ACTUALITAT

ACTUALITATMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A L4 Mihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LED I TOR IA LE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LED I TOR IA LE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianMihai Stepan - CazazianE D I T O R I A LMihai Stepan - Cazazian

ACTUALITATE

Am avut, în primul rînd, şansa să particip, la începutul lunii noiembrie, la slujba ce a avut loc în Catedrală de la Ecimi-adzin unde Arhimandritul Datev Hagopian a fost uns Episcop. În jur de 30 de armeni din România s-au amestecat printre sutele de credincioşi prezenţi la acest eveniment. Dacă nu greşesc cînd regretatul Vasken I a fost ales Patriarh Catolicos, în anul 1955 la slujba de înscăunare nu au fost, din comunitatea noastră decît două, trei persoane. E drept vorbim de altă epocă, de alte timpuri mult mai tulburi. Ori-cum prezenţa de acum a unui grup important de enoriaşi, cu sprijinul financiar al Arhiepis-copiei Armene din România şi Uniunii Armenilor dovedeşte că puţinele, în ultimul timp, dar im-portantele momente din istoria acestei comunităţi sînt onorate aşa cum se cuvine. Ungerea ca Episcop a lui Datev Hago-pian este un moment istoric pentru comunitatea noastră el fiind al patruzeci şi doilea prelat care ocupă această funcţie bisericească dintr-un şir de Întîistătători ai Bisericii Armene

Mihai STEPAN CAZAZIAN

din România. Nu vreau să in-sist pe acest eveniment care a fost filmat şi credem, va putea fi vizionat cu o proximă ocazie de membri comunităţii. În al doilea rînd, datorită acestui eveniment, am putut revedea Erevanul după… 18 ani. Mult schimbat, mai agitat, mai aproape de nor-malitate chiar dacă mai sînt multe de făcut. Un oraş care, în ciuda tendinţei de modernizare şi-a păstrat specificul. Centrul, cu excepţia unui bulevard nou, ce nu era necesar, a rămas ne-schimbat. Sînt multe de spus şi nu vreau să-mi dau cu părerea aşa cum obişnuieşte fiecare armean din diaspora care ajunge în capitala lui de suflet. Erevanul rămîne, totuşi, de-pozitarul valorilor noastre chiar dacă grijile de zi cu zi ale locui-torilor sau comportamentul un-ora mi-au dat senzaţia că acest oraş nu mai este al tuturor ar-menilor iar noi, cei veniţi pentru cîteva zile acolo, sîntem doar nişte turişti. Sper să fie o simplă impresie…Sau poate că văzut în noiembrie, o lună nu tocmai plină de evenimente, Erevanul mi-a dat acest sentiment.

8 PREDICA ÎNtâI-StătătORUlUI ARHIEPISCOPIEI BISERICII ARME-NE DINROMâ-NIA ADRESAtă ENORIAşIlOR EPARHIEI CU OCAzIA PRIMEI lItURgHII EPI-SCOPAlE

10

16PE VâRfUl ARARAtUlUI

CĂLĂTORII

NOIEMBRIELA EREVAN

SfÎNtUl SCAUN DE lA ECIMI-ADzIN SlUjBă DE HI-ROtONIRE CA EPISCOPI A şASE ARHIMANDRIţI

ACTUALITATE

ARMENIAÎNtREVEDERE A MINIStRUlUI AfACERIlOR ExtERNE tEODOR BA-CONSCHI CU OMOlOgUl SăU ARMEAN, EDUARD NAl-BANDIAN

ÎNtOARCERE lA OBâRşIE

ÎNTÎLNIRI

12

a

4

SFÎNTUL SCAUN DE LA ECIMIADZIN Slujbă de hirotonire ca epiScopi a şaSe arhimandriţiA

AA

R RT

Duminică 6 noiembrie în Sfînta Catedrală Armeană de la Ecimiadzin, Sancti-

tatea Sa Karekin II Patriarh Suprem şi Catolicos al tuturor armenilor a hirotonit, ca Episcopi, un număr de şase Arhimandriţi. Aceştia au fost Arhim. Najarian Haikazun, delegat patriarhal pentru Europa Centrală şi Suedia, Arhim. Vahan Hovhan-nisian, primat al Bisericii Armene din Marea Britanie, Arhim. Datev

Hagopian, primat al Bi-

SFÎNTUL SCAUN DE LA ECIMIADZIN

Slujbă de hirotonire ca Episcopi a şase Arhimandriţi

sericii Armene din România, Arhim. George Saroian, din cadrul Seminarului Teologic Kevorkian, Arhim. Armen Babaian, din cadrul Seminarului Teologic Kevorkian şi Arhim. Hakobian din cadrul Sfîn-tului Scaun de la Ecimiadzin. La ceremonie au participat un mare număr de credincioşi, IPS Episcop Datev Hagopian fiind însoţit de o delegaţie din România compusă din membri ai Comitetului Eparhi-al şi ai Comitetului de conducere a

Uniunii Armenilor din România în frunte cu senatorul Varujan Vosga-nian. A fost prezent şi Ambasadorul României în Armenia doamna Crina Prunariu precum şi domnul Hagop Arakelian, preşedinte al Asociaţiei de Prietenie Armenia-România.Redăm cîteva imagini de la această ceremonie cu totul specială.

Fotografii realizate de Mihai Stepan Cazazian.

Hirotonirea, ca Episcop, a Prea Sfinţitului Datev Hagopian de către Sanctitatea Sa Karekin II Patriarh Suprem şi Catolicos al tuturor Arme-nilor în Catedrala de la Ecimiadzin – 6 noiembrie 2011

a

AA

AR R

T21 - 22 / 2011

ACTUALITATE

6

AA

AR R

T

6

SFÎNTUL SCAUN DE LA ECIMIADZIN Slujbă de hirotonire ca epiScopi a şaSe arhimandriţi

21 - 22 / 2011A

AA

R RT

ACTUALITATE

Cîţiva din membri comunităţii, participanţi la hirotonirea Arhim. Datev Hagopian la Ecimiadzin

Membri ai comunităţii armenilor originari din România stabiliţi în Armenia alături de Excelenţa Sa, Crina Prunariu Ambasador al României la Erevan

-

8

predica ÎntâiStătătorului arhiepiScopiei biSericii armene din românia adreSată enoriaşilor eparhiei cu ocazia primei liturghii epiScopale

„Mulţumire fie adusă deci lui Dumnezeu,

Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos

şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale!”

(2 corinteni 2:14)

Iubiţi fii,

Prin mila lui Dumnezeu şi prin călăuzirea cerească a lui Iisus Hristos, iată că vă dăruim prima Liturghie Episcopală. Este neîn-doielnic faptul că fiecare creştin în parte este dator să exprime cu mare trăire spirituală gratitudine Domnului Ceresc pentru toate realizările vieţii. Gratitudine care exprimă prin recunoştinţă şi mulţumire aleasă credinţa noastră sfântă şi încrederea în Dumnezeu. Iată de ce am dorit ca această primă predică adresată fiilor noştri apropiaţi să înceapă cu mai sus amintitele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, deoarece noi cre-dem că fiecare pas al vieţii noastre, cu atât mai mult ai clericilor sunt călăuziţi de însuşi Domnul, căruia îi arătăm gratitudinea noastră şi Îl slăvim.

Astăzi, când prin voia Domnului şi prin oblăduirea Sanctităţii Sale Karekin al II-lea Catolicosul şi Pa-triarhul Suprem al Tuturor Arme-nilor ni s-a încredinţat păstorirea

acestei istorice şi credin-

cioase turme, ne umplem de un viu sentiment de răspundere care ne obligă la o dăruire şi la o mai mare însufleţire în a sluji pe fiii Mamei noastre Biserici din România, cu atât mai mult cu cât acest pământ l-a născut pe vrednicul de pomenire Catolicosul Vazken I.

Iubiţi fii ai noştri,

Eparhia Armeană, prin trecutul său istoric, prin faptul că este una din-tre cele mai importante eparhii ale Bisericii noastre, se face cunoscută prin realizările trudei spirituale şi naţionale a fiilor săi devotaţi. Această calitate ne înveşmântează şi mai mult în inspiraţie, ştiind, cele ce spunea şi apostolul, că fiul armean credincios din România, prin abnegaţia sa dă ştire lumii toate că inteligenţa armeană, că

spiritul creator, că Harul Dum-nezeiesc este acel ce dă puterea poporului nostru şi acela care l-a învrednicit cu împliniri, chiar dacă acestea s-au întâmplat în vremuri de restrişte, căci poporul nostru, având în suflet lumina cunoaşterii lui Iisus Hristos, mereu venit de la marginea lumii, a fost un răspânditor al acelei Lumini a Vieţii prin spiritul său făuritor, prin dăruirea continuă şi asta mai ales în acele ţări unde a găsit o viaţă liniştită după barbarul genocid săvârşit de turci. Iar aici nu putem uita acel nobil şi omenesc ajutor oferit de binefăcătoarele autorităţi româneşti, ajutor care continuă şi în ziua de astăzi, pentru care ne exprimăm adânca recunoştinţă. Mulţumirile noastre se îndreaptă şi faţă de adevărata dragoste creştină şi iubirea de oameni dovedită de poporul român.

