dacia literară.doc

Dacia literară

Perioada paşoptistă (1830-1860) este scena unor evenimente decisive pentru soarta naţiunii noastre (Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor), un rol tot mai important în cadrul vieţii spirituale ocupând literatura, care începe să se diferenţieze treptat de celelalte domenii ale activităţii culturale. Scriitorii importanţi ai epocii – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica – sunt în primul rând luptători pentru crearea unei conştiinţe naţionale puternice în rândul maselor largi de oameni şi numai în al doilea rând autori de beletristică. Preocupaţi de probleme ideologice şi implicaţi în viaţa politică, scriitorii paşoptişti trec peste orice divergenţe şi adoptă o poziţie monolitică în domeniul cultural. Un rol esenţial în stabilirea unei direcţii unitare revine celor trei mari reviste ale epocii: Dacia literară, Propăşirea şi România literară.

Marele eveniment publicistic al anului 1840 este apariţia, la Iaşi, a revistei Dacia literară, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, în colaborare cu Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Deşi cenzura a suprimat revista după numai trei numere, programul enunţat în paginile ei a corespuns atât de precis aspiraţiilor momentului, încât s-a fixat în conştiinţa publică şi a devenit linie directoare pentru evoluţia literaturii române.

Ca mentor al generaţiei paşoptiste, în general, şi al revistei, în special, Mihail Kogălniceanu publică în primul număr articolul-program Introducţie, considerat manifestul literar al romantismului românesc. Articolul debutează cu un omagiu adus iniţiatorilor presei româneşti (Ion Heliade Rădulescu şi Gh. Asachi) şi continuă cu exprimarea intenţiei de a le duce mai departe opera, întregindu-le preocupările, dar evitându-le erorile. Revista îşi propune, după cum o arată şi titulatura ei simbolică, să se adreseze locuitorilor din toate provinciile în care se vorbeşte limba română şi sa devină un repertoriu general al literaturii româneşti.

Marele merit al revistei constă în promovarea susţinută a directive naţionale şi populare în literatură. Dacă predecesorii încurajaseră deopotrivă creaţiile originale şi traducerile, Dacia literară afirmă că originalitatea este însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi şi descurajează imitaţiile, care omoară în noi duhul naţional. Punctul de vedere al lui Kogălniceanu este ferm: Traducţiile nu fac o literatură. Această poziţie nu implică refuzul total, ci atrage atenţia asupra abuzurilor şi asupra maniei primejdioase de a imita, fără discernământ, literatura occidentală.

Direct legat de dezvoltarea romantismului românesc este apelul adresat scriitorilor de a se inspira din realitatea autohtonă, indicându-le sursele principale: istoria, natura şi tezaurul culturii populare. Îndemnul adresat de Kogălniceanu scriitorilor este următorul: Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari. obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.

Un alt punct programatic precizează că revista va lupta pentru constituirea unei limbi şi a unei literaturi comune tuturor românilor şi insistă asupra instituirii unei atitudini critice obiective şi constructive: Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana

Pentru a susţine toate dezideratele menţionate, revista avea patru secţiuni: prima găzduia compunerile originale ale redactorilor, a doua reproducea articole semnificative din presa românească, a treia se ocupa de critica noutăţilor editoriale, iar a patra publica note informative cu caracter literar şi ştiinţific.

În paginile revistei sunt tipărite creaţii literare originale, de o valoare neatinsă până la momentul respectiv: C. Negruzzi cu capodopera sa Alexandru Lăpuşneanul, Vasile Alecsandri cu prima sa proză în limba română, Buchetiera de la Florenţa şi Grigore Alexandrescu, cu meditaţia Anul 1840.