cetatea si mitropolia vicinei.doc
Post on 02-Jan-2016
259 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
În referatul pe care îl voi prezenta, am încercat să scot în
evidenţă, aspecte din cercetările făcute de arheologi, istorici şi alţii
ce au studiat îndeaproape cetatea Vicina. Cu toate că în ultimul
secol, mulţi şi-au dedicat timpul pentru a afla locaţia exactă a
legendarei cetăţi, nu au ajuns la un rezultat unanim, de aceea voi
arăta în continuare părerile unor istorici despre localitatea Vicina.
Totuşi încercările cercetătorilor de a descoperi ruinile cetăţii, au
scos la lumină alte situri arheologice, pe baza cărora unii îşi
motivează locaţia cetăţii Vicina.
Capitolul I. Locaţii ale cetăţii medievale Vicina
Prima atestare scrisă şi cea mai veche menţiune documentară
despre Vicina se află în opera „Alexiada” a Annei Comnena, fiica
împăratului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118). Ea
aminteşte că, prin anii 1085-1086, Vicina cu alte aşezări din thema
Paristrion se aflau sub stăpânirea unor conducători locali şi anume,
Tatos, numit şi Chalis, Sesthlav şi altul Satzas (Sacea), nume în
care unii cercetători şi istorici au văzut pe întemeietorul oraşului
Isaccea (Noviodunum) 1.
Aceştia conduceau, după Nicolae Iorga, primele formaţiuni
politice româneşti independente la Dunărea de Jos, organizate după
1 Pr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1979, p. 149;
1
modelul ducatelor bizantine de frontieră, idee preluată şi de
Nicolae Bănescu 2.
Istoria acestor ţinuturi s-a împletit cu aceea a Imperiului
bizantin, întrucât stăpânirea bizantină a continuat să existe aici
până târziu. Astfel, în jurul Vicinei, deci în nordul Dobrogei,
împăratul Isac al II-lea Anghelos (1185-1195) domnea chiar şi
după răscoala fraţilor Petru şi Asan. Bucurându-se de autonomie,
forţele locale din aceste ţinuturi au rămas totuşi credincioase
Bizanţului creându-se, în nordul Dobrogei, un „mic Bizanţ
provincial” 3.
Deşi atât de vestită, Vicina nu a putut fi localizată încă cu
precizie, dispute în jurul acestei chestiuni continuând şi astăzi.
Întrucât Anna Comnena nu a precizat locul unde s-ar putea afla
această localitate, cercetătorii au recurs la izvoare şi informaţii
ulterioare, astfel, cea mai veche atestare a Vicinei se află în
portulanul geografului arab Edrisi, din anul 1154 care, descriind
drumul comercial de-a lungul Dunării, începând de pe teritoriul
Serbiei către vărsare, ajungând la Deristra (Dristra-Silistra),
continuă descrierea astfel: „De la Deristra (Silistra), prin stepă,
până la oraşul Beriskafisa (neindentificat), aşezat pe malul unui
râu, şi aproape de o mlaştină, sunt patru zile de mers până la Disina
(Vicina)”. „Oraş cu resurse abundente şi cu împrejurimi roditoare”.
2 Pr. Ioan Vasile Leb, Vicina în lumina cercetărilor istorice mai noi, în BOR, Anul CXII, Nr. 7-12, iulie-decembrie, 1994, p. 323; 3 Ibidem, p. 324;
2
În altă parte, Edrisi spune: „De la Disina (Vicina), localitate
aşezată nu departe de gura Dunării până la mare, 40 mile”. Prin
urmare Vicina ar trebui căutată undeva la Dunăre 4.
Înflorirea acestei colonii greceşti a fost pusă în legătură cu
ocuparea Constantinopolului de către latini (1204), în urma căreia
s-au aşezat aici un număr însemnat de greci, devenind cel mai
important centru comercial de la Dunărea de Jos. Oraşul a
prosperat însă şi datorită genovezilor, care au întemeiat aici un
important centru de afaceri. Cucerirea Constantinopolului de către
latini a favorizat şi afluenţa genovezilor în Peninsula Balcanică, şi
pe litoralul Mării Negre 5. Alţi
cercetători şi istorici localizează Vicina în alte părţi şi fac continuu
cercetări spre a se cunoaşte unde poate fi localizată această
legendară mitropolie.
