Ţara Solomonarilor

- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi -

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje

ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli

"vrăjitori", solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani, gheţari,

izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau - ori poate mai sunt

încă - iniţiaţi la "şcolile de solomonărie" în ştiinţele

astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea

tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare că termenul

"solomonar" a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele

XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în

adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-

geţi - kapnobatai ("călători prin nori" sau "umblători prin

fum"), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în

legendele populare, taumaturgul "care-i fulgera pe draci şi

oamenii păcătoşi". Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în

1932, "puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate

tainele de pe lumea asta". Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să

deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile

sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe "magii cerşetori", urmaşi ai străvechilor

solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie

văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar

a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi

simplu: "În căutarea Ţării solomonarilor".

Hultanii

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa

mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă

legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi,

istorisiri despre "hultănie", o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau

despre vechile "şcoale de solomonărie" din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor

prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul

meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin

cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt

misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii

doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele

solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are

tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de

soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare,

totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum

jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă

frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: "Doamne, ajută-ne!". Dacă

ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă,

înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi,

cine ştie. "Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: "ptii, hultanu'!". Hultanul, adică uliul,

vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie "aducea pe sus" pe cineva din

locuri şi timpuri îndepărtate... Bătrânii ne ziceau atunci că-n

sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi

cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin

aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu

vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială,

ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o

mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau

pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut... Apoi, când

am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar

practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele

au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens", îşi

aminteşte tovarăşul meu de drum.

Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile

copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult,

ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean

unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul

Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească

împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.

O călătorie iniţiatică

Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am

hălăduit zadarnic prin cătunele munţilor, câteodată bătând din

casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care

de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi,

încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: "Aţi auzit

vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc

ploaia?".

Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de

ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum

sunt nişte haiduci care ştiu "a întoarce" vânturile şi furtunile: "Au

o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să

zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă

pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti

douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni tare puternice. Uite ce

puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea

lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un

brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea că ştie

"să mulgă copacul". Da' de solomonari nu, n-am auzit... Numai

cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!".

Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea

aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost

altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar

îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape

de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca

pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţenii a

trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi,

ascunde trăsături delicate, nobile chiar, şi o înţeleaptă

cumpătare îi armonizează vorbele. Adânci şi pline de tâlc îi

erau poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneală, nu auzise sau poate doar se

făcea că nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor,

fecioare împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde

erau îmbăiate tocmai în perioada aceea "de boală", când n-aveau voie să între în biserică. Şi

că prin această scaldă, fata îmblânzea "duhul" apei.

În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora

solomonarii le dăruiau "căpăstrul cel fermecat" şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-

le astfel "solomonăriţe". O veche legendă amintea cum "la o fântână, balaurul mănâncă în

fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubeşte", o alta că "fecioara sorocea din gură sau cu

nişte beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea

ploaia".

Din nou în maşină, spre Moldoviţa.

Păzitorii de grindine

Mulţumiţi că totuşi călătoria în ţinuturile Brodinei

n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre Moldoviţa,

cea mai sudică patrie a hutulilor. Mult am colindat

şi obcinele acestea

legendare, din Argel

până în Demacusa,

căutând cu

încăpăţânare pe

vracii ploilor, dar călăuza mea tot nu-şi amintea pe unde

văzuse hultanii. Dar un alt zvon ne trimite către regiunile

mai joase ale Bucovinei. Cineva ne zice că nu aici, ci-n

satele din apropierea Rădăuţiului se angaja câte un om, doar

ca să bată clopotele sau toaca atunci când se apropie o

grindină mare, oameni tari cu duhul, numiţi "păzitori de

grindine" sau grindinari. Ei n-aveau altceva de făcut decât să

vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Şi iarăşi,

babele zvoneau: pe la Marginea, Casvana, Solca şi Arbore se

plătea altădată cate un vrăjitor care citea stelele şi gonea norii, care prezicea oamenilor

zodiile şi vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, păzind câmpii, trăind din bucatele

cu care îl miluiau gospodarii. "La Arbore, da! La Arbore a fost!", şi un fulger de amintire a

străbătut ochii tovarăşului meu hutul, că avea acolo un uncheş pe care nu-l mai văzuse de

mulţi ani, Grigore Manoil pe nume. Pe dată, asemeni parcă unor "fântânari" însetaţi de

basm, am pornit-o într-acolo, mutându-ne şi noi căutările către zonele mai blânde ale

Bucovinei. În locuri unde ploua mai puţin.

