cunoastere si adevar, limbaj functii rol
Post on 22-Oct-2015
20 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Filosofia s-a vazut pusa in fata unei intrebari grave “Ce este adevarul?”.
Intrebarea este dificila pentru ca ea comporta laturi, aspecte ce se refera la
natura adevarului, dobandirea si verificarea adevarului. Intrebarea este
grava pentru ca adevarul este implicat si marcheaza profund viata
oamenilor, conduita, comportamentul lor, adica dimensiuni majore ce
individualizeaza omul ca fiinta morala, libera, responsabila. Ce inteles are
adevarul atunci cand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul
si numai adevarul? Ce inteles are termenul adevar atunci cand se foloseste
sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevar religios, adevar istoric,
adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevar cand
de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai
vechi timpuri. Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a
fost dezvoltata de Platon si Aristotel.
Pentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie
cautat in afara noastra. Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne
cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu meticulozitate facultatile noastre
de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem si ceea ce nu putem
sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem.
Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a
posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca
noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre de cunoastere
sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa ne intindem cunoasterea
dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastem
secretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem
planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
Socrate ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar
ca noi sa stim ce ne este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la
ce trebuie sa renuntam pentru ca nu ne este folositoare o anumita
cunostinta. Degeaba spune Socrate “stim noi sa explicam cum se produce
ploaia daca nu stim cand trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand
trebuie sa insamantam si sa recoltam, si degeaba stim noi cum se produce
1
miscarea astrelor daca nu stim cine suntem noi insine si incotro ne
indreptam. Deci sa ne indreptam cunoasterea spre lucrurile utile si sa
evitam cunostintele fara de folos.”.
Aristotel, in lucrarea “Metafizica” face un pas inainte si elaboreaza
teoria adevarului- corespondenta. Potrivit lui Aristotel, adevar este un
enunt in care se spune ca nu este ceea ce nu este si ca este ceea ce este si
fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ce este si ca este ceea ce
nu este. Deci Aristotel considera ca este adevarata o cunostinta care
corespunde realitatii la care se refera si este falsa o informatie care nu
corespunde realitatii la care se refera. Pentru Aristotel adevarul si falsul
sunt atribute ale cunostintelor, sunt rezultat al cunoasterii, adica Aristotel
spune ca numai cunostintele pot fi adevarate sau false. Lucrurile ca atare,
existentele, cum le numeste el, nu sunt nici adevarate si nici false . Ele sunt
sau nu sunt, exista sau nu exista. Adevarat sau fals este ceea ce spunem
noi despre lucruri. Deci valoare de adevar sau de fals are enuntul nostru cu
privire la lucru. Purtatorii adevarului si falsului sunt enunturile, judecata
noastra despre afirmativ sau negativ.
Aristotel defineste adevarul si nu formuleaza o teorie cu privire la criteriile
adevarului, adica nu se refera si la modul cum putem constata concordanta
sau disconcordanta dintre enunturile noastre si realitatea la care se refera.
Aceasta teorie a lui Aristotel a circulat si mai circula inca in filosofie, a fost
si mai este inca preluata de diferitele stiinte, dar intrebarea se pune ce
facem si cum procedam cu acele cunostinte care se refera la lucruri a caror
corespondenta nu poate fi stabilita imediat. Cum procedam in cazul in care,
sa spunem, termenul de corespondenta a disparut demult sau ce facem in
situatia in care termenul de corespondenta nu poate fi stabilit pe cale
experimentala. Ex: nu pot sa experimentez daca Soarele se invarte in jurul
Pamantului sau daca el este in centrul Universului, asa dupa cum nu pot sa
experimentez daca o anumita masura este dreapta sau nu este dreapta.