Mai întâi Michael Le Quien, în voluminoasa sa lucrare
Oriens Christianus, afirmă că Vicina s-ar afla undeva în Alania, pe
râul Cuban, între Crimeea şi Caucaz. După el, geograful german
Wiltch, apoi istoricul H. Gelzer au crezut că numele de Vicina e o
deformare a vechiului nume Bizonda din hărţile medievale, aflată
pe acelaşi mal al Cubanului şi purtând mult timp numele de
4 Pr. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 151; 5 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Mitropolia Vicinei în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2004, Editura Trinitas, p. 210;
3
Sotiriopolis. Poziţia acestora a fost temeinic combătută de către V.
Laurent 6.
G. A. Rallys şi M. Potlis identifică eronat mitopolia Vicinei
cu mitropolia Vidinului, părere pe care a preluat-o şi E.
Hurmuzachi. Istoricul Al. Xenopol localiza Vicina tocmai în
Albania. Tot aceşti istorici care localizau Vicina în Cuban sau în
Albania uitau însă că atât Anna Comnena, cât şi geografii arabi şi
portulanele italiene şi greceşti, pomenesc de Vicina ca fiind undeva
port la Dunăre în thema sau în ducatul Paristrion 7.
Spre deosebire de aceştia, filologul austriac W. Tomaschek
aşeza Vicina pe locul Măcinului de astăzi, localizare acceptată şi
de K. Jirecek, N. Dobrescu, J. Bromberg şi de bulgarii P. Mutafcief
şi Boris Nedkov. Geograful român N. Brătescu aşeza Vicina la
Niculiţel, idee acceptată, cu unele rezerve şi de Răzvan
Theodorescu. În urma cercetării unor portulane italiene, N. Iorga
considera că Vicina trebuie căutată undeva pe Dunăre între Isaccea
şi Tulcea, părere acceptată şi de istoricul Aurel Decei. Un alt
istoric, Gh. Brătianu, localiza Vicina pe braţul Sfântul Gheorghe,
la Mahmudia. Aşezată ceva mai jos de Măcin, Isaccea a atras şi ea
atenţia specialiştilor. Asupra ei s-au oprit N.. Grămadă, Pr. Gh.
Moisescu, Pr. Şt. Lupşa, Prof. Al. Filipaşcu, N. Bănescu,
Constantin C. Giurescu, C. Cihodaru ş.a. în urma analizei unui
6 Pr. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 151;
7 Pr. Ioan Vasile Leb, art. cit., p. 326;
4
portulan grec, istoricul P. St. Năsturel considera că prin gura
Chiliei (Lzcostoma) se ajungea la Vicina, constatare ce înlătură
opinia lui Gh. Brătianu că Vicina ar fi fost aşezată pe braţul
Sfântului Gheorghe, la Mahmudia, denumită Betesina, într-o hartă
a Congresului din Viena (1814). Două hărţi din secolul al XIV-lea,
una din 1318, iar cealaltă a genovezului Vesconte, din 1327,
înscriu denumirile de „flumen de Vicina vel de Danubio” sau
„flumen de Vicina, vel Danubium del Danoia”, înainte de
desfacerea Dunării în Deltă. De aceea, P. St. Năsturel aşeza Vicina
la Isaccea (Noviodunum), pe vechiul vad pe unde au trecut
nenumărate popoare în drumul lor către Bizanţ, vechiul
Noviodunum aflându-se doar la 2 km în aval de Isaccea. El
consideră că este posibil ca Vicina să se fi aflat în acest loc sau e o
insulă situată în vecinătatea Isaccei, la vest de oraş, fapt pentru
care ea a fost numită Vicina-Vecina, fie prin deformare de la
Ditzina, fie pentru că era „vecina” Isaccei 8.
În ultimul timp, cercetătorul M. Lerian, pe baza unor
fotografii aeriene făcute din avion, a încercat să localizeze Vicina
la Somova, aproape de Tulcea, în nordul Dobrogei, pe triunghiul
Somova, Parcheş, Sarica. Până în prezent, însă, nu s-a descoperit
nici o mărturie arheologică care să confirme această ipoteză, cu
toate că cercetătorul M. Lerian are un studiu „În legătură cu
8 Ibidem, p. 328;
5
ipoteza Vicina-Somova” 9. Propunerea sa a fost respinsă din cauza
distanţei relativ mare de Dunăre. Comuna Somova aşezată în
apropierea gârlei cu acelaşi nume, care leagă fluviul de lacul
Parcheş, este la 4 km distanţă de Dunăre, iar între gârlă şi fluviu se
întinde balta. Documentele, portulanele şi hărţile existente aşează
Vicina ca port la Dunăre, chiar pe fluviu 10.