Iubiţi fii armeni,

Pentru noi, în acest ceas ales, nu putem să nu îndreptăm salutul şi binecuvântările noastre către Un-iunea Armenilor din România, care prin lucrarea sa dăruită naţiei a fost întotdeauna înaintemergătoarea şi respiraţia înmiresmată a Eparhiei noastre, neînfrântă şi mereu braţ de nădejde iubitei noastre Biserici Apostolice. Truda, spiritul creator, continuitatea naţiei noastre, presu-pun slujire puternică şi devotată, plină de credinţă strălucitoare în Hristos şi marea răspundere în faţa datoriei de înveşnicire a neamului,

Predica Întâistătătorului Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România adresată

enoriaşilor eparhiei cu ocazia primei Liturghii Episcopale

-

21 -22 / 2011A

AA

R RTpredica ÎntâiStătătorului arhiepiScopiei biSericii armene din românia adreSată enoriaşilor eparhiei cu ocazia primei liturghii epiScopale

ACTUALITATEsunt calităţi care au fost împlinite în slujirea sa de către Uniunea Ar-menilor din România. Mii de urări de bine şi binecuvântări cereşti vouă şi veşnică fie amintirea acelo-ra care nu se mai află între noi dar al căror spirit naţional ne inspiră mereu.

Iubiţi fii armeni,

Vrem să încheiem prima noastră predică episcopală îndreptân-du-ne cuvântul către fiecare fiu armean trăitor în România care conştientizează faptul că este armean creştin, care se mândreşte cu obârşia sa şi care îşi îngrijeşte la rândul său copiii, îi mângâie şi face toate eforturile pentru a-i edu-ca în spirit armenesc, care îi învaţă despre aspiraţiile şi izbânzile, cu lumina credinţei în Hristos.

Dumnezeul ceresc să binecuvân-teze drumul nostru! Dreapta A-tot-puternică a lui Dumnezeu să ne călăuzească pentru ca şi noi să putem păstori această mică dar vie turmă ce ne-a fost încredinţată să o păstrăm înflorită întru pute-rea noastră, întru slava neamului armean şi pentru noi împliniri ale binecuvântatei eparhii armene.

„Fiţi vii întăriţi cu Sfântul Duh şi veşnic binecuvântaţi de Dum-nezeu!” Amin!

Episcop Datev HAgOPIAN

Arhiepiscopul Bisericii Armene din România

Duminică 13 noiembrie în ziua de Hram a Catedralei Armene Sfinţii Arhangheli Mihail din Bucureşti a avut loc prima Liturghie Episcopală oficiată de Preasfinţia Sa Episcopul Datev Hagopian împreună cu Preot Ezras Bogdan, vicar Eparhial şi Preot Radu Holca. Au participat reprezentanţi ai altor culte din România, un mare număr de credincioşi ai bisericii noastre, membri ai conducerii U.A.R. pre-cum şi ambasadorii Republicii Ar-

Hramul Catedralei Armene din Bucureştimenia şi ai Libanului la Bucureşti. Au fost prezenţi Eminenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit ro-mano-catolic de Bucureşti, Gyorgy Jakubinyi, Arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia şi administra-tor apostolic al ordinariatului Ar-menilor Catolici din România.După slujbă, la Clubul Diplomaţilor din Bucureşti a avut loc o recepţie oferită de Arhiepiscopia Bisericii Armene şi Uniunea Armenilor din România.

Preasfinţitului Părinte, Episcop, Datev Hagopian,

Primiţi felicitările comunităţii armene din Cluj-Napoca, cu ocazia ofi-cierii primei Liturghii Arhiereşti.Vă îndrăgim şi Vă iubim pentru că sunteţi atât de comunicativ şi de apropiat faţă de cei pe care îi păstoriţi.Vă mulţumim că manifestaţi interes şi atenţie faţă de armeano-catolicii din Transilvania şi că puneţi atât suflet în această relaţie. Să dea Dumnezeu ca lucrarea Dumneavoastră să dea roade în in-teresul păstrării identităţii, a culturii şi a tradiţiilor comunităţii noas-tre, pe care o reprezentaţi.

Vă dorim multe împliniri în munca Dumneavoastră!

Azaduhi Varduca-Horenian Preşedinte, Filiala Cluj,U.A.R.

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RTÎntrevedere a miniStrului afacerilor externe teodor baconSchi cu omologul Său armean, eduard nalbandian

10

Ministrul Afacerilor Ex-terne, Teodor Bacon-schi, a avut în ziua de

16 noiembrie 2011, convorbiri cu omologul armean, Eduard Nalbandian.În discuţiile dintre cei doi oficia-li au fost abordate stadiul actual şi modalităţile de dezvoltare a relaţiei bilaterale, cu accent pe intensificarea dialogului politic, modernizarea cadrului juridic bilateral, sporirea contactelor la nivel interministerial.Pe agenda discuţiilor s-a aflat şi cooperarea comercial-economică, fiind subliniat in-teresul ambelor părţi pentru promovarea unor iniţiative comune în domeniul agricul-turii, turismului, transporturilor multimodale etc.Discuţiile au vizat şi tematica

europeană a cooperării, în con-textul apropierii Armeniei de UE. Cu aceastǎ ocazie, min-istrul Afacerilor Externe a su-bliniat vocaţia europeanǎ a Ar-meniei. Ministrul Baconschi a exprimat sprijinul României pentru parcursul european al Armeniei, cu accent pe schim-bul de expertiză şi susţinerea României în procesul de nego-ciere dintre Bruxelles şi Erevan a Acordului de Asociere şi a Acor-dului Cuprinzător şi Aprofundat de Li-ber Schimb, impul-sionarea participării Armeniei în cadrul Parteneriatului Estic.O temǎ distinctǎ în

ÎNTREVEDERE A MINISTRULUIAFACERILOR EXTERNE,

TEODOR BACONSCHI CU OMOLOGUL său armean,

EDUARD NALBANDIANdiscuţii a constituit-o contribuţia semnificativǎ pe care comuni-tatea armeanǎ a adus-o la dez-voltarea societǎţii româneşti de-a lungul istoriei. S-a ex-primat, de asemenea, sprijinul României pentru progresul Ar-meniei în procesul de liberali-zare a vizelor cu UE pe termen lung.De asemenea, cei doi miniştri au abordat, pe larg, o serie de aspecte de actualitate de pe agenda regională, inclusiv co-operarea în cadrul OCEMN, şi globală de interes comun.La finalul vizitei la Erevan, ministrul Afacerilor Externe a fost primit de Prea Sfinţia Sa Karekin al II-lea Nersissian, Pa-triarhul Suprem al Bisericii A-postolice Armene şi Catolicosul Tuturor Armenilor.

Comunicat de presă MAE

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT18 / 2011

AA

AR R

T

A R M E N I A

21 -22 / 2011

La 4 noiembrie,la Erevan, minis-terul Diasporei al Republicii Ar-menia, doamna Hranuş Hakobian, a primit delegaţia Uniunii Arme-nilor din România, compusă din preşedintele UAR, senatorul Var-ujan Vosganian, vicepreşedintele UAR, domnul Hacik Garabet,

secretarul general al UAR, dom-nul Berci Margarian, şi domnul Zareh Nazarian vicepreşedinte al U.A.R.Salutîndu-i pe oaspeţi, doamna

Întîlnire la Ministerul Diasporei

Noul Ambasador al Uniunii Eu-ropene în Armenia este diplo-matul român Traian Hristea, numit de Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi securitate comună.Într-un comunicat de presă, Ministerul Afacerilor Externe apreciază că numirea diploma-tului român în această funcţie importantă reprezintă atât o recunoaştere a meritelor candi-datului român, cât şi a reputaţiei diplomaţiei româneşti.“Traian Hristea se alătură ast-fel elitei corpului diplomatic european, chemat să gestione-ze cadrul general al relaţiilor UE cu statele partenere din în-treaga lume, să promoveze şi să protejeze interesele şi valorile Uniunii. Numirea diplomatului român în această importantă funcţie a Serviciului European de Acţiune Externă reprezintă atât o recunoaştere a merite-lor candidatului român, cât şi a reputaţiei diplomaţiei româneşti”, se arată în comuni-catul citat.

