curs ecologie 2011
Post on 16-Feb-2015
48 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
AVRAM FIŢIU
TEMATICA EXAMEN
ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI
Biologie
Tematica
CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI CA ŞTIINŢĂ
1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI
CAP.2. ECOSISTEMUL
2. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI
3. BIOTOPUL
FACTORII ECOLOGICI
4. Factorii climatici
5. Lumina
6. Temperatura
7. Apa
8. Vântul
9. Factorii edafici (solul)
10. Factorii orografici (relieful)
FACTORI CORELATIVI
11. Salinitatea
12. Compoziţia ionică
1
13. Oxigenul
14. Influenţele lunare şi planetare
15. Gravitaţia
16. Sistemul general al curenţilor de aer
17. Presiunea atmosferică
18. Focul
POPULAŢIA
19. Definiţia şi trăsăturile
20. Structura populaţiei
21. Mărimea populaţiei
BIOCENOZA
22. Definiţia
23 INDICII STRUCTURALI AI BIOCENOZEI
24. Relaţii interspecifice
25. STRUCTURA BIOCHIMICĂ A ECOSISTEMULUI
LANŢURI TROFICE
26. Definiţia
27. Clasificarea lanţurilor trofice
28. NIVELE TROFICE
29. NIŞA ECOLOGICĂ
30. PIRAMIDA ELTONIANĂ
31. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR
CAP. 3.AGROECOSISTEMUL
2
32. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI
33. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR
34. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă
35. Agroecosisteme intensive
36. Agroecosistemele industriale sau industrializate
37. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME
38. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR
39. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA
INTRĂRILOR ENERGETICE
40. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE
CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ
41. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI
AGROECOLOGIE APLICATĂ (SISTEME DE AGRICULTURĂ)
42. Agricultura biodinamică
43. Agricultura organică
44. Agricultura biologică
PRINCIPII CARE STAU LA BAZA AGRICULTURII ECOLOGICE
I. Principii agroecologice
45. Filosofia agricultorului
46. Locatia fermei
47 Diversitatea animala
48 DIVERSITATEA CULTURILOR ANUALE SI TEMPORARE49. Diversitatea culturilor perene50. Valorificarea raselor regionale in regiunea lor de origine sau a raselor
cu efectiv redus51 Asolamentul52.Dimensiunea parcelelor53. Forma parcelei
3
54. Culoarea parcelei55. Zona de regulare ecologica56. Actiuni in favoarea patrimoniului natural57. Incarcatura de animale58. Gestiunea suprafetelor furajere59. Fertilizare60. Tratarea efluentilor61. Pesticide62. Conditii de confort pentru animale63. Protectia solurilor64. Irrigatie65. Dependenta energetica
B. Principii socio-teritoriale
66. CALITATEA ALIMENTELOR67. Valorificarea patrimoniul construit si a peisajului68. Accesibilitatea spatiului69. Implicare sociala70. Valorificare realizata prin filiere scurte71. Servicii, pluriactivitate
72 Creare de locuri de munca73. Munca colectiva74. Perennitate prevazuta75. Contributie la echilibrul alimentar mondial76. Formare
77. Intensitatea muncii78. B 13. Calitatea vietii79. B 14. Izolare
III. Principii si indicatori economici
80 C 1. Viabilitatea economica81. C 2. Nivel de specializare economica82. C 5. Transmisibilitatea economica a fermei
CAP. 5. CALITATEA PRODUSELOR ALIMENTARE SI
MEDIUL INCONJURATOR
4
83. CALITATEA AGRONOMICĂ
84. CALITATEA TEHNOLOGICĂ
85. CALITATEA VIZUALĂ ŞI CALITATEA GUSTATIVĂ
86. CALITATEA NUTRIŢIONALĂ
87. CALITATEA IGIENICĂ SAU SANITARĂ A
PRODUSELOR ECOLOGICE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA
SĂNĂTĂŢII
88. CALITATEA ECOLOGICĂ (CALITATEA REZIDUALA)
89. CALITATEA ETICĂ
5
CURS
CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI CA ŞTIINŢĂ
1.1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI
Prima definiţie a Ecologiei a fost dată de către Ernst Haeckel unul din
marii evoluţionişti ai secolului 19 care în lucrarea „ Morfologia Generală a
Organismelor” în anul 1866, care a dezvoltat concepţia darwinistă asupra luptei
pentru existenţă. Haeckel a definit Ecologia ca fiind „Ştiinţa care se ocupă cu
studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea
darwiniană a luptei pentru existenţă”
Astfel el a introdus termenul de ecologie ce provine de la cuvintele
greceşti „oikos” (casă, gospodărie) şi logos (cuvânt).
Între timp au fost dezvoltate multe definiţii ale ecologiei dar nici una nu
este acceptată ca şi o definiţie de bază.
6
În cele ce urmează vom prezenta câteva definiţii în ordine alfabetică,
considerând că o ierarhie a importanţei acestor definiţii ar fi greu de realizat:
→ Beeby (1993) „Ştiinţa ecologiei încearcă să explice relaţiile dintre
organisme şi mediul lor.”
→ Begon, Harper şi Townsend (1996) „Ecologia nu este o ştiinţă cu o
structură simplă , liniară, fiindcă în interiorul ecologiei orice proces afectează
alt proces”
→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază sistemele
supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera)
integrate în mediul lor abiotic „
→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază legile care
determină productivitatea, stabilitatea şi evoluţia ecosistemelor şi a ecosferei în
ansamblul ei şi implicit studiază influenţa activităţii umane asupra acestor
procese precum şi implicaţiile lor asupra calităţii vieţii oamenilor”
→ Clements (1905, 1949) „Ecologia este ştiinţa comunităţilor vii şi ea
cercetează sociologia şi economia animalelor şi plantelor”
→ Chrebs.Ch.I. (1978) definea Ecologia ca fiind „studiul ştiinţific al
interacţiunilor care determină distribuţia şi abundenţa organismelor”.
→ R.Dajos (1970) „Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de
existenţă a fiinţelor şi interacţiunile de orice natură care există între aceste
fiinţe şi mediul lor”
→ M.S. Ghilarov „ Ecologia este ştiinţa corelaţiilor şi interacţiunilor vieţii
cu mediul înconjurător pe trepte supraindividuale”.
→ Hutchinson (1978) „Ecologia este studiul modului în care lucrează sau
operează lumea vie”
→ Kormondy (1996) „Substanţa ecologiei se găseşte în multitudinea
structurilor nevii şi vii , a proceselor şi a interelaţiilor cuprinse în circulaţia
energiei şi a nutrienţilor, în reglarea structurii şi dinamicii populaţiilor şi
comunităţilor vii „
7
→ A.Ionescu (1988) „Ecologia este ştiinţa interelaţiilor dintre vieţuitoarele
care alcătuiesc o bionocenoză şi dintre acestea şi biotop. Ea studiază fluxul de
materie, energie, şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat :este
deci ştiinţa care studiază ecosistemele”
→ A. MacFayden (1957) „Ecologia studiază relaţiile dintre vieţuitoare,
plante sau animale şi mediul lor, pentru a descoperi principiile după care se
desfăşoară aceste relaţii”
→ E.P. Odum (1959) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării
naturii”
→ E.P.Odum (1966,1971) „Ecologia studiază nivelurile de organizare
superioare celor individuale şi anume-populaţii, biocenoze, ecosisteme şi
biosfera”
→E.P. Odum (1962) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării
ecosistemelor”
→ E.P. Odum (1971) „Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile
organismelor individuale cu ambianţa lor vie şi nevie”
→ Pianka (1978, 1994) „Ecologia este ştiinţa care cercetează raporturile
dintre organisme şi toţi factorii fizici şi biologici din mediu „
→ I. Puia şi V. Soran (1984) „Ştiinţa care se ocupă de toate relaţiile ce se
stabilesc între organisme şi diferite comunităţi (biocenoze) precum şi de
raporturile organismelor şi comunităţilor cu mediul fizic de trai”
→ Ricklefs (1976, 1990) „Ecologia este studiul plantelor şi animalelor ca
indivizi (autecologie), populaţii (demecologie) şi comunităţi vii (sinecologie)”
→ C.F. Sachi şi P. Testard (1971) „Ecologia este disciplina biologică care
studiază raporturile dintre organisme şi mediul lor înconjurător”
→ B. Stugren (1975) „Ecologia este ştiinţa interacţiunilor în sistemele
supraindividuale „
8
→ Shelford (1937) „Ecologia este o ramură a fiziologiei generale care se
ocupă de organisme ca un întreg, cu procesele lor vitale; ea se distinge de
fiziologia generală a organelor”
→ Whittaker (1975) „Ecologia studiază biosistemele în context cu ambianţa
lor”
CAP.2. ECOSISTEMULMotto:
„Învăţaţi-i pe copii voştri ceea ce i-am învăţat noi pe ai noştri: că
pământul este mama noastră: Tot ceea ce i se întâmplă pământului va ajunge să
li se întâmple şi copiilor acestui pământ… Noi ştim cel puţin atât: nu pământul
9
îi aparţine omului ci omul îi aparţine pământului: Aceasta noi o ştim: Toate
lucrurile se leagă, la fel ca sângele care uneşte o aceeaşi familie: tot ceea ce i
se întâmplă pământului ajunge să li se întâmple şi fiilor pământului. Nu omul
este acela care a ţesut trama vieţii-el este doar un fir; Şi ceea ce îi face acestei
trame, îşi face lui însuşi”
Marele şef sioux Seattle
( din răspunsul dat în 1854 preşedintelui SUA
la oferta acestuia de a cumpăra pământul pieilor roşii soiux) citat de Neguţ S. (1988)
2.1. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI
După Riklefs R.E (1976) „ecosistemul este constituit din întreaga mulţime
de interacţiuni a factorilor fizici şi a lumii biologice care acţionează într-un
fragment al biosferei”.
Kormondy E.J. (1996) definea ecosistemul ca „un tot ce prezintă două
forme: o formă reală (un fragment din natură/lac, pădure, ocean) şi o formă
conceptuală (abstractă)”
Odum (1971) definea ecosistemul ca fiind „ orice unitate care include
toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic
în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o
diversitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului”.
Begon M., Harper J.L., Townsend C.R, (1996) citaţi de Puia. I, Soran V.,
Carlier L, Rotar I. Vlahova M.,(2001) au îmbinat 3 definiţii într-o abordare mai
complexă :
„În mod tradiţional ecosistemul include comunitatea biologică (biocenoza
şi biota ) luată împreună cu mediul său fizic (abiota)”;” Este rea ideea că
biocenoza şi ecosistemul ar putea fi studiate separat fiindcă nici un sistem
ecologic fie individual , populaţional sau biocenotic nu pot fi separate de mediul
10
în care există „; „Ecosistemul este un concept holistic (integralist şi integrator)
cuprinzând plantele şi animalele de obicei asociate între ele şi cu toţi
componenţii fizici şi chimici ai mediului înconjurător sau ai habitatului formând
împreună o unitate autocuprinzătoare recognoscibilă”.
Lindeman (1942) definea ecosistemul ca fiind „o unitate formată din
reunirea proceselor active fizice, chimice şi biologice care se petrec în
interiorul unei unităţi spaţiu-timp de orice mărime, cuplând prin urmare
comunitatea vie de mediul ei abiotic „
Odum (1975) citat de Muntean şi Ştirban (1995) prezenta 4 componente
esenţiale ale unui ecosistem: „ Proprietăţile sau stările fundamentale ale
ecosistemului: P1-producători primari (plante fotosintetizante); P2-
consumatori primari (erbivore) ; P3-Consumatori secundari: carnivore (se
hrănesc cu animale şi organisme vegetale); carnivore destructori; biomasa;
substanţa organică şi anorganică; Forţele sau resursele de energie care întreţin
sistemul în funcţie (energia solară) iar în cazul agroecosistemelor şi alte surse
de energie; Canalele de scurgere a energiei şi substanţei care leagă
proprietăţile una de alta şi pe acestea de curentul de energie; Interacţiunile
sau funcţiile de interacţiune care realizează legăturile între curentul de
energie, curentul de substanţe şi însuşirile ecosistemului;”
După Sukatchev (1954) citat de Duvigneaud (1974) ecosistemul este
constituit din :
→Biocenoză (fitocenoză, zoocenoză, microbiocenoză, micocenoză);
→Factori de mediu: biotop format din climatop (meso şi microclimat) şi
edafotop (sol, substrat) ; hidrotop (factorul apă);
2.2 LEGILE DE BAZĂ IN ECOLOGIE
11
Mai multe legi guvernează modul de desfăşurare a proceselor biologice în
natură. Fiind vorba de abordări uneori sectoriale alteori transversale ale
ecologiei ne vom rezuma la o prezentare a legilor în ordinea alfabetică a
autorilor:
→ „Orice lucru este legat de alt lucru” după Commoner (1971, 1980) citat de
I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă
interacţiunile existente între elementele unui sistem.
→ „Orice lucrare trebuie să conducă undeva” după Commoner (1971, 1980)
citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii,
orice acţiune la nivelul sistemului are consecinţe clar definite, materia din care
sistemul este alcătuit fiind indestructibilă.
→ „Natura ştie cel mai bine” (Commoner, 1971, 1980) citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit acestei legi sistemele
construite de către natură pot fi greu realizate de către om în ceea ce priveşte
structura şi durabilitatea acestora.
→ „Nu există un astfel de lucru cum ar fi un prânz gratuit” ( Commoner
(1971, 1980) citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).
→ „Legea excluderii „ (Gauze 1934) : Potrivit acestei legi după I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001) „într-un ecosistem , indiferent
de complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă
ecologică, adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată”
→ Legea minimului: (Justus von Liebig, 1840) Legea se referă la cazul special
al acţiunii îngrăşămintelor chimice asupra plantelor cultivate. Legea se bazează
pe acţiunea limitativă a factorului chimic cu concentraţia cea mai mică. Potrivit
lui Muntean L. şi Ştirban M., „dezvoltarea plantei este dependentă, în primul
rând de acel element chimic din sol, care are concentraţia cea mai scăzută".
După Hilmi (1966) aplicarea legii minimului o durată mare de timp duce la o
dezintegrare a sistemului, prin pierderea treptată a elementelor componente.
12
→ Legea relativităţii (Lundegardh 1957) Potrivit acestei legi „forma curbei de
creştere nu depinde numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi
natura celorlalţi ioni prezenţi în substrat".
→ Legea relaţiei statistice. Conform acestei legi după Muntean L., şi Ştirban
M., (1995) „Amplitudinea zonei de toleranţă a speciei faţă de un factor este
influenţată de ansamblul factorilor limitativi.”
→ „Legea migrării biogene a atomilor „ (Perelman 1973, citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea defineşte modul de
migraţie al elementelor chimice în scoarţa terestră.
→ „Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe socoteala
mediului înconjurător” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.
Rotar, M. Vlahova (2001). Conform legii sistemele biologice nu se pot
dezvolta izolat în natură în condiţiile în care ele au nevoie permanent resurse.
→ „Legea periodicităţii sistematice” (Reimers , 1984 citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea stă la baza gestiunii unor
sisteme naturale omogene.
→ Legea optimalităţii” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.
Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă după Stugren (1982) „realizarea
celei mai favorabile configuraţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor şi
biosferei”.
→ Legea substituirii factorilor" (Rubel, 1930).Conform acestei legi „Factorii
climatici, edafici şi biotici sunt echivalenţi şi se înlocuiesc reciproc”
→ Legea toleranţei (Shelford în 1913 ) Potrivit legii toleranţei formulate de
către Shelford „succesul unei specii în biotop va fi maxim atunci când se va
realiza pe deplin, calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care depinde
reproducerea sa”. Depăşirea pragurilor de toleranţă după Shelford conduce la
moartea sistemului. Potrivit lui Stugren (1982) succesul speciilor se poate
realiza în aşa numitele zone de optim (optim climatic; optim chimic şi optim
sinecologic) După Muntean L. şi Ştirban M., factorii ecologici nu acţionează
13
limitativ în permanenţă, ci numai atunci când concentraţia lor depăşeşte anumite
mărimi - limită de toleranţă – de către substanţa vie.
→ „Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii” (Vernadskii 1926, 1967,
citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).). Potrivit
acestei legi asupra sistemelor vii şi nevii acţionează aceleaşi legi fizice.
→ „Legea constanţei materiei vii” (Vernadskii, 1926, 1967, citat de I. Puia, V.
Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii outputurile şi
inputurile la nivelul biosferei sunt egale cantitativ.
→ „Legea efectului combinat al factorilor de creştere (Mitscherlich, 1921)
Potrivit legii, după Muntean L., şi Ştirban M., (1995) „În ecosistemele naturale
sau artificiale, nu are loc niciodată o creştere proporţională a unui indicator
cantitativ pe măsura creşterii în valoare a factorului mai slab reprezentat în
mediu ci numai o creştere logaritmică.
2.3. BIOTOPUL
14
Noţiunea de biotop defineşte mediul de trai al organismelor individuale,
vegetale sau animale în strânsă interacţiune cu factorii de mediu. După Pop I.
(1977) „biotopul constituie un complex de factori naturali - climatop şi
edafotop- subordonat biocenozei; cele două componente împreună cu formele
de relief formând ecotopul sau staţiunea.” După Ellenberg (1958) biotopul este
locul de creştere al plantei, staţiunea sau habitatul său. După Dahl (1908) şi
Schmithusen (1968) biotopul este definit de către fragmentul şi tipul de relief
sau de apă care este sediul unei biocenoze. Gunther (1950) defineşte biotopul ca
„fiind locul de viaţă a unei biocenoze”.
Puia şi Soran (1984) defineau biotopul ca fiind „mediul de trai al
comunităţilor biocenozelor” iar habitatul ca „mediul de trai al speciei” (al
populaţiilor şi chiar a organismului individual)”. Aceiaşi autori propuneau şi o
altă definiţie ”biotopul constituie universul în care se desfăşoară existenţa unei
comunităţi vii (biocenoze).”
După Stugren (1982) se pot defini 8 faţete ale mediului: mediul orografic
este compus din formele de relief situate deasupra scoarţei terestre; mediul
edafic este definit de către sol ca şi mediu de viaţă al plantelor, animalelor şi
microorganismelor.; mediul hidrologic este format din toate formele fizice de
manifestare a apei; mediul geochimic este format din elementele şi combinaţiile
dintre elementele chimice (Vinogradov, 1949); mediul geofizic este format din
câmpul gravitaţional, câmpul magnetic precum şi alte forţe fizice terestre
(Hilmi, 1966); mediul cosmic este format din forţele fizice extraterestre precum
radiaţia cosmică, lumina selenară, pulberea cosmică; mediul biocenotic este
format din structura internă a biocenozei; mediul biochimic este format din
combinaţiile biochimice date de metaboliţii vieţuitoarelor (Cernobrivenko şi
Şandra ,1966)
15
2.4. FACTORII ECOLOGICI
Factorii ecologici, după Tansley şi Chipp (1926, citaţi de B.
Stugren,1982) se împart în patru clase: climatici (lumina, temperatura,
umiditatea, vânt, etc); fizico-geografici sau orografici (de relief); edafici (de
sol); biotici;
Dajos (1978) clasifica factorii ecologici în următoarele clase: factori
climatici (temperatură, lumină umiditate relativă a aerului, pluviometrie);
factori fizici neclimatici (factorii mediului acvatic, factori edafici); factori
biotici (interacţiunile specifice şi interspecifice).
După Iaroşenko (1967) factorii ecologicii se împart în 4 categorii: factori
climatici; factori edafici ; factori biotici; factori antropici.
După Monchadski (citat de Dajos, 1978)factorii de mediu se împart în:
factori periodici primari; factori periodici secundari; factori neperiodici.
2.4.1. Factorii climatici
2.4.1.1 Lumina
Radiaţia solară ca şi sursă de energie este compusă din lungimi de undă
diferite. Aceste radiaţii traversează atmosfera de manieră inegală.
Apar diferite pierderi de radiaţii: absorbţia unei mari părţi a radiaţiei ultraviolete
de către ozon (lambda mai mica de 0,3 micrometrii) care se formează la o
altitudine de 25 km ; absorbţia unei mari părţi a radiaţiilor infraroşii de către
CO2 (lambda mai mare de 24 000 A) ; difuzia realizată de către moleculele
gazoase care dau cerului culoarea albastră, precum şi difuzia realizată de către
picăturile de apă şi de praf aflate în suspensie ; reflecţia realizată de către faţa
superioară a norilor.