Un efort deosebit pentru localizarea Vicinei revine
eminentului arheolog Petre Diaconu. Acesta a localizat Vicina pe
Dunăre, în insula Păcuiul lui Soare, la 18 km în aval de Silistra,
unde bizantinii întemeiaseră o puternică cetate între anii 972-976
care, cu unele întreruperi, s-a menţinut până la jumătatea secolului
al XV-lea. D-sa îşi întemeiază ipoteza pe faptul că Vicina se afla
pe o insulă, înconjurată de Dunăre, iar Păcuiul lui Soare
corespunde cu locul unde bizantinii construiseră în 972 cetatea
amintită. Descoperirea a numeroase monede bizantine –hyperperi-
atât în jurul cetăţii, cât şi pe o arie mai largă în stânga Dunării,
denotă o intensă circulaţie monetară. Apoi, la 2 km în aval de
Păcuiul lui Soare se află o mică vale numită Licina sau Valea
Licinei care, după părerea lui Petre Diaconu, ar fi o deformare a
numelui Vicina. În ciuda argumentelor invocate, „sursele literare
sunt mute”, iar din cetatea de la Păcuiul lui Soare nu se mai
9 Mircea Lerian, În legătură cu ipoteza Vicina-Somova, BOR, Anul XCI, Nr. 3-5, martie-mai, 1973, pp. 170-174;
10 Pr. Ioan Vasile Leb, art. cit., p. 328;
6
păstrează decât a şasea parte, restul fiind înghiţit de apele Dunării,
încât nu s-a putut afla nici fundaţia bisericii mitropolitane, nici
vreo altă inscripţie care să ateste existenţa ei în acest loc.
Ipoteza localizării Vicinei la Păcuiul lui Soare este negată de
C. C. Giurescu în lucrarea „Probleme controversate în
istoriografia română”, care localizează Vicina la Isaccea. Acesta
consideră că localizarea ei la Păcuiul lui Soare nu se potriveşte nici
cu indicaţiile portulanelor, nici cu mărturisirea lui Edrisi care arată
că de la Silistra la Vicina sunt opt zile de mers pe Dunăre 11.
Deci, până în prezent nu s-a ajuns la o concluzie acceptată în
unanimitate de istorici. De aceea, una din sarcinile importante ale
arheologiei româneşti este identificarea Vicinei de altădată. Până
atunci, ne însuşim ipoteza acceptată de cei mai mulţi istorici, că
Vicina se afla pe locul Isaccei de astăzi, vechiul Noviodunum sau
mai degrabă în ostrovul dunărean din faţa ei. Vicina ar fi un nume
românesc, Vecina, deci aşezat în apropiere de ceva, în speţă de un
alt oraş 12.
Obiecţiunea ce se poate aduce acestei localizări este faptul că
acest oraş apare, în secolul al XIV-lea, sub două nume deosebite:
Isaccea, în izvoarele arabe, şi Vicina, în cele greceşti, în hărţi şi
portulane. Aceasta este socotită de către C. C. Giurescu fără
11 Ibidem, pp. 329-330; 12 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211;
7
importanţă, întrucât nu este singurul caz, ci multe alte localităţi au
câte două sau trei nume .
Capitolul II. Mitropolia Vicinei şi ierarhii ei
Mitropolia Vicinei din thema bizantină Paristrion, popular
Paradunavis sau Paradunavon, corespunzătoare vechii Proncivii
Scynthia Minor (Dobrogea), a jucat un rol de seamă în păstrarea
Ortodoxiei în părţile de răsărit ale ţării noastre şi la înfiinţarea
mitropoliei Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti, în 1359, cu
reşedinţa la Curtea de Argeş 13.
În înfloritorul centru comercial care a fost Vicina, a existat şi
o Arhiepiscopie (Mitropolie), cu ierarhi greci, dependentă de
Patriarhia din Constantinopol (a existat însă şi o mănăstire catolică,
a franciscanilor, atestată documentar în prima jumătate a secolului
al XIV-lea). În acest caz, Mitropolia de la Vicina ar fi o
continuatoare a Episcopiei a cărei existenţă am presupus-o la
Dinogetia-Garvăn, tot în nordul Dobrogei. Titularii acestor două
scaune au putut avea şi grija duhovnicească a credincioşilor români
din teritorile învecinate de peste Dunăre, adică din părţile sudice
ale Moldovei şi cele din răsăritul Munteniei 14.