Arbore. Povestea noastră ar fi putut începe de-aici

Dacă se poate zice că şi satele au firea lor, în Arbore, la fiecare brazdă de pământ, plugul

zgârie cioburile unor bătrâne civilizaţii. Dealurile Portarului, Blândului, Lupului sau

Ţapului, luncile Clitului şi Solcii sunt locuri magice, pline de ciudăţenii, ce-au înăbuşit

comorile unor sate dacice. Ţăranii se minunează că, în fiecare an, din molozuri ori din

pârâie răsar ulcioare, cărămizi sau bănuţi de aur. Fraţii se bănuiesc între ei pentru averi

nemuncite, fiindcă aici pizma nu-l strică pe om, ci-l face mai puternic. Observ la arboreni o

suspectă uniformitate a felului în care şi-au clădit casele, toate având la stradă garduri înalte

de lemn, înălţate exact la acelaşi nivel, şi nimeni nu bravează cu monumentalitatea în faţa

vecinilor, de parcă fiecare ar ascunde câte o taină a casei şi n-ar prea vrea "să dea de

bănuit". De-a lungul brâului de garduri, cam din zece în zece metri, gospodarii şi-au făcut

porţi la fel de asemănătoare, ridicate pe doi stâlpi înalţi, în

vârf cu câte un moţ de ţiglă.

Te întâmpină prietenoşi, însă numai de peste gard. La

trecerea noastră, capete îmbrobodite apar din loc în loc,

zâmbind fără dinţi. Pe stâlpii telegrafului, în pămătufuri de

cuib, berze apocaliptice se arcuiesc către cer. Remarc o altă

bizarerie a arborenilor: în faţa absolut tuturor caselor este

câte o băncuţă scundă din lemn. În zilele de lucru, pe ele nu

şade nimeni. Abia la sărbători toate familiile ies pe laiţele

astea, spre a vorbi cu vecinii: uliţe întregi se împestriţează

de oameni, dar care nu se mişcă de la porţi, nu se adună în locuri publice, ci stau aşa, ore în

şir pe bănci, comunicând doar cu cei apropiaţi, ca la o şezătoare întinsă pe câţiva kilometri.

Şi astfel, nu e de mirare că mulţi consăteni nici nu se cunosc între ei, că nu au de unde să

ştie că la fiecare trei case ar locui câte un fermecător din vechime.

Importantă este în Arbore strigarea numelor. Fără economie de vorbe, cineva îşi cheamă

vecinul şi-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar

pronunţarea acestei scurte genealogii nu este flecăreală ieftină, ci arată că omul chemat are

strămoşi de seamă. Când nu-l strigi aşa, omului trebuie să-i zici porecla. Absolut tot bărbaţii

au poreclă, ba se spune că dacă vezi numai cuşma flăcăului peste poartă ştii cine-i acolo.

Şi obiceiul ăsta are o noimă: sunt neamuri numeroase şi astfel mulţi săteni ajung să aibă

acelaşi nume. Porecla magică rostită într-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel

de cod, de cheie spre inimă şi bunătatea omenească, şi doar aşa îi găseşti casa mai repede. În

acest fel aflăm că-n sat sunt doi cu porecla "Hultanu" şi unul cu porecla "Solomonariu".

Eram pe drumul cel bun.

