SPECIFICITATEA DEFICIENŢEI MINTALE

Noţiunea de specificitate a fost introdusă în vocabularul psihopedagogic de către R.

Zazzo (1960), prin lucrările sale referitoare la caracteristicile deficienţilor mintal, îndeosebi

la heterocronia dezvoltării acestora. El afirmă că, printre noţiunile-cheie după care trebuie

să se definească sau să se redefinească fenomenul “deficienţelor mintale” – termen utilizat

intenţionat la plural, pentru a evidenţia astfel complexitatea şi varietatea fenomenului

definit sunt: “coeficientul intelectual, heterocronia şi specificitatea, factorii şi criteriile

debilităţii“ (R. Zazzo – Debilităţile mintale, 1979).

În literatura psihopedagogică a ultimelor decenii au fost exprimate păreri diferite cu

privire la ce anume ar putea reprezenta specificitatea deficienţei mintale, punctele de

vedere oscilând între afirmaţia că deficienţa respectivă s-ar caracteriza printr-un alt mod de

organizare mintală şi afirmaţia că deficienţa mintală nu este altceva decât una din formele

variabilităţii sub care se manifestă normalitatea. În aceste condiţii, conceptul de

specificitate a rămas şi astăzi insuficient conturat, iar unii specialişti evită să folosească

termenul respectiv, poate şi datorită îndoielilor exprimate chiar de R. Zazzo : “Nu există un

caracter specific general al debilităţii mintale. Trăsăturile specifice variază de la un grad de

debilitate la altul pe întreg continuumul stărilor de înapoiere. Şi pentru un acelaşi C.I.,

trăsăturile specifice se modifică de la o vârstă la alta şi pot chiar să şi dispară” (R. Zazzo –

coord.- Debilităţile mintale – traducere 1979, EDP, Bucureşti).

Ş. Ionescu (1974) evidenţiază faptul că “ dincolo de o anumită specificitate a

populaţiei de deficienţi mintal, există diferenţe individuale importante … specificitatea

trebuie să fie căutată în fiecare caz particular”.

Problematica trăsăturilor aparte, manifestate de copiii cu deficienţă mintală – şi

care ar putea fi considerate elemente de specificitate, atunci când ele fac diferenţa între

deficienţa respectivă şi starea de normalitate – a fost abordată, sub diferite aspecte, în

numeroase lucrări, chiar dacă termenul respectiv nu a fost folosit ca atare.

În diferite lucrări româneşti, termenul de specificitate apare explicit la Ş. Ionescu,

mai ales în legătură cu problematica criteriilor pe baza cărora trebuie abordată această

noţiune (1974), precum şi în legătură cu problematica adaptării socioprofesionale a

deficienţilor mintal (1975).

Sora Lungu – Nicolae (1980) face apel la termenul de specificitate în demersul său

de definire a deficienţei mintale propriu-zise, ca fenomen biologic, funcţional şi social, şi

de delimitare a acestei deficienţe în raport cu fenomenul pseudo-deficienţei mintale.

Termenul de specificitate a deficienţei mintale apare şi în lucrările lui Gh. Radu

(1979, 1981, 1993, 1999) sau ale lui I. Druţu (1995), în legătură cu analiza dificultăţilor

aparte pe care le întâmpină elevii handicapaţi mintal la diferite discipline şcolare (limba

română, matematică, geografie, lucrări practice), dar şi în legătură cu frecvenţa şi modul

concret de manifestare a unor tulburări instrumentale, de comportament şi de comunicare

verbală sau prin alte mijloace simbolice.

În alte lucrări româneşti, termenul de specificitate nu este întotdeauna folosit în

mod expres, dar ideea în sine este prezentă.

Astfel, C. Pufan (1969) se referă la imobilitatea structurilor verbale însuşite

contextual, ca unul din fenomenele aparte ce pot fi observate la deficienţii mintal şi care se

concretizează într-o incoerenţă a exprimării verbale, în înţelegerea sau interpretarea

eronată a expresiilor figurate, în neînţelegerea substratului contextual, etc.

E. Verza a demonstrat fragilitatea şi labilitatea conduitelor verbale a deficienţilor

mintal, precum şi caracterul imatur şi dizarmonia structurilor de personalitate.