16
Fluxul energetic care ajunge la nivelul scoarţei terestre cuprinde 3
componente: o componentă redusă de radiaţie ultravioletă (2950-3800 A) ce
reprezintă 4 % din spectrul solar; partea vizibilă a spectrului solar (3800-7800
A) ce reprezintă 54 % din spectrul solar; o componentă redusă de radiaţie
infraroşie (7800-24000 A) ce reprezintă 42% din spectrul solar.
Radiaţia totală corespunde sumei celor 2 componente: radiaţia solară (Q1);
radiaţia termică (Q2); Radiaţia solară este formată din: radiaţia totală ( G) din
care se elimină; albedoul (aG) care este energia reflectată. Albedoul variază în
funcţie de natura solului. Cu cât suprafaţa este mai sumbră şi neregulată cu atât
albedoul este mai slab. În schimb albedoul unui lac este mai ridicat ( 50-60 %).
Radiaţia termică poate fi divizată în : radiaţia ce provine din atmosferă (A) din
care se elimină o parte care este reflectată (aNA); emisia de căldură a
pământului (T) ca rezultantă a radiaţiei termice terestre. Bilanţul este pozitiv pe
timpul zilei şi se anulează pe timpul nopţii.
Q=Q1+Q2
Q=(G-aG) +(A-aNA-T)
Intensitatea şi cantitatea de lumină ce ajunge in ecosistemele de pe glob
variază în funcţie de diferiţi factori (latitudine, expoziţie, altitudine, orientarea
rândurilor, poluarea atmosferei, etc…). Lumina are un rol esenţial în existenţa
organismelor vegetale datorită fenomenului de fotosinteză.
După Pop (1977) organismele se clasifică în funcţie de intensitatea luminii,
în organisme heliofile şi umbrofile. Organismele care sunt condiţionate de
prezenţa directă a luminii numesc fotofile heliofile sau eurifote. Organismele
care nu suportă lumina solară directă se numesc umbrofile, fotofobe, stenofote,
schiafile (fag, carpen, arţar, brad, molid, lăcrimioara, feriga etc…).
Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii se numeşte fotoperiodism, factor
în funcţie de care plantele se împart în 2 categorii: plante de zi lungă şi plante de
zi scurtă. În funcţie de momentul desfăşurării activităţii biologice animalele se
17
împart în 2 grupe: animale diurne (activitate biologică în timpul zilei) ;animale
nocturne (activitate biologică în timpul nopţii).
2.4.1.2.Temperatura
Temperatura reprezintă partea din energia luminoasă care este absorbită
de către sol şi are rol de încălzire a acestuia. Pe de o parte temperatura solului
are un rol important asupra creşterii rădăcinilor plantelor de cultură iar pe de altă
parte ea joaca un rol la fel de important asupra activităţii microorganismelor din
sol.
La 1 cm adâncime temperatura solului este aproximativ egală cu cea a
aerului în timp ce pe măsură ce coborâm în adâncime amplitudinea între
temperatura maximă şi minimă diminuează.. De exemplu, la 40 cm unda termică
prezintă un decalaj de întârziere de o jumătate de zi în timp ce la 15 cm nu există
o undă termică.
Temperatura aerului variază în funcţie de latitudine, altitudine,
topografie, de covorul vegetal, de microclimat. Organismele vegetale îşi
desfăşoară procesele de creştere li dezvoltare într-o plajă de temperatură
cuprinsă între o limită minim şi maximă.
Vis a vis de temperatura minimă putem distinge 2 limite şi anume:
→ o temperatură minimă de creştere;
→ o temperatură minimă de supravieţuire;
Temperatura de supravieţuire variază în funcţie de activitatea organismelor
vegetale. Apare astfel o limită către în limbajul comun se numeşte temperatură
letală, adică temperatura la care 50% din indivizii vegetali mor după 2 ore.
În acelaşi timp frigul este şi un factor necesar organismelor vegetale în
anumite faze precum perioada de repaus, necesară numitor specii cum este cazul
celor pomicole, viticole şi nu numai.
18
În funcţie de adaptarea la diferite temperaturi organismele împart după De
Candolle citat de Pop (1977)în organisme: megaterme, mezoterme, microterme
şi hechistoterme:
Megaterme: adaptate la temperaturi mai mari de 20 grade Celsius
(palmier, bananier etc…);
Mezoterme: adaptate la temperaturi de 15-20 grade Celsius (măslin,
leandru etc…);
Microterme: adaptate la amplitudini mari de temperatură cuprinse între
0 şi 15 grade Celsius (fag, brad, pin, molid, ursul brun , lupul etc..);
Hechistoterme: adaptate la temperaturi situate în jurul valorii de 0 grade
Celsius (murul, macul arctic, ursul alb, renul, vulpea polară);
Hechistormele şi Megatermele formează grupa organismelor stenoterme sau
termofile. Stenotermele de climat rece se mai numesc psihrofile sau criofile
(foca, morsa). Microtermele şi mezotermele formează grupa organismelor
euriterme (puma, leul argintiu).Plantele cu flori care în timpul zile îşi pot
menţine temperatura internă la un nivel mai ridicat decât cel al mediului exterior
se numesc „specii supratemperaturale” (cactacee, crassulacee) în timp ce
plantele care îşi menţin temperatura la un nivel inferior cu cea a mediului se
numesc „specii subtemperaturale” (pepenele verde) după Pop (1977).
În funcţie de temperatura internă avem 2 grupe mari de
organisme(Muntean, L.S, Ştirban, M., 1995):
Organisme homeoterme
În această grupă se încadrează animalele cu temperatura corpului constantă sau
animale cu sânge cald (păsările şi animalele);
Organisme poikiloterme
În această categorie se încadrează:
→ animalele cu temperatura corpului variabilă numite animale cu sânge
rece (nevertebratele, vertebratele/peştii, amfibienii şi reptilele);
→ plantele a căror temperatură este apropiată de cea a mediului;
19
Ca rezultantă a interacţiunii dintre factorii de mediu rezultă ceea ce numim
climat, care se împarte în 3 mari tipuri: Macroclimat sau climat regional: se
poate observa la nivelul unei mari entităţi geografice; Mezoclimat sau climat
local : se observă la nivelul ecosistemelor; Microclimat; observabil la scara
organismului;
2.4.1.3. Apa
Cantitatea de apă care intră într-un ecosistem (import) poate să fie sub
divizată în: precipitaţii atmosferice (ploaie, zăpadă, gheaţă); ceaţă ;
condensarea vaporilor de apă (rouă); apa rezultată din scurgerile de pe sol;
apa capilară;
Variaţia conţinutului în apă (DW) este egală cu conţinutul în apă al solului
(Ws) plus conţinutul în apă al fitocenozei (Wf), plus conţinutul în apă al
zoocenozei (Wz) plus conţinutul în apă al aerului (Wa) plus conţinutul în apă al
litierei (Wl)
DW=Ws+Wf+Wy+Wa+Wl
Dintre toate aceste rezerve de apă cea mai importantă ca şi pondere este
conţinutul în apă al solului (Ws). O parte din apa meteorică (A m) este
interceptată de către frunzele arborilor şi se evaporă. O parte din apa meteorică
se scurge pe trunchiul arborilor şi vorbim în acest caz de apa de scurgere (As).
Scurgerea apei nu este omogenă şi depinde de natura scoarţei. O altă parte din
apa meteorică se scurge de pe frunze pe sol şi vorbim în acest caz de apă de
picurare (Ap) . Partea cea mai importantă a apei meteorice o reprezintă apa de
penetrare directă (Apd) care ajunge direct pe sol fără să atingă frunzele
organismelor vegetale.
Am=As+Ap+Apd
În funcţie de adaptarea plantelor la diferite medii avem mai multe grupe:
Plante hidrofite: plante libere şi plutitoare; plante fixe (ex. nufăr);
20
Plante halofite
Aceste plante sunt adaptate la ape sărate. În funcţie de conţinutul apelor în
cloruri avem mai multe categorii de ape halofite:
→ape polihaline (mai mult de 10 g/l);
→ape mezohaline (1-10 g/l);
→ape oligohaline (0,1-1 g/l);
În cazul apelor dulci în funcţie de pH avem mai multe categorii:
→ape oligotrofe (4-6);
→ape mezotrofe (6-7);
→ape eutrofe (pH mai mare de 7);
În funcţie de economia în apă a plantelor distingem mai multe grupe de
plante:
→plante xerofite, a căror organe aeriene rămân rigide după moartea
plantei (plante de climat sec). Plantele se adaptează la acest regim prin
modificarea suprafeţei de transpiraţie care se realizează prin micşorarea sau
reducerea suprafeţei limbului foliar.
În funcţie de consistenţa organelor vegetative plantele xerofite se împart
(Pop, 1977) în:
Sclerofite (plante cu frunze tari, dure /ex. măslin, leandrul, cârmâz);
Hemixerofite (plante cu sistem radicular bine dezvoltat /lucerna
galbenă);
Suculente (plante cu organe vegetative cărnoase, uneori fără
frunze/Sedum, Agave, Opunţia) În climatele uscate şi aride plantele suculente îşi
formează rezerve de apă. Pentru reducerea evaporării apei anumite specii îşi
transformă frunzele în spini (Euphorbiacee, Cactacee, Asclepidiacee).
→ plante mezofite care nu au un comportament fixat vis a vis consumul
în apă şi sunt caracteristice zonelor temperate. În general plantele au frunze
late şi moi prezentând pe epiderma ambelor feţe, stomate.
21
→ plante tropofite, care pot suferi o schimbare de climat în timpul
anului;
→ plante higrofite, care necesită medii umede . Plantele prezintă
stomate pe ambele feţe ale frunzelor, un sistem radicular superficial puţin
ramificat , tulpini fragile şi se întâlnesc în general în pădurile tropicale
umede.
Umiditatea atmosferică este unul din factorii fundamentali ce
condiţionează existenţa biotopurilor terestre:
În funcţie de umiditatea atmosferică asociaţiile vegetale se împart în 2
categorii:
→ asociaţii vegetale higrofite, care suportă o umiditate atmosferică
ridicată
→asociaţii vegetale xerofite, care suportă condiţii de umiditate
atmosferică scăzută
În funcţie de cantitatea de precipitaţii pe care le primeşte un ecosistem
rezultă caracterul climatic (Ionescu Al.1988) al unei anumite zone de pe glob:
ecosisteme cu păduri dense: precipitaţii mai mari de 750 mm;
ecosisteme cu stepe, savane şi păduri: precipitaţii între 250 şi 750
mm;
ecosisteme deşertice :precipitaţii între 0 şi 250 mm;
Emberger a clasificat climatelele globului pe baza indicelui pluviometric în
următoarele categorii:
climate deşertice (regim pluviometric aleatoriu);
climate nedeşertice (regim pluviometric regulat);
climate intertropicale (climatul ecuatorial şi subecuatorial);
climate tropicale (regim termic cald);
22
climate extratropicale (climate oceanice fără sezon uscat; climate
continentale cu sezon uscat; iarna; climate mediteraneene cu sezon uscat vara);
climate subpolare şi polare (fotoperiodism sezonier specific);
Indici climatici corelaţi
Precipitaţiile şi temperatura sunt factori majori care caracterizează
climatul. Indicii anuali se bazează pe cuantificări anuale:
→ Factorul de ploaie (R)= precipitaţii medii anuale/temperatura medie
anuală;
→ Indicele de ariditate (Martone) Im=P/T+10, unde P reprezintă
precipitaţiile (mm) iar T reprezintă temperatura (grade Celsius);
→ Indicele de ariditate (Thorntwaite):It =100d/n, unde d este deficitul
de apă în perioada secetoasă iar n este nevoia de apă a vegetaţiei (mm);
→Indicele xerotermic (Gaussen). Potrivit acestui indice, fenomenul de
secetă apare atunci când dublul temperaturii medii lunare (grade Celsius) este
mai mare decât precipitaţiile lunare (mm).
→Indicele pluviometric (Emberger): Ie=P/ (M+m/2)(M-m) unde M este
media temperaturilor din luna cea mai caldă iar m este media temperaturilor din
luna cea mai rece.
2.4.1.4. Vântul
Vântul intervine şi condiţionează anumite fenomene precum polenizarea
plantelor anemofile ierboase (graminee, ciperacee etc…), lemnoase (conifere,
arinii, stejarii etc…), răspândirea fructelor, seminţelor, germenilor, sporilor,
23
nevertebratelor. Astfel vântul devine un factor de diseminare la multe populaţii
la distanţe de până la câteva mii de de km.
În acelaşi timp vântul este factorul mecanic care produce fenomene de
eroziune eoliană, formează dunele de nisip, determină adaptări la multe
populaţii de plante şi animale reprezentând şi un factor de selecţie al acestor
populaţii.
După Soltner D. (1987) vântul exercită 3 acţiuni agresive la nivelul
ecosistemelor :
→ Acţiuni mecanice : eroziunea solurilor; deformarea arborilor;
căderea cerealelor; perturbarea irigaţiei; diseminarea sporilor, bolilor şi a
seminţelor de buruieni; tulburări de polenizare; căderea frunzelor , căderea
fructelor, distrugerea locuinţelor;
→Acţiuni termice : răcirea solurilor (datorită evaporării intense a apei
de suprafaţă) ; întârzierea recoltelor ; cheltuieli calorice superioare pentru
locuinţe
→Acţiuni fiziologice : creşterea evapotranspiraţiei ; diminuarea
umidităţii aerului şi a temperaturii solului de unde şi o întârziere a proceselor de
creştere) ; tulburări de ordin sanitar pentru animale.
Vântul exercită şi acţiuni pozitive la nivelul vegetaţiei precum :
evaporarea apei şi pe această cale el contribuie la aerarea superficială a solului ;
este indispensabil polenizării încrucişate la anumite specii ; usucă recoltele .
24
2.4.2. Factorii edafici (Solul)
După Pop (1977) prin factor edafic se înţelege un „complex de influenţe şi
de acţiuni stabilite între organisme şi proprietăţile fizico-chimice ale solului”
Solul este alcătuit din constituenţi anorganici sau minerali (argila, sărurile
minerale, pulberile, nisipul şi pietrişul ) şi constituenţi organici (substanţele
organice).
Ţinând cont de faptul că partea minerală este larg deschisă în cadrul
disciplinelor tehnice în acest capitol vom insista mai mult pe rolul
constituenţilor organici ai solului.
Toate transformările substanţei organice în sol sunt sub dependenţa
substanţei organice vii, şi trebuie deci considerată aceasta din urmă ca un agent
de evoluţie a substanţei organice şi nu doar ca un component oarecare. Substanţa
organică vie constituie astfel “compartimentul viu” care acţionează în funcţie
de caracteristicile fizico-chimice ale mediului (climat, roca mamă, etc.) asupra
celorlalte două “compartimente”: substanţa organică proaspătă şi substanţa
organică amorfă.
Substanţa organică proaspătă este în principal reprezentată de compuşi
vegetali în ordine cantitativă descrescătoare: celuloze, hemiceluloze, pectine,
25
lignine, proteine, taninuri). Pe urmă aceea a microflorei: polizaharide, lipide,
lipoproteine, proteine. Este vorba în special despre macromoleculele
polimerizate. Primele stadii de descompunere sunt în general nişte
depolimerizări succesive. Acestea apar ca urmare a acţiunii enzimelor specifice,
adesea destul de multe, care intervin simultan sau succesiv. Ele reduc până la
monomeri sau dimeri ( zaharaţi), aminoacizi, baze azotate, care sunt rapid
absorbiţi de către celulele bacteriene sau de hifele ciupercilor, chiar dacă aceşti
compuşi liberii nu sunt prezenţi decât în cantităţi mici în sol. Dimpotrivă,
ligninele joacă un rol important în sol. Pe de o parte derivaţii lor sunt abundenţi
pentru că biodegradarea lor este lentă: acestea sunt supuse unei biotransformări
progresive, cu modificări chimice fără hidroliză completă (GODDEN, 1986). Pe
de altă parte, compuşii eliberaţi, fenoli şi chinine, sunt deosebit de reactivi
(BALASDENT, 1998). Aceşti monomeri fenil-propan sunt nişte antiseptici
puternici, activi la o concentraţie foarte slabă, responsabili şi de alte fenomene
din procesul compostare. Lignina poate fi degradată de către ciuperci şi de către
actinomicete.
Macrofauna şi microfauna din sol este constituită din următoarele grupe
de organisme (Desbrosses P., 1993):
Microfauna : rozătoare, insecte, miriapode, crustacee; lumbricide
(râme) cu o greutate de 500-2000 kg /ha ; ciuperci, care ating 1 miliard /gram
de pământ fie 1500 kg /ha ; bacteriile care ating 100 de milioane/gram de
pământ fie 500 kg/ha; actinomicetele care ating un număr de 40 de milioane
/gram de pământ fie circa 7-8000 kg /ha ;
Microfauna: nematozii care ajung la mai multe miliarde /ha ceea ce
reprezintă circa 600 kg/ha ; protozoare care ajung la 300 kg/ha; algele care
ajung la 300-400 kg/ha;
La un ciclu mediu de viaţă de 30 de zile (anumite specii au un ciclu de viaţă
numai de câteva zile) se ajunge la aproximativ 120 t/ha materie organică vie
26
care nu mai este reciclată în sol, în sistemele clasice de agricultură, unde
pesticidele distrug o mare parte a macro şi microfaunei.
O serie de factori intervin în mineralizarea materiei organice: natura
substanţei organice; factorii fizico-chimici; factorii biologici; practicile
culturale.
→Natura substanţelor organice
Odată cu oprirea funcţiilor vitale a celulei vegetale, are loc autoliza
citoplasmei (autodistrugerea de natură enzimatică). Proteinele sunt astfel
hidrolizate în peptide simple şi aminoacizi, glucidele şi lipidele simple respectiv
în zaharaţi simpli şi acizi graşi. Aceste substanţe servesc ca hrană
microorganismelor care vor ataca moleculele mai rezistente a pereţilor celulari
vegetali. Rezistenţa la biodegradare este legată de natura biochimică a
constituenţilor celulelor, şi mai precis de cea a pereţilor celulelor vegetale,
aceştia din urmă reprezentând cea mai mare masă de substanţă organică adusă
solului.
Cu cât moleculele organice sunt mai complexe, cu atât biodegradarea scade
şi durata de descompunere este mai lungă. De fapt compuşii organici solubili
sunt cei mai rapid utilizaţi de către microfloră. Urmează apoi hemicelulozele şi
celulozele, a căror degradare ia mai mult timp pentru că ea necesită extragerea
unei părţi de azot mineral în mediu (imobilizare totală). Lignina, pe motivul
derivării structurii sale de la nucleul fenolic, este foarte rezistentă la degradare.
→ Factori fizico- chimici: Vom aborda succesiv efectele temperaturii,
umidităţii, conţinutului în oxigen, a ph-lui, a conţinutului în argilă şi a
compoziţiei chimice a solului. Aceşti factori fizico-chimici nu intervin în
general decât prin acţiunea lor asupra organismelor vii din sol.
27
Temperatura: Optimul de activitate a microflorei este atins pentru temperaturi
cuprinse între 10 şi 40 C, viteza de descompunere este în general înmulţită cu 2
dacă temperatura creşte cu 10C. Înafara acestui interval, descompunerea
materiei organice este puternic redusă, chiar inhibată pentru anumiţi compuşi
specifici (NICALARDOT, 1993).
Apa: Optimul descompunerii carbonului organic este atins pentru valori ale
umidităţii solului apropiate de capacitatea de apă în câmp. Lipsa apei duce la o
scădere a activităţii populaţiilor microbiene prin moarte sau trecere la o viaţă
încetinită, şi totodată la o scădere a numărului de râme care migrează în
profunzime. O umiditate prea mare va conduce la un efect similar, favorizând în
special micro-organismele anaerobe ca urmare a unei lipse de oxigen datorate
ocupării cavităţilor solului cu apa în exces. În solurile foarte umede, degradarea
ligninelor , care necesită oxigen, este foarte încetinită şi substanţa organică se
poate acumula ( soluri hidromorfe). Acest factor este strâns legat de tipul de sol
şi sub-sol (nisipos, lutos, argilos) precum şi de climatul local (pluviometrie) şi
de lucrările solului ( hardpan, compactare).
Nivelul de oxigen: Cea mai mare parte a micro-organismelor responsabile cu
degradarea materiei organice a solului sunt aerobe. Prezenţa oxigenului,
necesară în mod egal dezvoltării rădăcinilor plantelor, este deci primordială
pentru o bună mineralizare.