Cei care aduc oameni pe sus

Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion trăiesc astăzi douăzeci şi şapte, iar

satul ne îndrumă către cel mai bătrân dintre ei, zis Hent, peste care trecuseră 93 de ani de

adânc zbucium. Locuieşte în "Cotu de Jos" al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta,

având căsuţă, acareturile şi ograda pictate

în verde. Un moşneag ciolănos, cu

fruntea înaltă, săpată de necazuri şi faţa

spânatecă. Bătrânul ne vorbeşte repezit,

parca l-am fi trezit din cine ştie ce treburi

importante ori, poate, din cine ştie ce

basm. Ne zice că şi el, că mai toţi

casvanenii şi arborenii au stat mult

"prezonieri" în lagăre la ruşi, astfel că-n

vremea asta, femeile şi mumele lor

căutau descântători puternici, îngeri ai

vânturilor. Ăstora le spunea "cei care

aduc oamenii pe sus", vrăjitori care mai

trăiesc şi astăzi. "Din ceri se auzea ca un

strigat: "APAA!". Urla cei duşi pe sus: "apa!". Vrăjtoriu îi chema, îi ducea şi îi trântea unde

vra el. S-auzea aici, apoi iarăşi, la câţiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, săracii

oameni..."

Ne-a scăpat un strigăt de uimire. Da!, asta era "hultania", teleportarea călătorilor prin

văzduh. Citisem despre apa sau laptele cald şi proaspăt pe care trebuie să-l bea "chematul"

spre a i se restabili echilibrul energetic, ştiam că dacă umblătorul prin nori nu primeşte apa

imediat ce ajunge poate muri, căci "zborul" îl osteneşte de moarte.

La intervale rare, ne întrerupe şi bătrâna Buliga, vorbind despre bărbatul ei ca şi cum n-ar fi

de faţă, ca şi cum ar fi un lucru neînsufleţit. Iată o istorie veche, de când ea încercase să-şi

aducă soţul pe sus, pe care preferam să o redăm cu exactitate: "N-o fost ăsta acasă trei ani

din lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu acasă şi vrăjitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: "Lasă, că-i mai

veni!". Zâc: "Nu te teme, n-oi veni. Dacă-l aduc ştiu că-i mort, da' aşa, mă mai gândesc şi eu

că n-o fi mort". Na, ne-am luat două femei şi ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu şi o vecina

cumătră. Întreb: "Tu, Dora, am auzit că ştii a desface, că scoţi oamenii bătuţi din lagăr?".

"Da", zice ea. Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau şi de-ale mâncării. Amu, eu eram mai

darnică, da' cumătra asta, aşa zgârcită era... n-ar fi dat nemica... Dar când am văzut-o că şi

ea se-ntinde să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungălău

de fărină de grâu şi bani şi-i dau. Amu, trece vreo două zâle, mă duc iarăşi şi-ntreb: "Ce

faci, tu, Dora? Ai început ceva, faci?". Zice: "Stai, stai o ţâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe

sus, sau aşa?". "Nu-l aduce pe sus - zic - că mi l-oi omori." "Iaste, trăieşte, dacă vrei să ti-l

aduc pe sus, mâine dimineaţă-i acasă, dacă nu, mai durează..." Zic: "Nu-l aduce amu, mă

tem!". Vecina asta zice: "Pe-a meu să-l aduci pe sus!". Eu zic: "Îl aduce pe-al ei pe sus, păi

să-l aducă de-acolo şi pe-al meu om pe sus". Mai trece vreo două zile, iar mă duc: "Tu,

Dora, ori dă-mi banii ori fă ce fă, că-ti cânt tot bordeiu'!". "Stai o ţâră", zâce ea. "L-am scos

dintr-un lagăr şi o marş, dară n-o ştiut pe un' să margă şi l-o prins şi l-o băgat în alt lagăr.

Amu, când l-oi scoate de acolo." Ei, omul femeii iştiia vine. Vrăjitoarea zice: "Na, ai văzut

c-o venit a lu' cumătra-ta?". Mai trece vreo săptămână, vine şi a meu acasă. Aşe m-am

bucurat, c-am lăsat şi bani şi tot, şi nu mi-o mai păsat de nemica".

Şi, în sfârşit, o apărut solomonariu, călare pe balaur...