Un loc aparte, sub aspectul problematicii discutate, îl ocupă lucrarea “ Specificul

diferenţelor psihice dintre copiii întârziaţi mintal şi cei normali” – M. Roşca, 1965.

Lucrarea reţine atenţia în primul rând prin titlul său, în care, deşi nu se foloseşte termenul

propriu-zis de specificitate, dezideratul studierii “specificului diferenţelor psihice” între

cele două categorii de copii investigaţi, înseamnă, de fapt, încercarea de a pune în evidenţă

tocmai specificitatea deficienţilor mintal. Analizând rezultatele unor investigaţii

comparative riguroase, desfăşurate cu copiii deficienţi mintal şi copiii normali de aceeaşi

vârstă cronologică sau mai mici, M. Roşca a reuşit să evidenţieze, în primul rând, o serie

de particularităţi ale percepţiei şi gândirii, datorită cărora deficienţii mintal întâmpină mari

dificultăţi de reconstituire în plan mintal a unui întreg oarecare, pornind de la perceperea

anumitor imagini lacunare ale obiectului perceput. De asemenea, au fost depistate diferenţe

în ceea ce priveşte memoria celor două categorii de copii, dificultăţile deficienţilor mintal

fiind mai accentuate, mai ales sub aspectul fidelităţii reproducerii celor învăţate.

În ceea ce priveşte specificitatea propriu-zisă, autoarea subliniază faptul că “

singura manifestare cu caracter patognomonic a copiilor întârziaţi mintal – manifestare

care nu se întâlneşte la copiii normali la niciuna din vârstele studiate – o constituie

relatarea verbală cu un caracter pronunţat stereotip şi în totală neconcordanţă cu

modificările apărute în stimuli, ceea ce dă unei atari relaţii caracterul absurd specific”.

O altă lucrare interesantă, sub acelaşi aspect al evidenţierii trăsăturilor

diferenţiatoare între copiii cu deficienţă mintală şi copiii fără asemenea deficienţă , dar şi

între diferite forme clinice, tipuri de deteriorare intelectuală, nivele de gravitate, etc, sub

care se manifestă deficienţa mintală, o reprezintă “ Psihopedagogia specială integrată –

Handicapul mintal, handicapul intelectual” (1997), în care C. Păunescu şi I. Muşu oferă

sinteza unei bogate informaţii bibliografice, dar şi prelucrarea şi reinterpretarea propriei

experienţe.

Manifestări aparte sau chiar trăsături de specificitate ale deficienţei mintale pot fi

considerate şi o serie de alte fenomene, cu un caracter mult mai general. În acest sens,

trebuie evidenţiate caracterul restrâns al zonei proximei dezvoltări, evidenţiat de L. S.

Vâgotski (1934), heterocronia – fenomen descris şi denumit astfel în lucrările lui R. Zazzo,

vâscozitatea genetică – descrisă de B. Inhelder (1963), inerţia oligofrenică sau patologică –

descrisă de A. Luria (1960).

Nici aceste trăsături nu au un caracter strict specific, adică nu se întâlnesc doar la

deficienţii mintal, putând fi observate şi la persoanele normale, în grade şi forme de

manifestare diferite.

Manifestări asemănătoare pot fi întâlnite şi în cazul altor categorii de handicapaţi,

ca fenomene secundare, sau în cazul copiilor cu dezvoltare normală, dar pe fondul unor

stări de oboseală accentuată, al unor trăiri emoţionale puternice sau, dimpotrivă, al lipsei de

interes pentru activitatea desfăşurată, etc.

Constatarea, la un moment dat, în profilul psihologic al unui subiect investigat, a

uneia sau alteia dintre trăsăturile amintite ca elemente posibile ale specificităţii, nu

îndreptăţeşte formularea nemijlocită a diagnosticului de deficienţă mintală.

Este imposibil de precizat care anume trăsătură psihică a deficientului mintal ar

putea să explice, singură, una sau alta din manifestările (comportamentele) particulare ale

acestui deficient, cum ar fi : dificultăţile întâmpinate în organizarea propriei activităţi de

învăţare, faptul de a nu-şi reprezenta principalii paşi de urmat într-o astfel de activitate, de

a nu se gândi la succesiunea operaţiilor înainte de a începe rezolvarea unei sarcini, faptul

de a nu putea să se autocontroleze pe parcursul unei activităţi, să solicite ajutorul în

momente de dificultate, să-şi depisteze singur erorile, să corecteze pe parcurs o greşeală

săvârşită şi să nu înceapă totul de la început, renunţând şi la ceea ce a reuşit să rezolve

corect, etc.