Potrivit Ministerului de Ex-terne, în acest moment, prezenţa românească în cadrul Serviciu-lui se ridică la 15 persoane, din care nouă în centrala dela Brux-elles şi şase în delegaţiile UE.

ministru a prezentat activitatea şi proiectele Ministerului Diasporei. S-a făcut referire şi la pregătirea manifestărilor festive prilejuite de împlinirea a 500 de ani de la cti-torirea mănăstirii Hagigadar de la Suceava (anul 1512). Se are în ve-dere şi organizarea unei conferinţe

dedicate patrimoniului armenesc din România, prin colaborarea din-tre Ministerul Diasporei şi Uniunea Armenilor din România.

traian Hristea, noul Ambasador al Uniunii Europene în Armenia

12

Întoarcere la obârşie

Viaţa e plină de suprize. Din păcate, unele – neplăcute. Dar iată că am avut parte de o surpriză nu numai plăcută, ci chiar reconfortantă, în cursul unei re-cente vizite în Armenia. Erevanul însuşi a fost o surpriză plăcută, cu centrul său modernizat, în care blo-curile noi, într-un stil tradiţional, nu concurează zgârie-norii de aiu-rea, cafenelele invită la tot pasul la o şuetă confortabilă, nu ştii dacă sunt mai multe restaurante decât bănci sau invers, iar tineretul se vădeşte mai conectat ca deunăzi la fluxul contemporaneităţii.

În acest context, darea în folosinţă a noii aripi a Bibliotecii de man-uscrise Matenadaran a fost şi ea o surpriză – prin definiţie – neaşteptată. Reconfortantă, însă, cum spuneam, avea să fie întâlni-rea, acolo, cu un membru al colec-tivului bibliotecii, a doua zi după inaugurarea oficială, când am făcut o vizită în clădirea nou-construită după proiectul arhitectului Ar-tur Mescian (da, binecunoscutul

cantautor). Cu 33 de ani în

urmă, pătrundeam pe poarta Mate-nadaranului şi datorită lui Suren Kolangian, în subteranele sale în care, printre alte manuscrise, puteam contempla cel mai vechi Narec, păstrat acolo.

Iar acum, avea să ne fie ghid ad-hoc un alt armean din Româ-nia, dar a cărui existenţă o igno-rasem. Aflând că suntem originari din Româ-nia, şeful de secţie cu care s t ă t e a m de vorbă a chemat pe cineva de-spre care ne-a spus că este un tânăr venit din R o m â n i a şi stabilit în Arme-nia, unde l u c r e a z ă la Matena-

daran. Aşa l-am cunoscut pe László Borbély. Când a intrat pe uşă, cu o alură agreabilă şi uşor timorată, ca să-l şochez la rândul meu i-am spus „Bună ziua“, la care mi-a re-plicat oarecum jenat că a început să uite româna. Şi discuţia a curs în continuare în armeană, armeana răsăriteană pe care tânărul din faţa mea o vorbea fluent şi impecabil, mai bine decât mine, vorbitor de armeană apuseană şi doar famili-arizat cu cea uzuală în Armenia.

László este originar din Gherla, dar părinţii lui locuiesc în prezent la Târgu-Mureş. Mama lui este armeancă, se trage din familia Dajbukat. Fratele ei locuieşte la Gherla şi are doi băieţi, unul tot acolo, iar altul – stabilit la Cluj. László a fost interesat de istoria ar-menilor transilvăneni cât a locuit în România, adică la revenirea după o perioadă de 16 ani petrecută în Un-garia. A citit lucrările existente pe această temă, iar la un moment dat a alcătuit planul necropolei armeneşti din Gherla. Dornic să aprofundeze moştenirea armenilor din Transil-vania şi conştient că pentru asta ar trebui să cunoască limba armeană, la un moment dat el a hotărât să plece în Armenia. Ajuns la Erevan

Întoarcere la obârşie

Î N T Î L N I R I

21 -22 / 2011A

AA

R RT

în septembrie 2009, a încercat să găsească de lucru, să-şi facă un rost, a apelat la Ministerul pentru diaspora armeană, care însă nu a arătat solicitudine pentru tânărul venit din acea diasporă, fără nume armenesc şi fără să vorbească armeneşte. Abia la Matenadaran a găsit înţelegere şi un loc de muncă. László este acum membru al In-stitutului de paleografie „Mesrop Maştoţ“ cu sediul la Matenadaran şi în paralel studiază bibliotecono-mia la Institutul de pedagogie din Erevan, pentru a se califica în pro-fesiunea de bibliotecar. Întrebându-l la ce lucrează efectiv în prezent, mi-a răspuns că are ca sarcină cla-sarea corespondenţei astronomului Viktor Hambardzumian, savant de renume mondial, în a cărui arhivă s-au păstrat scrisori în limbi străine primite de la personalităţi din alte ţări şi pe care László le descifrează şi le studiază pentru o mai bună conturare a profilului omului de ştiinţă armean. Şi un detaliu care accentuează seriozitatea implicării tânărului din România în realitatea Armeniei: cu două zile înainte să ne

cunoaştem, el a prezentat la aduna-rea conducătorilor de organizaţii şi de instituţii din diaspora armeană, care s-a ţinut la Erevan cu prile-jul aniversării a 20 de ani de la proclamarea independenţei ţării, o prelegere despre istoria armenilor din Transilvania.

Întâlnirea noastră a fost relativ scurtă, dar plăcută. László ne-a condus prin sălile şi prin depozitele noii aripi a Matenadaranului, şi astfel am avut revelaţia unui soi de reconstituire a interiorului vechii clădiri. Lăudabil pentru arhitecţi şi constructori este nu doar faptul că ei au realizat o prelungire a cor-pului existent în armonie unitară cu acesta, dar şi faptul că în inte-rior mobilarea sălilor şi etalarea exponatelor s-a făcut în aceeaşi concepţie cu cea cunoscută ante-rior, încât dacă nu ai şti că te afli în aripa nouă ai putea crede că o vizitezi pe cea veche.

Evident că László este de-acum fa-miliar cu tot ce-i expus şi păstrat în

renumita bibliotecă armeană. Dar ce este de admirat la acest tânăr e felul în care el s-a familiarizat cu Armenia, felul în care a asimi-lat limba strămoşilor săi, felul în care în definitiv şi-a redobândit armenitatea. Cazul lui absolut remarcabil e atât de surprinzător, aş zice chiar bizar, încât nu poate fi lăudat îndeajuns. Nu trebuie să cădem în patetism, dar e tonic să constaţi cum se redeşteaptă în cineva conştiinţa identităţii sale etnice şi cum, la urma urmelor, naţiunea armeană se îmbogăţeşte cu încă un suflet, şi nu unul oare-care, ci unul dăruit propăşirii neamului. Mai întâi a fost, deci, László Borbély,( în imagine lîngă cel mai mare manuscris existent, Omiliarul din Muş) armeanul din Gherla, stabilit la Erevan. I-a urmat Cristina Popa, armeanca din Cluj, stabilită acum la Şuşi, în Arţakh. Să fie, oare, armenii transilvăneni mai patrioţi decât ceilalţi de pe cuprinsul României?

Sergiu SELIAN

14

azerbaidjanul câştigă un loc În conSiliul de Securitate al onu, armenii nu iau nici o măSură.

Harut SassounianEditor la The California Courier

Săptămâna trecută, Preşedintele Aliyev a sărbătorit o victorie istorică

a ţării sale în cadrul Naţiunilor Unite. Printr-un număr copleşitor de voturi, Azerbaidjanul a fost ales pentru prima dată ca membru al Consiliului de Securitate al pres-tigioasei Organizaţii a Naţiunilor Unite pentru un mandat de doi ani.Acest articol va aborda trei ches-tiuni: 1) Cum a reuşit Azerbai-djanul sa fie ales într-o astfel de ogranizaţie de elită? 2) Ce poate realiza Azerbaidjanul prin inter-mediul acestei noi poziţii? 3) Ce acţiuni au întreprins armenii pen-tru a contracara candidatura Azerbaidjanului?Azerbaidjanul, Ungaria şi Slove-nia au concurat pentru un loc de membru nepermanent, loc re-zervat statelor din Europa de Est, în Consiliului de Securitate. În mod normal, Azerbaidjanul nu ar fi avut nici o şansă să fie ales într-o astfel de organizaţie de elită, fiind cel mai puţin calificat dintre cele trei ţări candidate în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor

stipulate în Carta Naţiunilor

Unite, având în vedere eşecul său în a contribui la pacea şi securitatea internaţională precum şi lipsa de participare la activitatea agenţiilor ONU.Potrivit unor surse de încre-dere, Azerbaidjanul a compensat deficienţele sale prin oferirea de pa-chete turistice şi stimulente mone-tare delegaţilor ONU precum şi de beneficii economice pentru ţările cu probleme financiare în schim-bul votului lor în cadrul Adunării Generale a ONU care alege cei 10 membri nepermanenţi ai Consiliu-lui de Securitate. Apelând la toate mijloacele posibile, Azerbaidjanul a câştigat sprijinul ţărilor islamice din Liga Statelor Arabe, Mişcarea de Nealiniere, şi din Comunitatea Statelor Independente (fostele state membre ale Uniunii Sovie-tice), inclusiv Rusia. Totuşi, în ciuda acestor tactici neobişnuite de lobby, Azerbaidjanul a avut nevoie de 17 tururi de scrutin pe parcursul a două zile pentru a aduna voturile necesare, şi a reuşit numai după ce Slovenia, principalul său rival, s-a retras din cursă în semn de protest. Ministrul de externe al Sloveniei, Samuel Zbogar, a declarat că ţara sa “nu este de acord cu modul în care s-a desfăşurat această cam-panie”. Deşi nu a dat detalii, se re-ferea la seria de cadouri generoase oferite de Azerbaidjan.Fireşte, câştigarea unui loc în puternicul Consiliu de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite oferă Azerbaidjanului un presti-giu internaţional precum şi o nouă oportunitate de a-şi continua cam-paniile armenofobe permanente.

