T r n i l i i r c i c a : i f o s t f ă c u t ă d u p ă :

Redactor: T A F L A N A U R E L Tehnoredactor: C O N D O P O L V I O R I C A Coperta: G U L U Ţ A C O N S T A N T I N

Librairie A R M A N D C O L I N , 1969 103, Boulevard Saint-Michel, Paris V '

Debilităţile mintale Sub conducerea lui RENÉ Z A Z Z O

In româneşte de:

S E R G I U Ş T E F A N E S C U - P R O D A N O V I C I Ş I F L O R I C A N I C O L E S C U

E D I T U R A D I D A C T I C A Ş I P E D A G O G I C A B U C U R E Ş T I , 1979

La această lucrare au colaborat:

Matty Chiva

Centrul naţional de cercetări ştiinţifice, Laboratorul de psihologie, Spi­talul H. Rousselle, Paris.

Miche] Gilly

Facultatea de litere şi ştiinţe umane, secţia psihologie, Aix-en-Provence.

Annie Helal

Laboratorul de psihologie, Spitalul H. Rousselle, Paris.

Mărie — Claude Hurtig

Centrul naţional de cercetări ştiinţifice, Facultatea de litere şi ştiinţe uma­ne, secţia psihologie, Aix-en-Provence.

Michel Hurtig

Facultatea de litere şi ştiinţe umane, secţia psihologie, Aix-en-Provence.

Lucette Merlet-Vigier

Laboratorul de psihobiologie a copilului. „Ecole Pratique des Hautes

Etudes", Paris.

Gaby Netchine

Centrul naţional de cercetări ştiinţifice, Laboratorul de psihologie a copi­lului, Paris.

Koger Perron

Centrul naţional de cercetări ştiinţifice, Laboratorul de psihologie a co­pilului, Paris.

Yvette Rutscbmann

Neuropsihiatru, Laboratorul de psihologie, Spitalul H. Rousselle, Paris.

Hilda Santucci

Laboratorul de psihologie, Spitalul H. Rousselle, Paris.

Rene Zazzo

Facultatea de litere şi ştiinţe umane. Nanterre.

Toţi foşti şi actuali colaboratori ai Laboratorului de psihologie al Spitalului Henri Rousselle.

3

D E B I L I T A T E A , Î N D I S C U Ţ I E

R E N É Z A Z Z O

înapoierea mintală este o problemă de actualitate. De ea se inte­resează marele public, iar psihanaliştii, cei mai întreprinzători, o acapa­rează. Ei îi sînt consacrate congrese internaţionale, iar în Franţa func­ţionarii departamentului planificării o situează printre problemele de primă urgenţă.

Lucrarea pe care o publicăm astăzi nu este totuşi o carte de cir­cumstanţă. Prin temperament şi profesiune, noi nu sîntem nişte oameni grăbiţi şi nu urmărim actualitatea cu orice preţ. înclinarea spiritului nostru — calitate sau defect? — ar fi mai curînd aceea de a lăsa să se răcească felurile de mîncare pentru a le aprecia apoi mai bine savoarea. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte. Căci foarte adesea colaboratorii mei mi-au reproşat, atît pentru această lucrare colectivă, cît şi pentru altele, faptul de-a lăsa textele noastre să zacă în fundul unui sertar. Fără în­doială este tentant, cum se zice, „să fii pe fază". Dar pentru un astfel de scop se pretează mai bine o publicaţie periodică, unde mai uşor poate fi trecută cu vederea o eroare de însuşire a paternităţii unei idei noi.

Lucrarea de faţă reprezintă rodul unei maturizări îndelungate, nu numai în sensul că, timp de peste doi ani, au fost gîndite, dezbătute şi modificate capitolele care o compun, ci mai ales în sensul că ea este consecinţa unei munci care s-a desfăşurat în laborator şi in activitatea clinică de zi cu zi, de-a lungul a peste 15 ani.

Nici o echipă din Franţa nu s-a consacrat studiului debililor mintal cu atîta perseverenţă şi un timp atît de îndelungat începînd cu anul 1 9 5 1 , deci, mult timp înainte ca problema să devină actuală. Fac această afirmaţie numai pentru a releva particularităţile cărţii de faţă şi con­diţiile în care ea a fost realizată şi, nicidecum, pentru a susţine că noi sîntem promotorii interesului ce se manifestă în prezent faţă de debilitatea mintală.

Ne-ar fi suficienta constatarea că acest interes se manifestă şi în alte ţări, pentru a înlătura o asemenea pretenţie.

Poate că am fost precursori, dar numai în sensul şi prin faptul că, datorită situaţiei privilegiate a Spitalului Henri Rousselle, Centrul de profilaxie mintală al departamentului Senei, şi datorită tradiţiei labo-

5

• itoriinil no*.tni, eram chiar fâră a ne da scnmn n»v>*»»Tm Ac* «ir*»

.tuli !.i | >: t -1 >l*-i 11«- M ) i i . i l c , mea nelonnulale explicit1. Iniţial, lucrarea du faţă a fost concepută ca un Tratat asupi u »lrl>.

li lăţii mintale, fiind anunţată de mai multe ori sub acest titlu. D a r ne-.un dat reped-' seama că, datorită implicării noastre nemijlocite în cerce­tarea propriu-zisă, nu ne vom putea apropia suficient de acel larg orizont enciclopedic pe care îl presupune acest gen de lucrare. Noi abordam debilitatea mintală şi ne ocupăm ou toţii de ea pe cît de complet ne este cu putinţă, însă fără constrîngerea de a nu neglija vreun fapt care ar putea să pară important autorului vreunui tratat sau manual, oon-solîndu-ns dealtfel de incapacitatea noastră prin convingerea că redac­tarea unui asemenea tratat înseamnă o acţiune care astăzi a devenit <, practic imposibilă datorită incertitudinii sau apariţiei prea multor pro­bleme.

Totuşi, ne-am construit cartea şi am scris fiecare capitol astfel în­cît cititorul să poată sesiza ponderea ideilor şi a faptelor, a ideilor la care ţinem şi a celor pe care le contestăm, a faptelor solid stabilite şi a faptelor îndoielnice.

Astfel, fiecare cititor îşi va putea făuri din această carte propriul său tratat. El va fi ajutat la început, în acest scop, de prezentarea ma­terialului în două părţi: prima consacrată studiilor generale, istorice şi critice despre debilitatea mintală, cea de-a doua consacrată expunerii cercetărilor şi anchetelor noastre.

Cînd spun cercetările şi anchetele noastre, risc, poate, să las im­presia că există un plan armonios de ansamblu, o perfectă unitate de vederi între cercetătorii echipei noastre. Fără îndoială, s-ar putea do­vedi că între noi există o anumită apropiere şi un anumit stil de muncă al întregii echipe, deşi, de-a lungul anilor, aceasta şi-a modificat com­poziţia şi s-a transformat datorită unor influenţe venite din alte părţi.

•An realitate, niciodată n-a existat o planificare riguroasă, doar cel mult o problematică comună şi, în anumite momente privilegiate, un efort comun de coordonare a rezultatelor experimentale.

In prezentarea acestei cărţi, ca şi nu de mult în orientarea muncii noastre colective, rolul meu se rezumă (şi s-a rezumat) la a desprinde cîteva linii directoare unitare din diversitatea rezultatelor şi a aserţiu­nilor, la a situa efortul echipei, astăzi dispersată, într-un curent de idei şi de cercetare care vine de departe şi care pleacă nu se ştie unde. Acest curent este descris de către Roger Perron şi Gaby Netohine, chiar de la începuturile sale, dintr-o perioadă cînd nici măcar nu exista încă no­ţiunea de debilitate mintală. Studiul lor dezvăluie dificultăţile apariţiei acestei noţiuni, influenţată puternic de prejudecăţi medievale. Abia mult mai tîrziu, la începutul secolului al XX-lea, datorită lui Alfred Binet şi a succesorilor săi direcţi, ea se desprinde, limpede şi distinctă. Raportată la rezultatele unui test, prototip al tuturor testelor, conturată şi calibrată printr-o măsură riguroasă, debilitatea mintală ne apare acum în unitatea şi simplitatea sa. A mai fost oare menţionat faptul că dintre toate noţiunile ştiinţifice ale psihologiei contemporane, dintre toate no-

1 Spitalul Henri Rousselle a fost fondat şi apoi condus de către doi oameni foarte puternic influenţaţi de opera lui Alfred Binet: Edouard Toulouse şi Theodore Simon, coautorul celebrului test de inteligenţă şi colaborator al lui Binet la cea mai mare parte din cercetările acestuia asupra înapoierii mintale.

ti

ţiunilc referitoare la un aspect global nl psihismului, noţlunon. de deB!-litate mintală este cronologic prima? Psihologii au .ştiut să măsoare in suficienţa inteligenţei înainte de a şti să definească ce este însăşi in­teligenţa. Toate acestea merită, desigur, o aprofundare mai atentă.

1. Istoricul unei cercetări

Propriul nostru istoric începe odată cu punerea în discuţie a sem­nificaţiei modului de-a măsura debilitatea mintală, odată cu punerea sub semn de întrebare a caracterului unitar al acestui fenomen.

La drept vorbind, nu cred că istoricul nostru este profund original, deoarece nu am făcut altceva decît să clarificăm anumite probleme; avînd însă în vedere condiţiile concrete ale serviciului nostru de psihologie în anul 1950, acest istoric merită să fie relatat.

înclinarea pe care o am întotdeauna de a situa rezultatele noastre personale, „descoperirile" noastre, în istoricul lor nu provine — cel puţin atît cît pot fi eu conştient de acest lucru — dintr-o preferinţă pentru anecdotă sau dintr-o îngăduinţă faţă de mine. Aceasta este apli­carea la propria noastră muncă a punctului de vedere genetic. Ea de­pinde de convingerea că cititorul va înţelege mai bine semnificaţia unor rezultate dacă ele îi vor apărea nu numai ca rezultate ale unei experi­mentări, ci şi ca rezultat al unui istoric personal, al unei confruntări mai mult sau mai puţin şovăitoare. Este atît de greu să nu rămîi la suprafaţa alunecoasă a unei idei! Toţi ştim din experienţă că prima în-tîlnire cu o idee rămîne adesea fără importanţă, atunci cînd, bineînţeles, această idee vine din partea altcuiva, sau chiar atunci cînd ea a luat naştere în noi înşine şi trebuie să o regăsim într-o bună zi pentru a ne da seama că nu am apreciat-o cum se cuvine. O analizăm atunci în toate consecinţele sale, în toată plenitudinea sa şi constatăm că ea este în mod intim a noastră, oricare i-ar fi originea. Ne întrebăm miraţi» cum de nu am identificat-o încă de la prima întîlnire.

De aceea, pentru a-1 conduce pe cititor să redescopere rezultatele noastre, să şi le însuşească sau să le respingă în cunoştinţă de cauză, îi încredinţez motivaţiile noastre şi îi amintesc drumul pe care l-am parcurs.

Odată evocat acest istoric, îl vom părăsi pentru a analiza noţiunile cheie, în funcţie de care deficienţele mintale trebuie, în momentul de faţă, să se definească sau să se redefinească: coeficientul intelectual, he-terocronia şi specificitatea, factorii şi criteriile debilitaţii."Şi se va vedea atunci cum trebuie, după noi, să se precizeze şi să se diversifice noţiunea de debilitate mintală.

în sfîrşit, voi explica de ce nu accept anumite idei, mai vechi sau mai noi, care bîntuie în domeniul pe care îl studiem. Şi aceasta, numai din punctul meu de vedere fără a-1 angaja şi pe cel al coechipierilor mei.

7

ii i i'iil IÍM10: noţiunea (l< l iolcrocronic

F o a i i r adesea un răspuns nu constituie decît un mod mai bun de pune problema.

Recitind vechile noastre articole şi protocoale ale primelor noastre edinţe de lucru, am încercat sentimentul că, de la început, toate pro-ilemele erau deja puse, fiind schiţate şi cea mai mare parte dintre ăspunsuri. Dar, probabil, cunoştinţele noastre actuale sînt cele care pun idine, retrospectiv, în primele noastre cugetări.

Oricum, pentru că ne-am angajat să descriem şi să definim mai bine ebilitatea mintală, nu am putut să nu ne punem dintr-o dată întrebări n legătură cu toate problemele care se refereau la etiologia, diagnosticul i prognosticul ei. Aceasta însă nu obligă la nimic. Ceea ce prezintă mportanţă este, de fapt, alegerea problemelor şi modul de-a le aborda, storicul muncii noastre ne dezvăluie nouă înşine puncte de vedere care LU întotdeauna au fost suficient de clar abordate.

O dată calendaristică şi o publicaţie colectivă ne permit să prezen-ăm acest istoric în două etape destul de distincte: în anul 1960, an-amblul rezultatelor noastre sînt publicate într-un număr special al re-istei Enjance ca „noi cercetări asupra debilităţii mintale". Aici sînt lescrise diverse investigaţii referitoare la psihomotricitate, la învăţarea ntelectuală, la sociabilitate şi personalitate, la „specificităţile" debililor tăiate prin diferite probe, precum şi la „heterocronie" care dominînd ceasta diversitate, încearcă să o explice.

Denumită astfel pentru prima oară, noţiunea de heterocronie era efinită în acest text prin faptul că debilul, comparat cu copilul normal, e dezvoltă într-un ritm diferit în ceea ce priveşte diferitele sectoare ale •ezvoltării sale psihobiologice. Această definiţie se bazează pur şi sim-»lu pe interpretarea profilului psihologic obţinut de către debili la ba-eria^ noastră de teste, pe constatarea faptului că rezultatele debililor e ierarhizează peste şi sub nivelul scării Binet-Simon, cu un minim ientru probele în care intervine organizarea spaţială (testul Bender, de xemplu) şi cu un maxim la probele de eficienţă psihomotrie (randamen-ul la testul de dublu baraj, de exemplu). Dar dincolo de această consta-are, heterocronia era prezentată şi ca ipoteză explicativă: toate hetero-roniile constatate (de exemplu, diferenţa între ritmurile de creştere

capacităţii de organizare spaţială şi a capacităţii de randament psiho-lotor) se explică prin heterocronia fundamentală dintre creşterea fizică i creşterea mintală, dintre dezvoltarea somatică şi dezvoltarea cere-

In acea perioadă, noi vedeam în heterocronie cheia tuturor particu-arităţilor, a tuturor „specificităţilor" debilităţii mintale. De unde şi uccesul, probabil abuziv, al acestei noţiuni în anii care au urmat, la are s-a adăugat, bineînţeles, „garanţia ştiinţifică" pe care o poartă me-eu cu sine un termen grecesc.

Diferenţa dintre vîrsta mintală şi vîrsta cronologică nu fusese con-iderată pînă atunci decît într-un mod static, ca o definiţie metrică a ebilităţii, avînd drept consecinţă asimilarea debilului mintal cu un co-il mai tînăr. In perspectivă heterocronică, această diferenţă devine snsiunea unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale, au za a tot ce poate distinge debilul mintal în raport cu copilul nor-

In anul 11)00, datorita mie, sau din vina mea, precum şi datorita a l i n r

diferite motive a căror retrospectivă ar fi greu să o fac acum, diversita­tea problemelor noastre a fost sacrificată unei teme dominante: com­pararea debilului cu copilul normal. Am pus atunci între paranteze pseu-dodebilii şi debilii cu tulburări organice asociate, luînd în considerare numai pe adevăraţii debili a căror autenticitate am definit-o prin etio­logia lor endogenă, prin ereditate.

înainte de anul 1960: dislexii, prostie şi debilitate

Totuşi, problemele de la care plecasem, cu nouă ani mai înainte, erau mai numeroase şi mai complexe. De pildă, distincţia di.nt.rp s t m c tura mintală a „adevăratului" debil şi cea a copilului normal repre­zintă pentru mine o preocupare foarte veche, după cum o dovedeşte un. articol din anul 1948, cu alte cuvinte anterior cercetărilor noastre de echipă. Dar în anul 1951, cînd se formase echipa, existau două motivaţii de alt ordin care ne-au mobilizat: comparaţia dintre copiii debili şi co­piii dislexici; distincţia dintre prostie şi debilitate.

într-adevăr, cercetările noastre asupra dislexiei, au precedat direct cercetările asupra debilităţii, acestea din urmă fiind legate, într-o anu­mită măsură, de primele. Primul articol publicat de echipa noastră în anul 1953 sub titlul „Debilităţi şi dislexii" este o mărturie a acestei filiaţii. Remarcăm în treacăt utilizarea pluralului, fapt care atestă că, încă de pe atunci, aveam intenţia să căutăm o multiplicitate de sin-droame.

De fapt, străduindu-ne să distingem între întîrzierile datorite tul­burărilor de limbaj şi de simbolizare, pe de o parte, şi întîrzierile da­torite unui deficit fundamental al raţionamentului, pe de altă parte — încercînd deci să stabilim diagnosticul diferenţial între dislexie şi debilitate şi modificând instrumentele acestui diagnostic — am fost prac­tic conduşi spre problemă pseudodebilităţii.

Cît despre prostie — problemă care s-a impus datorită unor deza­corduri între medici şi noi, cu privire la diagnostic — eu o denumesc astfel pentru a mă face înţeles. Uneori, un subiect oarecare, etichetat drept debil de către psihiatru, obţinea la testul Binet-Simon un nivel egal sau superior vîrstei sale. Altul, dimpotrivă, considerat inteligent, ne apărea tocmai bun pentru clasa de perfecţionare. Aceste dezacorduri, desigur rare, erau totuşi prea clare pentru a ne mulţumi conştiinţa şi mult prea evidente pentru a fi permisă invocarea unei erori rezultată din aplicarea testului sau a unei erori săvârşite de medic. Rămîne atunci ipoteza potrivit căreia diagnosticul debilităţii putea să fie stabilit după două tipuri de criterii, care în cea mai mare parte a cazurilor coincid, iar alteori nu coincid şi atunci apar două diagnostice pentru un acelaşi subiect.

Primul tip de criterii e s t e ^ n e cunoscut de către orice psiholog: tes­tul Binet-Simon, acest ansamblu de probe de raţionament, a cărui difi­cultate creşte odată cu vârsta. Al doilea tip de criterii, pe care succesul testului Bmet-Simon 1-a îndepărtat pe planul unei intuiţii fără statut ştiinţific, se rezumă prin cuvîntul nerozie sau prostie: un amestec de credulitate, de sugestibilitate, de pretenţie, de vanitate puerilă. Nu ştiu lulUate,

i Y~- 9

dacă este posibil ca un debil să nu fie prost, dar este neîndoielnic prntw oricine ca un prost poale să nu fie debil.

Binet însuşi formulase foarte clar dualitatea criteriilor prin distincţia pe care o stabilea între lipsa de rectitudine a judecăţii şi insuficienţa nivelului mintal; acestei insuficienţe a nivelului i s-a atribuit, cu suc­cesul cunoscut, denumirea de debilitate mintală. Dar cu cîţiva ani mai devreme, atunci cînd noţiunea de nivel era încă neconturată, psihiatrul Chaslin a întrebuinţat, în Studiul clinic al bolilor mintale, aceeaşi ex­presie de debilitate mintală, pentru a desemna ceea ce noi numim aici nerozie sau prostie.

Astfel vor coexista, una ignorîndu-se pe cealaltă, debilitatea Binet-Simon şi debilitatea Chaslin, tradiţia psihologică cu testele sale şi tra­diţia psihiatrică cu intuiţia sa, fără îndoială mult mai apropiată de psihologia populară.

Conştiinţa acestei distincţii reducea dezacordurile noastre la o ne­înţelegere de exprimare.

Dar odată risipită neînţelegerea, apare în mod mai clar o problemă. O problemă care pentru mine rămîne încă şi astăzi cea mai obişnuită dar şi cea mai fascinantă dintre toate: ce este prostia? Cum să o conturăm şi cum să o descriem? Ce este o lipsă de rectitudine intelecv'" tuală care n^ar avea nimic de-a face cu o lipsă de capacitate intelec-/'" tuală? Este oare ea un deficit intelectual sau o tulburare afectivă sau amîndouă laolaltă? Cînd socotesc că o persoană este proastă — şi e vorba întotdeauna de un adult, niciodată de un copil —, oare ceea ce judec, ceea ce resimt, nu este, la urma urmei, relaţia mea cu această persoană? Şi oare, din această relaţie, nu rezultă, în consecinţă, că eu însumi sînt imbecilul?

Se poate alcătui o teorie completă a inteligenţei, fără a şti ce este prostia?

Această întrebare ne-a obligat la tot felul de reflecţii şi ne-a condus spre tot felul de investigaţii. Ne-iam întrebat dacă, în esenţă ceea ce numim inteligenţă prin opoziţie cu prostia, nu trebuia căutat într-o anumită modalitate de înţelegere umană corespunzătoare intuiţiei cu ajutorul căreia inteligenţa poate fi diagnosticată. Am încercat să studiem inteligenţa cu ajutorul unor probe special elaborate, pornind de la ipo-

/teza că prost este acela care e inapt la critica stereotipiilor, a necu-r viinţelor sociale şi la acel tip de descentrare afectivă care, în ansamblu, ^ se numeşte umor. Am progresatj^însă, puţin. Umorul ne-a apărut ca <o facultate foarte tardivă şi greu de sesizat la adultul aflat în situaţie de examen. Din rezultatele de atunci, noi, Marie-Claude Hurtig şi cu mine, n-am publicat nimic. Eram preocupaţi să nu fim prinşi noi înşine în flagrant delict de prostie şi plănuiam să reluăm într-o bună zi această cercetare într-o manieră îmbunătăţită.

Totuşi această problemă deschisă se întîlnea într-un anumit fel cu preocuparea psihologilor americani, reprezentanţi ai şcolii din Vine-land, care s-au străduit să definească debilitatea ca pe o incapacitate de adaptare socjală. Fără îndoială, pentru noi, dimensiunea socială pe

""care' căutam "Sa o sesizăm nu putea să se confunde în întregime Cu criteriul americanilor. Noi nu ne imaginam că ea se poate reduce la eficienţă şi la adaptare; ea trebuia să fie de asemenea şi un anumit mod de sensibilitate, o inteligenţă a s#uBţiilojŢjClar care să fie sesizabilă, în­tocmai ca şi inteligenţa socială a americamîbr, prin etapele genezei sale.

10

Astfel, părăsind prostia lipsită de chip şi de virstă, am începui, împreună cu Marie-Claude Hurtig, în mod mai modest, sa e l a b o r ă m o scară a dezvoltării psihosociale.

In acelaşi timp, Nadine Galifret-Granjon şi Hilda Santucci îşi con­tinuau analizele asupra organizării perceptive, Mira Stambak punea la punct probele salte de motricitate, Roger Perron începea să-şi pună în­trebări asupra personalităţii afective a debililor. împreună deci, atacam debilitatea pe mai multe fronturi, potrivit priceperii, intereselor şi tem­peramentului fiecăruia.

Anul 1953 este acela în care ne concentrăm mai strins eforturile, stabilim bateria noastră de probe, delimităm un scop comun: compararea debililor cu copilul normal.

între 1953 şi 1955 sute de copii despre care se presupunea că sînt debili sînt supuşi bateriei noastre. Stimulaţi de proiectul unui simpozion care trebuia să aibă loc la Londra în cadrul Congresului internaţional de psihologie aplicată, în primele luni ale anului 1955 începem pre­lucrarea rezultatelor noastre. Simpozionul nu are loc. Dar scopul nostru este atins, profilul psihologic al debilului mintal este zugrăvit, profil pe care l-am publicat şi l-am comentat în anul 1956 în revista La Raison.

Ceea ce mă frapează astăzi cel mai mult în acest articol este faptul că noţiunea de heterocronie nu apare încă, deşi toate comentariile mele despre profil conduceau spre ea. Mă găseam în pragul noţiunii, dar nu-1 depăşeam, întocmai ca Binet care, vorbind despre nivel, cal-culînd anii de progres şi de întârziere, nu ajunge totuşi, la noţiunea de vîrstă mintală. Ce determină declanşarea şi ce o împiedică?

Ceea ce îmi polariza atunci interesul era cercetarea convergenţei între lucrările lui Inhelder, Luria şi ale noastre. Bärbel Inhelder a ca­racterizat cîndva raţionamentul debilului mintal prin viscozitaţg gene-tică; Luria, căruia i-am făcut o vizită în aprilie 1955 la Institutul de defectologie din Moscova, a descris de curînd un sindrom de irgrţie oligofrenică. Noţiunea pe care o evidenţiam atunci în propriile noastre lucrări — noţiune care, poate, le întâlneşte pe cele ale colegilor străini — este defirit,n] de orpanjV-flrp intelectuală a debilului mintal, aşa cum se manifestă, în special, prin insuficienţa integrării între viteză şi pre­cizie la testul de dublu baraj.

N-aş putea să spun dacă această analiză a fenomenelor dezorgani­zare, la care a trebuit să revin peste zece ani, nu era, la urma urmei, mai importantă decît punerea în circulaţie a termenului de heterocro­nie.

In orice caz, termenul de heterocronie, lansat în lucrarea noastră colectivă din anul 1960, apare deja în anul 1958 în protocoalele şe­dinţelor noastre de lucru. Şi mă întreb dacă Luria nu a contribuit la apariţia acestui termen cînd, argumentând contra noţiunii de nivel min­tal global, îmi scria (în anul 1955):

Există la debil caracteristici aparţinînd unor niveluri genetice foarte diferite şi observarea unui debil oferă un tablou tot atît de straniu ca acel al unui oraş unde ar coexista dinosauri şi ultimul model dc automobile.

începînd din anul 1955 activitatea noastră devine prozelitică. Noi nu ne mai mulţumim cu munca şi cu limitele laboratorului. La interesul nostru pentru debili mintal încercăm să raliem medici, profesori, con­silieri de orientare profesională, dorind să fie întreprinse cercetări sis­tematice în direcţia etiologiilor şi a deviaţiilor lor, precum şi a inserţiei sociale a debililor. In cadrul Societăţii franceze de psihologie declanşăm o vastă anchetă asupra imaginii pe care o are societatea noastră asupra debilităţii mintale. De asemenea, îndemnăm pe medicii care conduc revista La Raison să consacre un număr special problemelor debilităţii mintale. Ne punem în legătură cu colegii din Lyon, Mărie Pacaud-Dubost şi Kohler care conduc un centru de pregătire profesională pentru dabili mintal. In sfîrşit, organizăm un centru de studii asupra adolescenţilor debili într-o şcoală de pe strada Desprez din Paris, cu ajutorul acordat, de Carron, directorul şcolii şi Robert Mandra, prietenul nostru şi în colaborare cu institutorii şi şefii de ateliere. O psihopedagogă. Lucette Merlet, asigura pe atunci coordonarea dintre activitatea laboratorului si centrul din strada Desprez. Astfel, cercetările noastre sint dirijate în fine spre şcoală, spre viaţa socială.

Ajungem în anul 1960, cînd întreaga echipă participă masiv la ..pri­ma conferinţă internaţională pentru studiul ştiinţific al deficienţei min­tale" (Londra); de asemenea, prezentăm un bilanţ al lucrărilor noastre în numărul special al revistei Enfance şi publicăm Manualul pentru exa­menul psihologic al copilului, unde sînt prezentate toate probele ba­teriei noastre vizînd „debilitatea", precum şi alte cîteva probe.

După anul 1960: etiologii şi căutarea unei noi definiţii

O echipă nu constituie, doar ea singură, o instituţie. Ea nu are mijloacele şi perenitatea necesare. Ea se naşte într-o bună zi din fericita întîlnire a simpatiilor personale şi a intereselor comune, se dezvoltă, iar apoi, mai devreme sau mai tîrziu, se destramă şi piere. Dar ea poate oferi proba, prin interesul prezentat de cercetările sale, apoi chiar prin însăşi dispariţia sa, că aici este necesară o instituţie.

In Franţa, care numără în jur de 300.000 de debili de la 5 la 14 ani, dintre care abia un sfert beneficiază de un învăţămînt special, dintre care doar cîteva zeci de mii primesc o pregătire profesională adecvată, crearea unui Centru de cercetări pentru copiii handicapaţi nu reprezintă, evident, un lux; căci este necesar nu numai să creezi clase, ci să şi ştii cine sînt aceşti şcolari, ce li se poate oferi şi ce anume trebuie să li se ofere. La aceste întrebări nu există un răspuns serios, o soluţie renta­bilă, fără cercetare fundamentală.

Dacă echipa noastră a contribuit, oricît de puţin, la demonstrarea necesităţii unei astfel de instituţii permanente, aş privi dizolvarea ei fără regret.

De altfel, dacă echipa ca atare nu mai există, mulţi dintre vechii coechipieri şi dintre noii colaboratori continuă, la laboratorul spitalului Henri Rousselle sau în alte părţi, opera începută în anul 1951 — după cum dovedeşte şi prezenta lucrare. Este ca o moştenire împărţită, dar care continuă să dea roade. Dacă se compară publicaţia de astăzi cu cea din anul 1960 se constată, într-adevăr, că firul nu a fost rupt, că multe dintre problemele rămase atunci în suspensie, acum au fost pre­cizate sau chiar rezolvate.

12

Exploatarea vechilor căi de cercetare a fost continuată şi amplifi­cată: studiul psihomotricitaţii de către Mina Stambak, cel al personalităţii afective de către Roger Perron, cel al „speeificităţilor" testului Binet-Simon de către Hilda Santueci, cel al problemelor şcolare de către Merlet-Vigier şi Michel Gilly şi cel al învăţării de către Michel Hurtig.

Dar, în accepţia mea, ceea ce marchează această ultimă perioadă este apariţia a două teme evocate foarte adesea, însă care nu fuseseră încă niciodată atacate direct de echipa noastră: tema etiologiilor şi cea a raporturilor între debilitate şi societate.

Au fost necesare întreaga disponibilitate a unui nou cerqetător, Matty Chiva, şi indiferenţa sa la toate atitudinile sceptice pe car&Culea­să le suscite o asemenea acţiune, pentru ca diferenţa dintre debilitatea exogenă şi debilitatea endogenă să fie în sfîrşit verificată sistematic şi extrem de riguros prin toate mijloacele de care dispunem.

Atît prin propriile sale investigaţii, cît şi prin coordonarea rezul­tatelor obţinute de către ceilalţi cercetători ai echipei, ajutat în diagnos­ticele sale de competenţa medicală a lui Yvette Rutschmann, Chiva a reuşit să diferenţieze, cu o claritate care nu mai fusese niciodată atinsă pînă atunci, tablouri psihologice ale debilităţii exogene şi ale debilităţii endogene, dealtfel fără a decide dinainte diferenţieri mai fine în interio-<_ rul fiecăreia din aceste două mari categorii.

în acest fel a fost rezolvată problema pusă în anul 1960 în legătură cu profilul-tip: profilul stabilit atunci nu avea valoare decît pentru debilitatea endogenă, cu cîteva uşoare erori, dealtfel, datorite faptului că, din populaţia noastră, nu erau complet eliminaţi debilii exogeni. Acum însă dispunem de două profiluri-tip, oare pot ajuta la diagnosticul etiologici, în absenţa oricăror date anamnestice.

în afară de aceasta, pe planul cercetării fundamentale şi în perspec­tiva aplicaţiilor pe termen lung, compararea celor două tipuri de profil, a punctelor comune ca şi a punctelor lor diferite, ar trebui să ne permită să progresăm în analiza psihologiei debililor mintal şi să înţe­legem mai bine cum se realizează geneza unei deficienţe mintale.

Ar trebui să ne mirăm, ba chiar să ne scandalizăm de faptul că de­bilităţile exogene — care nu reprezintă în definitiv decît debilităţi acci­dentale, o slăbire lezională a creierului, ale cărui virtualităţi rămîn pro­babil normale — nu au constituit niciodată obiectul unor cercetări sis- • tematice în ceea ce priveşte tratamentul aplicat cît mai timpuriu posibil./ Problema a fost pusă în anul 1962 de către psihiatrul italian Bolleal în cursul unui colocviu ţinut la Trieste. Nu ştiu dacă apelul său a fost' ascultat. El mai este încă probabil singurul care caută să recupereze tinerii debili exogeni. Psihiatrii care se interesează în momentul de faţă de deficienţele mintale urmăresc alte visuri.

La celălalt pol al preocupărilor noastre, cel al prognosticului şi al criteriilor, sociale ale_ debilităţii, munca s-a bazat atît pe reflecţie cît şi pe experimentare. "Acumularea unor date privind programa şcolară şi integrarea profesională a debililor, critica tuturor definiţiilor debilului mintal, unde se amestecă puncte de vedere cît se poate de eterogene, ne-au condus în mod progresiv la stabilirea unei delimitări între caiţsgle Şijaiteriilejiebilităţii — aspect asupra căruia vom reveni numaidecît — şi, prin aceasta, la definirea mai precisă a debilităţii în funcţie de exi­genţele societăţii.

Pentru înţelegerea modului în care copilul debil parcurge, în de­cursul copilăriei sale, etapele pînă la pragul integrării sociale, o deo-

13

sebită importanţă o are activitatea desfăşurată de Marie-Ciaude Hurtig, care ne oferă primele date obiective în acest sens. De doi ani Marie-Claude Hurtig a întreprins — cu ajutorul instrumentului elaborat cîndva împreună cu mine, precum şi cu ajutorul altor probe originale — analiza

—de_Jineţe~adezvoltării psihosociale a debililor, precum şi a condiţiilor dif erenţialeaXe-^e^&tejjlepottan:" _

în concluzia acestui lung istoric şi pentru a schematiza la maximum, aş spune că, într-o primă perioadă, noi am muncit mai ales să descriem debilitatea, să diferenţiem grosso modo copilul debil de copilul normal avînd aceeaşi vîrstă mintală, în timp ce, în a doua perioadă, ne-am

m*- străduit să explicăm debilităţile atît prin cauze de ordin Jşiologic, cit şi prin criterii şi exigenţe de ordin social. v *~ —

La ce distanţă ne găsim faţă de punctul nostru de plecare astăzi? Confruntând ceea ce este comun, ceea ce este diferit şi ceea ce

rămîne îndoielnic în ansamblul cunoştinţelor noastre despre deficienţele mintale, trebuie oare să păstrăm expresia de debilitate mintală la sin­gular, aşa cum procedează Mira Stambak, să folosim pluralul, aşa cum pare că rezultă din activitatea depusă de Chiva, sau să nu mai vorbim deloc de debilitate, ci mai curind de deficienţă, aşa cum o doreşte Perron şi aşa cum am sugerat-o eu însumi în articolul-program din anul 1956, declarind că „noţiunea de debilitate, desemnând un fel de entitate no-

jspk>gică sau psihologică, va risca mult să fie abandonată intr-un viitor •5^3propiat, dacă obişnuinţele de lenevie verbală nu i-ar asigura in mod

^"-^rtificial supravieţuirea"? De fapt toate opţiunile sînt echivalente, fiecare corespunzind unui

punct de vedere diferit asupra a ceea ce avem de spus. iar pluralul pe care noi, după îndelungate ezitări, l-am ales în cele din urmă pentru titlul lucrării noastre nu obligă pe nici unul dintre noi.

Dar dincolo de arbitrarul sau de indiferenţa expresiilor, nu se gă­seşte oare conflictul unor păreri preconcepute, al unor teorii mai mult sau mai puţin explicite?

Cel mai bine este să examinăm, în lumina lucrărilor şi a rer"lec­ţiilor noastre cele mai recente, definiţia iniţială şi tradiţională a debi­lităţii mintale:

debilitatea mintală este un deficit global, congenital şi ireversibil, pe care criteriile testului Binet-Simon (sau ale oricărui test de aceeaşi natură) îl situează între valorile 0,50 şi 0,70 ale coeficientului intelec­tual.

2. Coeficientul intelectual şi limitele debilităţii

Coeficientul intelectual ( C I . ) este un raport de vîrste, iar raportul de vîrste este o noţiune absolut limpede, cu condiţia să nu fie umbrită încă de la început de consideraţii secundare sau premature.

Să luăm exemplul, lipsit de riscul umbririi pătimaşe, al coeficien­tului de creştere în înălţime. Iată un băiat de 10 ani care măsoară 1,31 m, cu alte cuvinte a cărui înălţime corespunde mediei băieţilor de 9 ani.

14

Aş spune că, la acest băiat, coeficientul de înălţime este de 0,90 (sau 90 dacă, după cum se obişnuieşte, se suprimă virgula). Acest coeficient se obţine împărţind 9 ani (corespunzând nivelului său de dezvoltare) la 10 ani, vîrsta sa reală.

Nu fac nimic altceva, iar calculul meu nu are altă pretenţie, nici în cazul în care împart un nivel de dezvoltare mintală la vîrsta reală a subiectului. Operaţia este exact aceeaşi. Se va spune, poate, că nu apreciez inteligenţa copilului cu centimetrii, aşa cum o fac pentru înăl­ţimea sa? Dar ce importanţă are? In cele din urmă, acestea sînt în ambele cazuri, vîrste pe care le împart una prin alta şi nu centimetri, nu cantităţi de inteligenţă. Dacă testul meu este bine etalonat, nivelul de vîrsta intelectuală pe care-1 atinge copilul îmi este cunoscut cu aproa­pe tot atîta precizie ca şi nivelul său de vîrsta după înălţime.

Desigur, se poate contesta modul în care a fost alcătuit testul meu. Dar aceasta este o altă problemă care n-are nimic de-a face cu însăşi noţiunea de coeficient al dezvoltării sau coeficient al vîrstelor. Iată deci că problema este, sau cel puţin ar putea fi, pusă la punct, dacă n-ar trebui să luăm în considerare abuzurile şi fobiile al căror obiect îl con­stituie această noţiune.

Limitele debilităţii

Să examinăm întîi C.I.-urile avînd valorile 50 şi 70 care timp de o jumătate de secol au servit drept limite ale debilităţii mintale. Şi în acest caz totul este, de asemenea, simplu. Cifrele menţionate nu au fost fixate prin decret, nu au o valoare magică şi nu sînt înscrise în natura lucrurilor. Ele reprezintă pur şi simplu traducerea anumitor exigenţe şcolare şi sociale: la începutul acestui secol, în care învăţămîntul a de­venit obligatoriu, calificativul de debil mintal era aplicat înapoiatului suficient de educabil ca să ajungă la sfîrşitul dezvoltării (adică în preajma vîrstei de 15 ani) la însuşirea cititului şi a scrisului (ceea ce corespunde aproximativ nivelului unui şcolar de 7 ani şi jumătate sau 8 ani), dar insuficient de educabil ca să ajungă la gîndirea abstractă (nivel în jur de 11 ani). Cu aceste repere pedagogice, să calculăm coefi­cienţii.

Numărul 50 ca limită inferioară a debilităţii? El se obţine grosso-modo împărţind numărul 7,5 (vîrsta însuşirii limbajului scris) la 15 (vîrsta ultimă a dezvoltării). Numărul 70 ca limită superioară? Aceeaşi operaţie: este cîtul dintre vîrsta de 10—11 ani şi vîrsta ultimă de 15 ani.

Astfel, criteriile pedagogice sînt acelea care conferă semnificaţia lor coeficienţilor intelectuali, şi nu invers. / s ^ ^

Această remarcă are o importanţă capitală. Ea trebuie să risipească** iluzia că numerele 50 şi 70 ar poseda o valoare absolută, universală, pentru a defini debilitatea în oricare domeniu şi la orice proba.

De exemplu, ce înseamnă, în domeniul psihomotricităţii, coeficien­tul 70? A priori, nu ştiu nimic. Gravitatea întîrzierii nu este decisă de acest număr, ci de exigenţa unui anumit nivel de eficienţă, de adaptare, exigenţă care va fi definită de către un grup social şi într-un context de concurenţă în care subiecţii vor fi judecaţi şi clasificaţi, unii în ra­port cu ceilalţi. Atunci pragul debilităţii pus în discuţie va fi fixat la un nivel care poate corespunde — de ce nu? — coeficientului 60, 90 sau 40.

15

Problema se pune în aceeaşi termeni, dar într-un mod puţin evi­dent, mai subtil — şi deci cu un risc mai mare de iluzie — în legătură cu diversitatea probelor utilizate curent pentru aprecierea a ceea ce se numeşte inteligenţă. Cu testele lui Porteus, Kohs, Wechsler, cu toate „scările" de inteligenţă se calculează, de asemenea, C.I.-uri şi se sta­bilesc diagnostice de înapoiere mintală. Nimic nu este mai legitim, cu condiţia să se ştie ce înseamnă aceşti coeficienţi, cu condiţia să se fi validat limitele debilităţii, cu condiţia deci să nu se adopte în mod automat şi aprioric limitele 50 şi 70 stabilite pentru probele de tip Binet.

Dealtfel, se impun două întrebări: oare este mărimea întirzierii ce defineşte limita dintre situaţia normală şi debilitate, în domeniul tes­tului pus în discuţie (de exemplu, Wechsler pentru copii)? Şi dacă, din întâmplare, limita se situează la un C I . avînd valoarea 70, ca la testul Binet-Simon, oare acelaşi număr înseamnă acelaşi lucru, o intirziere de aceeaşi natură?

Răspunsul la prima întrebare impune o analiză statistica a probei (calculul dispersiei rezultatelor) şi o validare externă (de exemplu, cu ajutorul criteriilor de reuşită şcolară).

La a doua întrebare se poate răspunde negativ, fără prea mare risc de a greşi. Ceea ce este testat prin testul Wechsler nu este identic cu ceea ce este testat prin testul Binet-Simon. Corelaţia dintre ele două teste e departe de a fi perfectă.

Totuşi în legătură cu ultimul punct s-ar putea invoca faptul că cele două teste măsoară acelaşi lucru, inteligenţa, însă că unul o rn.a-.oara mai bine decît celălalt şi că nu există nici un motiv să preferam -.estul Binet-Simon testului Wechsler, ci dimpotrivă. Acesta din urmă. im-binînd elementul nonverbal cu cel verbal, este capabil să sesizeze mai bine inteligenţa. Acest raţionament presupune existenţa unei inteligenţe primordiale, independentă de cultură, posibilitatea de creare a probelor

.care pot să o sesizeze (free-culture teste)1, precum şi ideea puternic în­rădăcinată că o activitate nonverbală este mai revelatoare, în raport cu o activitate verbală, a acestei inteligenţe pure. Toate acestea sint foarte discutabile şi vom vorbi mai târziu, parţial, despre ele, în legătură cu definiţiile inteligenţei.

Dezbaterea rămâne deschisă, dar în orice caz putem să afirmăm că testele de inteligenţă nu se pot schimba între ele fără o dovada ex­plicită a capacităţii lor de schimbare reciprocă. Pe de altă parte, aceeaşi cifră a coeficientului de dezvoltare poate să nu exprime acelaşi grad de gravitate, după sectorul de dezvoltare cercetat şi după felul mijloacelor folosite.

Critica tehnică a coeficientului

Ostilitatea faţă de C I . se explică, fără îndoială, printr-o insufi­cientă înţelegere a ceea ce este un coeficient de dezvoltare, prin ten­dinţa de a atribui cifrelor unui C I . o valoare universală. Dar această ostilitate îşi trage seva din motive sau raţiuni mai profunde care atacă nu un mit, ci, într-adevăr, însuşi C.I.-ul.

Teste care nu măsoară cultura individuală (N. irad.).

16

De fapt, se pot distinge două motive de ostilitate şi de refuz, motive care, dintr-un anumit punct de vedere, sînt inverse unul faţă de celă­lalt. Primul constă în a reproşa C.I.-ului lipsa sa de precizie, inconstanţa sa de la o probă la alta şi — în cadrul unei aceleaşi probe — de la o vîrstă la alta; acest motiv este de ordin tehnic. Al doilea motiv constă în a te teme de constanţa sa şi a nu o recunoaşte. Aproape întotdeauna acest motiv este, după părerea noastră, de ordin ideologic şi afectiv.

Primul motiv este cel al statisticianului. Argumentarea a fost re­zumată în mod limpede de către M. Reuchlin şi F. Bacher într-un ar­ticol deja mai vechi („Quelques remarques techniques sur le Quotient d'Intelligence", Enfance, 1956, nr. 4, p. 21—26). Autorii reamintesc fap­tul că, pentru o aceeaşi probă, C.I.-ul nu defineşte într-un mod echiva-lent întârzierile, intelectuale (sau, în mod mai general, gradele de inte-ligenţă) la f iecare vîrsta. A c e a s t a se datoreşte faptului că dispersia C.I.-ului poate varia, din diferite motive, de la o vîrstă la alta. De exemplu, la testul Terman-Merrill valoarea 118 a coeficientului inte­lectual este depăşită de 15% dintre subiecţii de 5 ani şi de numai 2% dintre subiecţii de 11 ani; rezultă că acelaşi număr exprimă aici un clasament mai bun, o dezvoltare mai înaltă la vîrsta de 11 ani, decît la vîrsta de 5 ani. In consecinţă, s-a convenit să se renunţe la practica utilizării C.I.-ului, iar acesta să fie înlocuit pur şi simplu printr-un sistem de clasificare ( d e exemplu, împărţire în decile sau intervale re- . duse). în loc să posede un C.I., fiecare subiect va avea un clasament Ji) într-o grupă de vîrstă şi, astfel, va fi asigurată echivalenţa de definire "1 a gradelor de inteligenţă pentru toate vîrstele. Un copil care se clasează xî al 90-lea din 100 la vîrsta de 5 ani are acelaşi grad de întîrziere cu un copil care se clasează al 90-lea din 100 la vîrsta de 11 ani. Acesta este, de fapt, modul de notare pe care îl practică de vreo treizeci de ani cea mai mare parte a autorilor scărilor de inteligenţă; dar, pentru a nu răsturna obiceiurile, ei retraduc clasamentele lor în expresiile cifrice a le unui C I . S-a convenit, de exemplu, ca performanţa care clasează pe w subiect la rangul al 95-lea (din 100 de copii) să indice un C I . de 70. ^ C.I.-ul nu mai păstreaza**"a"ici decît numele de coeficignk El - J I U ^ se o b ^ ^ f ţine împărţind vîrsta mintală la vîrsta reală. Aceasta este o pura con-, \ venţie, care adaugă la rigoarea unui criteriu statistic prestigiul, precum şi simţămîntul înţelegerii imediate, ceea ce este legat de străvechea no­ţiune a coeficientului intelectual. Reuchlin şi Bacher regretă această camuflare, această trisare cu cuvintele. Voi adăuga că, atunci cînd este testat un adult dotat cu o inteligenţă superioară, faţă de medie, ex­presia abuzivă de coeficient este izbitoare şi apare atunci ca o absur­ditate. Un C I . , un coeficient al dezvoltării, nu prezintă, evident, sem­nificaţie decît în perioada dezvoltării, a copilăriei (sau eventual, pentru un individ adult care n-a atins în dezvoltarea sa decît limita unui îna­poiat). Dar cum se poate spune, de exemplu, că un adult oarecare de 30 de ani are un C I . de 123? Pe baza faptului că ar fi obţinut la testul Terman (sau la oricare probă etalonată în acelaşi mod) o perfor­manţă indicată în mod convenţional ca reprezentînd nivelul mintal al vîrstei de 20 de ani? Se cunoaşte, însă, că la etalonări, vîrsta terminală a dezvoltării mintale este de 16 ani; cu alte cuvinte, grupele următoare de vîrstă nu prezintă un nivel mintal mai ridicat. Bineînţeles că su­biecţii care depăşesc vîrsta de 16 ani se situează din punct de vedere intelectual deasupra normei corespunzătoare acestei virate, nu mai este însă vorba de o superioritate în ceea ce priveşte vîrsta mintală, ci a

2 — DebilitSţile mintale 17

strălucirii1 intelectuale2. întrebuinţarea expresiei nivel de „20 de ani" nu este, deci, după cum spune Terman, decît un mod de a vorbi. Aici, douăzeci de ani nu are sensul de vîrstă. Aceasta este tălmăcirea unei abateri faţă de medie, reprezintă înveşmîntarea, camuflarea unui cla­sament prin cuvîntul „vîrstă", cuvîntul ca atare fiind lipsit aici de orice semnificaţie. Dar interpretarea gradelor de inteligenţă cu ajutorul numerelor 17, 18, 19, 20 etc, denumite abuziv vîrste, este stabilită în aşa fel încît să se obţină aceeaşi curbă de dispersie şi aceeaşi semnifi­caţie a clasamentelor, atît pentru adulţi, cît şi pentru copii. Astfel, adul­tul pe care ni l-am imaginat ca exemplu obţine un C I . aparent de 120, cu o aparentă vîrstă mintală de 20 de ani, care a fost împărţită la vîrstă maximă de 16 ani (şi care dealtfel nu reprezintă pentru el vîrstă sa reală, aşa cum s-ar presupune după definiţia clasică a C.L-ului). Acest număr 120 nu exprimă deloc o viteză de creştere, dar el situează subiectul nostru la acelaşi rang pe care îl exprimă pseudocoeficientul 120 din timpul copilăriei.

Absurditatea noţiunii de coeficient, cînd se aplică la adult, pune bine în evidenţă ceea ce este, pentru copil, ca şi pentru adult, indicele de inteligenţă preconizat de Reuchlin şi Bacher: nu un nivel de vîrstă,

giu o viteză de creştere, ci un clasament într-o grupă de vîrstă, un indice de strălucire intelectuală.

In răspunsul meu către M. Reuchlin şi F. Bacher din acelaşi număr al revistei Enfance mi-am exprimat deja acordul cu dînşii atunci cînd afirmă că este necesar să se folosească unităţi omogene (împărţirea în decile, sigma etc.) avînd aceeaşi semnificaţie pentru toate vîrstele, şi de asemenea, bineînţeles, atunci cînd regretă faptul că termenul C I . a fost menţinut pentru a indica un tip de unitate de măsură care nu are nimic de-a face cu un coeficient.

Totuşi, acum ca şi pe timpul deja trecut de mult al acestei discuţii, eu persist în dorinţa de a conserva (alături de evaluarea în unităţi omo­gene) noţiunile de vîrstă mintală şi de coeficient intelectual, deoarece resimt nevoia să adaug la rigoarea criteriilor statistice repere de ordin genetic. Cînd examinez un copil, eu doresc să ştiu nu numai ce rang ocupă în grupa sa de vîrstă dar şi locul pe oare îl ocupă pe scara vîrste-lor, cu alte cuvinte să ştiu în mod concret: „cu copilul de ce vîrstă este el comparabil din punct de vedere intelectual?". Acesta este un punct de vedere al psihologului genetician care, în cazul meu, se adaugă la punctul de vedere al statisticianului şi faţă de oare are întîietate. Iar din moment ce situez copilul studiat în termenii vîrstei mintale sînt condus la situaţia de a mă întreba asupra vitezei sale de dezvoltare, adică asupra coeficientului său intelectual.

Aceasta nu mă împiedică să mă întreb — am făcut-o de multe ori — asupra noţiunii de vîrstă mintală, asupra a ceea ce înseamnă exact o viteză de creştere exprimată prin coeficienţi de vîrstă. în această perspectivă, care-mi aparţine, nu mă simt dealtfel deloc stingherit din cauza fluctuaţiilor care pot fi constatate în dispersia coeficienţilor in­telectuali de la o vîrstă la alta; aş spune chiar că doresc ca aceste fluc­tuaţii să existe în realitate (să nu fie doar nişte fenomene artificiale).

1 în original, brillance (N. trad.). 2 Dacă trebuie să se facă distincţia dintre viteza de dezvoltare şi strălucire,

rămîne totuşi probelma de a cunoaşte ce relaţii există între cele două noţiuni. (N. trad.).

18

într-adevăr, există probabil perioade de accelerare a dezvoltării mintale aşa cum sînt şi perioade de accelerare a dezvoltării somatice. Intrarea mai mult sau mai puţin precoce a copiilor în aceste perioade de acee^ lerare provoacă o lărgire a dispersiilor, nu numai în valori absolute, dar şi în vîrste de dezvoltare şr—m" coeficienţi de dezvoltare. Aceste fluctuaţii ale dispersiei C.I.-ului ar putea astfel să fie revelatoare asupra schimbărilor ritmului dezvoltării.

Eu păstrez deci noţiunile de vîrstă mintală şi C I . atît pentru mo­tive de ordin practic (pentru a vedea copilul pe care îl examinez prin prisma nivelului său de dezvoltare mintală), cît şi de ordin teoretic. Este necesar dealtfel să se sublinieze faptul că criteriile statistice de clasament, folosite astăzi de cea mai mare parte a psihotehnicienilor, nu au semnificaţie decît în raport cu criterii externe de ordin şcolar sau social, aşa cum a fost demonstrat pentru limitele debilităţii, ele fiind, în consecinţă, aceleaşi cu limitele pe care statisticienii le definesc din nou în maniera lor.

Critica ideologică a C.I.-ului

De la o discuţie de ordin tehnic trecem aici la o dezbatere de ordin pasional. Fără îndoială, în psihologie niciodată nu a fost vreo noţiune atît de violent ponegrită ca cea de C.I.

Niciodată n-au fost mobilizate de către un număr atît de conside­rabil de persoane de toate orizonturile: psihiatri, profesori, oameni de dreapta, de stînga şi de extremă sîngă — atîtea intenţii bune dar şi răuvoitoare, atîtea argumente disparate şi cifre îndoielnice.

Acestea, deoarece, problema pusă în discuţie se referă la însăşi li­bertatea omului, la posibilităţile sale de a se schimba. Or, „constanţa" C.I.-ului pare a reprezenta o negare a acestei libertăţi, a acestei schim­bări.

„Ideologiei" fixiste a C.I.-ului i-a fost opusă astfel imediat şi cu hotărîre, o „ideologie" antifixistă. Ţin să subliniez fără ocol că utili­zez aici cuvîntul „ideologie" în sensul peiorativ pe care i-1 dădea de exemplu, F. Engels cînd spunea: «„Ideologia" este un proces pe care un aşa-zis gînditor îl efectuează... de pe poziţia unei conştiinţe falsi­ficate»-. Nu vreau să spun prin aceasta că, pentru a nu cădea noi înşine în păcatul unei asemenea „ideologii" nu trebuie să fim vigilenţi faţă de „ideologia" altora, începînd cu aceea care se poate strecura foarte subtil sub masca unei pretinse obiectivităţi a cifrelor şi a construcţiilor ştiin­ţifice. Dar nu este suficient să susţinem contrariul unei erori pentru a fi de partea adevărului. Numai analiza temeinică a faptelor ne permite să progresăm.

Fiind vorba de C I . , voi prezenta imediat concluzia mea esenţială: nu există nici stabilitate absolută, nici instabilitate absolută. Schimbările unui C I . se definesc în limite oare sînt cunoscute la scara grupei, iar aceste schimbări se realizează în funcţie de factori (în specfo^ de jarfe-diu) care au fost analizaţi în repetate rînduri.

Ştim, pe de altă parte, că fidelitatea unui C I . tinde să varieze invers proporţional cu mărimea sa. Ea este mai bună pentru C.I.-uri inferiori lui 70 decît pentru C.I.-uri superiori lui 130. De regulă, pentru diagnos­ticul individual se impune întotdeauna o mare prudenţă; factorii alea­tori, care tind să se anuleze la scara grupei, pot influenţa C.I.-ul in-

19

dividual în sensul unei diminuări; este necesar, de aceea, ca un rezultat slab obţinut la test să fie considerat mai puţin sigur decît un rezultat bun.

în sfîrşit, trebuie să mai spunem o dată în plus că, din punct de vedere tehnic, sensibilitatea celui mai bun test de dezvoltare admite o abatere de 5 puncte — un C I . de 70 înseamnă tot atît de bine 65 ca şi 75. Este vorba, deci, să situăm copilul nu pe linia unui C I . , ci într-o zonă a acestuia. într-o lucrare mai veche, L. Bonnis constata faptul că 86% din debilii investigaţi rămîneau în zona lor de debilitate, că 6% o depăşeau, în timp ce 7% prezentau un regres.

Să revenim însă la dezbaterea ideologică. Descoperirea noţiunilor de vîrstă mintală şi C I . a constituit un

progres incontestabil. Aceasta nu exclude, bineînţeles, o anume poziţie ideologică — în cazul concret la care ne referim, o anume ideologie fixistă. Binet emisese ipoteza, pentru înapoiaţii profunzi, a unei con­stante a nivelului lor. Din punct de vedere exclusiv ideologic, constanţa coeficientului este o afirmaţie mai puţin gravă. C.I.-ul însă a fost con­siderat chiar de la început ca indice al unei inteligenţe generale, unice şi congenitale. Cea mai mare parte a autorilor anilor 20 definesc ca indice al vitezei de creştere cu eventuale posibilităţi de a se modifica de la o perioadă la alta, indicele de strălucire intelectuală (brightness), indice independent de vîrstă.

Apoi numărul studiilor creşte; sînt apreciaţi din ce în ce mai corect factorii de mediu şi factorii emoţionali în ceea ce priveşte mărimea şi

iaţ^_c£endejituhii intelectual.

e fapt, succesul noţiunii de C I . este legat de speranţa unei pre-dicţii pe un termen mai mult sau mai puţin îndelungat, iar această pre-dicţie presupune că noţiunea de C I . exprimă o anumită stabilitate in­dividuală. De la ideea unei predicţii exacte, se trece apoi la aceea a unei predicţii probabiliste. Se constată că pentru majoritatea populaţiei

Icţie ^este^estul de temeinică între 6 şi 12 ani, dar că un coeficient calculat înaintea vîrstei de 3 ani nu va putea face să se prevadă cum va fi inteligenţa copilului la vîrstă şcolară, în afara ca-ului cînd este vorba de o înapoiere foarte gravă.

n autor american, Anne Anastasi, a (delimitat problema predicţiei de o altă problemă referitoare la stabilitatea coeficientului intelectual şi anume de problema caracterului regulat al dezvoltării intelectuale. Aceste două probleme sînt extrem de independente. Numeroase lucrări demonstrează, într-adevăr, că predicţia poate fi bună la distanţă de mai mulţi ani fără să existe regularitatea dezvoltării la vîrste succe­sive.

Acest ultim fapt mă obligă, dealtfel, să fac o distincţie între diag­nostic şi prognostic, în legătură cu vîrstă mintală şi cu C.I.-ul. Ar fi, fără îndoială, absurd să se nege valoarea de prognostic a acestor con­statări, în limita lor de probabilitate. Dar aş dori să susţin că vîrstă mintală şi coeficientul intelectual păstrează o valoare în ajara oricărei intenţii de prognostic. Dacă stabilesc, cu un instrument sigur şi în con­diţii convenabile, că un copil de 3 ani nu are decît 2 ani de dezvoltare mintală, eu trebuie să iau indicaţia în serios, în pofida faptului că la 3 ani C.I.-ul nu are o valoare predictivă puternică. Se vor avea în vedere măsuri, de ordin terapeutic sau educativ, pentru a modifica, pentru a încerca „să se dezmintă" rezultatul obţinut

20 L

Această remarcă nu reprezintă o concesie faţă de testofobi. Ea se înscrie, pentru mine ca şi pentru mulţi psihologi, într-o teorie de an­samblu şi într-o practică zilnică; ea este în concordanţă cu o multitudine de lucrări pe care denigratorii le ignoră sau nu le înţeleg.

Această teorie constă în a spune: 1) că cea mai mare parte a tră­săturilor fizice şi mintale, că orice diferenţă între doi indivizi privitoare la aceste trăsături depind concomitent de factori ereditari şi de factori neereditari, precum şi de interacţiunea acestor două categorii de factori; că importanţa eredităţii diferenţiale este variabilă de la o trăsătură la alta şi, de asemenea, că este variabilă pentrtrlîecâre^ăsătoră, d-e-taTin punct la altul din distribuţia lui Gauss; 2) că inteligenţa, aşa cum este ea definită şi măsurată printr-o probă de tipul testului Binet-Simon, este tributară factorilor ereditari în aceeaşi măsură în oare este tribu­tară o trăsătură fizică cum ar fi înălţimea; 3) că acţiunea noastră poate să fie eficace în limita relativ importantă a factorilor neereditari.

Nu, aceasta nu înseamnă „ideologie", ci coordonarea unor foarte > !

numeroase fapte, care rămîn criticabile şi verificabile pentru oricine o doreşte. Cît despre posibilitatea unei predicţii, care reprezintă spe­ranţa unora, în numele unei ştiinţe deterministe, şi temerea altora, voi reveni mai tîrziu, definind-o într-un mod cu totul nou.

împotriva ideologiei fixiste, care face din C I . un număr magic cu o semnificaţie universală, şi potrivit căreia stabilitatea lui este ab­solută pentru fiecare individ, sînt posibile două atitudini: sau să se adopte atitudinea contrară, ceea ce înseamnă tot o ideologie, sau să se pornească de la faptele care o alimentează, dar acestea să fie reexa­minate, verificate şi să se înainteze progresiv, păstrîndu-se însă vigi­lenţa faţă de orice infiltrare a unor ideologii. Acesta este mersul ştiinţei. Este ceea ce noi am încercat, împreună ou (şi la fel cu) o mulţime de alţi psihologi.

Dar „ideologii" la care ne-am referit nu vor fi niciodată convinşi deoarece ei sînt incapabili să facă realmente distincţia dintre o idee şi un fapt.

Autorii unei cărţulii apărute recent mă felicită îndelung pentru că am „exorcizat mitul C.I.-ului" dar imediat după aceea îmi reproşează faptul că folosesc C.I.-ul ca pe un indice al ritmului de evoluţie a co­pilului şi că formulez ipoteza potrivit căreia coeficientul intelectual „ar fi expresia dinamismului natural al dezvoltării. . .".

în fond, cred că ceea ce le displace este posibilitatea de a se vorbi de un determinism natural, în legătură cu un fenomen psihic. Ei ar admite, fără îndoială, foarte uşor determinanţii naturali pentru creşte­rea înălţimii, dar nu şi pentru inteligenţă. Ei reinventează astfel, într-o terminologie nouă, eternul spiritualism.

Ereditatea, pe care, dealtfel, ei o interpretează adesea în modul mitic al evului mediu, este obsesia lor. Ei n-o doresc. Ei o neagă cu totul. Ei înlocuiesc în întregime ereditatea în dezvoltarea psihică a omului prin influenţele, care pot fi stăpânite, din domeniul social şi din cel afectiv, fără a bănui că instinctul social şi afectivitatea, afecti­vitatea mai ales, au, la rîndul lor, baze naturale care rezultă din filo-geneza animală.

Coeficientul intelectual, cu vechile sale abuzuri şi cu imperfecţiu­nile sale inevitabile, nu reprezintă pentru ei decît un bun pre mai bun dintre ţapii ispăşitori. Nu este oare bizar faptul'câr^SES^ţoăţe^ loviturile îi sînt lui rezervate, în timp ce sînt lăsate în pace procedurile

21

care totuşi urmăresc o mai bună stabilitate decît C.I.-ul clasic? Fără îndoială, C.I.-ul păstrează pentru cei care-1 contestă o valoare de simbol magic, valoare pe care el nu o mai are de mult timp pentru psiho­logi.

Eroarea fundamentală a acestor nihilişti, care vorbesc în numele unei anumite concepţii despre om şi care se pretind, adesea, adepţi ai ideilor de extremă stingă, este de a lega demnitatea umană de fapte ale naturii, de a le ignora sau de a le nega pe acestea din urmă pentru a „salva" demnitatea. Iar a confunda astfel două planuri care trebuie să fie menţinute în întregime diferite înseamnă să se adopte, să se în­tărească atitudinea „naturalistă" a ideologiei adverse, adică rasismul. Realităţile naturii, posibilitatea diferenţelor naturale între oameni nu pot fi negate a priori, nici nu pot să justifice o inegalitate fundamentală între oameni; ele nu prezintă dealtfel semnificaţie decît în funcţie de criterii sociale — care pot fi întotdeauna revizuite şi respinse — şi înâcrice caz ele nu au legătură cu sistemul etic de valori.

v Cu toată demnitatea afirm că nu mă simt nici inferior unui om mai inteligent decît mine, nici superior unui debil mintal. Aceasta îmi lasă libertatea să analizez faptele, să le pun la încercare în deplină linişte, să nu mă tem de nici unul dintre ele, să nu consider ca fiind un pericol sau un scandal faptul că C.T.-uj - este^^aproximativ constant.