4.1. Vâscozitatea genetică.

Se referă la incapacitatea deficientului mintal de a se desprinde rapid şi definitiv –

aşa cum se petrec lucrurile la copilul normal – de stadiile precedente ( chiar iniţiale ) ale

dezvoltării mintale . De asemenea , se referă la încetinirea şi chiar la stagnarea acestei

dezvoltări , înainte ca stadiile sale superioare să fi fost atinse . Prin urmare , vâscozitatea

genetică este tot o reflectare a dinamicii distorsionate a procesului dezvoltării , îndeosebi a

dezvoltării mintale . Termenul de vâscozitate genetică a fost introdus în limbajul de

specialitate de către B. Inhelder , care , pornind de la concepţia lui J. Piaget asupra genezei

inteligenţei la copii , în general , a urmărit particularităţile procesului respectiv şi la copiii

cu debilitate mintală, ajungând la concluzia că , în timp ce , în mod obişnuit , la copiii

normali , dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin fluenţă , dinamism şi atingerea

accelerată a maturităţii mintale , la debili această dezvoltare este anevoioasă , fluctuantă şi

neterminată ( plafonată ) .

În analizele sale cu privire la vâscozitatea genetică, B. Inhelder ( 1941 – 1963 ) a

demonstrat că debilitatea mintală se caracterizează printr-o construcţie operaţională

incompletă, care se opreşte undeva în zona operaţiilor concrete. Autoarea a arătat, de

asemenea, că modul de a raţiona al debilului mintal, nu numai că nu ajunge la stadiul

superior al operării propoziţionale, dar raţionamentul său regresează adesea – mai ales în

situaţii noi şi în stări de încordare emoţională – spre modalităţi de a raţiona proprii stadiilor

anterioare, generând numeroase dificultăţi în procesele gândirii, îndeosebi sub aspectul

trecerii de la concret la abstract, de la particular la general, sub aspectul operaţiilor de

comparare şi clasificare, al exemplificării şi concretizării cunoştinţelor memorate verbal, al

aplicării în practică, a diferitelor reguli învăţate etc. Fenomenul are implicaţii majore în

activitatea şcolară .

Ilustrând schematic procesul dezvoltării mintale la copil (fig.1), L. Not (1973)

evidenţiază, prin prisma teoriei lui Piaget şi a lucrărilor lui B. Inhelder, asemănările şi

deosebirile de bază ce există între copilul cu debilitate mintală şi copilul cu intelect normal,

sub aspectul parcurgerii stadiilor dezvoltării inteligenţei. În rezumat, aceste asemănări şi

deosebiri sunt:

atât copilul normal, cât şi cel cu debilitate mintală parcurg, în general, acelaşi traseu

al dezvoltării mintale; pornind de la stadiul inteligenţei senzorio-motorii, ei se

îndreaptă , în ritmuri diferite, spre stadiile inteligenţei operatorii;

în timp ce, în jurul vârstei de 14 ani, copilul cu dezvoltare intelectuală normală

atinge stadiul operaţiilor formale, dobândind toate atributele gândirii reversibile şi

ale invarianţei noţiunilor, copilul cu debilitate mintală se opreşte undeva la nivelul

unor stadii intermediare ale propriei dezvoltări. În cazurile mai uşoare el ajunge

doar în pragul operaţiilor formale, iar în cazurile moderate, abia depăşeşte pragul

inferior al operaţiilor concrete, menţinându-se o perioadă mai îndelungată de timp

la nivelul unei mentalităţi egocentrice, al unei gândiri lipsite de atributele

reversibilităţii .

procesul de conservare sau invarianţă a noţiunilor, care la copilul normal se

definitivează în jurul vârstei de 10 – 11 ani, prin realizarea invarianţei volumelor, la

debilul mintal prezintă accentuate întârzieri, adesea rămânând neterminat .