Cu toate acestea, este puţin proba-bil ca oficialii azeri să reuşească să-şi atingă obiectivul anunţat, acela de a pune conflictul din Ka-rabah (Artsakh) pe ordinea de zi a Consiliului. Co-preşedinţii Gru-pului de la Minsk, Franţa, Rusia şi Statele Unite ale Americii – trei dintre cei 5 membrii permanenţi ai Consiliul de Securitate cu drept de veto, au declarat în mod clar că această chestiune va fi abordată de Grupul de la Minsk, în afara cadru-lui Naţiunilor Unite. Prin urmare liderii Azerbaidjanului riscă să-şi dezamăgească poporul, pe care l-a asigurat că problema Karabaghu-lui va fi abordată de Consiliul de Securitate. De asemenea el riscă să se găsească într-o situaţie delicată, atunci când va trebui să aleagă pentru cine votează în problemele cu privire la aspectele conflictuale care implică Iranul, Israelul şi Siria, printre altele.În timp ce regimul Aliyev a mutat munţii din loc pentru a-şi atrage voturi în cursa pentru Consiliul de Securitate, ce au făcut armenii pentru a contracara eforturile de-puse de Azerbaidjan?Opoziţia din Armenia a criticat guvernul armean că nu şi-a depus candidatura pentru locul de mem-bru nepermanent în Consiliului de Securitate, argumentând că astfel ar fi atras o parte din voturile pri-mite de Azerbaidjan. Cu toate ace-stea, o astfel de strategie nu ar fi fost , cel mai probabil în interesul Erevanului, pentru că Armenia nu ar fi putut concura cu guvernul de la Baku în campania de cumpărare a voturilor, iar acest lucru ar fi dus

Azerbaidjanul câştigă un loc în Consiliul de Securitate al ONU, armenii nu iau nici o măsură.

AA

AR R

T21 -22 / 2011

la atragerea unor voturi destinate Sloveniei asigurând astfel o marjă mai mare de victorie pentru Azerbaidjan.Într-unul dintre articolele mele an-terioare, am sugerat că organizaţiile armene şi personalităţile din di-aspora, în colaborare cu ministrul de externe al Armeniei, ar trebui să lanseze o campanie globală pentru a contracara candidatura Azerbai-djanului. Şi am îndemnat armenii din toată lumea să ceară guver-nelor lor să nu sprijine candidatura Azerbaidjanului în cursa pentru Consiliul de Securitate.Din păcate, nici Ministerul de Externe armean, nici liderii din diaspora nu au iniţiat un astfel de efort coordonat. Acum 2 luni, când delegaţii din 50 de ţări s-au adunat la o Conferinţa Pan-Armeană în Erevan, oficialii Ministerului de Externe ar fi trebui să profite de această ocazie pentru a dezvolta o strategie cu membrii şi liderii organizaţiilor, cu privire la modul în care pot contracara candidatura Azerbaidjanului. În mod ironic, una dintre temele de pe ordinea de zi a conferinţei a fost “mecanisme de dezvoltare a parteneriatului Ar-menia-Diaspora.” Astfel de discuţii sunt utile doar dacă sunt urmate de acţiuni concrete.Din fericire, un mecanism de co-ordonare la nivel mondial a ar-menilor este planificat pentru comemorarea a 100 de ani de la Genocidul Armean. În acest scop, o întâlnire preliminară a avut deja loc la Erevan, acum câteva luni. Turcia şi-a anunţat deja candida-tura pentru Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2015, atunci când armenii vor comemora 100 de ani de la Geno-cid. Întrebarea este: Vor fi armenii mai bine pregătiţi pentru a con-tracara candidatura Turciei peste patru ani decât au fost în cazul Azerbaidjanului anul acesta?

C A L E N D A Rumbre pe pÎnza vremiiIPS. HUSIK ZOHRABIAN – al 38-lea

ARHIEPISCOP AL BISERICIIAPOSTOLICE ARMENE DIN ROMÂNIA

(5 noiembrie 1871 – 23 octombrie 1942)

Viitorul mare prelat s-a născut în 1871 (in vremuri tulburi) la Nor Nahicevan. Îşi urmează vocaţia de preot studiind mai întîi la Şcoala Confesională a Eparhiei Armene din Chişinău, Basara-bia. În 1894 a absolvit Academia Teologică din Ecimiadzin şi apoi studiază mai departe Dreptul la Moscova, Teologia si Filozofia la Berlin şi Halle. Se reîn-toarce la Ecimiadzin, unde va pre-da Istoria Teologiei la Academia Teologică şi apoi va deveni şeful Cancelariei Catolicoşilor Hrim-ian Hayrig şi Ismirilian, precum şi membru al Sinodului. În 1920, recunoscîndu-i meritele ,Catolico-sul Kevork V îl trimite în Româ-nia ca Şef al Eparhiei Armene. În 1924 Arhimandritul Husik Zohra-bian primeşte rangul de Episcop. În 1928 Legea Cultelor a recuno-scut Biserica Armeană (implicit cultul armean) ca fiind “Biserică Istorică”, iar în 1931 Arhiepiscopul Husik este consfinţit prin Decret Regal în funcţia sa. Este profund implicat în viaţa comunităţii nu numai din punct de vedere spiritu-al, creează un fond special pentru a ajuta financiar numeroasele familii de refugiaţi armeni. Intervine per-sonal pentru integrarea lor în soci-etatea româneasca (caută chiar şi locuri de muncă pentru aceştia). La începutul celui de Al Doilea Război Mondial po-

litica statului român se schimbă. Au exi-stat chiar şi ameninţări voalate la adresa ar-menilor din partea Mişcării Legionare de Extremă Dreapta. Arhiepiscopul Husik se implică personal în această problemă şi împreuna cu o delegaţie (din care făcea parte şi istoricul

H. Dj. Siruni) se prezintă personal la Mareşalul Antonescu pentru a solicita ca armenii din România, refugiaţi apatrizi, fără cetăţenie, cu paşapoarte “Nansen” să aibă drep-tul de a se înrola în armată şi să lupte pentru noua lor patrie, Româ-nia ,dovedind astfel loialitatea lor. Dreptul le este acordat, iar armenii şi-au făcut cu prisosinţă datoria pe front. În plan spiritual IPS Arh. Husik Zohrabian a fost un adept fervent ale ecumenismului, al uni-rii tuturor bisericilor creştine, re-flectat şi într-una din lucrările sale apărută în 1934 “Istoria Bisericii Armene”. IPS Husik Zohrabian se stinge în 1942 la Bucureşti după o viaţă dusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului său armenesc.

Eduard ANtONIAN

-

16

pe vârful araratului

De vină era un tablou pe care-l aveam în casă apa-rent dintotdeauna, de Var-

tanian, un pictor din Armenia, care arăta nişte plopi, mult verde, nişte case mici, iar în depărtare Araratul Mic şi cel Mare, aşa cum se arată ei privitorului din Armenia. Era o sfidare continuă pentru mine, şi pesemne că la fel a acţionat şi asupra psihicului nepoatei mele, Carina, căci tabloul s-a mutat după moartea părinţilor mei la Paris. Cerea să te sui pe el, pe cel Mare evident, şi asta nu ca un lucru pe care-l faci între altele, ci ca unul din acele puţine lucruri pe care trebuie să le faci în viaţă – cum ar fi să scrii o carte, să sădeşti un pom sau să faci o fântână – care-i dau vieţii sens în povestea pe care ne-o spunem noi înşine despre sensul vieţii. Pe la sfârşitul ani-

lor ’90 auzisem că escalada mun-telui s-a deschis pentru turiştii din afară. În 1999, când am fost pen-tru două luni în Armenia, am auzit chiar că un grup de alpinişti din Armenia ar fi primit aprobarea să se urce, şi-au pus şi-un steag, dar că între timp s-a închis. Nu suna bine nici faptul că aparent trebuia să fii alpinist – ceea ce nu eram şi nici n-aveam de gând să devin – nici faptul că nu mai se dădeau permisiuni. Mai târziu situaţia s-a îmbunătăţit din nou, şi prin 2007 îmi făcusem deja planuri când să mă duc, având în vedere că existau deja situri cu ghizi montani care duceau grupuri suficient de mari pe vârf. Dar surpriza vine în vara lui 2008, când PKK-ul reapare în prim plan cu o răpire spectaculoasă a câtorva drumeţi din Germania care se aflau pe munte cu intenţia

să-l escaladeze. Sunt eliberaţi după două săptămâni în schimbul unei răscumpărări nespecificate, însă muntele se închide din nou pentru restul anului. Atunci mi-am zis că la această datorie majoră va trebui să renunţ în această viaţă, pentru că mă apropiam de vârsta de 50 de ani, şi mi se părea că vârsta şi al-titudinile mari nu se înţeleg bine. Şi aşa credeam eu că am scăpat o-norabil de datoria pe care o aveam. Avusesem cele mai bune intenţii, însă n-a fost să fie… Surpriza a venit în toamna lui 2010, când Ca-rina m-a întrebat dacă aş dori şi eu să vin, căci ea avea deja un grup de cinci tineri armeni din Franţa cu care vroiau să meargă. Evident că nu aveam ce spune decât că da, că vreau să merg. Ea găsise un ghid kurd, cu care merseseră deja nişte tineri armeni din Franta, şi cu care