Sub efectul rădăcinilor şi a microorganismelor, concentraţia în oxigen a
solului este de altfel mai scăzută decât cea a atmosferei exterioare ( mai puţin de
10% în loc de 21%) chiar dacă concentraţia în CO2 este mai ridicată (de 1 până
la 5% în loc de 0,03%) (HELLER, 1981). Această concentraţie în oxigen este
dependentă de structura solului, şi totodată de textura sa şi de conţinutul în
substanţă organică (care joacă un rol primordial în stabilirea structurii prin
formarea agregatelor solului). Ea este în mod egal dependentă de umiditate,
pentru că dacă aceasta este prea mare, are loc saturarea macroporilor solului care
nu sunt în principiu ocupaţi decât de faza gazoasă, după scurgerea apei de
28
gravitaţie. Putem aminti în acest context, rolul lumbricidelor care , datorită
galeriilor lor, măresc considerabil macro-porozitatea solului şi schimbul gazos
între atmosfera exterioară şi atmosfera internă a solului ( îmbogăţirea acesteia
din urmă în oxigen). BOUCHE (1984), spunea că pe o suprafaţă de un hectar,
râmele sapă 4000 până la 5000 km de galerii, care constituie un mediu aerat şi
bine drenat.
Reacţia solului: Optimul pentru descompunerea compuşilor organici este
obţinut în soluri a căror pH este aproape de neutru. Mineralizarea reziduurilor
este astfel încetinită în soluri foarte acide (pH 4,5).
Conţinutul în argilă: Există o relaţie foarte strânsă între conţinutul în
substanţă organică a unui sol şi conţinutul său în argilă. A fost demonstrat
experimental că argilele pot reduce disponibilitatea şi/sau accesibilitatea
moleculelor organice pentru micro-organisme. De fapt, argilele adsorb
moleculele organice, care sunt atunci mai puţin disponibile pentru micro-
organisme. În plus substanţele organice localizate în micro-porii argilelor au o
accesibilitate redusă. Acest efect de protecţie depinde de tipul de argilă .
Compoziţia chimică a solului: Compoziţia chimică a solului va putea face să
varieze sursele de hrană a micro-organismelor, dar mai ales concentraţiile în
carbon şi azot sunt cele care vor determina viteza de transformare a substanţei
organice proaspete.→ Factorii biologici După fauna solului care joacă un rol de
fragmentare a resturilor organice, micro-organismele sunt agenţii responsabili cu
degradarea substanţei organice. Diferitele populaţii de bacterii, ciuperci,
actinomicete sunt în constantă evoluţie unele în raport cu celelalte, formând un
echilibru dinamic pentru împărţirea surselor de hrană. Într-un sol dat, există în
general toate micro-organismele necesare biodegradării reziduurilor vegetale şi
animale.
Micro-organismele şi lumbricidele (râmele) joacă un rol complementar
în degradarea substanţei organice moarte: prezenţa microorganismelor în
cavitatea intestinală a râmelor şi în excrementele lor; predigestia substanţei
29
organice de către micro-organisme înainte de ingestia realizată de către râme ;
dispersia microorganismelor prin intermediul excrementelor de râme, etc.
Printre factorii biologici, nu trebuie să uităm prezenţa plantelor, care întreţin la
nivelul rizosferei, o competiţie între rădăcini şi microfloră, mai ales pentru azot
şi fosfor (COLEMAN şi col.1978). De fapt, plantele elimină, prin exudatul din
rădăcini, între 8 şi 23% carbon fixat prin fotosinteză (DAVET,1996), adică în
medie 1/6 carbon net fixat, ceea ce reprezintă o sursă de energie şi de hrană
foarte importantă.
→ Practici culturale: Acestea intervin modificând factorii prezentaţi
(natura substanţelor organice, factorii fizico-chimici, factorii biologici).
Conţinutul în săruri minerale a unui sol poate fi evidenţiat prin intermediul
plantelor bioindicatoare cum este cazul plantelor halofile, cuprofile, zincofile,
calcifile, nitrofile, oligotrofe şi eutrofe (Pop , 1977):
→ Plantele nitrofile iubesc solurile bogate în azot :spanacul sălbatic,
urzica (Urtica dioica, urens, album), cuscuta de grădină, ştevia de stână (Rumex
alpinus), loboda (Chenopodium murale), loboda sălbatică (Atriplex hastata),
ştirul (Amarantus retroflexus) ciumăfaia (Datura stramonium), bozul
(Sambucus ebulus), spanacul ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus;
zburătoarea (Epilobium angustifolium ); coada şoricelului (Achilea milefolium),
romaniţa de câmp (Anthemis arvensis), muşeţelul (Matricaria chamomila),
pătlagina (Plantago media), socul negru (Sambucus nigra), măselariţa
(Hyoscyamus niger).
Tabelul nr.1. Legătura dintre înălţimea urzicii şi nivelul de azot din sol
(Olsen citat de Pop,1977)
mg N /kg de sol Înălţimea urzicilor (cm)1,37-37,1 040,9 8050,0 10079,7 160
30
225,8 200107,9 225
→ Plantele calcifile (iubesc solurile bogate în calciu) şi calcifuge
(iubesc solurile silicioase);
Tabelul nr.2 Legătura dintre plante şi conţinutul în elemente minerale (Olsen
citat de Pop,1977)
Plante calcifile Plante calcifugeAsplenium lepidium Asplenium septentrionale
Salix retusa Salix herbaceaDianthus spiculifolius Dianthus nardiformis
Erica multiflora Erica arboreaGentiana clusii Gentiana kochiana
Androsace helvetica Androsace moschataSelseria rigida Selseria coerulans
→ plantele indicatoare de magneziu: ferigi: Asplenium adulterinum,
cuneifolium; antofite: Potentilla crantzii, Myosotis suaveolens, Sempervivum
hirtum, Sedum serpentini, Euphorbia serpentini; dolomite: inul dolomitic -
Linum dolomiticum; umbelifere: buruiana vântului - Seseli leucospermum;
crucifere: Kernera alpina; alte specii: Armeria juncea; ochii şoricelului -
Saxifraga cebennensis.
→plante zincofile sau plante indicatoare de zinc (Minuartia verna,
Armeria elongata, Viola calaminaria, Thlaspi);
→ plantele cuprofile sau plante indicatoare de cupru (floarea de cupru-
Haumaniastrum robertii, folosită în prospectarea minereurilor de cupru de către
geologi; Ocimum homblei;
31
→plante oligotrofe iubitoare de soluri acide (Nardus stricta) sau sărace
în elemente minerale (roua cerului (Drosera), muşchiul de turbă (Sphagnum),
mărtăloaga (Calluna v.,)
→plante seleniofile , iubitoare de seleniu (Astragalus pectinatus);
→plante eutrofe, iubitoare de substanţe nutritive (specifice solurilor
bogate precum cernoziomul, solul brun ) din care amintim : păiuşul de livadă,
trifoiul roşu, obsiga nearistată de pe pajişti ; Asarum europaeum, Asperula
odorata în păduri;
→plante psamofile iubitoare de terenuri nisipoase (garofiţa de nisipuri
(Dianthus diutinus), troscotul de nisipuri (Polygonium arenarium), pătlagina de
nisipuri (Plantago indica), perişorul (Elymus arenarius);
→plante casmofile sau saxicole ce trăiesc în crăpăturile stăncilor şi a
zidurilor (ipcărigea de stâncărie –Gypsophila petraea; ochii şoricelului –
Saxifraga aizon; fumăriţa - Fumaria muralis; linariţa - Linaria cymbalaria; iedera
- Hedera helix (Fabian Ana, Onaca Rodica,1999);
→plante litofile iubitoare de stânci şi bolovănişuri (alge, licheni);
După modul de adaptare la concentraţia solului în substanţe minerale
plantele se împart în plante glicofile (nehalofile) şi halofile.
Plantele glicofile sunt adaptate la concentraţii mici de elemente minerale
în sol în timp ce plantele halofile sunt adaptate la concentraţii foarte ridicate în
elemente minerale.
După Keller B.A citat de Pop (1977) plantele halofite se împart în 3
categorii.
32
→plante euhalofite ce rezistă la concentraţii foarte mari de elemente
minerale (sărăţica) ciurlanul (Salsola ruthenica), ghirinul ( Suaeda maritima);
→ plante halofite ce absorb elementele minerale dar nu le acumulează
(Statice, Frankenia, Tamarix etc…) ;
→plante halofite sensibile la concentraţii mari de săruri minerale
(Artemisia maritima);
→plante chionofile , iubitoare de zăpadă (degetărelul alpin - Soldanella
pusilla, arginţica - Dryas octopetala; salcia pitică- Salix reticulata, herbacea;
brânduşa de munte – Crocus heuffelianus);
2.4.3 Factorii orografici (relieful)
După Sukacev (1961) toate treptele de relief existente pe uscat prezintă o
importanţă ecologică (megarelieful, macrorelieful, mezorelieful, microrelieful şi
nanorelieful).
→Megarelieful: acoperă suprafeţe mari de mărimea unui continent sau a
unui ocean ce se caracterizează prin diferenţe de nivel de mii de m;
→Macrorelieful: acoperă teritorii cu suprafeţe de 5-50 km2 pe orizontală
şi de sute-mii de m pe verticală şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de
sute de m (câmpii , depresiuni, podişuri, munţi);
→Mezorelieful: acoperă suprafeţe de sute sau mii de m pe orizontală şi de
2-100 m pe verticală (Pop, 1977) şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de
zeci de m (văi, interfluvii, coastele dealurilor). Factorii de mediu caracteristici
microreliefului dau naştere la ceea ce numim microclimat.
33
→Microrelieful: acoperă suprafeţe de 10-200 de cm pe orizontală şi 50-
100 cm pe verticală (vâlcele, crovuri, dune de nisip, stâncării, muşuroaie)
→Nanorelieful: se caracterizează prin diferenţe de nivel de câţiva
decimetri şi cm
O serie de indicatori caracterizează acţiunea factorilor orografici
(altitudinea, expoziţia, panta, adăpostul):
Altitudinea: Biocenozele se stratifică pe măsura creşterii altitudinii
datorită modificării factorilor de mediu (rarefierea aerului; scăderea
temperaturii; creşterea intensităţii vântului, luminii şi umidităţii).
Expoziţia: Prin expoziţie se înţelege orientarea versanţilor munţilor şi
dealurilor vis a vis de punctele cardinale. În funcţie de orientarea în spaţiu a
anumitor versanţi se va distribui cantitatea de lumină, temperatură, precipitaţii şi
viteza vântului. Versanţii sudici acumulează cantităţi mai mari din aceşti factori
faţă de versanţii nordici.
Panta: Mărimea pantelor determină anumite distribuţii ale biocenozelor
precum şi grăbirea sau întârzierea fenofazelor.
Adăpostul : Adăpostul prezintă o importanţă mare pentru diferite
organisme în lupta acestora împotriva vântului. De existenţa unor adăposturi
depinde intensitatea transpiraţiei, înflorirea şi fructificarea şi în general
dezvoltarea plantelor.
2.4.4 Factori corelativi
2.4.4.1. Salinitatea
Fluctuaţia concentraţiei apei în săruri influenţează compoziţia
biocenozelor naturale producând adaptări ale populaţiilor naturale. După Tait
(1979) prin salinitate se înţelege »greutatea elementelor solvite exprimată în
34
grame, care poate fi obţinută în vacuum la o temperatură de 480 grade
Celsius ».
2.4.4.2. Compoziţia ionică
După Botnariuc şi Vădineanu (1982) „în orice ecosistem natural, energia
solară este convertită în energie chimică (a materiei sintetizate în procesul de
fotosinteză) şi este transferată componentelor biologice concomitent cu procesul
de introducere în circuit şi de reciclare cu rate diferite a majorităţii cationilor şi
anionilor care intră în compoziţia mediului abiotic „.
2.4.4.3. Oxigenul
Cum conţinutul în oxigen părţii inferioare a atmosferei este de 20,95%
majoritatea organismelor de pe suprafaţa scoarţei terestre utilizează calea aerobă
pentru desfăşurarea activităţilor de eliberare a energiei dintr-un substrat.
2.4.4.4. Influenţele lunare şi planetare
Oamenii de ştiinţă de astăzi scot din sertare explicaţii la influenţele
factorilor astrali asupra creşterii şi dezvoltării plantelor precum şi asupra
creşterii animalelor lucruri cunoscute de către oamenii de ştiinţă de ieri, dar care
din motive politice şi religioase nu au putut să le valorifice în slujba agriculturii.
După Azii G. (1936) luna acţionează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor
pe mai multe căi :
prin intermediul luminii (lumina acţionează asupra mecanismelor
fotoperiodice declanşatoare a înfloririi, nefiind suficient de puternică pentru a
putea acţiona asupra fotosintezei dar suficientă pentru a putea acţiona asupra
maturării fructelor şi a seminţelor, acţionând asupra metabolismului substanţelor
acumulate în celule) ;
35
prin intermediul fenomenului de atracţie (atracţia lunară exercitată
asupra lichidelor din ţesuturile vegetale este similară cu atracţia soarelui
exercitată asupra mareelor) ;
prin modificarea câmpului magnetic al pământului (Câmpul magnetic
al pământului este modificat de către ciclul soarelui şi a lunii, luna jucând ca şi
factor de amplificare al acţiunii soarelui) ;
prin acţiunea complementară cu cea a planetelor (producţiile maxime
de rădăcini, frunze şi seminţe se obţin în constelaţiile următoare : producţia
maximă de rădăcini se obţine efectuând semănăturile în constelaţia
capricornului, taurului şi fecioarei ; producţia maximă de frunze se obţine pentru
semănăturile efectuate în constelaţiile scorpionului, peştelui şi racului ;
producţiile maxime de seminţe se obţin prin efectuarea semănăturilor în
constelaţiile gemenilor, vărsătorului şi balanţei ;
După C., Silguy (1994) luna exercită influenţe asupra proceselor agricole
prin intermediul acţiunii sale asupra celor 4 elemente fundamentale ale
universului :
Interacţiunea „lună/ pământ” acţionează pozitiv asupra rădăcinii ; ;
Interacţiunea „ lună/apă” acţionează pozitiv asupra frunzelor ;
Interacţiunea „ lună/aer „acţionează pozitiv asupra florilor ;
Interacţiunea ” lună/foc „acţionează pozitiv asupra fructelor ;
Prin acţiunea conjugată a lunii şi a soarelui se obţine calendarul planetar
aplicat astăzi în agricultura biodinamică din Uniunea Europeană plecând de la
aplicaţiile efectuate de către Rudolf Şteiner creatorul antroposofiei şi a
agriculturii biodinamice.
Potrivit acestei metode lucrările agricole trebuiesc efectuate în funcţie de
ritmul sideral al lunii C., Silguy (1994):
lucrări agricole în timpul lunii ascendente : semănatul trebuie efectuat
în perioadă de lună ascendentă sau dimineaţa devreme ; se recoltează salata,
36
varza, conopida ; efectuarea altoirii în momentul în care lăstarii sunt bogaţi în
sevă ;
lucrări agricole în lună descendentă : În această fază seva coboară
înspre sistemul radicular fiind recomandate lucrări ca prăşitul, aratul, discuitul,
repicarea, plantarea şi tăierile, butăşirea, transplantarea, tăierea gardurilor vii,
recolta cepei, usturoiului, morcovilor, cartofilor, ridichilor.
Tabelul nr.3 Sinteza interacţiunilor dintre elementele fundamentale şi constelaţii (C. Silguy 1994)
Când luna trece prin faţa
constelaţiei
Elementul activ Partea din plantă care este
stimulatăLună
descendentăGemeni
RacLeu
FecioarăBalanţă
Scorpion
AerulApa
FoculPământul
AerulApa
FloareaFrunzaFructul
RădăcinaFloareaFrunza
Lună ascendentă SăgetătorCapricornVărsător
PeşteBerbecTaur
FoculPământul
AerulApa
Focul Pământul
FructulRădăcinaFloareaFrunzaFructul
Rădăcina2.4.4.5. Gravitaţia
După Krîlov (1964) şi Serdiuk (1977) materia vie este influenţată şi de
câmpul magnetic terestru (căderea frunzelor; curenţii verticali din oceane;
dispunerea apelor calde şi reci pe verticala unui ecosistem acvatic, etc…)
2.4.4.6 Sistemul general al curenţilor de aer.
Viteza coloanelor de aer este redusă de către rezistenţa pe care o creează covorul
vegetal format din diferite culturi agricole.
2.4.4.7. Presiunea atmosferică
37
În corelaţie cu alţi factori de mediu presiunea atmosferică dă naştere la o
anumită compoziţie a ecosistemelor alpine.
2.4.4.8. Focul
Chiar dacă în general focul prezintă o conotaţie negativă prin efectele sale
în ultimii ani, focul reprezintă una din cele mai eficiente soluţii de luptă
împotriva buruienilor. Astfel focul reprezintă principalul mijloc de control al
dezvoltării buruienilor în sistemele de agricultură durabilă (ecologică,
biodinamică, etc…)
2.5. AUTOCONTROLUL ECOSISTEMELOR
Procesul de evoluţie al ecosistemelor în timp se numeşte succesiune
ecologică ca şi rezult alt interacţiunilor dintre biotop şi biocenoză.
Pentru a putea face faţă perturbărilor produse de către factorii externi
ecosistemul dezvoltă diferite mecanisme de autocontrol (capacitate de
restabilire a unui echilibru; rezistenţă la pătrunderea altor specii; capacitate de
menţinere a factorilor abiotici ). În aceste condiţii existenţa unui biotop stabil
permite instalarea unui ecosistem complex cu stabilirea unui echilibru relativ
datorită influenţelor permanente venite dinspre exteriorului lui.
38
Tabelul nr. 4 Succesiunea ecologică (Smith, 1974)
Caracteristica Faza succesionalăTimpurie Matură
Biomasa Mică MareProducţia finită /Respiraţia biocenozei
Mai mare de1 Tinde câtre 1
Producţia brută/biomasă Mare MicăBiomasa /unitate de flux energetic
Scăzută Ridicată
Lanţuri trofice Scurte Lungi, complexeStratificarea Slabă PronunţatăDiversitatea speciilor Scăzută RidicatăSpecializarea nişelor Largă ÎngustăRelaţii trofice Generale SpecializateTalia indivizilor Mai mică Mai mareCicluri de viaţă Scurte, simple Lungi, complexeMecanisme de control ale populaţiilor
Fizice Biologice
Fluctuaţii Mai pronunţate Mai puţin pronunţateCicluri minerale Deschise Mai mult sau mai puţin
închiseRolul detritusului Neimportant ImportantStabilitatea Scăzută RidicatăRecolta potenţială pentru om
Ridicată Scăzută
2.6. POPULAŢIA
2.6.1. Definiţia şi trăsăturile
După Allee şi colab. (1949) 4 trăsături fundamentale definesc o populaţie
(„numărul de indivizi; similitudinea indivizilor între ei; vitalitatea; delimitarea
în timp şi spaţiu”)
După Ghilearov (1954) „populaţia cuprinde toţi indivizii dintr-o specie
care aparţin aceleaşi biocenoze”.
Stugren (1982) prezintă la rândul lui 5 trăsături fundamentale
39
→ efectivul: numărul de indivizi care alcătuiesc la un moment dat
populaţia unei specii;
→ densitatea: raportul dintre numărul de indivizi şi unitatea de spaţiu
(supraaglomerarea subaglomerarea fiind după Stugren în 1975 doi indicatori
principali ai densităţii populaţiei) ;
→ rata mortalităţii: raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei;
→ rata natalităţii /raportul dintre natalitate şi efectivul populaţiei;
→ rata creşterii numerice /diferenţa dintre natalitate şi mortalitate
(exprimată printr-o serie de indicatori : coeficientul creşterii numerice; ecuaţia
creşterii numerice; ecuaţia creşterii exponenţiale ; ecuaţia logistică ;
2.6.2. Structura populaţiei
După Stugren (1982) structura unei populaţii este dată de structura
genetică şi de structura ecologică.
După Şilov şi colab.(1969) structura ecologică cuprinde 4 elemente :
→ Structura de vârstă
După Botnariuc şi Vădineanu (1982) structura pe vârste este dată de
numărul claselor de vârstă, amplitudinea claselor de vârstă şi de distribuţia
efectivului populaţiei pe clase de vârstă. Pentru populaţiile naturale se acceptă
de obicei 3 vârste ecologice: vârsta prereproductivă, vârsta reproductivă şi vârsta
postreproductivă.