Stadiiile

dezvoltării

mintale

Inteligenţa

senzorimotorie

Inteligenţa

preoperatorie

Inteligenţa operatorie

Stadiul operării cu

obiecte sau cu reprezentări

de obiecte

(operaţii concrete)

Stadiul operării

cu propoziţii

(operaţii formale)

Caracteristici

esenţiale ale

gândirii

socializată, reversibilă socializată, reversibilă

Conservarea

sau invarianţa

noţiunilor de

obiect

număr-transvaţie

substanţă

lungimi

suprafeţe-greutăţi

volum

Tra

seul

dez

volt

ării

Min

tale

max

ime

La copilul

normal 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 ani

La copilul

cu

debilitate

mintală

Figura 3. Schema dezvoltării mintale, în lumina teoriei lui Piaget (preluare

simplificată după L.Not, 1973)

Aşa cum se observă şi în fig.1., la debilul mintal , cele mai dificil de atins sunt

noţiunile bazate pe reprezentări spaţiale – lungimi , suprafaţe , volume – fapt cu implicaţii

majore în activitatea şcolară , mai ales la obiectele de învăţământ care operează permanent

cu asemenea reprezentări : aritmetică , geometrie , citit-scris , activităţi practice de atelier ,

geografie , etc.

Cercetările desfăşurate de B. Inhelder au reuşit să evidenţieze – după cum

subliniază L.Not – un fenomen neglijat de alţi autori şi anume faptul că debilul mintal este

capabil, totuşi, să procedeze logic şi să raţioneze singur . Acest lucru se petrece, însă, mai

târziu, comparativ cu copilul având o dezvoltare intelectuală normală (către 8 ani la debilii

uşori şi către 12 – 13 ani la debilii mai lenţi) .

Raţionamentul acestora nu poate să se exercite decât asupra unor obiecte şi

fenomene percepute efectiv sau asupra unor reprezentări , dar şi aceasta numai atunci când

reprezentările respective sunt temeinic eleborate .

În concepţia lui B. Inhelder, raţionamentul propoziţional , bazat pe operaţii logice

formale, este inaccesibil debilului mintal , aceasta reprezentând una dintre trăsăturile sale

diferenţiatoare în raport cu adolescentul normal .

În concepţia lui Radu Gheorghe (2000) , această trăsătură reprezintă consecinţa

finală a acestor fenomene care sunt caracteristice < vâscozităţii genetice > , adică , după

Inhelder : progresul încetinit , lent , poticnelile pe parcurs , asociate cu momente de regres

temporal şi în ultimă instanţă , plafonarea dezvoltării , care , în cazul debilităţii uşoare , se

produce în pragul stadiului operaţiilor intelectuale formale , pe care însă nu-l poate

depăşi . Autorul menţionează că această consecinţă formală a “vâscozităţii genetice “ – ca

fenomen de distorsionare a dinamicii dezvoltării – reprezintă adevărata trăsătură de

specificitate a deficienţei mintale .

4.2. Caracterul limitat (restrâns) al zonei proximei dezvoltări (ZPD).

“Vâscozitatea genetică “ a dezvoltării ( mai ales intelectuale ) – cu alte cuvinte

avansul lent , poticnelile , plafonarea undeva la nivelul unei etape intermediare a

procesului maturizării şi eficientizării mintale , aşa cum le-a descris B. Inhelder , trebuie

interpretate în strânsă legătură cu caracteristicile “zonei proximei dezvoltări “ , deci cu

caracterul restrâns al acestei zone , descris de L. S. Vâgotski .

În condiţiile unei activităţi de grup sau cu ajutor (pe etape) din partea adultului,

orice copil este capabil să rezolve o serie de sarcini, inclusiv sarcini cognitive, pe care, în

momentul dat, el nu le poate rezolva prin muncă independentă. Diferenţa dintre nivelul

rezolvării unei sarcini, accesibilă copilului în condiţiile dirijării (sprijinirii) de către adult,

şi nivelul rezolvării aceleiaşi sarcini printr-o activitate desfăşurată independent, de către

copilul respectiv, defineşte în concepţia lui L.S. Vâgotski, zona proximei dezvoltări a

copilului sau pune în evidenţă perspectivele dezvoltării copilului respectiv în etapa imediat

următoare.