Totuşi, înainte de a închide aceste discuţii asupra prea celebrului C I . aş dori să atrag atenţia cititorului, oricare ar fi el, şi în afara consideraţiilor anterioare cu privire la „ideologie", asupra unei probleme poate naive, dar care odinioară m-a tulburat destul de mult. Din ziua în care am definit în mod explicit C.I.-ul ca fiind un coeficient de vîrste, sau, încă şi mai precis, ca fiind „raportul între două viteze de creştere exprimate în unităţi de vîrstă" (viteza dezvoltării mintale a individului luat în considerare şi viteza dezvoltării mintale medii a grupei de vîrstă a acestui individ), m-am mirat de faptul că, folosind unităţi atît de eterogene ca anii succesivi ai copilăriei, s-a putut obţine o stabilitate, fie chiar şi aproximativă, a coeficientului. Eterogenitatea anilor-unităţi este neîndoielnică, atît pe plan psihic, cît şi pe plan so­matic. Printre psihologii vîrstei copilăriei, ideea că la trei ani copilul se află — prin bogăţia achiziţiilor sale — la jumătatea drumului dintre noul născut şi adult este banală şi în mod obişnuit admisă. Dacă cineva şi-ar permite să calculeze un coeficient absolut (bogăţia achiziţiilor la copilul în vîrstă de 3 ani raportată la bogăţia achiziţiilor la adultul mediu), acesta ar fi deci de 0,50 pentru vîrstă de 3 ani. Luînd ca ipoteză faptul că jumătate din dezvoltarea mintală este deja realizată la vîrstă de 3 ani s-ar putea trasa o curbă a dezvoltării şi s-ar putea compara la fiecare individ nivelul său de dezvoltare cu termenul adult sau măcar cu dezvoltarea medie a vîrstei sale. Comparaţia s-ar face atunci cu unităţi omogene. Nu m-aş mira să găsesc o stabilitate.

Dar cum poate fi realizată stabilitatea, reduşi, cum sîntem, la vîrste de valoare inegală? Explicaţia constă în faptul că proporţionalitatea vîrste-v}or reproduce destul de fidel proporţionalitatea bogăţiilor de achiziţii £le fiecărei vîrste. De exemplu, diferenţa de bogăţie de achiziţii care distinge un copil de 2 ani de un copil de 3 ani este proporţional aceeaşi cu diferenţa de bogăţie de achiziţii care distinge un copil de 6 ani de un copil de 9 ani.

22

Cu alte cuvinte, coeficientul intelectual redă indirect raportul dintre ritmul de dezvoltare a unui individ şi ritmul mediu de dezvoltare a propriei sale grupe de vîrstă.

Nu ştiu dacă explicaţia mea este limpede şi convingătoare. Scopul său este doar acela de a pune problema semnificaţiei vîrstelor-unităţi.

3. Diferite tipuri de inteligenţă

Cînd un psiholog, sau un aşa-zis psiholog, îmi solicită cu un surîs ambiguu o definiţie a inteligenţei, mă întreb adesea dacă am de-a face cu un om scrupulos, cu un om subtil sau cu un imbecil în căutarea a tocmai ceea ce el nu are. Excesul de subtilitate se învecinează, dealtfel foarte adesea, cu o formă de imbecilitate; incapacitatea de a se mulţumi cu un răspuns aproximativ şi provizoriu, o fragilitate a ideilor care înseamnă slăbiciune a minţii.

Aş încerca deci să răspund la veşnica întrebare „ce este inteligen­ţa?" lămurind ceea ce cred că ştiu, definind în mod schematic şi cu titlu de ipoteză diversele planuri în care se poate situa inteligenţa. Şi pentru a porni de pe un teren relativ solid, aş lua în considerare mai întîi ceea ce ne învaţă în această privinţă Binet şi Piaget.

Pot oare să rezum şi să pun în contrast pe aceşti doi autori spu-nînd că primul defineşte inteligenţa ca pe o comportare complexă, „un fascicul de tendinţe" (aceasta este propria sa exprimare) şi că cel de-al doilea o studiază în dinamismul său formator, în funcţia sa fundamen­tală, cu alte cuvinte — dacă este vorba de inteligenţa deja dotată cu limbaj — ca pe un proces de raţionament?

în orice caz, contrastul este precis formulat de către Bärbel Inhelder, colaboratoare a lui Piaget, şi tocmai în lucrarea pe care ea o consacră analizei raţionamentului debililor mintal şi, totodată, însăşi definiţiei debilităţii mintale1.

în prefaţa primei ediţii a lucrării sale, ea preîntîmpină obiecţia că nu ar fi îndreptăţit „să se izoleze o funcţie mintală, atît de restrînsă ca raţionamentul, de ansamblul organizării mintale". Problema se pune, este adevărat, în legătură cu ceea ce ea numeşte sindromul debilităţii. Dar această problemă se poate pune tot atît de bine pentru toate gra­dele de inteligenţă. Şi răspunsul ei este dealtfel de o importanţă foarte generală. „în loc să ne angajăm în aprecieri globale.. . , ar valora mai mult să încercăm o analiză mai fină, ale cărei rezultate, oricît de par­ţial ar fi, ne-ar oferi măcar prilejul de-a le integra, ca atare într-un diagnostic de ansamblu", spune ea. în introducerea la cea de-a doua ediţie a lucrării publicată în anul 1963, autoarea insistă din nou asupra contrastului dintre cele două moduri de abordare.

Este inutil să declarăm, cred eu, că modul de a aborda problema de către Piaget este pe deplin îndreptăţit. Bogăţia şi amploarea rezulta-

1 Le Diagnostic du raisonnement chez les débiles mentaux, ediţia I, 1943.

23

telor obţinute prin acest mod de abordare sînt în afară de orice con­testaţie.

Dar ceea ce contest eu este părerea pe care Piaget şi Inhelder o emit asupra testelor de inteligenţă de tipul Binet-Simon; şi nu pentru că această părere este severă, ci pentru că ea este prea uşor exprimată, ignorând faptul că cele două moduri de abordare se aplică, în fond, la două realităţi diferite, iar planurile în care este definită inteligenţa sînt şi ele deosebite.

Piaget şi Inhelder lasă să se înţeleagă, sau chiar spun în mod clar, că ei explică în sfîrşit ceea ce testele măsurau pînă atunci orbeşte. „O scară metrică de tip Binet-Simon-Terman ne pare insuficientă pentru a stabili un diagnostic de raţionament", scrie Inhelder. Aceasta e sigur. Dar nu pentru că scara pusă în discuţie măsoară raţionamentul fără a şti ce măsoară sau pentru că testul oferă rezultatele raţionamentului fără a permite analizarea procesului de raţionament, ci pur şi simplu pentru că inteligenţa pe care acest test pretinde că o depistează nu reprezintă raţionamentul luat in mod izolat.

Dar atunci, va spune Inhelder, ca şi atîţia alţi autori, dacă testul furnizează o expresie metrică precisă „nu se ştie totuşi ce anume mă­soară el"?

Se înţelege că Inhelder şi Piaget aveau sarcini mai importante de îndeplinit decît să caute un răspuns la această problemă; totuşi Binet însuşi a furnizat numeroase elemente de răspuns, iar Spearman şi-a pus problema cărui fapt se datoreşte „reuşita" ulterioară a cunoscutului test, încercând să-i elaboreze teoria. La urma urmei, răspunsul poate că nu este chiar atît de echivoc şi chiar atît de dificil pe cit pare a fi.

Primul fapt frapant de la care trebuie pornit este sensibilitatea, putera discriminatorie excepţională a acestei probe. Nivelul mintal se determină cu aproximaţie de 2 luni — de 4 sau 5 luni dacă se ţine seama de eroarea posibilă — ceea ce, oricum, reprezintă o frumoasă precizie în acest domeniu.

Niciodată Spearman, cu probele sale de factor G., sau autorii de probe aşa-zise omogene, ca Porteus şi Kohs, iar elevii lui Piaget, cu scările lor „operatorii", încă şi mai puţin, nu au ajuns la o asemenea fineţe de discriminare. Şi nu spun aceasta cu scopul de-a ironiza tenta­tivele acestor autori, ci pur şi simplu pentru a mă întreba „de ce apare această discriminare prin testul lui Binet şi nu apare prin celelalte pro­be?-' Aici există o problemă, nu de metrică, ci de psihologie, asupra căreia nu s-a reflectat niciodată îndeajuns de serios. Cum izbuteşte o probă să cîntărească cu atîta precizie o realitate imprecisă, inconsis­tentă?

De ce să nu ascultăm mai atent explicaţia pe care însuşi Binet a propus-o şi pe care Spearman a reluat-o în maniera sa?

In aspectul eterogen, eteroclit, al probelor cu care Binet îşi con­struieşte scara şi care i-a fost atît de mult imputat, Spearman a văzut un principiu metodologic pe care 1-a desemnat prin expresia de „hoche-pot"1.

Acest principiu era foarte clar pentru Binet. Iar el îl exprima nu numai prin diversitatea probelor sale, ci şi prin diversitatea funcţiilor psihice puse în acţiune de fiecare probă, lucru fundamental pentru de-

1 In original, hocBe^prtr-toCănă de carne cu castane sau napi, aici în sens de amalgam (N. trad.).

24

finirea naturii testului său şi naturii acelei inteligenţe la care vrea să ajungă.

Inteligenţa, spune Binet, este „un cuvînt extrem de vag", fără în­doială din cauză că ea străbate, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate fenomenele de care se ocupă psihologia. Pentru a elimina acest caracter vag trebuie să se găsească mijlocul de a o pune la încercare în mod experiemental. Dar nu se va ajunge aici plecînd de la funcţii izo­late şi pretins elementare, cum sînt senzaţia sau atenţia. Aprecierea unei funcţii simple poate fi alterată de numeroase erori, procesul unei funcţii izolate este gingaş şi, mai ales, el nu reprezintă niciodată o com­portare reală.

Dealtfel, adaugă Binet, este semnificativ faptul că indivizii se deo­sebesc cel mai bine unii de alţii nu prin funcţiile lor elementare (aşa cum au fost ele studiate pînă atunci în laborator), ci prin funcţiile lor superioare, care sînt implicate în activităţile complexe. Această forţă de caracterizare individuală pe care o posedă activităţile complexe dove-deşte validitatea lor psihologică, fapt care nu exclude pentruviitor ana-liza experiementală sau analiza statistică a unor funcţii separate, pure. Dar pentru moment, conchide Binet, trebuie să se pornească de la funcţii complexe, de la „totalităţi", şi, dacă este vorba de inteligenţă, trebuie ca ea să fie înţeleasă şi apreciată ca un fascicul, ca un act în care inter­vin funcţii şi tendinţe multiple.

El respinge deci disecţia psihologică de laborator, practicată pe atunci, şi aceasta nu pentru că este ostil oricărei analize, ci pentru că acest gen de disecţie i se pare că provine dintr-o concepţie greşită; de asemenea, pentru că „în perioada de tatonare în care sîntem, trebuie mai întîi să se sesizeze inteligenţa în actele sale, în rezultatele sale, în globalitatea sa, înaintea oricărei căutări de noi moduri de analiză. Şi, în plus, să se precizeze semnificaţia inteligenţei prin criterii exte­rioare.

In afara oricăror consideraţii sofisticate din partea filozofilor, me­dicilor, psihologilor, el pleacă de la o definiţie banală a ceea ce con­sideră ca fiind cel mai evident (inteligenţă = bun simţ, simţ practic, iniţiativă, capacitatea de-a se adapta), construieşte probe pornind de aici şi le aplică pe copii. In acest fel, probele însele sînt puse mai întîi la probă şi, odată cu ele, definiţia subiacentă a inteligenţei. Criteriile pe­rioadei de încercare a probelor sînt de ordin genetic şi de ordin şcolar. De ordin genetic, fiindcă sînt eliminate probele care nu delimitează su­ficient de precis vîrstele succesive. De ordin şcolar, fiindcă unele din probele încercate sînt modificate ulterior sau chiar eliminate, în scopul de-a îmbunătăţi corelaţia cu rezultatele şcolare.

Binet precizează, totodată, definiţia pe care el o dă inteligenţei: „comprehensiune, invenţie, dirijare şi verificare". Aceste patru funcţii devin, de altfel, principalele componente pe care le vizează testul său. Testul vizează însă, concomitent, şi funcţiile mnezice, precum şi func­ţiile perceptive. Dimpotrivă, sînt excluse, atît cît este posibil sau de dorit, cunoştinţele şcolare, aspectele de inteligenţă „socială", orice în­trebare care ar pune prea clar în joc afectivitatea sau oare ar pretinde o atenţie susţinută un timp îndelungat. Este vorba de o excludere de­liberată, deoarece din ceea ce nu se află în testul său de inteligenţă Binet face subiectul altor teste: în special probe de cunoştinţe, de in­teligenţă practică şi socială, de atenţie. Asupra acestui punct este poate cazul să insistăm. Dacă formularea fiecăreia dintre probele care com-

25

pun testul este foarte concisă, aceasta se întîmplă fără îndoială deoarece principiul „hoche pot"-ului limitează, prin forţa împrejurărilor, timpul acordat fiecărei probe, dar şi deoarece — fapt care nu a fost subliniat îndeajuns — Binet nu integrează atenţia concentrată în definiţia pe care o dă inteligenţei. El însuşi insistă asupra faptului că un elev inteligent (şi care reuşeşte bine la testul său) poate suferi eşecuri în clasă datorită lipsei de atenţie.

Astfel se vede cum o anumită formă de inteligenţă este în mod treptat schiţată, delimitată de către Binet.

Ea are drept referinţă, drept piatră de încercare, exigenţele şcolii. Dar ea nu posedă toate calităţile pe care le implică reuşita şcolară. Nu există, nu trebuie să existe redundanţă între reuşita şcolară şi reuşita la test. Testul are, într-adevăr, drept obiectiv desprinderea calităţilor pe care insuficienţa mediului sociocultural sau tulburările de caracter şi de atenţie pot să le ascundă. Astfel, inteligenţa se desprinde, se decan­tează din comportări şi mai complexe.

Ea nu este totuşi singura logică, singurul raţionament, ci un amal­gam de funcţii cognitive şi deci o „totalitate", o „rezultantă", o conduită complexă sesizată prin test, de-a lungul multor zeci de acte reale, în care formula amalgamului variază în aşa fel încît este întotdeauna po­sibil un joc de compensaţii.

Este probabil că testul Binet-Simon îşi datoreşte soliditatea, rela­tiva sa rezistenţă la factorii perturbatori, acestui aliaj realizat, mai mult sau mai puţin puternic, în cadrul fiecărei întrebări.

Apare astfel limpede diferenţa dintre ceea ce defineşte Binet şi ceea ce defineşte Piaget.

Piaget consideră, prin termenul de inteligenţă, procesul de raţio­nament, un sistem logic de echilibru.

ÎBinet defineşte inteligenţa pe un alt plan: ca unitatea funcţională

integratoare a multiplelor funcţii cognitive. Aceste două planuri, primul analitic şi explicativ, celălalt descriptiv

şi global ar trebui să se poată lega unul de celălalt — cel de al doilea implicîndu-1 în mod necesar pe primul, iar primul (planul analitic) fur-nizînd celuilalt (planului global) unul din principiile sale explicative.

Se ştie că, de mulţi ani, o serie de discipoli ai lui Piaget lucrează la construirea unei „scări operatorii", în fond o scară metrică de genul testului Binet-Simon însă conţinînd probe de raţionament. Mă întreb atunci dacă, pentru a construi această scară, cu alte cuvinte pentru a trece de la planul propriu lui Piaget, cel al psihologiei generale a ma­rilor stadii de dezvoltare logică, la planul psihologiei diferenţiale, dacă, pentru a trece în cele din urmă de la unica luare în considerare a stadiilor mari, a nivelurilor de activitate calitativ distincte, la construirea de trepte apropiate şi cuantificabile care ar permite calculul unei vîrste mintale, nu ne întoarcem oare de fapt la tehnica „hoche-pot"-ului?

Mi-ar face plăcere ca cei care desfăşoară această muncă să ne spună dacă lucrurile stau astfel, să analizeze, de asemenea, foarte obiectiv ob­stacolele care fac ca activitatea lor să fie complicată şi, în lumina di­ficultăţilor şi a reuşitelor lor, să precizeze şi să revizuiască noţiunea piagetiană de „decalaj în extensiune sau orizontal" care întotdeauna mi s-a părut foarte echivocă şi care, poate, ascunde tocmai această reali­tate a progresului intelectual continuu, pe care punctul de vedere iniţial al lui Piaget îl neagă, după cît se pare.

26

Ipoteza mea este că decalajele, desemnate într-un mod bizar drept orizontale1, sînt pur şi simplu diferenţe de nivel de reuşită a unui ace­luiaşi proces de raţionament, în funcţie de materialul la care se aplică şi de funcţiile cognitive şi noncognitive care sînt puse în joc în acelaşi timp. Decalajele orizontale ar fi revelaţii ale unei multiplicităţi ierar-hizabile de adevărate conduite sau complexe „impure". Raţionamentul considerat a fi esenţial nu ar fi „decalat", ci pur şi simplu diversificat în comportamentele intelectuale reale.

Astfel, opoziţia supărătoare, aici ca şi în alte părţi, dintre discon­tinuul calitativ (stadiile piagetiene) şi continuitate sau cvasicontinuitate (scările metrice ale inteligenţei) va fi explicată şi depăşită.

Diversitatea definiţiilor date inteligenţei nu se limitează, evident, la diversitatea planurilor de analiză, cu toate că distincţia pe care tocmai încercăm s-o întreprindem între procesul logic şi comportamentul com­plex (şi, s-ar putea adăuga aici, abstracţiile analizei factoriale) ni se pare că precedă judecata.

Ar trebui de asemenea să luăm în considerare un alt principiu al diversităţii: a defini inteligenţa pornind de la natura sarcinilor de rezol­vat, a obiectelor şi a situaţiilor la care individul trebuie să se adapteze sau pe care vrea să le transforme. Căci este foarte probabil că natura acestor sarcini, a acestor obiecte, a acestor situaţii nu apelează în mod universal la o aceeaşi „inteligenţă" — fără însă ca prin aceasta să fie nevoie să se definească o inteligenţă pentru fiecare comportament sau să existe pericolul pulverizării ei totale.

Noi nu putem, în acest text prea sumar, să facem inventarul tuturor tipurilor de inteligenţă pe care psihologii au căutat să le identifice. Deoarece însă ne propunem să discutăm aici despre debil în cadrul socie­tăţii, aş dori să formulez succint cîteva Mei asupra a ceea ce se numeşte inteligenţă socială.

Această expresie este folosită, la drept vorbind, în sensuri multiple şi adesea chiar destul de lămurit opuse.

Prin inteligenţă socială se poate înţelege ansamblul calităţilor şi al defectelor care permit unui individ să „reuşească în societate", într-un fel, ceea ce psihologii americani înţeleg prin competenţă socială. Un om de paie poate poseda acest gen de inteligenţă, chiar dacă este obtuz sub raportul altor forme de inteligenţă şi de sensibilitate. .

Prin inteligenţă socială se mai înţelege uneori şi acea sensibilità. la situaţiile în care sîntem implicaţi sau pe care noi le examinăm «Tn exterior. Societatea despre care este vorba aici nu reprezintă instituţia globală în care se exercită competiţia, ci un mic grup uman cu dinamica sa afectivă, cu jocurile şi cu ipocriziile sale.

în sfîrşit, printr-o extensiune poate abuzivă, inteligenţa socială este aptitudinea noastră de a-1 înţelege pe aproapele, pe partenerul nostru, pe al nostru socius. A-1 înţelege şi, în acelaşi timp, a ne înţelege pe noi înşine. Cred, într-adevăr, că această dublă intuiţie provine dintr-o aceeaşi calitate care se exprimă în atitudini aparent opuse: a avea intuiţia aproa­pelui, într-un sens a face abstracţie de sine, a te uita pe tine — toate acestea presupun, mi se pare, capacitatea de distanţare şi de luciditate

1 Decalajul vertical se referă la o diferenţă de nivel (de exemplu: trecerea «Je la planul acţiunii la planul reprezentării). Decalajul orizontal apare „cu ocazia problemelor situate în acelaşi plan d a r . . . de complexitate crescîndă". La Con­struction du réel... Delachaux, p. 323.

27

în raport cu tine însuţi, deci a şti să te priveşti şi să te înţelegi fără îngăduinţă, dar şi fără reavoinţă. A şti să nu te iei prea mult în serios. A şti să rîzi de tine însuţi, pentru a nu rîde prea mult de aproapele tău.

Toate aceste tipuri de inteligenţă, cele sociale, logice şi practice despre care am vorbit, au ele oare ceva comun? Se poate spune oare că toate au o funcţie de adaptare? Dar această noţiune de adaptare este la fel de largă, de vagă, ca şi cea a inteligenţei şi nu ne dă, în consecinţă, decît o satisfacţie care riscă să fie iluzorie.

Dacă cuvîntul inteligenţă este „extrem de neclar", aceasta se dato-reşte faptului că el — ca şi cuvîntul afectivitate, dealtfel — reprezintă un termen generic.

Să ne mulţumim pentru moment cu două sau trei tipuri de inteli­genţă a căror semnificaţie a fost conturată şi în funcţie de care noi putem să examinăm cu folos definiţiile debilităţii mintale.

4. Definirea debilităţilor mintale

O definiţie nu este definiţie decît dacă marchează frontiere, limite. Ea nu este folositoare decît dacă sfera sa nu este prea vastă.

Definirea debilităţii mintale drept o slăbiciune, indiferent de obiec­tul, cauza, efectul şi criteriile acestei slăbiciuni, înseamnă a vorbi şi totuşi a nu spune nimic.

înlocuirea cuvîntului debilitate prin cuvîntul deficienţă, aşa cum propune R. Perron, reprezintă o măsură sănătoasă de prudenţă în faţa incertitudinii unui caz individual, dar ar însemna să se facă un pas înapoi pe plan noţional, oricare ar fi legitimitatea repunerii în discuţie a anu­mitor noţiuni.

Dacă cuvîntul „deficienţă" este întrebuinţat ca un termen doar cu sens de constatare şi se aplică indiferent la ce, termenul de debilitate, dimpotrivă, se aplică, pe drept sau pe nedrept, bine sau rău, unui sindrom. El delimitează o formă deosebită din universul fără limite al deficienţei.

Va fi vorba atunci de o debilitate sau de mai multe debilităţi? Elementele răspunsului meu se găsesc în ceea ce am spus mai

înainte. Nu rămîne decît să le punem mai limpede în ordine. 1. în principiu, se pot defini tot atîtea debilităţi cîte feluri de inte­

ligenţă se vor defini. 2. Pentru a preciza ce reprezintă limitele debilităţii în zona stărilor

inferioare mediei, trebuie să intervină criteriile pedagogice sau sociale. 3. în interiorul aceluiaşi domeniu (inteligenţa, aşa cum este ea apre­

ciată îndeosebi prin testul Binet-Simon), la diversitatea cauzelor sale, a etiologiilor sale, se poate adăuga diversitatea profilurilor psihologice ale debilităţii; şi atunci se poate vorbi de mai multe sindroame, de mai multe debilităţi, în acelaşi domeniu, definite concomitent prin descrierea psiho­logică şi prin etiologic (definiţie descriptivă sau injonctivă).

4. Se poate să existe dorinţa de a accentua nu diversitatea sindroa­melor, ci deficienţa intelectuală care le este comună. în cadrul echipei noastre, acesta este punctul de vedere al Mirei Stambak. Acesta este, de asemenea, şi punctul de vedere al lui Bärbel Inhelder exprimat în studiul său despre raţionamentul la debilii mintal, punct de vedere cu

28

atît mai justificat, cu cit interesul său principal nu-1 constituie sindro­mul „debilitate", ci punerea în evidenţă a unui proces anume.

Acest punct de vedere este, la drept vorbind, pe deplin conciliabil cu punctul de vedere pluralist exprimat la § 3, cu condiţia să rezulte foarte clar că se vorbeşte despre planuri diferite. Debilitatea, la singular, se referă doar la o variabilă singulară, dar considerată ca esenţială. Fie­care din debilităţile luate în considerare la § 3 indică, într-un tablou complex, nu numai inferioritatea intelectuală, ci şi toate consecinţele sale, toate „specificităţile" care decurg din această inferioritate sau care îi sînt asociate.

5. Dacă debilitatea este delimitată, ca zonă de înapoiere, prin cri­terii sociale, ea este delimitată, de asemenea, prin natura cauzelor sale, prin etiologia sa. In mod convenţional, prin debilitate mintală se înţelege o înapoiere de origine ereditară sau datorită unei leziuni şi care, prin însăşi această origine, şi în starea actuală a mijloacelor de care dispunem, nu este recuperabilă.

Definiţia debilităţii, ca orice definiţie, este convenţională. C ţele pe care ea se sprijină nu sînt însă convenţionale, deşi ele pot să fi discutate şi îmbunătăţite. Dar, o dată în plus, trebuie să fim atenţi să n confundăm partea de imperfecţiune a unei noţiuni ştiinţifice cu partea d1

incertitudine a diagnosticului individual. Este uşor să se constate deficienţa mintală a unui copil, este mult

mai greu să spunem dacă el este cu adevărat debil. Dar aceasta nu pune în cauză (cel puţin dintr-o dată), existenţa sindromului sau a sidroame-lor „debilităţii".

6. Dacă prin debilitate noi considerăm nu o variabilă izolată ca raţio­namentul sau o măsură globală ca nivelul mintal, ci un întreg sindrom judecat şi cîntărit de societate, trebuie să formulăm problema prognosti­cului într-un mod cu totul nou: oare sînt criteriile şi exigenţele socie­tăţii în etapele succesive ale copilăriei şi la vîrsta adultă? Acest şcolar, cu coeficientul său intelectual 65, considerat astăzi un debil, potrivit cri­teriilor aplicate la vîrsta sa, oare va fi sau nu nu debil la vîrsta de 25 de ani, potrivit criteriilor aplicate la adult?

Eroarea principală a prognosticului bazat pe coeficientul intelectual nu se datoreşte, cum se crede, prea adesea, unei instabilităţi a acestui C. I., ci faptului că adaptarea adultului nu are drept criteriu principal acest coeficient. ^—. .

Debilitatea si societatea

Societatea acţionează atît pentru a preciza într-o anumită măsură debilitatea, cît şi pentru a o defini. Problema determinismelor sociale este studiată, în ultima parte a acestei cărţi, de către Lucette Merlet-Vigier şi Michel Gilly.

Mă voi mărgini aici la cîteva consideraţii distinctive fundamentale. Acţiunea nocivă a societăţii se poate exercita mai întîi la nivel fizio­

logic şi în special prin condiţiile defavorabile ale gestaţiei şi naşterii. Riscurile accidentelor, ale tulburărilor diverse, ale naşterii premature sînt mai mari pentru mamele oare muncesc fizic. Iar aceste riscuri poartă în ele un alt risc pentru copiii înşişi: acela al unei debilităţi datorite unei leziuni.

Acţiunea diferenţiatoare a societăţii se exercită apoi, pe toată d u r a t a copilăriei, prin legătura clar stabilită între manifestarea potenţialului

29

intelectual şi climatul cultural în oare este crescut copilul. In contextul general al unei interiorizări intelectuale a întregii populaţii handicapate social se desprinde o proporţie mai ridicată de debilii. Pentru a preciza ideile, să reamintim că C.I.-ul mediu al copiilor care trăiesc în condiţii culturale defavorabile, este 90. Şi că el este, în medie, 120 la copiii aparţinînd mediului favorizat din punct de vedere cultural. Dacă se stabileşte la 70 limita debilităţii pentru cele două curbe de distribuţie a inteligenţei, vor rămîne în cuprinsul acestei limite aproximativ 10% dintre copiii care trăiesc în condiţii culturale defavorabile şi de-abia 2y(

dintee copiii privilegiaţi. ^"^Societatea acţionează deci asupra genezei debilităţii, între anumite limite, prin factori de ordin psihologic şi de ordin cultural.

Este vorba de cu totul altceva cînd mă refer la puterea sa de definire Ea este aceea care, prin exigenţele sale, stabileşte limitele. Ea este aceea care furnizează criteriile. Despre aceasta am mai vorbit. Aici, tre­buie să revenim, printr-o concluzie de ansamblu.

Cauze şi criterii

A sosit momentul să propunem o definiţie a debilităţii, coordonînd cauze şi criterii.

Voi lăsa deoparte debilitatea definită, în deplină corectitudine, drepl deficienţă de raţionament, deşi ea nu e scutită de clauza criteriului social şi, probabil, nici de detenninismele de ordin biologic. Cînd Piaget, prefaţînd opera lui Inhelder, declară că meritul aoesteia este de a fi delimitat debilitatea prin „secţiuni, naturale în interiorul unei evoluţii de aspect continuu" fără îndoială că are dreptate într-un anumit sens, Este de un interes major faptul de-a fi descoperit că limitele debilitaţii, între primul nivel al operaţiilor concrete şi pragul inaccesibil al operaţii­lor formale, coincid cu limitele stabilite de Binet, în spiritul unui „empi­rism elementar". Dar dacă zona care se întinde între aceste limite este desemnată ca fiind debilitate, aceasta se datoreşte unei aprecieri din partea şcolii, a societăţii. Aici, ca şi în alte ocazii, societatea ia act de anumite fapte naturale şi le conferă o semnificaţie.

Deci, ceea ce noi vom încerca să definim în cele ce urmează, sînt ^debilităţile, sau debilitatea, ca sindroame.

Sper că la punctul la care am ajuns este clară distincţia dintre deter­minanţi şi criterii. Dejter^ninajiţii sînt de ordin fie biologic, fie psihobiolo-^cTiî^sacioculţural, íie^r^^*Uv. iar criteriile sînt de ordin social. Unii dintre determinanţi sînt independenţi de societate, alţii depind însă exclusiv de ea şi sînt deci extrem de variabili de la o epocă la alta, fiind diferiţi după cum este vorba de prima copilărie, de perioada şcolare sau de vîrsta adultă.

Se întrevede, probabil, de pe acum, că ceea ce vreau să propun nu este o definiţie rigidă a unei realităţi imuabile, ci un sistem de coordonare noţională, un model formal care să rămînă valabil independent de modi­ficarea criteriilor sociale şi de progresele cunoştinţelor noastre referitoare la natura cauzelor sau a determinanţilor şi la ireversibilitatea efecteloi lor.

înainte de a enunţa aceasta definiţie aş vrea să clarific totul, aş vres să fiu sigur că nimic nu mai dăiunie din iluziile, din confuziile de inter­pretare a unor cuvinte şi a unor lucruri.

30

Zădărnicia atîtor controverse asupra definiţiei debilităţii mintale, dificultatea de situare într-un mod simplu a debilităţii între starea de normalitate şi stările de înapoiere profundă ţin în mare parte de incapa­citatea de a distinge cu claritate şi apoi de a coordona determinanţi şi criterii, iar această incapacitate provine în esenţă, cred eu, din două fapte foarte precise. Primul fapt este că la început teoriile asupra defi­cienţei mintale au fost construite pornind de la observarea idioţilor şi a cazurilor mai uşoare, de imbecilitate. Cel de-al doilea fapt este că idioţii, descrişi de către alienişti, erau aproape întotdeauna adulţi. Confuzia originară dintre tabloul adultului debil şi cel al debilului de vîrstă şco­lară ne stinghereşte încă şi astăzi în făurirea unei concepţii de ansamblu asupra debilităţilor mintale.

Adultul idiot său imbecil, izolat în infirmitatea sa, marcat de stig­mate fizice — iată modelul de la care s-a pornit. r

Este evident că nu în legătură cu idiotul se poate invoca relativitatea unui criteriu social: prin absenţa sau prin extrema sărăcie a limbajului său, idiotul se găseşte în afara societăţii, oricare ar fi ea. în cazul său şi în cazul imbecilului, cauzele organice sînt cu prisosinţă suficiente, doar ele singure, pentru a determina ostracizarea.

De asemenea, nici pornind de la idiotul adult nu ar fi nimeni tentat să opereze o comparaţie care să-1 asimileze cu un copil şi cu atît mai puţin n-ar putea avea revelaţia sau chiar presentimentul unei scări con­tinue a inteligenţelor.

Idiotul este, din punct de vedere psihologic, ca şi din punct de vedere social, o fiinţă aparte.

între neinteligenţă şi inteligenţă există^o deosebire radicală. Njgi nu se pune măcar problema unei gradaţii de la una la cealaltă, icsquirol a stabilit corect o gradaţie între idioţie şi imbecilitate. Dar dacă defi­cienţa mintală comportă grade — şi, în cazul lui Esquirol, este vorba, bineînţeles, de deficienţa profundă — inteligenţa, în ceea ce o priveşte, nu comportă astfel de grade. Inteligenţa este încă o entitate, un fel de prin­cipiu inalienabil. Astfel încît la Esquirol şi Seguin se întâlneşte această opinie, pentru noi ciudată, că idiotul nu este lipsit de inteligenţă, ci de mijloacele de a se folosi de ea. în calitate de fiinţă umană, idiotul posedă într-ăâevăr inteligenţă dar, scrie Esquirol, inteligenţa sa „nu poate să se manifeste în exterior, întrucît instrumentele sale sînt imperfecte'^îar Seguin, pe de altă parte, deseori în dezacord cu Esquirol pe care îl tra­tează drept metafizician, se pronunţă în acelaşi mod: „idiotul este o inte-ligenţă prost servită de organe imperfecte". •

într-un cuvînt, „omul complet", după expresia lui Esquirol, posedă instrumenele inteligenţei sale iar idiotul nu le posedă.

Nici o reflecţie nu e făcută, la Esquirol cel puţin, asupra inteligenţei copilului, asupra dezvoltării mintale care ar permite să se conceapă, prin mijlocul indirect genetic, o ierarhie continuă a inteligenţei. Va trebui să se aştepte nu mai puţin de un secol, va trebui să apară Alfred Binet pentru ca această reflecţie să fie făcută şi ca ea să ducă la o măsurare a inteligenţei.

Ce evenimente s-au petrecut însă între timp, pregătind descoperirea lui Binet?

Dezgheţul evoluţionist, cu toate consecinţele sale: în medicină — revoluţia lui Claude Bernard care substituie principiului ontologic al situaţiei normale o teorie după care fenomenele patologice nu sînt decît

31

variaţii ale fenomenelor fiziologice corespunzătoare; în psihologie — apari­ţia copilului în contextul interesului de cercetare şi luarea în considerare a diferenţelor individuale cu ajutorul tehnicii testelor. în sfîrşit, apariţia în acest nou climat ştiinţific a debilului mintal, fiu al şcolii publice şi obligatorii.

Odată cu Binet, debilii îşi ocupă locurile, sînt definiţi pe o scară construită cu, şi pentru, copiii normali.

în opera lui Binet se menţie totuşi un obstacol de care acesta nu se va elibera niciodată şi care, intr-o formă discretă, se regă?"eşte în cea mai mare parte a definiţiilor din manualele, tratatele sau dicţionarele noastre de psihologie.

Pentru Binet, ca şi pentru alieniştii secolului precedent, înapoiatul se defineşte finalmente prin luarea în considerare a statutului său de adult. El merge pînă la a presupune că nivelul este imuabil, sau aproape imuabil, deoarece înapoirea este concepută oa o amputare, ca o infirmi­tate, nu ca o geneză încetinită.

După Binet, apare noţiunea de criteriu social, dar acest criteriu este definit întotdeauna, fără excepţie, în mod explicit sau implicit, la nivelul ocietăţii adulte.

1 Debilitatea, spune psihologul american Porteus, este o insuficienţă mintală în funcţie de care un subiect nu reuşeşte să se descurce sau să se îngrijească de propria sa existenţă. Un autor italian, Dallas Volta, scrie de asemenea că debilitatea este „un deficit permanent al proceselor cognitive, care împiedică putinţa îndeplinirii multiplelor exigenţe ale •vieţii individuale şi sociale". In sfirşit, iată definiţiile de dată mai recentă pe care le dau doi psihiatri francezi: „sărăcie şi slăbiciune înnăscută a facultăţilor intelectuale, punîndu-i pe subiecţi într-o stare de inferiori­tate socială"; „o insuficienţă a inteligenţei nepermiţînd asumarea deplinei responsabilităţi a propriilor comportări".

Eu nu contest deloc că debilul adult trebuie să fie definit în funcţie de un criteriu social al adultului. Dar eroarea enormă pe care vreau s-o indic — şi acesta este punctul căruia îi acord cea mai mare impor­tanţă — este identificarea noţiunii de insuficienţă — aşa cum este ea constatată la copil, cu ajutorul unui test de inteligenţă — cu noţiunea de inadaptare socială a adultului. Căci, fără excepţie, toate definiţiile pe care le-am citat se găsesc în articole, lucrări şi dicţionare consacrate copilului.

Care este deci originea unei erori atît de generale? Pur şi simplu neînţelegerea faptului că un criteriu social este întotdeauna relativ; el nu este unul şi acelaşi cînd este vorba de copil şi cînd este vorba de adult.

Iată încă o dată că ceea ce se spune despre debili se aplică în reali­tate imbecililor şi idioţilor, şi nu debililor propriu-zişi.

Dacă a fi debil înseamnă, printre alte insuficienţe, a nu putea să răspunzi la exigenţele societăţii, debilitatea nu se defineşte în acelaşi mod în şcoală şi în viaţa profesională, la vîrsta copilăriei şi la vîrsta adultă. în acest sens, debilul din şcoală nu va fi tot 'astfel şi în uzină, chiar şi în cazul în care coeficientul său intelectual se va menţine constant la valoarea 70.

Bineînţeles, nu vreau să spun că inteligenţa, aşa cum este ea definită prin teste, nu intervine în adaptarea şi în situaţia adultului, ci pur şi simplu că ea prezintă aici mult mai puţină importanţă decît în mediul şcolar, că intervin alţi factori ai îndemînării şi ai sociabilităţii. în şcoală,

32

elevii sînt supuşi aceluiaşi ritm de înaintare. Ierarhia se exprimă fără i

cruţare pe o scară temporală: a avea doi sau trei ani întîrziere în dezvol­tare înseamnă a ieşi din competiţie. In societatea adultă ierarhia se exprimă prin evantaiul larg deschis al profesiunilor. Nu este necesar să se atingă nivelul gîndirii ipotetico-deductive pentru a putea fi zidar sau chiar funcţionar la un birou. Inferioritatea relativă a statutului profesio- J nai nu constituie o inadaptare, o incapacitate a cuiva de a se îngriiL-*^ de propriile sale nevoi.

Se ajunge astfel la o definiţie formală care coordonează criterii şi determinanţi: debilitatea este prima zonă de insuficienţă mintală — insuficienţă legată de exigenţele societăţii, exigenţe care sînt variabile de la o societate la alta, de la o vîrstă la alta— insuficienţă ai cărei deter­minanţi sînt biologici (normali sau patologici) avînd un efect ireversibil în starea actuală a cunoştinţelor noastre.

Această definiţie exclude, prin convenţie, orice formă de deficienţă nonbiologică şi reversibilă. Ea permite, pe de altă parte, o clasificare, o categorisire a diferitelor tipuri de debilităţi după variaţia criteriilor sociale şi după diversitatea determinanţilor biologici.

Ea permite să se spună, fără echivoc, că un copil care prezintă o „debilitate" în perioada şcolară nu va prezenta o „debilitate" şi la vîrsta adultă, chiar dacă nivelul său global va rămîne constant.

Pseudodebilitatea devine astfel o pseudoproblemă: o simplă chesti­une de cuvinte.

Dar, se va spune, această definiţie trebuie să fie dublată de o descriere. 1

într-adevăr, dacă debilităţile sînt definite atât în raport de determiV nanţi, prin esenţă biologică, cît şi în raport de criterii sociale, atunci el* mai trebuie să fie şi descrise în termeni psihologici. ZI

Noi am încercat să procedăm astfel schiţînd profilul-tip al debitulpi mintal, caracterizîndu-1 apoi în funcţie de etiologii, cercetînd îndeosebi trăsăturile specifice ale fiecărui sindrom.

Cît despre aceste trăsături specifice asupra cărora am insistat atît de mult, este necesar să se facă o ultimă observaţie. Termenul de specificitate a ajuns la modă şi tinde să devină un clişeu. Imaginea debilului tinde să devină fixistă datorită acestui nou termen.

Nu există un caracter specific general al debilităţii mintale. Tră­săturile specifice variază de la un grad de / debilitate *ia "altul pe întreg continuumul stărilor de înapoiere. Şi pentru un aeelaşi yi'ad^e^înapoiere, pentru un acelaşi C.I., trăsăturile specifice se modifică de la ovlrs tăUa alta şi pot chiar să dispară, aşa cu se constată cu precizie, de exemplu, în dezvoltarea psihosocială sau în cazul caracteristicilor la testul de baraj.

Nu trebuie să se confunde lipsa de invariaţie a unei noţiuni cu imo­bilitatea lucrurilor.

I

Cum din tot ce- am spus este greu să se facă distincţia între opiniile mele şi opiniile comune nouă tuturora, este preferabil să se considere că în materialul de faţă nu angajez decît persoana mea.

Dealtfel, dacă munca de echipă pretinde un minimum de acord, eficacitatea sa presupune o anumită diversitate a punctelor de vedere

3 — Debilităţile mintale 33

pentru completarea lor reciprocă, dar şi pentru o stimulare critică per­manentă.

Cititorul va constata cu uşurinţă că în timp ce unul dintre autori are tendinţa, de pildă, să pună în valoare factorii de ordin organic, ba chiar ereditari, altul pune accentul pe descrierea sindroamelor debili­tăţii sau pe factorii afectivi. Fără îndoială aceste diferenţe de preocupări ţin de studiile fiecăruia, cît şi de distribuţia sarcinilor în cadrul grupului de cercetare. Dar această distribuţie nu este un produs al întâmplării. Ar fi interesant să cunoaştem, de plidă, ce ar aduce o distribuţie de sarcini în raport invers cu motivaţiile fiecăruia. Care ar fi oare rezultatul stu­dierii etiologiilor debilităţii de către un psiholog care manifestă interes pentru studiul problemelor afectivităţii, şi invers?

Cititorul se va mira de faptul, pe care poate îl va şi regreta, că unele capitole atît de importante cum sînt psihomotricitatea debilului şi electro-fiziologia sa cerebrală nu sînt abordate în volumul de faţă deşi doi dintre coechipierii noştri sînt specialişti eminenţi în domeniile date.

Aceasta se datoreşte faptului că, în perioada cînd noi ne redactam lucrarea colectivă, Mira Stambak şi Serge Netchine erau ocupaţi cu elaborarea unor lucrări proprii, a căror apariţie va coincide, probabil, în timp, cu apariţia lucrării noastre.

Dorim însă ca, în curînd, să apară o nouă ediţie a volumului Debi-lites mentales şi sperăm ca Mira Stambak şi Serge Netchine să-şi aducă aportul lor original la această apariţie.

Bibliografie

Echipa Spitalului Henri-Bousselle

1. Z A Z Z O R. si B O I V I N P., Comparasion des écoliers normaux aux adultes débiles de même âge mental, ..Enfance", nr. 3, 1948, p. 248—49.

1951 2. Z A Z Z O R., La pratique des tests dans l'examen des arriéré mentaux. „Les Enfants

inadaptés à l'école primaire", Paris, Bourrelier, 1951, p. 28—38. 1953

3. G A L I F R E T - G R A N J O N N . , S T A M B A K M. , S A N T U C C I H., Des débilités et des dyslexies, „Cah. Enf. Inadapt." nr. 17, 1963, p. 11—38.

1956 4. M A N D R A R., L'adolescent débile, „La Raison" nr. 16, 1955, p. 85—108. 5. Z A Z Z O R., Avant-propos, la numàrul special consacrât defectologiei, „La Raison",

nr. 16, 1956, p. 1—4. 6. Z A Z Z O R., Qu'est-ce que la débilité mentale? „La Raison" nr. 16, 1956, p. 5—18.

(Reprodus în Conduites et Conscience, II Ch. 18, Delachaux, 1968). 7. Z A Z Z O R., Rythme de croissance et classement, „Enfance", nr. 4, 1956, p. 27—30.

1957 8 . D A U R A T C, S A N T U C C I H., S T A M B A K M . , H U R T I G M . , P E R R O N R., Contri­

butions expérimentales à l'étude des caractères spécifiques de la débi­lité mentale, „Psychol. Franc", nr. 4, 1957, p. 233—247.

34

9. Z A Z Z O R., Participated la „Debat sur la débilité mentale", Psychol. Franc", nr. 2, 1957, p. 111—118.

1959

10. H U R T I G M . C , S A N T U C C I H., Z A Z Z O R., Le problème du vocabulaire chez les débiles mentaux, „Cah. Enf. Inadapt", nr. 3, 1959, p. 1—13.

11. N E T C H I N E S., T A L A N I., L A I R Y G. C , Z A Z Z O R., E.E.G. et niveau mental. Etude d'une population à faible niveau mental, „Ann. Psychol.", nr. 59, II , 1959, p. 355—72.

12. N E T C H I N E S., E.E.G. et intelligence. Revue générale du problème, „Ann Psychol.", nr. 59, II , 1959, p. 427—38.

1960

Participarea la Conference on the Scientific Study of Mental Deficiency (Londra, iulie 1960) Cartea Proceedings publicatä de M A Y ci B E K E R D A G E N -H A M , England, 1962.

13. H U R T I G M . C , M E R L E T L., S A N T U C C I H., Z A Z Z O R., An Experimental Exami­nation of the Concept of Mental Deficiency, vol. 2, p. 650—38.

14. H U R T I G M. , Intellectual Performances in Relation to Former Learning Among Real and Pseudo Mentally Deficient Children, vol. 2, p. 374—77.

15. N E T C H I N E S., L A I R Y G. C, Comparison of E.E.G. Date and Intelligence Local in Children, vol. 2, p. 378—83.

16. P E R R O N R., A Priori Estimation of Success and Feeling of Personal Worth Among the Mentally Deficient, vol. 2, p. 367—73.

17. R U T S C H M A N N Y. , T A L A N I., Trial Categorisation of Anamnestic Data for a group of 500 Mentally Deficient Subjects, vol. 2, p. 384—86.

Lucrarea colectivä Nouvelles recherches sur la débilité mentale, ca numär spe­cial al revistei ,,Enfance", p. 4—5, 1960.

18. H U R T I G M . C , çi S A N T U C C I H., De l'enfant débile à l'adolescent débile, p. 455—62. 19. H U R T I G M . , Etude expérimentale des possibilités d'apprentissage intellectuel

d'enfants débiles et d'enfants normaux, p. 371—383.

20. M A N D R A R., L'adolescent débile oriente la pédagogie spéciale, p. 463—86. 21. M E R L E T L., Tehniques pour étudier l'adaptation professionnelle et sociale des

adolescents débiles mentaux, p. 443—54. 22. N E T C H I N E S., L A I R Y G. C , Ondes cérébrales et niveau mental, p. 427—42.

23. N E T C H I N E G., Contribution à l'étude du pronostic d'évolution chez les débiles mentaux, p. 421—26.

24. P E R R O N R., Problèmes de la personnalité chez les débiles mentaux, p. 397—420. 25. S A N T U C C I H., V E R B A M . , L'ortographe du débile mental, p. 367—70.

26. T A L A N I., Débilité mentale et détérioration, p. 385—96. 27. Z A Z Z O R., Une recherche d'équipe sur la débilité mentale, p. 335—64. Reprodus

în „Conduites et Conscience" II (cap. 16), Delachaux, 1969. 28. M A N D R A R., Les caractéristiques mentales de l'adolescence débile, „Psychol.

Franc", nr. 5, 1960, p. 324—26. 29. N E T C H I N E S., L A I R Y G. C , Ondes cérébrales et niveau mental; quelques aspects

de l'évolution génétique du tracé E.E.G. suivant le niveau mental, „Enfance", nr. 3—4, 1960, p. 427—39.

28. B O R E L L I - V I N C E N T M. , H U R T I G M. , 1962, P E R R O N R., Mémorisation, niveau mental et niveau scolaire; étude expérimentale et comparative d'enfants normaux, débiles mentaux et caractériels, „Enfance", nr. 4—5, 1962, p. 397—431.

tL M E R L E T L., Perception d'autrui et structures sociométriques chez les adolescents débiles mentaux, „Enfance", nr. 3, 1962, p. 308—8.

22. N E T C H I N E G., cu B E L E Y A. , Discussion sur un cas d'asymbolie chez un pseudo-débile, „Ann médico-psychol.", 5, 1962, p. 727—33.

35

33. N E T C H I N E G., N E T C H I N E S., Organisation psychologique et organisation électri­

que cérébrale dans une population d'arriérés mentaux, „Psychol. Franc", 1962, 7,4, p. 241—58.

1963 34. B O R E L L I - V I N C E N T M . , P E R R O N R., Z L O T O W I C Z M . , La conception de l'in­

telligence comme valeur chez l'enfant, „Enfance", 1963, 4—5, p. 309—32. 1964

Participare la The International Congress on the Scientific Study of Mental Retardation, Copenhaga, august 1964.

35. C H I V A M. , Contribution à l'étude de la pensée conceptuelle et des phénomènes

de persévération chez les débiles mentaux, 1964, vol. I, p. 366—68. 36. C H I V A M . , G U Y O T CH., N E T C H I N E S. S T A M B A K M . , Contribution des données

anamnestiques, psychométriques et électroencephalographiques dans une population de débiles mentales adolescentes, 1964, vol. I, p.369—371.

37. N E T C H I N E G., Rythmes évolutifs chez les débiles mentaux, 1964, vol. I, p. 666—69. 38. P E R R O N R., P E C H E U X M. G., Les Débiles mentaux perçoivent-ils leur handicap?,

1964. 39. S T A M B A K M . , C H I V A M . , Contribution à l'étude des processus intellectuels chez

les débiles mentaux, vol. I, 1964, p. 405—7. 40. N E T C H I N E G., Contrastes dans l'évolution chez les débiles mentaux, „Psychol.

Franc", nr. 9, 1964, p. 288—293. 1965

41. H U R T I G M. , Compréhension et généralisation des explications, „Enfance", nr. 4,

1965, p. 443—68. 42. P E R R O N R., Le problème d'insuffisance personnelle chez les adolescents débiles

mentaux; influence des statuts et des rôles de débile, „Enfance", nr. 4. 1965, p. 469—82.

43. Z A Z Z O R., La notion d'hétérochronie dans le diagnostic de la débilité mentale,

„Rev. neuropsychiat. infant.", nr. 4—5, 1965, p. 241—46 (reprodus în Conduites et Conscience, I I , cap. 17).

44. Z A Z Z O R., Les débiles mentaux, în numărul special al revistei „Esprit", consacrat copilăriei handicapate, nr. 33, 1965, p. 642—59 (reprodus în Conduites et Conscience, II , cap. 15, sub titlul Débilité mentale, école et société).

1966

45. G I L L Y M., Etude de l'implantation et du fonctionnement des classes primaires de perfectionnement dans les départements, „Courr, Recherc. Pédag.", nr. 29 1965, p. 33—59.

46. H U R T I G M., Les Effets de l'explication sur les performances chez l'enfant d'âge scolaire, Teză de doctorat, Sorbona, 1966 (inedită).

47. M E R L E T L., Facteurs d'adaptation sociale et professionnelle des adolescents débiles mentaux, 18e Congrès Intern. Psychol, Moscova, 1966, fascicula pro­

blèmes psychologiques des arriérés mentaux", rezumate, p. 67—68.

48. N E T C H I N E G., Etude longitudinale des rythmes de développement intellectuel

chez les débiles mentaux, 18 e Congrès Intern. Psychol., Symposium 29, p. 136—143.

49. S A N T U C C I H., Qu'est-ce que la débilité mentale?, Cahiers H.H.R.", Baillière et

fils édit, 1966, I, p. 15—22.

50. S T A M B A K M . , Le développement moteur des débiles mentaux, 18e Congrès Intern. Psychol., fascicula „problemes psychologiques des arriérés mentaux",

rezumate, 54—55.

51. Z A Z Z O R., Recherches sur la débilité, „Cahiers H.H.R.", nr. 3, 1966, p. 40—51.

36

52. Z A Z Z O R., Les débiles mentaux, în Les Enfants et adolescents inadaptés, Paris,

Bourrelier, 1966, p. 10—15. 53. Z A Z Z O R., La pratique des teste dans l'examen des débiles mentaux, ibidem, 1966,

p. 63—68. 54. Z A Z Z O R., Nouvelle Echelle métrique de l'intelligence, tomul I, (Cap. I ) , Paris,

A. Colin, 1966. 1967

Participarea la Premier Congrès de l'Association Internationale pour l'étude scien­tifique de l'arriération mentale (Montpellier, sept. 1967), Dări de seamă editate de M i c h a e l J a c k s o n , Publishing, Co., Reigate, Surrey, England, 1968.

55. C H I V A M . , Contribution à l'étude de la pensée conceptuelle et l'insertion socio-

profesionnelle des débiles mentaux, p. 869—872. 56. C H I V A M . , Etiologie de la débilité mentale et insertion socio-professionnelle (text

nepublicat). 57. H U R T I G M . C , Développement psycho-social et conquête de l'autonomie chez les

débiles d'âge scolaire (text nepublicat). 58. H U R T I G M . , Apprentissage d'un raisonnement analogique chez l'enfant débile;

comparaison avec l'enfant normal de même âge mental, rezumat, p. 931. 59. G I L L Y M. , Problèmes psychologiques et pédagogiques posés par le recrutement

actuel des classes de perfectionement (text nepublicat). 60. S T A M B A K M . , Etude diférentieïle de la motricité chez les débiles exogènes et

endogènes (text nepublicat). 61. M E R L E T - V I G I E R L „ Comparasion de garçons et de filles débiles dans la réussite

en calcul (text nepublicat). 62. Z A Z Z O R., Pour une définiton intégrative de la débilite mentale: déterminants

biologiques, critères sociaux", rezumat, p. 88.

63. S T A M B A K M. , La motricité chez les débiles mentaux. Teză de doctorat, Sorbona, 1967, inedită.

64 H U R T I G M. C, Le problème du développement psycho-social chez les débiles, colocviu al Gr. Fr. Neuropsychopathologie infant. (Lyon, dec. 1967).

Index de nume citate în bibliografie

B O I V I N (Paulette) I . B O R E L L I (Michèle) 30, 34. C H I V A (Matty) 35, 36, 39, 55, 56 D A U R A T (Claire) 8. G A L I F R E T - G R A N J O N (Nadine) 3. G I L L Y (Michel) 45, 59. G U Y O T (Christiane) 36. H U R T I G (Marie-Claude) 10, 13, 18, 57 H U R T I G (Michel) 8, 14, 19, 30, 41, 46, 58. L A I R Y (G. Catherine), 11, 15, 22, 29. M A N D R A (Robert) 4, 20, 28. M E R L E T (Lucette), 13, 21, 31, 47, 61. N E T C H I N E (Gaby) 23, 32, 33, 37, 40, 48. N E T C H I N E (Serge) 11, 12, 15, 22, 29, 33, 36. P E C H E U X (Marie-Germaine) 38. P E R R O N (Roger) 8, 16, 24, 30, 34, 38, 42. R U T S C H M A N N (Yvette) 17.

37

S A N T U C C I (Hilda) 3, 8, 10, 13, 18, 25, 49. S T A M B A K (Mira) 3, 8, 36, 39, 50, 60, 63. T A L A N (Irène) 11, 17, 26. V E R B A (Mina) 25.

Z A Z Z O (René) 1, 2, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 13, 27, 43, 44, 51, 52, 53, 54, 62. Z L O T O W I C Z (Michel) 34.

PRIMA PARTE

ISTORIC SI 9

NOŢIUNI DE BAZĂ

C A P I T O L U L I

ATITUDINI ŞI IDEI REFERITOARE LA DEFICIENŢELE MINTALE

Roger P E R R O N

Asistăm de cîţiva ani la o serioasă repunere în discuţie a atitudinilor şi a ideilor privitoare la deficienţele mintale. Dezbaterea nu se desfăşoară întotdeauna fără confuzii; nu rareori discuţia intră într-un impas, fiecare dintre protagonişti simţind că este cuprins de senzaţia că urmăreşte reali­tăţi diferite, cu ajutorul unor noţiuni diferite şi al unor termeni diferiţi, în perspective teoretice şi practice (fie că este vorba de cercetare sau de clinică) diferite. Totuşi nu este uşor să se precizeze în ce constau aceste diferenţe deoarece discuţia este însoţită frecvent de manifestări subiec­tive care sporesc confuzia. De ce apare însă încărcătura afectivă a dez­baterii? Ni se pare folositor să încercăm să dăm un răspuns la această întrebare, sperînd ca astfel să contribum la clarificarea ideilor.

într-o primă parte a acestui capitol ne vom referi deci la atitudinile în legătură cu deficienţele mintale şi la filiaţia istorică a acestora. In cea de-a doua parte ne vom referi la ideile care s-au dezvoltat în acest do­meniu timp de 150 de ani şi care explică datele crizei actuale.

1. Atitudini privitoare la deficienţii mintal

Respingere şi protecţie, valorizare-devalorizare

în momentul de faţă, deficienţa mintală este considerată ca un caz particular al anomaliilor umane. Dar a trebuit să treacă mult timp pînă

^ee^ea să fie ourisldttfatkca un caz particular: pînă nu demult deficienţii mintal erau confundaţi ctr mulţi alţi subiecţi, de care am învăţat să-i deosebim. Şi confuzia mai persistă încă în concepţiile populare care nu

40

dispun decît de o categorie generală, aceea de „copii anormali". „Fiin­ţele anormale", considerate astfel global, provoacă două atitudini opuse, dar de fapt legate prin rădăcini comune, de valorizare-devalorizare: res­pingerea şi ocrotipea.

Respingerea a ceea ce este anormal, ciudat, necunoscut şi chiar pur şi simplu diferit reprezintă o reacţie primitivă fundamentală; ea se regăseşte în xenofobie, rasism, în groaza pe care o inspiră alienaţii ale căror manifestări patologice sînt evidente etc. Această respingere glo­bală nediferenţiată întreţine confuzia, în 1824, de exemplu, Belhomme se ridică împotriva includerii, încă prea frecventă, a albinoşilor în clasa idioţilor1. Timp de secole au fost astfel înglobaţi în aceeaşi respingere înapoiaţii, nebunii, criminalii, „posedaţii de diavol" etc. La baza acestei respingeri se află întotdeauna teama, o teamă care poate fi întemeiată: de exemplu, atunci cînd este respins un criminal. Dar foarte adesea caracterul ciudat, necunoscut, al realităţii temute este acela care creează sau întăreşte teama şi justificările se dezvoltă într-un mod fantastic; este ceea ce se petrece încă şi astăzi, în bună parte, în cazul spaimei populare faţă de nebunie, căreia i se atribuie un caracter ereditar şi contagios. Vom vedea mai departe cum aceste supradimensiuni fan­tastice ale unei temeri obiectiv întemeiate au jucat, în anul 1910, un rol în mod evident potrivnic deficienţilor mintal.

Dar această respingere este întotdeauna echivocă, deoarece ea nu este niciodată pe deplin asumată. Un exemplu concludent în acest sens se găseşte în atitudinea din evul mediu faţă de leproşi care erau respinşi cu totul în afara comunităţii, pînă la (şi inclusiv prin) excomunicare. Respingerea se baza, desigur, pe teama contagiunii. Dar ea era însoţită şi de justificări morale; o asemenea boală teribilă nu putea fi dată de către Dumnezeu decît păcătoşilor notorii; singura terapeutică posibilă era pocăinţa. Totuşi, societatea nu putea să-şi asume această condamnare divină decît descărcîndu-se de orice responsabilitate: bolnavul era gonit din sînul Bisericii, dar era încredinţat direct lui Dumnezeu, căruia se presupunea că îi va vorbi de acum înainte fără intermediar2. Teama şi ambivalenţa respingerii sînt aici evidente. Atunci cînd, la sfîrşitul evului mediu, regresul leprei lasă libere multe leprozerii, ele sînt fie închise, fie repopulate cu alte categorii de „anormali", de respinşi, de oameni incapabili să-şi afle sau să-şi păstreze locul lor în comunitate, de in­divizi periculoşi; aceleaşi mecanisme vor continua să funcţioneze împo­triva lor. Astfel se vor dezvolta, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, azilele sau „spitalele generale", cu aspect din ce în ce mai accentuat de lagăr de concentrare. în 1778, cel mai mare dintre aceste „spitale ge­nerale" din Franţa, Salpetriere, adăpostea 8000 de persoane avînd un regim pe jumătate de penitenciar, pe jumătate caritabil, în care îngri­jirea medicală nu juca decît un rol neînsemnat. Povară socială foarte grea, aceste aziluri apăreau ca fiind indispensabile, dar şi din ce în ce mai insuportabile, în calitatea lor de „focare de infecţie socială şi mo-

1 După L. K a n n e r (1964), Cap. 6. Ne vom referi destul de des în ceea ce urmează la această lucrare, ca şi la aceea a lui M. Foucault (1961), pentru a re­aminti un anumit număr de date destul de clasice, ba chiar banale, asupra istoricului atitudinilor referitoare la anomaliile mintale. O asemenea retrospec­tivă ne poate fi folositoare pentru a elucida condiţiile în care s-a dezvoltat gîn-direa privitoare la deficienţele mintale.

2 M. F o u c a u l t , op. cit., cap. I.

41

rală" (şi nu este o întâmplare faptul că ele au fost distruse în cele din urmă, ca urmare a revoluţiei1). Aici erau trimişi talmeş-balmeş nevoiaşii, şomerii cronici, leneşii şi incapabilii, bătrînii cărora nu le purta nimeni de grijă, „libertinii", prostituatele, escrocii, delincvenţii şi criminalii de orice fel, „posedaţii de diavol", nebunii, id io ţ i i . . .