→Structura pe sexe (raportul pe sexe)
Diferenţierea pe sexe reprezintă o condiţie indispensabilă pentru
caracterizarea ecologică şi evolutivă a unei populaţii ţinând cont de faptul că
rata intrărilor de indivizi în populaţie prin reproducere este condiţionată de
numărul de femele.
40
→ Configuraţia funcţională.
După Şvarţ (1965) şansele de supravieţuire a unei populaţii sunt influenţate
de relaţiile dintre grupele genetice ce alcătuiesc o populaţie. Conform lui Şilov
şi colab. populaţiile de rozătoare sunt uneori scindate în indivizi sedentari şi
indivizi migranţi. După Litvin (!977) populaţia este scindată în 2 componente cu
funcţii diferite: comportamentul intraorganismic (indivizii care parazitează
efectiv o gazdă trăind într-un biotop organic) şi comportamentul
extraorganismic (indivizii care duc un mod de viaţă neparazitar).
→ Distribuţia spaţială
După Stugren (1982) teritorialitatea este un fenomen specific lumii
animale fiind o proprietate constantă a speciei sau un fenomen legat de sezonul
de reproducere şi creştere a puilor. . După Allee (1931) tendinţa opusă
teritorialităţii este agregarea conform căreia „nu numai suprapopulaţia dar şi
subaglomerarea spaţiului, subpopularea poate fi asociată cu mortalitatea
ridicată”. După Botnariuc şi Vădineanu (1982) distribuţia spaţială poate să fie:
întâmplătoare: În cazul acestei distribuţii poziţia în spaţiu a unui individ este
independentă de poziţia altor indivizi; uniformă: distribuţia se întâlneşte la
populaţiile animale cu comportament de teritorialitate; grupată: această
distribuţie ar putea indica o viaţă socială dezvoltată
→Structura genetică
Adaptarea populaţiilor la presiunile exterioare realizate de către factorii de
mediu se realizează prin modificarea structurii genetice.
2.6.3. Mărimea populaţiei
41
După Pop (1977) „densitatea sau desimea poate fi evaluată stabilindu-se
distanţa dintre indivizii unei specii care depinde atât de tipul biformelor cât şi
de modul de distribuţie pe suprafaţa cercetată” După Botnariuc şi Vădineanu
(1982), mărimea unei populaţii este dată de o serie de indicatori numerici sau
procentuali: densitatea absolută: numărul de indivizi raportat la unitatea
suprafaţă/volum; densitatea în biomasă: (cantitatea de substanţă uscată/unitatea
de suprafaţă sau volum); densitatea ecologică : numărul de indivizi raportat la
unitatea de suprafaţă sau volum locuit de populaţie în cadrul ecosistemului;
densitatea relativă: reprezintă abundenţa unei populaţii într-un ecosistem şi redă
importanţa unei anumite populaţii (metoda pătratelor; metoda capturării/marcării
şi recapturării; metoda Peterson; metoda Joly, metoda capcanelor; chestionare;)
2.7. BIOCENOZA
2.7.1 Definiţia
După Mobius K. (1877) citat de Vîntu V., (2000) prin biocenoză putem
înţelege „totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un anumit
42
biotop cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin uniforme create în mod
natural sau artificial” sau „o comunitate de organisme, ocupând un anumit
teritoriu, adaptate la mediu, unite prin dependenţe reciproce, legate într-un
întreg care se schimbă odată cu schimbarea condiţiilor de mediu şi cu
schimbarea numărului unora dintre ele”. Sukacev (1961) făcea o o paralelă
între biocenoză şi biotop şi înţelegea prin noul termen de biogeocenoză „o
anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza, zoocenoza,
microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei
şi pedosferei, toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex
unitar”
Cele două componente ale biocenozei şi anume fitocenoza şi zoocenoza pot
fi definite sectorial cu elementele lor componente.
După Pop (1977) „fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de
plante legate de un anumit mediu de trai având următoarele trăsături
principale: organizarea sub formă de pâlcuri cu contur şi mărimi variate;
compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de independenţă dintre
populaţiile de plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat; între
diferitele componente –cormofite şi talofite- se stabilesc relaţii de
interdependenţă atât pe bază trofică cât şi pe bază ecologică; părţile structurale
ale fitocenozei poartă denumirea de sinuzii; fitocenoza este sediul acumulării
substanţelor organice elaborate de plantele verzi; fitomediul ca produs al
fitocenozei a rezultat în urma interacţiunilor stabilite între organisme şi între
organisme şi mediu”.
După acelaşi autor „zoocenoza constituie o grupare sau o comunitate de
animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu
factorii de mediu”
2.7.2. Indicii structurali ai biocenozei
43
→ Abundenţa relativă (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)
Indicele (procente) exprimă proporţia dintre numărul sau/şi masa
indivizilor unei specii faţă de celelalte specii.
→Dependenţa După Duvigneaud (1974) « Dependenţa reprezintă relaţia dintre
populaţii din forme de viaţă diferite în care o formă de viaţă obţine un beneficiu
nereciproc din relaţia cu alte populaţii (lianele, epifitele se protejează de soare
la umbra altor specii arboricole) »
→ Dominanţa (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)
Dominanţa este un indice care exprimă influenţa uneia sau mai multor
specii asupra structurii şi funcţionării biocenozei.
Tabelul nr.5 Evaluarea abundenţei şi dominanţei după scara lui Braun-
Blanquet:
Scara Acoperire în % Media+ 0,1-1 0,51 1-10 5,52 10-25 17,53 25-50 37,54 50-75 62,54 75-100 87,5
→Coabitarea După Duvigneaud (1974) « coabitarea presupune relaţia prin
care mai multe specii exploatează împreună condiţiile de viaţă care le sunt
oferite de un anumit mediu »
→ Constanţa
Acest indice se exprimă de obicei în funcţie de frecvenţa speciei(Botnariuc şi
Vădineanu ,1982): specii constante (frecvenţa mai mare de 50%) ; specii
accesorii (frecvenţa între 25 - 50%); specii accidentale ( frecvenţa mai mică de
25%);
→ Diversitatea
44
Acest indice se calculează ţinând cont de numărului speciilor şi de abundenţa
relative a acestora şi de echitabilitate (Botnariuc şi Vădineanu,1982). După
Duvigneaud (1974) diversitatea se poate defini sub 2 forme :
diversitate specifică care se regăseşte sub alte 2 abordări :
- variabilitate specifică (numărul de specii pe unitate de suprafaţă) ;
-echitabilitate (repartizarea indivizilor între 2 specii);
diversitate biochimică (în cazul constituenţilor esenţiali ai biomasei ) ;
În 1967 Odum se întreba dacă « diversitatea constituie numai piperul existenţei
pe pământ sau ea este necesară pentru supravieţuirea biosferei, ecosistem ce
înglobează omul cu natura «
→ Echitabilitatea Indicele exprimă modul în care este distribuită abundenţa
relativă la speciile unei biocenoze. Indicele ia în calcul abundenţa relativă
numerică a unei specii faţă de alte specii (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)
→ Frecvenţa
Indicele se exprimă în procente şi este dat de proporţia dintre numărul de
probe care conţin specia dată şi numărul total de probe adunate în acelaşi timp
(Botnariuc şi Vădineanu ,1982).
→ Fidelitatea
Indicele exprimă tăria legăturilor unei specii cu alte specii ale
ecosistemului.
În funcţie de acest indice speciile se împart în mai multe categorii
(Botnariuc şi Vădineanu, 1982): specii caracteristice (speciile nu pot persista în
alte ecosisteme) ; specii preferenţiale (speciile preferă anumite biocenoze);
specii străine sau întâmplătoare (speciile apar întâmplător într-un ecosistem);
specii indiferente (speciile pot trăi în diferite ecosisteme).
După Duvigneaud gradul de fidelitate al speciilor permite împărţirea
acestora în 6 grupe: Specii accidentale; Specii accesorii; Specii preferenţiale;
Specii elective; Specii exclusive ; Specii indiferente;
→ Vitalitatea
45
Indicele exprimă capacitatea organismelor de a putea trece prin toate
fazele de dezvoltare începând cu germinarea şi creşterea şi terminând cu
reproducerea” (Pop I.,, 1977)
2.9. LANŢURI TROFICE
2.9.1. Definiţia
După Elton (1966) lanţul trofic cel mai simplu este acela în care „ un
animal trăieşte pe cheltuiala unei singure specii de plante care numai este
utilizată ca hrană de nici o altă specie de animal; animalul erbivor nu are nici
un parazit şi nici nu este prădat de un alt animal”.
Un astfel de lanţ este posibil dar greu de întâlnit în natură ca şi cazul
lanţurilor trofice cu foarte multe verigi (lanţul în care avem striga /Strix aluco,
Southern (1954) cu 30 de verigi.
De regulă numărul verigilor este mai ridicat decât în agroecosisteme de
unde şi nivelul mai ridicat de instabilitate al acestora din urmă. Un
agroecosistem este cu atât mai stabil că cât are mai multe verigi datorită
posibilităţii înlocuirii unei verigi cu alta în cazuri limită.
2.9.2. Clasificarea lanţurilor trofice
După Strugren (1982) se pot deosebi 4 lanţuri trofice:
→Lanţuri bacterivore
46
În aceste lanţuri sursa de hrană este reprezentată de către biomasa
bacteriilor (bacteriplanctonul utilizat de către zooplancton); utilizarea bacteriilor
ca şi sursă de hrană de către protozoarele din sol sau de către fauna cavernicolă
în peşteri);
→Lanţuri de plante carnivore
În anumite lanţuri se inversează relaţia dintre plante şi animale, cele din
urmă devenind consumatori (Ex. Drosera, Dactyela, etc..)
→Lanţuri detritivore
În aceste lanţuri prima verigă este reprezentată de către detritusul organic
(substanţa organică moartă) urmată de a doua verigă (animal saprofag sau o
specie saprofită) şi de verigile 3 şi 4 (animale zoofage). După Gere (1957) fluxul
de substanţă se scurge de la plante înspre animale pe calea excrementelor
erbivorelor.
→Lanţuri erbivore
În aceste lanţuri prima verigă este ocupată de o plantă iar a doua de un
fitofag. După Slobodkin (1962) concentrarea hranei scade pe măsură ce urcăm
nivelurile trofice în piramida eltoniană iar numărul de indivizi scade de la prima
înspre ultima verigă în timp ce dimensiunea corpului creşte.
→Lanţuri parazitice
Sursa de hrană este reprezentată în aceste lanţuri de către ţesuturile vii care
sunt atacate de către ciuperci, bacterii, virusuri, micromicete.
Lungimea acestor lanţuri trofice este foarte diferită existând lanţuri cu
numai 2 verigi trofice (o plantă şi un parazit) şi lanţuri lungi cu mai mulţi
paraziţi (Stugren, 1982):
Tutun → VMT;
Morus alba → Bombyx mori (insectă) → Borelina bombycis (virus);
Substanţă organică moartă→ bacterie saprofagă → virus bacteriofag;
Plantă → Icerya purchasi (păduche lănos) → fung (Cephalosporium
longisporum) → ascomicete (Melanospora parazitica);
47
Plantă → cărăbuşel (Anisoplia) → ciupercă (Metarhizium) → acarian
parazit;
În anumite situaţii lanţurile parazitice se încucişează cu lanţurile
detritivore, sau se ramifică.
2.10. NIVELE TROFICE
După (B. Stugren, 1982) într-o biocenoză există mai multe nivele trofice:→ Primul nivel trofic
Acest nivel este reprezentat de plantele verzi (producători primari:
bacteriile fotosintetizante şi chimiosintetizante).
→ Al doilea nivel trofic
Acest nivel este reprezentat animale fitofage (consumatorii primari de
ordinul I).
→ Al treilea nivel trofic
Al treilea nivel este reprezentat din animale care se hrănesc cu animale
fitofage (consumatorii secundari de ordinul II).
→ Al patrulea nivel trofic
Acest nivel trofic este reprezentat prădători de vârf care se hrănesc cu
consumatori secundari (consumatorii de ordinul III).
→ Descompunători, destructori sau detritivore
Acest nivel este reprezentat de către bacterii şi ciuperci care se hrănesc cu
organisme moarte
→ Paraziţii şi descompunătorii
Aceste grupe de organisme intervin în nivelurile trofice în care se află şi
sursele lor de hrană
48
2.12. NIŞA ECOLOGICĂ
Elton (1927) definea nişa ecologică ca fiind „poziţia sau stratul unui
organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului „ sau „ansamblul de relaţii
trofice al unei specii cu biocenoza” sau „ansamblul relaţiilor trofice ale speciei
de animal, aşadar relaţiile sale cu hrana şi duşmanii (concurenţi, paraziţi,
prădători).
După Bei-Bienko (1964) „nişa de biotop este supusă uneori schimbării de
poziţie”.
Grinnell (1917) definea nişa ca „un concept care defineşte mediul de trai
al speciilor”
După Gunther (1950)” nişa nu este un fragment din substanţa vie a
ecosistemului ci un sistem dinamic de relaţii, un set de dimensiuni ale structurii
biocenotice, care face posibilă vieţuirea unei specii zoologice în biotop”
După Hutchinson (1958) „fiecare specie îşi are propria sa nişă ecologică
sau nişă fundamentală”.
Iahontov (1964) spunea că „ în ecologia insectelor termenul de nişă este
utilizat ca echivalent cu locul de viaţă”
Conformul definiţiei date de Odum (1959) „nişa arată profesia speciei
iar biotopul adresa ei”.
Kendeigh (1974) înţelegea prin nişa ecologică „ansamblul relaţiilor
trofice şi al relaţiilor speciei cu mediul fizic în general”.
49
Şenikov (1964) definea nişa ecologică ca fiind „partea din spaţiu a
asociaţiei vegetale ocupată şi utilizată de o specie de plante”
2.13. PIRAMIDA ELTONIANĂ
După Stugren (1982) ”reţeaua trofică este un sistem dinamic apărut prin
organizarea fluxului de substanţă din biocenoză”. Elton (1927) a construit un
sistem geometric sub forma unei piramide a numerelor în care diferitele etaje
ale unei piramide redau diferitele niveluri trofice. Acest sistem poartă numele a
ceea ce numim noi astăzi piramidă eltoniană.
La baza piramidei se află producătorii primari urmaţi fiind de consumatorii
primari (fitofagii) care sunt cei mai numeroşi. Al treilea etaj al piramidei este
ocupat de consumatorii secundari (zoofagi) urmat apoi de consumatorii terţiari
sau prădătorii de vârf.
IV Consumatori terţiari
III Consumatori secundari
II Consumatori primari
I Producători primari
2.14. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR
50
După Puia (1989) ecosistemele se clasifică în funcţie de fluxul energetic în
ecosisteme naturale şi ecosisteme construite de om.
Tabelul nr.6. Ecosistemele biosferei contemporane (Puia 1989)
Ecosisteme naturale
a) Grupe de ecosisteme cu flux scăzut de energie
1000-10000 kcal/m2/an cu o medie de 2000 kcal
Largul oceanului; Tundra; Platforma continentală; Lacuri şi cursuri de râuri; Zonele oceanelor cu curenţi de convecţie; Păduri boreale şi de foioase; Păşuni temperate; Savane tropicale
Unica sursă de energie este cea solară. Ecosistemele constituie suportul de bază al vieţii pe pământ
b) Grupe de ecosisteme cu un flux ridicat de energie
10000-40 000 hkcal/m2/an cu o medie de 20000 kcal
Estuare; recifi; păduri tropicale umede
Pe lângă energia solară intră în ecosisteme energia mareelor şi a ploilor abundente. Se produc materii organice în exces care pot fi transferate altor ecosisteme.
Ecosisteme construite de om
a) Grupe de ecosisteme producătoare de substanţă organică având un aflux ridicat de energie
10 000-40 000 kcal/m2/an cu o medie de 20 000 kcal
Silvoecosisteme amenajate; acvaculturile; agroecosistemele;
Pe lângă energie solară intră energia culturală. Se produc alimente şi materii prime
b) Grupe de ecosisteme consumatoare de substanţă organică având un flux de energie foarte ridicat
100 000-300 000 kcal/m2/an cu o medie de 200 000 kcal
Construcţii hidraulice; aşezări rurale; aşezări urbane
Se întemeiază pe baza unui consum ridicat de energie culturală. Produce numai biomasă umană
După Al. Ionescu (1988) ecosistemele se clasifică în funcţie de prezenţa au
absenţa omului în ecosisteme naturale şi ecosisteme artificiale:
51
→ecosisteme naturale (tundra, munţii, pădurile, stepele, savanele,
deşerturile, ecosisteme marine);
→ecosisteme artificiale (ecosisteme agricole, ecosisteme urbane, ecosisteme silvice, ecosisteme acvatice);
52
CAP. 3.AGROECOSISTEMUL
3.1. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI
După Odum (1971) „ un agroecosistem este o prezentare grafică a
deosebirilor majore dintre un sistem agricol format din tarlale cultivate cu
cereale şi alte plante, apoi păşuni pentru erbivore domesticite şi un sistem
industrial a cărui existenţă depinde în egală măsură de combustibilii fosili şi de
produsele agrare”. Harper (1974) definea agroecosistemele ca fiind „ în primul
rând monoculturi intrinsec instabile cu o diversitate foarte scăzută şi cu o reţea
trofică simplă” După Springett (1974) „agroecosistemele constituie unităţi
funcţionale constructive ale biosferei din punct de vedere dinamic şi structural”.
Puia I., Soran V., (1978, 1981, 1986, 1998) defineau agroecosistemul ca fiind
„ o unitate funcţională a biosferei , creată de om în scopul obţinerii de produse
agricole şi prin aceasta este dependentă de om”. După Kormondy E.J.
„agroecosistemul este o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului ecologic
fiindcă are o structură vegetaţională simplă cu graniţe bine conturate şi cu
intrări şi ieşiri de agrochimicale bine dirijate de către om”.
Stephen R, Gliesman (1999) citat de Puia I., şi col. 2001 defineau
agroecosistemul sustenabil ca fiind „ acela care îşi poate menţine indefinit în
timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se autosusţine, pe baza şi a
unui minimum de intrări artificiale din exterior. Cu ajutorul acestor minime
intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural) de reglare al efectelor
dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte restabilirea după perturbările
proceselor agroecologice provocate de cultivare şi recoltare”
53
3.2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR
După gradul de artificializare al ecosistemelor Haber (1990) citat de Puia.
I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M., (2001) clasifică ecosistemele în:
bio-ecosisteme (naturale; ecosisteme aproape naturale; ecosisteme semi-
naturale; ecosisteme antropogene) şi tehno-ecosisteme (aşezări umane, sisteme
de trafic, complexe industriale):
Tabelul nr. 7 Clasificarea ecosistemelor ( Haber ,1990)
I. Bio-ecosisteme
Se caracterizează prin dominanţa componentelor naturale şi a proceselor biologice
1. Ecosisteme naturale Fără influenţare umană directă (capabile de autoreglare).2. Ecosisteme aproape naturale
Influenţate de om dar similare cu cele naturale (se schimbă puţin dacă se sistează influenţa umană; sunt capabile de autoreglare)
3. Ecosisteme semi-naturale
Rezultă din folosirea de către om a tipurilor I 1 şi I 2, fără să fie create intenţionat. Se schimbă semnificativ dacă influenţa omului încetează.; Capacitate limitată de autoreglare; Manegementul este necesar
4.Ecosisteme antropogene (biotice)
Create intenţionat de către om; Dependente în totalitate de manegenmentul şi controlul uman
II. Tehno-ecosisteme Sisteme tehnice antropogene; Domină structurile (artefactele) cu procesele tehnologice;
1.Aşezări umane Create intenţionat de om pentru activităţi industriale, economice, culturale; Dependente în întregime de controlul uman şi de bioecosistemele cu care alternează sau de care sunt înconjurate.
2. Sisteme de trafic3. Complexe industriale
Din punct de vedere energetic, Puia I., Soran V., Rotar I., (1998) clasifică
agroecosistemele în agroecosisteme extensive (intensitate redusă) , intensive, şi
industriale (industrializate)
3.2.1. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă
54
Caracteristicile acestor agroecosisteme sunt următoarele: raport
ieşire/intrare ridicat/ 5-100; control redus sau inexistent al bolilor şi
dăunătorilor; utilizarea de soiuri cu potenţial genetic mai redus; recoltă utilă
redusă; utilizarea unor tehnologii tradiţionale. Dintre agroecosistemele extensive
putem aminti: agroecosistemele agriculturii tradiţionale; păşunile şi făneţele
seminaturale; grădinile din mediul rural. Aceste ecosisteme prezintă o
durabilitate ecologică dar nu integrează dimensiunea economică şi socială.