L.S.Vâgotski consideră că, între copilul cu deficienţă mintală şi copilul normal,

există diferenţe semnificative sub aspectul caracteristicilor ZPD : în timp ce copilul cu

intelect normal se caracterizează printr-o zonă proximă largă, dinamică, eficientă sub

raportul realizării noilor achiziţii cognitive, dar şi a celor din domeniul afectivităţii, al

comportamentelor, al comunicării, etc - la copilul cu deficienţă mintală, ZPD este limitată,

lipsită de dinamism operaţional şi puţin eficientă sub aspectul achiziţiilor posibile, cu atât

mai îngustă, mai restrânsă, cu cât gravitatea deficitului intelectual este mai mare.

Fenomenul menţionat se concretizează în faptul că, de obicei, când nu se descurcă

singur în rezolvarea unei sarcini şcolare (de învăţare), acest deficient nu solicită din proprie

iniţiativă ajutorul adultului şi nu ştie cum să folosească sprijinul pe care i-l acordă

profesorul sau educatorul, părintele sau oricare altă persoană, aptă să-i “medieze” accesul

la informaţia venită din exterior.

În activitatea la care participă – mai ales în activităţile de învăţare – deficientul

mintal nu resimte nevoia de feedback, participarea sa la actul învăţării fiind adesea

mecanică, stereotipă, fără o raportare conştientă şi permanentă la obiectivul (modelul)

urmărit.

0

a b c d

a1 b1 c1 d1

01

Figura 4. Schema “zonelor” dezvoltării mintale, după Gh. Radu, în lumina

teoriei lui L. S. Vâgotski şi B. Inhelder

LEGENDĂ

a, a1 – zona consolidată a dezvoltării mintale

b, b1 – zona achiziţiilor instabile (a posibilului regres)

o, o1 – momentul dat al dezvoltării

c, c1 – zona proximei dezvoltări

d, d1 – zona dezvoltării în perspectivă

În figura 4 este reprezentată grafic dinamica diferită a procesului dezvoltării

intelectuale la deficientul mintal , comparativ cu dezvoltarea normală a copilului obişnuit.

Această schemă ajută la înţelegerea a ceea ce B. Inhelder numeşte „vâscozitate genetică”,

care se produce mai des într-o zonă depăşită a dezvoltării, care s-ar putea numi “zona

posibilului regres “, şi invers, ceea ce L. S. Vâgotski numeşte caracterul limitat al „zonei

proximei dezvoltări”, este, în fond, consecinţa aceleiaşi vâscozităţi genetice, proiectată însă

asupra etapei imediat următoare a dezvoltării . Atât B. Inhelder , cât şi L. S. Vâgotski s-au

referit la unul şi acelaşi fenomen, adică la dezvoltarea mintală încetinită, greoaie,

neterminată a deficientului mintal, la dinamismul distorsionat al acestei dezvoltări .

la debilul mintal

la copilul normal

Gh.Radu ( “Psihopedagogia şcolarilor cu handicap mintal“, 2000 ) propune o

imagine mai completă şi mai unitară asupra dinamicii dezvoltării psihointelectuale a

copiilor cu deficienţe mintale, copii care nu numai că înaintează pe drumul dezvoltării lor

cu paşi mici şi nesiguri, dar adesea se şi poticnesc, uneori regresează temporar, pentru ca în

cele din urmă să se plafoneze înainte de a atinge stadiile superioare, oferindu-ne astfel

tabloul unei evoluţii neterminate şi a unei mari instabilităţi, deci a unei dinamici

distorsionate a procesului dezvoltării .

4.3. Heterocronia dezvoltării

O altă caracteristică a dinamicii distorsionate, în cazul deficientului mintal, la fel de

importantă în perspectiva modelării adaptative a activităţilor de învăţare o reprezintă

heterocronia, fenomen cercetat şi descris de către R. Zazzo ( 1960, trad. 1979 ) .

Heterocronia specifică deficienţilor mintal este aceea caracteristică prin care aceşti

deficienţi sunt nu numai întârziaţi în dezvoltarea lor, ci sunt şi dizarmonici în structura

personalităţii , ceea ce înseamnă că întârzierea în dezvoltare se manifestă inegal la nivelul

diferitelor paliere .