Sesizand unilateralitatea conceptiei lui Aristotel unii filosofi au formulat
teoria adevarului coerenta. Potrivit acestei teorii o cunostinta este
2
adevarata daca se incadreaza intr-un sistem de cunostinte validat ca
adevarat si este falsa daca nu se incadreaza in sistemul de cunostinte
considerat adevarat. Deci o cunostinta este adevarata daca nu contrazice
totalitatea adevarurilor care au fost verificate si atestate de stiinta sau de
domeniul respectiv. Asa de exemplu filosoful francez Blanshard considera
ca pentru a stabili daca o cunostinta care se refera la trecut este adevarata
trebuie sa o integram in informatii care au fost validate ca adevarate, sau
daca vrem sa verificam daca o cunostinta poate fi considerata adevarata
intrucat se refera la o situatie care urmeaza sa se intample trebuie sa
introducem acea cunostinta intr-un sistem de adevaruri experimentate cu
care poate fi comparabila daca intre acele adevaruri si cunostinta pe care o
avem exista o incompatibilitate, atunci cunostinta este falsa. Si aceasta
teorie a fost criticata pe considerentul ca termenul de coerenta nu este
precis determinat.
Filosoful englez B. Russell sustine ca noi determinam conceptul de
coerenta facand apel la principiile logicii formate, elaborate inca de
Aristotel si anume la principiul identitatii, noncontradictoriei, tertului
exclus, dar spune el “valabilitatea acestui principiu nu a fost demonstrata.
Ne ramane asadar posibilitatea de a contesta coerenta pentru ca se
bazeaza pe principii care nu au fost demonstrate. In acest caz este de
preferat sa recurgem la teoria adevarului corespondenta.
Alti filosofi, W. James considera ca opiniile noastre nu sunt nici
adevarate nici false, atata timp cat nu sunt folosite in actiune. Opiniile
noastre devin adevarate sau false numai in cadrul actiunii. In actiune noi
consideram ca o cunostinta, o opinie este adevarata daca ne asigura
succesul si este falsa daca nu ne asigura succesul. O cunostinta este
adevarata daca ne este utila si este neadevarata daca nu-si dovedeste
utilitatea. Adevarul este deci pragmatic, adevarul este o problema nu
teoretica, ci practica. In fata acestor teorii intrebarea “ce este adevarul?”
devine si mai complicata.
Platon in dialogul Republica, in Mitul pesterii, propune o noua teorie
3
asupra adevarului, anume teoria adevarului ca reamintire, ca readucere in
minte a unor adevaruri pe care le pastram in suflet. Teoria lui Platon este
expusa astfel: intr-o pestera se afla mai multi oameni inlantuiti. Oamenii
sunt imobilizati de peretii pesterii astfel incat nu pot sa priveasca decat
peretele din fata. Pe perete se succede o serie intreaga de umbre asupra
carora prizonierii poarta discutii. Fiecare se pronunta exprimand o anumita
opinie cu privire la ceea ce reprezinta umbrele miscatoare de pe peretii
pesterii. Deci fiecare formuleaza o opinie cu privire la ceea ce vad. adesea
opiniile sunt diferite. Dupa indelungi discutii ajung insa la un consens.
Pestera reprezinta lumea noastra, lumea in care traim noi, prizonieri
suntem noi oamenii care traim in aceasta lume. Datorita ignorantei noastre
noi consideram ca lumea in care traim este singura lume posibila, este
singura lume autentica. Oamenii cred ca dincolo de lumea noastra nu mai
exista nici o alta lume. Mai mult decat atat, ei cred ca opiniile pe care le
exprima cu privire la umbrele care se misca pe peretele pesterii sunt
adevarate indubitabil, adevaruri absolute. Ei se considera detinatorii
adevarului. In aceasta lume limitata oamenii au ajuns la convingerea ca ei
pot cunoaste adevarul. Daca, spune Platon, le propunem sa iasa din
pestera si sa priveasca dincolo de pestera ei refuza. Oamenii nu accepta un
alt adevar decat pe acela pe care s-au obisnuit sa-l cunoasca in lumea lor si
in experienta lor limitata.
