Ajungând ca primii trei de T. Austin-Sparks

”Acestea sunt numele vitejilor lui David...Adino...Eleazar...Şama” (2 Samuel 23:8-12).”(Abişai) a fost căpetenia lor; dar n-a fost la înălţimea celor trei dintâi.” (2 Samuel 23:19).

În momentul de faţă nu ne preocupă detaliile faptelor de vitejie ale acestor trei oameni, ci mai degrabă faptul că David avea un număr de viteji care i s-au alăturat atunci când se afla în pustie, adăpostit de o fortăreaţă, închis din pricina lui Saul, iar acei treizeci de oameni erau împărţiţi pe grupuri, fiecare grup reprezentând un standard. Și să amintim că cei treizeci, mai mult sau mai puțin, aveau un standard al perfecțiunii; apoi ei fuseseră împărţiţi în grupuri și mai mici, fiecare grup reprezentând un standard și mai înalt al perfecțiunii, până ce ajungem la cele trei nume de mai sus numite: ”primii trei”. Despre toţi ceilalţi se spune că nu au ajuns la înălțimea primilor trei. Mă voi ocupa aici de ajungerea la preeminență din punctul de vedere al Domnului.

De ce a fost scrisă această istorisire? De ce sunt menţionaţi aceşti oameni şi actele lor de vitejie? Credeţi că sunt aici doar pentru a include în Biblie unele istorisiri palpitante a unor lucruri minunate săvârşite de anumiţi oameni? Uneori, unii dintre ei par să fie aproape fenomenali. Dar credeţi că menţionarea lor aici are doar acest scop unic? Dacă Biblia este scrisă într-adevăr pe baza principiilor spirituale şi nu doar pentru a consemna relatări omenești, lucruri pământeşti, atunci vom vedea că există ceva spiritual în spatele oricărui lucru.

Categorii diferite de vitejie spirituală

Dacă privim în spatele acestor fapte de vitejie, cu siguranță că principiul pe care Domnul doreşte să îl enunţe şi să-l prezinte este acesta - se poate să fim oameni de mâna întâi, a doua sau a treia - adică este posibil să fim clasificați pe diferite categorii de vitejie și eficiență spirituală. Acesta este primul lucru. Pavel a căutat să-l încurajeze pe Timotei să nu fie un slujitor al lui Dumnezeu de mâna a doua, ci să caute să fie primul, să fie remarcabil şi nu doar unul dintr-o mulţime; ci să fie deosebit şi de preț în ochii Domnului. Acesta este principiul, lăsând restul de-o parte. Putem fi clasificaţi. Putem aparţine celor treizeci, acelei categorii care are o anumită valoare spirituală reală, plină de însemnătate și răspundere. Acești oameni nu sunt deloc nominali. Într-adevăr, ei depășesc cu mult mulţimea oamenilor nominali din Israel. Dar chiar și-așa este posibil să faci un pas mai sus: poți urca mai sus și apoi, tot mai sus. Există un loc, o poziție care este reprezentată de primii trei. Eu cred că Pavel a fost întruparea duhului primilor trei când a spus: ”Dar fac un singur lucru: uitand ce este în urma mea si aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus”(Fil.3:13-14). ”Dar lucrurile, care pentru mine erau câştig” (şi acestea nu erau deloc lucruri rele), ”le-am socotit ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu” (Fil.3:7-8). - ”Prețul nespus de mare”; care excelează, excelenta cunoaştere a lui Cristos Isus, Domnul meu. Aceasta este întruparea duhului celui care este preocupat mai întâi de Domnul.