13 Pr. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 149; 14 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211;
8
Bizantinologul francez V. Laurent crede că Vicina a luat
fiinţă între 1204 şi 1260, fiind întemeiată de grecii, notabilităţile şi
negustorii din Constantinopol, care au fugit din Constantinopol din
cauza intoleranţei latinilor, iar pe la 1259-1260, a fost ridicată la
rangul de mitropolie, ceva mai înainte fiind episcopie. Dimpotrivă
P. Şt. Năsturel e de părere că trebuie să renunţăm la ipoteza că
Vicina a fost episcopie, deoarece, chiar de la început ea a avut rang
de mitropolie.
După alungarea latinilor din Constantinopol (1261) şi
revenirea stăpânirii bizantine la gurile Dunării (1262), autoritatea
arhiepiscopului Vicinei a fost dublată de un guvernator al cetăţii,
ca reprezentant al împăratului bizantin.
Pe lista eparhiilor Patriarhiei ecumenice din timpul
împăratului Mihail VIII Paleologul (1259-1281), compusă între
1260 şi 1280, după mitropoliile de Lopadion şi Kodros, se află
trecută la nr. 52 şi mitropolia Vicinei.
Pe o listă următoare, atribuită împăratului Andronic II
Paleologul (1282-1328), la nr. 95, apare şi mitropolia Vicinei. Ea
apare mai în urmă la nr. 82 şi pe lista arhiepiscopiilor, atribuită lui
Andronic III Paleologul (1328-1341), alcătuită între 1330 şi 1359 15.
Se cunoaşte un sigiliu al patriarhului ecumenic Gherman II
(1222-1240), descoperit într-un loc necunoscut din Dobrogea, care 15 Pr. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 155-156;
9
va fi însoţit vreo scrisoare trimisă de acesta mitropolitului de
Vicina. În vara anului 1285 păstorea la Vicina Teodor (primul
ierarh cunoscut cu numele aici), care lua parte atunci la lucrările
sinodului patriarhal ţinut în biserica Vlaherne din Constantinopol, -
când a fost condamnat patriarhul unionist Ioan Vekkos- semnând:
„smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi
Vicina”. În 1292 acelaşi Teodor semna cunoscutu „Tomos sinodal
împoriva latinilor” 16.
După Teodor, a urmat pe scaunul de mitropolit al Vicinei,
Luca, fără să ştim anul întronizării sale. Istoricul bizantin G.
Pachymeres ne relatează că arhiepiscopul Luca al Vicinei avea
legături politice cu împăratul Bizanţului Andronic al II-lea
Paleologul (1282-1328), căci în 1302 a intervenit pe lângă împărat
pentru trecerea a 16.000 de lani, populaţie de origine iraniană, pe
teritoriul Imperiului Bizantin.
Luca de Vicina păstorea încă în 1303, deoarece la 13
februarie în acest an, îl găsim menţionat de partea patriarhului
ecumenic Ioan XII Cosmas (1294-1304), alături de mitropoliţii
Babylas al Anciriei şi Nichifor al Cretei, în conflictul pe care
patriarhul îl avea cu împăratul Andronic II Paleologul, care dorea,
cum s-a şi întâmplat, să reinstaleze în locul lui pe fostul patriarh
ecumenic Atanasie I (1289-1293-1303-1309).
16 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211;
10
Luca păstorea în scaunul de mitropolit al Vicinei şi în 1304-
1305 şi chiar în 1305-1306, când îl găsim menţionat în
corespondenţa patriarhului contemporan Atanasie I, precum şi în
actele patriarhale, legate de sinodul condamnării uzurpatorului
Ioan Drymis. Nu cunoaştem când a încetat din viaţă mitropolitului
Luca de Vicina şi nici numele succesorului său.
Între 1317-131, sinodul patriarhal din Constantinopol
însărcinează pe mitropoitul Vicinei, fără să-i spună numele, să
aplaneze împreună cu mitropolitul din Zichia, cu cel din Alania şi
cu cel din Matraha (Tmutarakan şi Tmutrakan), vechea
Phanagoreia, pe ţărmul peninsulei Taman, conflictul ivit în
Crimeea, între mitropolitul eparhiei Gothiei şi cel al eparhiei de
Sudak (Sugdeea) , cu privire la delimitarea diocezelor respective,
făcând cercetare la faţa locului, aceşti ierarhi fiind socotiţi cei mai
apropiaţi. Aceasta arată, o dată mai mult, că Vicina se afla aşezată
înainte de gurile Dunării, mai aproape de Crimeea.