Daca vom dezlantui un prizonier si il vom ajuta sa paraseasca pestera, el
nu va accepta sa faca acest lucru decat obligat. Lumea obisnuintei se
paraseste greu. Scos cu forta din pestera, prizonierul intalneste o alta
realitate, o realitate stralucitoare cu un soare care degaja o lumina
orbitoare. Cu aceasta realitate prizonierul nu este obisnuit. Luand contact
cu lumina stralucitoare a soarelui, prizonierul acuza dureri ale ochilor,
lacrimeaza, refuza sa priveasca in stralucirea ei noua realitate. Dupa un
timp indelungat incepe treptat, treptat sa se obisnuiasca cu noua realitate
si ajunge chiar sa priveasca soarele care este izvorul lumii stralucitoare
dincolo de pestera. Odata obisnuit cu aceasta noua realitate, prizonierul
4
refuza sa se intoarca in pestera. Readus cu forta le povesteste ceea ce a
vazut afara. Nu este crezut, este amenintat, prizonierii chiar se razvratesc
impotriva lui. Toate acestea sunt dovezi ca adevarul se castiga greu,
presupune efort, metoda, sacrificii chiar. Odata dobandit adevarul nu mai
poate fi parasit, prizonierul isi risca chiar viata pentru a impartasi adevarul
dobandit si celorlalti semeni. Adevarul este respins atunci cand contravine
opiniei, prejudecatii sau obisnuintei noastre.
Teoria lui Platon pune in discutie o problema noua, problema izvoarelor
cunoasterii. In conceptia lui exista 2 izvoare ale cunoasterii, experienta si
ratiunea. Acestor 2 izvoare de cunoastere le corespund 2 forme distincte
de cunoastere. Experientei ii corespunde opinia care este o cunostinta
comuna superficiala, nesistematizata, neaprofundata, care se refera la
aparente, la ceea ce este exterior in lucruri. Opinia nu este o cunostinta de
ordinul esentei, este o cunostinta dobandita in mod nesistematic in
activitatea noastra de zi cu zi. Ea formeaza fundamentul a ceea ce in mod
obisnuit numim cunoastere comuna, adica o forma de cunoastere
nesistematizata care cuprinde informatii generale uneori adevarate, dar
neargumentate si neincadrate intr-un sistem coerent. Cunoasterea comuna
nu are o fundamentare teoretica. Intelectul sau ratiunea este izvorul
cunoasterii stiintifice care are ca finalitate notiunea. Notiunea este o
cunostinta superioara opiniei, este sistematica, organizata, aprofundata, se
refera la aspectele esentiale, caracteristice ale lucrurilor, dar nu este
suficienta pentru cunoasterea adevarului. Adevarul se obtine cu ajutorul
intuitiei care este superioara cunoasterii stiintifice, deoarece reprezinta un
efort al gandirii, al vointei, al imaginatiei, al afectivitatii, un efort al intregii
noastre subiectivitati. Cunoasterea noastra intuitiva este intalnita in
cunoasterea filosofica, superioara cunoasterii stiintifice, mai apropiata de
adevar, dar nici ea nu reprezinta adevarul in totalitatea lui. Adevarul este
dobandit abia dupa moarte cand sufletul se reintoarce in spatiile cosmice
unde salasluieste impreuna cu zeul si intreprinde numeroase calatorii in
prezenta zeului, inclusiv in acea zona in care se afla adevarurile pure, care
5
sunt ideile absolute si cand recepteaza ideile care se imprima in suflet.
Sufletul poarta asadar, imagini, amprente ale ideilor absolute si cu ajutorul
acestor imagini prizonierii recunosc umbrele dupa peretii pesterii. Deci
cunoasterea este o reamintire, o anamnezis.