In comparaţie cu categoriile noastre moderne, aici exista o confuzie extraordinară. Dar, potrivit noţiunilor obişnuite din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea — noţiuni moştenite în mare măsură din evul mediu — toţi aceşti respinşi meritau, în sensul exact al termenului, să fie înglobaţi în aceeaşi dezaprobare. Era vorba întotdeauna de indivizi care suscitau, în grade diferite, repulsia, teama, groaza. Povară sau amenin­ţare, ei trebuiau să fie îndepărtaţi, izolaţi într-un spaţiu nonsocial. Dacă respingerea era însoţită, în grade diferite, de furie şi de acţiuni de pedepsire, aceasta se datora mai întîi faptului că existenţa lor era trăită ca o agresiune ce provoca agresiunea; apoi şi faptului că însăşi starea lor dovedea mînia divină de care fuseseră loviţi şi, în consecinţă, do­vedea păcatele lor (după lepră, aşa a fost mult timp înţeleasă nebunia); şi în sfîrşit faptului că, printr-o evidentă proiectare, respingerea trebuia să-şi găsească justificări în greşelile celui respins. Se considera că toţi aceşti oameni îşi meritau soarta, toţi fiind socotiţi imorali. Însăşi sărăcia a fost considerată, cel puţin într-o anumită epocă, drept o greşeală mo­rală, printr-un fel de asimilare primitivă cu trîndăvia; se ştie că această atitudine a căpătat valoare de dogmă pentru burghezia de la începutu­rile capitalismului (dovadă fiind work houses din Anglia victorioasă). Or, sărăcia şi lenevia duc la delincventă; delincventa este însoţită de alte vicii, generatoare ale decăderii, nebuniei şi degradării în toate sen­surile acestui cuvînt. în secolul al XlX-lea, această teorie şi-a găsit, la Morel, expresia sa cea mai desăvîrşită (Pichot, 1948). într-adevăr, Morel a elaborat o teorie a degenerescentei după care, în anumite fa­milii, asistăm, de la generaţie la generaţie, la o degradare progresivă a fiinţei umane. într-o primă etapă a procesului găsim simpli dezechili­braţi, leneşi şi delincvenţi minori. Copiii lor adoptă comportări mai bla­mabile sau mai anormale, datorită unor impulsuri necontrolate; ei sînt înclinaţi spre perversiuni, isterie, epilepsie, ipohondrie. încă o generaţie şi se constată efectele tendinţelor înnăscute spre nebunie, în special deteriorarea intelectuală. în sfîrşit, la capătul procesului, ultima gene­raţie atinge faza finală a degenerescentei prin instalarea înapoierii, im-becibilităţii şi idioţiei.

Teoria lui Morel exprima, fără îndoială, în domeniul şi în limbajul ştiinţific în care era expusă, anumite tendinţe a'le societăţii secolului al XlX-lea, şi a avut un răsunet larg şi durabil. Cîteva decenii mai tîrziu, Lombroso se va interesa în mod mai deosebit de una din verigile acestui lanţ de degeneraţi, criminalii. Prin Magnan şi Dupre, această teorie a influenţat pentru mult timp psihiatria: expresia „stigmate ale degenerescentei", care se mai regăsesc încă ici şi colo, în texte recente, provine direct din ea. în ceea ce priveşte însuşi domeniul deficienţelor mintale, trebuie citat punctul de vedere al lui Langdon Down. Acest autor a delimitat şi prezentat, în 1866, sub numele de „mongolism" o entitate clinică acceptată mai tîrziu în mod universal. Alegerea ter­menului îi fusese inspirată lui L. Down ds aspectul „asiatic" al fizio-

1 Revoluţia burgheză din Franţa (1789—1794) (IV. traă.).

42

nomiei acestor subiecţi; dar ea era legată în mintea sa de o teorie a „degenerescentei rasiale". După această teorie, rasele se ierarhizează de la cea mai primitivă la cea mai evoluată care este, susţine teoria, rasa albă. Un mongoloid, spunea Down, este un individ care, prin ac­cident, regresează la caracteristicile morfologice ale unei rase, după părerea lui, mai primitive. Teoria nu a avut deloc ecou; totuşi, încă în 1924, un oarecare Crookshank a avut succes cu o carte intitulată Les Mongols parmi nous, care relua ideea1.

La baza acestei concepţii asupra degenerescentei se află ideea că are loc un proces în decursul căruia omul se degradează şi se reîntoarce la starea de bestie; renunţînd din ce în ce mai mult la demnitatea sa de om, cea care îi conferă respectul faţă de morală, el se reîntoarce la nivelul animalului. Căci omul nu este om decît datorită unui efort constant, garanţie a demnităţii şi a libertăţii sale. Dacă slăbeşte acest efort, dacă se lasă în voia instinctelor sale, neglijînd imperativele mo­rale, el este în mod continuu ameninţat să recadă la nivelul său cel mai primitiv: este ceea ce fac criminalii, nebunii şi, la cel mai jos nivel al decăderii, idioţii, a căror stare este dovada şi rezultatul imoralităţii (a lor proprie şi a părinţilor lor). Iată de ce psihiatria a fost atît de mult timp şi atît de clar moralizatoare2. Sarcina psihiatrului fiind de a readuce pe nebun la nivelul omului, el recurgea la imbolduri, ba chiar la pedepse. Carcerele, precum şi lanţurile cu care era împovărat nebunul înainte de Pinel, constituiau evident mai întîi o precauţie con­tra faptelor rele, dar şi o pedeapsă şi, prin aceasta, o măsură terapeu­tică.

Acestea sînt, pînă la începutul secolului al XlX-lea, elementele determinante esenţiale ale modului cum erau înţeleşi marii deficienţi mintal, practic confundaţi cu ceilalţi „anormali din punct de vedere al raţiunii", iar această concepţie primitivă a influenţat fără îndoială pu­ternic evoluţia concepţiilor ulterioare, aşa cum o dovedeşte teoria lui Morel. Ea a putut, dealtfel, să îmbrace modalităţi speciale în cazul ma­rilor idioţi, depreciaţi în mod deosebit de evident şi coborîţi la nivelul animalului. L. Kanner expune următoarea luarea de poziţie, a lui Lut-her:

„Acum opt ani trăia la Dessau o fiinţă pe care eu, Martin Luther, am văzut-o şi contra căreia am luptat. Ea avea 12 ani, dispunea de ochi şi de toate simţurile sale, astfel încît putea fi luat drept copil normal. Dar ea nu făcea altceva decît să se îndoape cu mîncare cît patru ţărani la seceriş. Mînca şi defeca, îi curgeau balele mormăind, iar dacă era atinsă, urla. Dacă lucrurile nu mergeau bine, plîngea. Atunci am spus prinţului de Anhalt: Dacă aş fi prinţ, aş lua cu mine acest copil pînă la Moldau, care curge aproape de Dessau, şi l-aş îneca. Dar prinţul de Anhalt şi prinţul de Saxa care se găsea acolo au refuzat să-mi urmeze sfatul. Atunci eu am spus: „Ei, bine! Creş­tinii vor spune rugăciunile divine în biserică, pentru ca Dumnezeu să izgonească demonul". Aceasta avu loc zilnic la Dessau şi fiinţa su­pranaturală muri în timpul anului. Cînd a fost întrebat de ce luase

1 După L. K a n n e r , op. cit., p. 104. 2 Să ne reamintim în această privinţă vehemenţa protestelor stârnite de Freud,

atunci cînd el a susţinut contrariul acestor atitudini, la numai o jumătate de secol după Morel.

43

această poziţie, Luther răspunse că el considera cu fermitate că ase­menea fiinţe nu sînt decît o masă de carne, o massa carnis, lipsită de suflet. Căci stă în puterea Diavolului să corupă oameni înzestraţi cu raţiune şi suflet atunci cînd el îi posedă. Diavolul sălăşuieşte în aceste fiinţe în locul sufletului lor1.

Aici se găseşte, sub forma cea mai excesivă, condamnarea morală a deficienţei mintale, în care idiotul este conceput ca un animal diabolic. Dezumanizat prin pierderea sufletului, el nu mai este decît o creatură a Diavolului care trebuie exterminată fără întârziere. Fără îndoială, Luther era un personaj destul de exagerat şi respingerea a luat rareori forme atît de radicale. Prinţul de Anhalt şi prinţul de Saxa refuzaseră în mod foarte înţelept să înece pe idiot, ceea ce implică scepticismul lor faţă de teoria lui Luther; dar, chiar prin însăşi exagerarea sa, această teorie este ilustrativă. Într-un mod mai atenuat, unele terapeutici mo­rale se regăsesc, mult mai tîrziu, la un om atît de inteligent şi de deschis, atât de revoluţionar în procedeele sale educative, cum a fost Itard.

Cu toată afecţiunea sa reală pentru Victor, „sălbaticul" său, Itard, sub influenţa concepţiilor vremii, şi-a supus elevul de mai multe ori la „tratamente de şoc", despre care se poate spune pe puţin că, din punctul nostru modern de vedere, par nefericit alese. Astfel, la capătul unei serii de exerciţii din ce în ce mai diversificate, din ce în ce mai dificile, Victor, forţat la discrirninări oare-i depăşesc capacităţile, reac­ţionează printr-o „criză" descrisă de Itard şi care prezintă toate carac­terele unei „nevroze experimentale". Itard hotărăşte atunci să dea o mare lovitură. El a observat că elevul său se teme mult de locurile înalte. El îl apucă pe neaşteptate şi îl ţine suspendat mai multe minute în gol printr-o fereastră deschisă de la etajul al patrulea. Victor, cu­prins de o mare spaimă, ţipă şi se zbate, dar Itard este mai puternic. Victor plînge pentru prima oară iar profesorul său este încîntat căci crede că astfel 1-a trezit la un nou aspect al existenţei. Mai tîrziu, Itard a hotărît să reia experienţa în condiţii mai „pure". A atins oare Victor un nivel suficient de dezvoltare personală pentru a fi sensibil la nedreptate? Problema prezintă importanţă căci, în cazul unui răspuns pozitiv, se va deţine proba parvenirii sale la un nivel realmente uman, cel al valorilor morale. în consecinţă, la capătul unei serii de exerciţii reuşite foarte bine de către Victor şi atunci cînd acesta, cu o mare satisfacţie, aştepta felicitările, Itard adoptă o figură severă, îl doje­neşte şi se pregăteşte să-1 pedepsească ducîndu-1 într-o cămăruţă în­tunecată. Victor, mai întîi uluit de surpriză, urlă, rezistă, se zbate cu o energie disperată, refuză pedeapsa, pe care de obicei o acceptă cu resemnare, se încaieră cu profesorul său pe care îl muşcă de mînă — purtare fără precedent, dovada unei reuşite strălucite, potrivit pă­rerii lui Itard, care se felicită pentru acest succes.

Astfel, atunci cînd în 1818, prin pana lui Esquirol, idioţia îşi capătă prima sa definiţie ştiinţifică, noţiunea apare pe fondul unei lungi istorii de condamnare morală şi de respingere cu caracter de pedeapsă. Ati­tudinile anterioare nu dispar totuşi ca urmare a acestui fapt. Am citat teoria degenerescentei lui Morel, care datează din 1840, şi s-ar putea

L. K a n n e r, op. cit., p. 7.

44

cita multe alte exemple. Vom vedea mai departe cum, între 1870 şi 1930, se vor cristaliza tot felul de temeri primitive în jurul deficienţilor mintal, consideraţi de data aceasta ca atare. Încă şi astăzi continuă să funcţioneze la mulţi oameni simpli aceleaşi mecanisme generatoare de respingere, într-un mod desigur foarte atenuat şi modificat, şi poate că ele se întâlnesc chiar şi la unii dintre specialiştii pentru care defi­cienţii mintal prezintă interes din punct de vedere profesional1.

Dar respingerea nu este niciodată totală şi factorii săi determinanţi nu sînt niciodată simpli. Sub anumite aspecte, deficienţii mintal sînt în acelaşi timp valorizaţi şi constituie obiectul unor comportamente de ocrotire. Realitatea istorică şi socială a deficienţei mintale trebuie cău­tată în însăşi această ambivalenţă.

Este banal să reamintim faptul că multe anomalii umane, condam­nate în cutare timp şi în cutare loc, sîn/t dimpotrivă, valorizate în alte părţi sau în alte epoci. Aşa sînt, de exemplu, naşterile de gemeni. In anumite culturi se consideră că aducerea pe lume a gemenilor este o crimă şi aceşti „monştri" sînt suprimaţi; în altele, adesea foarte în­vecinate, ei sînt consideraţi nişte semizei2. Foarte adesea, coexistă teama şi respingerea, valorizarea şi ocrotirea. Chiar în momentul în care, în Europa, erau respinşi nebunii şi idioţii, unii dintre ei erau trataţi cu bunăvoinţă iar starea lor era chiar valorizată — şi aceasta pentru motive multiple.

Valorizarea şi ocrotirea pot fi mai întâi o consecinţă foarte directă a însăşi respingerii, atunci cînd cel respins îşi asumă prin aceasta o funcţie care îi este proprie şi în care este de neînlocuit. în 1811, Na­poleon, reluând o preocupare deja mai veche a ducilor de Savoia, a dispus un recensămînt al cretinilor din departamentul Simplon. Aici au fost găsiţi trei mii. în acord cu etiologia cretinismului acceptată pe vremea aceea (calitatea proastă a aerului în fundul văilor alpine), el a ordonat ca atît cretinii cît şi familiile lor să fie transportaţi pe înăl­ţimi. El a eşuat şi, în curînd fiind solicitat de alte probleme, a abando­nat, se pare, acţiunea. Proiectul a eşuat din cauza unei vii rezistenţe a sătenilor care nu voiau să fie lipsiţi de cretinii lor. Aceştia sînt — se zicea — fiinţe folositoare, care concentrează asupra lor mînia divină; dacă dispar, ea va cădea asupra noastră3. O astfel de teorie a idiotului „paratrăsnet" este, poate, unul din temeiurile statutului de favoare acordat atît de mult timp şi în atâtea locuri „idiotului satului", învestit cu o funcţie extrem de folositoare.

Valorizarea nebunului şi a idiotului provine totuşi din factori care depăşesc cu mult acest tip de motivări utilitare, deoarece amîndoi au privilegiul de a scăpa de constrîngerile şi de limitările raţiunii. Prin aceasta ei îşi pot permite să spună, şi chiar să observe, mai mult decît Ii este permis omului înzestrat cu judecată.

1 Avînd, de exemplu, tendinţa ca, din lipsă de mijloace de cunoaştere clară şi de arme terapeutice, să „evite" problema, dînd a înţelege părinţilor, care se îngrijorează, că „asta se va aranja" (vezi, în Esprit din noiembrie 1965 la p. 782—98, remarcabila „mărturie" a doi părinţi). Noi dealtfel am încercat să precizăm cîteva din determinările psihologice ale respingerii sau mai curînd ale ambivalenţei, din care face parte şi respingerea, faţă de deficienţii mintali şi să sugerăm consecinţele posibile, în ceea ce priveşte dezvoltarea personalităţii, a statutelor şi a rolurilor sociale care le sînt astfel atribuite (Perron, 1965).

2 R. Z a z z o, Les Jumeaux, le couple et la personne, tom. II, cap. 6. 3 L. K a n n e r , op. cit., p. 93.

45

Dar mai întîi — să spună. „Serbările prostănacilor" sau „serbările nebunilor", organizate în evul mediu, exploatau posibilităţile de acţiune şi de exprimare pe care le oferea lipsa de raţiune (iar carnavalurile noastre moderne continuă această tradiţie); genul dramatic intitulat „soties", care se pare că a apărut datorită acestor posibilităţi, era apre­ciat pentru libertatea criticii pe care el o îngăduia. încă şi mai târziu, procedeul literar oare constă în a pune în gura unui om sărac cu duhul ceea ce nu vrei sau nu poţi spune deschis tu însuţi a fost folosit de multe ori: copil, nebun, idiot, sălbatic proaspăt debarcat etc. — el este întotdeauna o fiinţă a naturii, un „naiv"1, care, nefiind legat de jocul ipoariziilor manierelor alese, spune pe şleu tot ceea ce vede. Bufonii sau nebunii de la curte mult timp au jucat pe lîngă cei mari un rol asemănător, de „purtători de cuvînt ai adevărului", apăraţi fiind de către imunitatea, pe care o conferă iresponsabilitatea celui lipsit de ju­decată. Fără îndoială, trebuie să fii inteligent şi abil pentru a juca bine un asemenea rol. Se pare totuşi că anumiţi „demoni familiali" de acest fel au fost idioţi autentici, protejaţi de către o familie înaltă sau de către un personaj influent2.

Dar fiinţa lipsită de raţiune nu are numai permisiunea de a spune mai mult; ea are, de asemenea, puterea de a vedea mai mult şi mai bine, de a observa realităţi pe care intervenţiile şi speculaţiile raţiunii le maschează. Toată lumea cunoaşte povestea împăratului Chinei care, înşelat de un farsor, mergea gol prin capitala ţării sale, crezîndu-se aco­perit de o pînză miraculoasă. Impărtăşindu-i eroarea, toţi îi admirau costumul, pînă în clipa în care un copilaş, care se găsea în braţele mamei sale, a strigat: ,.Dar el e în pielea goală!" Acest copil păstra posibilitatea observării a ceea ce este evident deoarece el nu era încă o fiinţă conştientă de actele sale. Inocenţa originară permite să se ajungă direct la adevăruri fundamentale şi înapoiatul conservă, mai mult sau mai puţin, acest privilegiu: „Un idiot complet este jumătate dintr-un profet", spune un proverb idiş3. Acest acces direct la cunoaşterea infra-raţională reprezintă o fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci lor le aparţine împărăţia cerurilor". Oare acesta este motivul pentru care, după anumiţi autori, termenul „cretin" ar fi derivat din cel de „creştin"? Etimologia este contestată, dar este semnificativ faptul că ea a fost acceptată de mulţi (ca, de exemplu, de Fodere în 1791, care considera că simplitatea de spirit a acestor subiecţi îi împiedică să păcătuiască). Lucrurile poate se petrec aici destul de diferit la nebun şi la idiot, în măsura în care se face o distincţie între ei. Atunci cînd omul se întoarce la „starea primitivă" datorită nebuniei, acest fapt reprezintă o acţiune teribilă, condamnabilă, cvasidiabolică; totuşi, el regăseşte, chiar prin aceasta, accesul pierdut la adevărurile nemijlocite. El regăseşte acest acces, desigur nu însoţit de fericire, ci de un fel de exaltare demonică: stările de transă ale Pythiei, figura magică atribuită alchimiştilor me­dievali, apoi, mult mai tîrziu, căutarea inspiraţiei creatoare în halucina­ţiile haşişului sau în stările delirante ale absintului, sau, chiar şi astăzi, credinţa populară potrivit căreia nebunia şi geniul sînt înrudite. Dacă^

1 După titlul nuvelei lui Voltaire, care a folosit mult acest procedeu. 2 P. M o r e a u , Fous et bouffons, Paris, Baillère, 1885. 3 Citat de K a n n er, op. cit., p. 6.

nebunul îndeplineşte teribila acţiune de a se reîntoarce în regiunile nemijlocite ale cunoaşterii, idiotul nu le-a părăsit niciodată. „Puritatea originară" ce le aparţine a putut contribui la acordarea în trecut a unui statut de favoare anumitor idioţi. Fără îndoială, însă, nu se cuvine să exagerăm importanţa acestei opoziţii, în măsura însăşi în care idioţii şi nebunii au fost, de fapt, atît de mult timp confundaţi.

Tot ceea ce am discutat pînă aici se referă la factorii valorizării şi ocrotirii nebunilor şi idioţilor ce derivă din conotaţiile lor supranaturale; aceştia sînt factori care au jucat, din punct de vedere istoric, un rol important, mai ales într-o primă şi foarte lungă perioadă de timp, care se întinde pînă spre anii 1750—1800. Acest tip de valorizare este astăzi desigur foarte atenuat, deşi un studiu minuţios ar putea, fără îndoială, să scoată la iveală multe rămăşiţe. începînd cu enciclopediştii, se ob­servă un nou tip de valorizare, care va căpăta din ce în ce mai mult importanţă, pînă cînd va deveni cu totul precumpănitor. Nu vor mai fi valorizaţi nebunul şi idiotul prin ceea ce au nonuman, ci dimpotrivă, prin ceea ce reprezintă ca oameni. Oricît de decăzuţi şi de incapabili sînt, ei păstrează, în esenţă, ceva din demnitatea umană, postulată de enci-clopedişti în orice individ, în orice reprezentant al speciei. Această miş­care umanitară, legată de speranţa oare însufleţeşte revoluţia1, creează între anii 1750 şi 1850 condiţiile unei transformări profunde a concep­ţiilor despre „anomalia umană". Cînd se parcurge istoria marilor iniţia­tori din această epocă în materie de educaţie, se vede în ce măsură acţiunea lor trezeşte ecouri în opinia luminată a timpului. Pereire, edu-cînd surdo-muţii şi abatele de L'Epee, educînd orbii, Itard, încercînd să trezească la umanitate pe sălbaticul din Aveyron, Guggenbuehl, apărînd ca „mîntuitor al cretinilor" — toţi stârnesc un entuziasm şi o admiraţie care reflectă bine speranţele vremii într-o eliberare şi o realizare com­pletă a oricărui individ, ridicat la deplina sa demnitate. Deficienţii min­tal, pe măsură ce se desprind, ca entitate clinică, de masa alienaţilor, beneficiază de această mişcare. Poate că ei beneficiază cu atît mai mult cu cît în ei rămîne mai vizibil copilul, iar începînd cu Rousseau, valori­zarea copilului constituie o temă dominantă. Prin iresponsabilitatea sa, prin dependenţa sa, „imbecilul" stârneşte comportări de ocrotire şi chiar o înduioşare, analoage celor pe care le trezeşte copilul.

Toate acestea, desigur, nu au dus la dispariţia ambivalenţei atitu­dinilor faţă de deficienţii mintal, dar a modificat jocul. Noi am luat în considerare mai înainte una din consecinţele posibile ale respingerii îna­poiatului: proiectarea responsabilităţii respingerii asupra celui respins, aceasta atrăgînd după sine condamnarea sa morală. Din momentul în care este afirmată valoarea ca individ a celui care se tinde să fie respins, la acest prim mecanism se suprapune un al doilea: tendinţa spre respingere devine culpabilă. Se poate astfel vedea cum se dez­voltă printr-un „proces de reacţie" comportamente de afecţiune şi-de ocrotire, manifestate cu atît mai mult cu cît ele permit mai bine să se lupte contra unei repulsii, a unei condamnări, a unei respingeri care devin, din punct de vedere moral, imposibil de asumat. Este destul de probabil ca prin analizarea atitudinilor şi comportamentelor populare

1 Revoluţia burgheză din Franţa (N. trad.).

47

actuale faţă de deficienţii mintal să se pună în evidenţă jocul unor asemenea mecanisme1.

Atitudinea umanitară faţă de deficienţii mintal — ca şi faţă de toţi handicapaţii — a devenit fundamentală pentru noi, chiar dacă ea su­feră prejudicii temporare: pentru a ne convinge este suficient să ne reamintim grotescul stîrnit de crimele naziste, săvîrşite împotriva tu­turor oamenilor cărora le era negată valoarea umană (inclusiv alienaţii şi înapoiaţii). Dar, dacă atitudinea umanitară domină astăzi comporta­mentele sociale, ea e departe de a se manifesta într-un mod simplu şi univoc. Ambivalenţa se menţine; condamnarea şi valorizarea, res­pingerea şi ocrotirea continuă să decurgă — într-un mod contradictoriu, dar înlănţuit — din aceleaşi rădăcini culturale şi din aceleaşi poziţii afective. Raportul de forţe, din fericire, s-a modificat în mod masiv în favoarea ocrotirii. Dar ar fi eronat să se creadă că aceasta s-a pe­trecut printr-un proces istoric continuu. Ne vom consacra acum efor­turilor pentru a arăta că, atunci cînd se parcurge istoricul atitudinilor şi comportărilor sociale faţă de înapoiaţi, se asistă la alternanţe în care domină, rînd pe rînd, respingerea şi ocrotirea, ultima asigurîndu-şi în cele din urmă o victorie care, sperăm, va fi definitivă.

Evoluţia istorică a atitudinilor

In evoluţia gîndirii şi a atitudinilor legate de deficienţii mintal pot fi deosebite patru perioade mari:

— înainte de 1800, problema nu există din punct de vedere ştiin­ţific;

— de la 1800 pînă în jurul lui 1870, sînt întreprinse primele în­cercări terapeutice şi educative, într-un climat de entuziasm umanitar şi romantic;

— de la 1870 (aproximativ) pînă la 1930 sau 1940, dezvoltarea efor­tului în favoarea deficienţilor mintal capătă nuanţa, adesea accentuată, de teamă şi respingere;

— după ultimul război mondial există orientarea spre o punere a problemelor mai realistă şi totodată mai optimistă.

Apariţia noţiunii de idioţie. Atitudini umanitare şi romantice

Cu toate că cercetează sistematic literatura psihiatrică anterioară secolului al XlX-lea — o literatură destul de abundentă — Leo Kanner nu găseşte aici aproape nici o menţiune în legătură cu stările de defi­cienţă mintală, ca atare. Este evident că aceste stări nu erau diferen­ţiate din punct de vedere clinic faţă de demenţă2.

1 Ne gîndim mai ales la contactele ocazionale cu deficienţii mintal, de exem­plu pe stradă sau pe plajă, şi la stereotipiile sociale care se dezvoltă pe această bază. După cît cunoaştem, practic, acest tip de studii nu a fost încercat. în schimb, s-au studiat mult relaţiile părinţi-copii deficienţi mintal, dar în acest caz pro­blemele se complică în mod considerabil.

2 L. K a n n e r , op. cit, cap. 1.

48

Prima carte importantă asupra problemei a fost publicată de un m<— dic din Savoia, François-Emmanuel Fodéré, sub titlul Traité du goitre et du crétinisme (Turin, 1791). Desigur, în unele texte nemedioale, se găsesc aluzii la înapoiaţi (aluzii care adesea cer a fi interpretate), în-cepînd chiar cu marile texte clasice ale antichităţii greco-latine; de asemenea, ele pot fi depistate, cu multă răbdare, în Biblie, în Coran şi în Talmud. Dar este evident că aceste aluzii oglindesc preocupări practice, probleme cotidiene legate de fiinţe handicapate şi nu o reflecţie organizată asupra handicapului lor.

In 1789—1790 Revoluţia iniţiază marea triere a celor închişi în aziluri, spitale generale şi închisori. Pentru prima oară, după multă vreme, nebunii sînt diferenţiaţi în mod explicit faţă de criminali, în ceea ce priveşte măsurile de luat şi tratamentul de aplicat. Pinel îi eli­berează în mod spectaculos din lanţuri, iar gestul cunoaşte un mare răsunet. Aceasta este prima mare separare care va aduce înapoiaţilor 0 existenţă proprie. Totuşi nici Pinel nu îi diferenţiază încă în mod limpede: el confundă sub numele de idiotie cîteva stări distincte: îna­poierea profundă, demenţele şi stările de stupoare. Esquirol este acela care, în anul 1818, oreează termenul „idioţie" şi îi propune o definiţie: este vorba nu de o boală, ci de o stare de nedezvoltare a facultăţilor in­telectuale, care poate fi constatată de la vîrsta cea mai mică şi pe care nimic nu o poate îmbunătăţi; aceasta trebuie diferenţiată de demenţă, care reprezintă un regres faţă de o dezvoltare intelectuală anterioară normală. Dintr-odată, Esquirol caracterizează noţiunea de deficienţă min­tală prin două aspecte fundamentale: originea esenţială a deficitului in­telectual şi irecuperabilitatea. Aceasta va avea o mare influenţă asupra tuturor concepţiilor ulterioare, inclusiv asupra acelora care se referă la stările superioare de deficienţă mintală; vom arăta în partea a doua a acestui capitol că starea actuală de instabilitate şi lipsă de claritate a ideilor corespunde punerii la îndoială a acestei concepţii clasice, ac­ceptată mult timp ca o dogmă.

Definiţia idiotului dată de Esquirol nu îndeamnă deloc la optimism în ceea ce priveşte utilitatea unei acţiuni educative în cazurile de defi­cienţă mintală majoră. Totuşi, între anii 1800 şi 1860, cîţiva oameni întreprind cîteva încercări în acest sens; fiind, în general, tineri ei manifestă la început entuziasm şi acţionează contra opiniei consacrate a autorităţilor, în sensul mişcării revoluţionare şi romantice. Ei sînt puţin numeroşi şi practic, acţiunea lor rămîne mult timp izolată; dar nu mai puţin adevărat e faptul că ea suscită ecouri profunde şi durabile, care vor influenţa asupra dezvoltării atitudinilor şi a ideilor. Vom cita doi dintre aceşti pionieri, pe Itard şi pe Guggenbuehl.

Jean Itard, un medic tînăr din Provence, a fost numit la vîrsta de 25 de ani director al Instituţiei surdomuţilor din strada Saint-Jacques din Paris. Puţin timp după aceea, prin ordinul Ministerului de Interne, 1 s-a încredinţat spre îngrijire un „copil sălbatic", aparent în vîrsta de vreo doisprezece ani, oare fusese găsit rătăcind gol prin pădurile din Aveyron. Total lipsit de limbaj, ostil şi speriat, mîncînd şi dormind în felul în care se comportă un animal, „sălbaticul" (pe care Itard a în­ceput să-1 numească Victor, din cauza interesului său pronunţat pentru sunetul „ o " ) părea să fi trăit ani întregi fără nici un contact uman. Pinel, consultat, a apreciat că era vorba de un idiot needuoabil; dar Itard refuză această concluzie: după părerea sa, Victor suferea de o ca-

4 — Debilităţile mintale 49

rentă educativă profundă. El se hotărî să facă din sălbatic un oi Se simţea susţinut în acţiunea sa de filozofia lui Condillac, în ca credea cu tărie: nu era oare aceasta ocazia ideală de a-i demonst justeţea, „sălbaticul" apărînd ca întruchiparea acelei „statui", cons derată pînă atunci pur ipotetică?

Doctrina lui Condillac nu reprezenta pentru Itard o simplă ref erin academică, el trăgînd din această doctrină şi concluzii practice. De exer piu, Condillac lua parfumul de trandafiri drept prima senzaţie şi pr supunea că statuia pornind de la această senzaţie, va începe să-şi co struiască progresiv întreaga viaţă mintală. Iui Itard, stimulul i se pă fără îndoială puţin cam slab, deoarece nu îl folosi. Dar lista procedeel pe care le utilizează în acelaşi scop este extrem de pitorească: băi fie binţi de cîte două pînă la trei ore, detunături de pistol, frecţii, gîdilă şocuri provocate de descărcarea unei butelii de Leyda, emoţii violen etc. — tehnicile cele mai energice au fost folosite pentru a-1 trezi ] Victor.

Timp de mai mulţi ani, Itard şi-a consacrat o parte importantă d timpul şi energia sa, cu o angajare afectivă evidentă, educaţiei lui Vi tor. El şi^a prezentat rezultatele acţiunii sale în două rapoarte întocmi pentru ministru, în 1801 şi în 1806. Aceste două publicaţii1 au avut i răsunet considerabil în Europa, iar mai târziu au exercitat efecte d rabile asupra opiniei de specialitate. Séguin sau Măria Montessori, i pildă, au fost foarte profund influenţaţi de Itard2.

Raportul din anul 1801 este în întregime marcat de exaltarea pi melor succese. Victor şi-a însuşit remarcabil de repede compórtame: tele elementare ale vieţii cotidiene şi consimte bucuros să efectué exerciţiile pe care Itard, cu o uimitoare ingeniozitate, le imaginează peí tru a stimula şi a îndruma pe nesimţite progresele elevului său. St tuia lui Condillac, în sfîrşit realizată, se însufleţeşte în mîinile Cre torului ei. Dar al dolea raport, survenit cinci ani mai tîrziu, este mu mai rezervat. Victor a făcut noi progrese, dar rămîne cu desăvîrşire mv. iar Itard resimte în mod vizibil senzaţia că se loveşte de obstacole ( netrecut. Pubertatea, pe care el o aşteaptă, sperînd că ea va fi motor unei deschideri decisive, dimpotrivă, creează probleme pe care Ita: recunoaşte că este incapabil să le stăpînească. In cele din urmă, Victc atingînd un anumit nivel, va înceta să progreseze; el nu va deveni nici dată cu adevărat un om. Oare Itard a eşuat? Probabil el însuşi a gînd acest lucru3; aceasta este opinia celor mai mulţi dintre comentatoi

1 Reeditate la sfîrşitul secolului de către Bourneville, aceste două texte d veniseră aproape de negăsit, pînă în 1964 cînd L. Malson a scos o nouă ediţ

2 Pedagogia montessoriană a dezvoltat şi perfecţionat numeroase proced propuse de Itard în aceste două memorii: exerciţii senzoriale, utilizarea „un etichete" pentru recunoaşterea globală a cuvintelor scrise etc. Măria Montessc fusese atît de entuziasmată de prima sa lectură după Itard încît ea a stat ap luni întregi să traducă aceste texte în limba italiană şi să le recopieze mânu, „aşa cum ar fi făcut-o odinioară un călugăr benedictin", pentru a le pătrunde m bine sensul. Itard este încă prezent în grădiniţele de copii franceze, prin cn mite tehnici care se folosesc aici şi chiar prin unele din implicaţiile lor teor tice.

3 Textul se termină cu o sfîşietoare mărturisire de neputinţă. Sărmanul Vie i este prada unor nevoi pe care nu le înţelege, pe care nu reuşeşte să le :'rca pe nici un obiect şi pe care nu ştie cum să le potolească; el devine neikrişt nervos, sălbatic (de data aceasta, în sensul civilizat al termenului). El evită i meile, a căror prezenţă îl cufundă într-o stare de tulburare pe care nu şi-o poa

50

după care, dacă acţiunea era lăudabilă prin intenţiile sale, ea era totuşi condamnată dinainte la eşec. Victor, spun ei, reluînd părerea lui Pinel, era un idiot needucabil, iar speranţa de a-1 aduce la nivelul omului realizat pe deplin era iluzorie. Astfel, paradoxal, Itard a părut că dove­deşte prin eşecul său, zădărnicia unor asemenea acţiuni. Dar alţi co­mentatori, admirînd credinţa lui Itard, tenacitatea sa, inteligenta sa, ingeniozitatea sa, l-au citat ca exemplu de ceea ce trebuie să se facă şi ca exemplu al necesităţii şi posibilităţii de consacrare în slujba edu­caţiei deficienţilor mintal.

Nu este aici locul să discutăm cazul în sine al lui Victor1 şi nu vom lua o poziţie în 'această controversă, singurul nostru ţel fiind de a arăta cum acţiunea lui Itard a exprimat, la începutul secolului al XlX-lea, o mişcare de opinie faţă de deficienţa mintală şi cum a putut alimenta mai tîrziu atitudini contradictorii în legătură cu această problemă.

explica. „De aceea, nu m-am îndoit deloc de faptul că, dacă cineva ar fi în­drăznit să-i destăinuie acestui tânăr secretul frământărilor sale şi scopul dorinţelor sale, snar fi obţinut prin aceasta un avantaj incalculabil. Dar, pe de altă parte, presupunând că mi-ar fi fost Îngăduit să încerc o astfel de experienţă, nu trebuia oare să mă tem de a-i face cunoscută Sălbaticului nostru o nevoie pe care el ar fi Încercat să o satisfacă in mod tot atît de public ca şi pe celelalte şi care l-ar fi condus la acte de o indecenţă revoltătoare" A trebuit să mă opresc, in­timidat de teama unui asemenea rezultat..." (p. 244). Evident, Condillac nu prevăzuse acest lucru. Itard, atit timp cît era vorba de probleme raţionale, care puteau fi tratate cu ajutorul raţiunii, resimţea' senzaţia de stăpînire caracteristică omului inteligent; aici, se simte dezorientat de probleme pentru el extraştiinţifice, de neatins, deoarece morala este cea care se află în cauză: „A trebuit să mă opresc

în acel moment incepe o renunţare amară, care se pare că-1 va determina să considere întreaga acţiune drept un eşec şi oare, poate, mai tîrziu a apăsat greu asupra personalităţii şi carierei sale. Dat în grija mamei sale adoptive, doam­na Guerin, Victor a trăit retras într-o casă din intrarea Feuillantines, unde a murit în 1828, la vîrsta de aproximativ 40 de ani. M. Mannoni descrie astfel „eroarea lui Itard": Victor nu este încă în stare să pronunţe desluşit o cerere. Aceasta pare să îngrijoreze pe medic, pentru că, pornind tocmai de la această absenţă a cererii din partea copilului, adultul îi opune succesiv atitudinea de devotament, de respingere, pentru ca în sfârşit să-1 păstreze din obligaţie. Starea lui Victor este ân cele din urmă suportată Copilul tinde să folosească lim­bajul după voia sa, fără să facă vreo cerere. Dar tocmai o cerere este ceea ce el (Itard) continuă să pretindă" (Mannoni, 1965, p. 669); Este intr-adevăr impresia pe care o dă lectura textelor lui Itard: pentru el, Victor reprezintă o sfidare, prin starea sa şi prin absenţa „cererii", absenţă ân faţa căreia speranţele năruite ale medicului se transformă in anxietate. De aici, şi incercările de a „forţa" copilul să ceară.

1 Pare extrem de contestabil — la o lectură atentă a textelor — ca Victor să fi fost „in realitate" un idiot congenital şi needucabil. Itard neagă cu vigoare această teză, punînd în mod constant accentul pe ideea că starea lui Victor se explică în întregime prin carenţa educativă şi afectivă pe care a suferit-o. El merge pînă acolo încît explică, foarte limpede, că eşecul însuşirii limbajului oral de­curge poate din faptul că, la începutul acţiunii educative, perioada sensibilă a acestei însuşiri fusese iremediabil depăşită. Prin aceasta, Itard se situează pe o poziţie teoretică uimitor de modernă (mult mai corectă, după părerea noastră, decît a multora din comentatorii săi de mai tîrziu), poziţie pe care vin să o justifice multe din lucrările efectuate în ultimii 15—20 de ani. De fapt, dacă dis­cuţia şi reinterpretarea cazului lui Victor reprezintă o acţiune pasionantă, ea reprezintă de asemenea şi o acţiune foarte dificilă, deoarece cele două texte ale lui Itard nu oferă decît o informaţie plină de lacune. Ele pun accentul mai mult pe procedeele pedagogice şi pe progresele realizate decît pe descrierea clinică a cazului — descriere care, in orice caz, nu putea să depăşească limitele ştiin­ţifice ale epocii; dealtfel, textele lui Itard sint destinate unui nespecialist, mi­nistrul de interne.

51

La fel de caracteristică, deşi foarte diferită prin personalitatea omu­lui în cauză, este acţiunea lui Guggenbuehl, 40 de ani mai tîrziu după Itard. Acest tînăr medic elveţian a fost impresionat, la vîrsta de 20 de ani, de spectacolul unui cretin care făcea rugăciuni în faţa unei ca­pele. Dacă el a putut fi învăţat să rostească o rugăciune, îşi spuse tî-nărul, înseamnă că este educabil; de ce să nu mergem mai departe? Timp de mai mulţi ani el se documentează asupra cretinilor, apoi în 1839 îşi părăseşte clientela sa din sat, iar în anul următor, mulţumită diverselor ajutoare — căci proiectul său trezeşte imediat ecouri fa­vorabile — înfiinţează o casă de educaţie a cretinilor, pe care o pla­sează pe muntele Abendberg, învecinat cu oraşul Interlaken. Din acel moment . . .

. . . Guggenbuehl îşi adună toate energiile pentru a-şi dezvolta pacienţii săi folosind toate mijloacele posibile. £1 considera aerul curat

al munţilor drept o condiţie de bază şi, în această epocă de neoroman­tism literar, exalta în termeni poetici efectele terapeutice ale frumu­seţii Naturii. El acorda multă atenţie unui regim sănătos din care, după părerea lui. făceau parte: laptele de capră, pîinea albă, ouăle, legumele, orezul şi carnea în cantitate moderată. Accentul era pus pe îngrijirea corpului prin bài, masaje, exerciţii fizice. El a încercat un mare număr de medicamente, în special preparate pe bază de calciu, de cupru şi de zinc. In acelaşi timp, a urmărit dezvoltarea simţurilor, începind cu excitaţii primitive şi îndreptîndu-se spre stimuli din ce în ce mai complecşi şi mai diferenţiaţi. Era călăuzit de convingerea că — aşa cum a scris într-o zi — „sufletul nemuritor este în esenţă acelaşi la orice creatură născută dintr-o femeie" şi încerca „să tre­zească „sufletele" pacienţilor săi prin deprinderi regulate, prin exer­ciţii de memorizare, prin educarea limbajului1.

Acţiunea a cunoscut un succes considerabil şi Guggenbuehl a devenit în mod rapid celebru în toată Europa. El era dealtfel un propagandist pasionat care organiza călătorii, conferinţe, dezbateri pentru a-şi face cunoscută acţiunea; el adopta cu plăcere un ton inspirat, simţindu-se investit de către Dumnezeu cu o misiune istorică. Darurile, onorurile, recompensele se succedau neîntrerupt. De-a lungul întregii Europe, în­tre 1840 şi 1860 s-au întemeiat instituţii după modelul din Abendberg; Guggenbuehl era adeseori chemat şi consultat pentru a le organiza. îm­bătat de succesele sale, el începu să-şi consacre în fiecare an cîteva luni pentru aceste deplasări, ceea ce 1-a şi dus la pierzanie, căci a început să-şi neglijeze din ce în ce mai mult instituţia de educaţie, al cărei unic medic era. După un timp, mesianismul său a început să enerveze, iar protestele să ia amploare cînd, odată cu trecerea timpului, a devenit evident că miracolele anunţate nu se produceau: cretinii din Abendberg rămîneau cretini. Incepînd cu anul 1850, numărul entuziaştilor se mic­şorează simţitor, iar al criticilor creşte. Toată acţiunea se sfîrşeşte în anul 1858 printr-un scandal. In acel an, consulul Marii Britanii la Berna hotărî să viziteze instituţia din Abendberg unde se găseau cîţiva cretini britanici. El se întoarse de aici indignat: casa era murdară şi în dezor­dine, pacienţii erau cu totul neglijaţi, întreg personalul constînd din două

1 L. K a n n e r , op. cir., p. 23—24.

52

ţărănci angajate pe loc; delăsarea era atât de mare, încît un pacient putuse să dispară (găsindu-şi moartea într-o rîpă) fără ca cineva să bage de seamă... A fost numită o comisie cantónala care a publicat un ra­port zdrobitor, în urma căruia casa din Abendberg fu închisă. Guggen-buehl, discreditat, muri, uitat, cîţiva ani mai tîrziu.

Itard şi Guggenbuehl erau desigur doi oameni cu totul diferiţi; dacă opera celui dintîi mai prezintă, încă şi astăzi, un interes ştiinţific con­siderabil, opera celui de-al doilea nu are nici o valoare din acest punct de vedere. Totuşi, amîndoi şi-au propus să educe subiecţi cu o dezvoltare mintală gravă; amîndoi şi-au fixat dintr-o dată — şi amîndoi cu pa­siune — obiectivul maxim, acela de a construi oameni. în ambele cazuri, acţiunea a trezit entuziasm şi admiraţie, pentru că se înscria într-un curent de opinie pe care ea îl ajuta să se facă remarcat. în ambele ca­zuri, rezultatul a apărut ca un eşec, în comparaţie cu ambiţiile excesive, şi acest eşec a avut consecinţe durabile.

De Ia 1870 pină la cel de-al doilea război mondial: intrarea în conştiinţa publică a problemei demografice şi teama

La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea se creează un număr tot mai mare de instituţii şi organisme consacrate deficienţilor mintal medii şi profunzi. Mişcarea lansată de Guggenbuehl se dezvoltă, în pofida discreditării pe care o suferă iniţiatorul ei, deoa­rece ea răspunde unor necesităţi sociale care, în cele din urmă, au intrat în conştiinţa publică. Dar instituţiile evoluează din ce în ce mai mult sub formă de azil, datorită unui întreg ansamblu de motive:

— Spulberarea speranţelor excesive, întreţinute la început, în ceea ce priveşte educaţia înapoiaţilor profunzi, favorizează atitudini pesimis­te: este zadarnic să vrei să faci din ei oameni; tot ceea ce li se poate da sînt îngrijiri, materialenecesare supravieţuirii lor, j eoarece aceasta reprezintă un imperatîTmoral şi sut'ÎSl fundamental. ' -—

— Instituţiile existente sînt din ce în ce mai mult supraîncărcate. Cererile curg mereu, listele de aşteptare se lungesc, se adaugă fără încetare paturi în clădiri concepute la origine pentru un număr mult mai restrîns de asistaţi. Cutare casă, care fusese creată pentru a prelua educaţia individuală a unui grup de vreo zece imbecili şi idioţi, îşi vede efectivul mărindu-se la 20, 50, 200, ba chiar la 500 de pacienţi. Nume­roase sînt instituţiile care pier astfel din cauza succesului lor aparent.

— Atunci cînd se construieşte, se tinde, faţă de această suprapopu­lare, să se caute cel mai bun randament posibil al creditelor disponibile; se construiesc clădiri mari cu etaje, avînd săli dotate cu paturi bine al iniate. . .

— Subdotarea cu personal este cronică, chiar la naţiunile cele mai bogate: un medic consultant pentru o sută sau două sute de „bolnavi", mai tîrziu un psiholog însărcinat să calculeze coeficienţii intelectuali la admitere, infirmiere puţin numeroase şi surmenate de o misiune fără speranţă, nici un pedagog — acesta este tabloul pe care îl repre­zintă anumite instituţii între anii 1900 şi 1930. Atunci cînd, în sfîrşit, între anii 1930 şi 1950, situaţia tinde să se modifice, literatura ştiinţifică şi profesională publică în număr crescînd plîngerile medicilor: deficienţa

53

mintală — se spune — nu interesează pe nimeni; este imposibil să se facă în acest domeniu o carieră profesională şi ştiinţifică valabilă; cei care încearcă sînt apreciaţi cu ironie răuvoitoare de colegii lor etc. însăşi amărăciunea acestor doleanţe este semnificativă asupra soiului de „ghetou" profesional pe care îl constituia mai înainte acest sector de activitate1.

— In aceste condiţii, asistaţii sînt trataţi „în masă" şi interesul pen­tru indivizi devine din ce în ce mai redus. Singura acţiune educativă, oare apare de dorit şi realizabilă urmăreşte „dresaje" elementare, în scopul ca pacienţii să fie cel mai puţin incomozi posibil, ba chiar, pen­tru cei mai puţin deficienţi, ca ei să contribuie la viaţa casei. Dealtfel, îngrămădirea de pacienţi ridică probleme disciplinare şi de organizare care nu pot căpăta decît soluţii colective, tinzînd către instituirea unor reguli şi rutine stricte. Astfel transformată, instituţia pentru înapoiaţii medii şi profunzi nu mai vizează educaţia individuală a cîtorva. Ea reprezintă un azil, cu toată încărcătura peiorativă cu oare cuvîntul a sfîrşit prin a fi grevat: spital, cazarmă, închisoare, azilul nu are mai nimic dintr-o şcoală.

Totuşi, paralel cu această evoluţie spre soluţia azilurilor, care îi priveşte pe deficienţii mintal profunzi, începînd cam din anul 1890 are loc un proces de conştientizare a problemelor puse de deficienţii uşori. Instituirea şcolarităţii primare obligatorii în ţările occidentale cele mai avansate a fost în mod evident motorul acestei intrări în con­ştiinţa publică. După cîţiva ani de funcţionare a claselor, s-a observat ă anumiţi elevi erau incapabili să „urmeze" şi că, pentru mulţi dintre i, eşecul şcolar părea imputabil insuficienţei de resurse intelectuale.

In legătură cu aceşti elevi — pentru care mai tîrziu se va tinde să fie rezervată denumirea de „debili" — era vorba de o incapacitate intelec­tuală relativ uşoară, pe care în general numai obligaţia şcolară putea să o dezvăluie; înainte de a fi instituită această obligaţie, cea mai mare parte dintre subiecţii de acest tip munceau — mai mult sau mai puţin, desigur, dar munceau — chiar de la o vîrstă mică. Debilitatea mintală, din punct de vedere istoric, a apărut mai întîi ca o incapacitate şco­lară.

Pentru a se face faţă situaţiei se ofereau două soluţii: sau să se admită excepţii la regula obligativităţii şcolare (cum se şi făcuse dintr-o dată pentru deficienţii mai profunzi), să se creeze clase speciale care să regrupeze pe handicapaţii intelectual. In ceea ce-i priveşte pe debili,, cea de-a doua soluţie este cea care a prevalat în majoritatea ţărilor, ea exprimînd o atitudine umanitară şi educativă foarte clară: apărea ca imposibil din punct de vedere moral şi neplăcut din punct de vedere social, de a-i lăsa pradă pericolelor vieţii fără nici o educaţie specială, şi aceasta tocmai din pricina handicapului lor. Se pare că Germania a fost aceea care s-a situat mult timp în fruntea acestei mişcări: în anul 1905 se găseau aici 583 de clase speciale, regrupînd aproape 12 000 de copii deficienţi mintal. In toată Europa, apar, între anii 1880 şi 1910, astfel de acţiuni. Dealtfel, nu era suficient să înfiinţezi clase speciale pentru debili: mai trebuia şi să-i recrutezi în mod corespunzător; sim­pla cerere de admitere adresată institutorului şi aprecierea acordată de acesta copilului au apărut foarte repede ca fiind insuficiente. Se ştie

1 S. B. S a r a s o n, 1949, p. 38 ţi următoarele.

54

că testul lui Binet-Simon a luat naştere din necesitatea unei depistări mai sigure.

în mod paradoxal, tendinţele umanitare şi generoase care au stat la baza creerii şcolii pentru toţi şi, în sînul acestei şcoli, a unor clase pentru deficienţii mintal, au generat reapariţia fricii, oare printr-un veritabil efect de bumerang, renaşte în jurul anului 1910. Ea este în­treţinută prin consideraţii de ordin eugenie şi demografic, în care se întrepătrund foarte adesea temeri inspirate de incapacitatea şi aspectul înapoiaţilor profunzi cu temeri pe care le trezesc cei cu deficienţe uşoare, prin numărul lor mare. 1

Cu toată înmulţirea lor numerică, azilurile înţesate de înapoiaţi profunzi şi clasele speciale pentru debili par a se găsi în continuare în urma necesităţilor. Testul Binet-Simon, oferind în sfîrşit un mijloc de depistare, a avut darul să fixeze şi să întreţină aceste temeri. Din mo­mentul în care deficienţa mintală s-a putut defini, chiar provizoriu şi imperfect, în termenii unor coeficienţi intelectuali, din momentul în care s-a putut evalua dispersia acestor C.I.-uri, un raţionament simplu a sugerat că aproximativ 2"/0 pînă la 3% din populaţie intră în această categorie. La 40 de milioane de francezi, aceasta înseamnă un milion de persoane... Calculul este simplu şi, fără dubii1, dar el a între­ţinut teama, teamă amplificată şi de concepţiile asupra eredităţii de la începutul acestui secol.

în anul 1912, Goddard publică studiul genealogic a două familii din estul Statelor Unite. Aceste două familii îşi trăgeau originea din-tr-un strămoş comun, Martin Kallikak2, soldat din războiul de inde­pendenţă, care a avut copii de la două femei diferite. După Goddard, prima era o debilă mintală şi printre urmaşii ei se găsesc mulţi anor­mali, criminali, delincvenţi, deficienţi mintal, evoluînd în drojdia so­cietăţii; cea de-a doua, care aparţinea unei familii onorabile, a avut urmaşi tot atît de onorabili ca şi ea însăşi, printre ei negăsindu-se de­ficienţi mintal. Studiul lui Goddard a avut un mare răsunet: el im­presiona prin întinderea sa (mai multe sute de persoane erau recenzate în el) şi prin concluzia sa:

Deficienţa mintală este transmisă în mod ereditar tot atît de sigur ca şi oricare alt caracter. Nu putem să tratăm aceste cazuri în mod corect atît timp cît nu vom admite acest caracter ereditar al deficienţei mintale: trebuie să o depistăm de timpuriu şi să ne ocu­păm de ea. Cît despre tratamentul care trebuie să i se aplice, se­gregaţia în colonii pare, în situaţia actuală a cunoştinţelor contem­porane, o metedă ideală şi perfect satisfăcătoare3.

Genealogia lui Kallikak a servit drept model unui oarecare număr de cercetări istorico-psihologice de acelaşi gen care, în optica acestui început de secol, au fost invariabil interpretate în acelaşi mod. Efec-

1 Noi nu îl vom discuta aici, expunerea noastră fiind mai ales de ordin istoric; problema va fi examinată în altă parte a acestui volum ( M . Gilly, cap. V ) .

2 Alegerea acestui nume fictiv este foarte semniîicativă pentru un soi de manicheism sociopsihologic: Kallikak este format am două cuvinte greceşti, unul insemmnd „frumos, bun", celălalt „urît, rău"

3 Citat de L. K a n n e r , op. cit., p. 132.

5 5

tele au fost durabile. Chiar şi în 1933, Pintner va scrie în manualul lui Murchison de psihologia copilului:

Cauza esenţială a deficienţei mintale este ereditatea. Numeroase bio­grafii ale familiilor întăresc această afirmaţie. O foarte mică propor­ţie din cazuri se datoresc bolii sau accidentelor. în prezent nu există nici un tratament. îngrijirile şi supravegherea, la care au dreptul de­ficienţii mintal, constau în măsuri de educaţie, segregaţie şi sterili­zare1.

La fel de îngrijorătoare au apărut datele foarte recente pe vremea aceea, despre legăturile probabile dintre coeficienţii intelectuali ai pă­rinţilor şi numărul copiilor lor: părea că rezultă evident existenţa unei legături, implicînd o mai mare fertilitate a deficienţilor mintal. De unde, un raţionament simplu: dacă deficienţii mintal au mai mulţi copii şi dacă ei tind să-şi transmită deficienţa, indivizii care o capătă sînt din ce în ce mai numeroşi, din generaţie în generaţie. Au fost lansate stri­găte de alarmă în revistele de eugenie. R. B. Cattell, de pildă, publică în 1936 un articol în care evaluează scăderea coeficientului intelectual pe scară naţională ou cîte un punct la fiecare zece ani. Adică, la fie-oare 30 de ani — cu alte cuvinte, aproape la fiecare generaţie — apare o mărire cu 24% a numărului de deficienţi mintal în populaţia gene­rală; extrapolarea permite să se stabilească faptul că, după 300 de ani, jumătate din populaţie va fi alcătuită din înapoiaţi... Problema părea cu atît mai gravă, cu cît progresele medicinei şi ale igienei conservau viaţa unui număr crescînd de astfel de înapoiaţi care se puteau în­mulţi: nou avatar al conflictului dintre atitudinile umanitare de ocrotire şi atitudinile de teamă, de respingere. însăşi condamnarea morală re­apare în mod brutal în anumite texte, într-o atitudine de gîndire încă evident foarte influenţată de teoriile degenerescentei. In 1912, Fernald a rostit o conferinţă despre „povara deficienţei mintale, sinonim al ne­putinţei umane şi unul din cele mai mari izvoare ale mizeriei şi degra­dării umane", din care extragem două pasaje:

Perioada recentă se caracterizează printr-o pătrundere brutală atît în conştiinţa profesioniştilor cît şi în cea a publicului a datelor referi­toare la extinderea considerabilă a deficienţei mintale şi la influenţa sa ca izvor de mizerie pentru bolnavul însuşi şi pentru familia sa, ca factor cauzal al crimei, prostituţiei, sărăciei extreme, naşterilor nelegi­time, violenţei şi al altor boli sociale complexe ( . . . ) Povara socială şi economică a deficienţei mintale este cunoscută. Deficieniţii mintal constituie o categorie parazitară, lacomă, pentru totdeauna incapabilă să facă faţă nevoilor proprii şi să-şi conducă propriile treburi. Marea lor majoritate devin, în cele din urmă, într-un fel sau altul, o povoară publică, provocînd în familia lor o amărăciune inexprimabilă şi repre-zentînd o ameninţare şi un pericol pentru comunitate. Femeile deficiente mintal sînt aproape invariabil imorale şi, dacă sînt lăsate în libertate, reprezintă, de obicei, agenţi de propagare a bolilor venerice sau dau naştere la copii tot atât de deficienţi ca şi ele însele... Orice deficient mintal, şi mai ales imbecilul uşor, este un criminal în germene, care nu

1 Citat de T i z a r d , in A. M. C l a r k e s i A. D. B. C l a r k e , Mental De­ficiency. The Changing Outlook, Londra, Methuen, 1958, p. 431.

56

are nevoie decît de un mediu favorabil pentru a-şi dezvolta şi exprima tendinţele sale criminale1.

în faţa acestei ameninţări, pare o datorie de securitate socială să se ia măsuri urgente.

Aş considera un principiu general — continuă Fernald — ca, din momentul în care o naţiune atinge un asemenea nivel de civilizaţie încît ştiinţa medicală şi sentimentele umanitare tind spre prelungirea existen­ţei inadaptaţilor, să se adopte neapărat şi legi sociale care să asigure ca aceşti incapabili să nu-şi propage special2.

Revistele de eugenie discută măsurile de luat. Se înlătură măsura cea mai radicală, şi anume exterminarea, incompatibilă cu imperativele morale intangibile3. Cele două soluţii cel mai mult recomandate sînt de obicei sterilizarea şi segregaţia. Sterilizarea atrage, deoarece pare o so­luţie radicală, dar ea provoacă rezistenţe deoarece răneşte principiul neagresiunii; ea se împotriveşte respectului faţă de demnitatea şi liber­tatea pacientului, respect la care el are drept ca om, oricît de decăzut ar fi. Totuşi, în anul 1907, în America, în statul Indiana, se adoptă o lege prevăzînd sterilizarea criminalilor confirmaţi, a idioţilor, a imbecililor şi a celor care comit violuri. Mişcarea cîştigă teren rapid: în 1926, un număr de 23 de state din S.U.A. adoptaseră astfel de legi, iar cîteva ţări europene le imită4. Totuşi, cele mai multe speranţe s-au îndreptat spre segregaţie: izolaţi, — se presupunea — deficienţii nu vor mai consti­tui o ameninţare şi nu vor mai putea procrea5. Trebuia însă ca izolarea preconizată să aibă un caracter obligatoriu, ceea ce îi va da un aspect întrucîtva de penitenciar, justificat însă de starea morală a celor intere­saţi; dealtfel, se pot preconiza instituţii al căror regim intern va permite să nu se lezeze prea mult drepturile fundamentale ale subiecţilor.

Desigur că toate aceste măsuri de apărare socială sînt prevăzute pentru înapoiaţii profunzi şi medii şi, de fapt, au şi fost aplicate mai ales asupra lor. Dar — şi textele citate mai sus dovedesc acest lucru — pro­motorii lor folosesc expresia generală „deficienţă mintală" (feeble-min-dedness), care acoperă toate nivelurile de înapoiere. Astfel se transmit, fără ca să se observe, teama pe care o trezesc înapoiaţii, profunzi, prin aspectul lor şi prin evidenta lor inoapacitate şi cea pe care o creează, debilii, prin numărul lor mare. Acest fapt era inevitabil dacă se con­sideră categoria deficienţei mintale ca fiind unitară, calitativ omogenă şi neprezentînd în interiorul său decît diferenţe de grad. Or, tocmai aceasta era concepţia — şi asupra acestui lucru vom mai reveni — care tindea să prevaleze în acea vreme. Este evident, deci, drumul parcurs de la crearea de către Guggenbuehl, în anul 1840 a casei de educaţie din Abendberg, pînă la textul lui Fernald din 1912. Leo Kanner rezumă astfel cele petrecute.

1 Citat de T i z a r d , în A. M. C l a r k e şi A. D. B. C l a r k e , op. cit., p. 10—11. Este corect să se indice faptul că, 15 ani mai târziu, Fernald îşi va recunoaşte greşeala.

2 T r e d g o l d , în „Les deficients mentaux, un danger social), 1909, citat de O'C o n n o r, în A. M. C l a r k e şi A. D. B. C l a r k e , op. cit., p. 34.

3 Totuşi, trebuie să reamitim că această „soluţie" eugenică radicală a fost adoptată de nazişti, într-o monstruoasă dezvoltare de atitudini agresiv-defensive faţă de „suboameni", din care făceau parte şi deficienţii mintal.

4 S. P. D a v i e s şi K. G. E c o b , The Mentally Retarded in Society, New York, 1964, cap. 7.

5 Ibid., cap. 8.

57

Se cuvine să reamintim faptul că pionierii care au întemeiat şi sprijinit aceste instituţii erau animaţi de dorinţa, adesea susţinută de credinţa în religie, de a servi nevoile deficientului mintal în calitatea sa de individ. Mai întîi imperceptibil, apoi din ce în ce mai evident, interesul public şi profesional s-a îndepărtat de la pacienţii înşişi pentru a lua în considerare nevoile societăţii care trebuia să fie protejată de răul creat prin prezenţa lor în comunitate. Sentimentul că societatea se găsea într-un pericol serios crea o atmosferă de spaimă crescîndă1.

Fără îndoială că acest text rezumă bine o poziţie apărată de autori cunoscuţi în perioada anilor 1880—1930. Dar desigur, ea nu este singura tendinţă care poate fi remarcată în această perioadă: evident, nu trebuie să uităm că, simultan, se dezvoltau, cu o amploare fără precedent, efortul de dotare socială în folosul deficienţilor mintal şi studiile teoretice despre deficienţă. Rămîne totuşi adevărat faptul că această perioadă a fost marcată de un reflux după manifestările de entuziasm generos, dar puţin nerealist, din perioada precedentă. Reapar condamnarea, teama, respinge­rea, centrate, de data aceasta, în mod deosebit pe deficienţii mintal. Dar afirmarea valorii umane a subiecţilor în cauză, stabilită în perioada pre­cedentă, intră în conflict violent cu aceste tendinţe de respingere. Nu mai apare posibil nici să-i condamni şi să-i respingi, pur şi simplu, dar nici să-i valorizezi, să-i iubeşti şi să-i ocroteşti, fără teamă. Interesele deficienţilor apar ca fiind opuse intereselor societăţii, care primează. Dar această alegere nu este făcută cu inima uşoară: ea este generatoare de culpabilitate şi anxietate care amplifică şi deformează atitudinile şi mo­durile de gîndire. In acest context, primul aport ştiinţific, destul de anarhic, de fapte şi de idei, este uşor exploatat sub aspectele cele mai extreme şi mai contradictorii; am dat mai înainte un exemplu referitor la predicţiile despre degradarea coeficientului intelectual mediu. Pro­blemele deficienţei mintale apar atunci ca fiind integrate într-o optică datorită căreia ele sînt în mod inexplicabil contopite cu opţiuni sociale, politice, filozofice: unii susţin, de exemplu, că păturile sociale de jos reprezintă drojdia societăţii, spre care recad indivizii handicapaţi în mod intrinsec, în timp ce alţii susţin dimpotrivă, că viaţa în condiţii de mizerie a acestor pături este cea care generează deficienţa. Se poate observa cu uşurinţă că, în spatele acestor controverse, se găsesc anumite concepţii, ca de pildă, rasismul...

Aşadar, din punct de vedere ştiinţific şi social, noţiunea de debilitate mintală a luat naştere, în cursul primului sfert al acestui secol, din probleme şcolare, într-un context pasional, care a marcat evident no­ţiunea.

După cel de-al doilea război mondial: spre o abordare ştiinţifică?

Incepînd din jurul anului 1930 începe o evoluţie a atitudinilor şi a concepţiilor, oare devine evidentă mai ales după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Teama dă înapoi în faţa progreselor cunoaşterii, ceea ce atestă că ea se datora în primul rind necunoaşterii.

1 Op. cit, p. 85.

58

Se ajunge la o mai bună cunoaştere a etiologiilor, trecîndu-se pro­gresiv de la Foelling, care în 1934 delimitează oligofrenia fenilpiruvică, pînă la Lejeune şi Turpin, care, recent, au scos în evidenţă tulburările cromozomiăle oare stau la baza anumitor tipuri de deficienţe. Chiar dacă această cunoaştere a etiologiilor nu este încă utilizabilă practic, în plan terapeutic, decît într-un număr mic de cazuri — s-a deschis un drum, care părea mai înainte inacesibil. Această scoatere în evidenţă a numeroaselor cauze „accidentale" de deficienţă mintală conţine dealtfel o consecinţă foarte importantă: chiar în cadrul „etiologiilor constituţio­nale", transmisia ereditară (în sensul strict de „potenţial genetic" insu­ficient) nu mai apare ca singurul factor important responsabil1 în plus, o mai bună analiză, sprijinită pe observaţii mai serioase, duce la punerea sub semnul îndoielii a ecuaţiilor şi a extrapolărilor prea simple care con­duseseră la predicţia înmulţirii cazurilor de deficienţă mintală2; or, odată cu trecerea timpului, se vede clar că aceste predicţii nu se realizează3.