Cu tot negoţul ce făcea Vicina, starea materială a mitropoliei
ei pare să nu fi fost, pe la 1324, prea înfloritoare, din cauza
tătarilor, care adesea atacau şi jefuiau. Cunoaştem aceasta din
faptul că sinodul Patriarhiei de Constantinopol din septembrie
1324, când întocmeşte lista eparhiilor cărora trebuie să li se ceară
contribuţiile lor anuale în hyperperi, nu mai trece în ea, pentru
11
plata acestor dări bisericeşti, pe mitropolitu Vicinei şi pe cel din
Crimeea 17.
Către anii 1337-1338, păstorea la Vicina mitropolitul
Macarie. Se vede că Vicina începuse să decadă, iar viaţa devenise
în ea nesigură, din cauza tătarilor, care au atacat şi cucerit Vicina
în 1337-1338, cum a arătat bizantinologul francez V. Laurent.
Dintr-o Notitia din secolul XIV, atribuită de H. Gelzer împăratului
Bizantin Andronic III (1328-1341), un copist face următoarea
însemnare cu privire la nesiguranţa vieţii şi a numărului mic de
creştini ce se mai aflau la Vicina.
Între anii 1341 şi 1348, mitropolitul Macarie al Vicinei apare
destul de frecvent la şedinţele sinodului patriarhal din
Constantinopol. Astfel, el a participat la sinodul patriarhal din mai
1341, prezidat de patriarhul Ioan XIV Caleca, împreună cu alţi opt
mitropoliţi, în care s-a discutat problema apartenenţei mănăstirii
ridicată în Constantinopol, lângă poarta Sfântul Romanos, în
cinstea Născătoarei de Dumnezeu, de Phocas Marules, anume,
dacă ea trebuie atribuită călugărilor sau călugăriţelor. Printre cei
prezenţi, la locul 8, după mitropoliţii de Heracleea, Sardes,
Dyrrachium (Durazzo), Lacedemona (Sparta), Madyta, Methymna
şi Varna, şi înaintea celui de Cos, semnează şi mitropoitul Macarie
al Vicinei.
17 Pr. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 156-157;
12
El apare pe locul 13 şi la sinodul patriarhal din
Constantinopol din aprilie 1343, prezidat de patriarhul Ioan XIV
Caleca, alcătuit din 19 mitropoliţi, care a absolvit pe mitropolitul
de Pyrgos, acuzat de mitropolitul Efesului.
Probabil că mitropolitul Macarie al Vicinei a mai păstorit
până în 1347, deoarec e în acest an, în numărul celor 12 mitropoliţi
din grupul al 3-lea, care semnează după întronizarea noului
patriarh ecumenic, Isidor (17 mai 1347-2 decembrie 1349), nu mai
apare el, ci mitropolitul Ciril al Vicinei. Printre semnatarii
documentului din 1347, se află mitropoliţi de seamă, între ei şi
Sfântul Grigore Palama 18.
Capitolul III. Sfântul Ierarh Iachint-ultimul mitropolit al
Vicinei
Ultimul mitropolitul a Vicinei este Iachint (1359-1372), care,
în mai 1359, se va muta, cu aprobarea patriarhului ecumenic Calist
I al Constantinopolului (1350-1353 şi 1355-1363) şi la stăruinţele
voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), fiu marelui
Basarab Întemeietorul, în reşedinţa Ţării Româneşti, la Curtea de
Argeş. Cu el începe lungul şir de mitropoliţi ai Ungrovlahiei.
Este greu de precizat câtă vreme a putut Iachint să activeze la
Vicina, dar în 1359 îl găsim în Ţara Românească la curtea 18 Ibidem, pp. 159-160;
13
voievodului Alexandru Nicolae Basarab, ca mitropolit al
Ungrovlahiei. Actul patriarhal din mai 1359, prin care este
aprobată mutarea lui, mentionează că domnitorul "l-a chemat la
sine acum câtva timp, pe cel care se afla în vecinătatea lui", făcând
aluzie la apropierea teritorială dintre ei. Din acelaşi document
reiese că Iachint era prieten al domnitorului, fiindcă în scrisorile
repetate adresate de acesta patriarhului Calist al Constantinopolului
şi Sinodului îl "cere numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi,
fiind foarte agreat de marele voievod". Dorinţa voievodului era ca
Iachint "să fie arhiereu, păstor şi dascăl al locului" 19.