Pe vârful Araratului

-

21 - 22 / 2011A

AA

R RT

intrase în contact. Deci, în această vară am luat avionul din Dort-mund spre Istanbul, unde după o zi petrecută hoinărind prin locuri care nu-mi spuneau nimic, ne-am îmbarcat cu toţii într-un avion spre Van. Acolo ne aştepta fratele ghid-ului, care ne-a dus la Doğubeyazıt, unde am petrecut noaptea într-un hotel. În ziua următoare ne-a luat ghidul nostru cu maşina şi ne-a dus la capătul drumului spre Ararat, de unde marea parte a lucrurilor cu care venisem au fost descărcate şi duse de cai, iar noi ne-am pus pe drum într-o arşiţă soră cu cele din Arizona de la 2000 de metri la 3200 de metri, unde erau o mulţime de corturi si drumeţi de toate naţiile. Ne-am pus şi noi corturile care ajunseseră pe spinările cailor cu mult înaintea noastră, am intrat în vorbă cu un grup de turci din Is-tanbul, care ştiau bine de genocid, însă considerau că nu era o ches-tiune de la popor la popor, că dacă ar fi fost ,,nu ar fi fost nevoie de aşteptat 1915”. Eu le-am răspuns că asta era şi părerea tatălui meu, care ne spunea mereu zicale şi proverbe turceşti, spunându-ne că ar fi o gravă greşeală să crezi că un popor nu are înţelepciunea sa din cauza acţiunilor unor guverne de-ale lui. A doua zi drumul urca la 4200 de metri, unde era ultimul loc unde se mai puteau, cu chiu cu vai, pune corturi. Noaptea aceea am dormit foarte puţin, poate 2-3 ore, efectul altitudinii îngreunând som-nul, şi am plecat la ora unu noap-tea spre vârf. Până atunci, a fost tot timpul cald, în ipostaza neplăcut până la greu de suportat (mai ales în cort, care era unul pentru toate anotimpurile, adică în speţă pentru anotimpul foarte rece). ,,Muntele” reieşise că era, de fapt, un imens prăvăliş, format din rocă şi cenuşă vulcanică, oferind piciorului un sol incert, gata de mişcare la fiecare pas. Pâna atunci, drumul putea fi făcut de cam oricine, existând

şi posibilitatea de a urca călare. Neplăcerea cea mare era că noi ne aflam pe drum în toiul zilei şi că era foarte cald, evident fără pic de umbră, căci copacii nu cresc pe acel teren. De la baza a doua în sus, adică de la 4200 de metri în sus, problema e cu totul alta. Dru-mul merge pieptiş în sus, fără nici o şerpuială, e ca un soi de scară abruptă către cer. Popasurile sunt scurte şi rare, ritmul este susţinut.

Din cauza altitudinii, muşchii de la picioare nu răspund ca de obicei. Toată pregătirea mea fizică pentru acest drum părea inutilă. Făcusem cu mai puţin de trei luni în urmă 48 de mile, mergând de la malul de sud până la cel de nord al Mare-lui Canyon şi înapoi, un drum ce a durat 24 de ore. Cu peste zece ani în urmă alergasem 50 de mile pe un teren muntos în aproape 12 ore. Cu şapte ani în urmă făcusem

CĂLĂTOR I I

-Ţ

18

camino-ul, pelerinajul de la Saint Jean Pied-de-Port până la Santiago de Compostela şi mai departe până la Finisterre în 33 de zile. Toate acestea păreau nişte plimbări de voie în comparaţie cu ce aveam de parcurs în acea noapte, şi numai de ruşine am mers până sus, nu mă mai interesa realmente decât să stau locului sau să mă întorc. La ora 6:15 dimineaţa am ajuns sus, şi tot chinul a fost imediat uitat. Era o zi la fel de senină ca şi cele de dinainte, şi soarele abia răsărise. Nu se vedea către Armenia, căci era o pâclă mov-cenuşie în acea direcţie. Toţi membrii grupului nostru, care din prima zi de urcat se lărgise cu nouă membrii ai unui grup venit din Armenia, au ajuns sus. Senzaţia de mirabilă realizare, şi acea stare de seninătate care ţi-o dă muntele erau prezente într-o ex-clusivitate rară în mintea mea. Nu mai era loc de nimic altceva. Am stat acolo cam douăzeci de minute, după care a început lungul coborâş, care ne va duce în aceiaşi zi până la şosea, la 2000 de metri, acolo unde începusem urcuşul cu trei zile înainte. Ajunşi înapoi la baza de la 4200m am dat de un grup de iranieni handicapaţi (cu proteze în loc de picioare, de exemplu), care în ziua precedentă fusesera pe vârf. Pe munte se află în fiecare zi de

vară cam o sută de călători. Deci nu trebuie trasă concluzia nici că e foarte greu, pentru că mi s-a părut mie aşa, nici foarte uşor, pentru că foarte mulţi reuşesc. O pregătire la altitudine este esenţială pentru a uşura ultima parte. E clar că nu se poate compara starea fizică a kurzilor cu cea a turiştilor. M-au impresionat cel mai mult cei ce mânau caii din spate, câteodată adulţi, adesea copii de vreo opt ani. Aceştia ţineau pasul cu caii, care străbăteau distanţele între bazele de corturi cam de trei ori mai repede decât noi. Aceşti copii nu păreau nici să mănânce nici să bea apă pe drum. I-am întrebat pe ghizi de ce nu se ocupă cineva de antrenamentul lor pentru maraton sau ultramaraton, şi mi s-a spus că forurile sportive ale ţării nu se interesează de stimularea talente-lor kurzilor. În mod ciudat, deşi m-am dus acolo pentru un munte, am desco-perit mai mult un popor pe care nu-l ştiam decât din poveşti ceţoase: poporul kurd, care m-a impresionat în mod deosebit. În primul rând, nu am întâlnit pe nimeni care să nu fi ştiut de genocid, şi discuţia despre genocid era întotdeauna iniţiată de un kurd, niciodată de mine (însă nimeni, cu o excepţie, nu auzise de Sayfo, de genocidul populaţiei

asiriene (sau caldeene) din Turcia, nici măcar că asirienii (caldeenii) au existat pe acele meleaguri, nu departe de Ararat, încă nici cu un secol în urmă nu se ştia). Am vor-bit mult cu ei, mai ales cu ghizii montani. X m-a întrebat care a fost rolul kurzilor în genocid. I-am spus ce ştiam de la Rebecca, o studentă în programul de studii armeneşti, care cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram doctorand la Ann Arbor, s-a ocupat exact de această problemă, şi a ajuns la concluzia că relaţiile între armeni şi kur-zii sedentari erau foarte bune, că probleme aveau ambele comunităţi sedentare cu kurzii nomazi, care veneau şi răpeau fete pentru a cere despăgubire şi alte tâlhării similare. La genocid, cei nomazi au fost anunţaţi de autorităţi că se va perinda pradă prin deşert şi au acţionat în consecinţă. Este greu de spus ce contribuţie reală au avut ei la pierderile de vieţi omeneşti, pentru că acele convoaie pe care le jefuiau kurzii erau oricum des-tinate unei morţi lente dar sigure. Răpirile de fete din convoaie s-ar putea să fi chiar salvat vieţi, deşi vieţi ce urmau să trăiască într-un soi de sclavie. A reieşit că X nu a fost pe deplin convins, căci auzise de la alţi armeni o altă naraţiune, şi credea că am fost diplomatic cu el, căci doua zile după ce ne-am în-tors de pe vârf mi-a fost dat să am a meeting with a remarkable man, cum ar fi spus Gurdjieff. Nu pricep nici până acum cum de se afla în lobby-ul acelui hotel amărât din Doğubeyazıt, însă era acolo, cu un prieten. Un om în vârstă, al cărui nume nu l-am aflat, aşa că-l voi desemna cu T, cu părul alb şi cu un aparat în ureche, însoţit de un pri-eten ceva mai tânăr, cu care intru în vorbă, la sugestia lui X. Reiese că e un intelectual de stânga kurd (deşi în mod ciudat nu vorbeşte decât turceşte, chiar şi cu kurzii, şi prie-tenul său traduce în engleză pentru