Studiile catamnestice, individuale, de la copilărie pînă la vîrsta adultă, asupra unor indivizi cu deficienţe mintale medii şi uşoare arată că cea mai mare parte dintre ei, departe de a cădea în „orimă şi prosti­tuţie", devin cetăţeni cumsecade, care învaţă şi exercită o meserie, îşi cîştigă pîinea şi chiar îşi întemeiază o familie (în plus, copiii lor apărînd, în medie, în mod clar, mai puţin debili decît ei înşişi4. De asemenea, studii efectuate pe copii care au fost separaţi de timpuriu de părinţii lor deficienţi mintal fiind încredinţaţi pentru creştere unor familii de nivel normal arată că, deşi rolul eredităţii nu poate fi negat cu desăvîrşire acest factor este totuşi departe de a juca un rol tot atît de mare pe cît se credea mai înainte5.

în plus, datorită progreselor tehnice, teama cedează, pe dublul plan al pedagogiei şi al terapeuticii: se observă că, prin mijlocirea acestor pro­grese, se poate ca în foarte numeroase cazuri deficienţii să fie aduşi la un nivel de adaptare socială mult superior „limitelor maxime" admise

1 N o d o t , 1963; N o d o t , 1965; C o n s t a n t i n i d i s, 1962. 2 P e n r o s e , 1948; H i g g i n s , R e e d ş i R e e d , 1962. 3 R a y n e r , 1964. în anul 1918, A. C. R o g e r s şi M. M e r r i l l studiaseră

cîteva familii care trăiau într-un cătun izolat şi sărăcăcios din Vestul Mijlociu al Statelor Unite. în mod special ei s-au interesat de situaţia unui cuplu de debili mintal, înzestrat cu 11 copii şi au prezentat un tablou pesimist al viitorului acestui cătun: căci aceşti 11 copii promiteau, potrivit vederilor lor, o veritabilă proliferare locală a deficienţilor mintal. Peste 40 de ani, E. W. Reeds şi V. C. Phillips (1959) vizitează din nou acelaşi cătun pe care îl găsesc mărit, transformat, asanat, moder­nizat; activitatea sa economică dezvoltată; populaţia s-a amestecat cu cea din îm­prejurimi, au apărut condiţii de confort obişnuite într-un orăşel american. Des­cendenţii cuplului debil erau mult mai puţin numeroşi decît s-a prevăzut de Rogers şi Merrill, mai ales că cei mai deficienţi dintre cei 11 copii din anul 1918 au rămas fără descendenţi; ceilalţi s-au căsătorit, în general cu nedebili. Coeficientul inte­lectual mediu s-a mărit evident de-a lungul celor trei generaţii observabile şi adap­tarea socială s-a îmbunătăţit.

4 Acesta este clasicul fenomen al „revenirii la medie". Orice grup selecţionat sub aspectul unei anomalii oarecare, deci orice grup delimitat artificial, pentru necesităţi de studiu, din populaţia generală, va prezenta la descendenţii săi, în condiţiile în care se lasă joc liber factorilor de amestec social, o diminuare progre­sivă a frecvenţei anomaliei în cauză. In C l a r k e şi C l a r k e , op. cit., cap. 17, Tizard prezintă o trecere critică în revistă a 25 de studii catamnestice, care susţin foarte •clar concluzii optimiste.

5 S k e e l s şi diverşi colaboratori au publicat în legătură cu acest aspect lucrări aprig controversate. A se vedea A. D. B. C l a r k e , în C l a r k e şi C l a r k e , op *ti., cap. 5.

59

mai înainte şi că este posibili să se ia măsuri de precauţie împotriva apa­riţiei unor „comportamente antisociale".

Ea cedează, în sfîrşit, pe măsură ce concepţiile clasice asupra „incura-bilităţii" deficienţei sînt zdruncinate datorită discuţiilor teoretice. Aceste discuţii sînt alimentate de două surse:

— Lucrările de cercetare care încearcă să precizeze factorii respon­sabili ai deficienţelor mintale. In număr crescînd, cu o evidenţă crescîndă aceste lucrări au venit să pună în lumină factorii care influenţează asupre ritmului dezvoltării intelectuale (şi, prin aceasta, asupra nivelului inte­lectual atins la sfîrşit) şi care trebuie căutaţi la nivelul interacţiunii dintre copil şi anturajul său; aceasta, fie că este vorba de factorii de „mediu", în sensul psihosociologic al termenului, fie că este vorba de pri­mele relaţii mamă-copil1. S-a adoptat deci obiceiul de a se căuta, din c€ în ce mai mult, în ceea ce priveşte deficienţii mintal, jocul unor asemenea factori, dincolo de „cauzele organice", pentru care foarte adesea este greu sau imposibil să aduci dovezi.

— Munca de elaborare a noilor sindroame, continuată de clinicieni. Se observă într-adevăr, că, în ultimii 20 de ani, din categoria generală a înapoierilor s-a desprins o întreagă serie de sindroamo^ot~care--^înt diferenţiate în mod explicit: tulburările de limbaj oral sau scris, mspra-xiile, inhibiţiile nevrotice grave şi, în fine, psihozele infantile au fost astfel excluse din cadrul înapoierilor, iar clinicianul experimentat urmă­reşte astăzi să nu confunde astfel de cazuri cu „simpla" întârziere inte­lectuală. Categoria înapoierilor tinde să devină o „piele de şagrî"2 şi se observă diferenţe enorme de la un clinician la altul în ceea ce pri­veşte proporţia copiilor care continuă să fie clasaţi în această categorie.

Ceea ce caracterizează perioada actuală nu este numai o schimbare de atitudine faţă de deficienţii mintal; este o răsturnare a ideilor, în legătură cu deficienţa mintală, despre care se credea că sînt definitive. In toate discuţiile iscate de această răsturnare revin constant două teme: trebuie sau nu să se includă în definiţia înapoierii originea organică a deficitului? Trebuie sau nu să se postuleze verrnanenta~'!iă pe itlLrtjaya' durată a vieţii subiectului? Vom încercat în cea^^de^a^ doua parte a acestui capitol, să situăm termenii dezbaterii.

2. Idei în legătură cu deficienţele mintale

Poziţia clasică, de Ia Esquirol pînă la Doll

Acum 20 de ani, noţiunea de deficienţă mintală putea să pară încă destul de simplă. Am putea să ne referim, pentru a ne convinge, la textul scris în 1946 de E. A. Doll, sub titlul „L'Enfant arriéré", pentru Manuel de psychologie de l'enfant, apărut sub conducerea lui L. Carmi-

1 R. A. S p i t z , 1949; J. B o w l b y , 1954. 2 Aluzie la titlul romanului „Peau de chagrin" a lui H. de B a l z a c . Ssnsul

expresiei este: îşi poate modifica după voie dimensiunile (N. trad.).

60

chael. In acest capitol de manual, autorul — care reprezintă o autoritate în materie — definea în mod limpede ceea ce, în accepţia sa, trebuia să se înţeleagă prin „înapoiere". Intr-un paragraf intitulat „noţiunea" textul începe cu următoarele cuvinte:

In orice societate se întîlnesc indivizi care mureuşesc în viaţă. Ei nu izbutesc să se descurce singuri pe baza unui discernamlnînormal. Ei nu pot să atingă o independenţă economică dincolo de un nivel de viaţă limitat. Ei întîmpină Hiforifa» Hi%11ităţiJ"sociale, adăugind uneori stării de dependenţă un comportament delincvent, iiceştia sînt incompe­tenţii sociali, care trăiesc la niveluri ineficace de activităţi sociale, pro­fesionale şi de educaţie1.

La baza definiţiei înapoierii se găseşte deci aşezată constatarea ine­ficacităţii, a „incompetenţei sociale". Desigur, poate exista incompe­tenţă pentru alte motive, pe care D o i n e enumera: oportunităji_educa-tive limitate de un mediu social şi familial defavorabil; handicapuri fizice şi senzoriale importante; tulburări mintale. Rămîne un al patrulea grup de „incompetenţi sociali", cel al înapoiaţilor, a căror inferioritate so­cială se datoreşte...

unei maturităţi mintale incomplete, apărînd de la naştere sau la o vîrstă relativ scăzută, drept consecinţă a unor insuficienţe înnăscute sau a diferitelor influenţe care împiedică dezvoltarea mintală progresivă, nor­mală2.

Şi Doll adaugă:

această întîrziere a dezvoltării, care include o întîrziere intelectuală ce poate fi constatată cu ajutorul testelor corespunzătoare, provine dintr-o deficienţă sau un defect constituţional, adică înscris în organism. (Prin aceasta...) această^stare~*&ste-oensiderată ca fiind esenţialmente incurabilă avînd în vedere bazele sale oragnice3 (ţi, în consecinţă) diagnosticul înapoierii la copii reprezintă un prognostic4.

Doll îşi precizează mai departe definiţia, diferenţiind două, şi numai două, tipuri de înapoiere (un al treilea tip, „mixt", nereprezentînid decît doar o combinaţie a acestor două tipuri fundamentale): înapoierea „pri­mară, ereditară, endogenă", oare „cuprinde toate cazurile în care cauza este o simplă transmisie familială" (a se înţelege: ereditară, în sensul strict al cuvînrului); şi înapoierea „secundară, dobîndită, exogenă", oare cuprinde „toate cazurile imputabile anomaliilor de dezvoltare", „acci­dentele sau bolile care vin să împiedice dezvoltarea sănătoasă a patri­moniului ereditar normal"5. Aceasta acoperă toate nivelurile de înapo­iere, descrise apoi în mod explicit: idioţie, imbecilitate şi debilitate min­tală, cu precizarea următoare pentru acest ultim nivel: „debilii mintal sînt mai ales de tip ereditar şi de formă primară, celelalte tipuri şi forma secundară fiind relativ rare"6.

1 Traducere în limba franceză, P.U.F., 1952, p. 1339. 2 P. 1340. 3 p. 1341. 4 p. 1342. 5 p. 1346. 6 p. 1349.

61

Astfel, sînt formulate cele trei caracteristici esenţiale ale înapoier potrivit tradiţiei clasice:

1. întîrziere a dezvoltării intelectuale, ce se constată în moment dat;

2. origine organică a acestei întârzieri; 3. incurabilitate: subiectul va rămîne deficitar în ceea ce priveş

posibilităţile sale intelectuale, fapt care implică viitoarea sa inadapta socială.

Definiţia privitoare la idioţie a fost formulată pentru prima oară < Esquirol în anul 1818. Esquirol a creat noţiunea şi termenul delimitîi o nouă entitate nosologică în cadrul categoriei mai generale, defini anterior de Pinel. Idioţenia, după Pinel, corespunde oricărei stări < deficit intelectual grav. Esquirol s-a străduit să demonstreze că trebu să se diferenţieze trei tipuri de deficit:

— Confuzie mintală, alterare trecătoare a funcţiilor intelectuale un om în mod normal inteligent.

— Demenţa, alterare ireversibilă. — Idioţia, care se deosebeşte de cele două stări precedente pr

faptul că este o „agenezie intelectuală": idiotului îi lipseşte inteligen pentru că inteligenţa sa nu s-a dezvoltat niciodată.

Omul aflat în starea de demenţă este lipsit de bunurile de ca el se bucura altădată; este un bogat oare a devenit sărac. Idiotul s găsit întotdeauna în nenorocire şi mizerie. Starea omului suferind < demenţă poate varia; cea a idiotului este mereu aceeaşi. Aceasta d urmă prezintă multe din trăsăturile copilăriei, celălalt îşi păstrează mare fizionomia omului matur. Şi la unul, şi la altul, senzaţiile sî nule sau aproape nule; dar omul aflat în starea de demenţă prezintă, organizarea sa şi chiar în inteligenţa sa, ceva din perfecţiunea sa d trecut; idiotul este ceea ce a fost întotdeauna, el este tot ceea ce poa fi, în ceea ce priveşte organizarea sa primitivă. ( . . . ) .

Idioţia nu este o boală, este q__şjnr(i în nnr<? fnniltfiţilf^-jni-pWt-iifl nu s-au manifestafniciodatâ sau n-au putut să se dezvolte în aşa măsu: încît idiotul să poată căpăta cunoştinţele referitoare la educaţie pe ca le capătă indivizii de vîrsta sa şi care sînt plasaţi în aceleaşi condi ca el. Idioţia începe odată cu viaţa sau cu vîrsta care precedă întrea; dezvoltare a facultăţilor intelectuale şi afective; idioţii sînt ceea ce tr buie să fie pe toată durata vieţii lor; totul vădeşte în ei o organiza: imperfectă sau oprită în dezvoltarea sa. Nu se concepe posibilitatea ( a se schimba această stare. Nimic deci n-ar putea da bieţilor idio chiar pentru cîteva clipe, mai multă raţiune, mai multă inteligent:

Aceste admirabile texte au fixat, într-un mod aproape definiti­vatele problemei: Doll adoptă în jurul anului 1940, o poziţie care re; minteşte în mod izbitor pe cea a lui Esquirol. Există totuşi o diferenl foarte importantă între cei doi autori: Esquirol descria, sub numele c idioţie, stările de deficit intelectual profund, cele mai evidente şi de primele delimitate de către clinică; Doll generalizează definiţia, aplicînd-sub termenul de înapoiere la toată scara deficitelor intelectuale, de ]

1 J. E s q u i r o l , Dictionnaire des sciences médicales, Paris, 1818, texte cita de A. B i n e t si T h . S i m o n , Année psychol, 1905, X I , p. 170.

•62

idioţia propriu-zisă pînă la debilitatea mintală. Aceasta datorită faptului că, de la primul la cel de-al doilea autor, s-a efectuat o întreagă muncă de diferenţiere şi de generalizare clinică şi noţională:

— Diferenţiere pe grade: s-au diferenţiat două, ba chiar trei niveluri de idioţie; sub termenul de „imbecilitate" au fost descrise stări de deficit mai puţin grave; mai tîrziu (cu alte cuvinte, la începutul acestui secol) seria s-a completat prin noţiunea de „debilitate mintală", admiţîndu-se, chiar şi aici, o subdiviziune pe niveluri (debilitate profundă, medie, uşoară).

— Diferenţiere pe tipuri: cretinism, mongolism, boala lui Tay-Sachs, oligofrenie fenilpiruvică etc.

în pofida acestei diferenţieri, concepiţa unitară a lui Esquirol a continuat să se impună în ansamblu: oricare ar fi diversitatea nivelurilor şi a tipurilor de deficienţă diferenţiate mai tîrziu1, mereu — pînă încă nu demult — s-au reafirmat doar trei caractere fundamentale comune:

— deficit intelectual, ce se constată la examenul efectuat în mo­mentul dat;

— originea organică a acestui deficit; — incurabilitatea.

Critici

Cînd prin anii '40, Doll reia discutarea acestor trei elemente esen­ţiale ale definiţiei, el nu face decît să reamintească, cu o claritate şi o vigoare deosebite, o poziţie clasică. De unde provine, totuşi, faptul că Doll este nevoit să o reafirme atît de des?2 Aceasta se datoreşte împreju­rării că, aproximativ după anul 1930, concepţia asupra înapoierii se află pusă sub semnul îndoielii de către un număr sporit de critici şi de sceptici, ale căror multiple motive le-am evocat mai înainte. Oricare ar fi valoarea obiecţiilor de ordin teoretic pe oare le-a suscitat poziţia cla­sică, fără îndoială că obiecţiile de ordin practic sînt acelea care au con­tribuit cel mai mult la zdruncinarea ei. Nu este o întîmplare faptul că, în anul 1933, Lewis a propun noţiunea de „debilitate.- subculturală^prin care înţelegea un tip de deficienţă mintală datorit în acelaşi timp"şiunei eredităţi defavorabile (transmisie genetică a unor slabe oapacităţi inte­lectuale), şi unor proaste condiţii educative, cele două tipuri de factori acţionînd la nivel individual în proporţii imposibil de precizat. în anul 1933, Statele Unite de-abia ieşau din marea depresiune economică ce azvîrlise în afara marilor oraşe, în condiţii de viaţă catastrofale, o mulţime de şomeri cu familiile lor. în aceste medii, psihologii şi psihiatrii au început să depisteze, în proporţii ridicate, copii deficienţi mintal. Tre­buia oare să se încrimineze la aceşti copii o origine ereditară a deficitu­lui (părinţii, ei înşişi deficienţi mintal, aflîndu-se printre primele victime ale crizei) sau condiţiile lor deplorabile de viaţă? Noţiunea propusă de Lewis corespundea unei mărturisiri de ignoranţă în cea ce priveşte etiologia individuală: cînd se examinează astfel de copii este, într-adevăr,

1 La sfîrşitul secolului al XIX-lea, B o u r n e v i l l e distinge opt tipuri de idioţie, iar Ireland, 12.

2 A se vedea cele cinci articole ale lui Doli citate în bibliografie.

63,

foarte greu să te pronunţi asupra factorilor responsabili ai deficitulu Într-un mod şi mai general spus, este adesea greu, sau imposibil, acest nivel individual, să se stabilească cu certitudine o cauză organw ca prim criteriu al definiţiei clasice a înapoierii. După anul 1930 olii cienii au devenit treptat conştenţi de faptul că atunci cînd, în treci conchideau asupra originii organice a deficitului, făceau aceasta de o poziţie greşită, constatarea deficitului în momentul dat condueîndu-i postularea unei etiologii organice, fără probe directe ale acesteia. Pozi corectă este evident cu totul alta: strîngerea unor probe convingătoa care să demonstreze atât o tulburare sau un deficit organic, cît şi 1 deficit intelectual şi intepretarea lor pin prisma unor legături de eau2 litate. Dacă ne străduim să rămînem pe o astfel de poziţie în mod totul riguros, numărul de cazuri în care este posibil să se stabileas un diagnostic de înapoiere devine foarte redus2.

Dar, în perioada actuală, rezistenţele cele mai viguroase şi conte versele cele mai aprige sînt stîrnite de către cel de-al treilea element definiţiei clasice a înapoierii, cu alte cuvinte de noţiunea de incurabi tate. Acestei noţiuni i s-au opus obiecţii de ordin atît logic cît şi pract Dacă într-adevăr înapoirea implică permanenţa deficitului pe dura întregii vieţi a subiectului, niciodată nu se poate pune în mod cu toi riguros şi cu certitudine un diagnostic de înapoiere la copil şi la adok cent, deoarece numai evoluţia ulterioară a subiectului poate aduce pro în acest sens3. Pe această temă s-au desfăşurat controverse uneori co fuze, alteori pitoreşti. Sarason (1949), care a dezbătut foarte bine aceas problemă, se referă la un exemplu tipic. în anul 1946, Bernardine Schmidt publica rezultatele unui studiu pe 322 de băieţi şi fete, ek în diferite şcoli speciale pentru deficienţi mintal. Aceşti subiecţi < fost supuşi unor investigaţii succesive, la 12 ani (intrarea în şcoala sp cială), la 14—15 ani (ieşirea din şcoală) şi la 19—20 de ani (la cinci a după ieşirea din şcoală). Pentru elevii din două şcoli tradiţionale, metode învechite, coeficientul intelectual mediu a coborît în decurs perioadelor investigate de la valoarea 60 la 56; pentru elevii din ta şcoli ce foloseau metode mai moderne, coeficientul intelectual mediu urcat de la 52 la 89: un mare număr dintre ei nu mai prezentau de spre vîrsta de 20 de ani, o întârziere intelectuală înseamnată. Pe ba unor rezultate de acest gen, se pot formula două concluzii foarte dif rite:

1 Aceasta nu înseamnă că este imposibil să se precizeze factorii deficien mintale la nivelul studiilor generale. Un mare număr de astfel de studii s-străduit, adesea într-un mod foarte corect, să precizeze ponderea relativă a fi torilor ereditari şi a condiţiilor educative asupra dezvoltării intelectuale şi asuj nivelului atins în final. Unele din aceste studii au avut drept obiect mai a cazurile de dezvoltare lentă şi de nivel terminal scăzut, cu alte cuvinte deficienţi mintale. Problema care se pune este posibilitatea de a folosi practic, la nive clinicii individuale, concluziile unor asemenea studii generale.

2 Aceasta este mai cu seamă adevărat în cazurile de deficienţă medie uşoară, incomparabil mai numeroase decît cazurile de idioţie şi de imbecilitate, i cît ne referim mai mult la deficienţii profunzi, cu atît sînt şanse mai multe obţinem probele unei etiologii organice (şi, în plus, ca această etiologie să se rap< teze la accidente care lezează sistemul nervos central).

3 Există cu atît mai puţine şanse de a ne înşela precizînd permanenţa deficil lui cu cît acesta este în prezent mai profund şi cu cît subiectul este mai în vîrs La nivelurile superioare de deficienţă şi pentru copiii mici, riscurile de eroj sînt considerabile.

64

— ori copiii sau adolescenţii debili mintal sînt capabili să atingă ia sfîrşitul dezvoltării un nivel normal sau aproape normal şi să reali­zeze o adaptare socială satisfăcătoare;

— ori subiecţii în cauză demonstrează că de fapt nu sînt şi nici n-au fost vreodată debili mintal, iar dacă un asemenea diagnostic a fost stabilit totuşi, într-un moment oarecare al vieţii lor, acesta a reprezentat o eroare. într-adevăr, prin definiţie, un debil mintal (mai general: un înapoiat) este un individ care prezintă un deficit permanent; tot prin definiţie, debilitatea mintală este nevindecabilă. Este ceea ce subliniază S.A. Kirk într-un articol din anul 1948 în care critica concluziile lui B.G. Schmidt (şi în care, în plus, atacă înseşi rezultatele şi metodologia pusă în aplicare pentru a le obţine). Astfel, cînd Doll scrie: „Nu trebuie să se ignoreze în mod uşuratic criteriul: debil o dată, debil întotdeauna"1, el nu pretinde că pronunţă o sentinţă asupra oricărui deficient, ci se referă la caracterul permanent al deficitului în cazul unei categorii de deficienţi — înapoiaţii.

Această poziţie este limpede, coerentă şi, de drept, inatacabilă. Este perfect legitim să se stabilească definiţia convenţională a unei categorii de indivizi şi să nu se clasifice în această categorie decît cei oare prezintă caracteristicile impuse de definiţie. De fapt, ne putem întreba care este utilitatea unei asemenea acţiuni din moment ce atît de frecvent pare greu sau imposibil să ne pronunţăm asupra prezenţei, la indivizii oare trebuie clasificaţi, a două sau trei caracteristici în cauză (origine organică şi per­manentă a deficitului)2.

Dar nu pe acest plan logic s-au desfăşurat controversele cele mai vii. Criticii cei mai pătimaşi au atacat caracterul dăunător pe planul practicilor profesionale cotidiene, a noţiunii de incurabilitate; or, acolo mai ales se regăseşte impactul, pe terenul ideilor, al atitudinilor de res-pmgere-ocrotire, de valorizare-devalorizare, discutate în prima parte a acestui capitol. Pentru mulţi, în perioada recentă, noţiunea de incurabili-tate a apărut ca o condamnare stabilită împotriva deficienţilor mintal — de unde au apărut şi reacţii foarte vii ca urmare a luării de poziţie etice şi profesionale, reacţii care au un ton „progresist".

Un autor ca Doll a recomandat, desigur, prudenţă: nu trebuie, rea­mintea el, să se stabilească diagnosticul de înapoiere, şi prin aceasta să se tragă concluzia incurabilităţii, decît asigurîndu-ne cu maximum de garanţii. Totuşi, însăşi dificultatea ide a reuni aceste garanţii a încurajat, în practica medicilor, a pedagogilor şi a psihologilor, atitudini de gîn-dire şi de comportament foarte neplăcute. Este foarte adevărat că, adesea, de la un coeficient intelectual inferior lui 70 sau 75 s-a tras concluzia, aproape automat, a existenţei unei înapoieri nevindecabile şi pe această bază s-au adoptat poziţii profesionale ce tindeau să permanentizeze copilul în starea sa de deficienţă. Noţiunea de incurabilitate a fost astfel extinsă pe nedrept la cazuri în care un examen mai atent ar fi arătat^ că ea era cel puţin îndoielnică. Acest fapt a încurajat pesimismul ţia profesională, a descurajat efortul educativ şi terapeutic3./Tn toată perioada anilor 1910—1930 dezvoltarea politicii de segregaţie â deficien­ţilor mintal şi-a găsit, desigur, un alibi şi o justificare în noţiunea de

1 J. Educ. Res., 1947, p. 569. * C a n t o r , 1955. 8 J o r d an, 1958.

Debilităţile mintale 65

incurabilitate. Se va obiecta că aici e vorba de abuzuri cu privire la înţe legerea noţiunii de înapoiere, care n-ar putea condamna noţiunea însăş Totuşi, dacă ea este atît de greu utilizabilă şi dacă ea atrage după sin asemenea pericole, n-ar fi oare cazul să i se restrângă considerab: întrebuinţarea?

Concluzii

Dacă noţiunea clasică de înapoiere a cunoscut un astfel de succes, i dacă criticile la adresa ei se izbesc de asemenea rezistenţe, aceasta se da toreşte faptului că ea se conformează unei scheme de gîndire care a dc minat mult timp în întregime psihiatria şi, dincolo de ea, psihologia pate logică. Ne gîndim aici la acţiunile care urmăresc să stabilească nişt categorii nosologice foarte distincte. Orice efort în acest domeniu constat multă vreme în a clasifica anomaliile mintale în sindroame, fi€ ^are putînd fi recunoscut pe baza unui tablou simptomatologie clar ; coerent. Nu se poate nega faptul că acest efort a fost util. In momenti de faţă însă devine paralizant, dacă se aderă la fel într-un mod excluşi şi, în această privinţă, cazul deficienţelor mintale este ilustrativ. într-elaborare de peste un secol, noţiunea de înapoiere a cristalizat idee unei varietăţi umane patologice: o varietate de oameni caracterizată nu întîi prin insuficienţă mintală, dar care ar prezenta, dincolo de variantei de niveluri şi de tipuri, o trăsătură comună de bază. în concepţia clasici în al cărei apărător s-a erijat Doll, ne este oferită într-adevăr o definiţi generală a înapoierii; debilitatea mintală apare aici, stricto senso, ca idioţie uşoară, după modelul propus pe vremuri de Esquirol pentru idioţi propriu-zisă. Dar, dacă există o categorie unică, atunci ce îl caracteri zează pe înapoiat, dincolo de insuficienţa intelectuală? Ce anume defi neşte „specificitatea" sa? Pare atât de greu să se răspundă la aceast întrebare încît putem să ne întrebăm dacă ea a fost bine pusă; atîte controverse şi interpretări greşite s-au învîrtit în jurul definiţiei „bune a acestei categorii unice, încît putem să ne întrebăm dacă noţiunea n-devenit mai mult stânjenitoare decît folositoare.

Singurul lucru pe care poate că-1 au comun toţi deficienţii mint; — în orice caz, singurul factor comun care poate fi afirmat cu toat certitudinea, în starea actuală a cunoştinţelor noastre — este însuşi def: citul intelectual. Acest deficit este un simptom, poate major în ceea c priveşte expresiile sale şi consecinţele sale adaptative, dar este totuşi u simptom. Al cărui lucru? A răspunde la această întrebare, înseamnă îndruma reflecţia pe două căi:

— O cale genetică. Se caută atunci factorii de frînare a dezvoltăr intelectuale care au putut influenţa asupra subiectului. Aceşti facto trebuie căutaţi în trecutul său. Poate să fie vorba de trecutul său bk logic, cu alte cuvinte de moştenirea genetică lăsată de părinţii săi, d cutare sau cutare accident, sau de o tulburare metabolică ce a influent; sistemul său nervos central; poate să fie vorba de educaţia sa din treci şi de relaţiile care s-au dezvoltat între anturajul său apropiat şi el însu etc. Se revine deci la aspectul evident, formulat de Binet la începuti acestui secol: studiul deficienţelor mintale este mai întîi un studiu gene tic, în sensul pe oare acest cuvînt îl capătă pentru psiholog.

66

— O cale în care simptomul este considerat drept o expresie a struc­turilor actuale ale subiectului, cu alte cuvinte a structurii modului de funcţionare intelectuală, precum şi a structurii personalităţii sale.^ASupra-acestor structuri actuale se centrează reflecţia şi cercetarea în cadrul acestei a doua căi, oale care rămîne deschisă chiar dacă, din punct de vedere practic, nu se pot spune prea multe lucruri într-un anumit caz particular, despre factorii responsabili ai frînării intelectuale. In principiu totuşi, cele două puncte de vedere sînt strîns legate, dacă se admite ideea că a înţelege, în sensul cel mai puternic al ouvîntului, înseamnă a înţelege geneza.

Astfel, nu se poate, nu trebuie să se excludă a priori nici unul din factori, din elementele concomitente sau din expresiile posibile ale defi­cienţei mintale, căci altfel ar apărea pericolul de a-ţi închide dintr-o dată o parte considerabilă a domeniului de studiat. Acest domeniu este cel al tuturor deficienţelor mintale, definite într-o primă abordare prin simpla existenţă a unei întârzieri intelectuale actuale. Numai datorită acestei „redeschideri a domeniului" se poate înţelege şi prin aceasta se pot formula pronosticuri, se poate începe o acţiune terapeutică şi educativă.

Rămîne perfect posibil, bineînţeles, ca la sfîrşitul uneia sau al alteia dintre cercetările empirice să fii condus spre delimitarea unui subgrup de subiecţi ce răspund celor trei criterii clasice (deficit actual, de origine r>T"ggTiifa, r T P a r i p r i + ) ; nimic nu te împiedică atunci săToiesesti -pentru aceşti subiecţi termenii de „înapoiere" sau de „debilitate". Dar folosirea acestor termeni trebuie să survină la sfîrşitul studiului, ca o concluzie, şi nu la început, sub formă de definiţie a priori. Dacă în prezent aceşti termeni sînt paralizanţi, aceasta se datoreşte tocmai faptului că ei sînt prea adesea folosiţi a priori. Multe din publicaţiile care anunţă studiul unui grup de debili mintal se referă la un grup de subiecţi selecţio­naţi doar pe baza unui C. I. slab. Aceste studii caută, de obicei, să pună în lumină caracteristicile grupului, în ceea ce priveşte cutare sau cutare antecedent personal, cutare sau cutare caracteristică a con^parţamentului, cutare sau cutare rezultate la teste, cutare sau cutare modalităţi de evo­luţie etc. Aceasta este desigur folositor. Dar întrebuinţarea termenului „debilitate mintală" devine atunci supărătoare, căci el introduce prin fraudă — şi, se pare, adesea aproape fără ştirea autorului însuşi — ele­mentele definiţiei clasice ale înapoierii: origine organică şi permanenţă a deficitului. Dacă studiul scoate în evidenţă caracteristici ale grupului incompatibile cu definiţia clasică a înapoierii, autorul se găseşte prins în capcana unui impas logic şi se angajează în controverse inutile. Acest fapt este frapant în anumite lucrări oare îşi propun să studieze „cau­zele neorganioe-aje^ debilităţii" sau „adaptarea socială a debililor". Inte­resul pe care-1 prezintă asemenea lucrări este evident; dar ar fi preferabil să se afirme că se cercetează jocul factorilor neorganici ai deficienţei mintale, ai întîrzierii intelectuale; că se studiază adaptarea socială a cutărui grup de deficienţi, descrişi, pe atît de precis pecrtTTatc poaibil, în ceea ce priveşte cazul lor specific (biografia, starea lor actuală etc.). Ar putea să pară că aici nu intervine decît o modificare de terminologie neînsemnată. Dar, în ceea ce ne priveşte, noi credem că această modifi­care comportă avantaje considerabile căci ea destramă iluzia categoriei unice şi scuteşte deimplicaţii paralizante, care, de fapt, sînt introduse pe nedrept în cea mai mare parte a studiilor în caTrză.

Este aproape neîndoios că mişcarea actuală a ideilor este orienta în acest sens. O demonstrează definiţiile proptise, după ultimul răzb mondial, de către una sau alta dintre organizaţiile care urmăresc ; clarifice situaţia şi să unifice terminologia. Vom cita două exemple. ! anul 1959 American Association of Mental Deficiency a propus tutur aderenţilor săi să respecte definiţia următoare:

Orice referinţă la etiologie sau la pronostic este exclusă din aceas definiţie. în anul 1954, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pufolicîi raportul unui comitet de experţi, recomandă întrebuinţarea termenul' foarte general de „insuficienţă intelectuală" de fiecare dată cînd r existau probe convingătoare cu privire la factorii responsabili ai insui cienţei şi la caracterul său debil. Raportul adăuga:

NuV putem decît să susţinem cu toată convingerea această atitudii prudentă. Termenii de „debilitate mintală" şi de „înapoiere" sînt foar mult împovăraţi, datorita unei lungi istorii a atitudinilor şi a ideilor, < implicaţii care au devenit în prezent, la o abordare obiectivă, mai im incomode decît folositoare. Nu vom obţine decît avantaje dacă le vo limita cu severitate întrebuinţarea.

Bibliografie

B I N E T A., S I M O N TH., Sur la nécessité d'établir un diagnostic scientifique d états inférieurs de l'intelligence", „Année Psychol", X I , 1905, p. 163—!

B I N E T A., S I M O N TH., Les Enfants anormaux, Paris, A . Colin, 1907, p. 211. B I N E T A., S I M O N TH., L'intelligence des imbéciles, «Année Psychol", X V , 1 »

p. 1—147.

B I N E T A., S I M O N TH., L'arriération, „Année Psychol", X V I , 1910, p. 349—(

B O W L B Y J., Soins maternels et santé mentale, O.M.S., Geneva, Série de mon

graphies, nr. 2, 1954, p. 208.

C A N T O R G. N., On the Incurability of Mental Deficiency „Amer. J. Ment. Def L X , 1955, p. 362—5.

1 H e b e r, 1959. 2 Raport O.M.S. nr. 75, 1954.

Noţiunea de întîrziere mintală se referă la o funcţionare genera inferioară mediei, care îşi are originea în perioada de dezvoltare şi asociază cu alterarea comportamentului adaptativ1.

Atunci cînd este necesar să se precizeze gradul insufecienţei mi tale, este necesar să se recurgă la calificativele „uşor", „mediu" s „grav". Toţi aceşti termeni prezintă marele avantaj de a fi doar descri tivi; ei nu au nici o conotaţie etiologică sau de prognoză, ci se mărţ nesc doar să caracterizeze funcţionarea mintală a subiectului la m mentul considerat2.

68

V P "

C A T T E L R. B., Is National Intelligence Declining? „Eugenics Rev." X X V I I I , 1936, p. 181—203.

C L A R K E A. M . , C L A R K E A. D. B., Mental Deficiency. The Changing Outlook, Londra, Methuen, 1958.

C O N S T A N T I N I D I S J., Les facteurs héréditaires dans le développement des arriéra­tions mentales, „Psychiat. de l'Enfant" V, 1962, p. 1—42.

D A V I E S S. P., E C O B K. G., The Mentally Retarded in Society, Columbia Univ. Press, N e w York, 1964.

D O L L E. A., The Nature of Mental Deficiency „Psychol. Rev", X L V I I , 1940, p. 395— 415.

D O L L B. A., The Essentials of an Inclusive Concept of Mental Deficiency „Arner. J. Ment. Def.", X L V I , 1941, p. 214—9.

D O L L E. A., Feeble-mindedness vs Intellectual Retardation, „J. Educ. Res.", 1947, p. 569—73.

D O L L E. A., Is Mental Deficiency Curable?, „Amer. J. Ment. Def.", L I , 1947, p. 420—8.

D O L L E. A., L'enfant arriéré, în: C A R M I C H A E L L., Manuel de psychologie de l'enfant, 1946; traducere în 1. franceză, P.U.F., 1952; tom III, cap. 17, p. 1338—97.

E S Q U I R O L J., Dictionnaire des sciences médicales, Paris, 1818, t. 23. E S Q U I R O L J., Traité des maladies mentales, Paris, 1838, t. II, p. 283—397. F A U R E J. L., B U T T E Z M., Insuffisances mentales en rapport avec des déficiences

du milieu de vie au cours des premières années, ..Sauvegarde", V I I I ,

1953, noiembrie-dec, 9. 802—11.

FODERE F. E., Traité du goitre et du crétinisme, Turin, 1791; Paris, Bernard,

1800.

F O U C A U L T M . , Histoire de la folie à l'âge clasique, Paris, 1961, Union Générale

d'Éditions, collection 10—18, 309 p.

G O D D A R D H. H., The Kallikak Family: a Study in Heredity of Feeble-Mindedness,

N e w York, Me Millan, 1912.

HEBER R., A Manual on Terminology and Classification in Mental Retardation,

„Amer. J. Ment. Def.", L X I V , nr. 2, 1959, Monogr. Suppl., p. 111.

Vezi în legătură cu acest manual comentariile lui: G A R F I E L D S. L., W I T T S O N C , Some Reactions to the Revised Manual on Terminology and Classification in Mental Retardation; „Amer. J. Ment. Def.", L X I V , 1960, 6, 953. C A N T O R G. N., A Critique of Garfield and Wittson's Reaction to the Revised Manual on Terminology and Classification, ibidem, p. 954—6. G A R F I E L D S. L., W I T T S O N C , Comments on Dr. Cantor's Remarks, ibidem, p. 957—9.

H I G G I N S J. V., REED E. W . , REED S. C , Intelligence and Family Size: a Pa­radox Resolved, „Eugenics Quarterly", 1962, IX, p. 84—90.

I R E L A N D W . W . , On Idiocy and imbecillity, Londra, 1877.

I T A R D J., Mémoire sur les premiers développements de Victor de l'Aveyron, Paris, 1801.

Raport sur les nouveaux développements de Victor de l'Aveyron, Paris, 1807.

(Texte reeditate de L. M A N S O N , ïn: Les Enfants sauvages, mythe et

réalité. Paris, Union Générale d'Editions, collection 10—18, 1964).

J O R D A N T. E. Towards a more Effective Use of the Term Mental Deficiency,

„Amer. J. Ment. Def., 1958, L X I I I , I, 15—16.

69

K A N N E R , L., Itard, Seguin, Howe. The Pioneers in the Education of Retardée Children, „Amer. J. Ment. Def.", L X V , 1960, 1, p. 2—10.

K A N N E R L., A History of the Care and Study of the Mentally Retarded, Spring field, Ch. Thomas, 1964, p. 150.

K I R K S. A. , An Evaluation of the Study by Bernardine G. Schmidt Entitled Changes in Personal, Social and Intellectual Behavior of Childrei Originally Classified as Feebleminded „Psychol. Bull", X L V , 1948 p. 321—33.

L E W I S E. D., Types of Mental Deficiency and their Social Significance, J. Ment Sc., 1933, L X X I X , 298—304.

M A N N O I M. , La débilité mentale en question „Esprit", numâr special despre co

pilâria handicapatâ, noiembrie 1965, p. 665—84. M O R E A U P., Fous et bouffons, Paris, Baillière, 1885.

M O R E L P., Traite théoriques et pratique des maladies mentales, Paris, 1859. N O D O T A. , Débilités mentales génétiques, „Rev. Neuro-Psychiat. Infantile" ni

9—10, 1963, X I , p. 433—46. O.M.S., Rapports du Comité mixte d'experts de l'enfance mentallement déficiente

Geneva: 1954, nr. 75, p. 52. 1959, 8—13 iunie, al 8-lea raport; 1960, nr. 185, p. 32; 16—21 februarii 1953, W H O / H C M / 4 6 ; 13 noiembrie 1953, WHO/Ment./54.

P E N R O S E L. S., The Supposed Threat of Declining Intelligence, „Amer. J. Ment Def.", L U I , 1, 1948, p. 114—8.

P E R R O N R., Les problèmes d'insuffisance personnelle chez les adolescents débile

mentaux, „Enfance", nr. 4, 1965, p. 469—82. P E R R O N R., Pour une nouvelle approche des problèmes posés par le retard men

tal, „Enfance", nr. 3—4, 1968, p. 271—82. P I C H O T P., French Pioneers in the Field of Mental Deficiency, „Amer. J. Menl

Def.", L I I I , 1948, p. 128—37. R A Y N E R S., An Investigation of the Change in Frequency of Mental Deficiency

in Sweden during the Last Decades, ..Proceedings of the Int. Copen hagen Cong, on the Sc. St. of Ment. Ret., t. 2, 1964, p. 567—71.

REED E. W . , P H I L L I P S V. P., The Vale of Siddem revisited „Amer. J. Menl Def.", L X I I I , 4, 1959, p 699—702.

S A R A S O N S. B., Psychological Problems in Mental Deficiency (Partea a doua

S A R A S O N , S. B., G L A D W I N , T.: Psychological and Cultural Pro blems in Mental Subnormality: a Review of Research), N e w Yori Harper, 1949.

S C H M I D T B. G., Changes in Personal, Social and Intellectual Behavior of Childrei Originally Classified as Feebleminded, „Psychol. Monogr.", L X , nr. I 1946.

S E G U I N E., Traitement moral, hygiène et éducation de idiots et des autres enfant arriérés, Paris, Baillière, 1846.

S P I T Z R. A. , Hospitalisme; une enquête sur la genèse des états psychopathique de la première enfance „Rev. Fr. de Psychanalyse", X I I I , 1949, r

397—425. V E R M E Y L E N G., Les Débiles mentaux, Bruxelles, Lamertin, 1929, pag. 236. V O I S I N A . F., De l'Idiotie chez les enfants, Paris, Baillière, 1843. Z A Z Z O R., Les Jumeaux, le couple et la personne, Paris, P.U.F., 1960.

70

C A P I T O L U L I I

IDIOŢI, DEBILI ŞI SAVANŢI ÎN SECOLUL AL XIX-lea

G A B Y N E T C H I N E

Consacrată studiului deficienţei mintale, lucrarea de faţă încearcă să sintetizeze rezultatele unor reflecţii şi cercetări aflate încă în curs de desfăşurare şi al căror scop este precizarea noţiunilor referitoare la deficienţa mintală. întrebările care se pun în legătură cu natura şi perspectivele deficienţilor mintal, precum şi tatonările în domeniul me­todelor de studiu, ne amintesc, desigur, într-un context doctrinal şi ştiinţific diferit, întrebările şi opţiunile oare au frămîntat, în decursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, pe autorii care s-au consacrat definirii şi studiului deficienţei mintale. Cu distanţa ne­cesară în timp, precum şi în lumina, uneori deformantă, a ceea ce cre­dem că reprezintă un bun incontestabil — cunoştinţele şi perspectivele noastre ştiinţifice — sperăm că vom putea să prezentăm schematic preocupările unor autori din secolul al XIX-lea. „Nevoia de a clasifica, de a explica în mod raţional şi, în plus, de a se autolinişti au redus înapoierea la un simplu deficit (elementul lipsă), un deficit dealtfel mă­surabil (nivelul mintal, coeficientul intelectual); ereditatea degenera­tivă, tarele congenitale, alcoolul, sifilisul, tuberculoza explicau sindroa^-mele" — astfel rezumă J. L. Lang (1965) un aspect al modului de a aborda problema în secolul al XIX-lea. Faptul că acest aspect este parţial nu ne deranjează: dacă noi percepem astfel opera realizată în secolul al XIX-lea este datorită utilizării sale ca atare. Pentru a ajunge la o identificare, la o categorisire limpede, raţională şi precisă a defi­cienţei mintale — iar aceasta a fost opera pe care a desăvîrşit-o Binet — a trebuit să se pună problema definirii sale în termeni care făceau posibilă soluţionarea ei. A trebuit deci să se limiteze obiectivele, să se repartizeze planurile de studiu şi să se aleagă, dintre diversele repre­zentări posibile, o imagine a deficienţei mintale oare să poată fi recu­noscută în mod clar. Textele lui Esquirol, ale lui Seguin şi ale lui Binet pe care le vom prezenta în continuare au ca scop să exemplifice di­versele soluţii încercate în cursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, pentru a răspunde la problema încă actuală, a na­turii şi a perspectivelor deficienţilor mintal. Pentru noi, care studiem

71

deficienţa, problema constă efectiv în a şti să ne recunoaştem moşte­nirea, izvoarele sale, bogăţia şi limitele acesteia. De unde venim? In ce măsură, controversele care ne frământă astăzi se datoresc unor con­cepţii filozofice şi obiective ştiinţifice aparţinînd unei alte epoci? Din ceea ce acceptăm astăzi, ca şi din ceea ce ne stinghereşte, ce este încă necesar şi ce este perimat? Care mai este totuşi influenţa asupra mo­dului nostru actual de a înţelege şi de a studia deficienţa mintală, a elementelor la care s-a renunţat, pentru a se ajunge la un diagnostic al deficienţei mintale ce se vrea a fi obiectiv şi ştiinţific? Pentru a oferi un răspuns la aceste întrebări vom încerca să prezentăm părerea a trei dintre autorii care au ilustrat într-un mod exemplar etapele de construire a noţiunii de deficienţă mintală, şi anume E. Esquirol, E. Se-guin şi A. Binet.

Totuşi, nu trebuie ascuns faptul că noi, oare le sîntem discipoli nu le mai înţelegem întotdeauna limbajul folosit. Soluţiile găsite de ei dar pe care noi le folosim potrivit obiectivelor noastre şi metodelor noastre ştiinţifice, sînt adesea marcate de înseşi datele problemelor abordate. Este naiv să nu se înţeleagă dintr-odată că, pentru Esquirol, inteligenţa nu se împarte în grade şi că în concepţia sa, ori te bucuri de raţiune, ori eşti lipsit de ea. Numai neinteligenţa (termenul îi aparţine lui Seguin) prezintă grade, aşa cum o dovedeşte noţiunea de „stare de degradare" variabilă de la individ la individ. „Cine ar putea să scoată în evidenţă şi să descrie toate nuanţele de degradare ce separă pe omul oare gîndeşte de idiotul oare nu are nici măcar instinct?" Această în­trebare, pe care o pune Esquirol, o înţelegem astăzi ca o referire la gradele inteligenţei, cînd, de fapt, a trebuit să aşteptăm pe Binet, pentru a găsi explicaţia noţiunii de variaţie normală a inteligenţei. Esquirol opune degradarea imbecilului şi a idiotului, raţiunii „omului perfect", pe care adesea îl denumeşte şi „omul complet". Tot astfel, pentru noi care sîntem obişnuiţi să facem să corespundă calitatea cu cantitatea într-o ierarhie de niveluri de măsură, ştiind totodată să le diferenţiem, este greu să înţelegem dintr-odată faptul că continuumul gradelor de degradare pe care Esquirol îl ia în considerare se situează înainte şi nu după diferenţierea dintre calitativ şi cantitativ.

Aceste rezerve asupra înţelegerii textelor pe care le vom prezenta trebuie să le completăm şi cu alte rezerve, referitoare la însăşi alegerea lor. Imaginea, pe oare ne-am format-o şi pe oare vom încerca să o prezentăm, asupra modului în care Esquirol, Seguin şi apoi Binet, îşi reprezentau deficienţa mintală este fără îndoială, parţială şi deformată. Aceşti autori sînt prea complecşi, prea subtili şi, de asemenea, prea contradictorii în aparenţă pentru a se lăsa închişi în cîteva formule, chiar ale lor fiind. Se cunosc bine, din studiile efectuate în acest sens de către R. Zazzo, ambivalenţele lui Binet faţă de metodele de analiză pe care le propunea şi cărora le preciza atît de limpede defectele şi limitele. Intre Binet teoreticianul şi Binet creatorul de metode practice de evaluare a inteligenţei şi a deficienţei este foarte greu să se facă di­socierea. Totuşi, îl vom alege aici pe al doilea, căci sîntem, în special discipolii acestuia. Se cunosc mai puţin bine ambivalenţele şi contra­dicţiile lui Esquirol şi ale lui Seguin. De aceea, privitor la ei, nonsen­surile riscă să fie mai dificil de rectificat.

O ultimă precizare şi o ultimă rezervă: în aceste texte, comentate pentru a reuni şi a face să existe o legătură între fragmentele alese

72

şi pentru a le lămuri conţinutul, legîndu-1 de perspectivele filozofice şi ştiinţifice ale epocii, nu există vreo teză explicită. Sau, mai degrabă, teza care a condus la această cercetare istorică nu priveşte perioada studiată şi expunerea sa va face obiectul unei alte lucrări. Dar dacă nu există o teză, a existat, totuşi, un principiu de selectare a textelor pe care le vom prezenta. întrucât scopul acestei cercetări istorice este să indice unele luări de poziţii care au îngăduit să se pună problema definiţiei deficienţei mintale în termeni care să permită soluţionarea ei, sau cel puţin soluţionarea ei provizorie, vom alege citatele numai sub acest unghi. Nu vom reaminti nici o definiţie şi nu vom face nici @ consideraţie nosografică, pentru ele însele. Dealtminteri, R. Perron le prezintă în capitolul său despre istoric. Ne vom mărgini să abordăm două probleme vaste, cea a concepţiilor despre relaţia dintre organism şi psihism la deficienţii mintal şi cea a evoluţiei care duce de la o definiţie de ordin calitativ la un diagnostic psihologic bazat pe abor­darea cantitativă a inteligenţei normale şi deficiente.

1. Relaţii între organism şi psihism

în acest subcapitol vom examina mai întîi concepţia pe care fie­care autor şi-a format-o despre etiologia deficienţei mintale. Scopul nu este să întreprindem aici un examen al cunoştinţelor lor în materie, care desigur depind de starea cunoştinţelor medicale ale epocii. Mai de­grabă vom examina concepţia pe care ei o aveau în legătură cu expresia somatică a cauzelor deficienţei mintale, pentru mai multă exactitate în legătură cu înscrierea acestor cauze în somn. De pildă, se pare că pentru Esquirol cauzele generatoare ale deficienţei mintale afectează toate or­ganele sau, dacă preferaţi, oricare organ din corp. Seguin, dimpotrivă, localizează efectele acestor cauze asupra sistemului nervos. Cit despre Binet, el pune accentul pe faptul că dintr-o aceeaşi leziune cerebrală, sau cel puţin dintr-o aceeaşi simptomatologie (deoarece, spune el, la omul viu nu se pot studia decît simptomele unei leziuni) pot rezulta diverse prejudicii şi că, în consecinţă, studiul simptomelor fizice ale idio-ţiei nu indică cu certitudine o deficienţă mintală.

Studiul inscripţiei somatice a deficienţei mintale constituie prima parte a analizei relaţiei dintre organism şi psihism. Apoi, în cea de-a doua parte, vom aborda concepţia pe oare şi-a format-o fiecare autor despre psihismul deficienţilor mintal, aşa cum se desprinde aceasta din studiul organicităţii. Se va vedea, de pildă, că, portretul psihologic al deficienţei mintale conturat de către Esquirol şi Seguin corespunde sche­mei pe care ei o propun inscripţiei sale organice: caracterele psihologice sînt aproape izomorfe cu caracterele organice atribuite deficienţei min­tale. In această parte vom expune deci, imaginea pe care şi-au iaurit-o cei doi autori în legătură cu individualitatea psihologică a idioţiei. Atunci însă cînd va fi vorba despre stări mai grave ale deficienţei mintale adică, despre înapoierea mintală, după Seguin, sau despre debilitatea definită de Binet, portretul psihologic corespunzător, mai puţin tributar

73

igÙÉ»»*"

etiologiei, nu va mai apărea în acelaşi context. în aceste cazuri, ex punerea concepţiilor etiologice ale fiecărui autor va fi urmată de < analiză a inscripţiei somatice a cauzelor, precum şi a imaginii psihis mului deficienţilor mintal, rezultată din această inscripţie1.

Concepţiile etiologice

Esquirol alcătuieşte un prim inventar al cauzelor generatoare di idiotie; Seguin încearcă o sistematizare a acestora, nu întotdeauna lip sită de lirism. Binet nu insistă deloc asupra etiologiei şi aceasta nu nu mai pentru că el se interesează mai ales de starea psihismului, ci ş pentru faptul că, spune el, printre deficienţii mintal „debilul este aceli care constituie numărul cel mai mare"2, iar debilul prezintă rareor tare anatomice evidente.

1. Esquirol

Pentru Esquirol, „cauzele idioţiei ( . . . sînt) aproape întotdeauna lo cale şi fizice ( . . . ) . Printre cauzele fizice şi care predispun la idioţi trebuie să se numere: influenţele apei şi ale aerului, felul de trai a mamelor, ereditatea, anumite localităţi favorabile apariţiei scrofulo zelor, ţările muntoase, ca Scoţia şi Norvegia. Există mai mulţi idiot la ţară decît în oraşe. Nu sînt rare cazurile cînd mai mulţi idiot se găsesc într-o aceeaşi familie: eu am cunoscut doi tineri, unic moştenitori ai unei familii de vază, care erau idioţi ( . . . ) . De asemenea uneori în aceeaşi familie există un idiot, iar ceilalţi copii sînt alienat ( . . . ) . Cauzele care provoacă idioţia sînt numeroase. Suferinţele morali intense ale mamei în perioada gestaţiei influenţează asupra organis mului copilului, pe care ea îl poartă în corpul său; manevrele greşit din timpul naşterii; obiceiul, semnalat încă din antichitate de cătr Hipocrat, al unor moaşe de a modela oarecum capul copiilor noi născuţi, lezînd creierul, poate provoca idioţia; loviturile în cap ( . . . ) convulsiile ( . . . ) , epilepsia provoacă, de asemenea, această afecţiuni ( . . . ) ; s-au văzut cazuri de idioţie produse' de o febră cerebrală sai de o meningită în copilărie'.

1 Textele lui Esquirol pe care le vom cita sînt extrase din lucrarea intitulată Des Maladies mentales considérées sous les rapports medical, hygiénique et médico légal, apărută la editorul Baillière în 1838, cu doi ani înainte de moartea autorului Cel de-al patrusprezecelea capitol al tomului al II-lea este consacrat idioţiei. Lu crarea lui Seguin, la care facem referinţă, Traitement moral, hygiène et éducatioj des idiots et des autres enfants arriérés, apărută cu opt ani mai tîrziu la acelaş editor, este în întregime consacrată deficienţei mintale. Totuşi din cele 734 d pagini cîte cuprinde această carte, numai cele 223 de pagini care formează prim parte intitulată „Despre idioţie" sînt consacrate studiului deficienţilor mintal restul cărţii avînd ca obieot regulile de igienă şi de educaţie ce trebuie să li si aplice. In sfîrşit, textele lui Binet sînt extrase din numeroasele sale articole ţ cărţi consacrate înapoierii mintale şi inteligenţei. Lista acestor materiale este dau în bibliografie.

2 1905, b, p. 231. 3 p. 104-^5.

74

In acest succint, dar bogat inventar al cauzelor idioţiei se remarcă faptul că Esquirol nu ia în considerare decît agenţii fizici care acţio­nează, aşa după cum spune el, asupra dezvoltării organelor corpului. In acelaşi sens, trebuie înţeleasă influenţa „apei şi a aerului", ca şi cea a solului, pe care el o menţionează într-un alt text.

2 Seguin

Seguin face cu prudenţă deosebirea dintre cauzele şi circumstanţele idioţiei:

Cauza aduce în mod sigur efectul, mai devreme sau mai tîrziu; cir­cumstanţa nu poate decît să survină pentru a influenţa dezvoltarea sau, cel mult, pentru a fi, sau a părea, că este cauza într-un număr limitat de cazuri1. ^- ~

Iată principalele influenţe circumstanţiale ale idioţiei enumerate de Seguin, fără a le epuiza însă:

1) [ . . . ] comoţii profunde şi bruşte ale mamei, în perioada gestaţiei. Mai ales în oraşele mari, în centrele tumultoase şi pasionate ale ci­vilizaţiei, această circumstanţă precedă adesea idioţiei [ . . . ] . 2) abuzul băuturilor spirtoase în perioada gestaţiei [ . . . ] 3) [ . . . ] cir­cumstanţa menstruală (în care se afla marna), în perioada concepţiei [ . . . ] 4) [ . . . ] vîrsta mai înaintată a tatălui în raport cu cea a ma­mei [ . . . ] etc. Acestea sînt circumstanţele congenitale cărora li s-a atribuit cel mai adesea idioţia2.

în legătură cu folosirea termenului de cauză, Seguin se arată la fel de prudent:

Dacă prin cauză3 se înţelege un singur fenomen care precede întot-deauna şi în mod inevitabil un alt fenomen, atunci nu cunoaştem nici o cauză a idioţiei propriu-zise ; cunoaştem însă diferite feno­mene care pot fi recunoscute drept cauze ale idioţiei, deoarece ea le succede în mod frecvent. Cauzele idioţiei sînt următoarele:

1. Cretinismul. 2. Limfatizarea raselor. 3. Afecţiunile cerebrale ereditare. 4. Degenerescentele organelor esenţiale ale alcătuirii, atunci cînd aces­te degenerescente se produc de la naştere şi sînt de natură să influ­enţeze dezvoltarea aparatelor nervoase4.

Se remarcă faptul că, între cauze şi circumstanţe, diferenţa nu constă doar în frecvenţa apariţiei consecutive a idioţiei, ci şi în faptul că, într-adevăr, cauzele idioţiei necesită să se evoce déterminisme ana-tomofiziologice mai precise, care au drept efect lezarea aparatelor ner­voase. Pentru a ilustra acest punct şi pentru a arăta, cum specifică

1 p. 176—7. 2 p. 178—182 passim. * Subliniat de Seguin. 4 p. 171.

75

Seguin, mecanismele de acţiune ale „influenţelor apei şi ale aerului" prezentate de Esquirol printr-o formulare cvasihipocratică, să reluăm ceea ce spune Seguin despre „limfatizarea raselor":

In Olanda, al cărei sol este tăiat de canale, brăzdat de ape stă­tătoare, situat la nivelul şi sub nivelul mării, starea higrometrică a temperaturii, în asociaţie cu un regim alimentar puţin hrănitor pen­tru mame şi cu un abuz general de băuturi spirtoase operează treptat şi din generaţie în generaţie o predominanţă a mediului limfatic şi a ţesutului celular asupra sistemelor sanguin şi muscular, predomi­nanţă care constituie cu vremea o adevărată degenerescentă a indivi­zilor. Ajunsă, în decursul generaţiilor la un anumit grad, această degenerescentă se manifestă de la naştere, influenţează imediat dez­voltarea aparatelor de inervaţie1 determină inerţia copilului înainte ca el să înceapă să gîndească şi, în sfîrşit, provoacă idioţia2.

Iată o frumoasă explicaţie, care porneşte de la influenţa „aerului şi a apei", a unei teorii a degenerescentei, care precede teoria lui Mo-rel3.

Şi Seguin continuă:

[ . . . ] este util să deosebim această varietate de idioţie de cele care presupun alte cauze; căci, dacă limfatizarea raselor depinde mai mult de climă decît de regiunea în care trăiesc, rasele nu mai sînt în zilele noastre atît de imobilizate pe terenul natal încît să nu poată întâlni la Paris, Viena, Berlin indivizi rezultaţi din această degene­rescentă care se datoreşte unor condiţii atmosferice foarte îndepărtate; este de datoria observatorului să o recunoască acolo unde ea se în­tâlneşte. Dealtfel, să nu ne plîngem de această mobilitate a indivizilor din vremurile în care trăim; căci [ . . . ] ea înlesneşte încrucişările ra­selor [ . . . ] 4 .

3. Binet

In timp ce Seguin continuă în această manieră, îmbinînd avîntul oratoric general cu precizările asupra degenerescentei organelor, cărora „trebuie să li se atribuie cauza stării particulare în care se află apa­ratele superioare ale inervaţiei5, Binet consacră un capitol eredităţii, un altul influenţei agenţilor atmosferici etc, şi îşi prezintă considera­ţiile sale etiologice rapid şi parcă cu părere de rău. „Nu este indiferent, spune el, să ştii în ce constă natura tulburării"6. Este adevărat că Esquirol şi Seguin îndeplinesc o operă cu totul nouă atunci cînd încearcă să precizeze cauzele generatoare ale tinerei entităţi pe care o reprezintă deficienţa mintală, în vreme ce, de-a lungul jumătăţii de secol care desparte pe Seguin de Binet, medicii vor consacra un efort considerabil pentru elucidarea şi clasificarea cauzelor deficienţei mintale. Dezvolta-

1 Sublinierea ne aparţine. 2 p. 172. 3 Conf. P e r r o n , cap. I, p. 43. 4 p. 174—5. 5 p. 175. 6 1905 b, p. 231.

76

rea cunoştinţelor anatomopatologice, în urma măririi numărului de au­topsii, progresele medicinei, în general, perfecţionarea neurologiei, în particular, vor transforma cercetările etiologice într-o operă a specia­liştilor. Cauzele deficienţei mintale nu numai că sînt stabilite cu o precizie crescîndă, dar mai ales ele devin, fiecare în particularitatea sa, părţi integrate ale sindroamelor diferenţiate. In acest fel sînt delimitate: mongolismul şi etiologia sa presupusă, cretinismul sau idioţia mixede-matoasă, idioţia simptomatică provocată de o malformaţie congenitală a creierului sau de o scleroză atrofică etc. Idioţia s-a divizat într-o pluralitate de sindroame pe care le reunifică deficienţa mintală, simp­tomul lor comun. Nu-i rămîne lui Binet decît să accepte sau să critice roadele acestei munci. Simultan, el îi va accepta datele şi îi va contesta importanţa sub aspectul punctului de vedere care îl interesează: acela al diagnosticului psihologic al deficienţei mintale.

Consideraţiile etiologice sînt secundare pentru Binet, nu numai fiind­că i se pare nesigură contribuţia pe care ele o aduc la diagnosticul de­ficienţei mintale, ci şi pentru că această contribuţie îndoielnică nu are valoare decît referitor la o minoritate de indivizi.

Omul anormal nu se evidenţiază în mod necesar şi constant printr-un ansamblu de tare anatomice evidente. Descrierile fizice ale idiotului şi ale imbecilului care se găsesc în tratatele clasice nu sînt întotdeauna exacte; şi chiar dacă ele ar fi, nu se vor aplica deloc debilului. Iar debilii constituie numărul cel mai mare; pe debil tre­buie să ştii să-1 recunoşti în şcoală, atunci cînd el este confundat cu copiii normali; el oferă cele mai multe posibilităţi muncii de edu­caţie. Diagnosticul debilului este totodată cel mai important şi cel mai dificil dintre toate1.

Or, specificitatea organică a debilităţii este cel mult de domeniul prezumţiei.

Caracteristica organică şi individualizarea psihologică a deficienţei mintale

Este deci foarte clar contrastul dintre importanţa pe care o capătă consideraţiile etiologice la Esquirol şi Seguin, pe de o parte, şi cea pe care o capătă acestea la Binet, pe de altă parte. Pentru gradele infe­rioare de înapoiere mintală, cunoştinţe variate despre etiologic dar puţin utilizabile în perspectiva diagnosticării inteligenţei; pentru gra­dele superioare, o absenţă a semnelor fizice sigure — iată motivele pentru care Binet propune o delimitare metodologică foarte precisă în­tre studiile medicale şi studiile psihologice ale deficienţei mintale. Un asemenea dualism metodologic este foarte depărtat de perspectivele lui Esquirol şi Seguin pentru care caracteristicile psihologice ale idioţiei decurg atît de limpede din specificitatea sa organică încît se poate găsi o anumită asemănare, cu izomorfism, între descrierile organice şi cele psihologice ale idioţiei stabilite de către aceşti autori.

1 1905, b, p. 231.