3.2.2. Agroecosisteme intensive
Aceste agroecosisteme se caracterizează prin: raportul ieşire/intrare
aproximativ egal cu 1; utilizarea irigaţiei; utilizarea îmbunătăţirilor funciare;
utilizarea de soiuri cu potenţial genetic ridicat; Din această grupă fac parte:
livezile; viile intensive; culturile legumicole în spaţii protejate (răsadniţă, solar).
Aceste agroecosisteme prezintă un anumit grad de instabilitate datorită
diversităţii reduse, controlului uman neapărat necesar, lanţurilor trofice reduse,
etc… Ageroecosistemele sunt dependente de factori exteriori (fertilizare,
tratamente fitosanitare).
3.2.3. Agroecosistemele industriale sau industrializate
Agroecosistemele se caracterizează printr-un raport ieşire /intrare subunitar
datorită intrărilor ridicate de substanţe din afara agroecosistemului. Din această
grupă fac parte: serele; complexe mari de creştere a animalelor; mari ferme de
cultură mare. Aceste agroecosisteme sunt foarte instabile şi depind de o serie de
factori exteriori precum :factorii sociali (mâna de lucru); factorii financiari
(împrumuturi bancare); factori politico-economici (subvenţii); factori energetici
(criza petrolului, gazului etc…). Orice problemă apărută cu unul din factorii
55
exteriori poate dezechilibra agroecosistemul putând duce chiar la dispariţia sa,
ele nefiind durabile social, economic şi ecologic.
3.3. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME
După Altierii 1986 , perenizarea unui sistem agricol în timp şi spaţiu
trebuie să implice următoarele elemente:
reducerea risipei de energie şi a resurselor consumate;
favorizarea metodelor de producţie care restabilesc mecanismele
homeostatice, propice stabilităţii biocenozei; optimizarea nivelului de reciclare
a nutrienţilor şi a materiei; maximizarea capacităţii de utilizare multiplă a
peisajului; asigurarea unui flux de energie eficient;
încurajarea unei producţii de alimente adaptate contextului ecologic şi
socio-economic local;
reducerea costurilor, creşterea eficienţei şi viabilităţii economice a
exploataţiilor mici şi mijlocii, cu scopul favorizării creării unui sistem agricol
mai diversificat şi potenţial mai rezistent;
Tabelul nr.8 Diferenţele structurale şi funcţionale dintre ecosistemele
naturale şi agroecosisteme după Odum (1969)
Caracteristici Agroecosisteme Ecosisteme naturaleProductivitate netă Mare MedieLanţuri trofice Simple, liniare ComplexeDiversitatea speciilor Slabă PuternicăDiversitatea genetică Slabă ImportantăCicluri biogeochimice Deschise ÎnchiseStabilitate Slabă PuternicăEntropie Puternică Slabă
56
Control umanNecesar
Nu este necesar
Permanenţă în timp Restrânsă LungăHeterogenitatea habitatului
Simplă Complexă
Fenologie Sincronizată SezonierăMaturitate Imature Mature, Climax
3.4. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR
După Spedding (1975) crearea unui agroecosistem durabil presupune
furnizarea unui minim de informaţii:
→Finalitatea sistemului : obiectivul pentru care sistemul este dezvoltat;
→ Limitele: un mijloc prin care se pot defini elementele care sunt în
interiorul sistemului şi care sunt în afara lui;
→ Contextul: mediul extern în care sistemul operează;
→ Elementele componente: elementele principale care formează acest
sistem;
→ Interacţiunile: relaţiile dintre elemente;
→ Imputurile: utilizate de către sistem care provin din afara lui;
→ Resursele: elemente situate în interiorul sistemului care sunt utilizate în
timpul funcţionării acestuia;
→ Produsele sau performanţa dorită: producţiile principale dorite;
→ Subprodusele: producţiile utile dar secundare;
3.5. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA INTRĂRILOR ENERGETICE
După (Wittwer,1975, citat de Altieri) sunt necesare următoarele acţiuni
pentru a crea premisele unui sistem durabil:
57
Pentru creşterea eficacităţii fotosintezei este nevoie de: ameliorarea
arhitecturii plantelor pentru a permite o mai bună interceptare a luminii (frunzele
trebuie să prezinte o orientare verticală); selecţia genetică de varietăţi care au o
mai bună eficacitate fotosintetică (index foliar mai ridicat); reducerea sau
inhibarea fotorespiraţiei şi/sau a respiraţiei nocturne; utilizarea de varietăţi care
au o perioada de creştere mai lungă; îmbogăţire artificială cu CO2; folosirea de
scheme de plantare eficace (orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud);
utilizarea de mulci din plastic de culoare roz, care reflectă lumina pe partea
inferioară a frunzelor;
Sunt necesare modificări aduse componentelor mediului: modificarea
vântului prin utilizarea de perdele de protecţie; controlul îngheţului prin
intermediului perdelelor de protecţie a sistemelor de ventilaţie şi de irigaţie;
controlul temperaturilor din sol datorită utilizării de mulci;
Este nevoie de o mai bună gestiune a solurilor: selecţia genetică de
culturi tolerante la deficienţele în nutrienţi din sol sau la existenţa unor substanţe
toxice; împrăştierea de îngrăşăminte în cantităţi mai reduse şi creşterea
eficacităţii consumului de îngrăşăminte de către plante; înlocuirea arăturii de
bază prin sisteme minime de lucrare a solului; utilizarea de gunoi, compost,
plante de acoperire şi îngrăşăminte verzi; creşterea fixării azotului din aer, prin
selecţia de bacterii capabile de a fixa azotul, la nivelul rizosferei unor plante
cultivate ce nu sunt leguminoase; utilizarea de asociaţii ce comportă micorize;
utilizarea directă de surse originale de îngrăşăminte (ex. rocă fosfatică);
Se recomandă o mai bună gestiune a apei : irigarea prin sisteme
picătură cu picătură; practicarea mulcirii şi a sistemelor de lucrări minime;
controlul deschiderii stomatelor; gestiunea covorului vegetal, pentru controlarea
gradului de umbrire; utilizarea de perdele paravânt; aplicarea de volume de apă,
estimate pe baza conţinutului real în apă a solului;
Gestiunea insectelor dăunătoare să fie realizată prin: acţiuni
preventive: utilizarea de varietăţi rezistente, ameliorarea igienei câmpurilor,
58
utilizarea de substanţe atractive şi de capcane cu feromoni, diversificarea
culturilor, manipularea datei de plantare, a momentului efectuării arăturii, a
distanţei dintre rânduri şi a rotaţiei culturilor; acţiuni directe: utilizarea de
masculi sterili, utilizarea de feromoni sexuali, introducerea, creşterea şi
menţinerea populaţiilor de duşmani naturali, utilizarea de insecticide de origine
microbiană sau vegetală, eliminarea mecanică sau termică, inducerea de
modificări în comportament, controlul cu pesticide (admise de caietele de
sarcini) în extremis dacă nivelul de pagubă economică este atins;
O mai corectă gestiune a bolilor este de dorit prin: utilizarea de
varietăţi rezistente ; rotaţia culturilor ; amestec de varietăţi ; control biologic
utilizând de specii antagoniste ; culturi asociate ;utilizarea de sisteme minime
de lucrări ale solului;
Este necesară o gestiune adecvată a buruienilor prin :conceperea de
asociaţii culturale competitive ; transplantarea rapidă a răsadurilor viguroase în
terenuri curate de buruieni ; utilizarea de plante de acoperire a solului ; folosirea
de distanţe mici între rânduri ; rotaţia culturilor ; eliminarea buruienilor din
culturi în perioadele critice în care competiţia are loc ; folosirea mulcirii, şi a
alelopatiei;
Este nevoie de utilizarea de sisteme agricole corespunzătoare : folosirea
de sisteme de cultură multiple: culturi intercalate, culturi în benzi, culturi de
plante gazdă, culturi mixte; utilizarea de culturi de acoperire în livezi şi vii;
culturi intercalate cu gazon în benzi şi sisteme de legume şi mulci viu; sisteme
agrosilvice; sisteme de cultură analoage în diferite stadii ale succesiunii naturale
a vegetaţiei secundare din regiune;
59
3.6. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE
Fedorov (1977, 1981) a definit 4 mari strategii alternative de reglare a
raporturilor dintre economie, societate şi natură (Alternativa „radical pozitivă”;
Alternativa „radical negativă”; Alternativa oportunistă ; Alternativa „moderat
pozitivă”;).
→ Alternativa „radical pozitivă”: potrivit acestei abordări (economişti,
bancheri, tehnocraţi) ecosfera poate fi înlocuită parţial de către evoluţia
tehnologică;
→Alternativa „radical negativă”: potrivit acestei abordări (ecologiştii
radicali) soluţia de reglare a raporturilor dintre om şi natură este dezvoltarea
unei societăţi pe bază de sisteme economice tradiţionale;
→ Alternativa „oportunistă”: potrivit acestei abordări pompieristice
pentru reglarea dezechilibrelor şi a accidentelor care apar la scara planetei sunt
necesare intervenţii punctuale pe termen scurt, dar care nu oferă soluţii durabile.
→Alternativa „moderat-pozitivă”: alternativa este marcată de
dezideratul dezvoltării durabile preluat la Rio de Janerio ca şi simbol al
dezvoltării armonioase a generaţiilor viitoare.
Alegerea unei alternative sa a alteia sau concilierea dintre promotorii şi
susţinătorii uneia sau alteia presupune abordări globale ale problemelor omenirii
care să integreze:
60
dimensiunea economică susţinută de alternativa „radical pozitivă” şi
oportunistă
dimensiunea ecologică susţinută de alternativa « radical negativă » şi
« moderat pozitivă »
dimensiunea socială şi etică susţinute de alternativa « moderat
pozitivă »
Una din marile provocări la care trebuie să facem faţă acum la început de
mileniu este cea a reconcilierii dintre ecologie , economie şi societate.
Ecologia economică şi ecosociologia s-au dezvoltat în ultima vreme din
ce în ce mai mult pentru a putea studia problematica dezvoltării durabile un
concept care acordă o importanţă considerabilă preocupărilor economice sociale
şi de mediu. La ora actuală teoriile economice clasice şi neo-clasice obligă
economiştii de a consideră ca distrugerea pădurilor ecuatoriale, supraexploatarea
rezervelor oceanice de peşte, ca şi contribuţii pozitive la bilanţul economic al
unei societăţi. Acest tip de abordare este evident unul pe termen scurt, care nu
integrează impactul acestor activităţi economice pe termen mediu şi lung.
Punctul slab al acestor teorii economice este acela că ele nu rezistă la o
analiză a societăţii pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte capacitatea
acestor ştiinţe de a furniza puncte de reper şi răspunsuri privind dreptul
generaţiilor viitoare de acces la resursele naturale. Pentru a face faţă serioaselor
probleme de mediu care ameninţă la ora actuală vaste ecosisteme locale,
regionale, naţionale sau chiar la nivel mondial, trebuie sa ne schimbăm modul
de a gândi mai ales în domeniul economic. Demersurile neo-clasice precum şi
replicile materialiste şi reducţioniste trebuie să fie înlocuite de către demersuri
inovatoare care integrează grija de a proteja resursele naturale, calitatea vieţii şi
o dezvoltare durabilă şi echitabilă.
O dezvoltarea durabilă nu vrea să spună o creştere durabilă a producţiei
industriale. În ţările industrializate nevoia socială de dezvoltare poate să fie
satisfăcută printr-o reducere a presiunii asupra ecosistemelor (reducerea risipei
61
resurselor; deplasarea unei activităţi importante dinspre producţie înspre sectorul
serviciilor). Pentru ţările mai sărace trebuie acţionat evident în sensul unei
creşteri industriale, dar economia trebuie pusă în slujba societăţii şi nu invers.
Economismul şi ecologismul
Întro-o abordare reducţionistă demersul economic şi ecologist pot să
apară ca fiind antagoniste: Finalitatea urmărită de către economie este
maximizarea producţiei fără să ia în calcul o manieră judicioasă de gestiune a
resurselor. Economistul este tentat de a vedea dezvoltarea prin prisma unor
simple ecuaţii econometrice în care se accesează factori de producţie externi
plecând de la premisa, că aceştia se găsesc în cantităţi nelimitate în natură. La
polul opus, ecologia radicală cere eliminarea de „facto” a calculelor economice
din gestiunea naturii. A fixa preţul unui m3 de lemn sau de apă presupune pentru
apologeţii acestui curent legitimizarea dreptului de a polua şi de a exploata
ecosfera şi deci de a compromite şansele generaţiilor viitoare.
În astfel de abordări economismul într-adevăr se opune ecologismului.
Această situaţie este astăzi întâlnită în ţările Europei de Est în care concepţia
extremă asupra procesului de creştere economica a unei naţiuni pe seama
exploatării naturii conduce în multe situaţii la catastrofe uneori ireversibile. Pe
de alta parte aplicarea riguroasă a unor principii exprimate de către curentele
ecologiste poate fi o cauză de imobilism economic al unei societăţi.
Economia şi Ecologia
În ţările industrializate au loc uneori confruntări destul de agresive între
exponenţii curentelor ecologiste si adepţii teoriilor economice neoliberale.
Aceste momente de confruntare sunt din ce în ce mai puţine datorită maturizării
actorilor de ambele parţi. În condiţiile în care un ecologism radical se opune
unui economism simplificat, apar convergenţe de fond între demersurile
economiei şi ale ecologiei. Prin definiţie economia este ştiinţa alocării resurselor
62
rare. Tot prin definiţie ecologia este ştiinţa de a gestiona şi salva resursele rare
din natură.
Apropierea etimologică dintre cele 2 definiţii este cel puţin un motiv de a
apropia cele 2 demersuri pentru o gestiune adecvată a resurselor limitate.
CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ
4.1. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI
După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M „agroecologia este
acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de
studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influenţelor exercitate de
factorii de mediu asupra plantelor cultivate şi animalelor domesticite (aşa
numita autecologie agricolă) precum şi de cercetarea ecologică a sistemelor
agricole (aşa numita sinecologie agricolă)”
Ramurile agroecologiei
După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M. se pot defini 3
ramuri principale ale agroecologiei:
Agroecologia scalară („studiul dimensiunilor fizice între care poate fi
studiată o structură sau investigat un proces”;
Agroecologia factorială (studiul factorilor naturali şi artificiali:
discipline auxiliare/Agrohidroecologia; Agroecotoxicologia; Agroecofiziologia
stresului; Ecoagrochimia; Ecopedologia; Meteoagroecologia ;
63
Agroecologia teoretică sau conceptuală :Taxonomia agroecologică,
Agroecologia restaurativă, Agrocibernetica;
4.3. AGROECOLOGIE APLICATĂ (sisteme de agricultură)
4.3.1. Agricultura biodinamică
Sistemul a fost creat în Germania sub inspiraţia lui Rudolf Şteiner şi pus
în aplicare către E. Pfeiffer şi se bazează pe teoria elaborată în 1913-
antroposofia, ca o reacţie la dezvoltarea materialistă din momentul respectiv.
Agricultura biodinamică dezvoltată de către un discipol de al sau şi anume de
către Pfeifer preconizează ideea unei alimentaţii sănătoase şi echilibrate care se
bazează pe mai multe principii de bază ale agriculturii biologice, cum ar fi
interzicerea îngrăşămintelor minerale şi autonomia exploataţiei agricole datorită
sistemului de policultură-zootehnie. Pe de altă parte această mişcare se bazează
pe influenţa fazelor lunare şi planetare asupra culturilor agricole şi creşterii
animalelor.
4.3.2. Agricultura organică
Agricultura organică s-a născut în Anglia după cel de al doilea război
mondial şi a pus accentul pe echilibrul biologic şi al fertilităţii solului, pentru
care aportul de materii organice compostate este esenţial. Acestea au un rol
64
capital în ceea ce priveşte rezistenţa plantei la boli şi dăunători. Promotorul
conceptului ( Howard), a prezentat conţinutul sistemului în “Testamentul
agricol” din 1940 în care se bazează pe observaţii făcute în India timp de mai
multe decenii.
4.3.3. Agricultura biologică
În Elveţia în anii “40” Hans Peter Rush şi H. Muller au pus accent pe
autarhia producătorilor şi interesul unor circuite scurte de piaţă. Aceste idei s-au
concretizat într-o metodă pe care autorii au numit-o agricultură biologică şi care
pune accentul pe resursele regenerabile în vederea asigurării securităţii
alimentare a populaţiei. Această metodă se caracteriza la momentul respectiv
printr-o importanţă mare acordată humusului din sol pe utilizarea compostajului
de suprafaţă şi pe faptul că munca solului trebuie limitată la strictul necesar cu
scopul de a evita perturbarea microflorei solului.
Astăzi sistemul de agricultură biologică este reglementat la scară
europeană prin Regulamentul 2092/1991 pentru sectorul vegetal şi de
Regulamentul 1804 /1999 pentru sectorul animal. Cele 2 acte normative au
preluat şi armonizat 3 termeni (agricultură biologică, agricultură organică şi
agricultură ecologică) care au creat multă vreme confuzie în rândul oamenilor de
ştiinţă, producătorilor şi în special la nivelul consumatorilor. Potrivit acestor 2
acte normative cei trei termeni se referă la acelaşi sistem de agricultură dar în
funcţie de ţară (de sensibilitatea şi conotaţiile pe care expresia poate să o capete
la nivelul oamenilor de ştiinţă şi al opiniei publice) se folosesc după cum
urmează: termenul organic (Marea Britanie); termenul biologic (Franţa, Italia,
Belgia, Grecia, Luxemburg,Ungaria, Bulgaria, etc.. ) şi termenul ecologic
(Germania, Austria, Spania, Danemarca, Olanda, Portugalia, Suedia, Finlanda,
România etc..).
65
În România cele 2 acte normative europene au fost armonizate prin ord.
de urgenţă nr 34/2000, dispoziţii preluate în Legea nr 38/2001 privitoare la
produsele agricole ecologice, termenul ales a fi folosit de România fiind cel
ecologic, un termen mai uşor acceptat de opinia publică românească. Termenul
de „agricultură ecologică” ales de către România întâmpină mai puţină
rezistenţă din partea comunităţii ştiinţifice datorită faptului că el a fost utilizat de
în anii trecuţi de către Puia I., Soran V., , Ionescu A.., Muntean L. S. şi Ştirban
M.,.
Abordarea autorilor români apropie înţelesul acestei expresii de ceea ce
astăzi noi cunoaştem ca agricultura sustenabilă sau durabilă în condiţiile în care
ei prevedeau utilizarea de imputuri chimice de sinteză de o manieră raţională,
lucru pe care legile europene si legislaţia românească îl interzic astăzi.
Principiile care stau la baza agriculturii ecologice după Silguy C., (1994)
preluate şi de către legea nr 38/2001 sunt următoarele:
Fertilizarea:Obiectivul fertilizării este menţinerea şi creşterea fertilităţii solului şi a
activităţii biologice a acestuia. Este vorba de „a hrăni solul pentru a putea
hrăni planta”, punând accent pe fertilizarea organică. Fertilizarea „nu vizează
numai furnizarea plantelor cu elemente nutritive”; ea constituie un demers
global care permite să răspundă la un ansamblu de nevoi.
Fertilizarea implică: o bună practică a rotaţiilor cu plante ce au exigenţe
diferite şi în special cu leguminoase care îmbogăţesc solul cu azot; o fertilizare
organică de bază, cu produse ce provin din fermă; un aport complementar cu
îngrăşăminte minerale autorizate de lege mai ales în solurile cu carenţe. In
sistemele mixte de policultură-zootehnie în care materiile organice sunt
gospodărite corect, fertilizarea minerală complementară nu mai este necesară.
Sunt furnizate solului mai multe tipuri de materii organice:
amendamente cu o evoluţie lentă: gunoi de grajd, compost care vor crea un
66
humus stabil, ameliorând structura solului şi care nu eliberează decât circa
jumătate din azot în primul an; amendamente cu evoluţie mai rapidă: purin,
dejecţii lichide, îngrăşăminte verzi; ca îngrăşăminte complementare se pot
utiliza îngrăşăminte organice cu mineralizare rapidă: guano, făină de peşte, făină
de carne, făină de sănge, etc...