Sufletul nemuritor, inainte de incarnare, calatoreste prin cosmos in
prezenta zeului si vine in contact cu lumea ideilor pure sau a adevarurilor
pure care este situata intr-o zona anume a universului numita campia
adevarului. In timpul acestor vizite sufletul intra in contact cu ideile pure si
le pastreaza imaginile mai clare sau mai putin clare, ceea ce il va ajuta sa-si
reaminteaca de ceea ce a vazut in momentul in care vine in contact cu
lucrurile, obiectele concrete care alcatuiesc lumea obisnuita in care traieste
omul si pe care Platon o numeste lumea sensibila.
Lumea ideilor este o lume ideala, eterna, infinita, necreeata. Aceasta lume
este singura lume adevarata. Ideile sau adevarurile pure, cum mai sunt
numite, sunt modele abstracte ale lucrurilor care apartin lumii sensibile.
Lumea sensibila este o proiectie superficiala, imperfecta a lumii ideilor.
Lucrurile care compun universul nostru sunt proiectii ale ideilor,
adevarurilor absolute. Lucrurile reproduc aproximativ exact ideile absolute.
In momentul in care omul obisnuit vine in contact cu un lucru, el isi aduce
aminte ca a mai vazut candva acest lucru. Deci cunostinta este o
reamintire, o reactivare a imaginilor, ideilor absolute pe care le pastram in
suflet.
Conceptia lui Platon a avut un ecou puternic in gandirea filosofica. Meritul
principal al teoriei platonice este acela ca a pus in discutie problema
surselor cunoasterii si a analizat pentru prima oara formele cunoasterii. In
viziunea platonica simturile constituie o sursa de cunoastere care are ca
rezultat formarea opiniei, iar o a doua sursa a cunoasterii o constituie
ratiunea, intelectul, care are ca rezultat, ca finalitatea, notiunea cunoasterea
rationala, intemeiaza stiinta. scopul stiintei este descoperirea generalului,
esentialului, universalului existent in lucruri.
De la teza lui Platon cu privire la sursele cunoasterii, au pornit 2 orientari
6
care aveau sa devina fundamentale in filosofia moderna si anume
orientarea empirista si orientarea rationalista.
In secolele XVII si XVIII, filosofi ca Descartes, Leibniz, Spinoza, John
Locke, D.Hume, G.Berkeley au sustinut ca existenta sursa care valideaza
cunoasterea. In consecinta am considerat problema originii cunoasterii
problema cardinala a filosofiei in masura sa ne ajute sa evaluam intinderea
si limitele cunoasterii, valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee
sau o opinie reprezinta o cunostinta autentica numai daca acea sursa este
demna de incredere. Sursa este izvorul cunoasterii, dar si garantul valorii
cunoasterii. Dupa parerea lor exista 2 surse de cunoastere:
-sensibilitatea si organele de simt;
-ratiunea la care cu timpul a fost adaugata o a treia sursa intuitia.
Intre filosofii care au considerat intuitia drept sursa a cunoasterii, amintim
pe Plotin si Bergson.
La Plotin intuitia ne asigura cunoasterea transcendentei, a lui
Dumnezeu, care se afla dincolo de existenta, dincolo de ceea ce are
determinari pozitive. Intuitia ne ajuta sa realizam contopirea cu absolutul,
cu divinitatea inteleasa ca unitate si singularitate si se infaptuieste sub
forma experientei mistice si a extazului mistic. Cunoasterea mistica este in
acelasi timp viziune si contopire cu divinitatea, cu absolutul, insemnand
autoanihilarea personalitatii si suprimarea eu-lui. Cunoasterea mistica este
proprie fiintelor credincioase, evlavioase, care duc o viata ascetica si
abstinenta, invaluita de religiozitate si de practicare a anumitor ritualuri, de
multe ori insotita de practici si comportamente magice.