77

Pentru Esquirol, cauzele idioţiei au drept efect o oprire a dezvoi tării organelor corpului, care atrage după sine, la rîndul ei, o oprir a dezvoltării inteligenţei; slăbiciunea inteligenţei este legată de slăbi ciunea „organizării"1. La Seguin se găseşte de asemenea o descriere psi hologică a idiotului legată direct de caracteristica sa organică; lezare, cerebrală are drept efect privarea lui de „sinergia" care i-ar permit să se folosească de facultăţile sale intelectuale: „din punct de veden fiziologic, el nu poate, din punct de vedere intelectual, el nu ştie"2.

Binet a fost determinat să respingă orice consideraţie etiologic; pentru a defini debilitatea mintală. Şi totuşi nu este imposibil ca no ţiunea pe care el o preconizează ca fiind o înapoiere definitivă în mo< exclusiv pe un plan psihic să provină, în însăşi generalitatea sa, dii cunoştinţele etiologice acumulate în cea de-a doua jumătate a secolulu al XlX-lea. Dacă Binet defineşte organizarea mintală în cazul defi­cienţei, nu sub aspectul specificităţii, ci asimilînd-o unei simple variaţi în distribuţia unei funcţii pe care deficienţii o au în comun cu restu neamului omenesc, această asimilare nu s-a datorat oare faptului că în faţa înmulţirii sindroamelor de idioţie, deficitul mintal s-a elibera progresiv de baza sa organică? în pofida, sau din cauza diversificări sindroamelor anatomo-clinice, definiţia psihologică a deficienţei mintale a devenit mai generală decît descrierea organică. Dar aici este vorbe doar de o ipoteză pe care textele lui Binet, nici nu o infirmă, dar nici nu o confirmă. Trebuie să ne reîntoarcem la alte texte, în primul rînd la cele în care Esquirol, cu ambiguitatea ce-1 caracterizează, îşi exprimă concepţiile asupra mecanismelor de lezare a „organizării" sau, dacă preferaţi, de lezare a organismului.

1 Se pare că termenul de organizare înseamnă, sub pana lui Esquirol, an­samblul părţilor corpului, adică ceea ce astăzi denumim organism. După Littre, organizarea este starea unui corp organizat, cu alte cuvinte dotat cu organe. De­altfel, este interesant să reamintim pe scurt evoluţia semantică a acestui termen. „Organ" derivă din cuvîntul grec organon, care înseamnă unealtă, şi sensul său etimologic face din acest cuvînt un termen de mecanică; organ este numele dat diverselor părţi ale unei maşini. Apoi, termenul de organ este aplicat părţilor corpului. Astfel, Bossuet (citat de Littră) spune că „corpul nostru este organic, cu alte cuvinte este compus din părţi de naturi diferite care au funcţiuni di­ferite". Organul are, deci, în acelaşi timp, un sens anatomic şi un sens fiziologic. De aici rezultă că organizarea reprezintă starea unui corp dotat cu organe, care îndeplinesc o funcţie anumită, după exemplul organelor unei maşini; acest în­ţeles se regăseşte, se pare, la Esquirol, chiar dacă modelul mecanicist este ne­glijat sau uitat. Pe de altă parte, psihologia, care are o preferinţă pentru no­ţiunile de origine biologică, sau considerate ca atare, împrumută termenul de organizare şi îl aplică la fenomenele psihice. Ea îl foloseşte în sensul de relaţie între elemente, de sistem sau de mod de funcţionare. Ar trebui să se urmărească în diferite discipline toate ramurile provenite din rădăcina grecească — organon, unealtă — şi care s-au desprins în perioade diferite şi în sisteme filozofice diverse, aşa cum sînt diversele sensuri ale cuvîntului „organic" care poate însemna tot atît de bine ceea ce este propriu vieţii ca şi ceea ce dăunează organelor. Am făcut acest scurt istoric cu scopul de a arăta că, pentru Esquirol, organizarea de­numeşte starea corpului, fapt care, desigur, se desprinde din context, deşi, uneori, cu o anumită ambiguitate ca urmare a strînsei legături ce caracterizează, la acest autor, relaţia dintre corp şi psihism. Avem aici un exemplu de dificultate în citirea unui autor care, aparent, ne este atît de apropiat.

2 p. 170.

78

1. Esquirol

Pentru Esquirol, boala trece repede de la un organ la altul fără a se localiza asupra unuia mai mult decît asupra altuia. Creierul însuşi nu pare a fi deloc privilegiat. Fără îndoială că în observaţiile sale asupra idioţilor, Esquirol prezintă numeroase date bazate pe măsurători cefa-lice, el prezintă însă date la fel de numeroase şi asupra înălţimii corpu­lui sau a conformaţiei membrelor, asupra mersului, a culorii pielii, a materiilor fecale, a fluxului menstrual sau a apetitului.

Craniul idioţilor prezintă de obicei vicii de conformaţie; vo­lumul şi forma craniului au tot atîtea varietăţi ca şi volumul şi craniul oamenilor normali; nu există o formă proprie idioţiei1.

De fapt, pentru Esquirol, nu contează ce organ este în joc; toate pot fi la originea idioţiei.

Cauzele idioţiei, aproape întotdeauna locale şi fizice, împiedică dezvoltarea organelor şi le fac improprii pentru manifestarea inte­ligenţei, spre deosebire de nebunie, ale cărei cauze, de obicei inte­lectuale şi morale, surexcită creierul, îi exaltă senzaţiile şi aruncă acest organ într-o stare de epuizare2.

Prin urmare, în concepţia lui Esquirol, organele nu s-au dezvoltat şi nu permit experimentarea inteligenţei, iar viciile de conformaţie ale membrelor sau ale oricărei alte părţi a corpului împiedică manifestarea inteligenţei; să reluăm aceste afirmaţii mai detaliat:

Idioţii sînt rahitici, scrofuloşi, epileptici sau paralitici. Capul lor, prea mare sau prea mic, este prost alcătuit [ . . . ] . Trăsăturile feţei sînt neregulate [ . . . ] Gura largă, despicată, întredeschisă, lasă să curgă saliva; gingiile sînt spongioase, dinţii sînt cariaţi. Defectul de con­formaţie sau de simetrie a organelor senzoriale indică suficient faptul că acţiunea simţurilor este imperfectă3. Idioţii sînt surzi, aproape surzi sau aud prost ( . . . ) . Gustul, mirosul nu se exercită nici ele mai bine, aceşti nenorociţi nu disting deloc însuşirile corpurilor gustoase sau plăcut mirositoare; se azvîrle pe gunoaiele cele mai murdare şi mai împuţite; devorează alimentele cele mai dezgustătoare [ . . . ] .

Pipăitul, departe de a îndrepta sau de a înlocui celelalte sim­ţuri, nu este sigur. Idioţii au braţele de lungime inegală, contractate, atrofiate; mîinile sînt deformate, răsucite, subţiri; degetele sînt pre­lungi, îndoite, schilodite sau lipsite de mişcare; pielea este groasă, aspră şi insensibilă. Idioţii îşi întind braţele şi mîinile într-un mod nesigur [ . . . ] , merg greoi, bălăbăindu-se, în mod sacadat etc. [ . . . ] .

Simţurile idioţilor sînt deci, abia schiţate, senzaţiile lor sînt im­perfecte, inteligenţa nu poate să se manifeste în exterior deoarece.

/ instrumentele sale sînt defectuoase*.

1 p. 105. 2 p. 104. 3 Sublinierea ne aparţine. 4 p. 99—100. Sublinierea ne aparţine.

79

TA

Avem deci, aparent, explicaţia caracterului neregulat al leziunilor organice în cazul idioţiei. „Ideile pe care omul le capătă prin simţuri [ . . . ] lor le lipsesc [. . . ] " * • După Esquirol, în cazul idioţiei, organele nu se dezvoltă, simţurile sînt abia schiţate, iar ideile, pe care omul şi le formează prin simţuri, le lipsesc. Dar această explicaţie în maniera lui Condillac nu epuizează toate observaţii!» \u\ Esqxissol, care este AHI t\v nician prea subtil ca să se mulţumească cu ea. El remarcă faptul ci şi orbii sau surzii sînt, de asemenea, lipsiţi de simţuri.

Dar inteligenţa nefiind deloc lezată, deşi este lipsită de uneh din instrumentele sale, se exercită în întregime pentru a dobînd noţiuni generale şi idei abstracte; de aceea orbii, surdomuţii [ . . . sînt educabili, în timp ce idioţii nu sînt. Incapabili de a fi atenţi, idioţii nu-şi pot conduce simţurile; ei aud, dar nu ascultă; ei văd, dar m privesc etc.; neavînd deloc idei, negîndind deloc, ei nu au nimii de dorit, nu au nevoie de semne, nu vorbesc deloc. Cuvîntul est< inutil pentru cel oare nu gîndeşte, care nu doreşte. Ce folos ar ave* cuvîntul pentru cel care nu gîndeşte, care nu are nimic de comu nicat semenilor săi? Idioţii sînt muţi, deoarece nu au nimic de spu: [ . . . ] , inteligenţa lor rămîne atîta cîtă era la naştere sau pe vreme: cînd a avut loc oprirea dezvoltării2.

Prin urmare, după ce explicase neinteligenţa idioţilor prin deficitele

Îsenzoriale datorite slăbiciunii „organizării", Esquirol explică tulburările pe care noi le vom numi^js^ăzisenzorimotorii şi de exprimare, prir slăbiciunea inteligenţei. Rezulfa^că^observaţia clinică îl conduce pe Esquirol în mod mai sigur decît raţionamentul logic. Metoda urmată de Esquirol se poate deci califica drept clinică, cu toată extensiunea de nuanţe luadative şi depreciative pe care o implică un astfel de termen Nu s-ar putea tăgădui realismul descrierilor, caracterul lor evocator din acelaşi motiv pentru oare sînt evocatoare anumite tablouri celebre ale pictorilor spanioli. Esquirol vrea să ofere o descriere exhaustivă < idioţiei, fără a omite nici una din caracteristicile fizice, psihice, de com­portament, precum şi nici unul din obiceiurile, înclinaţiile şi gusturile idioţilor. Totuşi, în această dorinţă de a epuiza realitatea, absenţa rigori: subiacente dăunează coerenţei tabloului, deoarece nu se ştie dacă îr deficienţele senzomotorii trebuie să se vadă cauza sau consecinţa defi­citului mintal. Aceste contradicţii în raţionament nu sînt poate decîi expresia lipsei de unitate în presupunerile teoretice şi filozofice ale au­torului. Plecînd de la o poziţie empirică, înrudită cu cea a lui Hume atunci cînd consideră inteligenţa ca pe o construcţie realizată în în­tregime pe baza simţurilor, el pare că adoptă în pagina următoare punc­tul de vedere al lui Leibniz, atunci cînd nu ia în considerare folosirea simţurilor decît pentru a permite exprimarea inteligenţei.

Dar, în realitate, acest eclectism filozofic nu conduce decît la c cale unică de examinare. Numeroasele observaţii pe care le prezintâ Esquirol „pentru a servi istoricului idioţiei se mărginesc să urmeze dru­mul care uneşte deficitul intelectual cu deficitul somatic. Nici una nu se străduieşte să dezvolte specificul deficienţei mintale la nivelul struc­turii intelectuale. Sincretismul clinic propus nu abordează descrieres mecanismelor intelectuale propriu-zise, cu toate că existenţa lor spe-

1 p. 100. 2 p. 100—101.

80

cifică este uneori întrezărită. Este tocmai ceea ce îi va reproşa, printre altele, Seguin atunci cînd va spune despre Esquirol:

îl acuz [ . . . ] de a fi denaturat sensul medical al cuvîntului observaţie1, neprezentînd, sub acest titlu, decît denumirea unor facultăţi intelec­tuale absente, însoţită de descrierea unor obiceiuri respingătoare şi neobişnuite [ . . . ] 2 .

Or, prezentînd observaţiile oferite de Esquirol drept un conglomerat fără legătură, Seguin neglijează în mod evident legătura foarte strînsă care există pentru Esquirol între „organizare", obiceiurile idioţilor şi absenţa facultăţilor intelectuale, legătură cu atît mai puternică cu cît este cauzală. Fără îndoială, sensul determinismului care uneşte orga­nismul şi psihismul poate varia. Dar trebuie subliniat că Esquirol, tre-cind peste ezitările sau incertitudinile sale, propune ipoteza cauzală pentru explicarea simultaneităţii leziunilor senzorimotorii şi mintale la idioţi.

2. Seguin •

După cum considera Seguin, clinica nu. poate să ne îndrume decît în cazul cînd este înarmată cu un sistem metodologic coerent şi riguros. Să-1 ascultăm pe Seguin expunîndu-şi principiile sale metodologice prin criticile pe care continuă să le adreseze lui Esquirol, predecesorilor aces­tuia şi discipolilor lui:

Acuz în mod formal pe medici [ . . . ] 3) De a fi luat ca bază a aprecierii fenomenului pe care-1 reprezintă idioţia incapacitatea intelectuală a idioţilor, care nu este decît una din numeroasele consecinţe ale anomaliei însăşi, adică ale idioţiei. 4) De a fi respins din studiul lor asupra idioţiei — ei care doresc să fie consideraţi fiziologi — numeroasele dezordini fiziologice care se oferă observaţiei, ca simptome pozitive ale unei infirmităţi pozitive, pentru a se cufunda în subtilităţi metafizice3 care nu dovedesc nimic, nici în principiu, despre natura idioţiei, nici în practică, despre gra­vitatea unor cazuri aparte4.

Iată definită astfel cu claritate poziţia lui Seguin: el se declară adept al pozitivismului, iar idioţia este o „infirmitate pozitivă", cu alte cu­vinte o boală organică ce atrage după sine dezordini fiziologice. Deci, pentru a defini şi clasifica idioţia trebuie să se facă referinţe numai la simptomele fiziologice, studiul inteligenţei fiind de competenţa meta­fizicii. Să ne referim mai întîi la acest ultim punct.

în timp ce starea psihologică a unui idiot depinde, la un moment dat, mai puţin de infirmitatea sa primitivă decît de condiţiile morale în care a fost izgonit, depinde mai mult sau mai puţin de cultura inte-

1 Subliniat de Seguin. 2 p. 70. * Seguin se gîndeşte aici, mai ales, la clasificarea în grade de neinteligenţă,

propusă de Esquirol pentru idioţie. * p. 71.

g — Debilitatile mintale 81

leotuală şi de afectivitatea pe care le-a găsit în familia sa, depind mai mult sau mai puţin de caracterul celor ce l-au condus, depind mai mult sau mai puţin de tratamentele rele şi de brutalitatea gai dienilor săi, depinde mai mult sau mai puţin de singurătatea în car a fost ţinut departe de oameni şi de lucruri; în timp ce starea psi hologică variază de la un subiect la altul, atît cît pot varia circumstan ţele morale şi intelectuale; [ . . . ] în timp ce totul înseamnă confuzi pentru cei care perseverează să ia starea psihologică drept criteri al diagnosticului idioţiei; observaţi anomaliile funcţiilor, recapitulai incapacităţile fiziologice de care este atins un subiect şi veţi găs neapărat pentru toate [ . . . ] termeni ştiinţifici, precişi, comuni, inva riabili de comparare: termeni ştiinţifici, pentru că ei se bazează p o ştiinţă pozitivă — filozofia; termeni precişi, pentru că fiecare funcţi are organele sale şi scopul său în activitate; termeni comuni, pentr că nimeni nu neagă funcţiile organismului uman, aşa cum se neag sufletul, spiritul, dualitatea, trinitatea, atomii etc.; termeni invariabil pentru că omul va înceta să mai fie om şi idioţia nu va mai existí ca dealtfel şi geniul, cînd organele nu vor mai avea funcţii1.

Trebuie remarcat, în treacăt, că la Seguin grija pentru metodi pozitivă nu împiedică cu nimic acuitatea concepţiilor sale generale care nu sînt mai puţin pătrunzătoare chiar atunci cînd nu se sprijini decît p e . . . intuiţii foarte puţin pozitive. Formulînd motivele pentn care neinteligenţa poate fi un criteriu înşelător de diagnostic, Seguii ne prezintă principalele începuturi de capitol ale unei expuneri asu pra condiţiilor de dezvoltare a inteligenţei. Totuşi, să continuăm.

Idioţia este o infirmitate a sistemului nervos... (ea) nu se pre zintă decît sub două forme esenţiale care sînt: 1. Afecţiunea cronică a întregului sau a unei părţi din masele ner voase, care provoacă idioţia profundă; 2. Afecţiunea parţială sau totală a aparatelor nervoase, care se ma nifestă în ţesuturi şi guvernează viaţa de relaţie, de unde rezulţi idioţia superficială2.

Avem deci o definiţie şi o casifioare a idioţiei care se sprijini pe ideea localizării afecţiunii în sistemul nervos. Dar din păcate

referitor la principiul intim şi impalpabil al idioţiei, nimic nu est< mai puţin cunoscut decît natura însăşi a afecţiunii cerebrale' [ . . . ]

Fără îndoială, anatomia patologică aduce cîteva clarificări:

Este vorba despre diagnosticul idiotului viu şi nu despre idioţi! studiată după moarte [ . . . ] . Dacă principiul idioţiei [ . . . ] scapă sim ţurilor noastre înarmate cu microscop şi cu bisturiu, oare este e în aceeaşi măsură insesizabil pentru inteligenţa noastră? Este ceea ci putem constata prin analiza simptomelor fiziologice [ . . . ] ale idioţie l.. .1*.

1 p. 161—2. 2 p. 107. 3 p. 113. 4 p. 115—118.

82

Aşadar, pentru a explica temeinic diagnosticul idioţiei, Seguin, care constată lipsa de fecunditate şi carenţele de moment ale anatomiei, se adresează în primul rînd fiziologiei. Dar atunci, dacă nu luăm în con­siderare sistematizarea şi filozofia, diagnosticul idioţiei se va sprijini pe un ansamblu de semne care nu se deosebesc deloc de observaţiile lui Esquirol. „Simptomele fiziologice ale idioţiei [ . . . ] cele mai remar­cabile, cele [ . . . ] după oare încă de acum se poate încerca întemeierea unei clasificări pozitive a idioţilor din punct de vedere fiziologic"1 sînt următoarele: mutismul, incapacitatea de dirijare sau imobilitatea pri­virii, absenţa parţială sau totală a facultăţii de ascultare, insensibili­tatea sau excesul de sensibilitate tactilă, atonia sau excesul de ac­tivitate, mişcările mecanice, legănarea, inoapacităţile motorii, lipsa de contracţie a sfincterelor, depravările gustului şi ale mirosului [. . . ] 2 . Ne putem întreba deci prin ce diferă oare atât de mult semnele po­zitive ale unei infirmităţi pozitive, indicate de Seguin, de cele pe care le stabilea Esquirol.

Fără îndoială, trebuia să se facă distincţia, aşa cum o va face Binet, între punctul de vedere medical şi cel al diagnosticării insuficienţei min­tale. Primul se va îmbogăţi odată cu sistematizarea simptomelor, cu fiecare legătură stabilită între o leziune anatomică şi o disfuncţie; aceasta este calea pe care a progresat neurologia. Dar înainte de a prezenta cri-ticile pe care Binet le adresează diagnosticului idioţiei, în cazul în care acesta se sprijină pe o enumerare de simptome fiziologice, trebuie să delimităm caracteristicile psihologice care, după Seguin, însoţesc idioţia. Mai întîi, Seguin îşi precizează concepţia asupra psihologiei.

[ . . . ] consider această ştiinţă ca fiind tot atît de pozitivă ca şi botanica şi voi repeta după doctorul Collineau, că ea este o ştiinţă de observaţie în care totul e de văzut, totul e de pus la locul lui şi în care nimic nu e de creat, nimic nu e de imaginat3. Cei care inventează sau imaginează, în cazul în care ar trebui să observe şi să deducă, să nu se învinuiască decît pe ei înşişi de incertitudinea care se manifestă în scrierile lor; ea nu există în funcţii.

Fără îndoială, ştiinţa nu poate merge pînă la a-şi însuşi principiile psihologiei, dar nu e de mirare deoarece, după cîte ştiu, ea nu avansează nici în analiza fenomenelor reproducerii, asimilaţiei, nutriţiei, într-un cuvînt în studiul tuturor fenomenelor vieţii... Să fim pretenţioşi în alegerea probelor, în descrierea fenomenelor, în deducţiile noastre — ei bine, fie; dar să nu încercăm să ne ridicăm prea sus pe nici un vîrf al cunoştinţelor umane; căci fără această modestie a spiritului, vom risca să ne pierdem în regiuni fanteziste ale ipotezei sau că recădem greoi sub nivelul inteligenţelor mijlocii şi sincere4.

Care sînt simptomele psihologice ale idioţiei, analizate într-o ase­menea perspectivă? Ele decurg din inactivitatea cerebrală a idioţilor. „Dacă astăzi ar putea fi suficient un cuvînt pentru a se face înţeleasă o idee plină de deducţii, aş zice: [ . . . ] idiotul este o inteligenţă prost servită de organe imperfecte"5. într-adevăr, pentru Seguin, idioţii nu sînt lipsit'

1 p. 161. 2 p. 139—60. 3 Subliniat de Seguin. 4 p. 163—4. s Subliniat de Seguin P. 163.

de nici o facultate intelectuală, ei se bucură de judecată, de înţelegere, posedă atenţie, prevedere, gusturi, apetituri, sînt capabili de percepţii senzaţii, afecţiuni şi chiar de voinţe negative, dar lipsei activităţii cere­brale îi corespunde lipsa de „sinergia, de spontaneitatea din care izbuc­neşte forţa morală1. Numai lipsa voinţei morale, consideră Seguin, explică faptul că idiotul nu seamănă din punct de vedere intelectual cu toată lumea.

Idiotul se bucură de exerciţiul tuturor facultăţilor sale intelectuale dar el nu vrea să le aplice decît în ordinea fenomenelor concrete2 (dir lipsă de sinergie). „Dacă, la prima abordare, nu se distinge nici o urmi de funcţii psihologice la idioţi, o cercetare mai stăruitoare face atît d« evident exerciţiul acestor funcţii în ei încît aproape refuzăm să presu­punem că aceştia sînt altfel organizaţi decît toată lumea; în aceastl perioadă de studiu al idioţiei eşti tentat să te crezi victima unei halu­cinaţii, văzînd o creatură căreia se pare că nu îi lipseşte decît cuvîntu] lui Isus adresat paraliticului: Ridică-te şi umblă3 [ . . . ] . Aceasta este starea intelectuală a idiotului solitar, idios solitarius,: singur cu senzaţia sa unică, fără legătură abstractă sau convenţională voluntară, fără voinţs intelectuală sau morală. Fiziologic el nu poate, intelectual nu ştie psihic nu vrea; şi el ar putea şi ar sti, dacă ar vrea; dar, mai înainte de toate, el nu vrea! ( . . . )<. [' Ai/ JA IL . â

Într-un cuvînt, în cadrul aceluiaşi studiu.C/specificitatea intelectuală a idioţilor este simultan afirmată, explicată şi, în cele din urmă, negată Idiotul nu vrea, pentru că nu poate. Inactivitatea cerebrală atrage după sine inactivitatea mintală şi fenomenul psihic ia forma fenomenului or­ganic. Dar dacă organicul determină psihicul, el face acest lucru la un nivel global, ca de exemplu printr-o scădere a vigilentei, fără a atragt după sine o transformare autentică a psihismului. Pentru Seguin, idioţii sînl asemănători tuturor oamenilor şi se bucură de toate facultăţile lor în felul oamenilor obişnuiţi, diferenţa constînd doar în lipsa de aplicart a acestor facultăţi. Idioţii îşi păstrează toate caracteristicile psihice esen­ţiale ale omului dar, pur şi simplu, sînt lipsiţi de posibilitatea folosirii lor pentru motive care depind de starea organismului lor. Dar dacă, lc fel ca Esquirol, Seguin se înscrie într-o perspectivă monistă, trebuie să ne grăbim să adăugăm că, spre deosebire de primul, monismul celui de-a] doilea este mai ales metodologic şi se exprimă prin cercetarea semneloi „pozitive", fiziologice şi psihologice. Esquirol încearcă să definească me­canismul cauzal care leagă alterarea organismului de o afecţiune psihică autentică, afecţiune care conduce la pierderea progresivă a tuturor „atri­butelor omului". Fără îndoială, el se poticneşte în înţelegerea determi­nismului, în timp ce Seguin clarifică abordarea acestuia şi-i stabileşte c orientare sigură, asociind psihismul de organism. Dar soluţia, pe oare Seguin o oferă aparent problemei relaţiilor dintre aceste două domeni: ni se înfăţişează ca o eschivare deoarece, în fond, el afirmă integritatea psihismului idioţilor, a căror particularitate ţine în esenţă de neutiliza-rea, din lipsă de sinergie, a facultăţilor intacte sau, pentru a reveni te

1 p. 167—9. 2 p. 169. 3 p. 165. 4 p. 170.

84

limbajul facultăţilor, din lipsă de voinţă. Idiotul este un om obişnuit a cărui voinţă este paralizată din pricina inactivităţii sale cerebrale.

Binet va ironiza această imagine despre idioţi.

In această lucrare deosebită — spune el vorbind despre Traitment moral des idiots — atît de remarcabilă ca operă de practician, dar atît de slabă ca operă de teoretician, găsim această idee extraordinară că idioţia depinde de o slăbiciune a voinţei... Este inutil să ne pierdem vremea cu discutarea acestei absurdităţi, pe care mulţi autori, cel puţin cei care au avut răbdare să citească opera bombastică a lui Seguin, au judecat-o cum se cuvine1.

La drept vorbind, se pare că Binet, în ceea ce-1 priveşte, nu a avut această răbdare căci el interpretează evident greşit intenţiile lui Seguin: Binet prezintă „această eroare" drept o primă tentativă, stângace, de cla­sificare psihologică în grade a stărilor inferioare de inteligenţă. De fapt, interesul tentativei lui Seguin, fără îndoială stângace, rezultă din aceea că, departe de a se sprijini pe gradele de inteligenţă, încearcă mai degrabă să desprindă caracteristicile psihologice, care ar explica inferioritatea funcţionării facultăţilor intelectuale la idioţi. Insuficienţa de oare suferă idiotul nu este o lipsă de inteligenţă. „Lui nu-i lipseşte nici o facultate intelectuală, dar nu are libertatea necesară pentru a aplica facultăţile sale intelectuale.. ." 2 . Idiotul nu seamănă din punct de vedere intelec­tual cu toată lumea, spune Seguin, deoarece el nu-şi exercită facultăţile. A doua inexactitate comisă de Binet, este aceea că Seguin, departe de a-şi centra clasificarea stărilor inferioare ale inteligenţei pe caracteristici psihologice, le plasează într-un plan secundar. Esenţialul diagnosticului idioţiei se bazează pe examenul simptomelor fiziologice. „Funcţia nu înşală; şi tocmai în ea, care este evidentă, trebuie să se caute secretul a ceea ce este ascuns"3. Or, tocmai în legătură cu ideea unui diagnostic al idioţiei centrat pe simptome psihologice îşi atrage Seguin criticile pe care Binet le adresează tuturor abordărilor de acest ordin.

3. Binet

Autorii introduc în definiţiile lor un mare număr de tulburări motorii şi de deranjamente de toate tipurile, care privesc apartul digestiv, secretar, creşterea etc. Această enumerare şi-ar găsi locul într-un tablou clinic în care se reunesc toate simptomele observabile ale unei boli; dar ea prezintă inconvenientul că derutează spiritul, cînd se găseşte într-o definiţie unde nu trebuie spus decît esenţialul. De aceea, considerăm că autorii respectivi se referă prea mult la starea motricitatii, a mersului, a prehensiunii, a vorbirii, pentru a deosebi gradele de idioţie. Este in-constetabil, noi o recunoaştem, că tulburările motorii se observă frecvent la idioţi şi că, în general, intensitatea acestor tulburări este mai mare la gradele mai profunde de idioţie. Dar aceasta nu este deloc uimitor. Din moment ce idioţia reprezintă consecinţa unor boli foarte diferite ale encefalului, este logic ca aceste boli, în acelaşi timp în care produc o oprire a dezvoltării, sau o tulburare a funcţiilor intelectuale, să pro-

1 1905 a, p. 179. 2 p. 169. * p. 197.

85

voace diverse deranjamente în sfera motricitatii, ca şi în funcţiile rest ratorii, circulatorii, secretorii, deoarece toate funcţiile fiinţei vii sufer direct sau indirect, influenţa sistemului nervos. Dar pentru definit idioţiei nu este mai puţin necesar să se stabilească o distincţie înt aceste tulburări de natură diferită. Aşa cum Esquirol o recunoscuse pi mul, idioţia constă într-o slăbiciune a inteligenţei. Dacă medicul atribu unui copil un diagnostic de idiot profund sau de imbecil, aceasta nu datoreşte faptului că respectivul copil nu merge sau nu vorbeşte, s; e ramolit, sau e atins de mericism, sau prezintă macrocefalie, uree prost alcătuite sau bolta palatală în formă de ogivă. Copilul este con; derat idiot deoarece prezintă tulburări în dezvoltarea sa intelectuală, i totuşi, dacă, prin ipoteză, ni s-ar prezenta un subiect la care vorbire mersul, prehensiunea ar fi nule, dar care ar oferi semne eviden ale unei inteligenţe intacte, nimeni nu ar face din acest bolnav un idi< Rezultă că principiile călăuzitoare ale clasificărilor anterioare nu sî exacte. Se pierde din vedere faptul că este vorba de stări inferioare a inteligenţei şi că, numai ţinînd seama de aceste inferiorităţi, se poa stabili o clasificare. Cu alte cuvinte, clasificarea idioţiei este o clai ficare clinică ce trebuie făcută de către psihologie1.

Recapitulare

Poziţia lui Binet este deci limpede. Idioţia reprezintă un deranjs ment psihologic. Această definiţie, a cărei paternitate o atribuim li Esquirol şi oare se bazează pe ideea unei afecţiuni intelectuale ni se paa clară. Fără îndoială, continuitatea existentă între definiţia idioţiei da' de Esquirol şi definiţia noastră, se bazează pe un drum scurtat în mc considerabil, un drum care face să se piardă din vedere că, de fapt, trebuit să-1 aşteptăm pe Binet pentru ca punctul de vedere psihologic punctul de vedere organic să fie clar delimitate ca planuri distincte c investigaţie. Pe scurt, am putea spune că la Esquirol şi Seguin se întî neşte un monism metodologic care exprimă strînsa legătură pe care ei stabilesc între organismul şi psihismul idioţilor, în timp ce Binet, cai ar fi un mai bun pozitivist decît Seguin, pledează pentru un dualisi metodologic. într^adevăr, la primii doi, studiul caracteristicilor organic şi psihologice se bazează pe o strînsă întrepătrundere, cu toate că trebui' desigur, să distingem nuanţele fiecăruia. Esquirol prezintă caracteristici psihologice şi organice fără nici o ordine şi aceasta se datoreşte faptuli că ezită asupra sensului determinismului. Uneori el explică tulburări senzorimotorii ale idioţilor prin slăbiciunea inteligenţei lor, alteori explk această slăbiciune prin oprirea dezvoltării organelor, oprire care nu pei mite nici dezvoltarea, nici exprimarea inteligenţei. în practică, se paa că prevalează cea de-a doua interpretare.

Abordarea lui Seguin este mai clară. Idioţia este definită pe pla organic ca o lezare a sistemului nervos. Ea admite două categorii d simptome: simptomele fiziologice, cele mai accesibile, şi simptomele ps: hologice. Astfel, dacă Seguin, spre deosebire de Esquirol, stabileşte ierarhie între interesul prezentat de observaţiile organice şi cel prezent, de observaţiile psihologice, preferinţa acordată simptomelor fiziologia

1 Subliniat de Binet 1905 a, p. 175—6.

86

se exprimă prin consideraţii practice. Pentru cei doi autori, simptomele organice şi psihologice au aceeaşi funcţie în stabilirea diagnosticului idioţiei. în acest sens, abordarea lor poate fi calificată drept monism metodologic.

Binet, în schimb, se caracterizează printr-un dualism metodologic explicit. El distinge planul de studiu medical care se aplică în detremi-narea etiologici. „Etiologia, odată fixată, serveşte la îndrumarea prog­nosticului şi a tratamentului"1. Dar o leziune anatomică nu atrage după sine întotdeauna o deficienţă a funcţionării mintale sau, mai degrabă, deoarece în practică nu se observă decît simptomatologia, simptomele organice care se pot observa nu exprimă întotdeauna o afecţiune însoţită şi de deficienţă mintală. Metoda medicală nu este aplicabilă, deci, cu deplină siguranţă, la diagnosticul inteligenţei, deoarece ea nu dezvăluie decît „semne posibile de înapoiere"2.

Pentru a obţine semne sigure de înapoiere trebuie să se studieze gradul de inteligenţă recurgîndu-se, în acest scop, la metoda psihologică. Afirmaţia ni se pare evidentă şi aproape tautologică. Dar, pentru a deveni clar că deficienţa mintală implică o definiţie psihologică a trebuit ca Binet să promoveze un dualism metodologic, deliminînd cu exactitate, în scopuri de studiu, planul psihismului. Fără îndoială, această delimitare nu a fost doar rodul geniului lui Binet; fiziologii şi-au adus şi ei con­tribuţia în măsura în care au delimitat idioţia dintr-o diversitate de sin­droame anatomofiziologice, păstrînd totuşi pentru toate aceste sindroame aceeaşi definiţie psihologică. în ciuda sau din cauza diversificării sin­droamelor, definiţia psihologică a deficienţei mintale, devenită mai gene­rală decît diversele descrieri de sindroame organice, a putut fi constituită ca plan de studiu autonom. Fără îndoială, de asemenea, că faptul potri­vit căruia, în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, stu­diul formelor uşoare de înapoiere a căpătat o importanţă crescîndă explică necesitatea unei definiţii exclusiv psihologice a deficienţei min­tale. Este adevărat că exclusivitatea conferită astfel studiului inteligenţei va putea să devină, la rîndul ei, un izvor de eroare şi de confuzie, dar aceasta ţine deja de istoricul deficienţei mintale în secolul al XX-lea. înainte de aceasta va trebui să încercăm să refacem drumul străbătut în secolul al XlX-lea pentru a ajunge la noţiunea unei variabilităţi a inteligenţei, oare îi va servi lui Binet drept criteriu pentru definiţia gradelor de neinteligenţă.

2. De la concepţia calitativă la abordarea cantitativă a deficienţei mintale

în acest subcapitol, textele citate vor fi mai puţin numeroase decît în cel precedent, întrucât Esquirol nu s-a străduit deloc să ofere definiţii psihologice ale neinteligenţei, iar Seguin care defineşte cu vigoare înapo-

1 1905 b, p. 321. 2 1905 b, p. 244.

87

ierea mintală, şi face din ea, după cum declară, o problemă personală nu-i rezervă decît patru pagini din totalul celor 223 consacrate idioţiei Cit despre opera lui Binet, ea este temeinic cunoscută iar citatele p< care le vom prezenta vor fi date doar ca puncte de reper.

Problema definiţiei psihologice a deficienţei mintale

Fără îndoială, este momentul să remediem anumite lacune dir prima parte, în ceea ce priveşte descrierea psihologică a idioţilor pe car< o face Esquirol. Definiţia pe care el o dă neinteligentei este desigui foarte simplă. „Id io ţ ia . . . este o stare în care facultăţile intelectuale ni s-au manifestat niciodată.. .1, . . . raţiunea nu le conduce deloc acţiu­nile"2. Prin lipsurile şi defectele sale, idiotul se deosebeşte de omul nor­mal ca imperfecţiunea faţă de prefecţiune. El este un om incomplet care se opune „omului complet". Pe plan intelectual, el este definit prin-tr-o carenţă, prin deficitul unui principiu general şi chiar generic. Raţiu­nea, facultăţile intelectuale, care caracterizează omul în starea de per­fecţiune, lui îi lipsesc, mai mult sau mai puţin. Fără îndoială, sînt multe de spus asupra acestuia „mai mult sau mai puţin". „Mai mult sau ma: puţin" înseamnă un început al măsurării iar o clasificare după un „ma mult sau mai puţin" permite o ordonare. Or, ceea ce pare, într-adevăr că se desprinde după o lectură atentă a lui Esquirol este faptul că auto­rul propune o scurtă ordonare în clasificarea idioţiei, dar o ordonare z indivizilor după „nuanţa" lor „de degradare", neînsoţită şi de o ordo­nare a inteligenţei, de o înţelegere a variaţiei inteligenţei. Fără îndoială există unele expresii şi fraze care, deşi confuz, par să exprime acesl punct de vedere. Dar ar trebui, mai întîi, să fim sigur că nu ne înşelăm Astfel, atunci cînd Esquirol scrie: „Capacitatea intelectuală a acestei imbecile este în deajuns de considerabilă"3, el foloseşte, într-adevăr, ur termen pozitiv pentru a caracteriza inteligenţa unei imbecile. Dar oare prin capacitate intelectuală el înţelege cu adevărat un anumit nivel de inteligenţă? Nimic nu e mai puţin sigur. Dar chiar dacă Esquirol a între­văzut uneori (depăşind noţiunea unei simple ordonări a nuanţelor de degradare, care permite o clasificare a gradelor de neinteligenţă) posibili­tatea unei ordonări a inteligenţei, încă n-ar fi vorba decît de o intuiţie, care n-a fost finalizată şi care n-a fost niciodată consemnată în defini­ţiile sale şi nu rezultă nici din modul în care şi-a organizat analiza asupra idioţiei. Iată o probă indirectă. Atunci cînd Esquirol compară idioţii cu indivizii normali, el o face opunîndu-i, în timp ce Binet le stabileşte asemănările, ceea ce îl şi determină să precizeze că asimilarea pe care o propune nu este decît provizorie şi de domeniul metodei. La Esquirol. indivizii normali şi idioţii se rînduiesc în categorii separate, în timp ce Binet va stabili continuitatea nivelurilor de inteligenţă. Esquirol vorbeşte despre gen, specii şi varietăţi, Binet — despre variaţia inteligenţei; Esquirol prezintă rubrici pentru clasificarea indivizilor, Binet defineşte o funcţie — inteligenţa — a cărei variaţie poate servi ca reper pentru a preciza demarcaţiile în continuumul gradelor ide deficienţă mintală.

1 p. 76. 2 p. 78. 3 p. 82.

De ce să ne mirăm că la Esquirol noţiunea de variaţie normală a inteligenţei este absentă sau de-abia schiţată? El s-a născut în secolul al XVIII-lea, perioadă în oare mai degrabă se căutau caracteristicile gene­rale şi esenţiale ale spiritului uman decât aspectele variabile de la un individ la altul. Deci, atunci cînd opune indivizii, el o face în bloc. Dealt­fel, analiza psihologică a idioţiei pe oare o întreprinde este departe de a se limita doar la domeniul facultăţilor senzitive sau intelectuale. Să-1 ascultăm descriind o „varietate" de imbecilitate — infatuarea prostească — şi am putea crede că-1 auzim pe La Bruyère:

Aceştia iau în serios lucrurile cele mai nostime şi rîd de lucrurile

cele mai triste [ . . . ] . De obicei, mulţumiţi de sine, vorbesc despre pro­pria persoană cu un ton de satisfacţie foarte hazliu sau caută expresii care nu corespund cu fizionomia lor; ei sînt şireţi, răutăcioşi, mincinoşi, certăreţi, irascibili, uşor de condus şi de dirijat, incapabili de atenţie susţinută şi de muncă, sînt fiinţe parazite [ . . . ] . In ospicii, aceşti imbecili sînt obiectul de batjocură al tuturora [ . . . ] ' .

Imperfecţiune a judecăţii, carenţă a facultăţilor intelectuale, studii de caracter — oare să ne mirăm că analizele psihologice ale lui Esquirol reamintesc de secolul al XVIII-lea, ba chiar de cel de al XVII-lea? S-ar putea crede că Esquirol a fost inovator nu pe terenul psihologic, ci pe cel al individualizării, al nosografiei şi al clasificării idioţiei. Or, tocmai ordonarea după gradul de degradare, pe care el o propune în clasifica­rea idioţiei, va constitui prima schiţă a unei abordări ierarhice a inteli­genţei.

Pe acest plan, Seguin va face tranziţia între Esquirol şi Binet. Pe de o parte, el critică dintr-un dublu punct de vedere clasificarea idio­ţiei propusă de Esquirol, reproşîndu-i acestuia, aşa cum am văzut deja, că se sprijină pe starea psihologică a idiotului în momentul dat, în timp ce

starea psihologică variază de la un subiect la altul, atît cît pot varia circumstanţele morale şi intelectuale; cu alte cuvinte... la zece mii de idioţi de acelaşi grad, circumstanţele morale şi intelectuale vor genera, în consecinţă, şi fără îndoială, tot atîtea grade de dezvoltare psihologică tot atîtea genuri de idioţie.. A

La fel de sensibil ca şi Seguin la influenţa circumstanţelor în care este plasat subiectul, Binet nu va vedea nici un obstacol, ci, dimpotrivă, un obiect de studiu, iar acest aspect chiar dacă este în aparenţă secun­dar faţă de problema noastră, merită să fie subliniat. Cea de^a doua cri­tică adusă de Seguin se referă la însuşi principiul unei clasificări a idioţiei, oare se sprijină pe o ordonare continuă a nuanţelor de degra­dare. „Mai multă sau mai puţină minte a idioţilor — acesta să fie oare criteriul de definiţie, de analiză, de diagnostic? Ca şi cum mai mult sau mai puţin3 ar constitui o varietate a speciei, ca şi cum un grad ar fi un g e n . . ." 4 . Intr-un cuvînt, pentru Seguin, o clasificare presupune între­ruperea continuă între „varietăţile" evidenţiate. Clasificarea trebuie să se sprijine pe calităţi discontinue şi nu pe o variaţie continuă. Dacă

1 p. 85. 2 p. 161—2. * Subliniat de Seguin. 4 p. 69—70.

89

Esquirol pare să se situeze în afara distincţiei dintre calitativ şi cantita­tiv, Seguin o înţelege în mod literal. Cît despre Binet, el admite o variaţie continuă şi nu se preocupă de delimitări decît în perspectiva unor raţiuni de ordin practic.

Cîte categorii principale trebuie să formăm? A priori, nu există, se pare, nici un motiv suficient pentru a stabili un anumit număr de categorii, mai degrabă decît un alt număr, iar determinarea acestor numere, oricare ar fi ele, rămîne criticabilă, aproape în acelaşi fel şi pentru aceleaşi motive pentru care se poate critica fizicianul care a fixat la şapte numărul culorilor spectrului solar. Aşa cum s-ar putea descrie zece culori, sau douăzeci, tot aşa s-ar putea descrie cinci, zece, douăzeci sau mai multe grade diferite de inferioritate intelectuală. Orice serie continuă permite un număr infinit de împărţiri. Dar necesităţile practicii cer ca acest număr să fie restrîns... Deci simple raţiuni de convenienţă ne determină să adoptăm o diviziune în trei părţi a inferiorităţii inte­lectuale. Rămîne de văzut unde vom aşeza limitele care separă pe idiot de imbecil, pe imbecil de debil şi, în sfîrşit, pe debil de normal1.

într-un cuvînt, prin criticile pe care le adresează lui Esquirol, Seguin pune probleme pe care le va rezolva Binet. Dimpotrivă, atunci cînd defi­neşte o „înapoiere mintală", el rezolvă o problemă ai cărei termeni vor fi definiţi de Binet: însăşi denumirea pe care Seguin o dă acestei forme uşoare de deficienţă mintală indică de ajuns faptul că el îi aplică o defi­niţie psihologică, stabilită într-o perspectivă de comparare între psihis­mul normal şi cel deficient, renunţînd la optica prin care şi unul, şi celălalt sînt luaţi, în considerare în mod separat. Dar lui Binet îi va reveni misiunea să definească inteligenţa în termeni care să permită com­pararea în mod efectiv a dezvoltării normale sau întârziate.

Pentru Esquirol, idioţia este, deci, un „gen", o categorie de indivizi. Ea se defineşte printr-o calitate, o anormalitate, absenţa sau extrema sărăcie a facultăţilor intelectuale.

O asemenea optică corespunde, dacă ne referim la Canguilhem (1966), unei reprezentări a patologicului, care va suferi, în cursul secolului al XIX-lea, o evoluţie fundamentală. Prezenţa sau absenţa unui anumit „principiu" corespunde unei definiţii calitative, ontologice chiar, a stării patologice. O primă etapă, de care pare că se mai leagă definiţia idioţiei dată de Esquirol, constă în specificarea directă a stării patologice pornind de la lipsa (sau de la prezenta) unui fel de „principiu" cauzal. In conse­cinţă, descrierea diverselor stări patologice porneşte de la clasificarea lor nosografică după caracteristicile comune şi cele care îi diferenţiază: este o sistematică patologică ce reaminteşte clasificarea speciilor dată de Linné. Un întreg curent, reprezentat, în special, de A. Comte şi Cl. Ber­nard, va ajunge la „formarea unei teorii a raporturilor între normal şi patologic, potrivit căreia fenomenele patologice nu sînt decît variaţii oantitative în organismele vii, după cum sînt mai multe sau mai puţine fenomene fiziologice corespunzătoare"2.

A. Comte afirmă identitatea fenomenelor vitale, normale şi pato­logice, fără a propune totuşi mijloace pentru a le diferenţia cantitativ. In schimb, Cl. Bernard recurge la noţiunea de prag, care permite să se definească calitativul într-o variaţie cantitativă. Dacă, într-o variaţie can-

1 1905 c, p. 299—300. 2 Canguilhem, p. 14.

90

titativă (cea a zahărului în urină, de exemplu) se precizează un prag, ceea ce depăşeşte acest prag reprezintă o variaţie calitativă (diabet). Dacă pragul nu este precizat, variaţia este cantitativă şi exprimă un mecanism fiziologic. Un fenomen patologic poate să fie definit fie dintr-un punct de vedere calitativ, fie dintr-un punct de vedere cantitativ, după cum se consideră fenomenul în expresia sa vitală, boala, sau în mecanismul său fiziologic1. Atunci, în cadrul unei concepţii care afirmă identitatea stării normale şi patologice, această stare este indicată prin termenii hiper-sau hipo.

O consecinţă a acestei optici care identifică starea normală cu starea patologică este că aceasta din urmă se defineşte atunci în raport cu me­canismele, cu funcţionarea individului normal. Studiul fenomenelor pato­logice trebuie să se refere la studiul fenomenelor normale. Pentru a înte­meia o patologie ştiinţifică trebuie să o legăm de fiziologie, în timp ce, atunci cînd starea patologică este înţeleasă ca fiind perfect deosebită de starea normală, clasificarea nosografică este mai înainte de toate o confruntare între diverse stări patologice şi conduce la o sistematică patologică pe care o ilustrează în special cartea lui Pinel (1797) Noso-graphie philosophique.

într-un anumit sens, evoluţia noţiunii de deficienţă mintală va tinde pînă în secolul al XX-lea să se adapteze acestor modele biologice ale patologicului. în definiţia pe care o dă idioţiei, Esquirol pare credincios unei concepţii ontologice despre starea patologică, gen deosebit de starea normală. El defineşte idioţia într-un mod negativ, prin imperfecţiunea unui principiu normativ: facultăţile intelectuale nu se manifestă. Nor­malul şi patologicul se opun calitativ. Pe de altă parte, el diferenţiază idioţia după o clasificare nosografică de alte genuri patologice, cum sînt demenţa şi nebunia. Totuşi la acelaşi autor se poate întrevedea deja înce­putul mişcării care de-a lungul secolului al XX-lea va reduce progresiv disocierea dintre patologic şi normal datorită unei abordări cantitative a deficienţei, atunci cînd el îşi propune să diferenţieze grade în genul pe care îl constituie idioţia. Apoi, E. Seguin, după exemplul lui A. Comte, defineşte o „înapoiere mintală" fără a oferi mijloacele de a o aprecia, rezolvînd oarecum problema fără să-i formuleze termenii, merit care-i va reveni lui Binet peste mai mult de o jumătate de secol, atunci cînd, după exemplul lui CI. Bernard, el se va referi la o funcţionare mintală normală, definită practic, în scopul evaluării deficienţei.

Soluţiile

Clasificarea idioţiei de către Esquirol

în cadrul idioţiei, Esquirol diferenţiază grade, care servesc drept criteriu al unei clasificări exhaustive a idioţilor.

Toţi idioţii pot fi clasificaţi în două categorii. Prima dintre ele o formează imbecilii; cea de a doua idioţii propriu-iîşi. In cazul primei, avem de a face cu o organizare mai mult sau mai puţin imperfectă;

1 Canguilhem, p. 42

91

facultăţile senzitive şi intelectuale sînt puţin dezvoltate; imbecilii au senzaţii, idei, memorie, afecţiuni, pasiuni şi chiar înclinaţii, dar într-un grad redus. . . In cazul celei de a doua, organizarea1 este incompletă, simţurile sînt de-abia schiţate, sensibilitatea, atenţia, memoria sînt nule sau aproape nule. Idioţii nu au decît un foarte mic număr de idei limitate, ca şi pasiunile lor, la nevoile instinctive pe care şi le exprimă prin cîteva gesturi, prin cîteva cuvinte, prin cîteva monosilabe sau prin strigăte. Judecata nu le conduce deloc acţiunile, puţine la număr, şi care se repetă prin obişnuinţă sau prin imitaţie.

Prima categorie — imbecilitatea. Imbecilii sînt în general bine con­formaţi şi organizarea lor se deosebeşte puţin de organizarea normală; ei se bucură de facultăţi intelectuale şi afective, dar într-un grad mai scăzut decît la omul normal. Orice educaţie ar primi, imbecilii nu se vor ridica niciodată la înălţimea judecăţii [ . . . ] . Plasaţi în aceleaşi con­diţii cu ceilalţi oameni, nu îşi folosesc la fel inteligenţa [ . . . ] .

Categoria a doua — idioţia. Iată-ne ajunşi Ia ultima treaptă a degradării umane2: aici facultăţile intelectuale şi morale sînt aproape nule, nu pentru că ar fi fost distruse, ci pentru că nu au putut niciodată să se dezvolte. La idioţi, lipsa inteligenţei şi a sensibilităţii se află adesea în corelaţie cu viciile organizării, la ei nu există decît rudimente ale inteligenţei, iar instinctul domină toate facultăţile; vorbirea nici măcar nu există. Prin excepţie, există cîteva facultăţi dezvoltate şi o aptitu­dine naturală pentru anumite talente (urmează observaţii asupra unor idioţi, în care Esquirol expune în mod amănunţit malformaţiile lor, cîteva din deprinderile lor respingătoare, după expresia lui Seguin, precum şi gustul unora dintre ei pentru muzică).

înainte de a analiza observaţiile precedente, pentru a deduce din ele noţiunile generale despre idioţie, nu trebuie oare, ca prin fapte noi, să ajungem la acel grad de idioţie ce reprezintă ultima treaptă a degra­dării umane3, unde nu mai există nici măcar instinct, la acea treaptă unde, lipsit de toate atributele sale, omul nu mai este decît un monstru care vegetează?4 (urmează observaţii asupra unor idioţi mai mult sau mai puţin zoomorfi).

Se vede, deci, care au fost la Esquirol, principiile clasificării idioţiei. Pe de o parte, există o gradare continuă a termenilor de degradare umană.

De la omul care se bucură de facultăţile senzitive şi intelectuale dar care, fiind slab organizate este plasat pe ultimul loc al vieţii intelec­tuale şi sociale, pînă la idiot există nenumărate grade. Cine ar putea semnala şi descrie toate nuanţele de degradare ce separă pe omul care gîndeşte de idiotul care n-are nici măcar instinct?5.

Trebuie subliniat faptul că aceste nenumărate grade reprezintă nuanţe de degradare. Continuitatea este stabilită în interiorul patologicului, ter­menul său propriu fiind omul plasat „pe ultimul loc al vieţii intelec­tuale" iar termenul inferior corespunzînd absenţei instinctului, precum

1 Reamintim încă odată că prin cuvîntul organizare se înţelege starea corpului. 2 Sublinierea ne aparţine. 3 Sublinierea ne aparţine. 4 p. 78—79, 86, 95. 5 p. 78.

92

şi omului situat mai jos decât animalul. Degradarea, care este o stare şi nu un proces, se caracterizează prin pierderea progresivă şi continuă, de la individ la individ, a atributelor umane: raţiunea, facultăţile intelec­tuale, morale şi senzitive, instinctele.

In acest continuum, Esquirol trasează hotare şi operează delimitări.

Cine ar putea semnala şi descrie toate nuanţele de degradare ce separă pe omul care gindeşte, de idiotul care n-are nici măcar instinct? Totuşi, studiind faptele, toţi idioţii pot fi grupaţi în două categorii1.

Problema fundamentală (este aceea a principiului după care sînt operate diviziunile într-un continuum de grade, a raţiunii împărţirii acestei variaţii continue în două categorii, idioţia propriu-zisă şi imbeci­litatea care, la rîndul lor, se subdivid în mai multe „varietăţi". Răspun­sul pare că se desprinde destul de limpede din* lucrările lui Esquirol: idioţii se grupează într-o categorie sau alta, într-o „varietate" sau alta, după intensitatea caracteristicii care stă la baza grupării tuturor în aceeaşi categorie patologică. Clasificarea idioţiei este o ierarhie calitativă: ea se sprijină pe „mai multul sau mai puţinul „degradării", pe „mai multul sau mai puţinul" unei însuşiri comune tuturor indivizilor din clasa idioţilor.

Este un fapt pe care, deşi îl sesizează, Seguin nu-1 admite şi-1 con­sideră drept o greşeală logică şi metodologică fundamentală. Chiar dacă numai cîţiva ani îi despart pe Esquirol de Seguin, acesta din urmă refuză fără ocolişuri ca principiul unei serieri calitative să servească la diferen­ţierea categoriilor idioţiei. Pentru Esquirol, o clasificare poate să traseze notare într-un continuum. Seguin, dimpotrivă, consideră continuitatea gradelor „un obstacol absolut în calea oricărei clasificări a idioţilor după nuanţe"2 căci pentru trasarea hotarelor care împart şi delimitează varie­tăţile, trebuie să aplicăm întreruperi în continuitate şi nu să ne mulţu­mim cu „mai multul sau mai puţinul" unei aceleaşi însuşiri.

După Esquirol şi în perspectiva sa, sau într-una identică, au fost propuse, aşa cum susţine Seguin, numeroase împărţiri pentru a clasifica aceste nuanţe de înapoiere mintală. Iată cum explică Seguin aceste cla­sificări în grade, pe care el le consideră a fi arbitrare:

Ce nu face forţa exemplului! Văzînd toate aceste diferenţieri de o metafizică cel puţin vrednică de stimă, şi uneori transcendentă, m-a cuprins dorinţa să efectuez şi eu o împărţire proprie a idioţiei, să rîn-duiesc şi mica mea nuanţă între aceste nuanţe delicate, care semnalează cu precizie idioţii mai mult sau mai puţin educabili; dar curînd m-am întrebat cu spaimă pînă unde ar putea merge această maladie a nuan­ţelor. Esquirol găseşte două; M. Dubois recunoaşte trei; M. Belhomme discerne cinci; o singură nuanţă, mică, între fiecare dintre acestea din urmă, o nuanţă cu adevărat plăcută, colorată, aliniată cu o sfoară meta­fizică — şi iată nouă nuanţe. Iar vecinul meu, care priveşte cum acţio­nez, se grăbeşte să intercaleze alte nuanţe lîngă acestea şi povestea nu se mai termină, iar ştiinţa despre idioţie devine cea mai divizată pe care o cunosc3.

1 p. 78. * p. 34. • p. 38—9.

•3

93

Din acest text se desprinde schema analizei preconizate de el, ideea unei ordini continue oare se poate discerne în calitativul ce stă la baza diferenţei dintre „nuanţele unei aceleaşi boli"1. Seguin arată în mod ad­mirabil că definiţia gradelor de idioţie corespunde unei serieri calitative cu caracter logic. De aici el scoate argumentul că „aceste diviziuni nu divid", căci dacă se pleacă de la nivelul psihologic considerat în el însuşi, cu alte cuvinte al unei variaţii continue, după propria mărturisire a lui Esquirol, nu se poate găsi nici un gen şi deci nu se poate face diviziu­nea". Mai multă sau mai puţină minte a idioţilor — acesta să fie oare criteriul lor de definiţie, de analiză, de diagnostic? Ca şi cum mai mult sau mai puţin2 ar constitui o varietate a speciei, ca şi cum un grad ar fi un gen . . ." 3 .

Această vehemenţă critică adresată lui Esquirol de Seguin, se înscrie în cadrul unei discuţii metodologice, destul de răspîndită pe vremea aceea în mai multe domenii ale ştiinţei, şi care avea legătură în special cu problemele puse de clasificările zoologice. Se cunoaşte de exemplu dis­cuţia dintre E. Geoffrey Saint-Hilaire şi Cuvier4. Primul consideră că variaţia speciilor este continuă, stabilindu-se prin modificări treptate ale unui plan de compunere morfologică, unic pentru toate speciile. Clasifica­rea speciilor operează deci împărţiri într-o variaţie continuă. Dimpotrivă, Cuvier apără specificitatea ireductibilă a morfologiei fiecărei specii, spe­cificitate care serveşte ca fundament al unei clasificări avînd drept obiect calităţi discontinue.

In plus, opoziţia dintre Cuvier şi E. Geoffrey Saint-Hilaire, ca şi opoziţia dintre Seguin şi Esquirol, nu constă doar în modul de împărţire a claselor, ci şi în principiul de clasificare. La Esquirol, ca şi pentru Geoffrey Saint-Hilaire, acest principiu este o noţiune abstractă, o construcţie a spiritului, iar degradarea este planul de compunere al mor­fologiei speciilor. Clasificarea pe oare o propun aceşti autori are drept obiect un continuum calitativ şi această calitate este o noţiune abstractă. Or, Cuvier, „acest ilustru filozof pozitivist", cum îl denumeşte A. Comte, în prima sa Legon de philosophie positive, precum şi Seguin, critică, în afară de modul de împărţire a claselor conform diviziunii a ceea ce este continuu, valoarea principiului de clasificare, o noţiune abstractă care aparţine, spun ei, metafizicii şi nu observaţiei. Se constată amploarea cri­ticii adresată lui Esquirol de Seguin: ea depăşeşte cadrul studiului defi­cienţei mintale şi se înscrie într-o dezbatere generală oare are drept obiect metodologia ştiinţelor.

Totuşi, o seriere chiar pur şi simplu calitativă a deficienţei mintale constituie o tentativă de analiză a caracteristicilor acesteia pornind de la o primă fracţionare într-o clasă omogenă. Prin aceasta, Esquirol şi discipolii săi deschid calea analizei cantitative a deficienţei mintale, chiar dacă nu este încă vorba decît de o ordonare între un mai mult şi un mai puţin, chiar dacă ei nu propun decît principiul unei ierarhii care nu este încă decît o ierarhie clasificatoare.

O asemenea procedură corespunde, într-adevăr, unei prime forme, desigur foarte simplă de cuantificare5: aici cantitatea este — s-a văzut

1 Expresia, subliniată de Seguin (p. 36), aparţine lui Belhomme, discipol al lui Esquirol; ea rezumă foarte bine noţiunea de continuitate calitativă.

2 Subliniat de Seguin. 3 p. 69—70. * Conf. Cahn, cap. X X . 5 Conf. Piaget (1950), p. 77—81 şi 95—103.

94

acest lucru — „mai mult sau mai puţinul" unei calităţi, iar ordinea pe care ea o defineşte corespunde intensităţii legăturii care uneşte fiecare element de proprietatea comună tuturor, corespunde intensităţii degra­dării în fiecare varietate de idioţie. Pe scurt, definind idioţia după un anumit principiu, şi anume starea de degradare, Esquirol o împarte în varietăţi care se ordonează după gradul pe care fiecare din ele îl mani­festă.

Se va vedea că la Seguin şi apoi la Binet vor apărea forme de cuantificare mai elaborate. Primul, comparând copii înapoiaţi şi copii normali pe parcursul dezvoltării, va stabili că intervalul care îi desparte creşte odată cu vîrsta. El va pune în legătură elementele celor două mulţimi şi va ordona diferenţele lor: acestea cresc odată cu vîrsta. Or, trebuie remarcat că un asemenea nivel de cuantificare este inaccesibil lui Esquirol pentru că el nu ia în considerare în analiza sa decît o clasă de indivizi, idioţii, fără să-i compare cu „oamenii perfecţi". Astfel, la aceşti doi autori, forma de cuantificare depinde de absenţa sau de pre­zenţa unui termen de comparaţie, la care se raportează caracteristicile idioţilor, adică de concepţiile lor asupra raportului dintre normal şi patologic, unul asociindu-le, iar celălalt disociindu-le. Dar la Seguin, compararea între copiii întârziaţi şi cei normali rămîne încă globală şi nu reuşeşte decît să stabilească intervale, diferenţe.

în ceea ce-1 priveşte pe Binet, el va ajunge să ia în considerare simultan atît asemănările, cît şi diferenţele, datorită întrebuinţării unei metrici care recurge la unităţi, numărul anilor de avans sau de întîr-ziere. Dar această formă de cuantificare nu va putea fi realizată decît după ce se va construi un termen de referinţă — succesiunea „nivelu­rilor" de inteligenţă — care permite să se calculeze numeric amploarea întârzierii. Deci, această nouă etapă a abordării cuantificatoare a defi­cienţei mintale nu va putea fi disociată de o anumită reprezentare a psihismului copilului normal, de noţiunea de evoluţie genetică a inte­ligenţei.

Definiţia înapoierii mintale dată de Seguin

Dacă la Esquirol trebuie să ne adresăm mai degrabă clasificării idioţiei decît definiţiei sale pentru a găsi o analiză bazată pe grade, la Seguin noţiunea de variaţie continuă este aplicată definiţiei unei alte forme de deficienţă mintală — înapoierea sau întârzierea mintală. O a doua diferenţă între aceşti doi autori: pentru primul, variaţia con­tinuă este rezervată analizei patologice, este vorba de nuanţe de degra­dare, în timp ce Seguin stabileşte principiul unei continuităţi a gradelor de dezvoltare între copilul înapoiat şi copilul normal. Astfel, apare schiţată ideea unei legături între deficienţa mintală şi starea normală. Este adevărat că nu e încă vorba decît de o primă schiţă, căci dacă Seguin dezvoltă ideea unei continuităţi între inteligenţa normală şi cea întârziată, în schimb el separă foarte clar înapoierea mintală de idioţie. Dacă continuitatea stabilită de Esquirol nu are valoare decît pentru stă­rile patologice, în schimb cea al cărei principiu este stabilit de Seguin nu leagă starea normală decît de formele uşoare de deficienţă min­tală.

95

Idiotul, chiar superficial, prezintă o s t a g n a r e a dezvoltării fizio­logice şi psihologice; copilul întîrziat nu se opreşte în dezvoltarea sa, ci se dezvoltă mai încet în raport cu oopiii de aceeaşi vîrstă; faţă de progresele copilului normal, el este rămas în urmă pe toată linia, iar această întârziere, cu fiecare ^zf tot mai accentuată, sfîrşeşte prin a stabili între copilul întîrziat şi cel normal o diferenţă enormă, o distanţă de nestrăbătut1. (în acest fel, copilul întîrziat este comparat cu copilul normal şi-este diferenţiat de idiot). întârzierea în care se găseşte un subiect-"sub raportul inteligenţei, ca şi sub cel al funcţiilor fiziologice, esenţiale vieţii de relaţie, nu poate fi confundată cu idioţia; căci întîţzierea înseamnă un grad de dezvoltare în minus, iar idioţia, o infirmitate.. ?.