Rotaţia culturilorRotaţia culturilor este una din cheile fertilităţii solului, a luptei împotriva
buruienilor a bolilor şi a dăunătorilor. Alegerea speciilor care intră în rotaţie
depinde de numeroşi factori: de climat; natură; ; fertilitatea solului; nevoile în
furaje; debuşee ; situaţia economică a fermei.
Rotaţia se realizează ţinând cont de anumite fenomene biologice:
perioada de vegetaţie a plantelor la culturile de primăvară, cele de toamnă, cele
duble şi triple; utilizarea raţională a rezervelor de apă din sol, asigurându-se o
succesiune a culturilor cu consum specific de apă diferit; eşalonarea lucrărilor
solului prin importanţa lor, în combaterea buruienilor şi distrugerea rezervei de
boli şi dăunători; consumul specific în substanţe nutritive, dependent de
compoziţia chimică a plantei şi nivelul producţiei; adâncimea şi aria de
răspândire a sistemului radicular al plantelor precum şi de capacitatea de
utilizare a elementelor nutritive din sol; acumularea azotului în sol în cazul
cultivării leguminoaselor, prin fixarea azotului atmosferic de către bacteriile din
genul Rhizobium cu care leguminoasele trăiesc în simbioză; fenomenul de
suportare (culturi care se pot succeda pe aceeaşi suprafaţă) şi autosuportare
(specia care se poate cultiva în monocultură); plantele cultivate au capacităţi
diferite de luptă împotriva buruienilor, cu care concurează pentru factorii de
vegetaţie; rotaţia diminuează nivelul de îmburuienare prin plantele care pot
înăbuşi buruienile şi prin măsurile culturale prin care se combat buruienile;
Alegerea soiurilor şi raselor:
67
Criteriile care trebuie avute în vedere constau în adaptarea la tipul de sol,
la calitatea produsului dorit, rezistenţa la boli şi dăunători, reacţia la fertilizarea
organică, aptitudinea de a concura buruienile. La ora actuală încep să fie
realizate cercetări în ceea ce priveşte selecţia de varietăţi adaptabile la
agricultura ecologică, un factor important al randamentului şi al calităţii
producţiei. Au început să apară societăţi de producere de seminţe, specializate
pentru agricultura ecologică pentru pregătirea momentului în care seminţele
convenţionale nu vor mai putea fi folosite (1 ianuarie 2004).
Culturile asociateAsociaţiile de plante diverse pot să valorifice influenţele benefice ale
unor plante asupra altora. Acestea sunt capabile să se ajute între ele, să reziste la
excesul unui climat, sau parazitismului şi în acelaşi timp pot utiliza mai bine
potenţialul solului şi energia solară datorită nevoilor fiziologice diferite ale
speciilor.
Efectele benefice ale asociaţiilor vegetale sunt multiple: o interacţiune
favorabilă între diverse plante din păşunile naturale şi păduri; o mai bună
ocupare a spaţiului aerian, pentru o mai bună valorificare a energiei luminoase şi
a gazului carbonic (ameliorează randamentul fotosintetic); o mai bună ocupare
a spaţiului subteran prin înrădăcinări de diverse tipuri şi datorită unor exigenţe
diferite în apă şi elemente nutritive; o mai bună rezistenţă împotriva anumitor
boli şi dăunători; adăpost pentru insectele auxiliare; luptă eficientă împotriva
buruienilor; îmbogăţirea în azot organic prin culturile de leguminoase;
protecţia împotriva eroziunii şi a spălării nutrienţilor cu azot; îmbogăţirea în
humus;
Există asociaţii de plante foarte fericite cum sunt usturoiul şi capşunii dar
există şi altele mai nefericite cum este cazul fasolei şi a cepei. Acest fenomen de
interrelaţie dintre diferitele plante se numeşte amensalism sau alelopatie.
Controlul buruienilor
68
Metode preventive (Desbrosses P., 1993): utilizarea de varietăţi cu o
creştere rapidă care pot concura buruienile; alegerea unor rotaţii nefavorabile
buruienilor prin utilizarea anumitor culturi ( cartof, varză, lucernă ) precum şi a
unei alternanţe de culturi de iarnă şi primăvară care duce la eliminarea
buruienilor ; suprimarea surselor de diseminare organice necompostate:
amendamentele organice (gunoi, paie) ce prezintă un potenţial puternic de
seminţe de buruieni; o compostare termofilă reduce puternic capacitatea de
germinare a seminţelor; limitarea lucrărilor culturale propice dezvoltării
buruienilor: arătura profundă, treceri repetate; semănatul fals, care constă în
pregătirea superficială a pământului cu scopul de a germina buruienile urmată de
distrugerea acestora prin intermediul unei grape sau prin distrugere termică,
înainte de pregătirea patului de semănat; mulcirea împotriva invadării cu
buruieni, aplicată în culturile perene, are ca obiectiv protejarea solului de
excesele climatice, şi menţinerea umidităţii în perioade de secetă;
Metode curative:
Pe lângă lucrările manuale şi mecanice de distrugere a buruienilor o
metodă aproape generalizată în agricultura ecologică este dezburuienarea
termică.
Această tehnică foloseşte temperaturi cuprinse între 70 şi 800°C în
funcţie de tipul de procedeu utilizat. Metoda este foarte folosită în
legumicultură, pomicultură şi viticultură.
Lupta fitosanitară
Aceasta luptă are la bază următoarele principii: protecţia fitosanitară
este în principal preventivă: In acest scop se recomandă folosirea de varietăţi
rezistente, asigurarea unei bune stări fiziologice a plantelor cu scopul de a
fortifica autoapărarea naturală a acestora; metodele curative fac apel la tehnici
biologice cu substanţe vegetale şi minerale; Se urmăreşte utilizarea de tehnici
care sa îndepărteze dăunătorul şi limitarea populaţiei acestuia;
69
Metode preventive: crearea unui mediu defavorabil dăunătorilor unei
culturi prin favorizarea echilibrului populaţiilor microbiene; folosirea de plante
ce produc efecte repulsive : Tanacetum vulgare (varză, măr, păr), Artemisia
absintum (furnici , afide la varză, măr şi păr); crearea unui mediu favorabil
auxiliarilor, prin crearea şi amenajarea de spaţii adecvate.; menţinerea şi
crearea de zone de refugiu prin diferite măsuri precum: plantarea de perdele de
protecţie cu un anumit conveier varietal în funcţie de auxiliarii doriţi (Hedera,
Arbutus umedo, Laurus nobilis); rotaţii variate ce permit limitarea naturală a
dăunătorilor şi bolilor; fortificarea plantelor prin efectuarea de tratamente cu
preparate pe bază de plante: Equisetum arvense, Urtica dioica, Tanacetum
vulgare, etc; utilizarea de obstacole fizice: fileuri textile, capcane, material
plastic; îndepărtarea prin intermediul mirosului prin folosirea de asociaţii de
plante: morcov şi ceapă, etc; terenurile dificile de lucrat (bordurile de parcele,
marginea unui curs de apă, părţile laterale ale drumurilor, taluzurile), pot să fie
amenajate în “terenuri neproductive” ale căror avantaje ecologice vor compensa
pierderile economice; bălţile, care constituie de asemenea nişe ecologice
interesante pentru auxiliari; plante gazdă care adăpostesc populaţii de dăunători
şi care atrag în acelaşi timp auxiliarii care sunt duşmanii lor naturali.
Lupta curativă: lansarea de auxiliari (Trichograma, Encarsia formosa,
Dacnusa etc…); utilizarea de virusuri bacterii şi ciuperci: Bacillus
thuringiensis, virusul granulozei -virus specific carpocapsei, ciuperci antagoniste
cu alţi patogeni; confuzia sexuală prin folosirea de feromoni care acţionează ca
atractivi şi stimulenţi pentru sexul opus, produşi pe cale sintetică; utilizarea de
atractivi: - alimentari: zahăr, oţet, hidrolizaţi de proteine; chimici: metaldehidă
pentru melci; fizici : sunet, lumină, culoare ( culoarea galbenă pentru musculiţa
albă); folosirea de insecticide vegetale: piretrine pentru afide, muşte, păianjenul
roşu; utilizarea rotenonei care provine din Derris, Lonchocarpus, pentru
70
colorado, afide, tripşi, fluturele alb al verzei; utilizarea nicotinei împotriva
afidelor; utilizarea unor preparate pe bază de Quasia împotriva insectelor
nocturne; folosirea de uleiuri minerale şi vegetale care colmatează organele
respiratorii ale insectelor : săpun negru şi alcool ars care acţionează ca şi
uleiurile; utilizarea de substanţe fitosanitare admise prin Legea nr 38/2001 :
sulf, cupru, zeamă bordeleză, sulfat de calciu;
5. PROTECTIA MEDIULUI
INTRODUCERE
Noţiunea de « Mediu » este adesea foarte vagă. In general, sensul este
destul de reductor şi constă în a desemna ceea ce ne înconjoară şi ceea la ce noi
suntem sensibili, o perspectivă de altfel parţială care denaturează adevărata sa
semnificaţie. Din această cauză este de dorit de a încerca o alta definiţie, nu
numai pentru a putea înţelege mai bine un concept foarte larg, pentru a putea fi
71
utilizat întotdeauna în direcţia dorită, ci şi pentru a putea pune în evidenţă
anumite nuanţe care trec adesea neobservate atunci când subiectul este abordat.
Abordarea presupune două definiţii adesea similare (Ademe, 1998) ca şi
formă dar care prezintă nuanţe care le diferenţiază în mod considerabil:
a) „MEDIU”: „un ansamblu de factori abiotici sau fizico-chimici
(climat, topografie, sol, etc..) şi factori biotici sau trofici (parazitism, prădare,
concurenţă) care reacţionează şi determină existenţa organismelor vii”;
b) „MEDIU”: „un ansamblu de raporturi „cauză-efect” care
configurează elementele care ne înconjoară (fizice, chimice şi biologice) în
interiorul cărora organismele vii reacţionează într-o formă sau alta.”
Prima definiţie este axată pe enumerarea elementelor statice care
configurează mediul rural, comportamentul dinamic al acestuia manifestându-se
în mod implicit.
A doua definiţie este axată pe comportamentul dinamic al mediului rural şi
datorită acestei abordări ea este mai conformă cu starea actuală existentă în
lume.
Cum vorbim de o definiţie adesea prea generică vom încerca să o
dezvoltăm în cele ce urmează. Atunci când vorbim de peisaj, sau de prezenţa
unor deşeuri din plastic sau hârtie în mediul rural, suntem adesea tentaţi de a
face aluzie la caracteristicile mediului fizic, care este faţeta mediului cea mai
evidentă pentru om. Dar mediul fizic nu este constituit exclusiv din componente,
care teoretic sunt supuse procesului de alterare; topografia, hidrologia,
meteorologia fac de asemenea parte din mediu precum şi alţi factori care de
asemenea intervin asupra acestuia şi în acelaşi timp unul asupra altuia.
72
Pe de altă parte, calitatea apei, poluanţii atmosferici, natura terenului sau
bogăţia/sărăcia unei ţări în resurse minerale nu sunt decât câteva simptome ale
unui mediu dificil perceptibil şi anume al mediului chimic.
Pe de altă parte, mediul biologic care depinde de cel fizic şi chimic, ( toate
trei fiind interdependente) este constituit din organisme microscopice şi
macroscopice în evoluţie continuă şi care oferă o încrucişare infinită de interese
şi de posibilităţi.
In natură pot să existe situaţii care sunt rezultatul unei asocieri de 2 sau
chiar 3, din aceste 3 medii.
Adiţionarea celor 3 medii ar fi mai aproape de prima definiţie dar nu ţine
cont de nuanţa reieşită din definiţia a doua şi anume de interacţiunea lor
dinamică şi anume de ansamblul de sinergii, inhibiţii, concurenţe care se
stabilesc între aceste 2 sau 3 medii.
Uneori, activitatea omului are efecte negative asupra anumitor medii sau
resurse naturale, adesea însă este destul de dificil de a cuantifica precis acest
impact.
Astăzi asistăm la o conştientizare din ce în ce mai mare a necesităţii de a
prezerva mediul, care este rezultatul dezvoltării ştiinţifice şi sociale a unor
ştiinţe precum Ecologia. Aceasta apare ca un răspuns social la criza de mediu
legată de progresul actual, la revoluţia tehnologică şi industrială, la creşterea
demografică care favorizează naşterea unei sensibilităţi „ecologice” în opinia
publică.
Ajunşi la acest punct, trebuie să facem diferenţa între ecologie şi
ecologism. In fapt, ecologismul este legat în cea mai mare parte legat de
atitudini şi idei filozofice sau politice fără raport cu Ecologia.
Dezvoltarea industrială constituie o ameninţare constantă pentru mediu.
Societăţile industriale din ce în ce mai competitive, sub presiunea pieţei tind de
a creşte la maxim producţia lor, reducând astfel costurile de producţie. Din acest
motiv nici un sistem de minimizare a pagubelor nu este pus în aplicare.
73
Totuşi anumite întreprinderi au început să-şi asume responsabilitatea,
dezvoltând programe de gestiune a mediului. Pentru acestea, nu este vorba de o
obligaţie ci de un veritabil demers voluntar destinat a ameliora mediul şi în
acelaşi timp o imagine de marcă.
Adoptarea unui astfel de sistem duce la obţinerea unor mari avantaje
pentru o întreprindere (Ademe 1998):
-o minimizare a costurilor şi a riscurilor;
-o ameliorare a performanţelor vis a vis de respectarea criteriilor de
mediu;
-o mai bună conformitate cu legile în vigoare;
- mai bune relaţii cu furnizorii, clienţii, băncile, colectivităţile;
5.1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Conceptul de "dezvoltare durabilă" instituţionalizat în 1987 de către
comisia Brundtland din cadrul ONU şi care presupune " o dezvoltare care
satisface nevoile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor
următoare de a-şi satisface propriile nevoi" , este un concept universal citat şi
foarte mult interpretat în ceea ce priveşte conotaţiile care pot decurge din
aplicarea lui.
74
In aceste condiţii înainte de a ne lansa în diferite interpretări ale definiţiei
acestui concept, este bine de văzut ceea ce au înţeles promotorii conceptului
prin această dezvoltare.
Prin " satisfacerea nevoilor prezentului" comisia Brundtland a înţeles:
→ nevoi economice, care presupun accesul la mijloacele de existenţă
precum şi securitatea economică în caz de şomaj, boală, handicap sau orice
altă formă de incapacitate de a reuşi prin sine însuţi de a-ţi satisface
necesităţile de existenţă;
→ nevoi sociale, culturale şi sanitare ce presupun o locuinţă corectã;
sigură; pecuniar accesibilă şi protejată; legată la un sistem de aducţiune de
apă, sisteme de canalizare, transport în comun, organisme de sănătate; ce
permite o educaţie armonioasă a copiilor; protejată împotriva pericolelor
exterioare. Serviciile trebuie să răspundă nevoilor specifice ale copiilor şi
adulţilor (ale femeilor mai ales) ceea ce implică o repartiţie mai echitabilă a
veniturilor între naţiuni şi în cele mai multe cazuri chiar în interiorul unei
anumite naţiuni;
→ nevoi politice, ce presupun libertatea de a participa la viaţa politică
naţională şi locală precum şi la luarea deciziilor relative la gestiunea şi
dezvoltarea unei familii şi a vecinătăţii locuinţei în cadrul unei structuri mai
vaste, care asigură drepturile civile şi politice precum şi aplicarea legislaţiei de
mediu.
Partea a doua a definiţiei "fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi" presupune :
75
→ minimizarea consumului şi reducerea risipei resurselor neregenerabile
precum combustibilii fosili şi înlocuirea în măsura posibilului cu resurse
regenerabile;
→ reducerea risipei resurselor (prin reducerea utilizării lor, reciclarea şi
recuperarea lor);
→ practicarea unei exploatări durabile a resurselor regenerabile (a apei
dulci, a solurilor şi a pădurilor în măsura în care să permită asigurarea înnoirii
naturale a acestora;
→ nedepăşirea limitelor capacităţii de absorbţie a locurilor de depozitare
a deşeurilor de pe plan local şi mondial , şi este vorba de capacitatea cursurilor
de apă de a digera substanţele biodegradabile precum şi de capacitatea
sistemelor ecologice planetare (capacitatea climatului de a absorbi gazele
responsabile de efectul de seră);
Bătălia pentru obţinerea unui sprijin general la scara întregului glob, în
ceea ce priveşte aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă a fost câştigată în
1992 la Rio de Janeiro. După această întâlnire la vârf a pământului, liderii
politici au trebuit să pună în aplicare acest concept de dezvoltare durabilă,
pregătind politici sectoriale pentru promovarea unei agriculturi durabile,
industrii durabile, turism durabil, silvicultură durabilă etc..
EVALUAREA AGRO-ECOLOGICA, SOCIO-TERITORIALA si ECONOMICA a RESURSELOR unei EXPLOATATII AGRICOLE
Metoda “IDEA”(Indicatori de durabilitate a exploatatiilor agricole)
A . INDICATORI de DURABILITATE AGROECOLOGICA
A 1. DIVERSITATEA ANIMALA76
OBJECTIVE
Modalitati de determinarevaloaremaxima
BIOCOH
Pe specie prezenta : 5 Pe rasa suplimentara (RS) : 1
si functie economica
Cu RS = (Numar de rase – Numar de specii)Reproducatorii masculi sunt exclusi
15
A 2. Diversitatea culturilor anuale si temporare
OBIECTIVE
Modalitati de determinarevaloaremaxima
BIOCOHSOL
Pe specie cultivata : 2 Daca sunt in total mai mult de 6 varietati : 2 Daca se constata o prezenta semnificativa in asolalement : 3
Pasunile temporare de pana la 5 ani, (inclusiv amestecuri complexe), conteaza in calcul pentru o specie 15
A 3. Diversitatea culturilor perene
Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima
BIOCOHSOL
Pasune permanenta sau temporara mai mare de 5 ani 10% SAU : 3 10% SAU : 6 Pomicultura/ viticultura pe specie : 2 Daca exista mai mult de 6 varietati cépages sau portaltoi : 2 Agrosilvicultura sau culturi pomicole inierbate 3
Daca valorificarea este facuta prin pasunat sau prin cosirea ierbii
Daca prezinta o functie economicaex: vie inierbata
15
A 4. Valorificarea raselor regionale in regiunea lor de origine sau a raselor cu efectiv redus si/sau a culturilor din specii rare
OBIECTIVE
Modalitati de determinarevaloaremaxima
COH BIO Pe rasa regionala in regiunea sa de origine : 3
Pe varietate, rasa sau specie rara si/sau amenintata : 2
Daca prezinta o functie economica sau patrimoniala 5
A 5. Asolamentul
77
Obiective Modalitati de determinare
valoaremaxima
COH; SOL BIO; PAY
Nici o cultura care sa depaseasca 20 % din suprafata asolamentului : 8 25 % : 7 30 % : 6 35 % : 5 40 % : 4 45 % : 3 50 % : 2+ de 50 % : 0 In cazul prezentei semnificative a unei culturi in amestec 2
Ex :triticale/mazare, pasuni temporare cu o flora complexa 10
A 6.Dimensiunea parcelelor
Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima
SOLBIOCOHPAYH2O
Nici o « unitate spatiala din aceasi cultura « cu o suprafata mai mare de : 6 ha : 6 8 ha : 5 10 ha : 4 12 ha : 3 14 ha : 2 16 ha : 1 Daca dimensiunea medie 8 ha : 2
Inafara pasunilor naturale, si a pajistilor
alpine 8
A7. Zona de regulare ecologica Obiective Modalitati de determinare valoare
maximaBIO PAYCOH H2O BIE SOL
Pe % SAU (limitata la 7%) : 1 (rotunjirea valorii inferioare) Zone umede, luciu de apa : 3 Pasuni permanente in zone inundabile (nedrenate sau amendate) : 3 Peluza uscata ½ ha : 3 Amenajare anti-eroziune : 3ex: vie sau livada inierbata, benzi inierbate, terase ... Trasee nemecanizabile, pajistilor montane : 2
Un arbore izolat = 1 ar,Perdea de protectie, liziera intretinuta =10 m x Longueur, Plafonata la 6
Daca exista pasune 12
A8. Actiuni in favoarea patrimoniului natural
78
ObiectiveModalitati de determinare valoare
maximaBIOPAY
Daca se respecta un caiet de sarcini : 2 ex: MAE, Natura 2000, CTE... 2
A 9. Incarcatura de animale
Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima
H2O SOL COH QLV
Incarcatura-mai mica de 0,5 UGB/ha SFP : 2-intre 0,5 si 1,4 UGB/ha : 5-intre 1,4 si 1,8 UGB/ha : 3-intre 1,8 si 2 UGB/ha : 1-mai mare de 2 UGB/ha : 0
5
A 10. Gestiunea suprafetelor furajere
Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima
SOL H2OPAYBIO COH QLP
Livada inierbata : 1 Cosit+ pasunat : 1 Pasune permanenta mai mare de 30 % decat SAU : 2 Suprafata cu porumb pentru siloz : -mai mica de 20 % de la SFP : 1 -intre 20 et 40 % : 0 - mai mare de 40 % de la SFP : -1
3
A 11. Fertilizare
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
H2ORNRAIRQLPSOL
Bilant aparent : -inferior la 20 kg N/ha : 10 -intre 20 si 30 kg : 8 -intre 30 si 40 kg : 6 -intre 40 si 50 kg : 4 -intre 50 si 60 kg : 2 -intre 60 si 80 kg : 0
12
79
- intre 80 si 100 kg : -2-mai mare de 100 kg/ N /ha : -4 Prezenta culturilor capcana (mari consumatoare)pentru N : 3 P mineral > 40 unitati/ ha SAU /an : -1 K mineral > 40 unitati/ ha SAU /an : -1
In medie pe 2 ani si inafara analizelor < limitele maxime admise
A 12. Tratarea efluentilor
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
H2O QLV RNR AER
Utilizarea dejectiilor lichide : - 2 Utilizarea gunoiului de grajd : 2 Utilizarea compostului : 2 Lagunare, oxigenarea dejectiilor lichide , tratarea litierei pe cale biologica : 1 Existenta unei ecoredevente pentru poluare si/sau eliminare directa de efluenti in mediul natural : - 4
Ca si efluent principal
4
A 13. Pesticide
Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima
BIO H2O SOLAER QLV QLPCOH
Presiune Poluanta = Suprafata tratata Suprafata in asolament (ha)
PP = 0 : 12 puncteMai mica de 1 : 10 -intre 1 si 2 : 8 - intre 2 si 3 : 6 -intre 3 si 4 : 4 -intre 4 si 6 : 2 -intre 6 si 8 : 1 -intre 8 si 10 : 0 -intre 10 si 12 : - 1 -intre 12 si 14 : - 2 -intre 14 si 16 : - 3 -intre 16 si 18 : - 4 -mai mare de 18 : - 5
Reglarea pulverizatorului de catre un organism agreat : 1
Dizpozitiv de recuperare si de tratare a resturilor de pe fundul pulverizatoarelor : 1
-Suprafata tratata : un ha tratat n ori = n ha
Un tip de produs =
fungicid, insecticid sau
erbicid sau regulator.