Domnitorul Nicolae Alexandru nu se putea adresa decât
Patriarhiei de Constantinopol. Şi aceasta din trei motive:
1) Întrucât Vicina depindea direct de Patriarhie, numai
aceasta putea să aprobe mutarea mitropolitului de aici la o altă
eparhie;
2) Patriarhia de Constantinopol era cea dintâi dintre scaunele
apostolice din Răsărit;
3) Constantinopolul era şi capitala Imperiului Bizantin, ori
recunoscând Biserica acestui stat feudal, Ţara Românească,
implicit se recunoştea şi Statul. La vremea aceea, în preajma
constituirii statului feudal Ţara Românească, conducătorul acestui
19 http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ierarh-iachint-vicina-73099.html, apud Academician Dr. Emilian Popescu;
14
stat avea nevoie de o recunoaştere din partea bizantină, de natură
politică şi bisericească 20.
În urma acestei înţelegeri între domnitorul Nicolae Alexandru
Basarab şi ecumenicul Calist, „Prea Sfinţitul Mitropolit Iachint a
toată Ungrovlahia” se stabileşte pentru totdeauna la Curtea de
Argeş, fosta sa eparhie de la Vicina, desfiinţându-se chiar în acest
an, 1359. Vreme de peste un deceniu nu mai avem nici o ştire
despre el. Se poate bănui însă că în anul strămutării sale definitive
în Ţara Românească, el era în vârstă destul de înaintată şi că şi-a
văzut, în linişte, de nevoile sufleteşti ale păstoriţilor săi, fiind
înconjurat de dragostea şi respectul tuturor în frunte cu domnul 21.
Iachint a avut un rol hotărâtor în orientarea religioasă spre
Constantinopol a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, iar
legământul făcut în scris şi cu jurământ faţă de patriarh, Sfântul
Sinod şi împăratul bizantin şi apoi respectat, a aşezat pentru vecie
creştinismul românesc în vatra Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.
Mitropolia nou înfiinţată a contribuit la unificarea şi centralizarea
statului din punct de vedere bisericesc, dar şi politic, constituind un
fel de proclamare a independenţei politice faţă de Ungaria catolică.
De altfel, voievodul român este numit în actele constantinopolitane
cu titluri care reflectă noua stare de lucruri: "Preanobilul,
preaînţeleptul, prea-viteazul, mare voievod şi domn de sine stătător
20 Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2002, Editura Trinitas, p. 112; 21 Pr. Dr. Niculae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, Anul LXXVII, Nr. 7-10, iulie-octombrie, 1959, p. 731;
15
(independent) a toată Ungrovlahia ". Patriarhul Calist spune în
scrisoarea către Alexandru că "Domnitorul ca fiu legitim al
Sfintei Biserici a lui Hristos ortodoxă şi apostolică, trebuie să ţină
dogmele din Mărturisirea de credinţă transmisă de Sfinţii Părinţi,
precum şi Dumnezeieştile şi Sfintele canoane şi Legile iubitoare de
credinţă".
Informaţii despre profilul spiritual-moral al lui Iachint sunt
foarte puţine. Actul sinodal şi scrisoarea patriarhului Calist către
voievodul Alexandru îl numesc "Preasfinţitul mitropolit a toată
Ungrovlahia, preacinstit (hypertimos), frate iubit în Domnul şi
coliturghisitor al nostru " 22.
Prins de bătrâneţe şi uneori oprit de domn, mitropolitul
Iachint nu a putut să dea urmare condiţiei pusă în actul de
strămutare, de a merge la Ţarigrad să ia parte la şedinţele sinoduui
patriarhal de acolo. Din această pricină unii răuvoitori, către anul
1370, l-au pârât la patriarhie, acuzându-l că este “călcător şi
dispreţuitor” al Marii Biserici. Patriarhul Filotei, bânuind poate că
vlădica Iachint se gândeşte la o rupere de patriarhia ecumenică şi
deci la o autonomie a bisericii sale, în vara anului 1370, a trimis în
Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopulos să cerceteze
cât sunt de adevărate pârile ce se aduceau bătrânului ierarh. Venit
22 http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ierarh-iachint-vicina-73099.html, apud Academician Dr. Emilian Popescu;
16
aici, trimisul patriarhal constată netemeinicia lor şi înţelege întru
totul, pricina pentru care Iachint n-a purces către Ţarigrad 23.