Problema referitoare la ajungere

Chiar Pavel foloseşte acest cuvânt ”ajungere”. ”Dacă voi putea ajunge cu orice chip...” (Fil.3:11). Este o problemă de ajungere. Aceasta nu are nimic a face cu mântuirea noastră de la început. Nu ajungem la mântuire în sensul iniţial, căci aceasta nu este rezultatul vreunui efort sau vreunei rezolvări din partea noastră. Mântuirea, în sensul scoaterii noastre de sub judecată la reconciliere cu Dumnezeu, la belşugul iertării, al siguranței şi așa mai departe, ne este dăruită. Dar în Noul Testament, apare din nou şi din nou, problema sugerată de acestă ”ajungere”. Un om a venit la Isus şi I-a spus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”(Marcu 10:17). Domnul Isus nu i-a spus că nu poate s-o moştenească. În esenţă, El a spus că poţi s-o moşteneşti, dar există de asemenea ceva mai înalt la care se poate ajunge. Ajungerea este ceva ce depășește convertirea noastră,

este ceva cu mult mai înalt decât primirea darului vieţii veşnice. Există o poziţie la care trebuie să ajungem, foarte scumpă în ochii Domnului, care prin excelenţă este poziţia supremă. Domnul doreşte, ca prin harul Său, să găsească în noi acea hotărâre de a nu accepta nimic mai puțin decât plinătatea a ceea ce El dorește să facă din noi – oameni valoroși și eficienți pentru El.

Calităţi ale poziției supreme

(A) Perceperea gândului deplin al lui Dumnezeu

Veţi întreba: ei bine, care sunt calităţile acestei preeminenţe? Nu știu dacă doar faptele lor i-au făcut să ajungă la această poziție, deși tot ce au săvârșit era remarcabil. Au existat şi alţii care au făcut lucruri remarcabile. Unul a mers într-o peşteră şi acolo a ucis un leu pe timp de iarnă. Ei bine, intră într-o peşteră cu un leu! A te afla la strâmtorare lângă un leu spune ceva, presupune o provocare şi este nevoie de mult curaj. Alţii s-au angajat în luptă cu uriaşi puternici şi i-au ucis. Toate acestea erau fapte de vitejie. Dar cei trei au făcut poate, ceva și mai izbitor decât aceste fapte. Eu nu cred că superioritatea lor consta doar din faptele lor. Desigur, Adino a ucis trei sute de oameni dintr-o singură lovitură. (1 Cronici 11:11 ne spune 300 de oameni, iar 2 Samuel 23 vorbește de 800 de oameni, contradicţia dintre cele două nu o vom discuta în momentul de faţă). Cu o singură mână s-a năpustit asupra acestei situaţii copleşitoare şi nu s-a oprit până ce sluijba nu a fost terminată şi până ultimul om nu a fost răpus. Apoi, despre Eleazar citim că s-a ridicat împotriva unei oaste de filisteni care amenințau să atace un ogor semănat cu orz. Restul Israelului a fugit dinaintea lor, doar Eleazar a rămas în mijlocul acelui ogor de pământ și l-a apărat, a ucis filistenii până ”când mâna i-a obosit şi i-a rămas lipită de sabie” (1 Cronici 11:12-14). Şi ce să mai spunem despre Şama? În acelaşi fel, el a apărat un ogor de linte de filistenii prădători, în timp ce toţi ceilalţi s-au risipit, iar el a ucis vrăjmaşul, păstrând astfel hrana pentru poporul lui Dumnezeu.