Bergson opune cunoasterea intuitiva cunoasterii prin concepte, cunoasterii
intelectuale. Cunoasterea intelectuala, spune el, fragmenteaza si coreleaza
experientele noastre subordonand-o nevoilor practice. Expresia
desavarsita a acestui tip de cunoastere este cunoasterea stiintifica a carui
tel “nu este de a ne releva fondul lucrurilor, ci de a ne oferi cele mai bune
mijloace de a actiona asupra lor”. Daca realitatea autentica reprezinta
calitate, cantitate, continuitate si evolutia creatoare, ea nu poate fi
7
cunoscuta prin cooperarea dintre simturi si ratiune. Apropierea de
spontaneitatea creatoare proprie vietii si spiritului nu poate fi realizata
decat prin intuitia rationala, adica prin capacitatea noastra subiectiva de a
depasi printr-un efort in care sunt angajate toate resursele noastre
(gandire, sensibilitate, afectivitate, vointa, imaginatie, memorie) si ne
asigura surprinderea dincolo de rational a tendintelor de evolutie a
lucrurilor. Intuitia, spune Bergson, “ne garanteaza cunoasterea autentica,
demersul prin care ne transportam in interiorul unui obiect pentru a ne
contopi cu ceea ce are el unic si inexprimabil. Intuitia absolutului este
caracterizata negativ drept cunoastere ce nu poate fi exprimata prin limbaj.
Cunoasterea intuitiva depaseste posibilitatile noastre de exprimare, este
ceea ce uneori redam prin sintagma “nu an cuvinte ca sa spun”. Deci
intuitia este rationala, se exprima numai prin limbajul artistic.
Rationalismul sustine ca intelectul, ratiunea despartita de simturi,
constituie sursa cunoasterii autentice. Rationalismul pune in contrast
cunoasterea care isi are ca sursa ratiunea cu aceea care are ca sursa
simturile.
Fondatorul rationalismului este considerat filosoful francez Descartes. El
sustine ca numai lumina naturala, adica lumina ratiunii sadita in noi de
creator poate sa ne asigure adevarata cunoastere, in primul rand
cunoasterea metafizica si teologica.
Spinoza, la randul sau afirma ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa
cum sunt ele insele, in timp ce cunoasterea prin simturi este cea mai de jos
cunoastere, o cunoastere mutilata si confuza.
Leibniz sustine si el ca numai o cunoastere rationala pura care exista in
noi in mod intual de la nastere este capabila sa ne ajute sa descoperim
adevaruri necesare si certe. “Simturile ne ofera o cunoastere despre ceea
ce trebuie sa fi si nu poate sa fie altfel, nu ne ofera o cunoastere despre
ceea ce este necesar si esential”. Adevarurile necesare si certe sunt sadite
in mintea noastra de la nastere si sunt necesare si certe, pentru ca nu au
nici o legatura cu activitatea simturilor. Simturile ne furnizeaza informatii
8
superficiale, variabile si adesea confuze. Cunostintele obtinute cu ajutorul
simturilor sunt obscure, failibile si supuse erorii.
Rationalistii sunt preocupati de descoperirea adevarului absolut, a
adevarului care este valabil si acelasi oricand pentru oricine si oriunde s-ar
afla. Un asemenea adevar, spune Descartes, “trebuie sa fie o idee clara si
distincta care trebuie sa fie recunoscuta de toti oamenii intotdeauna”, deci
o idee de necontestat.
Adevarul trebuie sa fie o idee evidenta care nu trebuie sa aiba nevoie de
nici o demonstratie. Descartes sustine in filosofie o noua teorie a
adevarului, anume “Teoria adevarului evidenta”. Adevarurile, ca idei clare,
distincte si evidente, nu provin din afara si nu sunt plasmuite de noi. Ele
exista in spirit indiferent de faptul ca atentia noastra este indreptata spre
ele sau nu. Aceste idei nu sunt insa cunoscute tuturor oamenilor, datorita
lipsei de inclinatie spre contemplare, a insuficientei capacitati de a ne
concentra asupra a ceea ce exista in spiritul nostru, precum si datorita
faptului ca suntem atrasi de simturile externe care ne indreapta atentia in
afara noastra si in sfarsit datorita ideilor preconcepute pe care oamenii le
accepta in mod necritic.