-Un amestec de 2 tipuri de
produse conteaza ca si 2
tratamente. Exemplu :
Regulator+Erbicid=2 ha
Lupta biologica nu este
considerata ca si tratament
12
80
Lupta biologica : 2 Utilizarea de produse
-din clasa 7 : -5 -din clasa 6 : -3
Dezburuienarea pasunilor naturale : -2Benzi inierbate de-a lungul cursurilor de apa : 2
Inlclusiv in cazul unor suprafete mici
A 14. Conditii de confort pentru animale
OBIECTIVE
MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
BIE ; QLP QLV ; ETH
Toate pasunile sa fie protejate (umbra, adaposturi, ..) : 1 Productia animala sa se realizeze in exterior (aer liber) sau grajd cu suprafata exterioara : 2 Neutilizarea pasunatului (sistem de productie pe grajd : -3 Grajduri sau practici inafara normelor admise -pe atelier de productie : - 1
(ex: numar de animale /m2...) 3
A 15. Protectia solurilor
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
SOLRNRBIOH2O
Sistem minim de lucrari a solului (fara aratura) -pe 30 - 50 % din suprafata din asolament: 1 -sur 50 - 80 % : 2 -pe mai multde 80 % : 3 Soluri dezgolite (fara culturi) < 30% : 2 Arderea paielor : -3
Indiferent de perioada din an
3
A 16. Irrigatie
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
RNRH2OSOLQLV
Inexistenta irigarii sau irigare picatura cu picatura : 3 Irigare - pe cel putin 1/3 din SAU : 1 - plecand de la o sursa de apa colinara : 1 - rotatia parcelelor irigate : 1
3
81
A 17. Dependenta energetica
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
RNRCOHAIR
EFH mai mic de 200 l/ha : 3 - intre 200 si 300 l/ha : 2 - intre 300 si 400 l/ha : 1 -mai mare si 400 l/ha : 0 Uscarea furajelor in grajd solar sau alt dispozitiv de recuperare a caldurii : 1 Energie eoliana, biocarburant, biogaz.: 1
EFH = Echivalent motorina/ha = (motorina l+ N + kWh + gaz)
47 x SAUcu 1 Kg motorina = 47 MJ1 unitate de azot = 56 MJ 1 KWh = 9,5 MJ 1 kg gaz = 51 MJ
3
Legenda
1. COH : Coerenta2. QLP : Calitatea produselor3. BIO : Biodiversitate5. PAY : Peisaj6. AIR : Aer7. SOL : Sol8. H2O : Apa9. RNR : Resurse neregenerabile10. QLV : Calitatea vietii 11. BIE : Conditii de confort pentru animale12. DVL : Dezvoltare locala13. EMP : Munnca14. DVH : Dezvoltare umana15. QLP : Calitatea produselor Qualité des produi16. ADA : Adaptabilitate 17. CIT : Cetatenie
82
B. INDICATORI DE DURABILITATE SOCIO-TERITORIALA
B 1. CALITATEA ALIMENTELOR
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
QLPBIEBIOCIT, DVL
Agricultura Ecologica :8 AOC, IGP, label rosu, norma ISO 14000 : 4 Demers de trasabilitate : 4
Daca exista un angajament contractual legat de un teritoriu dat sau legat de un proces de fabricare 8
B 2. Valorificarea patrimoniul construit si a peisajului
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
PAY; ETH; COH; QLV;DVH ;
Intretinerea constructiilor mai vechiCalitatea arhitecturala si peisajul ce inconjoara constructiile recenteCalitatea peisajuluiCalitatea structurilor peisagere (perdele de protectie, arbori izolati...) Amenajarea peisagera a suprafetelor cultivate : 2 Gestiunea/reciclarea deseurilor : 1
Auto-estimare de la -1 la +2
Exemplu: decalarea cu cativa m a randurilor de porumb sau a rasinoaselor care marginesc caile de acces din mediul rural
7
B 3. ACCESIBILITATEA SPATIULUIObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaPAY ;ETH; COH; QLV;CIT ;
Dispozitive de imprejmuire a campurilor ce permit trecerea omului : 2 Intretinerea cailor de acces : 2 Cai de circulatie pentru ( VTT, calareti, drumeti ) : 2
4
B 4. Implicare socialaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaCITETHCOHDVH ; DVL
Implicare in structuri asociative si-sau elective neprofesionale -pe asociatie : 2 (plafonat la 3 structuri) Responsabilitate intr/o structura associativa : 2 Locuinta in sau in apropierea fermei : 3
Inclusiv membrii familiei
10
B 5 . Valorificare realizata prin filiere scurteObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaETH COHCIT, DVL
In transe de 5 % din CA : 1(se rotunjeste )
Filiera scurta: vanzare directa sau cu 1 intermediar maxim 5
83
B 6. Servicii, pluriactivitateObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaCITETH COHDVL
Servicii in slujba unui teritoriu : 2 Agroturism : 2 Ferma pedagogica : 2 Practica de insertie sau sau expermentala cu o componenta sociala : 3
ex: dezapezire,compostare deseuri verzi, etc...
5
B 7. Creare de locuri de munca
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
EMP CIT ETHDVL
Creare de locuri de munca : CE = Real exploatatie PAD
CE 0,5 : 0CE = 0,6 : 2CE = 0,7 : 5CE = 0,8 : 9CE = 0,9 :11CE = 1 : 9CE = 1,1 : 5CE = 1,2 : 2 CE 1,3 : 0
Echivalent PAD (Proiect Agricol Departamental) : 1 ha SCOP = 7 PCO = 1 PMTVA ....
11
B 8. Munca colectivaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaCITQLVDVHDVL
Utilizare in comun de echipamente (CUMA, Cerc de Masini,...) : 3 Sistem de intrajutorare (+ 10zile/an) : 3Grup de angajatori : 2
Munca in retea (locala, nationala etc…) : 5
9
B 9. Perennitate prevazutaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaQLVEMP
Existenta sigura a fermei in urmatorii 10 ani : 3Existenta probabila : 2Existenta dorita : 1Disparitie probabila a fermei in urmatorii 10 ani : 0
Punctul de vedere al agricultorului
3
84
B 10. Contributie la echilibrul alimentar mondialObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaCOH ;ETHDVH
Procentul importat(PI) = surface importata SAUPI inferior la 10 % : 10 10 PI 20 % : 8 20 PI 30 % : 6 30 PI 40 % : 4 40 PI 50 % : 2PI superior la 50 % : 0
Productia de proteina furajera : 5
Suprafata importata: 4 t de alimente animale concentrate cumparate = 1 ha echivalent
exemple, turte granulate si alimente
formulate...
11
B 11. Formare
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
COHQLVDVHDVL
Numar de zile de formare continua anuala : 1 punct pe zi (plafonat la 5)
Primire de stagiari (mai mult de 10 zile pe an) : 2Primire de grupuri profesionale (agricultori sau studenti): 2
Indiferent de natura formarii 7
B 12. Intensitatea muncii
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
COHQLV ; EMP
Numar de saptamani/an in care agricultorul se simte supraincarcat cu munca : 7 – 1 punct pe saptamana
Punctul de vedere al agricultorului 7
B 13. Calitatea vietii
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
QLVDVH
Autoestimare de la 0 la 6 (daca agricultorul are si asociati trebuie retinuta cea mai rea estimare) 6
B 14. Izolare
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
QLV Autoestimare de la 0 la 3, datorat sentimentului de izolare geografica, sociala, culturala… 3
INDICATORI DE DURABILITATE ECONOMICA
C 1. Viabilitatea economica
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima
85
ADACOHQLVDVL
Viabilitatea economica :Ve = EBE - BF
UTH-Mai putin de 1 Smic (Salar minim pe economie) : 0-de la 1 la 1,2 Smic : 1-de la 1,2 la 1,4 Smic : 2-de la 1,4 la 1,6 Smic : 5-de la 1,6 la 1,8 Smic : 8-de la 1,8 la 2 Smic : 10-de la 2 la 2,2 Smic : 12-de la 2,2 la 2,4 Smic : 14-de la 2,4 la 2,6 Smic : 16-de la 2,6 la 2,8 Smic : 18-de la 2,8 la 3 Smic : 19-Mai mult de 3 Smic : 20
UTH nesalarariata, si/sau UTH neremunerata in contabilitate
Media pe ultimii 3 ani
20
C 2. Nivel de specializare economicaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare
maximaADACOH
Cea mai importanta productie este: - mai mica de 25 % din CA (cifra de afaceri) : 8 -cuprinsa intre 25 si 50 % : 4 - cuprinsa intre 50 si 80 % : 2 -mai mare deà 80 % din CA : 0 Cel mai mai important client cumpara mai putin de 50 % din CA: 2
Daca exista un atelier in integrare : - 2
Prime incluse
10
C 3. Autonomia financiaraObiective MODALITATI DE DETERMINARE Val max
ADACOHQLV
Dependenta financiara : DF = Datoriilor EBE
DF -mai mica 20% : 15 -cuprinsa intre 20 si 25 % : 12 - cuprinsa intre 25 si 30 % : 9 - cuprinsa intre 30 si 35 % : 6 - cuprinsa intre 35 si 40 % : 3 -mai mare de 40 % : 0
Includerea anuitatilor private legate de ferma (ex : imprumut pentru agricultorii tineri)
Exclus fondul funciar mai putin in cazul achizitiei indispensabile (ex viticultura)
15
C 4. Sensibilitate la subventii financiare si sistemul de coteObiective MODALITATI DE DETERMINAREADACOH
Sensibilitate la subventii (SS = Subventii) EBE
SS - mai mica de 20 % : 10 - cuprinsa intre 20 si 40 % : 8 - cuprinsa intre 40 si 60 % : 6
Subventii inafara
contractelor CTE, MAE,
ICHN, dar cu echivalent
Valoare maxima
10
86
- cuprinsa intre 60 si 80 % : 4 - cuprinsa intre 80 si 100 % : 2 -mai mare de 100 % : 0
prima pentru cota de lapte
si sfecla
Echivalent-prime : 50 % din pretul livrarilor (sursa OCDE 97)
C 5. Transmisibilitatea economica a fermeiObiective MODALITATI DE DETERMINARE
ADACOHQLVEMPDVL
Transmisibilitate = Capital UTH
Transmisibilitate -mai mica de 500 KF/UTH : 20 - cuprinsa intre 500 si 600 KF : 18- cuprinsa intre 600 KF si 700 KF : 16- cuprinsa intre 700 si 850 KF : 14- cuprinsa intre 0,85 si 1 MF : 12- cuprinsa intre 1 si 1,2 MF : 10- cuprinsa intre 1,2 si 1,5 MF : 8- cuprinsa intre 1,5 si 1,9 MF : 6- cuprinsa intre 1,9 si 2,4 MF : 4- cuprinsa intre 2,4 si 3 MF : 2-mai mare de 3 MF : 0
Capital: mai putin fondul
funciar mai putin in
situatiile in care acest
lucru este obligatoriu
Valoare maxima
20
Obiective MODALITATI DE DETERMINARE
COHRNRH2O
Eficienta = Produs - Input Produs
Eficienta - mai mica de 10 % : 0 - cuprinsa intre 10 et 20 % : 3 - cuprinsa intre 20 et 30 % : 6 - cuprinsa intre 30 et 40 % : 9 - cuprinsa intre 40 et 50 % : 12 - cuprinsa intre 50 et 60 % : 15 - cuprinsa intre 60 et 70 % : 18 - cuprinsa intre 70 et 80 % : 21 - cuprinsa intre 80 et 90 % : 24 -mai mare 90 % : 25
Inputuri = cheltuieli operationale (inclusiv inputurile din atelierele de transformare)
Produse: inafara primelor PAC
Valoare maxima
25
C 6. Eficienta procesului productiv
Cap. V. Calitatea produselor alimentare si mediul inconjurator
Introducere87
Filiera produselor agricole se referă la cel puţin trei actori:
- producătorul, care va fi în mod special atent la calitatea agronomică
(randamentul potenţial, caracterul rustic, rezistenţa la boli şi dăunători,
precocitatea...) ;
- transformatorul şi distribuitorul, care sunt legaţi de calitatea
tehnologică a produsului (producţie, conservare, transformare,,
transport...) ;
- consumatorul, pentru care noţiunea de calitate corespunde la diferite
aşteptări :
- hedonism: calitate vizuală şi gustativă;
- alimentaţie şi sănătate: calitatea nutriţională, calitatea igienică, (produs
lipsit de resturi de pesticide, micro-organisme patogene, metale grele, nivel al
nitraţilor acceptabil...),
-preocupări pentru mediu: calitatea ecologică cu impactul producţiei
asupra întregului lanţ trofic a mediului (poluarea), problemele OGM;
- preocupări etice şi sociale: condiţii sociale, obiectivele politice ale
producţiei.
5.1 CALITATEA AGRONOMICĂ VĂZUTĂ DIN UNGHIUL
PRODUCĂTORULUI
Îmbunătăţirea calităţii agronomice este unul din obiectivele principale a
cercetării şi experimentării în agricultură (îmbunătăţirea tehnicilor de luptă 88
împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor; fertilizarea, randament,
conservarea etc…).
5.2 CALITATEA TEHNOLOGICĂ
Calitatea tehnologică îi priveşte în special pe producători sub aspectul
conservării produselor recoltate, pe transformatori în căutarea produselor care se
conformează normelor tehnologice de transformare industrială (sau artizanală),
şi pe distribuitori care trebuie să asigure o calitate în relaţie cu preţul pieţei . A
fost constat faptul, că anumite produse provenite din agricultura ecologică,
legumele în special, se conservă mai bine decât cele provenite din agricultura
convenţională, probabil pe motivul unei conţinut mai mare de substanţă uscată.
Referitor la substanţele toxice naturale, cum sunt micotoxinele sau "insecticidele
naturale" sintetizate de către plante pentru a se apăra împotriva atacurilor de
dăunători, putem semnala probleme punctuale pentru a numite produse
transformate.
5.3 CALITATEA VIZUALĂ ŞI CALITATEA GUSTATIVĂ
Calitatea vizuală poate deveni un element important în măsura în care produsele
ecologice sunt din ce în ce mai mult comercializate şi accesibile marelui public
care este obişnuit cu norme vizuale (mărime, culoare, fără "defecte" fizice
impuse de-a rândul anilor prin exigenţele tot mai mari ale cumpărătorilor şi care
au avut repercusiuni la producători. Putem cita astfel aspectul negativ a petelor
de zeamă bordeleză pe fructele şi legumele biologice, care arată marelui public
că produsele biologice pot să fie tratate.
Criteriile calităţii gustative sunt în parte subiective în măsura în care aprecierea
finală depinde de criteriile personale şi culturale ale consumatorului, dar un
anumit număr de criterii obiective cum ar fi procentul de zahăr, fermitatea, 89
aciditatea permit efectuarea studiilor comparative în termeni de calitate
gustativă. Pentru a masca subiectivitatea în evaluarea gustativă a fost efectuate
două tipuri de teste:
- testul triunghiular;
- testul cu o gamă de degustători antrenaţi.
Anchetele de opinie arată că mulţi dintre consumatori fac o diferenţă gustativă
în favoarea produselor provenite din agricultura ecologică. Acest fapt ar putea să
se datoreze următorilor doi factori:
- actul cumpărării, care este direcţionat şi care orientează percepţia gustativă;
-o utilizare a varietăţilor cu valoare gustativă mai generalizată în agricultura
ecologică. Astfel, asimilarea gustului poate fi favorizată de către vânzarea
directa a produselor ecologice. Această vânzare în circuit scurt permite
producătorilor să favorizeze varietăţile cu o calitate gustativă ridicată în raport
cu alte criterii comerciale, lucru care ar putea evolua dacă distribuţia produselor
ecologice se orientează spre circuite mai lungi. În general, studiile comparative
dau rezultate variabile, şi în special din cauza problemelor metodologice,
protocoalele utilizate nu au permis pentru moment punerea în evidenţă a
diferenţelor statistic semnificative, subliniind încă odată necesitatea mai multor
cercetări în aceste domenii. Reţinem, că factorii care influenţează gustul sunt, în
ordinea importanţei şi a varietăţii: terenul, anul climatic, şi eventual modul de
producţie.
5.4 CALITATEA NUTRIŢIONALĂ
Cea mai mare parte a studiilor agricultură ecologic/agricultură convenţională
despre calitatea nutriţională se referă la conţinutul în substanţă uscată şi la
90
compoziţia în elemente minerale, vitamine, proteine, etc. a plantelor şi a
produselor animale. Această compoziţie interesează direct nutriţionistul despre
consecinţele alimentelor ingerate asupra experienţă la alta oricare ar fi modul de
producţie. Nu este posibil ca la ora actuală să extragem concluzii definitive în
favoarea unuia sau altuia din aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost
observate diferenţe semnificative:
-Pentru un anumit număr de produse, în special legume, majoritatea studiilor
comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în
produsele ecologice;
- rezultatele numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată. Ori
concentraţiile în substanţă uscată a produselorec fiind adesea mai mari decât a
produselor provenite din agricultura convenţională, această exprimare a
rezultatelor poate masca diferenţe în concentraţiile în anumite elemente la
nivelul alimentaţiei, pentru că produsul proaspăt este cel mai adesea consumat
(legume, fructe), şi nu produsul aşa cum este el uscat pentru analiză;
- Parametrii de determinare a calităţii nutriţionale sunt multifactoriali şi în
mod frecvent alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice,
variabilitatea genetică chiar şi în cadrul unei varietăţi, etc.) maschează
efectele tehnicilor culturale. Experimentarea ştiinţifică s-a bătut bineînţeles de
aceşti factori de variaţie (repetiţii, protocoale de prelevare a probelor bine
definite,...), dinpotrivă, trebuie să se verifice dacă aceste precauţii au fost
luate în calcul în studiile "comparative" realizate de către presă sau de către
unele asociaţii.