în ce mod stabileşte Seguin legătura între copiii înapoiaţi şi cei „obişnuiţi"? Trebuie să deosebim în definiţia sa două etape. Mai întîi, el stabileşte noţiunea de întîrziere a dezvoltării. „întârzierea înseamnă un grad de dezvoltare în minus". Putem spune, astfel, că diferenţa dintre copilul normal şi cel întîrziat este o diferenţă cuantificabilă, cu toate că însuşi Seguin nu o explicitează în mod limpede. Apoi, în cea de-a doua etapă, Seguin compară copiii normali cu cei înapoiaţi în funcţie de vîrstă: decalajul dintre ei creşte odată cu vîrsta. Copilul întîrziat se dezvoltă mai încet decît copiii de vîrsta lui, „această întîrziere, cu fie­care zi tot mai accentuată, sfîrşeşte prin a stabili între copilul întîrziat şi cel normal o diferenţă enormă, o distanţă de nestrăbătut". Deci se poate remarca faptul că, în timp ce Esquirol opera o ierarhizare în cadrul „stării de degradare", Seguin ordonează diferenţele de categorie, abordînd astfel o formă nouă de cuantificare. In fiecare categorie (copii întârziaţi, copii obişnuiţi), sînt comparate între ele părţi (fiecare vîrstă), iar diferenţa (întârzierea) se ordonează (crescând odată cu vîrsta). Avem deci o ierarhizare a înseşi diferenţelor şi această ierarhizare a diferen­ţelor dintre copiii obişnuiţi şi cei întârziaţi este aceea care explică, după Seguin, modul de constituire a stării anormale. Intre copilul obişnuit şi copilul înapoiat există o diferenţă, o „diferenţă enormă", dar o diferenţă care poate fi deja analizată deoarece poate să fie ordonată în funcţie de vîrstă. Amploarea sa va trasa hotarul, încă imaginar, din lipsa unei definiţii precise, care separă o întîrziere trecătoare de o întîrziere ne­recuperabilă. Individul deficient era mai întîi normal sau aproape nor­mal. Admiterea sa în genul patologic are loc pe etape şi se produce în cursul dezvoltării. Ea devine efectivă pornind de la un anumit moment, atunci cînd întârzierea a creat o distanţă de nestrăbătut între copilul înapoiat şi cel obişnuit: acest moment este cel al separării, este pragul, încă virtual, oare permite să se distingă într-o variaţie cantitativă di­ferenţa dintre normal şi patologic. La Seguin continuitatea şi diferen­ţierea între normalitate şi patologic se stabilesc la nivelul individului, prin evoluţia sa. Seguin a schiţat astfel cadrul unui mod de abordare a deficienţei mintale pe oare îl va dezvolta Binet şi care rămîne încă fundamentul diagnosticului său. Definind copilul înapoiat printr-o sim­plă întîrziere a dezvoltării, Seguin aplică simultan două modele bio­logice la nivelul fenomenelor mintale. Am insistat deja asupra originii şi rolului noţiunii de prag, oare permite să se treacă de la punctul de

1 p. 72. 2 p. 210.

96

vedere al opoziţiei calitative dintre starea normală şi cea anormală la cel al reunirii lor de pe poziţia comparării cu o unitate de măsură co­mună. Seguin descoperă această unitate de măsură comună, chiar dacă se serveşte de ea numai pentru a ordona diferenţe care rămîn globale, din lipsa unei definiţii concrete. Etalonul comun este dezvoltarea, evo­luţia copilului. Or, se pare că acest apel la evoluţie reprezintă un al doilea model derivat din biologie: faptul că evoluţia copilului permite un acces la fenomenul patologic, calitativ discontinuu, poate fi asemănat cu rolul jucat în biologie de teoria evoluţionistă, care a permis să se ia în considerare continuitatea dintre specii, în pofida discontinuităţii formelor lor, evidentă în perspectiva unui punct de vedere clasificator. Recurgerea la evoluţie ca la un cadru de analiză a fenomenelor mintale anormale nu este deloc specifică deficienţei mintale. O vom găsi la Jackson, Janet şi Freud, pentru a nu cita decît pe aceşti autori. într-un mod general, evoluţia este una din dimensiunile prin care se poate ajunge la patologia mintală, este unul din cadrele sale de analiză.

Meritul aplicării sale la deficienţa mintală revine lui Seguin, care schiţează astfel metoda pe care o va dezvolta Binet. Evoluţia permite să se discearnă în comportamentele unui individ o ordine care va servi drept bază a unei abordări cantitative a deficienţei. Dar Seguin nu defineşte în practică nici întîrzierea mintală, nici pragul sub care această întîrziere nu mai poate fi recuperată. El se declară adept al pozitivismului, îi foloseşte principiile, dar într-un mod teoretic, la nivelul definiţiilor. înapoierea este prezentată ca o stare diferită can­titativ de normalitate, dar aceasta din urmă nu este definită. O aseme­nea critică este aplicată de Canguilhem lui A. Comte1, care afirma con­tinuitatea cantitativă dintre normal şi patologic fără să propună vreun criteriu care să permită recunoaşterea normalului, astfel încît, în cele din urmă, normalul şi patologicul rămîn concepte calitative.

Binet este cel care respinge orice presupunere, orice definiţie a priori. Diferenţa dintre copilul normal şi cel deficient în concepţia lui Binet nu mai este o chestiune de definiţie a priori, ci se desprinde din compararea lor, din asimilarea lor provizorie. Binet aplică în mod in­tegral planului patologiei mintale modelul oferit de CI. Bernard pentru patologia organică. Astfel, el situează studiul deficienţei în contextul unei asimilări între deficienţă şi starea normală, reducînd diferenţa între aceste stări la o variaţie de ordin cantitativ ce afectează un me­canism funcţional comun, inteligenţa, pe care cu această ocazie o şi defineşte.

Definiţia unei funcţii mintale, inteligenţa, dată de către Binet

„ . . . Mintea este una singură, în pofida multiplicităţii facultăţilor sale [ . . . ] ea posedă o funcţie esenţială căreia îi sînt subordonate toate celelalte, . . . inteligenţa, . . . " , spune Binet2. Nu vom încerca aici să precizăm nici conţinutul, nici semnificaţia pe care Binet le acordă in­teligenţei. Nu vom prezenta nici detalii în legătură cu etapele de con­struire a scării metrice, deşi ele ilustrează faptul că această scară îna-

1 Op. cit., p. 22—23. 2 1909, p. 117.

7 — Debilităţii» mintale 97

inte de-a fi utilizată pentru măsurarea inteligenţei a fost concepută iniţial pentru diagnosticul neinteligenţei1. Ne vom mărgini să elucidăm perspectivele sale metodologice, iar, din acest punct de vedere, vom rezuma aportul lui Binet într-o singură propoziţie: inteligenţa este definită ca o funcţie susceptibilă de o dublă variaţie: o variaţie gene­tică şi o variaţie diferenţială.

în cadrul unei abordări cantitative este posibil să orînduim toate gradele de deficienţă mintală după distribuţia nivelurilor de inteligenţă. Atunci, o unitate de măsură comună, numărul de ani în avans sau în întârziere al nivelului mintal, în raport cu vîrsta, reuneşte într-o aceeaşi măsurare toate categoriile de inteligenţă — inteligenţa sclipitoare, su­perioară, medie sau normală, apoi inteligenţa greoaie, debilii, imbecilii şi idioţii — după terminologia lui Binet.

Nu trebue să ne înşelăm. Binet nu este lipsit de reticenţe faţă de principiul unei abordări cantitative a inteligenţei şi a deficienţei. în lucrările sale, întîlnim o îmbinare a expresiilor de entuziasm pentru .numeroasele virtuţi ale acestei metode cu regretele de a nu sesiza spe­cificitatea funcţionării mintale la copilul normal şi la cel înapoiat. El afirmă că inteligenţa copilului diferă de cea a adultului şi într-un alt mod decît prin grade: „să evităm să ne mulţumim cu cuvintele; să nu spunem că inteligenţa copilului diferă de a noastră doar prin grade, nu şi prin natura sa"2. în ceea ce priveşte dezvoltarea, „copilul posedă un anumit număr de calităţi ( . . . ) caracteristice stării sale"3. Referitor la înapoiaţi, Binet afirmă: „Se pare, într-adevăr, că inteligenţa acestor fiinţe a suferit o anumită oprire; dar nu rezultă că această oprire ( . . . ) este singura caracteristică a stării lor. Există, probabil, în multe cazuri, o abatere în dezvoltare, o alterare"4. Pe scurt, funcţionarea mintală a copilului normal şi a înapoiatului au structuri şi calităţi proprii. Pur şi simplu, pentru Binet, abordarea cantitativă este o metodă care-şi are adevărul şi, chiar dacă ea nu permite un studiu exhaustiv al func­ţionării mintale.

Scopul nostru nu este deloc acela de a studia, a analiza şi a desprinde aptitudinile celor inferiori în ceea ce priveşte inteligenţa. Aceasta va constitui obiectul unei lucrări ulterioare. Aici ne vom mărgini să le apreciem, să le dozăm inteligenţa, în general ( . . . ) . Rezervele formulate mai sus asupra adevărului concepţiei unei opriri a dezvoltării nu ne vor împiedica să găsim mari avantaje în a face o comparare metodică între cel inferior, în ceea ce priveşte inteligenţa, şi cel normal5.

Aici găsim una din restricţiile pe care Binet şi le va impune în obiectul studiului său, pentru a ajunge la un diagnostic al „nivelului intelectual" care să-i permită să ordoneze pe un acelaşi continuum îna­poiatul şi copilul normal. în acest scop, el optează în mod deliberat pen­tru soluţia de a nu studia inteligenţa decît din punctul de vedere al

1 Conf. Zazzo, 1966. 2 1909, p. 119. 3 1909, p. 123. 4 1905, b, p. 192. 5 1905, b, p. 193.

98

variaţiei sale măsurabile. „Prin convenţie1, noi considerăm un copil mijlociu ca fiind mai inteligent decît un copil mai mic ca vîrstă"2. O altă restricţie se referă la sensul care trebuie dat expresiei „măsură a inteligenţei":

Ideea de măsură se reduce pentru noi la cea de clasament ie­rarhic; dintre doi copii, este mai inteligent cel care reuşeşte mai bine la o anumită succesiune de probe [ . . . ] . în plus, prin luarea în con­siderare a mediilor înregistrate la copii de vîrstă diferită, măsura se stabileşte în funcţie de dezvoltarea mintală, iar inteligenţa, ca şi învăţarea, ca şi dezvoltarea corporală, le măsurăm prin întîrzierea sau prin avansul, exprimate într-un număr de ani, pe care un copil îl prezintă în raport cu colegii săi3.

Regăsim aici noţiunea de variaţie genetică a inteligenţei, aşa cum poate fi apreciată ea prin scara metrică. Această scară este construită în scopul de a sesiza ierarhia dezvoltării la copii de vîrste diferite, iar Binet îşi expune pe larg modul cum perfecţionează el această ierarhie prin multiple experienţe.

în urma unor încercări multiple am stabilit această ordine (între probele scării); nu am conceput-o deloc aşa cum o prezentăm . . . (am încercat pe un foarte mare număr de copii de toate vîrstele să ve­dem dacă ei răspund la probele intelectuale corespunzătoare vîrstei lor)4.

In sfîrşit, o ultimă restricţie se referă la ierarhia genetică a inte­ligenţei, aşa cum poate fi ea apreciată prin scara metrică; cuantificarea inteligentei pe care o îngăduie această scară nu este, de fapt, metrică, în sensul propriu al cuvîntului. Binet insistă în mai multe rînduri asu­pra faptului că nu este vorba de o aritmetică, ci de o simplă ordo­nare.

Cuvîntul măsură nu este luat aici în sens matematic: el nu indică de cîte ori o cantitate este conţinută în alta. Ideea de măsură se reduce pentru noi la aceea de clasament ierarhic5.

Or, variaţia genetică a inteligenţei, chiar dacă nu indică decît o ordine, permite, de asemenea, să se aprecieze variabilitatea indivizilor, variaţia inteligenţei la copiii de aceeaşi vîrstă. Numai atunci va putea fi constituită, prin considerente de medie de vîrstă şi de dispersie în jurul acestei medii, o metrică în sensul propriu al cuvîntului. Nu va fi vorba, trebuie să o repetăm, de un calcul aritmetic al evoluţiei ge­netice a inteligenţei, ci de o metrică avînd drept obiect indivizii, ordonaţi după nivelul lor de inteligenţă, ţinînd seama de vîrstă lor. Unitatea acestui calcul matematic este numărul anilor în avans sau în întîrziere şi el permite în acelaşi timp să se serieze şi să se clasifice indivizii. Legitimitatea acestui calcul matematic al indivizilor, care se efectuează prin scăderea dintre un nivel de dezvoltare şi o vîrstă, reprezintă o

1 Sublinierea ne aparţine. 2 1909, p. 136. 3 1909, p. 135—6. 4 1908, p. 71. 5 1911, p. 135.

99

altă problemă1. Aceasta este însă abordarea adoptată uneori ou entu­ziasm, alteori cu reticenţe, dar totuşi adoptată de Binet, abordare care constituie prima schiţă a unei metode numerice a clasamentului gradelor de inteligenţă. Să-1 ascultăm pe Binet:

Trebuie să ne aşteptăm ca nu toţi copiii de o vîrstă anumită să aibă acelaşi nivel intelectual. Aceasta este extrem de evident. Nu toţi sînt la fel de inteligenţi [ . . . ] . Să aruncăm o privire asupra re­zultatelor noastre [ . . . ] . Astfel, 103 copii sînt normali, au exact ni­velul mintal pe care noi îl atribuim vîrstei lor; 44 sînt în avans, 56 sînt în întârziere [ . . . ] . Să adăugăm un detaliu: [ . . . ] sînt mulţi, 86, care se abat de la medie doar cu un an; există un număr cu totul restrîns de copii, numai 14, care se abat de la medie cu doi ani [ . . . ] * .

Pentru a defini întârzierea mintală a înapoiaţilor, Binet vrea să ţină seama simultan de mediile de vîrstă şi de variaţia în jurul normei de vîrstă. Trebuie să se stabilească mai întîi

cu cîţi ani este în întirziere un înapoiat faţă de un normal de aceeaşi vîrstă... Procedeul pe care-1 preconizăm constă în a aplica copilului, fără nici o idee preconcepută, totalitatea probelor (scării metrice a inteligenţei) şi să-1 comparăm cu seria celor normali, fără a ţine seama de vîrstă sa. Intrucît noi posedăm o seriere, care începe să devină completă, a rezultatelor la probe pentru fiecare vîrstă a copilului normal, este uşor să se găsească locul candidatului în fiecare serie. Luarea în considerare a vîrstei sale permite, de asemenea, să se cu­noască dacă este în întârziere şi cu cît, faţă de medie3.

Dar pentru a şti dacă întîrzierea observată permite să se considere copilul drept un anormal din punctul de vedere al inteligenţei, trebuie de asemenea să se ia în considerare variaţia normală a acesteia.

Examinînd tabloul investigaţiilor noastre asupra copiilor normali, remarcăm faptul că o întârziere intelectuală cu un an este atît de frecventă încît devine nesemnificativă [ . . . ] . Dimpotrivă, întîrzierea

yrAu doi ani este destul de rară [ . . . ] . Trebuie să admitem că această Iu întârziere are o semnificaţie negativă şi că ori de cîte ori ni se pre-J| | zintă problema se pune de a şti dacă nu cumva copilul în cauză este ^ un anormal din punctul de vedere al inteligenţei, şi în care categorie

trebuie să fie plasat*.

Fără îndoială, Binet va mai tatona şi nu îşi va generaliza metoda. El nu va vorbi nici despre coeficientul intelectual, nici chiar despre vîrstă mintală. Mai mult, pentru a defini gradul de înapoiere, el va combina cele două metode, calculul numărului anilor de întîrziere, pen­tru a diagnostica înapoierea, şi luarea în considerare a „nivelului min­tal", pentru a o clasifica5. Ideea esenţială este aceasta: o inteligenţă anormală se defineşte prin variabilitatea distribuţiei inteligenţei, va-riabilitate care se observă prin referinţă la variaţia genetică.

1 Conf. Zazzo, 1962, p. 34. 2 1908, p. 71—2—3. 3 1905 c, p. 326. 4 1908, p. 91. 5 Conf. Zazzo, 1966.

100

Recapitulare

în consecinţă, putem să spunem că, depăşindu-i, Binet face sinteza între Esquirol şi Seguin. Primul clasifica idioţii pe un continuum in-terindividual de grade de degradare. Făcînd acest lucru, el compara deficienţii între ei, dar exclusiv între ei, fără a-i raporta la indivizii normali, şi exclusiv după starea lor, fără o perspectivă genetică. Seguin introduce referinţa la normalitate şi la perspectiva genetică, dar el nu compară copiii înapoiaţi între ei: continuumul gradelor de deficit mintal este intraindividual, deoarece întârzierea creşte odată cu vîrsta, şi nu ca la Esquirol, interindividual. Binet îmbină într-o unitate comună va­riaţia intxaindividuală şi variaţia interindividuală şi situează deficitul mintal pe o porţiune a variaţiei individuale, ea însăşi definită prin variaţia genetică. Deci, el ordonează în întregime normalul şi patolo­gicul, iar această ordine n-a putut fi constituită decît situîndu-se pe un punct de vedere deliberat cantitativ, permis de o definiţie a inteligenţei potrivit căreia aceasta reprezintă o funcţie gradată genetic. Ulterior, pentru a stabili pragurile de separare ale diferitelor categorii de inte­ligenţă, Binet revine la definiţiile calitative, dispunînd de capacitatea de a-i recunoaşte în mod exact aplicaţiile în variaţia cantitativă.

Noi vom păstra termenii folosiţi în mod curent de idiot, imbecil

şi debil, dîndu-le o definiţie precisă şi o aplicaţie posibilă cu aju­

torul testelor scării noastre. Idiotul este fiinţa care nu poate comu­

nica cu semenii lui prin limbaj; el nu vorbeşte şi nu înţelege: el

corespunde nivelului de inteligenţă normală situat între naştere şi

vîrsta de doi ani. Pentru a stabili diagnosticul diferenţial între idiot

şi imbecil, este deci suficient să întrebuinţăm testele următoare: (ur­

mează o enumerare a itemilor corespunzători vîrstei de trei ani).

Limita dintre imbecilitate şi debilitate nu este mai greu de sta­

bilit. Imbecilul este acela care e incapabil să comunice cu semenii

săi prin limbajul scris; deci, el nu poate să citească şi să înţeleagă

ceea ce citeşte... imbecilitatea (în ceea ce priveşte nivelul pe scară)

se întinde de la doi la şapte ani; debilitatea începe de la şapte

ani1.

în acest fel, reluînd clasificarea idioţiei după nivelul de comunicare cu semenul, clasificare propusă de Esquirol, Binet poate să-i dea o in­terpretare psihometrică precisă. R. Zazzo (1965) a arătat că, după acelaşi principiu, limitele exprimate în coeficienţii intelectuali ai debilităţii (50 şi 70 după L. Terman) corespund unei aprecieri pedagogice a acesteia. Ţinînd seama de faptul că sfîrşitul dezvoltării mintale este atins în jurul vîrstei de 15 sau 16 ani,

un C I . de 50 la sfîrşitul acestei dezvoltări înseamnă nivelul elemen­

tar al lecturii (în jur de 7—8 ani) iar C.I.-ul de 70 este echivalent

cu vechea limită a învăţămîntului primar sau, în ceea ce priveşte

raţionamentul, cu nivelul superior al gîndirii concrete (10—11 ani) . . .

1 1908, p. 87 şi 91.

101

. . . Noţiunea de debilitate mintală se defineşte1, cel puţin de către psihologii care studiază copilăria, prin criterii pedagogice; aceste cri­terii odată admise se constată1 cărei vîrste corespund ele şi aceste vîrste odată cunoscute se calculează1 cărui indice cronologic de creş­tere corespund e le . . .

Pe scurt, nivelul mintal, vîrsta mintală, coeficientul intelectual — puţin interesează unitatea psihometrică aleasă — permite să se precizeze care sînt, într-o variaţie oantitativă, pragurile de separare între însu­şiri clar definite (modul de comunicare cu semenul, o definiţie şcolară a debilităţii e tc) , adică criteriile pe care convenim să le aplicăm feno­menului studiat. „Nu vom repeta niciodată îndeajuns... acestea sînt criteriile oare constituie «convenţia* şi soliditatea noţiunii (de debilitate mintală), limitele sale veritabile. Cifrele vârstelor, cifrele coeficienţilor intelectuali nu sînt decît aproximaţii"2.

Regăsim astfel principiul pragului, definit de CI. Bernard şi aplicat în mod admirabil la domeniul psihologiei. Pragul permite să se deter­mine calitativul într-o variaţie cantitativă. Dacă pragul nu a fost pre­cizat, variaţia este cantitativă şi exprimă un mecanism funcţional, în cazul nostru evoluţia genetică a inteligenţei. Dacă pragul este precizat, tot ceea ce-1 depăşeşte reprezintă o variaţie calitativă, de pildă, variaţia după diverse critprii pedflgngjpp Rezultă, aşadar, că fenomenul a*r-eă— rui contur^începe să se desprindă poate fi descris fie dintr-un punct de vedere calitativ, fie dintr-un punct de vedere cantitativ, după cum se ia în considerare expresia generală sau mecanismul funcţional.

Fără îndoială, un astfel de sistem are limite. Fără îndoială, de ase­menea, un istoric al definiţiei deficienţei mintale în secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea nu ar fi fost necesar, dacă şi-ar fi propus doar să arate că, în domeniul abordat cantitatea se transformă în calitate şi că precizarea unei însuşiri reprezintă o primă măsură. Nu acesta era scopul urmărit. De fapt, era vorba să evidenţiem înlăn­ţuirea etapelor care au culminat cu o definiţie limpede, sau în mod provizoriu limpede, a deficienţei mintale şi ce anume a datorat fiecare etapă doctrinelor filozofice şi perspectivelor ştiinţifice ale timpului. Nu e nimic surprinzător în faptul că, făcînd istoricul problemei abordate, am ajuns la dezbateri despre cantitate şi calitate, deoarece în etapele respective, această discuţie era de domeniul filozofilor şi al oamenilor de ştiinţă! Dacă Esquirol pare să ignoreze distincţia metodologică dintre calitativ şi cantitativ, definiţia şi clasificarea pe oare le atribuie idioţiei îl plasează, totuşi, în centrul problemei. Seguin, care invocă pozitivismul cu fermitatea ce-1 caracterizează, distinge atît de bine calitatea de can­titate, încît nu vede în ele decît termeni contradictorii. Idioţia, întrucît merită o definiţie calitativă, în conformitate cu originea sa organică, nu poate, spune el, să fie la fel apreciată din punctul de vedere al gradului, fără a se produce dezordine şi confuzie. Seguin refuză orice corespondenţă între cele două abordări. Dar atunci cînd prezintă o de­finiţie în aparenţă cantitativă — este vorba de înapoierea mintală — el o face într-un mod teoretic, fără a propune criterii oare să permită recunoaşterea întîrzierii şi a normalităţii, astfel că, în cele din urmă, întârzierea şi normalitatea sînt reduse la concepte calitative. Am amintit

1 Subliniat de R. Zazzo. 2 R. Z a z z o , 1965 şi introducerea la lucrarea de faţă.

102

deja o critică asemănătoare, aplicată de Canguilhem lui A. Comte. In fine, Binet, definind inteligenţa ca o funcţie a cărei dezvoltare permite să se stabilească grade, va putea beneficia de noţiunea de prag pre­cizată de CI. Bernard şi va putea stabili o corespondenţă între calitativ şi cantitativ. Stabilirea unei continuităţi între aspectele calitative şi cele cantitative prin intermediul noţiunii de prag, apare la Binet ca fiind legată de adoptarea unei perspective genetice, perspectivă absentă la Esquirol şi abia schiţată la Seguin. Şi invers, stabilirea însăşi a acestei continuităţi face posibilă perspectiva genetică. Problemele metodologice puse de studiul debilităţii mintale sînt, astfel, comune cu cele pe care le-a ridicat o altă dezvoltare ce a dominat gîndirea ştiinţifică şi filozofică în secolul al XlX-lea: confruntarea dintre fixism şi evoluţionism. Con­cepţia evoluţionistă implică o relativizare a categoriilor calitative care fuseseră pînă atunci menţinute despărţite; ea introduce în domeniul calitativ măsurarea şi studiul filiaţiilor.

Continuitatea evidentă ce există la autorii studiaţi de noi, în sensul luării progresive în stăpînire a raportului dintre calitate şi cantitate, nu trebuie să determine marcarea faptului că poziţiile lor se înscriu, totuşi, în contexte foarte diferite. Modificarea de la o etapă la alta a definiţiei psihologice a deficienţei mintale este strîns legată de dife­renţierea crescîndă a caracteristicilor psihice şi organice atribuite aces­tei deficienţe, ca urmare a evoluţiei metodelor de investigaţie medicală. ţ De asemenea, pentru desfăşurarea etapelor definiţiei psihologice a defi- j cienţei mintale nu este indiferent faptul că, datorită modificării cir­cumstanţelor sociale, a trebuit să se ia ca obiect de studiu atît formele uşoare cît şi cele grave ale deficienţei mintale. Observaţiile de mai sus au avut ca obiect precizarea importanţei şi a limitelor unei analize epis­temologice a evoluţiei unei noţiuni.

Concluzie

într-un studiu retrospectiv, alegerea punctului de plecare comportă întotdeauna o doză de arbitrar. în studiul de faţă, am luat ca punct de plecare opera lui Esquirol deoarece aici, pentru prima oară, este deli­mitată idioţia şi, mai ales, pentru că autorul a urmărit să prezinte un studiu complet, o descriere exhaustivă a idioţiei. Or, însuşi subiectul acestei lucrări, care a constat în studierea modului cum s-a construit o anumită imagine a deficienţei mintale, a condus la multiplicarea op­ţiunilor arbitrare. Departe de-a o fi examinat pentru ea însăşi, opera lui Esquirol ne-a interesat doar sub aspectul a ceea ce a reprezentat ea pentru Binet sau, mai exact, sub aspectul a ceea ce a făcut din ea Binet. Continuitatea şi transformarea de la unul la celălalt, avînd pe Seguin ca element de legătură, au constituit limitele studiului nostru care, de fapt, reprezintă mai mult o retrospectivă decît un istoric. Oricum, a fost dificil pentru noi să facem dreptate unui om ca Esquirol, care face joncţiunea între concepţii ştiinţifice şi chiar ideologii atît de dife­rite. Dacă, în loc să studiem concepţia sa cu privire la relaţiile dintre organism şi psihism am fi abordat concepţia sa cu privire la cauzele morale şi fizice ale diferitelor tipuri de alienare, am fi constatat că el analizează influenţele sociale, factorii de civilizaţie, şi consideră idioţia ca o maladie favorizată de sărăcie, pe scurt, l-am fi văzut înscriindu-se

103

în perspective destul de diferite de cele expuse mai sus. Aceasta ilus­trează dificultatea de a îngădui opere fecunde în sisteme de gîndire închise, de a face din ele simboluri peremptorii ale unui moment al gîndirii ştiinţifice. Dealtfel, Seguin însuşi arată că nu s-a desprins în întregime de o gîndire ontologică şi fixistă, chiar dacă el schiţează din 1846, aproximativ cu 13 ani mai înainte de apariţia cărţii L'Origine des especes, liniile generale ale unui mod de abordare a înapoierii mintale care, atunci cînd va atinge deplina sa dezvoltare, va fi considerat ca provenind din evoluţionism.

Fără îndoială, nu trebuie să ne înşelăm. Abordarea lui Esquirol şi Seguin a putut să fie calificată drept ontologică şi o asemenea abor­dare apare extrem de discreditată după mai mult de un secol de gîndire evoluţionistă. Dar atunci cînd Esquirol şi Seguin se refereau la esenţe, la calităţi ontologice, ei încercau să le clarifice conţinutul psihologic şi mecanismul cauzal. In cadrul formal căruia îi aparţineau şi care co­respundea concepţiilor lor generale, ei au început deja studiul ştiinţific al deficienţei mintale. De aceea ar fi abuziv să facem din aceşti ino­vatori precursorii direcţi ai concepţiilor contemporane, cum este cea a „specificităţii mintale". Desigur, aici este vorba, într-adevăr, de o concepţie pe care o putem califica drept ontologică, dar de data aceasta în sensul rău al cuvîntului: „specificitatea mintală" serveşte adesea să „explice" fenomene al căror determinism ar putea să fie mai puţin „esenţial" şi pe care recurgerea la noţiunea de specificitate îl scuteşte de a fi studiat. Abordările ontologice ale lui Esquirol şi Seguin sînt, de fapt, indisolubil legate de concepţiile lor teoretice fundamentale şi valoarea lor trebuie să se măsoare mai curînd după fecunditatea an­samblului operei acestor autori decît după aspectul medieval sau con­temporan pe care-1 evocă.

La fel se prezintă lucrurile şi în legătură cu forma, calitativă sau cantitativă, atribuită de aceşti autori termenilor analizelor lor psiholo­gice. Este foarte evident că alegerea unui mod de formalizare, calitativ sau cantitativ, nu are aceeaşi semnificaţie în secolul al XlX-lea ca în secolul al XX-lea. Pe atunci, această alegere implica anumite concepţii asupra normalului şi patologicului sau o anumită reprezentare asupra evoluţiei inteligenţei, a căror importanţă pentru constituirea noţiunii de deficienţă mintală am încercat s-o arătăm. Formalizarea calitativă sau cantitativă pe care autorii contemporani o aplică lucrărilor lor nu mai este legată de aceste probleme teoretice fundamentale. Pe de altă parte, pe un plan logic şi matematic, s-a putut să se înţeleagă şi să se stă-pînească în parte continuitatea analizelor calitative şi cantitative. în consecinţă, această formalizare nu poate să constituie un criteriu valabil pentru a situa lucrări actuale mai curînd pe linia unei filiaţii cu Esquirol, decît cu Binet.

Antagonismele noţiunilor, cuplul dintre calitativ şi cantitativ, cel dintre ontologic şi evoluţionism, departe de a coincide cu antagonismele dintre opere, se regăsesc, de fapt, în interiorul cercetărilor fiecărui au­tor. Putem, schimbând puţin tema, să arătăm primele schiţe ale unui studiu al transformărilor individului, la Esquirol, sau ale unui studiu al modurilor de gîndire ontologică^ la Binet. Dar, mai ales — şi acest fapt le-a conferit tot interesul în analiza care a fost întreprinsă —, aceste noţiuni nu erau, de fapt, antagoniste decît în secolul al XlX-lea.

104

Atunci interacţiunea lor a contribuit la naşterea unei anumite imagini a deficienţei mintale, a unei imagini ce constituia rezultatul unei sec­venţe date a evoluţiei sale. Astăzi, problemele studiului deficienţei min­tale pornesc direct de la această imagine. într-un mod puţin cam sche­matic, am putea considera că unele din formele pe care le-a îmbrăcat studiul deficienţei mintale începînd de la Binet se explică, în parte, prin grija de a recompune pe un plan ştiinţific ceea ce a fost descompus, separat sau neglijat în mod deliberat la sfîrşitul secolului al XlX-lea. A aborda studiul psihismului în unitatea relaţiilor sale cu organismul şi a relaţiilor sale cu „oamenii şi lucrurile", după expresia lui Seguin, în unitatea organizării sale generale şi în cea a transformărilor sale — toate acestea reprezintă tot atâtea teme actuale ale studiului deficienţei mintale şi care decurg în parte din sacrificiile realizate de Binet pentru a ajunge la o categorisire voit precisă şi obiectivă a acestei deficienţe.

Ar putea exista temerea că, în acest scurt istoric, alegerea punctului de sosire, adică a imaginii deficienţei mintale, prezentată ca rezultat al evoluţiei de-a lungul secolului al XlX-lea, să fi fost şi mai arbitrară decît alegerea punctului de la care am plecat. Dar, după cum am limitat expunerea operelor lui Esquirol şi Seguin, am ales şi un Binet, anume creatorul metodei practice de diagnostic, disociindu-1 de Binet teoreti­cianul. Dealtfel, chiar pe planul metodei, nu ne-am referit la toate limitările pe care Binet şi le-a impus singur, pentru a ajunge la o de­finiţie limpede, sau provizoriu limpede, a deficienţei mintale. Dintre acestea ne-am referit doar la două, dualismul metodologic, care deli­mitează studiul psihismului, precum şi definiţia unei funcţii psiholo­gice, care nu reprezintă nici întreg psihismul, nici măcar întreaga in­teligenţă. Nu ne-am referit însă la numeroase alte delimitări pe care Binet a trebuit să le opereze. Fixîndu-ne asupra unui moment al evo­luţiei unei noţiuni, care continuă încă să se dezvolte, şi chiar limitînd-o la perioada considerată, ne expunem unui mare pericol, cel de a mo­difica aspectul general al acestei evoluţii. Arătînd cum Binet integrează şi depăşeşte opera înaintaşilor săi, am creat poate impresia că soluţiile pe care el a ştiut să le găsească erau singurele adecvate. Or, aceste so­luţii erau ele însele tributare unor concepţii teoretice, metode ştiinţi­fice şi cunoştinţe practice, care de atunci au evoluat. Se ajunge chiar la un aparent paradox: astăzi lucrările care, la rindul lor, integrează şi depăşesc opera lui Binet nu pot să nu evoce, într-un context desigur foarte diferit, perspectivele teoretice şi modurile de abordare care au fost dezvoltate de Esquirol şi Seguin şi pe care Binet le-a criticat. Li­mitând la Binet istoricul unei noţiuni, care-şi continuă dezvoltarea, exis­tă riscul de a prezenta o singură secvenţă, care îşi are coerenţa, drept treaptă spre un echilibru stabil, când, de fapt, au loc mai degrabă, o serie de reechilibrări succesive.

Cînd Binet propunea regulile unui dualism metodologic, el o făcea ca o reacţie împotriva concepţiei simplificatoare care a însoţit, în cea de^a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dezvoltarea studiilor anato-mopatologice, a căror aplicare la deficienţa mintală era doar între­văzută pe timpul lui Seguin. Astăzi, în schimb, poate va fi din nou posibilă situarea în perspectivele moniste propuse de primii autori, căci investigaţiile pe cadavre, examenul marilor perturbaţii anatomice, au fost urmate de explorările in vivo. Investigaţii neurofiziologice fine vor permite înţelegerea corelatelor fiziologice ale diferitelor modalităţi ale

105

activităţii mintale şi vor deschide noi perspective studiului interpelaţii­lor dintre organism şi psihism. Ar fi interesant de urmărit, în amănun­ţime, influenţa exercitată de către fiecare etapă a evoluţiei metodeloi de investigaţie biologică asupra reprezentării relaţiilor dintre organismul şi psihismul deficienţilor mintal. Esquirol şi, în special, Seguin, care localiza tulburările organice ale deficienţilor mintal în sistemul nervos stabilesc liniile teoretice generale ale unei concepţii organice despre etiologia deficienţei mintale. Această concepţie este confirmată în parte de către anatomopatologie, în cea de-a doua jumătate a secolului a] XlX-lea. Dar cunoştinţele acumulate lasă să se întrevadă deja faptul că relaţia de corespondenţă dintre leziunile organice, tulburările neu­rologice şi carenţa mintală nu este nici pe departe o relaţie strînsă Aceasta este momentul în care Binet, criticînd confuzia dintre deficitul organic şi deficitul mintal, stabileşte regulile dualismului metodologic Or, neîncrederea sa se manifestă la adresa unei concepţii simplificatoare încă foarte globală la Esquirol, înfloritoare pe timpul său şi poate astăzi depăşită. Studiul unor elemente fiziologice corelate conduce la anumite concepţii asupra legăturii dintre organic şi psihic, foarte diferite de cele care se exprimaseră prin noţiunea de organicitate. Stabilirea unor legă­turi reduse între tulburările neurofiziologice localizate şi disfuncţiile mintale, de asemenea restrînse, reprezintă un fapt foarte diferit în ra­port cu corespondenţele globale dintre psihism şi organism, examinate de Esquirol şi Seguin. Cu toate acestea, abordări moniste ale deficienţei mintale, oricît de diferite ar fi ele, pot fi găsite atît de bine după Binet ca şi înaintea lui.

Pe planul noţiunilor şi al metodelor psihologice se poate recunoaşte aceeaşi evoluţie în formă de spirală în abordarea deficienţei mintale Punctului de vedere ontologic al primilor autori i-a succedat evoluţio-nismul, care permitea să se stabilească continuitatea între anumite stări studiate pînă atunci doar din punctul de vedere al discontinuităţii lor. Dar, la rîndul său, acelaşi evoluţionism se va vedea contestat, ca fiind expresia unui punct de vedere prea limitat. Imaginea dezvoltării copi­lului normal oferită de către scara metrică a inteligenţei a servit drepl referinţă pentru a dovedi o continuitate între normal şi patologic dar prin însuşi acest fapt, această referinţă nu putea servi analizei unoi discontinuităţi. Or, există discontinuităţi evidente, în raport tocmai cu această referinţă, categorii de deficienţă mintală în care lezarea se ex­primă prin absenţa oricărei dezvoltări asimilabile cu cea a copilului normal. Sistemul de analiză care se poate folosi pentru a întreprinde studiul psihologic în partea inferioară a distribuţiei nivelurilor de inteligenţă nu mai poate deriva în mod direct dintr-o imagine a evoluţiei copiilor normali. De aceea, idioţia este adesea descrisă mai mult ca un mod de a fi decît ca un mod de a se dezvolta. Fără îndoială, se ia în considerare o construcţie psihologică, dar această construcţie nu este asemănătoare cu evoluţia copilului normal.

într-un mod general, studiul ştiinţific al discontinuităţii pare si constituie una dintre preocupările principale în perspectivele cercetării contemporane, fie că ea se aplică celor cu deficienţe uşoare sau grave fie chiar copilului normal, examinat dintr-un punct de vedere dife­renţial sau genetic. In acest cadru se situează toate tentativele de analiză structurală a unui studiu de dezvoltare, a unui mod de organizare psi-

106

hologică, pe scurt toate studiile care tind să perceapă relaţii şi nu numai niveluri.

Desigur, diversele constatări ale unei continuităţi pure între stări, fie că este vorba despre vîrstele copilăriei, fie că este vorba despre gradele de inteligenţă, sînt departe de a se reduce la o simplă revenire la optica ontologică a lui Esquirol şi Seguin. Dealtfel, ele n-ar avea astăzi nici justificări teoretice, nici coerenţă de ansamblu. Cu toate acestea, abordările deficienţei mintale, care nu reprezintă asimilări evo­luţioniste ale normalului şi patologicului, se găsesc tot atît de bine după Binet, ca şi înainte de el.

Dar dialectica ideilor este oare suficientă pentru a explica totali­tatea unei concepţii ştiinţifice? O ultimă punere la punct este necesară. Am orientat analiza factorilor care au marcat evoluţia concepţiilor asu­pra deficienţei mintale spre influenţa concepţiilor ştiinţifice şi a ideo­logiei în curs din celelalte domenii ale ştiinţei. Cunoştinţele medicale ale timpului şi evoluţia lor, reprezentarea normalului şi a patologicului, concepţiile despre psihism şi copilărie reprezintă tot atîţia factori al căror rol în studiul noţiunii de deficienţă mintală a fost subliniat şi oare aparţin unei abordări epistemologice. Dar mai există un alt ele­ment, la care ne-am referit doar în treacăt şi a cărui importanţă în constituirea noţiunii de deficienţă mintală este fundamentală. Este vorba despre obiectul însuşi al studiului celor trei autori la oare ne-am referit şi care s-a modificat în cursul secolului al XlX-lea, iar evoluţia no­ţiunii de deficientă mintală este, fără îndoială, foarte tributară acestei modificări a obiectivului studiat.

Esquirol lua în considerare idioţii cu afecţiuni grave, în cea mai mare parte indivizi prezentând leziuni organice importante. In ceea ce-1 pri­veşte pe Binet, el trebuia să rezolve problema diagnosticului debilităţii uşoare, a unei insuficienţe mintale atît de puţin vădite încît a trebuit să Creeze un instrument special pentru a ajunge la un diagnostic rapid. In plus, debilitatea mintală nu este însoţită de nici un semn fizic care să poată fi obiectivat. Se vede deci că trecerea de la un punct de vedere ce reuneşte faptul mintal şi faptul organic la o perspectivă din care studiul lor este întreprins separat nu depinde numai de o mai bună cunoaştere a legăturilor dintre organicitate şi efectele sale psihologice. Ea se explică, deopotrivă, şi prin faptul că, ţinînd seama de obiectivul pe eare-1 urmăreşte, studiul organioităţii, în mod sigur, nu rezolva cu nimic problemele pe oare le urmărea Binet. Tot astfel, pentru a înţelege că deficitul mintal a fost delimitat ca parte a variaţiei continue a in­teligenţei, după ce fusese considerat drept caracteristică ontologică a unei categorii distincte de indivizi, nu este suficient să ne referim doar la modificările concepţiei cu privire la normal şi patologic în secolul al XlX-lea.

Pentru a înţelege toţi factorii care au contribuit la evoluţia no­ţiunii de deficienţă mintală în acest secol, ar trebui totodată să-i re­ţinem şi pe cei care au contribuit la modificarea obiectului însuşi de studiu, poate pe nedrept denumit cu termenul global de deficit mintal. De la Seguin la Binet a survenit o nouă problemă, determinată istoric şi social — problema debilităţii mintale. Ca realitate socială, debilitatea a apărut într-un moment precis a evoluţiei societăţii noastre, într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Şcolaritatea obligatorie, a cărei funcţie a constat în formarea de indivizi înzestraţi cu cunoştinţele necesare

107

unei societăţi industriale, a făcut să apară problema copiilor incapabili să asimileze aceste cunoştinţe, în special, problema debililor mintal. Pe timpul lui Esquirol, dimpotrivă, debilitatea mintală nu exista ca atare, ci numai foarte vechile noţiuni de prostie sau nerozie. Deci, evoluţia concepţiilor despre deficienţa mintală s-a produs ţinînd seama de mai multe categorii de factori şi se întîmplă destul de rar să se poată sesiza cu atîta evidenţă, ca în acest caz, ponderea determinismelor sociale în constituirea unei noţiuni ştiinţifice.

Poate că tocmai prin modificarea obiectului studiat s-ar putea ex­plica această aparentă continuitate a abordării formale a autorilor noştri într-o perspectivă a ierarhiei nivelurilor de măsură. Fără să pretindem că stabilim un paralelism (ameninţat întotdeauna de-a fi artificial) între evoluţia concepţiilor ştiinţifice şi procesul dezvoltării cognitive în on-togeneză, nu am putut evita examinarea înlănţuirii modurilor de abor­dare a deficienţei mintale în cursul secolului al XIX-lea în lumina concepţiei cu privire la etapele dezvoltării inteligenţei, aşa cum sînt examinate ele de psihologii contemporani, îndeosebi de Piaget. Astfel, am menţionat faptul că organizarea formală a descrierilor psihologice date deficienţei mintale de către Esquirol, Seguin şi apoi de către Binet, părea să evidenţieze forme distincte în cuantificare ce corespundeau atît etapelor de dezvoltare cognitivă a copilului, cît şi nivelurilor de organizare formală, proprii unor domenii ştiinţifice. Aceste trei niveluri de cuantificare ar corespunde: primul cu delimitarea normalului şi a patologicului ca într-o gîndire dualistă, al doilea cu stabilirea unor ra­porturi încă limitate prin comparaţii globale şi termen cu termen, şi în sfîrşit, al treilea — cuantificarea metrică ce permite să se situeze normalul şi patologicul într-un univers unic, omogen, organizat şi în­zestrat cu o scară de referinţă. Acest paralelism este probabil artificial, dar el ar putea fi înţeles aşa cum sînt înţelese toate paralelismele pe care le stabileşte Piaget, în lucrarea Epistemologie génétique, între eta­pele gîndirii cognitive şi organizarea formală proprie diferitelor sectoare ale ştiinţelor. într-un domeniu ştiinţific dat, formalizarea este adaptată obiectului studiat. Clasificările zoologice implică o ordonare calitativă şi fizică a metricilor. Tot astfel, definiţiile psihologice ale deficienţei mintale au putut să corespundă unor diverse niveluri de formalizare, în măsura în care, de fapt, ele se aplicau unor categorii distincte ale deficitului mintal. O gîndire ca cea a lui Esquirol este adaptată studiului indivizilor atît de diferiţi cum sînt idioţii din ospiciu şi indvizii normali, în timp ce continuitatea dintre normal şi patologic reprezintă o referinţă aparte, atunci cînd este vorba să se raporteze la ea debilii.

Dar dacă obiectul care se studiază influenţează direct asupra m e ­todei de analiză şi chiar asupra alegerii concepţiei utilizate pentru a-1 explica, în mod invers, noţiunile întrebuinţate îşi au, de asemenea, iner­ţia şi ponderea lor, după exemplul instituţiilor sociale care uneori se menţin dincolo de momentul în care ele sînt folositoare. Binet, care studia o formă uşoară de deficienţă, în pofida tuturor inovaţiilor aduse, a reluat în studiul idioţiei multe din aspectele modului său de abor­dare. Oare nu tot astfel, chiar şi astăzi, debilitatea se mai studiază în perspectiva unor noţiuni, concepte şi abordări metodologice moştenite din studiul idioţiei? în speţă, nu se încearcă oare foarte adesea ca de­bilitatea, definită totuşi ca o variaţie în continuare a stării normale, să fie limitată la schema ontologică a unei boli? Un studiu al concepţiilor

108

şi al metodelor de abordare a deficienţei mintale în secolul al XX-lea ar contribui, poate, la ilustrarea unei astfel de contradicţii, care ar putea fi calificată drept arhaism într-o gîndire ştiinţifică, în timp ce de-a lungul acestei expuneri cu "caracter istoric, termenii analizei între­prinse au fost împrumutaţi de fapt, în mod constant, din psihologia genetică.

Bibliografie

B I N E T A., S I M O N TH., Sur la nécessité d'établir un diagnostic scientifique des états inférieurs de l'intelligence, „L'Annee psychologique" 11, 1905, a,

\ p. 161—190. B I N E T A., S I M O N TH., Méthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau intellec­

tuel des anormaux, „L'Annee psychologique", 11, 1905, b, p. 191—244. B I N E T A., S I M O N TH., Application des méthodes nouvelles au diagnostic du ni­

veau intellectuel chez les enfants normaux et anormaux d'hospice et d'école primaire, „L'Annee psychologique", 11, 1905, c, p. 245—336.

B I N E T A., S I M O N TH., Le développement de l'intelligence chez les enfants, „L'Annee psychologique", 14, 1—94, 1908.

B I N E T A., Les Idées modernes sur les enfants, Paris, Flammarion, 1909, pag. 346. B I N E T A., Nouvelles recherches sur la mesure du niveau intellectuel chez les

enfants d'école, „L'Annee psychologique", 1911, 17, p. 145—209. C A H N T., La vie et l'oeuvre d'Etienne Geoffroy de Saint-Hilaire, Paris, P.U.F.,

1962, 318 pag. E L L I S N. R., Handbook of Mental Deficiency, N e w York, Me Graw-Hil l Co., 1963,

722 pag. E S Q U I R O L E., Des Maladies mentales considérées sous les rapports médical,

hygiénique et médico-légal, t. II, cap. X I V : De l'Idiotie, p. 76—132, Paris, J. B. Baillière, 1838, 380 pag.

K A N N E R L. , A History of the Care and Study of the Mentally Retarded, Spring­field, III. , U.S.A., C. C. Thomas, 1964, 150 pag.

L A N G J. L., Situation de l'enfance handicapée, „Esprit", nr. 33, 1965, p. 588—99. P I A G E T , J., Introduction à l'epistemologie génétique, t. I, La Pensée mathématique,

Paris, P.U.F., 1950, 361 pag. P I C H O T P., French Pioneers in the Field of Mental Deficiency, „Amer. J. Ment.

Defic", 53, nr. 1, 1948, p. 128—37.

S E G U I N E., Traitement moral, hygiène et éducation des idiots et des autres en­fants arriérés, Paris, J. B. Baillière, 1846, 734 pag.

Z A Z Z O R., Conduites et Conscience (cap. 2 si 3), Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1962, 313, pag.

Z A Z Z O R., Les débiles mentaux, „Esprit", nr. 33, 1965, p. 642—59. Z A Z Z O R., G I L L Y M. , V E R B A - R A D M. , Nouvelle Echelle métrique de l'intelligence,

t. 1, (cap. 1), Paris, A. Colin, 1966, 192, pag.

109

C A P I T O L U L I I I

ETIOLOGIA DEBILITAŢII MINTALE

Matty C H I V A şi Yvette R U T S C H M A N N

Etiologia este definită în Larousse ca „parte a medicinei care stu­diază cauzele bolilor".

In această definiţie, sintetică şi foarte cuprinzătoare, „cauzele" pot fi examinate sub aspecte multiple. într-adevăr, studiind multiplicitatea şi varietatea oauzelor invocate, de cînd debilităţile mintale au început să suscite interes, se constată că evantaiul acestora este extrem de larg şi de disparat. Diversele „cauze" pot acţiona în momente diferite ale dezvoltării individului, în domenii diferite (cu toate că rezultanta finală este comună: instalarea unei stări de insuficienţă intelectuală) şi mai ales se pretează, mai mult sau mai puţin bine, la o verificare rigu­roasă.

Astfel, cauzele care acţionează asupra structurii organismului (fie la un nivel macroscopie, fie la un nivel microscopic, cum sînt de exem­plu o leziune cerebrală sau o anomalie genetică) sînt mai uşor de ve­rificat, cel puţin din punct de vedere teoretic, decît cele care atrag după sine debilitatea mintală prin acţionarea numai asupra psihismului (de exemplu, o carenţă afectivă). Pe de altă parte, în măsura în care ^primele „se înscriu direct în organism, reprezentând fie o caracteristică fundamentală a structurii originare, fie o modificare ulterioară, cu ca­racter la fel de stabil, a acestei structuri, se poate considera că ele vor fi practic imuabile la individul dat.

Este evident, de asemenea, că pot interveni şi pot duce la o stare similară factori de o altă origine decît cea „organică"; de exemplu, ab­senţa îngrijirilor copilului, născut într-un mediu sociocultural rudimen­tar, duce în cele din urmă la o deteriorare durabilă a organismului. în acset caz însă, este deosebit de dificil să stabilim, cu suficientă certi­tudine, în ce măsură aceste „cauze" sociale sînt responsabile de originea debilităţii. x

Bineînţeles, existenţei factorilor socioafectivi nu poate fi negată. Dar punerea lor în evidenţă, rolul lor (cu excepţia unor cazuri aparte, ve­rificate mai mult sau mai puţin experimental, de pildă, în sindromul de „hospitalism" al lui Spitz)\prezintă dificultăţi de verificare, limi-tîndu-se adesea la simple ipoteze.

110 \

In consecinţă, în cursul capitolului de faţă, vorbind despre etiologia debilităţii mintale, vom avea mereu prezentă în minte această ingerinţă posibilă a factorilor în structura organică fundamentală a individului, structură care suferă astfel modificări stabile şi poartă înscrisă îh sine însăşi cauza deficitului intelectual.

înainte de a aborda mai detaliat studiul diverselor etiologii ale de­bilităţii mintale, ne putem pune întrebarea de ce anume ne interesează aceste etiologii.

„Debilii" se diferenţiază de populaţia obişnuită printr-o caracteris­tică aparte: insuficienţa sau inferioritatea intelectuală. Dar singură aceas­tă caracteristică nu este suficientă pentru a conferi un caracter omogen vastului grup de indivizi definiţi astfel, deoarece pe plan psihologic şi plecînd de la observaţie (empirică sau ştiinţifică), se constată o ete­rogenitate1 destul de mare care face necesară cercetarea cauzelor acestei diversităţi.

într-o anumită măsură, eterogenitatea poate fi explicată prin va­riaţiile individuale, aşa cum se întîlnesc ele şi în populaţia obişnuită. Dar, lăsînd la o parte acest factor normal de variaţie, se ştie că există o diversitate de cauze, care pot acţiona numai la debil, de unde re­zultă necesitatea studierii raportului şi a influenţării reciproce dintre aceste cauze şi efectul lor.

Studiul respectiv trebuie să se desfăşoare în două planuri, strîns legate între ele, dar oare nu pot fi suprapuse în întregime:

a) planul ştiinţei fundamentale; b) planul aplicaţiilor practice. în perspectiva primului plan, se încearcă stabilirea, cu maximă cer­

titudine, a diverselor relaţii cauzale care pot să existe la nivelul gru­pului. Prezenţa unor mănunchiuri de caracteristici ale populaţiei date nu trebuie însă numai evidenţiată ci studiată comparativ, mănunchi cu mănunchi, şi raportată la diferiţi parametri (de exemplu, la parametrii etiologici).

Decurgînd din primul, cel de al doilea plan reprezintă aplicaţia prac­tică la fiecare caz în parte, a cunoştinţelor căpătate cu ocazia cercetă­rilor fundamentale. Dacă în planul cercetării fundamentale este ne­cesar să se elimine la maximum tot ceea ce poate fi întîmplător şi să se reţină doar relaţiile cauzale certe, nu aceeaşi problemă se pune şi în studiul fiecărui individ, unde pot interveni cu acelaşi rezultat factori necunoscuţi şi multipli şi unde „nivelul de certitudine" poate fi mai scăzut.

Etiologia poate fi şi ea studiată în această dublă perspectivă. De exemplu, în plan medical, la nivelul unor cercetări fundamentale, se pune probema determinării, cît mai precis posibil, a diverselor cauze care pot să provoace debilitatea mintală2. Iniţierea de măsuri profilactice într-un caz sau altul, posibilitatea de a recurge la un anume tratament (ca de exemplu în hipotiroidie), se situează, de acum, în cel de-al doilea plan, planul aplicaţiilor practice.

1 Conf. Capitolului V I : Tablouri psihologice diferenţiale ale debilităţii mintale după etiologie.

2 Studiul diverselor variaţii genice sau cromozomice rare, adevărate expe­rimente naturale în care există variaţia unui singur factor, bine determinat, aduce informaţii preţioase referitoare la mecanismele generale ale organismului şi ale transmiterii genetice, depăşind, astfel, cadrul debilităţii ca atare.

111

Această dublă abordare poate fi întîlnită frecvent în cadrul diver­selor cercetări, inclusiv în cele care vizează etiologia debilităţii.

O altă ilustrare a interesului pe care îl prezintă studiul etiologiei debilităţii constă în aplicabilitatea rezultatelor sale la diverse dome­nii:

a) domeniul medical, pe care l-am amintit deja; b) domeniul pedagogic; în măsura în care o etiologie comună atra­

ge după sine dificultăţi de învăţare asemănătoare, determinarea gru­pelor astfel constituite (în funcţie de o anumită etiologie) permite o orientare specifică diferenţială, o punere la punct a metodelor de în­văţare corespunzătoare (de exemplu, metodele de învăţare puse la punct de Werner şi Strauss sau de către şcoala rusă a lui Luria şi Pevzner) etc;

c) domeniul administrativ; în măsura în care etiologii diferite de finesc categorii distincte de debili, care necesită tipuri speciale de in­stituţii şi forme specifice de asistenţă medicală şi administrativă.

Aceste cîteva puncte de vedere nu constituie, desigur, o trecere în revistă exhaustivă a motivelor pentru care etiologia suscită un anu­mit interes. Există şi alte motive, dar cele menţionate au apărut ca predominante în studiul debilităţii mintale.

Privire de ansamblu asupra istoricului problemei

Studiul etiologiei debilităţii mintale este legat direct de evoluţia medicinei, pe de o parte, şi de interesul special purtat debilităţii min­tale, pe de altă parte1.

Se pare că, pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, acest studiu re­prezenta un domeniu al psihiatriei generale şi cuprindea doar cazurile de înapoiere profundă, considerate drept maladie mintală. Astfel Trelat (1861) afirmă:

Nu ne îndoim că imbecilitatea şi idioţia, cu alte cuvinte sta­rea amorfă şi anideică a inteligenţei, ne aparţine în aceeaşi măsură în care ne aparţine şi demenţa, care este starea sa de ruină.

In tot decursul acestui secol, sub influenţa lucrărilor lui Flourens, Lucas şi Claude Bernard, problema debilităţii mintale a fost gîndită în termenii degenerescentei.

In legătură cu clasificarea nosografică, Trelat mai spune:

Oricare ar fi diferenţele între cauze, fie că omul se naşte idiot, fie că devine, ca urmare a unor stări convulsive, fie că este astfel deoarece a dobîndit caracterul dat de la mediul în care îşi trăieşte degenerescenta, cine poate fi oare mai bine caracterizat, mai uşor de recunoscut, de descris şi de clasificat, decît imbecilul şi idiotul?

Cînd recitim autorii din această perioadă rămînem cu impresia că mult timp a persistat o confuzie între înapoierea mintală şi di­versele stări obtuze, de^năuceală, ba chiar de catatonie pur psihia­trică. \

Conf. capitolul I, în care această evoluţie este studiată mai pe larg.

112

Oricum, în decursul acestui secol, un dublu curent reprezentat de medici-pedagogi şi medici-biologi, iar apoi anatomişti, a contribuit la conturarea sindromului debilităţii mintale.

In timp ce medicii-pedagogi, cum sînt Itard şi Seguin, înfiinţează şcoli, medicii-biologi se consacră unor cercetări ale etiologiei.

în anul 1857, într-om studiu asupra consecinţelor muncii în mi­nele şi manufacturile engleze din secolul al XIX-lea, cuprins în tra­tatul de degenerescentă, Morel descrie într-un mod impresionant sta­rea de debilitate fizică, intelectuală şi morală prezentă la copii din mediul respectiv. El este, se pare, primul care pune în lumină, prin teoria sa asupra degenerescentei, etiologia atât de ordin fizic, cît şi socioeconomic, a debilităţii mintale, diferită de înapoierea profundă. Vorbind despre copiii care au muncit de la vîrsta de 10 ani în mine, ei înşişi copii ai unor părinţi muncitori, adesea bolnavi şi alcoolici, Morel spune:

Acum, la această nefericită rasă degenerată, există un alt feno­men patologic, pe care studiile noastre anterioare asupra cauzelor de­generative ne-au oferit ocazia să le punem în lumină şi să le privim ca pe manifestarea unei legi constante şi inevitabile în existenţa varietăţilor maladive ale speţei. Acest fenomen se dezvăluie obser­vatorului sub forma stagnării dezvoltării facultăţilor intelectuale la copii şi a imposibilităţii lor absolute de a învăţa. Existenţa lor in­telectuală, aşa cum am mai spus-o, este limitată la o anumită vîrstă, dincolo de care nu numai că evoluţia facultăţilor rămâne staţionară, dar copiii care au putut să înveţe uită, într-un mod iremediabil, toate cunoştinţele ce le-au fost transmise.

în anul 1869, Bourneville, urmînd lui Seguin, Delasiauve şi Lau-ren, ca responsabil al serviciului de copii întârziaţi al Ospiciului din Bicétre, întreprinde un studiu anatomic al deficienţei mintale pe care el încearcă să-1 suprapună unei clasificări clinice. El propune şapte categorii:

1. idioţie cu microcefalie; 2. idioţie cu hidrooefalie; 3. idioţie asociată cu o oprire a dezvoltării cerebrale; 4. idioţie asociată cu agenezie cerebrală; 5. idioţie cu scleroză hipertrófica; 6. idioţie cu scleroză atrofică; 7. idioţie mixedematoasă. Această clasificare ne apare astăzi în întregime oa necorespunză­

toare. Totuşi, spiritul de observaţie obiectivă i-a permis acestui pre­cursor să individualizeze, în domeniul nediferenţiat al idioţiei, un sin­drom aparte: scleroza tuberoasă.

Este adevărat că înainte cu 30 de ani, Esquirol (1838) descrisese şi izolase sindromul numit idioţia mixedematoasă. Dar, ulterior a avut loc o anumită deplasare în terminologie, sindromul descris de Esquirol fiind în realitate ceea ce astăzi numim mongolism.

Oricum, în acea perioadă, era întotdeauna vorba de înapoieri pro­funde, necesitînd îngrijiri şi o spitalizare permanentă, cu puţine spe­ranţe de recuperare.

8 — Debilităţile mintale 113

Evoluţia societăţii noastre, industrializarea în Anglia, dare a per­mis punerea în evidenţă a unor cauze ce determină la aceşti indivizi incapacitatea de a învăţa sau de a reţine ceea ce au învăţat şi, mai ales, introducerea şcolarităţii obligatorii fac să iasă în evidenţă, din ansamblul populaţiei, categoria importantă a debililor medii.

Crearea şi punerea la punct a primelor teste de inteligenţă şi, în special, opera lui A. Binet, permit o codificare, o măsurare şi o de­finire, mai obiective şi mai precise, ale debilităţii. Problema care, la un moment dat, era mai ales o problemă şcolară (depistarea copiilor cu dificultăţi deosebite în învăţămîntul obligatoriu), depăşeşte foarte rapid acest cadru şi se extinde la alte domenii.

Astfel, paralel cu măsurarea inteligenţei şi odată cu precizarea de către psihologi a definiţiei şi a caracteristicilor debililor mintal, pe­dagogii încearcă să pună la punct metode educative corespunzătoare, în timp ce medicii, iar mai tîrziu geneticienii, se străduiesc să deter­mine etiologia acestei stări. Unei descrieri din ce în ce mai riguroase a diverselor sindroame îi urmează o clasificare nosografică din ce în ce mai precisă şi o analiză mai bună a proceselor implicate.

La începutul secolului nostru asistăm la o dezvoltare a cercetă­rilor privind etiologia debilităţii mintale. Ea concordă cu dezvoltarea extraordinară a tehnicilor de cercetare şi de analiză. Nu a trecut decît un secol de cînd se lua în considerare doar legătura directă dintre o stare dată şi anumite structuri (de exemplu, anatomia structurală, ma­rile leziuni). Diferenţa care există între structuri, ca atare, şi rolul lor funcţional, posibilitatea de a analiza acest rol funcţional (mai întîi pe scara marilor ansambluri structurale ale sistemului nervos central, apoi pe scara nucleelor, ba chiar a celulelor), electrofiziologia, punerea la punct a tehnicilor de analiză chimică ce au permis să se scoată în evidenţă şi să se înţeleagă procesele biochimice de bază şi mai ales marile progrese făcute în domeniul geneticii, toate acestea au îngăduit o analiză mai amănunţită a ceea ce se considera pînă atunci un tot nediferenţiat.

în aceeaşi perioadă, clinicienii descriu şi individualizează un mare număr de boli, contribuind la lămurirea domeniului înapoierii profunde, asociată în mod frecvent unor importante tulburări neurologice. Aşa cum subliniază Sarason (1959), evoluţia diagnosticului nu este neapărat

_ paralelă cu cea a etiologiei. Astfel un număr considerabil de boli (cum sînt maladia lui Tay Sachs, oligofrenia fenilpiruvică, mongolismul) au fost descrise cu mult înainte ca agentul lor cauzal (genetic, metabolic) să fi fost descoperit.

Cercetarea etiologică urmăreşte deci să scoată în evidenţă even­tuala lezare a structurii organice şi apoi a celei psihice, de la primul stadiu chiar (patrimoniul genic, lezarea sistemului nervos central în starea de fetus sau în starea matură), pînă la desăvîrşirea eului indi­vidual.