Faptele de vitejie de mai sus poartă semnificaţia simbolică proprie, dar nu acesta este punctul central. Ci punctul central este acesta: aceşti viteji au trăit într-o periadă când lucrurile erau în tranziţie. În acea perioadă stăpânea cineva care nu reprezenta gândul deplin al lui Dumnezeu pentru poporul Său. Saul se afla pe tron şi Dumnezeu nu dorea acest lucru. Poporul fusese adus sub dominaţia unei ordini de altă natură şi de aceea ei erau tot timpul în pericolul inaniţiei spirituale, a înfrângerii, a neputinţei, a robie şi a nesiguranţei. Nu ştiau unde se află şi nici încotro să meargă. Totul era neclar şi în starea cea mai inadecvată, datorită faptului că nu gândul lui Dumnezeu, ci alt gând domnea în mijlocul poporului Domnului. Gândul lui Dumnezeu în plinătatea lui era centrat asupra lui David; şi prima caracteristică a vitejilor, a tuturor vitejilor, era că ei înțeleseseră starea lucrurilor. Ei au văzut că cuvântul Domnului revelat sau gândul Său însemna ceva mai mult şi cu totul altceva decât ceea ce domnea în mijlocul lor; iar acel mod de ”a vedea” lucrurile a fost începutul mişcării, tranziţiei, separării lor de ceilalți și alipirii de David. Acesta este primul lucru - să vezi ceea ce nu este văzut în genere de poporul Domnului: lucrul pe care-l caută Domnul cel mai mult: lucrul care, dacă ar fi cunoscut ar aduce o aşa de mare schimbare în poporul lui Dumnezeu. Ce măreaţă plinătate ar exista şi la ce nivel înalt ar trăi ei! Acesta este începutul faptelor mărețe care, în principiu, ne stau înainte. Ei au înțeles gândul lui Dumnezeu, direcţia în care se îndrepta acel gând şi au spus: „Am terminat cu vechiul sistem! Am fost parte din el, dar am terminat cu el. De acum încolo, suntem hotărâți să obținem gândul deplin al lui Dumnezeu, nimic altceva şi nimic mai puţin.” Ei au îmbrățișat deplin acest scop. Acela a fost începutul preeminenței.

(B) Un simţ al responsabilităţii

Observaţi apoi cum aceşti oameni erau caracterizaţi de un simţ foarte real al responsabilităţii. Ei par să nu aibă niciodată nevoie de încurajare sau să li se adreseze un cuvânt de îmbărbătare sau să fie stimulaţi pentru a înainta. Ei au luat iniţiativa în problema responsabilităţii. De fapt fiecare a spus: „Ei bine, această problemă supremă a gândului deplin al lui Dumnezeu devine pentru mine o problemă personală, mă privește

în mod personal. Poate ceilalți s-au risipit, poate nu mai este nici unul care să stea de partea acestui gând divin, dar pentru că eu l-am văzut, refuz să-l abandonez. Îmi asum responsabilitatea pentru acest lucru.” Așadar, fie că au luptat împotriva a 300 sau 800 sau întregului grup de filisteni fără număr, aceşti oameni își cunosc poziţia deşi sunt singuri. Întreaga responsabilitate a acestei mărturii depline este asumată de fiecare în parte, ca şi cum în clipa aceea, responsabilitatea se află doar pe umerii fiecăruia. Aceasta este poziția superioară, preeminența. Există oameni care se deplasează cu mulţimile şi care vor acţiona atunci când ceilalţi îi sprijinesc şi-i încurajează, dar mulţi sunt doborâți când au de înfruntat singuri acest lucru extraordinar. Poziția superioară se arată prin asumarea responsabilităţii personale fie că alţii fac acest lucru sau nu.

Priviţi la Pavel. De la convertire până la sfârşitul vieţii lui el pare să fi cunoscut această poziție. La sfârşit îl auzim spunând: ”Toţi cei din Asia m-au părăsit” (2 Timotei 1:15). Acesta m-a părăsit, la fel şi celălalt – ”doar Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Practic, el a rămas singur dar nu renunţă. Mai ales în acea perioadă, mai mult ca oricând, el stă de partea gândului deplin al lui Dumnezeu; iar noi primim roada statorniciei lui prin scrisorile scrise în închisoare. A te afla pe poziția superioară înseamnă a binevoi să rămâi de partea revelației lui Dumnezeu ca fiind voia Sa, chiar dacă trebuie să rămânem singuri. Poate că unul stă împotriva multora, poate că există multă singurătate, dar acolo intervine testul măsurii noastre spirituale: în a lua iniţiativa şi responsabilitatea care nu aşteaptă formarea unei organizaţii pentru soluționarea situaţiei, ci face din situația respectivă o chestiune personală - şi de asemenea, veghează asupra soluționării ei.