5.5 CALITATEA IGIENICĂ SAU SANITARĂ A PRODUSELOR
ECOLOGICE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA SĂNĂTĂŢII
91
Noii consumatori de produse biologice sunt din ce în ce mai sensibili la
problema resturilor de pesticide şi nitraţi din alimente, şi aşteptărilor lor de la
produsele biologice se referă mai ales la impactul acestora pentru sănătatea lor.
Studierea resturilor de pesticide din alimentaţie arată că riscurile există; nivelul
de risc şi interpretare a rezultatelor diferă de organismul anchetator, punând în
lumină divergenţele care pot exista asupra sănătăţii publice. In ceea ce priveşte
nitraţii şi resturile din pesticide, vom distinge două problematici care se
întrepătrund: nitraţii şi resturile de pesticide în alimentele pe care le consumăm
(calitatea sanitară), şi levigarea nitraţilor şi a pesticidelor în mediu, care au un
impact asupra faunei, florei şi vieţii microbiene (calitatea mediului), şi care se
regăsesc de asemenea în apa de băut şi în praf. Studiile ştiinţifice disponibile
arată că toată complexitatea pe care o ridică aceste probleme legate atât de
alimentaţia noastră cât şi de mediul natural în care trăim.
Impactul global asupra sănătăţii umane
Dacă ne uităm în special la impactul pesticidelor asupra sănătăţii umane, trebuie
să distingem:
- efectele poluărilor trecute, în principal cu insecticide organoclorurate,
- efectul resturilor prezente din zilele noastre în alimente,
- efectele poluării prin sursele nealimentare (apă, aer), fără îndoială mult mai
mari decât cele de origine alimentară.
În concluzie la acest paragraf despre calitatea sanitară, putem spune că
produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în general mai puţini
nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. În ceea ce priveşte
substanţele care ar putea avea un rol protector pentru sănătate (polifenoli, etc.),
majoritatea studiilor realizate arată un conţinut mai ridicat în produsele
provenite din agricultura ecologică. Totuşi, aceste studii sunt prea puţin
numeroase pentru a putea extrage nişte concluzii definitive. Va trebui deci să
92
multiplicăm acest tip de studii pentru a valida rezultatele existente, şi aceasta
toată complexitatea care o ridică aceste probleme legate atât de alimentaţia
noastră cât şi de mediu.
CALITATEA ABORDATĂ PRIN METODE ANALITICE GLOBALE
Determinarea unei calităţi "globale" prin metode analitice (numite şi metode
holistice) are la origine metodele puse la punct de către PFEIFFER, autor al
anilor 1960, cuprinde: capacitatea seminţelor de a germina după expunerea la
căldură; metoda de cristalizare sensibilă; metoda cromatografică circulară. Au
fost propuse apoi alte metode, printre care cele bioelectronice şi biofotonice.
Aceste metode iau în calcul energia alimentului, acesta fiind considerat ca viu, şi
fac apel la pregătiri pentru analize care nu distrug interacţiunile între molecule
invers faţă de metodele clasice de analiză. Aceste tehnici pot să pară subiective,
interpretarea lor rămânând legată de experimentator, şi din această cauză nu sunt
încă recunoscute ştiinţific.
5.6 CALITATEA ECOLOGICĂ (CALITATEA REZIDUALA)
Calitatea ecologică acoperă un domeniu vast de reflexii, mergând până la
implicaţii politice şi sociale. Agricultorul care se angajează într-un tip de
producţie ecologică trebuie să respecte o obligaţie de mijloace de producţie
definite de către caietele de sarcini ale agriculturii ecologice. Pentru mediu, este
o garanţie de protecţie foarte eficace. Respectarea caietului de sarcini conduce
de fapt la această protecţie eficace, în special faţă de resursele în apă. Interdicţia
totală de a utiliza pesticidele de sinteză este fără îndoială punctul cel mai
important, urmat de neutilizarea îngrăşămintelor cu azot mineral.
93
Utilizarea diagnosticelor agro-mediu şi analiza globală (multi-factorială) a
datelor au permis punerea în evidenţă a diferitelor tipuri de impact a sistemelor
reprezentative a acestui studiu:
- impactul global pozitiv, (în special pentru sistemele policultură -
zootehnie) a modului de producţie ecologic asupra diferitelor
componente ale mediului. Totodată, autorul precizează că pot apărea
anumite riscuri: pierderea fertilităţii ecologice a solului în viticultură
datorată de acumularea cuprului în sol, riscurile de poluare locală cu
nitraţi (cazul aporturilor exagerate de substanţă organică şi prin
aratul pajiştilor sau a terenurilor semănate cu leguminoase) ;
- variabilitatea rezultatelor din fermele ecologice legumicole şi anumite cazuri
de ferme convenţionale mai favorabile în materie de biodiversitate şi fertilitate
ecologică.
5.7) CALITATEA ETICĂ
Noţiunea de etică în agricultura ecologică ea în calcul consideraţiile sociale şi de
mediu, chiar filosofice. În calitate de "consum' actori" trebuie să rămânem
vigilenţi în faţa diferitelor probleme pe care le ridică agricultura în general şi
care se pot aplica la agricultura ecologică, atât în Europa cât şi în restul lumii:
calitatea mediului, bilanţul ecologic şi energetic, condiţiile de muncă, confortul
animalelor, solidaritatea… dar trebuie să ţinem seamă de consumul local şi
sezonier .
Consideraţiile sociale pe care le ridică agricultura ecologică sunt, de exemplu :
- costurile sociale ale poluării care sunt mult minimizate;
- necesitatea mai mare de mână de lucru. Astfel, agricultura biologică poate
crea locuri de muncă.
94
În ceea ce priveşte produsele ecologice de provenienţă din ţările în curs de
dezvoltare, trebuie acordată o atenţie deosebită acestor aspecte sociale, aşa cum
fac asociaţiile de comerţ echitabil (ca Max Havelaar, Solidar'Monde, Artisans du
Monde...) care dau o garanţie etică producţiei (EFTA, 1998). L'IFOAM a
adăugat o clauză de dreptate socială în caietul său de sarcini internaţional,
plecând de la principiul că drepturile sociale fac parte integrantă dina agricultura
ecologică în toate filierele ei (§ 10, IFOAM, 1998), şi această temă a fost
abordată pe larg în a şasea conferinţă internaţională a IFOAM la Florenţa în
octombrie 1999.
Un studiu a lui ALTIERI (2000b) despre sistemele culturale tradiţionale în
America Latină (America Centrală, bazinul Amazonului, regiunea Andine)
permite demonstrarea faptului că tehnicile agro-ecologice pot să aducă beneficii
semnificativ mediului şi economiei micilor fermieri şi comunităţilor rurale.
Aceste sisteme sunt bazate pe resursele locale disponibile şi pe cultura simultană
a unei diversităţi de specii şi varietăţi pe o aceeaşi parcelă. Aceste agro-sisteme
tradiţionale cu o biodiversitate mare reprezintă o strategie care asigură o
diversitate de aprovizionare, o producţie stabilă, o utilizare eficace a resurselor
şi o integritate ecologică, răspunzând prin aceasta criteriilor producţiei "etice.
BIBLIOGRAFIE
Anid, D.,1980 Le compost urbain: notions sur sa technologie et sa valorisation.
Travail de fin d'etudes. Faculte des Sciences Agronomiques de Gembloux
Belgigue
Anid, D.,1989 Contribution a la caracterisation des composts des dechets
urbaines. Evaluation de leur etat de maturation et des risques eventueles de
95
contamination metalique des cultures. Tese de Doctorat, Faculte de sciences
Agronomiques Gembloux, Belgique
Altieri, M.A., 1987 Agroecology, Ed. Intermediate Tech. Publications, London
Allee W., C., col. 1949 Principles of animal ecology, Ed. Saunders,
Philadelphia
A.D.E.M.E., 1997 Le fenomen de pollution dans les entreprises
agroalimentaires , Ademe, Paris
A.D.E.M.E., 2001 Le fenomen de pollution dans les entreprises
agroalimentaires, Ademe, Paris
Azzi, G., 1958 Agricultural Ecology, Ed. Constable, London
BALASDENT, J.,1998 Les biotransformations du carbone et de l’azote in sol,
INRA editions
Beeby, A., 1993 Applied Ecology: Chapman and Hall, London-Glasgow-New-
York-Tokyo-Melbourne-Madras
Bertalanffy. L., 1968 General System Theory. George Braziler, New-York
BOUCHE, M., 1984 Les vers de terre, La Recherche, nb.156
Bourgeois, S., 1993 Consequances de l’epandage agricole des boues liquides de
station d’epuration urbaine: bilan de 4 annes d’essai. “Les boues des stations
d’epuration urbaine” journees d’etudes, ADEME 13-14 oct . Paris- Porte de
Versailles-Hall 1.
Bourgeois, S., 1994 recyclage des effluents d'elevage et dess boues d'epuration.
Aproche agronomique de l'utilisation des boues et des efluents. Ed. INA-PG,
pag 1-11
Botnariuc N., 1967 Principii de biologie generală, Ed. Academiei, RSR,
Bucureşti.
Botnariuc, N., A. Vadineanu, 1982, Ecologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Braun-Blanquet, J., 1928 Pflanzensazilogie. Grundzuge, Der
Vegetationskunde, Ed. Springer Verlag, Berlin
96
Butenandt, A.,1959 Wirkstoffe des Insektenreiches, Naturw
C.B., 2002 Reussir Fruits et Legumes nr. 209, pag. 19
Carre, C., 1995 Le marché du compost. Utilisation en agriculture. Techn., Sci.,
Méth., 2, pag. 107-109.
Regnault Catherine Roger 2002 PHM Revue Horticole, nr 440, octombrie
pag.33-35
Coleman, D., C., et col.,1978 Microbial Ecology
Codul Mediului, 2000 Comisia Europeană, Articolul L. 220-2
Carta europeană a Solurilor, 1992 Consiliul Europei,)
Comission „Brundtland” 1987, „Le developement durable” ONU, New-York
Commoner, B., 1971 The Closing Cercle, Nature, Man and Technology, New
York (tr.ro Cercul care se închide, 1980)
Charboneau, J.P., et col. 1977 Encyclopedie de L’Ecologie, Ed. Larousse,
Paris
Col. auteurs 2001 La platforme pour une monde responsable et plurielle, Ed.
Ch. Leopold Meyer, Paris
Clements, F. E., 1916. Plant Succesion:Analysis of the Developement of
vegetation, Carnegie Institute Wachington
Chrebs.Ch.I., 1978 Ecology, Ed.Harper and Row, New York
Dajoz, R., 1972 Precis d’Ecologie, Ed. Dunod, Paris, France
Davet, P.,1996 Vie microbienne du sol et production vegetale. INRA editions
Delphin, J. E., Chapot, J.Y., Schoellen, A., 1995 Relations entre le pouvoir
mineralisateur des sols et la minerilisation nette de l'azote au champ. INRA-
Agronomie-Sciences des productions vegetales et de l'environnement. Ed.
Elsevier.
Directive 90/220 de CEE sur OGM
Directive 156 /1991 de CEE
Directive 96/61 sur la prevention et le control de la polution
97
Delcarte, E., 1989 Comparison of different minerilisation techniques for heavy
metals determinations. C.R Heavy metals in the environement. Amsterdam,
DAJOS, R., 1,972, Precis d'écologie, Ed. Dunod, París.
Duvigneaud, P., 1974 La syntese ecologique, Ed. Doin, Paris
Desbrosses P., 1993 Nous redeviendrons paysans, Ed. Du Rocher, J.P. Bertand,
Paris
Elton, Ch.S., 1927, Animal ecology, Ed. Sidgwich & Jackson. Londra.
Elton, Ch.S., 1958. The ecology of invasions by animals and plants.Ed.
Methuen, Londra
Fabian Ana, Onaca Rodica 1999 Ecologie Aplicată „Cine se teme de
Ecologie”, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
Fiţiu, A., 1997 Implantation de petites installations de compostage de dechets
menagers, au sein d'exploitations agricoles en Roumanie:-etude de faisabilité-
Memoire de fin d'etudes, Faculté de Sciences Agronomiques, Gembloux,
Belgique, 47 pag
Fiţiu, A., 2000 Valorificarea în agricultură a compostului rezultat din
fermentarea aerobă a deşeurilor menajere, Teză de doctorat, USAMV Cluj
Napoca
Fiţiu, A., 2000 Consideraţii privind utilizarea organismelor genetic modificate
în agricultură şi implicaţiile acestora asupra mediului înconjurător , Simpozionul
USAMV Cluj Napoca
Fiţiu, A., 2001 Studiul indicatorilor microbiologici ai unui compost rezultat
dintr-un proces de compostare aeroba a deseurilor urbane, Simpozionul
USAMV Cluj Napoca
FAO 2000 Agriculture Toward
Fedorov , E. K., 1977 Ecologicheschii krisis i sotsialnyi progress, Ed.
Hidrometeoizdat, Leningrad,
Gauze G.F.,1934 The Struggle for Existence, Williams and Wilkins, Baltimore,
Maryland
98
Grinneli, J., 1917, The niche - relationship of the California transher.Auk, 34,
427-433.
Greanpeace 1997 Analise comparative de l’agriculture conventionelle et
biologique aux Etats Unies
Godden, B., 1986 Etude du processus de compostage du fumier de bovin.
These de doctorat, ULB Bruxelles
Godden, B., et PENNINCKX, M., 1992 Towards elucidation of the lignin
degradation pathway in actinomycetes, Journal of General Microbiology
Ghilearov ,M., S., 1954 Vid , populiaţiia i bioţenoz, Ed. Izd, Moskva
Guy Cesar, Marion Sanchez, Valerie Souchard, 2002 Le maraicher,
supliment al PHM- Revue horticole
Haber,W.,1990 Basic Concept of Lanscape Ecology and Their Application in
Land Management Ed. P. Ecol, Japan
HELLER, R., 1981 Abrege de physiologie vegetale Ed. Masson, Paris
Hucbourg, B., 2002 GRCETA de Basse Durance, Chambre d’Agriculture de
Vaucluse, Reussir Fruits et Legumes, ianuarie, nr 203, pag. 49-50
Hutchinson, G.E., 1948 On living in the biosphere Ed. Acad. Press, Londra
Hutchinson, G.E., 1957 b, Antreatise of limnology. Ed. Acad. Press, Londra.
ISO 14001
Ionescu, A., Berca, A., 1988 Ecologie şi Protecţia Ecosistemelor , ed. Inst.
Agr. Bucureşti
Ionescu, A., 1988 Ştiinţa ecosistemelor, Ed. Ceres, Bucureşti
Ionescu, AL., 1982, Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură
Interguvernamental Panel on Climate Change 1992
Institut Botanique de Bonn 1980, Diagostique cologique
Juste, C., 1980 Avantages et inconvenients de l'utilisation des composts
d'ordures menagers comme amendament organique des sols ou support INRA
Bordeaux. Journe"s internationales sur le compost, Madrid 22-26 janvier 1980
Krîlov , A.,V.,1964 Magnitotropizm u rastenii, Ed.Misl. Moskva
99
Kormondy, E.J., 1996 Concept of Ecology, Prentice Hall, Upper Saddle River,
New Jersey
Lindeman, R.L, 1942 Ecology, Tome 22 , 23;
L'ECO Industrie, 1995 Les chemins de la biometanisation: Dossier
thematique. Suplement a l'ecomanager , 14 mars 1995, nr.12, 16pag.
L’information agricole du Rhone, Brindas
Meinrad, L., TRAME, Travaux&Innovations, nr. 92, noiembrie 2002, pag 23-
26
Macfayden, A., 1963 Animal Ecology, Ed. Methuen. London
Mehedinţi, S., 1930 Terra, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti
Muntean, L.S., Ştirban, M., 1995 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Dacia,
Cluj Napoca
Mustin, M., 1988 Le Compost-Gestion de la matiere organique. Editions
Francois Dubusc, Paris, 441pag.
Nicolardot, B., 1993 Les matieres organiques et leur evolution dans le sol.
Neguţ, S., 1978 Un singur pământ, Ed. Albatros Bucureşti
Odum, E.P., 1959 Fundamentals of Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia
co.,
Odum, E.P., 1984 The mesocosmos, Ed. Bioscience, Philadelphia, USA
Odum, E.P., 1971 Environement Ed. Wiley Interscience, New-York
Odum, E.P., 1983 Basic Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia co.,
OCDE, 1994 Raport anuell sur l’environnement de l’Union Europeene
PNUE, 1992 Bilan anuell de l’environnement
Pianka, E.R., 1994 Evolutionary Ecology, Ed. Harper Collins, New York
Petit, P., 1997 Valorisation de dechets en agriculture. Memoire de fin d'etudes,
DES Genie Sanitaire, Faculté de Sciences Agronomiques de Gembloux,
Belgique, 69 pag
Puia, I., Soran, V., Rotar I., 1998 Agroecologie, Ecologism, Ecologizare , Ed.
Genesis, Cluj Napoca
100
Pop I., 1977 Biogeografie Ecologică, vol.1, Ed. Dacia, Cluj Napoca
Puia, I., Soran, V., Rotar, I., (1998) Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Ed.
Genesis, Cluj Napoca
Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M., 2001 Agroecologie şi
Ecodezvoltare, Ed. Academicpres, Cluj Napoca
Robichon, P., Souchon, C., Ziaka, Y., 2001 Education a l’environement, Ed.
Ch.L. Meyer, Paris
Recomandarea Ministerului Mediului Franţa 19 iulie 2000
Resmeriţă, I., 1983, Conservarea dinamică a naturii, Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti
Regulamentul 1836/1993 numit « Regulamentul Eco-Audit »
Riklefs, R.E., 1976 The Economy of Nature, Ed. Chiron Press, Inc. Portland,
Oregon, USA
Serviciul american pentru conservarea solului, 2000
Soltner, D., 1987 Les bases de la production vegetale, tome 2, ed. Saint-
Gemmes –sur Loire, Angers
Silguy, C., 1994 L’agriculture biologique, ed. Lienhart, Aubenas d’Ardeche
Stugren, B., 1975 Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Stugren, B., 1982 Probleme moderne de Ecologie, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Stugren, B., 1982 Bazele ecologiei generale, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti
Stugren, B., 1994 Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
Şchiopu, D.,Vîntu, V., şi col Narcisa Băbeanu, Berca, M., Borza, I., Coste,
I., Cotigă, C., Dumitrescu, N., Olteanu, I., Penescu, A., Hortensia
Rădulescu, Şchiopu, T., Ştirban, M., 2002 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed.
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
Salat Annie, 2001 Le maraicher, supliment al PHM- Revue Horticole, nr . 428,
2001, pag.5-7
101
S.B., 2001 Reussir Bovins /Viande, nr 75, septembrie, pag. 52-63
S.B., 2002 Reussir Bovins /Viande, nr. 87, octombrie, pag. 22-45
Speding, C.R.W., 1975 The Biology of Agricultural Systems Ed. Academic
press, London
Sukacev , V. N., 1961 Metodiceskie ukazania k izuceniiuntipov lesa, Izd. AN
SSSR, Moskva,
Terroir Magazine, mai-iunie 2000
Tansley, A.G., 1935 Ecology, Tome 16, 164-304
Thonart, P., et col. 1996 Biotechnologies agroalimentaires, Cours, Faculte de
Sciences Agronomiques de Gembloux, Belgique
Thieneman, A., 1926 Limnologie, Ed. Jedermans, Breslau
Villneuve, F.J.P., Bosc, P., Letouze, A., Euzen, 2002 CTFIL de Lanxade,
CTFIL Sileban, SPHL, Reussir Fruits et Legumes, nr 211, octombrie pag. 43-44
Vîntu, V., 2000 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
Vinogradov, A., P., 1949 Vozniknovenie biosferi, Moskva
Vernadskii, V.I., 1927 La Biosphere, Ed. Alcan, F,Paris, France
Warning , E., 1909 Ecology of plants, Oxford, University Press, Oxford
Witaker, R.H., 1975 Communities and Acosystems, Ed. Mc. Milan Publishing
Co, New-York
Zamfir, G., 1975 Poluarea mediului ambiant, vol I-II, Ed. Junimea, Iaşi
102
top related