Cum arătam şi la început, categoria „debililor" este o categorie extrem de eterogenă. Odată cu creşterea interesului pentru această categorie, au fost efectuate tentative din ce în ce mai sistematice de clasificare în interiorul categoriei însăşi. Vom prezenta şi vom discuta mai tîrziu unele dintre aceste clasificări, cele care au fost efectuate pe baza factorilor etiologici.

114

Dar înainte de a le aborda, putem să ne întrebăm, aşa cum face şi Sarason (1959), în ce scop şi cum trebuie considerate aceste clasi­ficări, în funcţie de care factori trebuie omogenizate grupurile?

O clasificare a subiecţilor poate fi făcută, de exemplu, în funcţie de sexul lor, obţinîndu-se grupuri perfect omogene (băieţi şi fete). Dar este îndoielnic că o asemenea clasificare ar fi foarte folositoare pen­tru o mai bună cunoaştere a originilor debilităţii sau măcar în ceea ce priveşte consecinţele pedagogice, psihologice sau sociale pe oare le implică această debilitate. Unii cercetători, din ce în ce mai numeroşi dealtfel, medici în cea mai mare parte, interesaţi mai ales de 'aspec­tele etiologice tind să constituie grupuri cît mai omogene posibil, în raport cu diversele cauze. Mai interesaţi de comportamente, de com­ponentele personalităţii, de posibilităţile instrumentale şi adaptative ale individului, psihologii recurg la alte criterii de clasificare.

Se ajunge astfel la o mare varietate de clasificări ale aceleiaşi ca­tegorii (debilii mintal), unele extrem de largi, altele, dimpotrivă, foar­te severe, ba chiar limitative.

în ceea ce ne priveşte, preferăm un sistem de clasificare mai larg, deşi, la prima vedere, rezultatul unei astfel de clasificări poate fi con­siderat prea general, imperfect.

în măsura în care există o anumită concordanţă între cauzele de­bilităţii şi anumite aspecte psihologice, ce determină, la rîndul lor, posibilităţi de integrare socială sau fac necesare anumite modalităţi pe­dagogice, o clasificare după aceste criterii ni se pare mai raţională. Cu alte cuvinte, ea ar permite să se obţină un maximum de informaţii de bază în domenii diferite, pornind de la un minimum de informaţie iniţială (cercetătorul sau practicianul interesat putînd să aprofundeze şi să-şi desăvârşească ulterior pregătirea iniţială).

Dar înainte de a ne exprima propria opinie şi de a ne prezenta propria clasificare, ni se pare utilă trecerea în revistă a diferitelor cla­sificări etiologice propuse anterior.

Ireland (1877) foloseşte pentru prima dată termenul de „genetous" pentru a desemna cauzalităţi ereditare, ca şi anumite boli aparent do-bîndite, dar cărora li se presupune o origine ereditară; el se referă în special la hidrocefalie, la epilepsie, la anumite paralizii.

în 1895, Shuttleworth face distincţie între factorii congenitali şi cei noncongenitali sau dobîndiţi. El se referă printre primii la defici­tele datorate unei „anormalităţi cerebrale" oare provine la rîndul său dintr-o malformaţie sau dintr-un deficit al dezvoltării (adică, din pro­cese degenerative sau inflamatorii).

Această distincţie între „congenital" şi „dobîndit", care, dealtfel, este foarte curentă şi în zilele noastre, reprezintă de fapt o falsă dis­tincţie pe plan explicativ. Căci dihotomia dintre „congenital" şi „do-bîndit" stabileşte cel mult o ordine cronologică şi nicidecum o diferenţă cauzală. Aceasta reprezintă un adevăr, atît la nivelul noţiunilor de bază, cît şi la nivelul aplicării teoriei în practică.

Discutând şi criticînd dihotomia amintită, Penrose (1949, 1963) re­marcă :

a) este greu să se nege cauzele, care pot fi prenatale, ale unei boli sau ale unei degenerescente, chiar dacă ele pot să se manifeste cu întârziere;

115

b) termenul „congenital" nu implică în mod obligatoriu termenul „ereditar", dacă se ţine seama îndeosebi de influenţa pe care poate să o exercite mediul prenatal;

c) leziunile care survin în timpul naşterii nu pot fi atribuite ex­clusiv uneia sau alteia dintre aceste categorii.

Tredgold1 distinge patru categorii (să notăm că acest autor desem­nează debilitatea mintală prin termenul amentia — absenta inteligen­ţei):

1. Amentia „primară": deficitul intelectual s-ar datora patrimoniu­lui ereditar, putîndu-se considera că se referă „la germene", adică este intrinsec sau endogen.

2. Amentia „secundară": aici originea este extrinsecă sau exogenă şi s-ar datora mediului.

3. Amentia datorată simultan unor cauze primare şi unor cauze secundare.

4. Amentia fără o cauză ce poate fi precizată. Această clasificare dă naştere cîtorva observaţii. Mai întîi, vorbind

despre mediu, Tredgold nu se referă decît la diversele maladii sau incidente, oare atrag după sine o lezare ireparabilă a sistemului nervos central. Eventualele influenţe ale mediului, în sensul cel mai obişnuit al termenului, cu alte 'cuvinte, eventualele influenţe sociale, culturale, educaţionale nu sînt luate în considerare (decît doar în cazuri extrem de rare şi precise, cum este izolarea).

Dealtfel, această clasificare, dacă este satisfăcătoare din punct de vedere noţional — deşi este discutabilă în ceea ce priveşte distincţia dintre amentia „primară" şi cea „secundară" — este puţin utilizabilă în practică. înapoierile primare cuprind atît înapoiaţi profunzi — idioţi sau imbecili — cît şi debili, cu sau fără leziuni centrale sau tulburări metabolice.

Apoi, pentru toţi debilii se presupune o origine genică a stării în care se află, condiţie moştenită de la unul sau de la ambii părinţi, şi fără de care starea respectivă nu s-ar fi manifestat. Cu alte cuvinte, variaţiile poligenice discrete, comparabile aproximativ cu variaţiile nor­male, precum şi variaţiile genice rare, datorate unor gene recesive sau unor gene dominante, sînt luate în considerare în ansamblu. De unde rezultă o deosebită eterogenitate a grupului astfel constituit sub as­pectul constatărilor şi al achiziţiilor şi dificultatea de a-1 diferenţia de alte grupuri.

Teoriile subiacente clasificării lui Tredgold, teorii după care ca­racteristicile anormalităţii sau ale maladiei mintale ar fi legate de gene într-un mod nediferenţiat şi ar face parte din patrimoniul fa­milial, creînd astfel o adevărată „moştenire neuropatică", sînt greu de susţinut în prezent, cu atît mai mult, cu cît au fost aduse puţine probe pozitive în sprijinul lor.

Lewis (1933) propune o subîmpărţire în două tipuri: a) tipul subcultural; b) tipul patologic. în tipul subcultural, Lewis include pe toţi cei al căror deficit „nu

este decît o varietate extremă a variaţiilor normale". El mai precizează că nu există „o delimitare precisă între acest grup şi masa populaţiei

1 1908. 1929, 1937, 1947

116

normale". Cu alte cuvinte, tipul subcultural poate fi considerat drept o variaţie extremă, determinată de diviziunea convenţională (prin C.I.), efectuată în interiorul distribuţiei normale după un criteriu comun pen­tru întreaga populaţie: capacitatea intelectuală. Diferenţa dintre cazu­rile cuprinse în acest grup şi populaţia obişnuită ar trebui considerată o simplă diferenţă de grad. Din punctul de vedere al mecanismelor ge­netice sau fiziologice implicate, această diferenţă nu ar fi imputabilă altor procese, decît celor întîlnite la ansamblul populaţiei.

în tipul „patologic", Lewis include toate cazurile la oare agentul cauzal al debilităţii reprezintă un factor nou, cu caracter patologic, aso­ciat, de cele mai multe ori, „unei leziuni organice determinate sau unei anormalităţi"; procesele implicate aici nu pot fi asimilate nicidecum unor mecanisme obişnuite sau normale.

în această clasificare se observă o mare omogenitate a fiecărui grup, cît şi diferenţa netă între cele două tipuri. Bineînţeles, Lewis include toate variaţiile genice rare (de exemplu, idioţia amaurotică, mongolismul) care intrau, la Tredgold, în categoria „amentia primară", la tipul patologic, în măsura în care ele reprezintă o variaţie anormală în raport cu marea masă a populaţiei. Această clasificare, mult mai bine susţinută, în special prin studii statistice (Crome, 1960, Penrose, 1963), este totuşi prea descriptivă. De asemenea, i se poate imputa însăşi terminologia, îndeosebi utilizarea expresiei „subcultural" care oferă prilejul unor confuzii. Iniţial, Lewis a ales acest termen inten­ţionat, deoarece, variaţiile extreme ale mecanismelor genice normale includ şi pe acei debili a căror stare se datoreşte condiţiilor defavora­bile de viaţă şi de mediu. De asemenea, se pare că alegînd acest ter­men, Lewis a vrut să accentueze importanţa numerică a grupului res­pectiv, care depăşeşte cu mult pe cel al „patologicilor", şi care dobîn-deşte, prin aceasta, un interes cu totul aparte din punct de vedere educativ şi social.

Puţin timp mai tîrziu, în 1933—1934, A. Strauss propune o clasi­ficare uşor diferită (reluată şi detaliată de Strauss şi Werner în 1941 şi de Strauss şi Lehtinen în 1947) în „endogeni" şi „exogeni".

Practic, această clasificare se suprapune, la prima vedere, cu cea a lui Lewis, tipul subcultural corespunzînd endogenilor, cel patologic — exogenilor. Totuşi, pentru Strauss şi colaboratorii lui, noţiunea de „exogenitate" este mult mai precisă din punct de vedere teoretic şi se referă doar la cazurile datorate unor leziuni ale sistemului nervos central, nu însă acelor cazuri care prezintă tulburări patologice con­siderabile, evidente şi legate de perturbaţii neurologice masive. Cu alte cuvinte, această clasificare este destinată să realizeze o diferenţiere mai fină în interiorul marii mase a debililor medii. Strauss şi Lehtinen (1947) precizează că „exogenul" sau copilul oare prezintă o_ leziune oerebr

copilul care înainte, în timpul, sau după naştere a suportat o leziune sau a suferit de pe urma unei infecţii cerebrale. Ca urmare a unei astfel de lezări organice pot fi prezente sau absente deficite ale sis­temului neuromotor; un asemenea copil poate prezenta, separat sau simultan, tulburări ale percepţiei, ale gîndirii, îndeosebi ale gîndirii conceptuale, ale comportamentului emoţional. Aceste tulburărL'împie-dică sau stînjenesc procesele normale de învăţare.

(„the brain injured child") este

117

Folosirea termenului „endogen" este rezervată de Strauss şi cola­boratorii lui pentru a desemna subiecţii care nu prezintă nici un simp­tom de prejudiciu prin leziune cerebrală. Această categorie se diferen­ţiază de precedenta prin faptul că procesele presupuse a fi implicate (mai ales procesele genetice) sînt comparabile cu procesele normale, în timp ce, în nici un caz, factorii „exogeni" nu se pot considera ca fiind asimilabili unor factori normali (după cum un traumatism, o afecţiune toxică sau inflamatorie, de exemplu, nu pot fi considerate asimilabile).

Diagnosticul endogeneităţii se stabileşte mai ales prin absenţa unor informaţii semnificative referitoare la o leziune cerebrală.

In elaborarea acestei teorii Strauss a fost influenţat simultan de teoriile behavioriste şi de lucrările lui Goldstein referitoare la pato­logia leziunilor cerebrale.

Două fapte sînt de reţinut în legătură cu această clasificare: a) diagnosticul etiologic se face pe baza examenului neurologic şi

medical, ţinînd seama de datele biografice ale subiectului şi de datele examenului psihologic.

b) exogeneitatea este o noţiune care nu se aplică doar debililor, ci şi unor subiecţi cărora ea nu le aduce o întîrziere intelectuală, ci alte tulburări, în special tulburări de comportament şi de învăţare.

Acest lucru reiese îndeosebi din cele patru criterii reţinute de Strauss pentru a scoate în evidenţă lezarea minimă a sistemului nervos central:

1. Anamneză pune în evidenţă un traumatism sau un proces inflamato­rul care a acţionat înainte, în timpul şi după naştere. 2. Există simptome uşoare neurologice, care semnalizează şi ele pre­zenţa unei leziuni cerebrale. 3. Cînd ţ tulburările psihice sînt de natura unei întârzieri măsurabile a dezvoltării intelectuale, istoria familială directă indică un patri­moniu familial normal şi faptul că subiectul este, în general, sin­gurul lezat din fratria sa. 4. în absenţa întîrzierii mintale, tulburările psihice pot fi scoase în evidenţă... prin teste calitative vizînd gîndirea conceptuală şi acti­vităţile perceptive.

Această clasificare este interesantă în special prin asocierea diver­selor informaţii şi tehnici în stabilirea diagnosticului exogeneităţii şi mai ales în măsura în care a determinat apariţia unui important curent pedagogic şi de reeducare.

Dealtfel, ea este importantă mai ales în acest plan căci, pe de altă parte, a suscitat diverse critici, unele extrem de pertinente, îndeosebi cu privire la valoarea şi ponderea pe care o acordă diferitelor infor­maţii şi mărturii.

în cu totul altă perspectivă, îndeosebi în măsura în care cadrul teoretic de referinţă este total diferit, se situează clasificarea propusă de Pevzner (1959). Psihiatru şi psiholog sovietic, avînd drept cadru de referinţă teoriile lui Pavlov şi modul specific al acestuia de a examina „activitatea nervoasă superioară", Pevzner consideră debilitatea min­tală ca pe o maladie întotdeauna dobîndită, respingînd astfel rolul ju­cat eventual de ereditate (mai exact de ereditatea normală, poligenică, „endogenă"), ca şi influenţa eventuală a factorilor socioculturali. Aceş-

118

tia din urmă pot, totuşi, să determine stări de pseudodebilitate sau de întîrziere temporară.

Distincţia între diversele categorii de debili, care utilizează, dealt­fel, terminologia specifică pavloviană, urmăreşte înainte de toate posi­bilitatea de a adopta o atitudine medicală şi pedagogică adecvată. Pevz-ner, care denumeşte debilii mintal mai ales prin termenul de oligofreni, distinge:

1. Oligofrenia primară sau de bază, cuprinzînd cazurile în care „formele cele mai complexe ale percepţiei (ce necesită în special posi­bilităţi de abstractizare şi de generalizare) nu sînt asociate unor leziuni considerabile ale regiunilor subcorticale". Ele se aseamănă cel mai mult cu stările de întîrziere temporară şi care, în mod obişnuit, se adaptează cel mai bine.

Cu alte cuvinte tulburările sînt difuze şi nu specifice, fiind legate de leziuni bine localizate.

2. Oligofrenia cu tulburări considerabile ale neurodinamicii corti-cale.

în aceste cazuri este afectată mai ales circulaţia lichidului cefa­lorahidian şi-ndeosebi în etapele iniţiale ale dezvoltării. Se observă, de asemenea, apariţia tulburărilor de comportament ca şi a unei im­portante tendinţe spre oboseală care diminuează posibilităţile de adap­tare la muncă.

3. Oligofrenia cu tulburări ale proceselor nervoase de bază: a . ex€iifcaţia predomină asupra inhibiţiei; ^ ^ ^ ^ b. inlîipiţia predomină asupra excitaţiei; / c. slăbrrea generală a celor două procese nervoase. Şi aici se acordă o atenţie cu totul specială tulburării circulaţiei

lichidului cefalorahidian, dar care survine mai ales în stadiile târzii ale maladiei influenţînd puternic neurodinamica cortioală. Sînt prezente tulburări de comportament, ale capacităţilor intelectuale superioare, cît şi diminuarea capacităţii de muncă.

4. Oligofrenia cu afecţiune predominantă a lobilor frontali. La aceas­tă ultimă formă, tulburările specifice (asemănătoare celor care au fost descrise la adult) există şi se adaugă deficitelor cauzate de leziunile difuze. Aceştia sînt subiecţii care prezintă cele mai mari tulburări în dezvoltarea personalităţii, inclusiv tulburări motorii, emoţionale şi ale voinţei.

Această clasificare ne apare total diferită de cele amintite anterior. Ea respinge în întregime noţiunea de transmisie ereditară simplă drept cauză eventuală a debilităţii; prin acest fapt este exclusă ou desăvîrşire categoria „endogenă" sau „subculturală". împărţirea pe categorii nu se face, deci, decît în interiorul a ceea ce poate îi considerat ca fiind do-bîndit („exogen" sau „patologic"). în sfîrşit, criteriile invocate nu se mai referă la factorii oligofrenici ci la efectele neurologice ale acestor fac­tori, la influenţele asupra caracterului etc. Cu alte cuvinte, această cla­sificare încetează aproape a mai fi etiologică şi devine o clasificare sin-dromică, orientată mai ales spre scopuri aplicative (luări de poziţie me­dicale, pedagogice e tc) .

în măsura în oare ea este mai puţin explicativă şi în care aplicaţiile însele se integrează într-un sistem de referinţă particular (pavlovian sau altul), această clasificare ni se pare dificil de generalizat.

n o ,

2. Cadrul general de referinţă

Clasificările etiologice la oare ne-am referit, constituie doar cîteva din încercările făcute în direcţia unei mai bune sistematizări a acestui ansamblu eterogen pe care-1 reprezintă debilitatea mintală. Constatăm că, pînă în prezent, nu există o clasificare universal acceptată, cu toate că cele pe care le-am prezentat se întrepătrund, mai mult sau mai puţin; aceasta depinde, pe de o parte, de considerente teoretice (cadre diferite de referinţă) iar pe de altă parte, de evoluţia constantă a metodelor de cercetare, care permit să se scoată în evidenţă fapte noi sau să se în­ţeleagă mai bine cele deja cunoscute, putînd astfel să determine modi­ficarea cadrelor de referinţă.

Iată, cu titlu de exemplu, diverşii factori etiologici invocaţi pentru mongolism în cursul ultimilor 25 de ani (tabelul 1). Dar ultimele des­coperiri — cea a mecanismului genetic şl cea a influenţei progenetice — au anulat practic noţiunile anterioare.

Tabelul 1

Deficienţa tiroidiană a mamei Benda, 1943 Incompatibilitatea factorilor

sanguini Penrose, 1946 Complicaţie a sarcinii care provoacă

anoxia fetuşilor Ingalls, 1947 Infecţie a mamei in timpul

sarcinii David, 1947 Factori necunoscuţi Sarason, 1949 Implantaţie proastă a ovulului

în uter Engler, 1949 Vîrsta mamei Penrose, Benda, 1949 Traumă sau incidente la naştere *. . . Cassel, 1953 Agenţi toxici nedeterminaţi Jervis, 1957 Tensiune nervoasă în timpul

sarcinii Schachter, 1958 Iradierea mamei Curtis, 1961 Aberaţie cromozomică Lejeune, Turpin,

Gauthier, 1958, 1959

După Penrose (1949), cea mai mare parte a autorilor occidentali disting două mari categorii de factori:

I. Factorii genetici, ereditari, endogeni sau constituţionali; I I . Factorii extrinseci, exogeni, dobîndiţi sau aparţinînd mediului1. Ca exemplu, se pot cita clasificările lui Jervis (1957), Rundle (1962)2

1 Să ne fie permis să reamintim faptul că noţiunile de „congenital" şi „do-bîndit" nu sînt decît cronologice, şi nu explicative. Pe de altă parte, ni se pare că deosebirea stabilită de Strauss şi de şcoala sa între factorii genetici este dintre cele mai importante, în măsura în care efectuează o dihotomie între procesele genetice discrete, poligenice, care sînt comparabile cu variaţiile „normale" şi cele care, în nici un caz, nu pot să fie asimilate variaţiilor „normale" (aberaţiile cro-mozomice, deficienţele specifice ale genelor etc.). Primele sînt denumite endogene, celelalte exogene.

2 Rundle studiază doar tulburările metabolice şi endocrine de origine gene­tică.

120

sau Robinson (1965), care păstrează, în mare, această dicotomie. De re­marcat că anumiţi factori pot să-şi schimbe locul, în altă rubrică, pe măsură ce specificitatea etiologică este mai bine conturată. De pildă, (în 1949) Sarason plasează mongolismul printre etiologiile necunoscute, în timp oe (în 1965) Robinson îl situează de acum, printre sindroamele datorate unei aberaţii cromozomice. Această reaşezare nu este decît un exemplu, o mărturie a progreselor recente, intervenite în cunoştinţele referitoare la genetica umană1, progrese care determină modificarea unor concepţii teoretice de bază şi apariţia unor idei noi, cum este conceptul de „prognoză", enunţat de Turpin (1955).

în prezent, asistăm la înmulţirea descrierilor de sindroame anume, îndeosebi de sindroame ale unor maladii rare. Considerăm, totuşi, că un capitol referitor la etiologia debilităţii mintale trebuie să ofere măcar o privire de ansamblu asupra factorilor care pot să determine sindromul debilităţii. Oricum, în starea actuală de elaborare a problemei ni se pare imposibilă alcătuirea unei liste exhaustive şi, cu atît mai mult, descrie­rea detaliată a fiecărui sindrom. Pentru claritatea expunerii, vom exa­mina, totuşi, cadrul general de referinţă şi vom descrie, cu titlu ilustra­tiv, anumite sindroame.

C A D R U G E N E R A L D E R E F E R I N Ţ A

I . F A C T O R I G E N E T I C I S A U E R E D I T A R I A I Î N A P O I E R I I M I N T A L E I A. Factori genetici nespecifici (poligenici)

Debilitatea endogenă, sau subculturală, sau familială

I B. Factori genetici specifici

I B—1. Sindroame datorate unei aberaţii cromozomice

I B—1 a) Aberaţia unui cromozom sexual — Sindromul lui Turner sau aplasia gonadică — Sindromul lui Benneville Ulrich — Sindromul lui Klinefelter — Hermafroditismul

I B—1 b) Aberaţia unui cromozom autosom — Mongolismul sau sindromul lui Down

I B—2 Sindroame datorate unei deficienţe specifice a genelor. I B—2 a) Ectodermoze congenitale

— Scleroza tuberoasă a lui Bourneville — Neurofibromatoza sau boala lui Recklinghausen — Angiomatoza cerebrală sau boala lui Sturge-Weber-

Dimitri. I B—2 b) Disfunţii metabolice sau dismetabolii.

1. Dislipoidoze:

— Idioţia amaurotică (diverse varietăţi: boala lui Tay Sachs, boala lui Spielmayer, Voget etc.).

— Boala lui Niemann Pick — Boala lui Gaucher — Boala lui Hurler sau gargoilismul

1 Explicaţia însăşi a proceselor de transmisie genetică nu face parte din obiectivele noastre; în acest sens pot fi consultate lucrări specializate, ca cele ale lui Penrose, Turpin etc.

121

2. Disproteidoze: — Fenilcetonuria sau oligofrenia fenilpiruvică — Sindromul lui Hartnup — Boala lui Wilson sau degenerescenta hepatolenti-

culară. — Boala lui L o w sau boala cerebro-oculo-renală — Boala siropului de arţar

3. Dismetaboliile hidraţilor de carbon — Galactosemia — Hipoglicemia idiopatică

I B—2 c) Disendoccinii — Hipotiroidism — Hipoparatiroidism — Cretinism cu guşă familial — Diabet insipid nefrogen

1 B—2 d) Anomalii craniene familiale — Microcefalii — Sindromul lui Apert — Hidrocefalie

1 C. Sindroame în care este posibilă prezenţa unui proces genetic. Epilepsia.

II. F A C T O R I P R O G E N E T I C I

Studiul fondului genic al patrimoniului ereditar al unei populaţii, precum

şi studiul cauzelor evoluţiei sale şi al influenţelor mutagenice la care este supus

acest fond (la nivelul cuplului, al familiei, al individului).

III. F A C T O R I I E X T R I N S E C I III A Factorii prenatali III B Factorii perinatali III C Factorii postnatali III D Factorii psihoafectivi.

3. Descriera anumitor sindroame

în paginile următoare, vom descrie ilustrativ cîteva sindroame. Or­dinea pe care o vom urma nu este însă cea a „Cadrului general de re­ferinţă"; vom aborda mai întîi cauzele specifice (cum sînt factorii ge­netici specifici), pentru a ajunge, în final, la cauzele cele mai generale (cum sînt factorii progenetici).

Cifrele şi literele folosite în paranteze permit ca sindromul descris să fie raportat la structura globală a „Cadrului general de referinţă".

Factorii genetici, ereditari, specifici (I B)

Acest grup cuprinde un mare număr de sindroame, în general ex­trem de rare (cu excepţia mongolismului) dintre care unele au fost in­dividualizate recent; ele sînt însoţite de insuficienţă mintală de diferite

122

grade, de cele mai multe ori, însă, severă. Noi le vom împărţi, ca şi Robinson (1965), în sindroame ce se datoresc unei aberaţii cromozomice, în sindroame ce se datoresc unei deficienţe a genelor şi în sindroame la care procesul genetic poate fi presupus.

Sindroame datorite unei aberaţii cromozomice (I B l )

Aberaţia cromozomică poate să aibă drept obiect un cromozom se­xual (I Bl a), ca în sindromul lui Turner sau în aplasia gonadică, ca în sindromul lui Bonneville Ulrich (variantă a sindromului lui Turner), ca în sindromul lui Klinefelter şi ca în hermafroditism.

Sindromul lui Turner, descris în 1938, se observă la sexul femi­nin; el este caracterizat printr-un infantilism legat de o aplasie ovariană, asociată unor multiple malformaţii congenitale (pterigion al gîtului, cu-bitus valgus, genu varum, tulburări de auz). După Turpin,

Mulţi subiecţi au o inteligenţă aparent normală. Statisticile care au drept obiect coeficientul intelectual arată totuşi o repartiţie bi-modală a cărei medie pare inferioară celei aparţinînd populaţiei ge­nerale.

Sindromul lui Klinefelter se observă la oamenii tineri; el se carac­terizează printr-o ginecomastie, o disgenezie a testiculelor cu azoosper-mie, o conservare a caracterelor sexuale secundare. Subiecţii atinşi de acest sindrom reprezintă în jur de 1% din debilii spitalizaţi.

Hermafroditismul, definit de Turpin ca un sindrom al intersexuali-tăţii, este caracterizat prin prezenţa la un acelaşi individ a gonadelor masculine şi feminine, mai mult sau mai puţin anormale, întotdeauna nefuncţionale. Proporţia debililor hermafrodiţi este necunoscută.

Aberaţia cromozomică este o aberaţie autosomă (I B lb), ca în mon-golism. Acest sindrom a fost descris şi a făcut obiectul unui număr con­siderabil de lucrări, cu mult înainte de a i se cunoaşte etiologia exactă (precizată abia în 1958). Mongolismul a fost descris mai întîi de Seguin în 1846, apoi de Langdon Down în 1866, ultimul dînd numele acestei boli (în ţările anglosaxone, mongolismul fiind mai frecvent cunoscut sub numele de „sindromul lui Down").

Diagnosticul bolii se stabileşte de la naştere. Mongoloizii sînt întot­deauna de înălţime redusă, se nasc înainte de termen într-o treime din cazuri. Craniul este turtit, fără proeminenţă occipitală şi prezintă o în­târziere considerabilă a închiderii fontanelelor. Faţa este rotundă şi tur­tită, colorată la nivelul obrajilor şi al bărbiei. Fruntea este joasă, nasul este mic, turtit la rădăcină. Fanta palpebrală este strimtă şi îndreptată în jos şi interior. Unghiul intern al ochiului este alungit lateral de o îndoitură cutanată verticală, epioantus. O blefarită stăruitoare dă mar­ginii palpebrale un aspect inflamatoriu. Buzele sînt uscate, limba este fisurată, procidentă. Urechile sînt mici şi situate foarte jos. Membrele sînt scurte. Mîinile sînt plate, mici, lăţite, degetele sînt scurte, avînd o lungime aproape egală, degetul cel mare este foarte scurt, implantat foarte jos.

Dermatoglifele, studiate de Penrose, Cummins şi Lejeune, repre­zintă „o anomalie a structurilor epidermice ale degetelor, ale palmei

123

mîinilor şi ale tălpii picioarelor" şi sînt însoţite de îndoitura palmară oblică unică. Hipotonia ligamentară este foarte accentuată. Abdomenul este flasc. Organele genitale sînt adesea lezate, prezentând infantilism sexual, ectopie testiculară, la băieţi, dezvoltare vaginală şi uterinâ ru­dimentară, la fete. Totuşi dezvoltarea sexuală poate fi normală. Fetele prezintă menstruaţie la vîrsta de 12 ani şi intră în menopauză de tinere. Gravidităţile sînt rare. Cele mai frecvente malformaţii congenitale aso­ciate sînt cardiopatiile şi sindactiliile.

Mongoloizii au o sănătate fragilă şi sînt foarte sensibili la infecţie. Pînă la apariţia antibioticelor, un mare număr dintre ei mureau în co­pilărie.

Sindromul mongolid este foarte frecvent (între 1 la 600 şi 1 la 700, pentru populaţia generală) şi este observat la toate rasele. Deficitul in­telectual este constant, dar se manifestă în grade variabile.

Studiul genetic al acestei maladii aparte a făcut obiectul unor lucrări ale diferiţilor cercetători din lumea întreagă. Ea a reţinut atenţia în special lui Penrose, apoi lui Turpin, Lejeune şi Gauthier care, în 1958 şi 1959, ajung la determinarea aberaţiei cromozomice, descoperind un cromozom în plus, autosom, în poziţia 21.

Turpin şi colaboratorii săi propun atunci denumirea de „Trisomie 21" pentru această afecţiune, al cărei determinism genetic fusese deja stabilit prin observaţii pe gemeni, prin studiu asupra copiilor născuţi din marnă trisomică, prin constatarea recurentă familială a bolii şi a acumulării familiale a diferitelor stigmate.

Observaţiile pe gemeni arată (Turpin, 1965)

că nu a fost descris nici un caz de dizigoţi siguri, ambii trisomici, în timp ce la monozigoţii siguri există întotdeauna o concordanţă. Această concordanţă între gemenii monozigoţi permite să se conchidă că leziunea determinantă trebuie să fie precoce (înainte de a 15-a zi in utero) şi să depindă de un mecanism genetic.

Copiii născuţi din mame trisomice sînt trisomici sau anormali într-o proporţie de 1 din 2.

Pentru Turpin (1965), maladia este constituţională, ea acţionează asupra unui mare număr de gene, frecvenţa sa este foarte ridicată, iar apariţia sa este influenţată de un factor nongenetic — vîrsta mamei

Aceste contradicţii evidente, determinismul poligenic adică ma­ladia genetică, ca evenimentul dominant, şi influenţa vîrstei mamei, nu pot fi împăcate decît dacă se postulează existenţa unei aberaţii cromozonice, cu alte cuvinte, o modificare esenţială a patrimoniului ereditar.

Sindroame datorite unei deficienţe specifice a genelor (IB2) Ectodermozele congenitale (I B 2 a)

Descrise de Van Bogaert în 1936 sub numele de displazii neuro-ectodermice congenitale, ele sînt expresia unor malformaţii pornind de la ectoderm, forţa de bază care dă naştere pielii, întregului sistem ner­vos şi organelor senzoriale. Cea mai mare parte prezintă manifestări cutanate. Ele cuprind scleroza tuberoasă, maladia lui Recklinghausen, sindromul lui Sturge Weber.

124

Scleroza tuberoasă a lui Bourneville se caracterizează prin simptome cutanate, adenoame sebacee, leziuni ale retinei şi oalcifieri craniene, superficiale şi profunde, vizibile la examen radiologie.

Epilepsia este cvasiconstantă. Sînt posibile sindroame neurologice asociate, ca şi malformaţii con­

genitale, tumori viscerale. în 70% din cazuri există o deteriorare mintală progresivă. Din punct

de vedere genetic, scleroza tuberoasă este transmisă printr-o genă domi­nantă. Caracterul său de maladie familială ereditară este în general admis.

Pentru Turpin, gliomele în scleroza tuberoasă sînt un exemplu de asociaţie între procesele tumorale şi anumite afecţiuni transmise ge­netic. Dismetaboliile (I B 2 b)

Archibald Garrold (1908) are meritul de a fi arătat primul exis­tenţa acestor maladii enzimatice şi de a fi precizat modul în care blocarea unei enzime duce la o sărăcire a organismului, în ceea ce priveşte produsul final al reacţiei1.

1. Dislipoidozele sînt boli de stocaj, în care diverse lipide sînt acu­mulate fie în celulele ganglionare ale sistemului nervos central, fie în ţesutul reticulo-endotelial. Ele cuprind idioţiile amaurotice, boala lui Niemann Pick, boala lui Gaucher, boala lui Hurler sau gargoilismul.

Idioţiile amaurotice cuprind trei forme, după perioada manifestării lor:

Forma infantilă sau boala lui Tay Sachs apare la un sugar aparent normal spre vîrsta de 5—8 luni şi se manifestă prin dificultăţi de salivare şi prin mişcări bruşte oculare. Tabloul complet al acestei boli cuprin­de:

— un sindrom neurologic caracterizat printr-o atonie musculară progresivă însoţită de „rigiditate decerebrată";

— un sindrom ocular cu o atrofie a nervului optic care duce la orbire spre vîrsta de 2—3 ani;

— un sindrom psihic exprimat printr-o involuţie mintală gravă, care duce la o demenţă infantilă.

Forma juvenilă sau boala lui Spielmeyer Vogt Sjögrens apare mai tîrziu, între 2 şi 10 ani. Sindromul neurologic se exprimă, de asemenea, printr-o atonie, cu tulburări extrapiramidale şi ale cerebelului, care con­feră acestor subiecţi un mers special, cu anteflexiune a triunchiului şi flexiune a genunchilor. Tulburările vizuale, caracterizate printr-o am­bliopie prin corio-retinită pigmentară, au o apariţie tardivă, o evoluţie lentă şi progresivă. De asemenea, şi în acest caz, sindromul mintal evo­luează spre demenţă.

Forma tardivă sau boala lui Kufs este extrem de rară. Leziunile oculare nu sînt constante. Simptomele motorii şi mentale sînt prezente şi alcătuiesc un tablou al demenţei ataxice. Idioţiile amaurotice sînt boli familiale datorite unei gene recesive.

2. Disproteidozele. Fenilcetonuria sau oligofrenia fenilpiruvică a fost descrisă de Fölling în 1934.

1 M. M e i g n a n t , 1965.

125

Această boală se manifestă de la naştere sau în cursul primului an Subiecţii bolnavi prezintă o morfologie aparte, au o înălţime mică, ochi albaştri şi păr blond sau castaniu-deschis. Ei prezintă diverse simptome neurologice: hipertonie însoţită de tremurături, mişcări atetozice, o ati­tudine în flexiune a membrelor, un mers cu paşi mici. Adeseori sînt asociate malformaţii congenitale. Înapoierea mintală este constantă şi de cele mai multe ori severă.

Din punct de vedere biochimic, acidul fenilpiruvic este prezent în sîngele şi în urina acestor copii, datorită blocării fenomenului de oxidare normală a fenilalaninii. Este posibil un diagnostic precoce prin exame­nul urinei sugarului, care, prin tratare cu cîteva picături de perclorură de fier, dă o reacţie colorată în verde închis. Un regim alimentar sărac în fenilalanină instituit înaintea oricărei afecţiuni cerebrale, permite o dezvoltare normală, mintală şi fizică, a acestor copii.

Fenilcetonuria este o boală familială ereditară datorită unei gene autosomice recesive. Frecvenţa sindromului este de 1 la 10.000 în popu­laţia normală.

Alte disproteidoze: — Sindromul lui Hartnup, boala lui Low, boala siropului de arţar

sînt sindroame rare, care atrag după sine o întîrziere mintală sigură, în timp ce în metaeglobinemia congenitală şi în boala lui Wilson, în­târzierea mintală nu se manifestă întotdeauna.

3. Sindroamele legate de o perturbare a metabolismului de carbon, cum sînt galactosemia şi hipoglicemia idiopatică, aduc după sine, în ca­zul absenţei unui tratament corespunzător, debilitatea mintală şi tul­burările neurologice.

Galactosemia, care se datorează unei incapacităţi de a transforma galactoza din lapte, ca urmare a absenţei unei enzime, se manifestă prin tulburări importante: insuficienţă gravă a creşterii, hepatomegalie care duce la ciroză, icter, tulburări digestive serioase şi, eventual, dezvoltarea unei cataracte. Un regim alimentar lipsit total de lapte asigură dispa­riţia acestor tulburări, într-un mod cu atât mai complet, cu cît tra­tamentul a început mai devreme.

Aceasta demonstrează că un examen precoce şi sistematic al func-. ţiilor metabolice ale sugarului permite ca, prin tratamente adaptate şi

specifice, să se contracareze evoluţia anumitor boli, care pot fi însoţite de debilitatea mintală. Disendocriniile (IB2c)

Această grupă de maladii este caracterizată prin tulburări ale func­ţiilor endocrine, a căror origine genetică nu este întotdeauna dovedită1. Ea cuprinde hipoparatiroidismul, diabetul insipid nefrogen, hipotiroidis-mul şi cretinismul cu guşă familiale. In lipsa unui tratament adecvat poate avea loc o întîrziere mintală uşoară sau mai accentuată, aceasta depinzînd de precocitatea şi de intensitatea leziunilor sistemului nervos.

Nu ne vom opri aici decît asupra mixedemului descris de Bourneville în 1882 sub numele de idioţie mixedematoasă. Această boală poate fi congenitală sau secundară. Atunci cînd este congenitală, ea este pusă în evidenţă de la înţărcare prin indiferenţa copilului, care are o faţă

1 în legătură cu factorii endocrini Ey remarcă: „corelaţiile endocrine-neuro-psihice sînt înscrise în organizarea aparatelor fiziologice, iar embriologia, anato­mia, studiul secreţiilor normale ne dovedesc întrepătrunderea celor două sisteme, nervos şi endocrin".

126

buhăită, în formă de, lună, pielea lividă, limba groasă şi procidentă, peretele abdominal moale; greutatea este anormal de mare în raport cu înălţimea. Starea de constipaţie este un fenomen obişnuit. Creşterea staturii este foarte lentă.

Această boală este datorată unei atrofii a corpului tiroid cu meta­bolismul bazai scăzut, colesterolemie mărită, absenţa fixării iodului ra-diactiv. Tratamentul prin extrase tiroidiene este mai înainte de toate substitutiv şi are o acţiune mai puţin favorabilă asupra C.I.-ului decit asupra dezvoltării somatice; el este cu atît mai eficace, cu cît a fost iniţiat mai devreme.

înapoierea mintală, constantă prin prezenţa, dar nu şi prin inten­sitatea sa, poate merge de la idioţie pînă la debilitatea uşoară.

Caracterul ereditar al acestei boli este controversat. Van Bogaert de exemplu, bazîndu-se pe absenţa, în anumite cazuri, a oricărei ano­malii anatomopatologice a creierului, evocă posibilitatea unei determi­nări extraneurale, în timp ce Lamy, într-un studiu asupra gemenilor homozigoţi, ţine cont de discordanţă, mixedemul fiind prezent la unul dintre gemeni, nu şi la celălalt. Lamy trage concluzia că, în aceste con­diţii, afecţiunea nu poate fi ereditară, ci este dobîndită în timpul vieţii intrauterine sau în momentul naşterii.

Pentru guşa mixedematoasă endemică a fost invocată etiologia ere­ditară (familiile guşate din regiunile muntoase), dar alimentaţia bogată în iod a făcut ca aceste concepţii să treacă pe planul al doilea în faţa eficacităţii demonstrate de compensarea carenţei dezechilibrului bio­logic.

Anomaliile craniene de familie. Microcefaliile (I B 2 d)

Microcefalia lui Giacomini este caracterizată printr-o diminuare a volumului craniului, care prezintă o frunte teşită, o turtire a proemi­nenţei occipitale, un retrognatism al maxilarului inferior. Pielea cra­niului este încreţită, acoperită de păr foarte aspru. Subiecţii atinşi de această boală au o înălţime mică. Ei prezintă o înapoiere mintală gravă.

Microcefalia lui Giacomini este o boală de familie, ereditară, trans­misă printr-o genă recesivă; ea nu trebuie confundată cu microcefaliile, ce se datoresc unor iradieri ovariene sau unor meningoencefalite şi nici cu pseudomicrocefaliile consecutive unor anomalii ale embriogenezei, pe bază de afecţiuni toxice, traumatice sau infecţioase.

Sindroame în care este posibilă prezenţa unui proces genetic (IC)

Epilepsia, boală cu etiologii multiple, nu poate fi considerată pen­tru sindroamele genetice ale debilităţii mintale, decit în măsura în care leziunile cerebrale epileptogene, care pot fi admise ca fiind ereditare sau de familie au la bază o afecţiune originară a germenului, fără acţiunea unui factor exterior (de exemplu, ectodermozele).

Astfel se exprimau Marchand şi Ajurriaguerra în anul 1940. De atunci concepţia ereditară despre epilepsie nu pare să se fi schimbat mult; din contră, diversele posibilităţi de investigare a creierului (prin

3 127

electroencefalografie, encefalografie gazoasă, arteriografie, stereotaxie) au demonstrat că, în cea mai mare parte a cazurilor, epilepsia este un sindrom secundar, un „sindrom anatomoclinic ce se poate manifesta în cazul oricăror malformaţii sau alterări ale encefalului". El este prezent foarte adesea în bolile eredodegenerative. După Delaveleye

riscul familial de epilepsie cronică este slab; el este nul sau negli­jabil în 50% din cazuri. O latură cauzală directă şi univocă între epilepsie şi debilitatea min­tală nu poate fi invocată, întrucît la indivizii atinşi de această afecţiune se pot observa toate nivelurile intelectuale.

Deşi, în anumite cazuri, manifestările epileptice asociate debilităţii mintale pot fi imputabile proceselor genetice, acest sindrom trebuie atri­buit mult mai frecvent unor cauze secundare (dobîndite sau exogene).

Factorii extrinseci ( I II )

Cuprind toate accidentele survenite din momentul concepţiei, pe tot timpul stadiilor vieţii intrauterine, ale naşterii şi pînă la sfîrşitul primei copilării.

Studiul acestor factori a căpătat o foarte mare amploare în ultimii 30 de ani. A apărut un mare număr de lucrări, referitoare la populaţiile de copii spitalizaţi, de bolnavi supuşi consultaţiilor sau de copii şcolari­zaţi. Aceste lucrări se lovesc de multiple dificultăţi, dintre oare prima este de domeniul exactităţii şi al veracităţii anamnezei, căci noi nu cu­noaştem pînă în ziua de astăzi un studiu obiectiv şi controlat longitudinal, referitor la un grup suficient de larg şi de omogen de debili mintal.

Cea mai mare parte a lucrărilor — de altfel, ca şi a noastră — se sprijină pe o anamneză bazată pe discuţii cu părinţii.

Datele anamnestice au fost cercetate în toate direcţiile, începând cu datele cunoscute, cărora li se poate atribui o origine patologică reală, pînă la datele presupuse, cum sînt vârsta mamei, rangul în fratrie (Lilienfeld, 1956), sexul (Malzberg, 1953), greutatea la naştere (Robinson, 1965) şi chiar condiţiile de naştere după anotimpuri sau după mişcări ale aştrilor (König, 1960).

Intenţia noastră, în acest studiu, este de a ne opri doar la acciden­tele cunoscute şi relatate, susceptibile să atragă după sine o insuficienţă mintală.

Factorii prenatali (III A)

Cuprind toate incidentele şi accidentele patologice ale gravidităţii. Infecţia maternă transmisă embrionului sau fetusului, altădată atri­

buită doar sifilisului, a căpătat o importanţă considerabilă, prin numărul şi varietatea observaţiilor publice.

în 1937, Wolf şi Cowen descriu toxoplasmoza, boală parazitară nea­parentă la mamă, care omoară sau atinge grav fetusul; copiii loviţi de toxoplasmoza pot prezenta tulburări neurologice grave, cu leziuni oculare frecvente. în unele cazuri însă poate să existe şi o debilitate mintală.

128

Rubeoala a fost identificată mult mai tîrziu ca un agent patologic grav şi relativ frecvent. Gregg descria în 1941 primele cazuri de psiho-embriopatie rubeolică. Lezarea provocată de un virus filtrant, mai ales în primele trei luni ale sarcinii, provoacă oprirea embriogenezei, aducînd cu sine multiple malformaţii oculare, cardiace, cranio-encefalice, înso­ţite de o înapoiere mintală, de cele mai multe ori profundă, şi numai în cazuri izolate de o debilitate mintală simplă.

Ulterior au fost descrise embriopatii infecţioase de origini diverse, bacteriologice sau virale (Joker, 1965, Luzzato, 1956, Pasamanick, 1955).

Intoxicaţia maternă se repercutează de asemenea asupra dezvoltării fetusului. în acest domeniu, lista cauzelor care pot determina debilitatea mintală se măreşte în fiecare an.

Au fost incriminate toxemiile gravidice tardive şi eclampsia (Esen, 1955), ca şi diabetul (Schachter, 1963, Hubel, 1965), intoxicaţiile cu COs, cu alcool. Mai interesante sînt menţiunile în legătură cu unele consecinţe ale tratamentelor medicamentoase, antibiotice, chimice, anestezice şi repercusiunile lor asupra copilului, ca şi în legătură cu insuficienţele vitaminice materne (Sauvage, Nolting, 1955). Provocarea avortului, prin mijloace chimice toxice sau traumatice, rareori citate, niciodată mărturi- 4

site (cel puţin în Franţa) nu trebuie uitată dintre oauzele de acest gen. Fetusul poate, de asemenea, să sufere de anoxemie prin hemoragie pre­natală (prin dezlipire placentară parţială, de exemplu, prin circulara de cardón sau prin cardiopatia cronică a mamei).

Boala hemolitică, descoperită în 1939, rezultă din incompatibilitatea factorilor sanguini ai mamei şi ai fetusului. In acest sens cel mai adesea este iresponsabil factorul Rh. In populaţia generală factorul R H + este prezent în 85% din cazuri, în timp ce factorul R h — nu se găseşte decît în 15% din cazuri. Dacă o mamă R h — poartă un fetus R h + , în sîngele acestuia se produc substanţe toxice care lezează ficatul şi oreierul. La naştere apare un icter numit icter nuclear care, în absenţa tratamentului radical (transfuzie exsanguină), este însoţit de anemie şi de paralizii spasmodice. Totuşi, numai 5% din copiii cu R h + proveniţi din mame R h — suferă de acest sindrom, în timp ce unii dintre ei se însănătoşesc complet, astfel încît sindromul de înapoiere, cu lezare neurologică, este rar (mai puţin de 1% din totalul celor care prezintă această incompati­bilitate) (Jervis, 1952).

Factorii perinatali ( III B)

Cuprind toate formele de suferinţă ale fetusului în momentul naş­terii. Perturbaţiile hemodinamice care intervin în acest moment provin din mecanisme multiple, din nefericire încă necunoscute. Anoxemia sau asfixia, mai mult sau mai puţin îndelungată, după expulzare, este invo­cată în cea mai mare măsură; ea este atribuită unei privări tranzitorii de oxigen ca urmare a unui travaliu îndelungat şi dificil, a unei rup­turi premature a placentei, a unei circulare sau torsiuni de cordon, a unei supradozări de analgezice administrate mamei în timpul naşterii, de exemplu cu prilejul unei operaţii cezariene. Anoxemia poate să înso­ţească sau nu traumatismele la naştere care au loc în cursul naşterilor distocice (prezentări anormale), al compresiunilor prea mari la expul­zare, al intervenţiei cu forcepsul etc.

9 — Debilităţii» mintale 129

Studiile referitoare la prematuritate cuprind fiziopatologia sarcinii, încă insuficient cunoscută, precum şi patologia prematurului, ca şi vii­torul său.

Ele trebuie să ţină seama de gradul de prematuritate şi de greutatea copilului la naştere. După Sainte Anne Dargassies,

într-adevăr, nu se pot pune laolaltă, sub acelaşi termen de „prematuri­tate", copilul născut la 6 luni, cu alte cuvinte la două treimi din ges­taţie, cu cel născut la 8 luni, cu alte cuvinte la sfîrşitul sarcinii: unul mai seamănă încă în mod ciudat cu un fetus neviabil, iar celălalt este din punct de vedere neurologic foarte aproape de copilul normal, născut la termen.

Prematuritatea poate să nu fie decît rezultatul unei întreruperi acci­dentale a sarcinii normale, dar foarte adesea ea este expresia unei sar­cini patologice care n-a putut să se dezvolte pînă la capăt. Minkowski apreciază că „în jumătate din cazuri, prematurul este deja bolnav de mult timp atunci cînd se naşte, este un fetus patologic al cărui creier poate că a suferit de mult timp, şi nu un copil care trebuia să se nască la termen, dar care s-a născut în mod accidental mai devreme".

Deci, viitorul prematurului depinde nu numai de lezarea pe care a putut-o suferi în uter, ci şi de gradul său de maturaţie la naştere, de fragilitatea pe care o prezintă în acest moment şi de posibilităţile dezvol­tării sale ulterioare. Leziunile cerebrale sînt frecvente: hemoragii menin-geale, hemoragii intraventriculare, leuoomalacii periventriculare.

Aceste leziuni, mai mult sau mai puţin întinse, mai mult sau mai puţin mutilante, coincid adesea cu un sindrom de asfixie al prematu­rului. Este deci posibil să se imagineze, în determinismul lor, fie în stare izolată, fie în asociaţie, diferite mecanisme însoţitoare ale suferinţei fetusului: hipoxie, hipoglicemie prelungită, tulburări electrolitice di­verse, acidoză respiratorie sau metabolică, hipotensiune etc. (Larroche, 1964).

Intr-o statistică avînd drept obiectiv studiul longitudinal a 313 copii supuşi consultării la Spitalul Beaudelocque, Bergés şi Lezine (citaţi de Minkowsky) se constată că numai jumătate din aceşti copii prezentau o dezvoltare absolut normală, în timp ce 51 prezentau întârzieri psihomo-torii globale, uşoare sau importante, 9 prezentau encefalopatii, 126 pre­zentau tulburări senzoriale şi instrumentale, iar 28 — prezentau con­vulsii.

Cea mai mare parte a studiilor actuale afirmă că, la prematurii cu greutate redusă la naştere (sub 1,5 kg) şi mai mici de 8 luni, trebuie să ne aşteptăm la sechele psihomotorii grave, ân proporţie de un caz din patru.

Suferinţa fetusului in momentul naşterii poate să fie neevidentă şi să se manifeste în cursul primelor săptămîni numai prin mici fenomene convulsive, prin crize de dispnee, de hipersomnie sau de insomnie, prin puseuri de febră neexplioate şi prin tulburări ale suptului — simptome minore, care trebuie descoperite însă cu ajutorul unei anamneze bine conduse.

130

Factorii postnatali ( I I I C)

în acest grup trebuie cuprinse afecţiunile sistemului nervos, infec-ţioase, toxice, traumatice, directe sau indirecte, care, în pofida resur­selor terapeutice actuale, îşi păstrează importanţa datorită precocităţii, gravităţii şi localizării leziunilor pe care le provoacă. Totuşi, nu este cîtuşi de puţin permis să se considere că există relaţii sistematice de la cauză la efect. Observaţiile publicate pun în lumină gravitatea afecţiunilor timpurii, importanţa calităţii terenului pe care ele se manifestă precum şi întrepătrunderea mai multor factori oare afectează organismul conco­mitent1. Afecţiunile respective ne interesează mai ales prin sechelele po­sibile, cu lezare localizată sau difuză a creierului, însoţită de debilitate mintală.

Encefalitele, meningo-encefalitele şi meningitele se situează pe prim plan. Toate bolile infantile banale pot prezenta complicaţii encefali-tice. S-au descris encefalite ale tusei convulsive, ale rujeolei, ale soarla-tinei, ale varicelei, ale oreionului, ca şi encefalite vaccinale, dintre care cea mai cunoscută este encefalita lui Jenner. în afara sechelelor neuro­logice pe care le produc aceste maladii pot să genereze şi o debilitate mintală, mai mult sau mai puţin accentuată.

Meningitele purulente, caracterizate prin dureri de cap, vomitări, înţepenire a cefei şi simptomul lui Kernig, febră, herpes şi prezenţa puroiului miorobian în lichidul cefalorahidian, pot să lase sechele senzo­riale sau psihice.

Meningita tuberculoasă, cu aspect mai puţin tipic şi cu o evoluţie mai lentă în faza sa simptomatică, altădată totdeauna mortală, vinde­cabilă după descoperirea streptomicinei, a făcut obiectul a numeroase lucrări referitoare la sechelele acestei boli, sechele relativ rare şi nu întotdeauna însoţite de afecţiuni psihice (Janssen, 1963, Danon-Boileau, 1954). In legătură cu acest subiect Heuyer (1954) spune:

Sechelele meningitei tuberculoase ilustrează legea vulnerabilităţii creierului nematur; cu cît copilul este mai mic, cu atît leziunile sînt mai masive şi mai destructive, cu atât afecţiunea neuropsihică este mai difuză şi mai profundă ( . . . ) . Sechelele neurologice şi psihice constituie adevă­rate noi maladii grefate pe meningita copilului şi care de acum înainte au o evoluţie proprie.

Noi credem că aceste consideraţii se pot extinde la sechelele tuturor encefalitelor şi ale tuturor meningitelor.

Convulsiile trebuie să fie considerate drept un simptom al creieru­lui; ele pot să se manifeste cu ocazia unui acces de ferbă sau fără o cauză clinică evidentă. Repetarea lor în prima copilărie, însoţită de alternarea electroencefalogramei, trebuie să ducă la considerarea posibilităţii unei evoluţii comiţiale ulterioare.

După cum am menţionat deja, epilepsia este aproape întotdeauna expresia unei lezări anatomo-clinice iar debilitatea nu îi este asociată decît în mod secundar.

Toxicozele sugarilor, gastroenteritele severe, adesea mortale, care aduc după sine o deshidratare gravă cu tulburări neurologice şi tulburări ale conştiinţei sînt considerate de Kohler (1963) manifestări toxice ale

1 Conf. capitolul I.

131

unor encefalite acute. Acest sindrom se întîlneşte foarte adesea în anam-nezele debililor mintal; sechelele sale, sub formă de tulburări ale com­portamentului sau de debilitate mintală, pot să înceapă să se manifeste chiar şi după o perioadă de latenţă de 13 pînă la 16 ani după boala (Kra-mer, 1961).

Au fost relatate cazuri secundare, postinfecţioase de mixedem (Schachter, 1961). Se pare că această formă nu este mai sensibilă decît forma congenitală la tratament cu extract tiroidian, în ceea ce priveşte recuperarea debilităţii mintale.

Să semnalăm, pentru a completa, stările de insuficienţă mintală cauzate de intoxicaţiile prin oxid de carbon, stările de şoc, traumatismele craniene.

Factorii psihoafectivi ( III D)

Nu avem intenţia să abordăm aici problema deficienţelor intelec­tuale, a căror origine a fost atribuită de anumiţi autori unor factori psihogeni puri, sau cel puţin preponderenţi. Părerea noastră este că oricare ar fi cazurile, există o întrepătrundere a factorilor fizici şi psihici foarte adesea greu de luat în considerare în totalitate.

Impotranţa factorilor afectivi asupra dezvoltării debitului mintal pare în prezent acceptată de toţi, în măsura în care problemelor de relaţie li se acordă în psihiatria infantilă o atenţie primordială. Pentru unii, aceste probleme de relaţie intervin încă din momentul concepţiei sau din viaţa intrauterină, relaţia mamă-copil fiind condiţionată de semnifi­caţia simbolică pe care o reprezintă sarcina pentru mamă. După Maud Mannoni, „sarcina poate fi pentru ea o revanşă sau o repetare a copi­lăriei", iar copilul devine atunci „o imagine fantastică, ce se suprapune peste persoana sa reală".

Aceste condiţii psihanalitice nu sînt acceptate de toţi, dar este sigur că simbioza mamă-copil pe timpul sarcinii, simbioză fiziologică şi afec­tivă, trebuie să fie luată în considerare, ca şi condiţiile psihologice în care mama a trăit înainte de naşterea copilului său.

Studiile despre repercusiunea psihoafectivă asupra dezvoltării suga­rului care trăieşte în condiţii de carenţă afectivă gravă au contribuit în mod decisiv la precizarea cunoştinţelor noastre în acest domeniu. Astfel, studiile lui Spitz (1945—1947) au demonstrat într-un mod cvasiexperi-mental faptul că în situaţia în care copiii sînt separaţi de mama lor, din cauza unor îndelungate spitalizări, ei prezintă adesea o oprire sau un regres al dezvoltării mintale. Aceleaşi constatări au fost făcute în saloa­nele de nou-născuţi şi în creşele de calitate mediocră1.

Trebuie totuşi să se ţină seama că, adesea, copiii foarte mici plasaţi în condiţii de viaţă afectivă atît de defavorabile au o sănătate fragilă şi că viaţa în colectivitatea de spital sau instituţională (chiar ireproşabilă, din punct de vedere medical) îi expune la afecţiuni fizice suplimentare care agravează factorul carenţial afectiv pur sau se întrepătrunde cu el.

1 Ar fi interesant să se analizeze cazul copiilor separaţi de mamă, supuşi unor îndelungate spitalizări şi care, aparent cel puţin, nu au prezentat sindromul descris de Spitz. Aceasta ar permite o mai bună înţelegere a apariţiei sindromului, a diverselor sale condiţii, permiţînd prevenirea şi tratarea lui cu mai multă efi­cacitate. După cîte ştim, o asemenea analiză n-a fost întreprinsă niciodată.

132

Dar dacă absenţa imaginii materne autentice (reală sau substitutivă) are o importanţă primordială, ea nu este totuşi singura implicată în aceste cazuri.

Judecate a priori, consecinţele afective, declanşate în mediul familial de aparaţia unui copil cu insuficienţe mintale ar trebui să fie foarte diferite, după cum debilitatea sau „anormalitatea" este cunoscută de la naştere sau apare pe parcursul dezvoltării. In primul caz, pătrunderea în conştiinţa familiei a ideii de infirmitate sau de anormalitate a copilului produce un şoc, generator de reacţii în lanţ, în faţa încercării pe oare o prezintă această catastrofă. După cum apreciază Mannoni, dacă şocul provocat trezeşte la mamă „traumatisme şi insatisfacţii anterioare", cuplul este afectat în relaţiile sale, care devin copleşite de anxietate şi sînt însoţite de sentimentul culpabilităţii şi de căutarea unor responsa­bilităţi reciproce. Se instalează o tensiune familială care va fi mai mult sau mai puţin prost suportată, potrivit gradului de armonie pe care îl prezintă cuplul.

Dar, după cum ştim din experienţă, condiţia psihologică a copilului născut aparent normal şi a cărui insuficienţă mintală nu este cunoscută decît mai târziu, provoacă, la urma urmelor, aceleaşi tipuri de reacţii din partea părinţilor ca şi înapoiaţii profunzi, chiar dacă acest copil nu ar fi decît un debil uşor. Totul se petrece la nivelul factorilor interper-sonali ai cuplului de părinţi, sub aspect afectiv, intelectual, socioeconomic, adică în planuri concomitente şi care se întrepătrund.

Intr-jun mod schematic, atitudinile părinţilor faţă de copilul debil sînt caracterizate prin comportamente diferite, după caz: supraprotecţie, respingere, culpabilitate.

Aceste comportamente interferează relaţiile copilului cu mediul său familial, al cărui echilibru poate să fie compromis de către situaţia debi­lului, de rangul pe care-1 deţine în fratrie, de consecinţele afective ale relaţiilor sale cu fraţii şi surorile, relaţii de reacţie faţă de atitudinea mamei. Intre doi poli extremi — cel al copilului respins, plasat şi uitat într-o instituţie, deci al copilului obiect de milă şi cel al copilului care se bucură de dragostea exclusivă a mamei, de o situaţie privilegiată în familie şi pe care ceilalţi fraţi şi surori trebuie să-1 servească şi să-1 între­ţină toată viaţa lor — se pot produce situaţii dintre cele mai diferite.

Nu vrem să afirmăm, totuşi, că perturbarea relaţiei familiale este inevitabilă şi prezentă în mod constant; în realitate există şi relaţii normale, cu o frecvenţă mai importantă decît cea pe care o lasă să se presupună diferitele lucrări cu privire la acest subiect.

Relaţia dintre, factorii etiologici ai debilităţii, factorii ereditari gene­tici, specifici, factorii prenatali, perinatali şi postnatali nu oferă totuşi decît o idee incompletă asupra complexităţii problemei.

Există, desigur, unele cazuri, în care poate să fie implicat un singur factor genetic sau un singur factor organic. Dar aceste cazuri sînt rare. Cel mai adesea, factorii se cumulează.

Studiul factorilor ereditari specifici a permis să se desorie sindroame genetice comune, corespunzînd unor boli bine individualizate, dar aceste boli şi subiecţii lezaţi există într-un număr foarte mic, mai ales dacă ţinem seama doar de cazurile însoţite şi de debilitate mintală, aşa cum sînt cele abordate de noi.

133

Factorii ereditari specifici nu reprezintă, deci, decît un procentaj redus din factorii ereditari susceptibili să influenzeţe dezvoltarea copi­lului.

Factorii nespecifici (LA.)

în domeniul debilităţii mintale, aceşti factori par să se refere la marea categorie a insuficienţelor mintale simple, denumite esenţiale sau nediferenţiate sau „aclinice sau subculturale sau primare" şi oare sînt datorate unor cauze ce acţionează înainte de momentul concepţiei (Lewis, Jervis, Penrose).

După Duchene (1955), aceşti factori genetici „nu pot fi individuali­zaţi, nici clinic, nici genetic. Ei par mai curînd rezultatul multiplelor variaţii care decurg din combinaţiile cromozomice întîmplătoare". Acest grup a fost determinat prin studiul gemenilor şi prin studiul corelaţiei coeficienţilor intelectuali ai părinţilor şi ai copiilor.

El cuprinde — pentru un anumit număr de autori şi pentru noi înşine — pe endogenii puri. însăşi denumirea de „aclinic" explică faptul că această categorie nu se caracterizează printr-un sindrom bine definit (cum este, de exemplu, cazul mongolismului). Avînd o dezvoltare fizică aproape corespunzătoare vîrstei lor reale, fiind, în general, fără malfor­maţii sau disgenezii congenitale şi avînd o înzestrare senzorială aproape satisfăcătoare, aceşti subiecţi se diferenţiază în interiorul grupei lor tot atît de mult cît se diferenţiază între ei şi copiii normali. Ei pot prezenta sau nu tulburări de comportament şi au, în general, posibilităţi de adap­tare aproape satisfăcătoare. Ei ar constitui după Penrose, categoria „debi­lilor cu o sănătate bună".

Deşi caracteristicile lor sînt insuficient descrise (în afară, bineînţeles, de insuficienţa intelectuală şi de un anumit echilibru al celorlalte funcţii . . .), ei constituie totuşi marea majoritate. Astfel, după Penrose, chiar dacă nu s-ar ţine seama decît de previziunea statistică a distribu­ţiei inteligenţei populaţiei, aceasta ar trebui să cuprindă, totuşi, 0,00% idioţi, 0,04o/o imbecili şi'2,23% debili.

Observaţia reală furnizează însă următoarele cifre: 0,06%, 0,24% şi 2,26%, ilustrative pentru proporţia şi importanţa numerică a diverse­lor grade de înapoiere. La urma urmelor, aceşti debili „aclinici" sau endo­geni sînt cei care formează majoritatea debilităţilor medii sau uşoare.

