Capitolul II Adoptarea şi revizuirea Constituţiei

- Importanţa deosebită a constituţiei şi supremaţia ei faţă de toate celelalte acte politice şi normative – indiferent care ar fi autoritatea emitentă a acestora – impun de la sine folosirea unor proceduri constituţionale speciale şi, totodată, solemne pentru adoptarea şi revizuirea acesteia.

§1. Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă

În general, o constituţie nouă este adoptată:

a) odată cu formarea unui stat nou.

b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale.

c) o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează însă esenţa statului sau regimul politic.

§2. Caracterul şi legitimitatea constituţională a loviturilor de stat şi a revoluţiilor sociale

- Deseori, schimbările politice structurale din viaţa unui popor se produc ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revoluţii sociale.

- În situaţiile când au loc lovituri de stat, puciuri, nu este neapărat nevoie să se adopte o nouă constituţie. Sunt însă şi situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei

constituţii noi sau, oricum, de schimbarea substanţială a cadrului constituţional, întrucât a antrenat schimbarea regimului politic

- Sub aspect juridic, se poate discuta problema legitimităţii puciului şi, respectiv, a unei noi constituţii adoptate ca urmare a acestuia. În principiu, orice lovitură de stat sau puci sunt neconstituţionale, pentru că ambele evenimente politice sunt îndreptate împotriva ordinii constituţionale existente, adică a „legalităţii constituţionale”

- În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit căruia poporul este în drept să se revolte împotriva samavolniciei celor aflaţi la guvernarea statului. Se consideră că acest principiu a fost pentru prima dată enunţat în Decla-raţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată de Adunarea Naţională (Constituantă) a Franţei la 26 august 1789 şi inclusă ca Preambul în Constituţia din 1791. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată în 1793 depăşeşte spiritul revoluţionar al Declaraţiei din 1789, întrucât nu se limitează la recunoaşterea „dreptului la rezistenţă împotriva opresiunii”, enunţat în art. 33, ci consfinţeşte „dreptul la insurecţie” al poporului (art. 35).

- În istoria constituţională se consideră că fundamentarea moral-politică a revoltei populare împotriva opresiunii datează încă din perioada preconstituţională (prerevoluţionară) a coloniilor americane. Astfel art. 6 din Declaraţia drepturilor adoptată în Maryland, la 5 octombrie 1767, prevede că „doctrina non-rezistenţei la puterea arbitrară şi la opresiune este absurdă, servilă şi distructivă a binelui şi fericirii

2

Umanităţii”.

- Revolta are, în substanţa ei, o încărcătură emoţională, o motivaţie incomplet sedimentată sub aspectul viitoarei ordini publice, sociale, economice sau juridice. De aceea, apreciem că legitimităţii populare (morale) a revoltelor poporului trebuie să-i urmeze în mod necesar o recunoaştere juridică bazată pe un text constituţional sau pe manifestarea într-o formă organizată democratic (constituţional) a sprijinului popular.

- Aparent, rezolvarea acestei situaţii pare simplă: dacă lovitura de stat sau puciul întrunesc adeziunea sinceră, liber exprimată, aspiraţiile marii majorităţi a populaţiei (de exemplu, înlăturarea unui regim tiranic), ele sunt legitimate din punct de vedere politic, din punct de vedere juridic fiind legitimate de noua constituţie sau de un act constituţional.

§3. Organismul competent să adopte Constituţia

- Potrivit schemei teoretice clasice, este competent să adopte o nouă constituţie organul care deţine sau care a fost învestit cu putere constituantă originară.

- În formele de guvernământ monarhice, puterea constituantă originară poate aparţine Regelui. Potrivit acestei proceduri, monarhul „făcea cadou” supuşilor săi sau „acorda” acestora o constituţie izvorâtă din propria voinţă şi augusta sa grijă pentru „Binele comun”

- În cazul constituţiilor concedate sau octroiate, nu se solicită, în principiu, acordul sau manifestarea reală de voinţă a poporului. Şeful statului (monarhul) este cel care concede,

3

acordă constituţia.

- În regimurile politice democratice, puterea constituantă este deţinută de popor în virtutea suveranităţii sale. Modalităţile practice de exercitare a acestei puteri diferă de la un sistem la altul.

Pot fi însă prezentate unele modalităţi mai des folosite:

a) poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi. Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu universal, cu un mandat concret: adoptarea constituţiei (de exemplu, art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990).

b) poporul exercită direct puterea. În asemenea situaţii, proiectul de constituţie întocmit de un organism învestit cu această prerogativă, este supus direct aprobării poporului.

c) este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunare Constituantă şi să adopte o nouă Lege fundamentală.

§4. Clasificarea constituţiilor după modul lor de adoptare

- Doctrina constituţională clasică oferă o interesantă clasificare a constituţiilor, luând drept criteriu modul lor de adoptare. Se pot distinge, astfel, patru categorii sau tipuri de constituţie:

a) constituţia octroiată sau concedată;

b) constituţia-pact;

c) statutul;

d) constituţia-convenţie.

4

- Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autoritatea şefului statului (monarhului). Acest tip de constituţie caracterizează regimurile monarhice, în care şeful statului are puteri absolute.

- Constituţia pact exprimă echilibrul de forţe – rezultat întotdeauna dintr-un compromis militar sau politic – între monarh şi Reprezentanţa naţională.

- Statutul este, din punct de vedere al formei, o constituţie concedată, dar adoptată prin plebiscit.

- Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă originară.

§5. Revizuirea constituţiei

- Revizuirea constituţiei constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.

- Dreptul fiind, în general, un fenomen social dinamic, este supus schimbărilor care se produc în societate. Normele şi principiile constituţionale nu fac nicio excepţie de la această regulă. În favoarea ideii de revizuire a Constituţiei pot fi invocaţi atât factori de natură politică, cât şi factori de natură juridică.

- Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice constituţie exprimă realităţile politice existente în momentul adoptării sale. În cazul schimbării profunde a acestor realităţi, este firesc să se modifice şi constituţia. Din punct de vedere juridic,

5

constituţia fiind în esenţa sa o lege, aceasta este supusă în mod firesc modificării. În art. 28 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, ce figurează ca preambul al Constituţiei din 1793, se arată că „un popor are întotdeauna dreptul de a reexamina, corecta şi de a schimba propria constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu legile sale generaţiile viitoare”.

- De obicei, posibilitatea, ca şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forţe politice existente în societate (îndeosebi partidele politice), care, fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.

- Tot atât de periculoasă prin efectele sale destabilizatoare, este şi practica de a modifica oricând o constituţie. O asemenea practică este posibilă, în special în regimuri politice nedemocratice.

§6. Distincţia între constituţia suplă şi constituţia rigidă

- Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituţiile sunt suple sau rigide. Constituţia suplă este o constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare.

- Constituţia rigidă este o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică în general colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul

6

unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. În epoca contemporană, tendinţa constituanţilor este de a adopta constituţii rigide.

Motivul revizuirii unei constituţii este foarte diferit, nu numai de la ţară la ţară, dar chiar în cadrul aceleaşi ţări. Doctrina constituţională s-a oprit, în general, la câteva cazuri mai des întâlnite:

a) producerea unui eveniment politic marcant;

b) schimbări produse în structura organismelor guvernante;

c) transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică;

d) procedura unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită guvernarea.

§7. Procedura de revizuire

Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora, adică stabilesc:

a) organul care propune modificarea;

b) organul care votează propunerea de modificare;

c) majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire.

7