Punctul terminus al iniţierii noastre. Găsim în

sfârşit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre

gonitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul

"solomonar" rostit răspicat şi firesc, de gura unui alt

bătrân din neamul Buligilor. Omul din faţa mea era

el însuşi o legendă: ştie "cât în stele", degetele

noduroase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraş sau

arcuşul cobzei, ba arborenii spun că moşneagul ăsta mai bate încă "lunca", "rândunica" sau

alte jocuri vechi, dar aşa de voiniceşte, că şi feciorii tineri se înciudează când îl văd. Pe

peretele din fund al odăii atârnă zeci de distincţii şi medalii câştigate la mari festivaluri de

folclor din lume. Spre deosebire de celalalt Buliga, bătrânul acesta era în putere, vânos şi

puternic, carnea nu i se boţise de fel, iar pieptul îi era încă bombat şi tare. În ochii săi mereu

umezi şi lucitori, de o inteligenţă înspăimântătoare, s-au adunat înţelepciunea celor 91 de

ani şi legendele unui sat întreg. Aşa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind

depărtările, sau veghind parcă ceva anume. Astfel îşi începe povestea, cu francheţea de

temut a bucovineanului puternic: "Uitaţi-vă la mine, 90 de ani cum

mă vedeţi, amu o să ziceţi, omu' asta nu-i cuminte, dar eu atâta mă

sâmt de deştept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la

aşa o cuminţenie şi linişte, că toate din lumea asta le vezi

limpede".

Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-

1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 "de tânăr", la

vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solomonarul în

carne şi oase. Iată cum a fost: "Era lângă un iezer un balaur care

scotea ploile. Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis că el o să împuşte

balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor. În vremea asta,

solomonariu sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi. Apăi, Vasile ăsta o vrut să-l împuşte

şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi să se

înfoaie, dealu' tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu şapte

pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe,

topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta

el o îmblânzit balaurul. Solomonariu îi spunea: "Nu-l

împuşca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i

de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoasele". Când

solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreabă

de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl

păcăleşte, zice că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută

ploile pe păduri şi cruţă satele". Da, asta era istoria secretă a

mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al

haosului şi stihiilor, îmblânzit şi învins de solomonarul

demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor

fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele

bătrânului tăinuiau pilde ancestrale, poveştile sale veneau din veac. "Şi solomonariu era om

sau ce era? Locuia la boierul acela?", întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: "Daa,

om era, cu musteaţă. Mergea pe hăt şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu mânca de

dulce, mânca numai ouă, lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mănâncă solomonarii. De

dormit nu doarme în căşi, cat de ger ar fi, ci pe malul taurilor, în peşteri, scorburi sau în

pământ. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o

femeie, se prefac în oameni ca toţi oamenii. Şi Vasile ăsta zicea c-o văzut cum venea

balaurul înaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dânsul. Solomonariu îl prindea de

gât şi bătea grindina. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi

citea din carte, că era dăscălit. După ce gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi

când ieşea balauru' îi arunca căpăstrul pe gât şi pornea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur,

şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de

pomană şi le bătea moşia cu piatra...". Şi bătrânul continua, istoria e atât de coerentă, nimic

extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe crudă, solomonarul există şi este un om,

balaurul e un şarpe sau peşte mare, "ca 5 metri lung, mare, cu doua capete şi avea patru

labe, avea cam 2000 de chile, se lasa în balta ceea, în papura ceea şi mâncă acolo peste.

Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, şi când să

ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela bălos, vecinu' meu o pus puşca

la ochi... da' solomonariu i-o zis, cu milă, nu-l împuşca, că după aceea o să fie mai rău, mai

rău, îi bătrân aicea, bătrâân...".

Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul

parcă îmi descânta simţurile. Prelungirea vocalelor

producea un ritm halucinant, ca un şuier molipsitor,

vorbea despre potopuri, nouri repezi şi vânturi, iţi

legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plină de

suspinări şi surâsuri. Aproape că nu-l mai auzeam,

aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat - şi

nu ştiu să-i fi poftit cineva - ţărani casvaneni, în

frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoilă,

aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, această poveste de demult.

La urma, ieşind cu toţii din muţenie, casvanenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi

despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam

în ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător,

hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Şi toată

carnea fetelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipă, observându-i un licăr în coada

ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea

nici un fel de importanţă. Găsisem Ţara Solomonarilor.

Notă: de BOGDAN LUPESCU

(Ilustraţii din albumul "Semne şi Simboluri", Editura "Aquila ' 93")

articol preluat din Formula As (421) - http://www.formula-as.ro/421as/societate.html