pe vârful araratului

-Ţ

21 - 22 / 2011A

AA

R RT

CĂLĂTOR I Imine), care ştia numărul de armeni şi de kurzi din Doğubeyazıt de di-nainte de 1915, care petrecuse şapte ani de puşcărie în Turcia, şi mult mai mulţi ani prin diverse capitale ale republicilor sovietice, printre care şi la Erevan, care îl cunoştea, ca şi prietenul său, pe Hrant Dink (care era Marxist, după cum mi-a spus el, şi pe a cărui văduvă au vrut s-o aleagă kurzii în parlament, dar care n-a vrut să candideze). Mi-am exprimat mirarea că ei îl ştiau, şi i-am întrebat ce fel de articole apăreau în Agos, ca să aflu că erau toate pe teme armeneşti (culturale şi nu numai). Şi i-am întrebat de ce citeau ei un ziar cu articole despre o altă etnie, şi dacă ei reprezentau o excepţie sau erau şi alţii ca ei. Mi-au răspuns că articolele erau foarte interesante şi că erau câteva mii de ne-armeni care citeau în mod regulat contribuţiile lui Hrant Dink. T i-a confirmat lui X că ce-i spusesem despre relaţiile dintre kurzi şi armeni, şi despre rolul kurzilor la genocid era exact. A adăugat şi că suntem două popoare similare, amândouă cu tendinţe pronunţat socialiste. E adevărat că pe mine mă luau de kurd, şi abia când le spuneam că tatăl meu era din Adana, îşi dădeau seama că trebuie să fiu armean, pentru că nu erau kurzi în Adana. T toc-mai publicase o carte, în turcă, un studiu comparativ al obiceiurilor populare armene şi kurde, la care lucrase 15 ani. L-am întrebat dacă i-au cerut vreodată scuze pentru că l-au închis fără nici un motiv, şi a râs, spunând că e vorba de Turcia, nu de America. L-am întrebat dacă nu îi e frică de consecinţele nefaste ale publicării cărţii, şi mi-a spus că acel risc şi-l ia, şi că autorităţile nu mai pot controla ce se publică. A apărut şi în traducere turcă Musa Dagh-ul lui Werfel, deci nu se mai poate stăvili nimic. L-am în-trebat cum vede el viitorul poporu-lui kurd, care este evident pentru

orice călător prin partea locului un popor asuprit, şi mi-a spus că duşmanii poporului kurd nu-i dau altă şansă decât să biruiască, să se emancipeze.Pentru cei interesaţi de o astfel de ispravă, preţul este de circa 400 de euro, acesta incluzând preţul unui permis ce se plăteşte la asociaţia montană turcă de către ghid, cât

şi închiriatul ghiarelor de urcat pe ghiaţă (în cazul nostru nu le-am fo-losit).

Victor PAMBUCCIAN

fotografii de Vanigue Tarpinian

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

AA

AR R

T

20

interviu cu ani Kalayjian doctor pSiholog

La începutul lunii octombrie s-a aflat în România doamna Ani Kalayjian din Statele Unite, doc-tor psiholog, la invitaţia Cen-trului de Dezvoltare personală „Chemarea Sufletului”. În zilele de 30 octombrie şi 1-2 noiembrie, doamna Kalayjian, care se bucură de recunoaştere internaţională ca expert în efec-tele psihologice ale traumelor trăite de victimele dezastrelor, a ţinut conferinţe la Bucureşti pe tema “De la război la pace, transformarea traumelor în însănătoşire de la o generaţie la alta”.Ani Kalayjian a vizitat şi sediul Uniunii Armenilor din România, redacţia revistelor Ararat şi Nor Ghiank, unde ne-a acordat un foarte interesant interviu.

Ce s-a făcut pe plan psihologic pentru refacerea psihică mai rapidă a populaţiei ce a avut de suferit la cutremurul din decem-brie 1988 din Armenia?

Noi am început munca pe tărîm psihologic încă din decembrie. Venind din SUA la Erevan, în ianuarie ne-am început ac-tivitatea, am pus bazele unei mişcări psihologice. Alături de psihologi şi psihiatri benevoli din Erevan am plecat la Spitak şi Ghiumri. Timp de circa şase luni am trimis diferiţi psihiatri la Erevan o dată pe lună. Am

cutreierat circa 50 de sate

unde rămăseseră oameni.Presupun că aveaţi multe de făcut acolo.

Prin sate am văzut multă lume înmărmurită, în stare de încre-menire. Timp de şase luni am trimis 58 de voluntari, eu fiind organizatoarea. Mai tîrziu am început să trimitem mai puţini specialişti, dar pe perioade mai lungi. Au stat trei-şase luni, , psihiatra Luis Nadjarian a rămas timp de un an, apoi a stat doctorul Ergherian, pentru a elimina traumele cît mai repede cu putinţă şi pentru a-i învăţa şi pe psihologii de acolo. Întrucît era încă perioada comunistă, totul s-a răsfrînt mult mai adînc şi complicat, supravieţuitorii crezînd că e război. S-a por-nit un zgomot ca explozia unei bombe, iar oamenii s-au repe-zit în subsoluri, în loc să iasă din case. Au făcut exact invers de cum ar fi trebuit. Animalele şi copiii au fost de mare folos. Cînd am vrut să le aflăm sen-timentele, ne-au spus că au în-ceput să latre cîinii încontinuu şi oamenii au ieşit din case, iar casele s-au prăbuşit imediat în urma lor. Omenirea trebuie să fie mereu în armonie cu natura, dar omul încă se consideră superior naturii şi vrea să o strivească, iar astfel lichidăm instinctul din noi şi începem să stăpînim. Mulţi ne-au spus că nou născuţii începuseră să plîngă atît de tare,

încît părinţii au fost nevoiţi să-i ducă la doctor, în loc să meargă la serviciu, alţii nu s-au dus la şcoală, salvîndu-se în acest fel. Astfel de exemple sînt multe. Noi mergem în Armenia o dată la doi ani.

Mai există oameni care suferă de urmările cutremurului?

Problema acum este mai complexă. Este actuală ches-tiunea Karabaghului, guvernul face presiuni mai mari, există o atmosferă de neîncredere ce vine din perioada trecutului comunist.Poporul este într-un fel obosit de luptă şi a devenit mai indi-ferent, ceea ce cred că este mult mai periculos.Astăzi poporul se orientează mai mult spre Orient. De ex-emplu, se ascultă o muzică de calitate foarte joasă, mai ales în maşini.

Şi cum se poate lupta împotriva acestui fenomen?

Acest lucru necesită oameni şi un efort mult mai serios. Furia

Interviu cu Ani Kalayjian doctor psiholog

Ştiinţa a arătat că, dacă astăzi trăieşti trauma unui cutremur, dar înainte ai avut trauma unui genocid, trebuie să o depăşeşti întîi pe prima.

Ani Kalyjian alături de geor-giana Sofletea de la Centrul de Dezvoltare ”Chemarea Sufletului”

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-

21 - 22 / 2011A

AA

R RT

I N T E R V I Uoamenilor împotriva opresiu-nii comuniste de 70 de ani se manifestă în diverse moduri. Se gîndesc să plece de acolo defini-tiv, sau sînt indiferenţi într-o altă lume. Amîndouă sînt chestiuni dificile. Pentru împuţinarea gri-jilor cotidiene ar trebui ca oame-nii de afaceri să facă investiţii, să se deschidă magazine, pen-tru ca oamenii să aibă locuri de muncă. Nu s-au construit noi fabrici în număr comparabil cu fabricile şi uzinele distruse la cutremur. Existau fabrici, ca cea de zahăr sau cea de ascensoare, unde lucrau pînă la 8.000 de oameni. Acestea s-au prăbuşit. Trebuie construite întreprinderi care să asigure locuri de muncă. Trebuie să ne gîndim serios la acest lucru. Trebuie ca mai întîi să se îmbunătăţească situaţia economică. Astăzi există în Ar-menia mulţi oameni bogaţi care trăiesc în case ca nişte palate, în timp ce alţii sînt într-o situaţie materială foarte grea, iar acest lucru trebuie să ne dea de gîn-dit.

Ce puteţi face pentru înlăturarea complexelor psihologice în munca pe care o duceţi cu fa-miliile victimelor genocidului şi cu noile generaţii?

Înainte de cutremur am înfiinţat în SUA o organizaţie cu princi-pal obiect de activitatea chest-iunea genocidului. Prin această organizaţie am demarat un stu-diu, dar înainte să dea rezultate s-a produs cutremurul. Imediat după cutremur am lăsat toate celelalte treburi şi ne-am con-centrat asupra cutremurului. Pînă la urmă am terminat stu-diul, iar cea mai gravă concluzie a fost aceea că supravieţuitorii genocidului se simt permanent în plină catastrofă din cauza negării turceşti, lucru care an de

an revine în actualitate. În fie-care an facem lobby, trimitem scrisori către oamenii politici, iar rănile se deschid din nou. Supravieţuitorii nu pot dormi în azilurile de bătrîni, mulţi dintre ei au coşmaruri. Cînd vrem să facem un interviu cu vreunul dintre ei asistentele ne spun că după aceea nu mai dorm, le piere pofta de mîncare, încep să plîngă şi se gîndesc dacă nu cumva turcii ne-au trimis. Într-atît de zdruncinată este încre-derea în sine.

