tergiversarea
procesului, arată că „…dacă instanţa găseşte plângerea întemeiată, va dispune ca
instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile
legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen
pentru îndeplinirea lor”.
În speţă, însă, prin decizia Curţii de Apel Timişoara dată în urma regulatorului de
competenţă s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Caraş-
Severin, cu motivarea că instanţa iniţial investită cu cauza rămâne competentă în
soluţionarea acesteia. Prin urmare, după regulatorul de competenţă ce a tranșat
problema competenţei materiale, dosarul este pe rolul Tribunalului Caraş-Severin în curs
de soluţionare, astfel că nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 525 alin. (2)
C.pr.civ., neputând a se dispune instanţei care judecă procesul să îndeplinească actul de
procedură sau să ia anumite măsuri legale necesare.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins plângerea ca neîntemeiată.
7. Indicarea obiectului cererii şi a valorii acestuia. Neîndeplinirea obligaţiei
de către apelant. Sancţiune
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat : art. 242
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 : art. 31
În mod legal a fost suspendată judecata apelului ca urmare a neîndeplinirii de
către apelant a obligaţiilor stabilite de instanţă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 6 din 14 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin încheierea civilă pronunţată de Tribunalul Timiş în 13.10.2015, în
conformitate cu dispoziţiile art. 242 din noul Cod de procedură civilă s-a dispus
suspendarea judecării apelului declarat de pârâtul D.M.P.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, deşi a fost acordat un nou
termen de judecată pentru care s-a pus în vedere pârâtului să indice suprafaţa din
imobil revendicată şi valoarea de circulaţie a acesteia pentru a se calcula taxa
judiciară de timbru şi a se timbra corespunzător apelul declarat în cauză sub
Pagină 26 din 29
sancţiunea aplicării prevederilor art. 242 alin. (1) C.pr.civ. şi suspendării judecăţii
cauzei, pârâtul apelant nu s-a conformat acestor dispoziţii.
Împotriva încheierii au declarat recurs intimaţii R.C.,T.E. şi T.C. care au solicitat
casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru reluarea judecăţii.
În motivare, au arătat că încheierea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea
greşită a normelor de drept material, întrucât art. 242 C.pr.civ. arată că obligaţia
procesuală de natură să împiedice instanţa în desfăşurarea normală a judecăţii
trebuie să incumbe reclamantului, iar nu altui participant în proces, scopul suspendării
judecăţii cauzei în temeiul acestei prevederi fiind acela de a sancţiona pasivitatea
reclamantului. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului
taxelor judiciare de timbru se face de instanţă, iar nu de partea care o datorează.
Pe cale de consecinţă, desfăşurarea normală a judecăţii nu poate fi împiedicată
de pârât prin neîndeplinirea obligaţiilor sale, atâta timp cât obligaţia stabilirii taxei
judiciare de timbru revine instanţei.
Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că dispoziţiile art. 242 C.pr.civ. au în vedere ipoteza când
desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, însă
aceasta nu înseamnă că dispoziţia legală se aplică exclusiv cauzelor aflate în primă
instanţă unde apare calitatea procesuală de reclamant.
Norma procesuală se aplică corespunzător şi în căile de atac, în privinţa părţii
care a promovat calea de atac respectivă a cărei pasivitate se impune a fi sancţionată
cu suspendarea judecăţii cauzei.
Pe de altă parte, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face
de către instanța de judecată, însă se impune ca instanţa să fie legal investită de
reclamant cu privire la obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului.
Această obligaţie procesuală este prealabilă şi prioritară, întrucât în funcţie de
ea se stabilesc ulterior o serie de coordonate ale procesului civil, precum competenţa,
taxa judiciară de timbru etc.
Astfel fiind, Curtea a reţinut că în cauză, în condiţiile în care apelantului D.M.P. i
s-a pus în vedere să specifice - concret – suprafaţa din imobil revendicată şi valoarea
de circulaţie a acestuia pentru a se putea timbra apelul, iar acesta nu s-a conformat
dispoziţiilor instanţei, în mod corect s-a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 242 alin.
(1) C.pr.civ. şi s-a suspendat judecata.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
8. Taxă judiciară de timbru. Cerere de reexaminare. Obligaţia instanţei
- Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru : art. 18, art. 20 alin. (3)
În situaţia în care partea a formulat cerere de reexaminare a cuantumului taxei
judiciare de timbru, instanţa sesizată cu fondul cauzei va proceda la judecată după
soluţionarea cererii de reexaminare.
Pagină 27 din 29
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 14 din 20 ianuarie 2016, F.Ş.
Prin decizia civilă nr. 1073/A/28 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul
Timiş a fost anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta C.G.A. împotriva
sentinţei civile nr. 1048/26.01.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în
contradictoriu cu reclamanta C.C.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că pârâta a declarat recurs
(recalificat ulterior de instanţă ca fiind apel) împotriva sentinţei şi că, deşi a fost citată
pentru termenul din 28.10.2015 cu menţiunea de a achita până la acel termen
diferenţa taxei judiciare de timbru sub sancţiunea anulării apelului ca insuficient
timbrat. nu s-a conformat, iar la dosar nu există dovada depunerii vreunei cereri de
ajutor public judiciar sau de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de
timbru.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, care a solicitat casarea acesteia cu
trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, a arătat că la termenul de judecată din 03.06.2015 a fost
recalificată calea de atac ca fiind apel, problema taxei judiciare de timbru nefiind
discutată.