De obicei, punerea în evidenţă a întârzierii globale la copiii deficienţi mintal se

realizează cu ajutorul unor instrumente obişnuite de psihodiagnoză, îndeosebi a unor teste

de inteligenţă generală, comparându-se rezultatele obţinute de aceşti copii cu

performanţele medii ale copiilor cu intelect normal de aceeiaşi vârstă cronologică . Atunci

când se urmăreşte evidenţierea întârzierilor în dezvoltarea diferitelor elemente componente

ale profilului psihologic, se recurge la comparaţii între eşantioane echivalente, ca nivel de

dezvoltare intelectuală, calculându-se analitic coeficienţii de dezvoltare pentru fiecare din

parametri implicaţi în comparaţie.

Anumite diferenţe între ritmurile de dezvoltare a diferitelor elemente care intră în

componenţa profilului psihologic pot fi constatate nu numai la deficientul mintal, ci şi la

copiii a căror creştere se înscrie în limitele parametrilor normali. În acest sens, M. Golu

(1993) subliniază că: “dinamica funcţională a sistemului personalităţii este subordonată

legilor heterocroniei şi heteronomiei” şi că, “potrivit primei legi, dezvoltarea şi maturizarea

diferitelor trăsături, procese şi subsisteme componente au ritmuri diferite şi se realizează la

momente de timp diferite, ceea ce face ca la vârste diferite, gradul de eficienţă adaptativă

în raport cu diferitele modalităţi şi categorii de solicitări să fie semnificativ diferit” ( Golu

M. – Dinamica personalităţii, 1993) .

În cazul copiilor fără deficienţe, putem vorbi despre o “heterocronie normală“, care

nu afectează esenţial caracterul echilibrat al structurii personalităţii lor, spre deosebire de

heterocronia deficienţilor mintal – generatoare a dizarmoniei – pe care , într-o lucrare

publicată mai târziu, R. Zazzo ( 1987 ) o numeşte “heterocronie oligofrenică“, în analogie

cu termenul de “inerţie oligofrenică sau patologică“ , introdus în limbajul de specialitate de

A.R. Luria ( 1960 ).

Heterocronia oligofrenică reprezintă expresia unor inegalităţi în ritmurile

dezvoltării diferitelor componente ale profilului psihologic al fiecărui deficient mintal,

manifestate pe fondul unor întârzieri globale, mai mult sau mai puţin accentuate, şi situate

sub valorile medii ale dezvoltării normale.

R. Zazzo ( 1969 ) consideră că fenomenul specificităţii la deficienţii mintal nu se

rezumă numai la ritmurile diferite de dezvoltare a componentelor profilului psihologic , ci

reprezintă totodată “un deficit de organizare intelectuală“. Autorul exemplifică acest aspect

al specificităţii, analizând rezultatele obţinute la testul de dublu baraj, în rezolvarea căruia

debilul mintal se apropie de parametri normali sub aspectul vitezei de execuţie, rămânând

însă mult în urma copilului normal de aceeiaşi vârstă mintală sub aspectul calităţii

( preciziei ) execuţiei. La copilul normal în vârstă de 9 – 10 ani, modificarea vitezei de

execuţie nu influenţează precizia rezultatelor la testul amintit, existând “o anumită

integrare între viteză şi precizie, corespunzător unui spaţiu de autoreglare “( R. Zazzo –

Debilităţile mintale , trad. 1974 ). Această integrare nu se întâlneşte la debil nici atunci

când el atinge în dezvoltarea sa vârsta mintală de 9 ani. R. Zazzo menţionează că un debil

mintal de 14 ani ( vârsta cronologică ) şi 9 ani ( vârsta mintală ) atinge la testul respectiv

viteza de execuţie a unui copil de 12 ani, în timp ce sub aspectul “stilului de lucru”, el nu

va putea depăşi nivelul unui copil de 6-7 ani, ceea ce reprezintă un imens decalaj între

valorile celor doi parametri, adică între viteza şi calitatea execuţiei. De aici concluzia că,

atât dezvoltarea intelectuală, cât şi dezvoltarea psihomotrică la debilii mintal, se înscrie

fiecare într-o scară genetică, ritmurile lor sunt atât de diferite încât dau naştere unui tablou

discordant, unui stil de comportament care nu aparţine nici unei vârste“.

Datorită “tabloului discordant“ descris, constatat la unul şi acelaşi individ deficient

mintal în diferite etape ale dezvoltării sale, dar şi în diferite momente întâmplătoare, în

literatura de specialitate se vorbeşte, uneori, despre o “eterodezvoltare intraindividuală”

(C.Păunescu – Deficienţa mintală şi procesul învăţării, 1976 ) .