În timpul păstoririi sale vine în ţară căugăru sârb Nicodim
care, cu ajutorul ui Vladislav Vodă, ridică Mănăstirea Vodiţa şi
pune început Mănăstirii Tismana, terminată apoi sub Radu I
Basarab.
Boala cumplită şi “bătrâneţea adâncă” la care ajunsese, l-au
istovit cu totul, dându-şi obştescul sfârşit în prima jumătate a
anului 1372. Numele mitropolitului Iachint nu se află trecut în
pomelnicul Sfintei Mitropolii, ci numai în al mănăstirii Tismana şi
al schitului Topolniţa 24.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de
lucru din 8-9 iulie 2008, la propunerea Sinodului Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei a canonizat pe Sfântul Ierarh Iachint, primul
Mitropolit al Ţării Româneşti.
Tomusul Sinodal de canonizare spune:
“Un plăcut şi ales al lui Dumnezeu a fost şi vrednicul de
pomenire Sfântul Ierarh Iachint, ultimul mitropolit al cetăţii
dobrogene Vicina, rânduit de Dumnezeu să fie cel dintâi mitropoit
şi păstor sufletesc al evlaviosului popor din cuprinsul noii
23 Pr. Dr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 732; 24 Ibidem, pp.732-733;
17
Mitropolii a Ţării Româneşti, întemeiată în anul 1359, cu
binecuvântarea patriarhuui ecumenic Calist I al
Constantinopolului, la stăruinţele voievodului Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364). Nenumărate i-au fost faptele sale cele bune
întru această cinste arhierească, precum şi grija pentru fiii săi
duhovniceşti, pentru propovăduirea Cuvântului în eparhia sa, el
însuşi făcându-se tuturor pildă de viaţă cuvioasă, de bun rugător şi
râvnitor în cele sfinte, de mărturisitor şi trăitor al dreptei credinţe şi
de sprijinitor al libertăţii fraţior de acelaşi neam. Luând aminte la
viaţa pilduitoare a Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării
Româneşti, privind la Ortodoxia credinţei sale, la viaţa lui curată şi
sfântă,văzând pilda sa întru păstorirea Bisericii din Ţara
Românească cu râvnă, înţelepciune, răbdare, dragoste şi smerenie,
precum şi osteneala sa la întemeierea, ca ce dintâi mitropolit al
Ţării Româneşti, a aşezămintelor bisericeşti folositoare clerului şi
credincioşilor şi căutând la folosul duhovnicesc al poporului
dreptmăritor, hotărâm ca de acum înainte şi în veci, primul
arhipăstor al Principatului Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint,
Mitropolitul Ţării Româneşti să se numere între sfinţii pomeniţi de
Biserica noastră şi preamăriţi de Dumnezeu în ceruri şi să se
cinstească cu cântări de laudă în ziua a douăzeci şi opta a lunii
octombrie” 25.
25 ***Tomusul Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh Iachint, în BOR, Anul CXXVI, Nr. 7-12, iulie-decembrie, 2008, pp. 238-239;
18
Bibliografie
Cărţi:
1) Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 2004;
2) Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
Studii şi articole:
3) *** Tomusul Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh
Iachint, în BOR, Anul CXXVI, Nr. 7-12, iulie-decembrie,
2008;
4) Leb, Pr. Ioan Vasile , Vicina în lumina cercetărilor istorice
mai noi, în BOR, Anul CXII, Nr. 7-12, iulie-decembrie,
1994;
5) Lerian Mircea, În legătură cu ipoteza Vicina-Somova, BOR,
Anul XCI, Nr. 3-5, martie-mai, 1973;
19
6) Rămureanu, Pr. Ioan, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în
păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. De la
Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă
creştină, Galaţi, 1979;
7) Şerbănescu, Pr. Dr. Niculae , Mitropoliţii Ungrovlahiei, în
BOR, Anul LXXVII, Nr. 7-10, iulie-octombrie, 1959;
Webografie
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-ierarh-iachint-
vicina-73099.html, apud Academician Dr. Emilian Popescu.
20
top related