Daca intelectul este bine izolat de simturi, este bine orientat si se
concentreaza asupra ceea ce cuprinde in sine de la nastere, atunci el va
ajunge in mod firesc la idei clare si distincte ce se impun prin evidenta lor.
O asemenea idee clara despre mine insumi ca substanta ganditoare,
precum si ideea unei substante ganditoare infinite identificata cu
Dumnezeu. “Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt
fiinta ganditoare” este un adevar care se impune prin evidenta. Acest
adevar nu are nevoie de nici o demonstratie. Daca adevarurile sunt in
spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite de
Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune
Descartes, “datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber
arbitru. Datorita acestor calitati, omul impinge activitatea intelectului
dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In felul acesta intelectul
9
greseste. Mai mult, el este nevoit sa sara peste anumite operatii ale
cunoasterii.
Empirismul sustine ca toate cunostintele noastre provin din datele
simturilor care constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Fondatorul
acestei orientari este filosoful englez John Locke. In lucrarea “Eseu asupra
intelectului omenesc”, Locke a acordat o deosebita atentie problemei
originii cunoasterii si limitelor cunoasterii.
Calea de a fixa intinderea cunoasterii este un examen al modelului cum se
formeaza ideile. Acest examen ne poate indica in genere care sunt
obiectele despre care putem avea idei bine formate. Teza lui de baza este
ca toate ideile si prin urmare toate cunostintele noastre despre lumea
materiala isi au sursele in impresiile simturilor precum si in absenta
operatiilor mintii noastre care formeaza idei complexe pornind de la idei
simple care constituie primele elemente ale cunoasterii. Locke sustine ca la
nastere mintea este ca o incapere goala sau ca o pagina alba. Intelectul la
nastere nu are nici o cunostinta si este pe deplin pasiv in dobandirea
primelor sale idei, a ideilor simple. Obiectele exterioare introduc prin
simturi anumite idei in mintea noastra, iar procesele mintii ne lasa cel putin
niste notiuni obscure despre ele insele. Intelectul nu poate nici sa refuze
aceste idei simple nici sa le modifice cand s-au intiparit, sa le stearga sau
sa produca el insusi unele noi. Impresiile obiectelor exterioare venite la
intelect pe calea simturilor raman imprimate pentru totdeauna asa cum
ramane scrisul pe o coala alba de hartie. Primele elemente de cunoastere
isi au deci sursa in actiunea lucrurilor exterioare asupra simturilor. Ideile
simple sunt diferite in functie de organul de simt care le-a receptat: vazul,
auzul, mirosul, etc.
Abordarea cunoasterii in aceasta viziune este solidara cu consideratiile
despre rolul mediului in formarea individului si despre rolul hotarator al
educatiei, teme preferate ale filosofiei iluministe. Simturile sunt deci
furnizoare, surse primare ale cunoasterii, pe cand intelectul este un
inregistrator pasiv al informatiilor transmise de simturi. Ideile simple luand
10
nastere prin contactul direct dintre obiect si organul de simt sunt corecte si
nu pot fi gresite. Eroarea intervine atunci cand ideile simple se combina
formand alte idei mai complexe. Receptivitatea sensibilitatii noastre este
garantia adevarului, iar spontaneitatea intelectului este sursa erorii.
Intelectul poseda insa numai cunostinte care provin din experienta. Nimic
nu este in intelect, spune Locke, care mai inainte sa nu fi fost in simturi.
Toate cunostintele noastre au o origine empirica, mai apropiata sau mai
departata.