Pentru a sublinia şi mai mult importanţa pe care o atribuie R. Zazzo “deficitului de

organizare intelectuală“, în caracterizarea specificităţii debilităţilor mintale, este

menţionată ideea sa referitoare la “convergenţa“ strânsă între acest deficit şi alte două

caracteristici fundamentale: vâscozitatea genetică (B. Inhelder) şi inerţia oligofrenică

(A.R.Luria). Din această convergenţă rezultă acea trăsătură fundamentală şi globală a

deficientului mintal – fragilitatea personalităţii – care se manifestă pregnant în procesul

adaptării sale, în conduita verbală, în comportamentul cotidian şi este invocată de numeroşi

autori în lucrările lor: E. Verza ( 1973 ) , V.I. Lubovski ( 1978 ), D.V. Popovici ( 2000 ) .

4.4. Inerţia oligofrenică sau patologică – expresie a distorsionării dinamicii

corticale

Un alt fenomen de distorsionare a dinamicii corticale la deficienţii mintal o

reprezintă inerţia oligofrenică sau patologică, fenomen concretizat în rigiditatea reacţiilor

adaptative şi comportamentale, în insuficienta adecvare a acestor reacţii la schimbările

permanente ce se produc în mediul înconjurător .

Nu orice manifestare a inerţiei reacţiilor şi comportamentelor reprezintă un indiciu

al deficienţei mintale. În viaţa cotidiană se întâlnesc situaţii nenumărate, când persoane cu

intelect normal, dar având preocupări intense într-o anumită direcţie sau găsindu-se sub

influenţa anumitor emoţii puternice, generatoare ale unor fenomene de inducţie negativă în

scoarţa cerebrală, sau sub influenţa unei stări de oboseală, etc, reacţionează inadecvat

condiţiilor concrete, înconjurătoare, manifestând stereotipii în comoprtament, inclusiv în

comportamentul verbal şi psihomotor, perseverări etc. Aşa cum subliniază P. Popescu

Neveanu (1978), un anumit grad de inerţie (în sens de stabilitate) este absolut necesar

activităţii psihice normale, fără ea neputându-se concepe reflexogeneza, memoria,

deprinderile, etc. Spre deosebire de această inerţie corticală normală, inerţia oligofrenică

este un fenomen patologic, ce se concretizează într-o puternică lipsă de mobilitate a

reacţiilor, cu consecinţe negative pentru procesul de adaptare la condiţiile variate ale

mediului înconjurător. Astfel, deficienţii mintal manifestă adesea încetineală în gândire şi

în activitate, apatie în stările afective şi în comportament, reacţii întârziate şi insuficient

adaptate (diferenţiate) la stimuli recepţionaţi din mediul înconjurător, etc.

Ca fenomen mai larg, de reglare a raportului normal dintre procesele nervoase

fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), fenomen opus mobilităţii normale a acestor procese,

inerţia oligofrenică sau patologică se manifestă frecvent şi prin reacţii precipitate,

insuficient supuse controlului conştient, care îşi găsesc explicaţia în stagnarea, peste

limitele necesare, a unor focare de excitaţie în scoarţa cerebrală.

Un exemplu de manifestare a inerţiei patologice la nivelul proceselor de excitaţie şi

a ruperii echilibrului cu procesele inhibitorii îl reprezintă perseverările motrice , frecvent

întâlnite la deficienţii mintal, mai ales în activitatea manual , care fac dificilă antrenarea

lor în munci bazate pe mişcări conştiente, variate, având legătură şi cursivitate între ele .

Asemenea manifestări îngreunează mult participarea copiilor la jocuri bazate pe mişcări

coordonate, la activităţile de autoservire şi la activităţile practice, de pregătire pentru

munca manuală .

Deşi rigiditatea reacţiilor la deficienţii mintal a fost descrisă în numeroase lucrări

de specialitate, noţiunea de inerţie oligofrenică este legată de numele lui A.R. Luria şi al

coordonatorilor acestuia: M.S. Pevzner, V.I. Lubovski, care au întreprins numeroase

investigaţii comparative asupra activităţii nervoase superioare la copii normali şi la cei cu

diferite anomalii ale dezvoltării .