Dar ce simt copiii lor, cum privesc aceştia chestiunea gen-ocidului?

Simt în primul rînd că an de an trăiesc într-un coşmar, că an de an rănile se deschid şi îi încearcă o furie cumplită că nu pot face nimic pentru ca Turcia sau SUA să recunoască această catastrofă, genocidul. În interviurile cu reprezentanţii generaţiei următoare am simţit că îi încearcă şi durerea şi mînia, că, privindu-şi părinţii, nu au suficientă putere să oblige gu-vernul american să recunoască genocidul şi, într-un fel, se simţeau orfani.Pe lîngă toate acestea, din di-ferite colţuri ale lumii, din Siria, Iran sau Armenia, armenii vin în Statele Unite şi pare că sîn-tem naţii diferite, se înfiinţează cluburi ale armenilor din Iran, din Liban sau din Armenia şi astfel începe separarea dintre noi. În timp ce sîntem doar opt milioane în întreaga lume ne fărîmiţăm forţele şi ne pierdem concentrarea. Înainte de a fi un bun sirian, libanez sau ameri-

can trebuie să fim buni armeni. Acesta este lucrul cel mai im-portant.Ce diferenţă vedeţi între ar-menii din Diaspora, urmaşi ai supravieţuitorilor genocidului, şi armenii din Armenia?

Este interesant faptul că pînă şi după cutremur cele mai multe coşmaruri nu erau despre cu-tremur, ci despre genocid. În coşmarurile lor oamenii vedeau jandarmi turci, nisip sau tren, ceea ce nu are nici o legătură cu cutremurul. Aceasta dovedeşte că există un transfer, iar această traumă se află şi în ei. Ştiinţa a arătat că, dacă astăzi trăieşti trau-ma unui cutremur, dar înainte ai avut trauma unui genocid, trebuie să o depăşeşti întîi pe prima. Aş fi vrut să trezesc acest lucru astăzi şi în dumneavoastră. Dumneavoastră trăiţi în Româ-nia şi purtaţi trauma românească, trauma comunistă, aveţi şi trau-ma armenească, după care vine nesiguranţa. Există o presiune de zeci de ani, care distruge poporul. Rădăcinile propriu-zise vin de la comunişti, aceştia i-au învrăjbit pe oameni, frate contra fratelui, tată contra fiu. Acest lucru a acţionat şi asupra identităţii noastre. Am hotărît să mai vin aici pentru un nou pro-gram. Aş vrea ca data viitoare să vorbim mai mult despre ar-meni.

Vă mulţumesc pentru interviu şi vă urez succes în activitatea dumneavoastră.

Madlen tER-gHUKASIAN

-

AA

AR R

T

22

Cei care l-au cunoscut, respec-tat şi admirat pe Simion Tavitian pentru profesionalismul său, pen-tru sinceritatea şi bucuria care i se reflectau mereu pe chip, s-au întâlnit, joi 27 octombrie, pen-tru a-l evoca pe omul, prietenul, publicistul, scriitorul şi filatelistul care a părăsit această lume în urmă cu aproape trei ani, În micul, dar primitorul spaţiu al Uniunii Arme-nilor din România (UAR), Filiala Constanţa, Simion Tavitian a fost evocat cu emoţie de prietenii şi co-legii săi, fie ei armeni sau nu.În prezenţa fiicei sale, Anaid Tavi-tian, cunoscutul om de cultură do-brogean, la fel ca şi regretatul său tată, i-au creionat portretul în culori calde: secretarul cultural al UAR, prof. Arşaluis Sarchisian Gurău, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, omul de cultură Costache Tudor, jurnal-istul radio Steliana Bajdechi, prof. dr. Garabet Kümbetlian şi părintele comunităţii armene, pr. Avedis Mandalian.„Relaţia mea cu Simion Tavitian a fost una specială. De la el am primit trei lecţii: despre curaj, despre ce înseamnă comunitatea armeană şi despre cum poate de-veni scrisul o pavăză împotriva morţii”, a spus scriitorul şi publi-cistul Ovidiu Dunăreanu. La rân-dul său, cunoscutul om de cultură Tudor Costache a amintit şi de dascălul Simion Tavitian, adresân-du-i o rugăminte fiicei sale, aceea de a-i tipări manuscrisele, iar părintele Mandalian a evocat întâl-nirile pe care le avea cu prietenul şi enoriaşul Simion Tavitian.„Tu trebuia să te faci actor!” Un emoţionant portret i-a făcut şi fiica

sa, Anaid. „Era un om foarte

sensibil, dar şi un om cu foarte mult umor, de aceea cred că i-ar fi plăcut să ne vadă acum zâmbind şi, în niciun caz, trişti. Glumeam cu el, spunându-i: „Tată, de ce te-ai făcut ziarist?! Tu trebuia să te faci actor, pentru că pe 3 februarie este născut şi actorul Ştefan Iordache şi actorul constănţean Lucian Iancu”. A avut un har, capta atenţia a sute de oa-meni, cum numai un actor poate să facă”, a spus Anaid Tavitian.De aceea, pentru finalul întâlnirii, a

la trei ani de la trecerea în nefiinţă

Evocare Simion tavitianfost pregătită o surpriză, evocarea încheindu-se într-o notă veselă: un recital actoricesc susţinut de unul dintre actorii îndrăgiţi de Simion Tavitian, Liviu Manolache. El le-a oferit două „Cânticele comice” de-ale lui Alecsandri şi a conchis, parafrazându-l pe Jan Kott: „Alec-sandri este contemporanul nostru”. „Moderatorul” întâlnirii de suflet a fost vicepreşedintele UAR, filiala Constanţa, Carmen Dropol.Simion Tavitian s-a născut la 3 februarie 1926, în oraşul Cetatea Albă din Basarabia şi a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti şi Facu-ltatea de Economie Generală a Academiei de Studii Economice. Simion Tavitian este autorul a pes-te 16 lucrări, studii literare, dar şi studii istorice şi sociale dedicate comunităţii armeneşti din România.

Mirela StÎNgădupa telegrafonline.ro

la trei ani de la trecerea În nefiinţă evocare Simion tavitian

-

AA

AR R

T

A R T E

Domnul Hortensiu Aldea ofer-ind autograf pe volumul oferit Uniunii Armenilor

Casa de Licitaţii Artmark a lansat un album preţios pentru colec-ţionarii de artă: “Nutzi Acontz”, îngrijit de prof. dr. Hortensiu Al-dea – lucrare distinsă cu Premiul pentru Carte de Artă al Uniunii Artiştilor Plastici filiala Iaşi, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Românească de la Iaşi de anul acesta. Prin prezentarea ce a avut loc la Hotel Hilton

din Bucureşti albumul a ajuns astfel şi la iubitorii de artă bucu-reşteni, introdus de criticul de artă Ruxandra Garofeanu.După lansarea cărţii domnul Hortensiu Aldea ne-a declarat: ” Acest album este cea mai reprezentativă lucrare realizată până în prezent asupra vieţii şi operei acestei artiste. Am fost foarte apropiat de familia ar-tistei. Ea a murit în 1957 iar fa-milia a supravieţuit până în anul 1982 – 1984. Sora artistei era o distinsă pianistă a şcolii de pian din Cluj.Nutzi Acontz fost o artistă foarte mult apreciată dar şi solitară – pentru că a avut neşansa să rateze o căsătorie cu pictorul Henri Catargi cu care a lucrat aproximativ 4 ani. A urmat o perioadă fericită, interbelică, a şcolii de pictură de la Balcic. Am reuşit să identific o serie de lucrări inedite care, în al Doilea Razboi Mondial, în timpul unui bombardament, s-au pierdut. E vorba de aproximativ 40 de

lucrări. Artista era o persoană austeră şi foarte sobră adică nu-şi permitea să scoată o lucrare dacă nu era convinsă că acea lu-crare o reprezintă. Am reuşit să completez cu încă 20 de lucrări aceast album, picturi care nu au mai fost prezentate până acum. Realizarea acestei monografii reprezintă un gest de mare recunoştinţă. Este o pledoarie pentru cauza acestei artiste, este o manieră de a regândi calităţile acestei artiste. ”

Lansare de Carte - Album “Nutzi Acontz”

deHortensiu Aldea

21 - 22 / 2011

-

AA

AR R

T

24

Nu sînt un istoric al arhi-tecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu

despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil con-damnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut person-al, totuşi prezenţa lor a rămas întipărită în locuinţele lor, chiar dacă acestea au intrat pe alte mîini. Chiar ruinele, încărcate de valorile singurătăţii, ale mis-terului şi decăderii pitoreşti, propun un dialog între o reali-tate incompletă şi imaginaţia mea. Aceeaşi relaţie se stabileşte cînd am numai o fotografie sau planul unei clădiri dispărute. Ruinele sînt, de altfel, cea mai populară metaforă pentru de-clinul fiinţei omeneşti.