Locke se vede insa nevoit sa nu limiteze prea mult posibilitatile cunoasterii
si sa nu reduca cunoasterea numai la cunoastere experimentala. El admite
ca omul poseda in afara cunoasterii prin experienta si o cunoastere pe care
o numeste intuitiva precum si o cunoastere pe care o numeste
demonstrativa. Cunoasterea experimentala este cunoasterea naturii.
Cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar
cunoasterea demonstrativa este cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea
lui Dumnezeu se sprijina pe cea experimentala.
Sustinand posibilitatea unei cunoasteri demonstrative a lui Dumnezeu,
Locke acorda intelectului competente deosebit de largi, asemanatoare cu
cele care i-au fost conferite de teologii si filosofii rationalisti ai vremii.
Empirismul si rationalismul au dominat gandirea filosofica moderna si mai
au inca suficienti adepti si in gandirea filosofica contemporana. Limitele
acestor 2 orientari au fost insa sesizate de Immanuel Kant care a incercat
sa le depaseasca propunand o noua teorie asupra cunoasterii:
“Apriorismul kantian”.
Kant a considerat ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce
intervin in constituirea cunostintelor nu sunt probleme care sa apartina
teoriei cunoasterii. Ele apartin psihologiei empirice. Teoria cunoasterii
“considera cunostintele ca fiind date” si se intreaba cum sunt posibile ele.
Teoria cunoasterii, sustine el, intereseaza de intemeierea cunostintelor si
nu de demersurile prin care se constituie ele de geneza lor. Cu toate aceste
precizari, Kant nu ezita sa scrie in una din lucrarile sale fundamentale
11
“Critica ratiunii pure”, ca semnele cunoasterii noastre sunt sensibilitatea si
intelectul. Prin sensibilitate obiectele ne sunt date sub forma intuitiei
sensibile, iar prin intelect ele sunt gandite si prin urmare cunoscute.
Materia sensibilitatii, senzatia care ne transmite informatii cu privire la
insusirile exterioare ale lucrurilor, la aparitie ia nastere prin actiunea
lucrurilor in sine asupra simturilor noastre. Formele de constituire ale
sensibilitatii sunt intuitiile pure ale spatiului si timpului. Spatiul si timpul
sunt conditii necesare ale organizarii cunoasterii, ele stau la baza
intemeierii oricaror experiente, apartin de subiectivitatea noastra si sunt
apriorice, adica exista in afara si absolut independent de orice experienta.
Senzatia transmite informatii intelectului care dispune de forme apriorice si
de principii apriorice cu ajutorul carora prelucreaza informatii si realizeaza
cunoasterea. Intelectul introduce un element sau are un rol creator pe care
sa-l determinam cu precizie, dar trebuie sa stim ca in cunoasterea pe care o
avem se gaseste un adaos care a rezultat din activitatea intelectului.
Cunostintele astfel formate se exprima printr-o judecata, adica printr-o
propozitie. Judecatile sunt de 2 feluri: analitice si sintetice. Potrivit lor
adevarul la randul sau este analitic si sintetic. Propozitia analitica si
adevarul analitic in consecinta nu aduce nici un plus de informatii. Acest
tip de cunoastere are numai o valoare explicativa pragmatica. Judecata
sintetica, adevarul sintetic aduce un spor de cunoastere, judecatile
sintetice pot fi judecati care provin din experienta sau judecati care nu au
nici o legatura cu experienta. Judecatile care nu au nici o legatura cu
experienta sunt cele care contin adevarul aprioric.
Adevarul universal este un produs in exclusivitate al activitatii ratiunii
noastre. Ratiunea are rolul de a introduce ordine, regularitate, legitate in
desfasurarea evenimentelor.
Legile naturii sunt creatii ale ratiunii noastre, cu ajutorul lor noi introducem
ordine in natura.
Filosofia lui Kant este si astazi receptata in numeroase orientari filosofice,
ceea ce inseamna ca pastreaza numeroase elemente viabile.
12
top related