Ideea fundamentală care se desprinde din cercetările acestor autori asupra

caracteristicilor ANS la deficienţii mintal este că inerţia patologică a acestor deficienţi,

adică dereglarea mobilităţii proceselor nervoase fundamentale , este cea care se află la

originea simptomului central oligofrenic, adică la originea diminuarii drastice a capacităţii

de abstractizare – generalizare, fenomen cu consecinţe majore asupra întregii vieţi psihice,

îndeosebi asupra eficienţei intelectuale. V.I. Lubovski (1978) arată că inerţia patologică la

deficienţii mintal se manifestă printr-o accentuată instabilitate a noilor legături

temporare,”strâmtorate” permanent de legăturile mai vechi .

De asemenea, se subliniază că, în reacţiile lor, deficienţii mintal “alunecă” frecvent

spre sistemele elaborate anterior, cele mai puţin stabile fiind reacţiile formate prin întărire

verbală. Această caracteristică a reacţiilor la deficienţii mintal trebuie pusă în corelaţie cu

una din trăsăturile specifice activităţii lor de cunoaştere: “acomodarea” (în interpretarea

piagetiană a acestui termen) anevoioasă a bagajului cognitiv la fluxul permanent al noilor

informaţii primite pe parcurs, inclusiv în activitatea organizată de învăţare.

Imaginea “alunecării“ deficienţilor mintal – după Lubovski – spre reacţii deprinse

anterior, ca expresie a inerţiei patologice, se apropie mult de imaginea “alunecării“

aceloraşi deficienţi – după Inhelder – spre reacţii proprii etapelor depăşite ale ontogenezei,

ca expresie a vâscozităţii genetice . Această coincidenţă terminologică la cei doi autori

sugerează ideea că inerţia oligofrenică sau patologică şi vâscozitatea genetică reprezintă, în

fond, manifestări, în planuri diferite ale aceluiaşi fenomen – rigiditatea vieţii psihice a

deficienţilor mintal, în general. În această interpretare, se poate afirma că vâscozitatea

genetică este o inerţie patologică a dezvoltării psihointelectuale, dar şi invers, că inerţia

patologică a reacţiilor este manifestarea unei “vâscozităţi ” mintale .

Un alt aspect care trebuie subliniat este că particularităţile activităţii corticale la

deficienţii mintal nu se reduc doar la inerţia patologică. Particularităţi evidente se constată

şi în sensul diminuării la aceşti deficienţi a forţei proceselor nervoase fundamentale –

excitaţia şi inhibiţia – cât şi în sensul dereglării echilibrului dintre procesele respective.

Având în vedere tocmai acest ansamblu al particularităţilor activităţii corticale,

M.S.Pevzner (1972) distinge printre deficienţii mintal două subcategorii :

subcategoria celor la care, pe fondul predominării inerte a proceselor inhibitorii, se

observă o stare generală de apatie, o încetineală în reacţii, o lipsă de interes şi de

iniţiativă în activitatea la care participă ;

subcategoria celor la care, pe fondul predominării inerte a proceselor de excitaţie,

se observă o stare generală de nestăpânire, o precipitare în reacţii, o antrenare

impulsivă în activitate, o accentuată lipsă de autocontrol.

După S.I.Rubinstein (1979), la cele două categorii descrise de Pevzner, mai poate fi

adăugată şi o a treia :

subcategoria celor la care, pe fondul unei puternice inhibiţii de protecţie, aflată în

strânsă legătură cu o rapidă pierdere a capacităţii de effort, se dovedesc incapabili

de a se antrena în activităţi de mai lungă durată şi sunt foarte puţin productivi în

raport cu posibilităţile intelectuale, aparent mai bine păstrate decât la celelalte

subcategorii.

Ca trăsătură importantă a deficienţei mintale, fenomenul distorsionării activităţii corticale,

îndeosebi a dinamicii corticale, căreia inerţia patologică i se subsumează, este demn de

reţinut. De altfel, în munca şcolară cu elevii handicapaţi mintal, reacţiile lor rigide,

stereotipe, neadecvate condiţiilor concrete nu-şi găsesc aproape niciodată o unică

explicaţie în lipsa de mobilitate a proceselor nervoase sau, cu alte cuvinte, în manifestarea

inerţiei patologice, ci, de regulă, pot fi invocate mai multe fenomene cauzale.