(C) Vitalitatea spirituală

Apoi, se pare că măsura cu care rabdă până la soluționarea problemei este o trăsătură a poziției lor spirituale. Un lucru care pare să-i caracterizeze pe toţi este spus chiar de unul din ei - ”mâna i s-a lipit de sabie” (1 Sam. 23:10); adică el a rezistat cu atâta fermitate şi cu atâta persistență încât acum nu mai putea să-i dea drumul și dacă voia. Sabia devenise parte din mâna lui. El este atât de epuizat în luptă, dar el privește la finalul luptei. Și acest lucru este foarte important. Există o mulţime de oameni care îşi asumă lucruri, le încep cu multă însufleţire dar care lasă pretutindeni o grămadă întreagă de lucruri neterminate. Viețile lor sunt marcate de lucruri neterminate. Ei încep plini de bunăvoință, dar nimic nu este terminat. Intervine plictiseala, epuizarea, punctul în care costul sau pericolul crește, apoi mâna slăbeşte şi lucrul nu este terminat. Se vorbește mult în Noul Testament despre a îndura până la sfârşit. Vitalitatea spirituală este un test al preeminenței. O, avem și noi nevoie de vitalitate spirituală, de a ne ține de o slujbă, de a o termina, de a nu renunţa, mâna noastră să se lipească de sabie: am dat de acest lucru si pur şi simplu nu-l putem lăsa baltă. Acum nici nu se mai pune măcar problema dacă vrem să-l lăsăm baltă căci suntem atât de devotați încât nu-l putem lăsa. Un semn al preeminenței este că vitalitatea întrece cu mult însufleţirea și entuziasmul iniţial, toate impulsurile unei noi provocări, unei situaţii noi. Când plictiseala se instalează şi toată latura sentimentală a dispărut, nu ne rămâne decât o luptă feroce, pe viaţă şi pe moarte: și pur şi simplu trebuie să ne ținem de ea. Așa s-a lipit mâna lui Eleazar de sabie. El era epuizat, dar a terminat slujba, nu s-a oprit la jumătatea drumului. Asta se spune despre cei trei viteji. Ei au terminat slujba, a fost foarte costisitoare, dar au ajuns la finalul ei, şi-au dovedit vitalitatea. Este bine să ajungi într-o peşteră şi să ucizi un leu, terminând treaba în câteva minute; sau să înfrunți un uriaş şi dintr-o lovitură treaba-i încheiată. Dar este cu totul altceva să te lupţi cu unul după altul, atac după atac, asalt după asalt respingând constant noile atacuri. Gândiți-vă că cetele de filisteni nu i-au asaltat la rând pe cei trei viteji. Ci unul după altul vrăjmaşii cădeau înaintea lor, ei se regrupau şi alţii apăreau – fie că erau 300 sau 800. Au continuat să vină până când ultimul a fost răpus, iar războinicii lui David nu au renunţat la luptă până nu s-a terminat. Vitalitatea acestor oameni este remarcabilă. În acelaşi mod îl vedem şi pe Pavel ajungând la capătul cursei. Da, frânt, cu inima grea, epuizat de luptă și totuşi afirmând: „mi-am sfârşit alergarea” (2 Tim. 4:7). Nu a existat renunțare!