Titlul rubricii, „S.O.S. Bucureşti“, trimite, de ase-meni, la meserii care se sting, la obloane care închid defini-tiv prăvăliile de altădată. Ieri, traversam un cartier din Ploieşti

pe care nu-l cunoşteam şi

despre populaţia căruia mi s-a spus cu reticenţă că este pe jumătate ţigănească: eu eram încîntat, fiindcă descopeream acolo case ţărăneşti sau dug-hene ca pe vremuri. Pe Calea Griviţei nu mai găseşti o vitrină cu abajururi lucrate acasă, nici

atelierul ultimului pălărier.Spaţiul ocupat de orice e VECHI se restrînge treptat. Demonstraţia acestei situaţii o aduce şi descreşterea unor comunităţi etnice care aparţineau de mult oraşului nostru. De exemplu, armenii. Statisticile demogra-fice sînt clare şi deprimante. De

la 10.000 cîţi trăiau în Bucureşti în al doilea deceniu al perioadei interbelice, numărul lor, încă de 8000 în 1948, n-a încetat să scadă de la un recensămînt la altul, fiind de numai 1815 în 2002, adică de zece ori mai puţini în cursul unei vieţi de om. Aceste cifre le împrumut dintr-o lucrare excepţional de bine documentată, cartea dlui Edvard Jeamgocian – Catedrala armeană din Bucureşti, Ararat, 2008.

Volumul, în care cineva ar căuta doar descrierea şi istoria monu-mentului, răsplăteşte printr-o informaţie îmbelşugată, pe care numai zeci de ani de studii au putut-o acumula, despre trecutul coloniei armene din România, despre cultul armeno-gregorian în Sud-Estul Europei şi despre crearea eparhiei armene cu centrul în Bucureşti. Bisericile construite în 1638 şi în 1742 au precedat clădirea actuală, care a fost construită în anii 1911-1912, fiind datorată arhitecţilor D. Maimarolu şi Grigore Cerkez (altul decît omonimul său, autorul atîtor edificii din Bucureşti, printre care Uni-versitatea „Ion Mincu“). Pic-torii care au zugrăvit catedrala

Catedrala armeană

Andrei Pippidi

andrei pippidi - catedrala armeană

-

AA

AR R

T

C U L T U R Ăau fost Petre Troteanu şi Mişu Rădulescu, înainte de 1915, data sfinţirii, care a coincis cu sosirea refugiaţilor din Imperiul Otoman ca urmare a masacrelor. Clădirea a avut de suferit în 2001 din cauza tasărilor de pămînt şi a alunecărilor de teren produse de ridicarea, chiar alături, a unui bloc de 19 etaje şi încă 4 nive-luri subterane. Consolidările şi reparaţiile necesare au durat trei ani.

Pentru viaţa spirituală a comunităţii şi pentru presti-giul ei, momentul hotărîtor a fost anul 1931, cu înfiinţarea Episcopiei, la care a contribuit faptul că atunci era prim-mi-nistru Nicolae Iorga, statornic prieten al armenilor şi istoric al convieţuirii lor cu românii. Legea remedia o situaţie în care viaţa bisericească a armenilor din România fusese dependentă de centre ca Suceava, cînd Bu-covina era a Austro-Ungariei, Chişinău (eparhie care, în Ru-sia imperială, cuprindea şi Na-hicevanul din Crimeea) sau Constantinopol. Partea de is-torie ecleziastică reprezintă o contribuţie erudită pentru care cercetătorii români trebuie să fie recunoscători. Biografii de prelaţi şi genealogii de fruntaşi ai comunităţii armene sînt ex-trem de amănunţite.

Pe alocuri, informaţia e inedită sau, pînă acum, nebăgată în seamă. De pildă, pasajul de-spre Bucureşti din Geografia lui Ghevond Alishan (1853): „Oraş înfloritor cu un volum de negoţ foarte mare. Casele nu sînt prea grozave, nici arătoase. În oraş sînt 133 de biserici, 26 mănăstiri, 20 hoteluri, 10 hanu-ri pentru popasul caravanelor, bibliotecă publică, Liceul «Sf.Sava», teatru, 84 şcoli şi 5

tipografii. Populaţia numără 106.000 suflete, din care 2000 ar fi de neam armean. Armenii au biserică, Sfinţii Arhangheli, şi şcoală mare, întemeiată de nobilul Misakian. Armeanul Manuc Bey a construit un han mare, caravanserai, cu numele său.“ Imaginea ce se desprinde din această descriere arată îm-pletirea elementelor orientale cu acelea introduse de influenţa Occidentului.

Ilustraţia bogată şi inteligent aleasă formează un contrapunct pentru textul cărţii.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universi-tatea Bucureşti.

Apărut în Dilema veche, nr. 394, 1-7 septembrie 2011

21 - 22 / 2011

-

26

Pentru început povesteşte-ne de-spre tine pentru a te prezenta citi-torilor noştrii.

“M-am născut în Beirut,Liban iar muzica m-a pasionat încă de când eram copil. În familie tatăl meu a fost muzician iar acest lucru m-a influenţat şi pe mine. La vârsta

de 7 ani am început să iau lecţii la pian iar mai târziu,în adolescenţă am studiat tobele şi trompetă. Tatăl meu m-a susţinut şi sprijinit să ajung producator de muzică deşi visul părinţilor iniţial era cel de a ajunge doctor, fapt pentru care am absolvit Facultatea de Medicină în cadrul Universităţii din Erevan.

Dj. lazzarofeat

Dr. lazzaroPe 21 septembrie, se celebrează Ziua Armeniei, astăzi împlinin-du-se 20 de ani de când Armenia şi-a câştigat independenţa. Elena Florica Şuster, membră a etniei şi corespondent, de ani buni, la Revista Ararat, se gândeşte şi aminteşte familii de vază de arme-ni, ce au contribuit la bunul mers al zonei: Goilav, Manea, Ciomac, Iacobeanu, Bâznoşanu, Ţăranu şi mulţi alţii. „Ioan Missir, care a sc-ris romanul „Fata moartă”, a fost ajutor de primar între anii 1919 – 1920 şi primar al Botoşanilor în perioada 1931 – 1932”, mai spune distinsa doamnă, întru amintirea armenilor profund implicaţi în viaţa oraşului. În Botoşani avem şi o stradă denumită „Armeană” şi două biserici semeţe: „Sfânta Mar-ia” şi „Sfânta Treime”. În oraş mai există clădiri de patrimoniu, ce au aparţinut armenilor din alte timpu-ri şi un cimitir ce poate fi catalogat, fără nicio exagerare, drept un veri-tabil muzeu în aer liber, cu statui şi monumente de mare valoare.Până ce se vor cunoaşte datele recensământului din această toamnă, cifre mai recente vorbesc de existenţa, pe aceste meleaguri, a 42 de armeni, cifră infimă dacă ne gândim la cei două mii de armeni ce trăiau în Botoşani la vreme de 1884.

Carmen MORARU

Interacţiuni etnice - Nr. 59, Septembrie 2011

Armenii botoşăneni, din

ce în ce mai puţini

-

În anul 1998 tatăl meu a hotărât să ne mutăm cu familia înapoi în Erevan. Zece ani mai târziu m-am mutat în capitala Suediei pentru a studia muzica house.”

Cu ce artişti ai colaborat până în prezent?

“Am compus pentru artişti ca Sofi Mkheyan, Lilit Hovhannisyan, Iveta Mukuchyan, Davo şi mulţi alţii.”

Ce stil de muzică abordezi în producţiile tale?

“Îmi place mai mult să compun genul de muzică House, Electro şi Pop.”

Ce artişti sau Dj favoriţi ai?

“Ascult orice gen de muzică iar gama de cântăreţi favoriţi este variată în funcţie de voci şi stiluri, de la muzica clasică până la cea house. Ca DJ îi am ca favoriţi pe Deadmou5 , Thomas Gold, Eric Prydz , Axwell, Sebastian Ingros-so, Steve Angello, Alesso, Avicii, Skrillex şi mulţi alţii.”

Care sunt planurile tale de viitor?

“Ca planuri de viitor mi-ar plăcea să îmi pot desfăşura activitătile şi în afara Armeniei ceea ce se şi întamplă cu anumiţi cântăreţi din America. Sper că materialul va fi unul bun şi se va bucura de suc-ces.”

Ce mesaj le transmiţi cititorilor noştrii şi comunităţii armene din România?

“Înainte de toate vreau să vă mulţumesc tuturor care aţi con-tribuit la realizarea acestui interviu şi vă felicit pentru site-ul pe care îl aveţi şi pentru că informaţi atât publicul armean cât şi cel român despre ceea ce se întamplă cu ar-menii din Armenia şi diaspora. Este foarte important ca armenii din diaspora să ţină legatura cu patria lor şi cu ceea ce se întamplă în Armenia,să işi păstreze limba şi tradiţiile şi să îi educe şi pe cei care se vor naşte cu spiritul arme-nesc pentru ca şi ei la rândul lor să transmită mai departe şi să încerce să îşi servească ţara cu ceea ce pot ei.”

Mcrtici BAgHDASARIAN

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanta). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis SAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucuresti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T21 - 22 / 2011

REDACŢIA ARARAT

Călător în Armenia

istorică[[ă

În numărul următor