În data de 20.10.2015 i s-a comunicat prin citaţie că pentru termenul de
judecată din 28.10.2015 trebuie sa achite suplimentar, sub sancţiunea anularii
cererii, o taxă judiciară de timbru în suma de 21.976,75 lei. În termenul legal a
formulat cerere de reexaminare care, deşi a fost depusă la poştă în data de
23.10.2015, a fost înregistrată la instanţă la 27.10.2015, cu o zi anterior termenului
de judecată din 28.10.2015. Deşi cererea de reexaminare nu fusese soluţionată, iar
instanţa avea cunoştinţă despre existenţa cererii, la termenul din 28.10.2015 apelul
a fost anulat ca insuficient timbrat. Doar la 03.11.2015 cererea de reexaminare a fost
soluţionată prin respingere ca rămasă fără obiect cu motivarea că apelul a fost
soluţionat anterior.
În continuare, a apreciat că instanţa de recurs trebuie să se pronunţe asupra
ambelor soluţii, o altă cale de atac a încheierii de stabilire a taxei judiciare de timbru
suplimentară nefiind prevăzută de lege.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C.pr.civ.
Astfel sesizată, instanţa de recurs a reţinut că prin încheierea de şedinţă din
07.10.2015, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei apelante la plata taxei
judiciare de timbru în suma de 21.976,75 lei şi citarea părţii cu menţiunea de a face
dovada achitării taxei astfel stabilită pentru termenul de judecată din 28.10.2015. La
23.10.2015, aceasta a depus prin poştă o cerere de reexaminare a cuantumului
taxei, cerere care a fost înregistrată la instanţă la 27.10.2015 sub nr. dosar
24398/325/2011*/a1. La termenul din 28.10.2015, apelul pârâtei a fost anulat ca
insuficient timbrat, iar prin încheierea din 03.11.2015 dată în dosar nr.
24398/325/2011*/a1 cererea de reexaminare a fost respinsă ca rămasă fără obiect,
instanţa reţinând că apelul fusese soluţionat anterior.
Pagină 28 din 29
Art. 18 din Legea nr. 146/1997 (incidentă în cauză) prevedea că
„Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de
judecată…” [alin. (1)] şi că „Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru
se poate face cerere de reexaminare…” [alin. (2)].
Câtă vreme legea a pus la îndemâna părţii interesate o cale de atac pe calea
căreia aceasta să poată contesta modul în care taxa de timbru a fost stabilită,
instanţa este obligată să asigure părţii efectivitatea exercitării dreptului procesual
astfel recunoscut şi nu poate proceda la aplicarea sancţiunii prevăzută de art. 20 alin.
(3) din Legea nr. 146/1997 până ce, potrivit art. 18 alin. (3) din lege, un alt complet
de judecată nu se va pronunţa asupra criticilor formulate de parte cu privire la modul
de stabilire a taxei.
Or, în cauză, tribunalul a anulat apelul pârâtei pentru că aceasta nu achitat
taxa de timbru stabilită, deşi această taxă fusese contestată, iar o hotărâre asupra
contestaţiei nu fusese dată.
Procedând în această modalitate, instanţa de apel a pricinuit apelantei o
vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului astfel îndeplinit;
dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ. fiind incidente în cauză.
Legea permite părţii să comunice instanţei prin depunere la poştă înscrisurile
de care înţelege să se folosească în realizarea drepturilor sale, iar faptul că pentru
termenul de judecată din 28.10.2015, cererea de reexaminare înregistrată la
Tribunalul Timiş la 27.10.2015 nu a fost depusă la dosarul de apel ci a fost
înregistrată separat nu poate fi imputat apelantei.
Este nefondată, însă, şi va fi respinsă ca atare cererea pârâtei de recalculare
de către instanţa de recurs a taxei judiciare de timbru datorată în apel, având în
vedere că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 stabilesc această
obligaţie în sarcina instanţei sesizată cu judecarea cererii, că – în contra susţinerilor
recurentei – încheierea prin care taxa a fost stabilită poate fi atacată separat,
conform art.18 alin. (2) din lege şi că, din interpretarea art. 20 alin. (5) din aceeaşi
lege, rezultă că instanţa de control judiciar se pronunţă asupra taxei de timbru
datorată în fazele procesuale anterioare doar dacă aceasta nu a fost plătită în
cuantumul legal.
Corespunde realităţii că încheierea din 03.11.2015 dată în dosar nr.
24398/325/2011*/a1 prin care cererea de reexaminare a fost respinsă este
irevocabilă, conform art. 18 alin. (3) din lege.
Instanţa de recurs a reţinut, însă că, respingând cererea apelantei, instanţa de
reexaminare a reţinut-o ca fiind lipsită de obiect prin raportare la un act nul, respectiv
la hotărârea dată în apel ce va fi casată pentru considerentele mai sus-arătate. Cum
o atare hotărâre nu are nici o putere, conform art. 311 alin. (1) C.pr.civ., încheierea
dată în temeiul ei rămâne, de asemenea, lipsită de efect juridic. Pe de altă parte, fiind
pronunţată într-o procedură necontencioasă, încheierea nu are „puterea lucrului
judecat” (art. 337 C.pr.civ.).
Pagină 29 din 29
În consecinţă, în rejudecare, instanţa de trimitere nu va fi ţinută de soluţia de
respingere dată cererii de reexaminare prin încheierea din 03.11.2015 ci va proceda
la soluţionarea apelului doar după ce cererea de reexaminare va fi soluţionată.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul pârâtei, a casat decizia
recurată şi a trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiş.
top related