(D) Complet de partea plinătății lui Cristos

Acesta este testul staturii spirituale, mai întâi zărirea gândului deplin al lui Dumnezeu, acceptarea lui și nimic mai puţin, dedicați lui; în al doilea rând luarea iniţiativei şi responsabiliății în ce privește gândul lui Dumnezeu aşa încât să nu fie nevoie să ni se spună ce avem de făcut, nici să fim împinși sau constrânşi pentru a-l efectua: suntem conștienți ce implică, suntem pe poziție şi îl ducem la bun sfârșit deoarece a devenit o chestiune de implicare personală; iar apoi în cel de-al treilea rând (ca să schimb metafora), am pus mâna pe plug și nu privim înapoi, nu arăm doar jumătate de ogor, nu facem pauze pentru că lucrurile devin atât de grele și monotone, ci mergem până la capăt chiar dacă continuăm extenuați.Nu ştiu dacă mai este altceva de spus cu privire la aceasta. Fără-ndoială că şi astăzi ne aflăm într-o situaţie similară şi majoritatea oamenilor nu sunt pregătiţi să plătească preţul. Este mai uşor să accepți mai puţin din gândul lui Dumnezeu, o parte din el, aceea care nu este atât de costisitoare. Dar problema este: intenţionăm noi să ajungem la statura celor trei sau intenţionăm să facem parte din grupul celor secundari sau terțiari? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundem. Când am spus tot ce se putea spune, la ce se rezumă totul? Totul se rezumă la recunoașterea Domniei Absolute a lui Isus Cristos şi Suveranităţii Absolute a gândului deplin al lui Dumnezeu întrupat în El. David a reprezentat acest gând. El a fost întruparea gândului deplin al lui Dumnezeu. Plinătatea avea să vină odată cu el şi avea să vină pe firul căpeteniei, domniei sale absolute. Ei bine, el îl simbolizează pe Domnul Isus.

Calea credinţei

Aş mai adăuga un cuvânt. Aceea era o zi a credinţei. Aceşti oameni au înțeles cu adevărat că împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu consta în alegerea lui David, dar trebuie să vă amintiţi că David la aceea vreme era un om singuratic. În jurul lui nu erau decât câţiva şi chiar şi aceia care-l însoţeau se aflau într-o stare de neputință; ei fuseseră jefuiți de tot ce aveau şi toată ţara era de partea lui Saul. Saul deţinea frâiele guvernării. Era un lucru riscant să te rupi de lângă el. Omeneşte vorbind, nu ştiai dacă pricina lui David avea să aibă sau nu succes şi nici nu voiai să fie o revoltă mică care rămâne înăbușită şi apoi uitată. Riscai totul. Ah, dar era o zi a credinţei, o zi în care toţi cei care au mers în acea direcţie trebuiau să meargă prin credinţă, erau dedicați traseului credinţei. Cu siguranţă că aşa stăteau lucrurile. A sta complet de partea scopului lui Dumnezeu în plinătatea lui (care nu este obiectivul principal al copiilor lui Dumnezeu), a deveni în aparență un nucleu mic care caută mai mult decât mediocritatea şi a crede că finalul va fi încununat de succes necesită multă credinţă. Dacă vrei să ai un timp uşor, nu vei alege această cale. Dar din nou apare testul. Oare nu aceasta este esența sau rezumatul lui Evrei 11 – „ Şi ce să mai spun? Căci nu-mi ajunge timpul să spun...” Observaţi că şi David este menţionat şi printre alte lucruri se spune că cei implicaţi în lupta credinţei ”au cucerit împărăţii...au fost viteji în războaie...” Ei au săvârşit fapte de vitejie. Cred că aceşti oameni ai lui David sunt cei despre care vorbește Evrei 11 datorită biruinţei credinţei lor. Acesta a fost testul măsurii lor spirituale.

Aceasta ne provoacă şi pe noi. Vrem noi să fim oameni de mâna a doua, a treia sau de prima mână, recunoscând existența prețului în plus care trebuie plătit şi că Domnul are nevoie de astfel de oameni? David avea nevoie disperată de asemenea ajutoare și nu greșim când spunem că și Domnul are nevoie de asemenea ajutoare. Nu sunt mulţi asemenea lor, iar cauza Lui suferă foarte mult datorită faptului că El nu are astfel de oameni. Cu siguranţă că El ne cheamă și pe noi să înfruntăm provocarea pe care și acești viteji au înfruntat-o.

Publicat mai întâi în revista ”Un martor și o mărturie”, mai-iunie 1950