Ridicînd nivelul discuţiei şi lărgind-o, Turpin introduce, în anul 1951, noţiunea de PROGENEZA ( I I ) sau studiu al factorilor preconoep-ţionali ai dezvoltării copilului. Definiţia pe care el o dă acestui fenomen la cel de-al XlII-lea Congres al pediatrilor de limbă franceză este urmă­toarea:

Factorii progenetici sînt caracteristicile normale sau patologice, susceptibile de a influenţa dezvoltarea copilului, în afara mecanismelor ereditare propriu-zise.

Această concepţie înglobează studiul populaţiilor în general, umane şi animale, în evoluţia lor, supuse, pe de o parte, unor „forţe" relativ stabile (materialul ereditar propriu-zis) şi, pe de altă parte, unor „forţe ambiante" plastice, reprezentate de către structurile şi procesele somatice, supuse solicitărilor neîncetate ale mediului. Aceste forţe componente, ereditare şi ambiante acţionează asupra generaţiei umane înainte şi după momentul concepţiei.

134

Termenul de ambianţă capătă aici un sens foarte larg; el cuprinde patrimoniul ereditar al strămoşilor şi repercusiunile lui asupra gârne­ţilor, interacţiunea factorilor ereditari ai individului cu factorii patri­moniali pe oare i-a moştenit nemijlocit, ca şi mediul intrauterin şi apoi extrauterin în care individul se va dezvolta pînă la desăvârşirea lui.

Acest studiu, cu o serie foarte generală, ne interesează în măsura în care ne deschide noi orizonturi în domeniul etiologiei debilităţii mintale la diferite niveluri: populaţie, familie, cuplu, individ — analizate în relaţiile lor cu ambianţa patogenă. El se referă la studiul fondului gene­tic al patrimoniului ereditar al populaţiilor, la calităţile sale, la echili­brul său şi la influenţele mutagene la care acesta este supus (de exemplu, prin radiaţii atomice).

La nivelul cuplului, factorii ereditari depind de potrivirea dintre soţi şi de alcătuirea familiilor lor. Unele studii au dovedit faptul că ris­curile incompatibilităţilor factorului Rh sînt sporite prin consangvinitate.

La nivelul familiei, s-au demonstrat repercusiunile vârstei părinţilor (în special, vîrsta mamei, în mongolism), precum şi importanţa rangului naşterii şi a mărimii fratriei. La nivelul individului, studiile cele mai demonstrative sînt cele chimice asupra patologiei ereditare, cu consecin­ţele sale atît fizice, cit şi mintale.

în paginile anterioare, am încercat să expunem principalele încer­cări de clasificare ale debilităţii mintale, ca şi diversele mecanisme etio­logice admise în momentul de faţă. Dacă expunerea cauzelor n-a urmat în întrutotul schema propusă în cadrul general de referinţă, aceasta se datoreşte faptului că am considerat mai adecvată prezentarea diverşilor factori pornind de la cei specifici la cei generali. Cu toate că noţiunea de prognoză complexă şi fertilă, propune cadre teoretice noi, în ceea ce priveşte originea debilităţii, ea rămâne încă relativ puţin explorată într-un mod concret. Deocamdată ea este greu de integrat într-un sistem de clasificare, deoarece poate acţiona la toate nivelurile.

în cele din urmă — şi pentru a relua problema aşa cum am expus-o mai înainte (pagina 115) — un sistem de clasificare etiologică rămîne acceptabilă în măsura în care, aducînd o primă informaţie de bază, orien­tează abordările ulterioare.

în ceea ce ne priveşte, noi propunem următoarea clasificare: 1. Debilitate de origine endogenă (sau debilitate normală). 2. Debilitate de origine exogenă (sau debilitate patologică). 3. Debilitate de origine psihoafectivă. în primul grup includem pe acei subiecţi pentru oare se presupune

că la originea debilităţii se află o variaţie poligenică nespecifică. în cel de-al doilea grup, includem subiecţii la care sînt prezente me­

canisme genetice specifice implicînd una sau mai multe gene, meca­nisme care nu pot fi comparate cu variaţiile genice normale; de aseme­nea, cuprind subiecţii cu leziuni patologice ale organismului, în diferite stadii ale dezvoltării.

în fine, grupul ,,psihoafectiviloru cuprinde subiecţi pentru care se poate lansa cu o siguranţă satisfăcătoare ipoteza unei origini psihice a debilităţii — şi aceasta în afara oricărui alt mecanism.

Dealtfel, în măsura în care au putut să fie puse în evidenţă tablo­uri psihologice diferite pentru fiecare din aceste categorii, clasificarea

135

prezentată ni se pare avantajoasă, căci ea aduce un maximum de in­formaţie de bază.

Modul în care am încercat să aplicăm practic această clasificare va reieşi mai bine prin mijlocirea studiului asupra datelor anamnezice.

4. Contribuţia echipei H.H.R.1

Anamneză; consideraţii generale şi aplicaţii practice

Am încercat deci să prezentăm diferitele planuri în care poate fi studiată etiologia debilităţii mintale, ca şi complexitatea şi întinderea problemelor legate de acest studiu, oare se referă la viaţa subiectului de la stadiul progenetic pînă la inserţia afectivo-socială la vîrsta adultă, trecînd prin toate evenimentele fiziologice, patologice şi raţionale ale existenţei sale. Constituind unul din momentele acestui studiu, anam­neză reprezintă o cercetare a datelor etiologice prin chestionarea mamei, o metodă de lucru mult criticată şi pe care noi o recunoaştem ca fiind criticabilă.

• Anamneză are ca obiectiv cunoaşterea tuturor evenimentelor nor­male şi patologice ale vieţii subiectului, evoluţia sa fizică şi psihologică; ea este folosită în mod curent de către medici şi psihologi. Dar cum in­formaţiile culese sînt oferite de către mamă, obiectivitatea şi precizia lor sînt adesea puse sub semnul îndoielii, iar datele anamnezei nu pot fi considerate întotdeauna complete şi valabile.

Cu toate acestea, studiul anamnezei debilului mintal prezintă un interes autentic, în măsura în care permite să se culeagă date indispensa­bile pentru cunoaşterea vieţii copilului, chiar dacă ele sînt transmise prin mijlocirea opticii personale a mamei. O bună anamneză depinde, în primul rînd, de calitatea contactului stabilit cu mama. Chestionarul la care aceasta este supusă o priveşte atît pe ea, cît şi pe copilul său şi, poate, nu odată ea a mai fost pusă în situaţia de-a răspunde la aceleaşi întrebări, fără să i se fi oferit nici o soluţie satisfăcătoare; chestionarul actualizează pentru dînsa suferinţe, amărăciuni, conflicte, mai mult sau mai puţin asumate.

Dialogul care se angajează în cursul unei asemenea convorbiri soli­cită din partea cercetătorului obiectivitate şi intuiţie, supleţe şi înţelegere etc. El trebuie să ştie să asculte, să înţeleagă din două-trei vorbe, să insiste asupra unui detaliu revelator, cîştigînd încrederea mamei; şi toate acestea, prin mijlocirea unui cadru structurat al anamnezei.

Personalitatea mamei se va contura puţin cîte puţin: mamă inte­ligentă sau debilă, mamă care răsplăteşte, mamă anxioasă, mamă culpa-bilizată, mamă care respinge, mamă pseudoabandonantă sau mamă psi­hopată. Calitatea şi bogăţia elementelor culese într-o anamneză depind, în mare măsură, de cunoaşterea personalităţii mamei. S-a insistat

1 Hôpital Henri Rousselle (Spitalul Henri Rousselle) (N. trad.).

136

adesea, de exemplu, asupra sărăciei informaţiilor oferite de mamele debile sau psihopate (Stott, 1962).

Anamneză poate să fie trăită, uneori, ca un act de abuz, greu accep­tat, în viaţa cuplului. Este remarcabil faptul că atunci cînd ambii părinţi sînt prezenţi cu ocazia convorbirii, cauzele denumite organice sînt tot­deauna scoase „în evidenţă", în timp ce natura relaţiilor cuplului rămîne, în general, convenţională. Cel mai adesea, în prezenţa unui tată singur sau a unei mame singure, situaţiile interpersonale sînt mai uşor obiec­tivate: armonie conjugală, dezacord conjugal, divorţ, indiferenţa unuia dintre soţi faţă de copil.

Oricare ar fi inteligenţa sau bunăvoinţa mamei în cursul anamnezei, obiectivitatea sa rămîne, totuşi, discutabilă. De exemplu, Wenar şi Coulter (1963) au repetat, la un grup de 25 de mame, un chestionar asupra primei dezvoltări a copilului lor, după un interval de 3—6 ani de la prima anamneză; răspunsurile date au fost diferite în 40% din cazuri şi foarte diferite în 43% din cazuri. Dat fiind faptul că pînă şi în cazul aşa ziselor întrebări banale, mamele sînt atît de puţin obiective, omi­siunile şi erorile pe oare le comit ele în răspunsuri necesită o atentă interpretare.

Teama nedesluşită faţă de copil şi atitudinea adoptată de mamă depind atît de gradul înapoierii sau al anomaliei pe care o prezintă copi­lul, cît şi de alţi factori afectivi, sociali şi intelectuali; factorii de anturaj condiţionează şi ei modul în care mama îşi trăieşte situaţia în care se

In cazul unor debili profunzi, cînd poate să existe o adevărată stare de simbioză mamă-copil, sentimentele de anxietate şi de culpa­bilitate se manifestă — acut. In alte cazuri, printre factorii care condi­ţionează reacţiile părinţilor se numără mai ales nivelul de aspiraţie fami­lială şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale. Respingerea sau supra-protecţia copilului, uitarea sau insistenţa asupra diverselor evenimente ale vieţii sale nu reprezintă în mod necesar o ilustrare a importanţei acestor evenimente, ci a acceptării sau a neacceptării unei situaţii trăite ca traumatizantă în grade diferite. ^/

Prezenţa unui debil uşor într-un mediu intelectual de nivel superior poate provoca reacţii tot atît de catastrofale ca şi cînd acest copil ar fi un debil profund. Dimpotrivă, într-un mediu sociocultural mijlociu sau slab, se întîmplă ca acest copil debil să fie tolerat mai uşor, deoarece el poate răspunde exigenţelor minime ale anturajului său. Este vorba deci de a sesiza, prin intermediul chestionarului, prezenţa sau interferenţa diverşilor factori care, fiind generatori de situaţii nevrotice, atrag după sine o distorsiune a mărturiilor: decepţie, în măsura în care copilul a înşelat aşteptările părinţilor în ceea ce priveşte capacităţile sale intelec­tuale sau posibilităţile de realizare socială; culpabilitate, minimalizare sau ignorare nevrotică a faptelor. Drake şi Ober (1963) relatează măsura în oare părinţii copiilor debili manifestă tendinţa de-a uita sau de a nega afecţiunile timpurii de care au suferit aceştia cu toate că, la timpul potrivit, fuseseră informaţi precis asupra afecţiunilor respective. ^

In afara stărilor nevrotice, caracterul mai mult sau mai puţin primi­tiv al mamei sau prezenţa unei progenituri numeroase determină şi ele unele confuzii şi inexactităţi în informaţiile date, în primul caz, datorită insuficientei importanţe pe care mama o acordă diverselor incidente; în

află.

137

cel de-al doilea caz, datorită amestecării fără discernămînt a evenimen­telor care au avut loc pe parcursul dezvoltării diverşilor copii.

In pofida tuturor acestor rezerve, anamneză ni se pare un instru­ment eficace de lucru, iar această eficacitate este justificată atît în plan individual, cît şi în planul unor cunoştinţe mai generale.

în ceea ce ne priveşte am întreprins studiul sistematic al datelor anamnestice pe un eşantion format din indivizi cu debilitate medie şi uşoară, cu scopul de-a verifica prezenţa şi frecvenţa factorilor etiologici invocaţi în mod constant în literatura de specialitate, de a ilustra utili­tatea folosirii anamnezei ca instrument de investigaţie şi de a justifica o diferenţiere pe categorii în funcţie de etiologie.

Această cercetare s-a desfăşurat în cadrul serviciului de consultaţii psihologice de pe lîngă spitalul Henri Rousselle. Mai întîi sporadică, apoi sistematizată, ea a cuprins atît pacienţi veniţi spotan la consultaţie, cît şi candidaţi la admiterea într-o clasă de perfecţionare profesională. Pentru aceştia din urmă, examenul psihologic era obligatoriu, deoarece el condiţionează admiterea într-o astfel de clasă.

Pornind de la liniile mari ale unei anamneze clasice, elaborată a priori, anamneză noastră a suferit anumite modificări, corespunzînd, pe de o parte, obiectivelor urmărite de noi, iar, pe de altă parte, realită­ţilor constatate pe parcursul aplicării sale. Ultima formă, simplificată ca enunţ dar mai completă ca structură, este cea pe care am aplicat-o pe intregul eşantion de cercetare. Permiţînd adăugarea oricărei informaţii suplimentare şi neprevăzute, ea asigură o recoltare sistematică a datelor referitoare la traiectoria vieţii fiecărui subiect1.

Bineînţeles, datele brute nu sînt utilizabile ca atare şi necesită o prelucrare. In acest sens noi le-am regrupat în funcţie de diversele etape ale vieţii subiectului şi de condiţiile sale de viaţă, reţinînd următoarele şase rubrici:

A. Factori ereditari. B. Factori paraereditari. C. Factori intrauterini. D. Incidente la naştere. E. Boli şi incidente patologice postnatale. F. Factori ai mediului. Datele culese în legătură cu fiecare subiect au fost înregistrate în

funcţie de aceste rubrici. In plus, s-a mai stabilit un barem de pondere în interiorul fiecărei rubrici, care acordă o importanţă diferită diverselor evenimente, după gravitatea evidentă sau presupusă a manifestărilor. Astfel, am notat incidentele cu numere de la 3 la 0, de la cele mai grave (3), pînă la absenţa lor (0).

De exemplu, o encefalită în primii ani ai copilăriei a fost cotată 3, în timp ce o mastoidită fără complicaţii a fost cotată 1; tot astfel o spi­talizare îndelungată în primul an de la naştere a primit cota 3, în timp ce plasările obişnuite în creşe au fost cotate cu 2; un alt exemplu, debi­litatea mintală a părinţilor a fost notată la rubrica corespunzătoare cu 3 . . . \^ Am ajuns, astfel, la stabilirea unei formule care încearcă să sinte­tizeze informaţiile etiologice în vederea unei împărţiri pe categorii a subiecţilor.

Vezi în anexă modelul in extenso al anamnezei.

138

Am considerat drept „endogeni" pe cei care prezintă o notă ponde­rată 3 sau 2 în rubrica A, împreună cu nota 0 sau 1 în toate celelalte rubrici.

Gravitatea mai importantă a factorilor reliefaţi în rubricile C, D, E şi uneori B (coeficientul de pondere 3 sau 2), ne-a permis diferenţierea grupului „exogenilor".

Factorii din rubrica B, paraereditari, ocupă un loc special, în mă­sura în care ei reunesc date cum sînt psihopatia părinţilor, alcoolismul părinţilor, sifilisul, paludismul părinţilor etc. Unii dintre aceşti factori trebuie să fie consideraţi sub aspect progenetic (psihopatia bunicilor, paludismul tatălui), în timp ce alţii, pot să fie consideraţi drept o lezare exogenă (alcoolismul mamei pe timpul sarcinii).

Preponderenţa factorilor constataţi la rubrica F, absenţa totală sau prezenţa foarte rară a oricărui alt factor reflectă categoria „psihoafecti-vilor". Mai există şi o categorie de subiecţi la care anamneză nu atinge nici un element semnificativ şi pe care noi l-am numit N.D.S. („nimic de semnalat")1.

Am ajuns astfel, în cele din urmă la o diferenţiere în patru grupuri: — Endogeni. — Exogeni. — Psihoafectivi. — N.D.S.2.

Rezultatele cercetării

Pentru a explica mai bine realitatea complexă la care ne referim, prezentăm rezultatele cercetării desfăşurate. Am extras toate datele din 481 de anamneze şi le-am analizat sistematic. Grupul astfel constituit conţine 384 de băieţi şi 97 de fete, ale căror vîrste se eşalonează de la 7 la 17 ani. Deşi coeficienţii intelectuali ai acestor subiecţi se eşalonează de s-la 30 la 79, marea lor majoritate este cuprinsă între 50 şi 75 (astfel, numai 29 subiecţi aveau un C I . cuprins între 30 şi 50, iar 30 subiecţi aveau un C I . cuprins între 75 şi 79. Cele mai multe anamneze (N=417) au fost realizate de către unul dintre noi, ceea ce elimină un factor supli­mentar şi nedorit de variaţie.

A fost constituit, de asemenea, un grup de control, cuprinzînd 70 de subiecţi cu inteligentă normală ( C I . între 80 şi 130 şi chiar mai mult) internaţi într-un I.M.P. 3 pentru dificultăţi de caracter şi tulburări nevro­tice. Acest grup era format din 19 fete şi 51 de băieţi, în vîrstă de 7—15 ani. Anamnezele acestui grup de control au fost culese, în totalitatea lor, de acelaşi operator care a cules datele pentru majoritatea debililor.

Pentru a permite o analiză mai fină, extragerea tuturor datelor anamnezice ale grupului debililor a fost efectuată, pe de o parte, asupra totalităţii grupului, iar pe de altă parte pe grupe de C I . (de la 50 la 75, intervalul de clasă fiind de 5).

Ansamblul rezultatelor este prezentat în tabelele următoare: 1 R.A.S. (rein ă singnaler), în original (N. trad.). 2 Trebuie totuşi subliniat, o dată în plus, că, acele cazuri care pot fi consi­

derate „pure" sînt puţin numeroase. Cel mai adesea există o întrepătrundere a factorilor, care îngreunează împărţirea precisă pe categorii. Aceasta explică numă­rul relativ restrîns de subiecţi pe care i-am inclus în grupele de referinţă în cadrul cercetărilor pe care le vom prezenta în continuare.

3 Institut medico-pedagogic (N. trad.).

-l 139

înainte de a trece la o interpretare mai detaliată a acestor date tre­buie să facem cîteva observaţii:

a) Deşi datele au fost culese în mod sistematic, nu s-a obţinut tota­litatea lor pentru fiecare caz individual (de exemplu se cunoaşte data exactă a intrării în şcoală numai la 457 subiecţi din totalul de 481). Diferenţa se datoreşte fie neobţinerii de date (mamă decedată, anamneză culeasă de la tată), fie faptului că informaţia obţinută era evident ero­nată şi, deci, nu putea fi reţinută.

b) In general, ni se par îndoielnice mai ales informaţiile referitoare la dezvoltarea iniţială. Adejsea părinţii indică începutul mersului sau al vorbirii ca fiind „normal", fără a putea preciza mai bine concepţia lor personală despre „normalitate" (eminamente variabilă). Dosarele copiilor adoptaţi nu au fost luate în considerare, deoarece, în majoritatea cazuri­lor, primele informaţii (despre sarcină, despre naştere, adesea despre dez­voltarea iniţială) lipsesc.

c)La sfîrşitul fiecărei convorbiri am făcut o apreciere personală asu­pra veracităţii informaţiilor culese: anamneză veridică, anamneză îndo­ielnică etc. Deşi subiectiv, acest procedeu permite, prin verificare, o apre­ciere a validităţii datelor.

d) Am calculat caracterul semnificativ al diferenţelor observate între procentajele grupului de cercetare şi cele ale grupului de control; de fiecare dată cînd diferenţa s-a relevat a fi semnificativă, ea a fost indicată la marginea tabelului, în coloana respectivă.

Formula folosită este următoarea:

1. - \ / £ *L + ££. = Eroarea standard a diferenţei (ESD).

V Nl Nt

2. % •1 ~ % • 2 = Raportul critic. E.S.D. r

Diferenţa este considerată ca fiind semnificativă dacă raportul critic <= 2 < 3 şi foarte semnificativă dacă el este ^ 3.

e) Deşi am avut un grup de control, nu trebuie uitat că şi el cuprin­dea, totuşi, subiecţi „în afara normalităţii", lucru atestat de faptul că beneficiau de un ansamblu de îngrijiri ca urmare a unor tulburări de caracter. Cu alte cuvinte, nu ne este îngăduit ca, pornind de la aceste rezultate, să facem extrapolări referitoare la frecvenţa diverselor reper-cursiuni pe totalitatea populaţiei normale.

Credem, totuşi, că, prin compararea subiecţilor debili cu aceşti su­biecţi de control, s-a putut verifica „specificitatea" eventualelor cauze etiologice care afectează, înainte de toate, posibilităţile intelectuale.

Pentru a interpreta mai bine aceste date în perspectivă teoretică şi pentru a enumera diversele cauze considerate iniţial răspunzătoare pen­tru apariţia debilităţii mintale, ne vom strădui să prezentăm datele res­pective conform cadrului general de referinţă.

Chiar de la început, parcurgînd totalitatea datelor noastre anamnes-tice, se impune o primă constatare: absenţa, practic totală, a factorilor IB (adică a factorilor genetici specifici) la eşantionul cercetat. Aceasta nu face decît să demonstreze, pe de o parte, raritatea acestor tulburări iar, pe de altă parte, faptul că prezenţa lor atrage după sine o lezare mai severă a intelectului ceea ce îi exclude în mod automat din catego­ria celor cu debilităţi medii şi uşoare cu care am lucrat noi.

148

Pentru a putea trage concluzia existenţei unei debilităţi „endogene", care putea fi atribuită unor factori genetici nespecifici, trebuia să se poată pune în evidentă existenţa unui mediu familial, al cărui patrimoniu ereditar ar fi nespecific şi ar fi plasat sub media populaţiei; cu alte cu­vinte, un mediu de origine în care părinţii sau ceilalţi membri ai fratriei ar fi ei înşişi debili sau ar fi situaţi la un nivel limită.

Acest lucru nu putea fi făcut decît într-un mod destul de ocolit, în afară de cazurile, bineînţeles, în care contactul direct cu părintele sau cu părinţii permitea să li se constate dintr-odată debilitatea.

Mediocritatea nivelului de origine poate să se stabilească prin mij­locirea a trei constatări: debilitatea vădită a părinţilor, nivelul socioeco­nomic şi, eventual, nivelul studiilor.

Dacă luăm în considerare primul din aceşti parametri, observăm (şi aceasta nu ne surprinde...) diferenţa de frecvenţă constatată între cele două eşantioane: 23,8% dintre părinţii copiilor din eşantionul de cer­cetare pot să fie consideraţi ei înşişi debili, faţă de numai 5,7% la eşan­tionul de control.

Tot astfel, dacă se consideră frecvenţa debilităţii în fratrie se con­stată 19,9% în primul eşantion, faţă de 1,4 % în eşantionul de control.

In sfîrşit, dacă ne propunem să luăm în considerare suma acestor doi factori ajungem la 43,7o/0 (părinţi şi fraţi sau surori debili), faţă de numai 7,1% la eşantionul de control, ceea ce reprezintă, desigur, o di­ferenţă foarte semnificativă.

Nivelul socioeconomic a fost apreciat, în funcţie de 7 categorii pro­fesioniste propuse de •I.N.S.E.E.1. Luînd în considerare repartizarea pro­fesiunilor părinţilor, precum şi împărţirea lor în diverse categorii — şi aceasta în ambele grupuri — constatăm prezenţa neînsemnată a agri­cultorilor şi a comercianţilor. De fapt, însă, acesta nu este decît un fe­nomen artificial, ce rezultă din specificitatea relativă a populaţiei studi­ate; datele referitoare atît la subiecţii debili, cît şi la subiecţii din gru­pul de control au fost culese din regiunea pariziană şi chiar din Paris. Absenţa cvasitotală a agricultorilor nu ne miră deci deloc.

In schimb, frecvenţa slabă a comercianţilor printre părinţii subiec­ţilor noştri nu se poate explica în acelaşi mod. Ni se pare că aici este vorba mai mult de reflectarea unui fapt social: furat de timp şi prin na­tura ocupaţiilor sale, comerciantul se va duce mai uşor la consultaţiile „particulare", orariile şi condiţiile de consultaţie fiind aici mult mai comode decît într-un mediu spitalicesc. Nouă ni se pare că mai ales acest fapt explică slaba frecvenţă a „comercianţilor" în grupele noas­tre, mult inferioară celei care se constată în populaţia generală.

Alte două categorii profesionale trebuie să ne reţină atenţia, şi de data aceasta pentru semnificaţia lor reală: grupul cadrelor superioare şi al profesiunilor libere, precum şi cel al muncitorilor necalificaţi şi al muncitorilor specializaţi.

Frecvenţa cadrelor superioare şi a profesiunilor libere la părinţii co­piilor debili este uşor inferioară celei întîlnite în populaţia generală; to­tuşi, diferenţa nu este semnificativă. Dimpotrivă, această diferenţă este cu totul semnificativă dacă o considerăm în raport cu grupul de control (7,5o/o, faţă de 24,2<>/0).

Pe de altă parte, există o adevărată răsturnare de situaţie dacă se consideră frecvenţa în cele două grupe a „muncitorilor necalificaţi" şi

1 Institut national de la statistique et des études économiques (N. trad.).

149

a muncitorilor specializaţi": 2,8% în grupul de control, faţă de 30,5o/0

în grupul debililor. Diferenţă cu totul semnificativă între cele două gru­puri şi la fel de semnificativă în raport cu dispersia în cadrul populaţiei normale.

Aceste constatări par deci să confirme existenţa reală, în grupul nostru de origine, a unui subgrup cu potenţialităţi intelectuale mediocre, caracterizat prin activităţi profesionale de nivel scăzut.

Ca un corolar al acestei situaţii, putem să ne exprimăm mirarea în legătură cu incidenţa crescută a tulburărilor de caracter şi a aspec­tului nevrotic la copii proveniţi din medii de un foarte bun nivel inte­lectual. Aceasta se poate explica tot atît de bine prin existenţa unei ambianţe (ba chiar a unei adevărate eredităţi) nevropatice sau psihopa-tice, generatoare ea însăşi de tulburări, cît şi printr-o toleranţă mai mică şi poate printr-o exigenţă mai mare a părinţilor faţă de copii. Dacă cea de-a doua presupunere nu reprezintă mai mult decît o ipoteză, în schimb prima pare că se verifică prin datele noastre.

In sfîrşit, şi acest aspect este dealtfel strîns legat de nivelul socio­economic, se cuvine să se ia în considerare nivelul educaţiei părinţilor. In cercetarea noastră nu a fost considerat decît un nivel elementar de instruire: obţinerea sau nu a certificatului de studii primare, şi aceasta, ştiind, totuşi, că eşecul în obţinerea lui nu înseamnă, în mod univoc şi automat, debilitatea mintală.

Diferenţele constatate sînt foarte semnificative. Deci, bazîndu-se doar pe aceste trei date: constatarea debilităţii pă­

rinţilor, nivelul de educaţie atins de ei şi nivelul sociocultural, din popu­laţia părinţilor debililor noştri se desprinde un grup aparte, care pare să confirme şi să dea sens noţiunii de endogeneitate sau de ereditate poligenică nespecifică.

Abordarea şi cercetarea factorilor progenetici în etiologia debilităţii este dificilă, în măsura în care cunoaşterea însăşi a acestor factori este încă foarte fragmentară şi ipotetică.

Scoaterea lor în evidenţă ar necesita o adevărată cercetare experi­mentală, cercetare care nu intră de la început în obiectivul nostru.

Dacă dintre aceşti factori luăm în considerare incidentele suscep­tibile să modifice mecanismele genice ale părinţilor (prezenţa şi frecvenţa lor), cum sînt paluJdismul sau chiar sifilisul (fără să fi existat o contagiu­ne directă a copilului sau o lezare prenatală), atunci nu se constată nici o diferenţă între cele două eşantioane comparate.

în măsura în care se poate considera că sarcinile repetate, precum şi vîrsta, atrag după sine anumite modificări ale organismului matern, modificări pe care le putem socoti progenetice, atenţia noastră trebuie să fie reţinută de numărul de copii oare formează fratria, ca şi de po­ziţia ocupată de copil în interiorul acestei fratrii.

Diferenţele constatate, în acest domeniu, între cele două eşantioane nu sînt întotdeauna în mod clar semnificative; totuşi se conturează anu­mite tendinţe. în totalitatea lor, familiile subiecţilor debili sînt ceva mai numeroase (mai ales dacă se consideră extremitatea superioară a distri­buţiei, fratriile de cîte 6 copii şi mai mult). Astfel, 41,6% din debilii stu­diaţi de noi aparţin unor familii cu 4 sau mai mulţi copii în timp ce la eşantionul de control, acest procent este de 28,4% (diferenţă semnifica­tivă).

Diferenţa este în mod clar mai evidentă dacă se ia în considerare rangul copilului în fratrie. Sîntem de-a dreptul surprinşi de concentra-

150

rea subiecţilor din eşantionul de control în poziţiile 1 şi 2 (82,8%), cu alte cuvinte a primului şi a celui de al doilea născut, în timp ce la de­bili se observă o distribuţie mai echilibrată.

Abordînd acum ultima categorie de factori, factorii extrinseci, tre­buie să ţinem seama mai întâi de eventualele incidente prenatale. Sub acest aspect, la subiecţii studiaţi de noi se observă prezenţa unor tipuri diverse de incidente, dar diferenţele care pot exista între frecvenţele acestor incidente la cele două eşantioane sînt practic nule. Cu alte cu­vinte, printre factorii prenatali menţionaţi în inventarul nostru, nici unul nu pare să se afle în mod specific la originea debilităţii mintale (specifici­tate care s-ar defini, în acest caz, printr-o incidenţă mai accentuată şi printr-o frecvenţă semnificativ diferită a factorului pus în discuţie). Lu­crurile se petrec asemănător şi în ceea ce priveşte prematuritatea, pre­cum şi greutatea fie foarte redusă, fie foarte mare la naştere; totuşi aceste fenomene sînt constatate ceva mai frecvent la grupul debililor.

Incidentele la naştere şi în special anoxia la naştere, adesea consi­derată ca fiind una dintre afecţiunile care atrag după sine cel mai ade­sea debilitatea mintală, apar aproape cu aceeaşi frecvenţă în ambele grupuri. Dimpotrivă, în grupul de control se descoperă un procentaj mai ridicat de copii care au prezentat o asfixie la naştere, ca şi o mai mare frecvenţă a aplicării forcepsului. Acest fapt ar putea să pară la o primă abordare paradoxal sau contradictoriu; dar trebuie să ne amintim că o anoxie la naştere (în cazul căreia durata şi gravitatea determină efectele ulterioare) nu atrage după sine în mod obligatoriu un deficit intelectual. Dacă acesta din urmă este, totuşi, prezent, el este însoţit de anumite tulburări specifice de caracter. A. A. Strauss, H. Werner şi colaboratorii au demonstrat însă că, în asemenea cazuri, pot să fie prezente doar tul­burări de caracter, fără diminuarea potenţialului intelectual. Aceasta ar putea explica frecvenţa mai înaltă a anoxiilor la naştere în grupul nostru de control, care după cum am arătat prezintă tulburări de caracter şi tulburări nevrotice.

Pe altă parte, se poate emite ipoteza că tulburările de caracter, nevropatice sau psihopatice, mai frecvente la mamele copiilor din gru­pul de control, determină folosirea mai frecventă a forcepsului la naş­tere. Să reamintim în legătură cu aceasta apariţia, evident mai intensă, a elementelor psihopatice în antecedentele grupului de control, apariţie care constituie, dealtfel, una dintre caracteristicile acestui grup, ca şi manifestările cu aspect depresiv, nevrotic sau chiar psihotic, mai frec­vente la aceste mame în timpul sarcinii (ll,4o/0, faţă de 1,8% la mamele debililor).

O diferenţă foarte mică între cele două grupuri se manifestă, de asemenea, şi atunci când se iau în considerare diversele boli sau alte incidente patologice survenite în timpul copilăriei. Din nou, la prima vedere, acest fapt poate să pară dezamăgitor (în măsura în care se putea presupune prezenţa masivă a acestui tip de factori la debili), dar se cu­vine să se aprecieze, pe de o parte, gravitatea — care nu iese suficient în relief printr-o simplă inventariere — iar pe de altă parte, posibili­tatea de asociere a mai multor factori. Dealtfel, tocmai pentru acest motiv am preconizat elaborarea unei anamneze tip şi stabilirea ponderilor în cadrul ei. Fenomenul poate fi verificat însă şi într-un alt mod. Fără a se ţine seama de gravitatea accidentelor patologice, se poate presupune, a priori, că frecvenţa lor va trebui să fie mai mare printre acei subiecţi care prezintă un grad de debilitate mai pronunţat.

151

Calculînd frecvenţa medie a incidentelor patologice la subiecţii gru­paţi după coeficientul intelectual, constatăm o diminuare progresivă a frecvenţei medii, pe măsură ce coeficientul intelectual se măreşte.

Acelaşi fenomen se constată şi dacă se calculează frecvenţa medie a cazurilor de incidente în timpul sarcinii, în timpul naşterii, sau de boli ulterioare (cu toate că această din urmă grupă rămîne cea mai sem­nificativă).

Dacă se iau în considerare frecvenţele parametrilor amintiţi pe an­samblul eşantioanelor cercetate, diferenţele constatate nu sînt semnifi­cative.

In sfîrşit, în ceea ce priveşte repercusiunile psihoafective, nu am descoperit factori suficient diferenţiaţi pentru a caracteriza un grup sau altul; frecvenţa mai mare la grupul de control a plasărilor în pensiune sau în I.M.P. constituie una din caracteristicile fundamentale ale grupu­lui însuşi. Dealtfel, dintre subiecţii studiaţi, practic nu a existat nici un caz de debilitate datorat exclusiv, sau mai ales, unor cauze psihoafective, fapt care nu minimalizează importanţa acestor factori, ci oferă o idee asupra rarităţii lor relative.

In loc de concluzii

Ajunşi la capătul studiului nostru, trebuie să ne mai întrebăm încă o dată: există oare factori etiologici absolut specifici ai debilităţii min­tale? Şi dacă răspunsul este afirmativ, care sînt aceştia?

In starea actuală a cunoştinţelor noastre, o asemenea certitudine nu putem avea decît în puţine cazuri; aşa de pildă, Trisomia 21 determină în mod sigur debilitatea mintală, ca dealtfel şi fenilcetonuria, în lipsa tra­tamentului adecvat. Absenţa specificităţii absolute reiese atât din stu­diul literaturii de specialitate consacrate acestui subiect cît şi, într-un mod mult mai modest, din propria noastră cercetare.

In legătură cu aceasta din urmă, însăşi compoziţia eşantionului şi a grupului de control oferă o anumită orientare rezultatelor noastre, căci debilii cărora li s-a studiat anamneză erau relativ bine integraţi în an­turajul lor, trăiau în mijlocul familiilor (în momentul anchetei), erau în general şcolarizaţi, aveau o dezvoltare somatică aproape normală şi nu prezentau nici sindroame neurologice grave, nici tulburări psihice deo­sebite. Acest fapt, în sine, explică deja absenţa în eşantionul nostru a sindroamelor ereditare specifice.

Intrucît principalul nostru interes, în acest studiu, viza potenţiali-alităţile intelectuale, grupul de control a fost constituit în funcţie de normalitatea sa pe acest plan. Dar, pe de altă parte, el nu poate cîtuşi de puţin să fie considerat ca un reprezentant autentic al totalităţii popu­laţiei. Altfel spus, concluziile referitoare la specificitatea factorilor anam-nestici şi la rolul lor în geneza debilităţii ar fi fost poate diferite, dacă am fi avut la dispoziţia noastră un grup de control „normal" din toate punctele de vedere.

Trebuie deci, pentru moment, să ne mărginim la concluzii care ţin seama, pe de o parte, de frecvenţa şi de probabilitatea apariţiei tulbu­rărilor şi, pe de altă parte, de gravitatea lor, de momentul vieţii în care ele au survenit şi de gradul lor de asociere.

Numărul relativ restrîns de diferenţe semnificative descoperite în studiul factorilor extrinseci între cele două grupuri nu ne dă dreptul să

152

negăm valoarea lor cauzală, invocată de către diverşi autori, sub aspec­tul debilităţii.

Rezultatul cel mai interesant al acestei cercetări îl constituie, după părerea noastră, scoaterea în evidenţă a existenţei unui grup „endogen" ale cărui mecanisme ar fi poligenice, nespecifice.

Evidenţierea rolului jucat de factorii paraereditari în geneza aces­tei insuficienţe intelectuale pare să depindă de concepţiile progenetice.

Studiul mecanismelor progenetice, studiul mecanismelor genetice propriu-zise, atît specifice, cît şi poligenice, precum şi studiile biochimice par să reprezinte principalele orientări actuale în cercetarea etiologici debilităţii mintale. In starea actuală a lucrărilor, aceste studii nu se re­feră încă decît la o minoritate din masa debililor, sau ele se referă la toţi, dar mecanismele invocate sînt încă prost definite şi insuficient cu­noscute.

In sfîrşit, o ultimă observaţie privind însăşi utilitatea unei clasifi­cări a debililor, bazată pe etiologie: cu toată incertitudinea relativă a cunoştinţelor noastre, o asemenea diferenţiere, chiar dacă rămîne destul de rudimentară, ni se pare utilă, în măsura în care ea are o repercusiune în clinica obişnuită. Găsindu-şi confirmarea pe planul tablourilor psiho­logice diferite, ea permite în mod practic şi, poate, chiar în mod raţio­nal, o abordare mai adecvată şi mai precisă a debilităţii mintale.

153

154

155

156

1 5 7

Bibliografie

A D A M S R. H., C O M B E S B., Viral Hepatitis During Pregnancy, „J.A.M.A." nr. 3, 1965, p. 195—198.

A K E S S O N H. O., Epidemiology and Genetics of Mental Deficiency in a Southern Swedish Population, Uppsala, Bolctryckeri Aktiebolag, 1961.

A N D E R S O N I. F., si colaboratorii, Sex Chromosome Abnormalities in a Population of 1662 Mental Defectives, „S. Air . Med. J." nr. 33, 17, 1964, p. 346—349.

B A R A S H N E V I. Yv., S A P E G A A. T., Z N A M E N S K A Y A I. V. , Les troubles psychi­ques et neurologiques chez les enfants de mères diabétiques (text în limba rusa) „Probl. Endokr. Gornomoter", nr. 3, 1964, p. 3—8.

B E N D E R L., Organic Brain Conditions Producing Behavior Disturbances, Modern trends in psychiatry, „N. Y. Int. Univ. Press", 1945.

B E R G J. M. , Discussion of the Aetiology of Mental Defect: some Pathological Factors, „Proc. R. Soc. Med." nr. 52, 1958, p. 789.

B E R G J. M. , Postnatal Head Injury as a Cause of Mental Defect, „Arch. Pediat", nr. 77, 1960, p. 211.

B I N E T A. , Les Idées modernes sur les enfants, Paris, Flammarion, 1911. B L A N C C , Les convulsions chez V'enfant-Recherches électroencéphalographiques.

Compte rendu de colloque de Société E.E.G., La Psychiatrie de l'enfant, vol. II , fasc. I.

B R A C H J A H U M . , „Bordeline Children" „Aota Paedopsychiat,, Suisse", nr. 21, 1954, p. 158—163.

B R O W N E. E., Mongolism and „Missed Mongolism" Following Maternal Illness, ,„Arch. Pediat. U.S.A.", nr. 12, 70, 1953, p. 389—394.

B U R T C, The Subnormal Mind., Londra, 1958. C A S A L A I N A V . si colaboratorii, The Birth Weight of Abnormally Small Mental

Defectives, „Human biology", nr. 36, 3, 1964, p. 229—232.

C H R O M E M. C, The Pathogenesis of Somatic Disease in Mental Defectives, „J. ment. Sci"., G. B., nr. 67, 1951, p. 409, 792—800.

C O N S T A N T I N I D I S S., Les facteurs héréditaires dans le développement des arrié­rations mentales, „La Psychiatrie de l'enfant", vol. V., fasc. I, 1962, p. 1—42.

C R O M E L., The Brain and Mental Retardation, „Brit, Med. J.", 1960, 5177, 897—904. C R U Z F. F., L A V E C K G. M . , Tuberous Sclerosis — a Review and Report of Eight

Cases, „Am. J. ment. De l" , nr. 3, 1962, p. 369—378. C U M M I N S H., Dermatoglyphic Stigmata in Mongolian Idiocy, Anat. Rec , 64, 11,

1936. D A N O N - B O I L E A U H., Les séquelles de la méningite tuberculeuse chez l'enfant,

„Encéphale", nr. 43, 1954. 1, p. 73—92. D A U S S Y H., F R I A R T P., Antécédents personnels de 182 enfants retardés intellectuels,

„Ann. Méd. Psychol.", Fr., nr. 1, 1951, 5, p. 620—622.

D A U S S Y H., F R I A R T P., Antécédents héréditaires de 182 enfants retardés, ( T Ann. Méd. Psychol.", Fr., nr. 1, 1951, 5, p. 648—651.

D E L A V E L E Y E R., Le problème de l'hérédité dans l'épilepsie, „Revue de Neuro­psychiatrie infantile", nr. 6—7, 1965, p. 379—392.

D O L L E. A. , Behavioral Consequences of Cerebral Birth Lesions „Am. J. of Gyne­cology" nr. 31, 1936, p. 866.

D R A K E M . E., O B E R G., Parental Medical Histories of Mental Retardates as Composed and Evaluated Against Newborn and Hospitalisation records, „Am. J. Ment. Del.", nr. 67, 5, 1963, p. 688—690.

158

D U C H E N E H., S M I R N O F F V. , Les états d'arriération, ..Encyclopédie médico-chirur­gicale", t I, 32, 270, A 10.

D U C H E N E H., Influence sur les particularités psychiques des facteurs démographi­ques familiaux, „La Progenèse", Paris, Masson, 1955.

D U C H E N E H. , Débat sur la débilité mentale-1. Êtiologie des arriérations, „Psychol. Française", t. II . 2, 1957, p. 102—118.

E N G L E R M . , A Comparative Study of the Causation of Mongolism, Peristatic Amen­tia and Other Types of Mental Defect, „J. Ment. Sel. G. B.", nr. 48, 411, 1952, p. 316—325.

ESEN F., Mother's Toxemia and Mental Retardation, „Archiv. Pediat. U.S.A.", nr. 72, 10, 1955, p. 321—328.

E S Q U I R O L J. E. D . Des Maladies mentales considérées sous les rapports médical, hygiénique et médico-légal, Paris, J. B. Baillière, 1838.

EY H. , B E R N A R D P., BRISSET (Ch.), Manuel de psychiatrie, Masson, 1963. G A R E L L D., Metabolic Defects Associated with Mental Retardation „A.M.A.J . Dis.

Child.", nr. 104, 1962, p. 401—418. G A R R O D A. E., Inborn Errors of Metabolism, „Lancet", nr. 2, 1, 73, 1908, p. 142—214. G I B S O N D., B U T L E R A. S. Culture as a Possible Contributor to Feeble Minded-

ness, „Am J. Ment. Def.", nr. 58, 3, 1954, p. 490—495. G O L D E N B E R G S., Some Aspects of Diagnostic of Cerebral Damage in Children,

Univ. of Washington, Seattle, 1953.

G O L D S T E I N K., The Modifications of Behavior Consequent to Cerebral Lesions, „Psychiat. Quart.", nr. 10, 1930, p. 586—610.

G O L D S T E I N K., SCHEERER M . , Abstract and Concrete Behavior: an Experimen­tal Study with Special Tests, „Psychol. Monogr., nr. 53, 1941, p. 2.

G R E G G N . M . , Congenital Cataract Following German Measles in the Mother, „Trans, ophtal. Soc. Australia" ,nr. 3, 1941, p. 35.

G R U N E W A L D P., Mental Deficiency of Prenatal Origine: a Challenge to Preven­tive Medicine, A m . J. Med. Sei.", nr. 214, 1947, p. 605—611.

H A A S de K. J., Q U I N N K. V. , P R Y L E S Ch. V., Enforced Delay at Delivery and its Relationship to Brain Damage, „Am. J. Ment. Defic", nr. 65, 5, 1961, p. 610—614.

H A G N E I., Mental Retardation, „Nord. Med. Sver.", nr. 67, 25, 1962, p. 801—804. H E B E R R., A Manuel on Terminology and Classification in Mental retardation,

„Am J. of. ment. Def.", nr. 64, 1959, p. 2.

H E U Y E R G., DESHAIES, Le caractère de l'enfant épileptique, „Sem. Hop. de Paris",

octombrie, 1944, p. 230.

H E U Y E R G., F E L D M . , D A N O N - B O I L E A U H., Des séquelles neurologiques et psychiques de la méningite tuberculeuse chez l'enfant, „Rev. Neurol.

Fr.", nr. 90, 6, 1954, p. 712—770.

H U B B E L Jr., J. P., D R O R B A U G H J. E., Infants of Diabetic Mothers, Neonatal

Problems and their Management, „Diabetes", nr. 14, 3, 1965, p. 157—161.

I R E L A N D W. W . , Idiocy and Imbecility, Londra, J. si A. Churchill, 1877.

J A N S S E N E. G., Psychische Folgen und Geistige Entwicklung nach tuberkulöser

Meningitis Kinderärztl, „Prax", nr. 31, 5, 1963, p. 189—194.

JERVIS G. A. , Medical Aspects of Mental Deficiency, „Am. J. ment. Defic",

nr. 57, 2, 1952, p. 157—188.

JOKER R. N. , N O R H O L M T., S I B O N I K. E., A Case of Neonatal Meningitis Caused

by a Yellow Enterobactar „Danish Med. Bull.", nr. 12, 1, 1965, p. 128—130.

K A L L M A N N F. J., Recent Progress in Relation to the Genetic Aspects of Mental Deficiency, „Am. J. ment. Defic", nr. 56, 2, 1951, p. 275—286.

159

K O H L E R C , Les Déficiences intellectuelles chez l'enfant, „Presses Universitaires," Paideïa, 1963.

K O H L E R C , Les relations entre parents et enfants arriérés, „Esprit", noiembrie 1965, p. 807—823.

K O H L E R C , Techniques médicales et reéducation spécialisées dans le£»itement de l'insuffisance mentale, «Sauvegarde de**T'ErifàlVce", nr"""ï—2—3, 1965, p. 72—99.

K O N I G K., Der Mongolism, Hippocrate, Stuttgart, In: „Am. J. ment. Defic", nr. 65, 1, 1960, p. 107.

K O U D R I A V T Z E V A V . P., Clinique et certaines données physiologiques des enfants à développement temporairement retardé aux premières époques de la vie (text în limba rusa), Ier Congrès de Pédopsychiatrie, 1960.

K R A M E R F., A G E M A R., Neuro-psychiatrie Sequellae of Toxicosis in Infancy, „Acta. Neurol. Scand. Dan.", nr. 37, 1961, p. 231—241.

L A N D E R E., F O R S S M A N N H., A K E S S O N H. O., Season of Birth and Mental Defi­ciency, „Acta genetica et statistica medica", nr. 14, 3/4, 1964, p. 265—280.

L A R R O C H E J. C., Les lésions cérébrales chez le prématuré à la naissance, „Rev. Neuropsych. Inf.", nr. 4, 5, 1964, p. 269—276.

L A U R E N T P., P H I L O N E N K O A, , La débilité mentale chez l'adulte jeune, „Bull. du C.E.R.P.", t. V I I , 1958, p. 2.

L A U R E N T P., P H I L O N E N K O A. , Le débile mental dans le monde du travail, „Bull. du C.E.R.P.", t. X, 1961, p. 2.

L A W S O N W . , The Effects of Thyroid Deficiency upon the Brain, A .R.N.M.D. , X X X I X , p. 150—155.

L E J E U N E J., G A U T H I E R M. , T U R P I N R., Etude des chromosomes somatiques de neuf enfants mongoliens, „C. R. Acad. Sci.", 1959, p. 1721—1722.

L E V I N S O N , G O L D E N B E R G S., Mental Retardation in Children, „J. Amer. Med. Ass.", nr. 152, 9, 1953, p. 781—787.

L E W I S E. O., Types of Mental Deficiency and their Social Significance, „3. Ment.

Sci.", nr. 79, 1933, p. 298. L I L I E N F E L D A. M. , P A S A M A N I C K B., I The Association of Maternal and Fetal

Factors with the Developemenet of Mental Deficiency. II Relationship to Maternal Age, Birth Order, Previous Reproductive Loss and Degree of Mental Deficiency, „Am. J. ment. Defic.", nr. 60, 3, 1956, p. 557—569.

L U R I A A . R., The Mentally Retarded Child, N . Y. , Pergamon Press, 1963. L U Z Z A T O , A. , Encefaliti congeniti, „Cervello Ital", nr. 32, 4, 1956, p. 331—332. M A C D O N A L D A . D., Intelligence in Children of Very Low Birth Weight, Brit.

J. Prevent. Soc. Med.", nr. 18, 2, 1964, p. 59—73. M A C R A E D. J., P A L A V R A D J L D., The Effects of Complications of Pregnancy

and Labour of the Acid-base Balance of the Baby at Birth, „J. Obstet. Gynae. Brit. Com.", nr. 72, 2, 1962, p. 269—272.

M A L Z B E R G B., Statistical Aspects of Mental Deficiency Due to Birth Traumas, „Am. J. ment. Defic", nr. 54, 1950, p. 427—433.

M A L Z B E R G B., Sex Differences in the Prevalence of Mental Deficiency, „Am. J.

Ment. Defic", nr. 58, 1953, p. 301—305.

M A N N O N I M. , L'Enfant arriéré et sa mère, Paris, Seuil, 1964.

M A R C H A N D L., A J U R I A G U E R R A de J., Epilepsies. Leurs formes cliniques et leur

traitements, Paris, Desclée de Brouwer, 1948.

M A R I N U S C. J., Physical Factors in Mental Retardation ..Except. Child." U.S.A.,

nr. 20, 3, 1953, p. 124—128.

M A S L A N D R. L., The Prevention on Mental Retardation — A Survey of Re­

search, „Am. J. mental Defic", nr. 6, 1958, p. 911—1112.

160

M A S T I O U K O V A E. M . , Rôle du traumatisme obstétrical et de l'asphyxie dans la

genèse de l'arriération mentale (text în 1. rusă), „Z. Nevropath. I Psihiat.", nr. 64, 7, 1964, p. 1053—1057.

M A U T N E R H., Some Unusual Accidents Followed by Mental Retardation, „Aren. Pediat. U.S.A., nr. 70, 1953, p. 40—45.

M E I G N A N T M., La Phénylcétonurie — Une arriération mentale évitable, Paris, Foulon, 1965.

M I N K O W S K I A., Le retentissement de l'anoxie foetale sur le système nerveux

central, „Rev. Fr. Et. Chim. Biol." nr. 1, 5, 1956, p. 531—553!

M I N K O W S K I A . , L A R R O C H E ( C ) , S A I N T E A N N E D A R G A S S I E S (S.), L'avenir

du prématuré, „Rev. de Neuropsychiat. infantile", nr. 4—5, 1964.

M O R E L B. A. , Traité des dégénérescences physiques, intellectuelles et morales

de l'espèce humaine et des causes qui produisent ces variétés mala­

dives, Paris, J. B. Baillière, 1857.

N A G O R S K I G. M . , Influence des toxémies tardives de la grossesse sur le déve­

loppement des enfants du premier âge (text în 1. rusă), „Vop. Ohrany Mater.", nr. 9, 11, 1964, p. 54—57.

N E I M A N N N., P I E R S O N M., B E R T H I E R X., Le pronostic mental du myxoedème

infantile, „Arch. Franc. Pédiat.", nr. 20, 2, 1963, p. 147—159.

„Neurology of early childhood (the)", Rezumatul a 5 comunicări, Proc. Roy. Soc. Med., nr. 58, 1, 1965, p. 1—8.

P A I N E R. S., Evaluation of Familial Biochemically Determined Retardation in Children, with Special Reference to Amino Aciduria, „New. Engl. J. Med.", nr. 262, 13, 1960, p. 658—665.

P A S A M A N I C K B., L I L I E N F E L D A . M., The Association of Maternal and Fetal Factors with the Development of Mental Deficiency — I. Abnorma­lities in the prenatal and paranatal period, „J. Am. A." nr. 159, 1955, p. 155—160.

P E C H O U X P., R E S S E G U I E R S., L A U R E N T P., K E T T L E R P., T H I R E A U Y., La débilité mentale chez l'adulte jeune, „Bull, du C E . R.P., t. VII, 1, 1958, p. 1—69.

P E N R O S E L. S., The Biology of Mental Defect, N. Y. Grune and Stratton, 1949. P E N R O S E L. S., Birth Injury as a Cause of Mental Defect: the Statistical problem,

„Journ. Ment. Sei.", nr. 95, 1949, p. 374—379. P E V Z N E R M . S., Oligophrenia, Mental Deficiency in Children, N e w York, Con­

sultants Bureau, 1961. P I C H O T P., Pionniers français dans le domaine de la déficience mentale, „Am.

J. Ment. Def.", nr. 53, 1948, p. 128. P I C K E R I N G D. E., K O U L I S C H E R N., Discordance of cretinism in monozygotic

twins, „J. Dis. Childr. U.S.A.", nr. 92, 1, 1956, p. 63—65.

P O L L A C K M., G I T T E L M A N N R. K., The Siblings of Childhood Schizophrenics; a Review, „Am. J. Orthopsychiat.", nr. 34, 5, 1964, pp. 868—874.

P R A D E A., S C H N E I D E R J., Z U B L I N W., F R A N C E S J. M., R U E D I K., Die Häufig­keit des echten, chromotin positiven Klinfelter Syndroms und seine Beziehung zum Schwachsinn, „Schweitz med. Wschr.", nr. 88, 38, 1958, p. 917—920.

P R I N G U E T G., A propos des séquelles neuro-psychiques des déshydratations aiguës par gastro-entérites ou toxicoses et neurotoxicoses du nourrisson, „Ann. Univ. Paris", nr. 30, 1, 1960, p. 103—104.

R A U E W., D E G E N R., K U N Z E CH., Katamnestische Untersuchungen nach Per­tussis Encephalose Klinische, electroencephalographische und psycho­logische Befunde, „Z. Kinderheilik", nr. 92, 1, 1965, p. 71—89.

11 — Debilităţile mintale 161

R O B I N S O N H. B., R O B I N S O N N . , The Mentally Retarded Child — A Psycholo­gical Approach, N e w York, Mc G r e w Hill, 1965.

R O B I N S O N N . , R O B I N S O N H. B., A Follow-up Study of Children of Low Birth weight and Control Children at School Age, ..Pediatrics", nr. 35, 3, partea I, 1965, p. 425—433.

R U N D L E A . T., Etiological Factors in Mental Retardation I. Biochimical II. En­docrinological, „Am. J. ment. Delie", 1962, nr. 67, 1, 1962, p. 61—77.

S A I N T E A N N E D A R G A S S I E S S., Evolution des signes neurologiques patholo­giques au cours des deux premières années de vie chez le prématuré, „Rev. Neuro-psychiat. Ini.", nr. 4/5, 1964, p. 277—282.

S A R A S O N S. B., G L A D W I N T., Psychological and Cultural Problems in Mental Subnormality, a Review of Research, „Genet. Psychol. Mong. U.S.A.", nr. 57, 1, 1958, p. 1—128.

S A R A S O N S. B., Psychological Problems in Mental Deficiency, N e w York, Harper and Brothers, 1959.

S A R A S O N S. B., G L A D W I N T., M A S L A N D R. L. , Mental Subnormality, N e w York, Basic books, 1963.

S A U V A G E N O L T I N G de W . S. S., Considerations Regarding a Possible Relation between the Vitamin C Contents of the Blood of Pregnant Women and Schizophrenia Débilitas, Mentis and Psychopathia, „Folia psychiat., neuro-chirurg. neel" nr. 58, 4, 1955, p. 285—295.

S C H A C H T E R M . , F R A N C E S F., A P G A R V. , Perinatal Asphyxia and Psychologic Signs of Brain Damage in Childhood, ..Pediatrics" nr. 24, 1959, p. 1016— 1025.

S C H A C H T E R M . , C O T T E S., Étude médico-psychologique et sociale de la des­cendance des alcooliques, „Criancas portug", nr. 19, 1960, p. 185—193.

S C H A C H T E R M . , Étude d'un cas de myxoedème grave acquis post ancéphalitique, „G. Psichiatr. Neuropatol. liai.", nr. 89, 1961, p. 535—542.

S C H A C H T E R M . , Étude des enfants de mères diabétiques du point de vue pédo­psychiatrique, „Acta Paedopsychr. Suisse", nr. 29, 12, 1962, p. 369— 374.

S C H U L M A N J., S T E R N S., Parent's Estimate of Intelligence of Retarded Children,

„Am. J. ment. Delie", 63, nr. 4, 1959, p. 696—698. S E G U I N E., Le Traitement moral, l'hygiène et l'éducation des idiots, Paris, J. B .

Baillière, 1846. S H A P I R O S., ROSS L. T., L E V I N E J. S., Relationship of Selected Prenatal Factors

to Pregnancy Outcome and Congenital Anomalies, „Am. J. Pubi. Hlth.", nr. 55, 2, 1965, p. 268—282.

S H U T T E L W O R T H G. E., Mentally Deficient Children, Londra, H. K. Lewis, 1895.

S O U L A I R A C A. , D E S C L A U X P., M O R L O N C, B A R R A S C, Étude sur les in­compatibilités sanguines dans les arriérations mentales, „Ann. méd. psych.", nr. 109, 3, 1951, p. 352—355.

S P I T Z R. A. , Hospitalism: an Inquiry into the Genesis of Psychiatric Conditions in Early Childhood, „Psychoanal. stud, child.", N e w York, Interna­tional Universities Press, 1, 1945.

S P I T Z R. A . , Hospitalism: a Follow up Report, „Psychoanal. stud, child.", N e w

i York, International Universities Press, nr. 2, 1947.

B P I T Z R. A . , La Première Année de la vie de l'enfant, Paris, Presses Universi-

' taires de France, 1958.

S T E I N Z., SÜSSER M. , The Social Distribution of Mental Retardation, „Am. J.

mental Delie.", nr. 67, 6, 1963, p. 811—821.

162

S T O T T D. H., Abnormal Mothering as a Cause of Mental Subnormality, „J. Child.

Psychol." G. B., nr. 3, 3—4, 1962, p. 133—148.

S T R A U S S A. A., W E R N E R H., Disorders of Conceptual Thinking in the Brain

Injured Child.", J. nerv. ment. Dis.", nr. 96, 1942, p. 153—172.

S T R A U S S A . A., K E P H A R T N . C , Psychopathology and Education of the Brain

Injured Child, N e w York, Grüne et Straton, 1947.

S T R A U S S A . A., W E R N E R H., Comparative Psychopathology of the Brain In­

jured Child and the Traumatic Brain-injured Adult, „Amer. J. Psy-

chiat", nr. 99, 1943, p. 835—838.

T A R J A N G., Medicine is Changing, „Am. J. ment, Del ic", nr. 63, 6, 1959, p. 1001—1044.

T A R J A N G., Prevention: a Program Goal in Mental Deficiency, „Am. J. ment.

Del.", nr. 64, 1, 1959, p. 4—11.

T A R D I E U G., K L E I N M . R., H E L P S. P., Étude de 97 cas de déficit mental grave

chez l'enfant. Recherches étiologiques. Constatations électriques, encé-

phalographiques et opératoires, „Sem. Hop. Fr.", nr. 27, 1951, 57/58,

p. 2410—2413.

T R E D G O L D A . F., A Text Book of Mental Deficiency, Londra, Baillière, Tindall

and Cox, 1908, 1929, 1937, 1947.

T R E L A T , La Folie lucide étudiée et considérée au point de vue de la famille

et de la société, Paris, Adrien Delahaye, 1861.

T U R P I N R. şi colaboratorii, La Progenèse-Facteurs préconceptionnels du dé­

veloppement de l'enfant, Paris, Masson, 1955.

T U R P I N R., L E J E U N E J., Les Chromosomes humains, Paris, Gauthier-Villars, 1965.

T U S Q U E S J., A propos de la thyroïde dans le développement et la maturation

du système nerveux, Premier Congrès Européen de Pédopsychiatrie,

sept., 1960.

V A N B O G A E R T L., Progenèse et couple, Progenèse. Paris, Masson, 1958.

V I M O N T C , L E V Y C , Une enquête sur les Jeunes débiles mentaux dans les dé­

partements du Rhône, „Population", nr. 5, 1964, p. 873—898.

V R I E S de E., The Significance of Convulsions in Infants as a Cause of Cerebral

Damage and a Factor in the Pathologenesis of Oligophrenia, „Folia

psychiatr. neurol. neuro-chir. neerl.", nr. 60, 6, 1957, p. 493—510.

W E N A R C , C O U L T E R J. B., A Reliability Study of Development Histories, „Child.

Develop*. U.S.A.", nr. 33, 2, 1963, p. 453—462.

W E R N E R H., S T R A U S S A. A., Impairment in Thought Process of Brain Injured

Child, „Am. J. Ment. Del ic", nr. 47, 1943, p. 291—295.

W E W E T Z E R K. H., Dos Hirngeschädigste Kind-Psychologie und Diagnostic, Stutt­

gart, Georg Thieme Verlag, 1959.

W H I T N E Y E. A., Mental Deficiency, „Am. J. Ment. Del ic", nr. 1, 63, 1958, p.

12—14.

Y A N N E T H., Research in the Field of Mental Retardation, „G. Pediatr. U.S.A.",

nr. 50, 2, 1957, p. 236—239.

Y A N N E T H., Classification and Etiological Factors in Mental Retardation, „J.

Pediatr. U.S.A.", nr. 50, 2, 1957, p. 226—230.

Z A Z Z O , R., Les Jumeaux, le Couple et la Personne, Paris, Presses Universitaires, 1960.

Z E L L W E G E R H., Genetic Aspects of Mental Retardation, „A.M.A. Arch. Intern.

Med.", nr. I l l , 2, 1963, p. 165—167.

Z I M M E R M A N N D. W., A Conceptual Approach to some Problems in Mental Re­

tardation", ..Psychological Record", nr. 15, 2, 1965, p. 175—183.

Z O L T A N I. şi colaboratorii, Spätfolgen des Kaiserschnittes für das Kind. Anam­

nestische Untersuchung geistig zussuckgebliebener Kinder, Gynecologica,

nr. 150, 5, 1960, p. 280—289.

163

C A P I T O L U L I V

M E D I U L SOCIAL, MEDIUL F A M I L I A L ŞI DEBILITATEA M I N T A L A

Michel G I L L Y ŞI Lucette M E R L E T - V I G I E B

într-un capitol al cărui titlu general evocă caracteristicile socio-economice ale deficienţei mintale, poate că pare inutil să se înceapă, cum ne propunem, prin studierea influenţei acestor caracteristici di­verse asupra inteligenţei în general.

Am considerat necesar să procedăm astfel nu numai pentru că este mai uşor să se treacă de la general la particular, dar şi din motive care tin de natura însăşi a concepţiei noastre asupra deficientei min­tale.

Analizînd o parte a literaturii extrem de abundente consacrate te­mei acestui capitol, am simţit nevoia:

— să recurgem la un cadru de jreferinţă mai larg, în speranţa de a putea înţelege mai bine ceea ce se~"pe*-eee—la nivelul populaţiei marginale, constituită de către deficienţii mintal;

\ — să ne întrebăm dacă, pornind de la rezultatele cele mai solide \ale cercetărilor asupra inteligenţei, nu s-ar putea prevedea, cel puţin Wrţial, concluziile la care se ajunge în studiile asupra debililor; \ — să întrevedem posibilitatea ca, printre toate aceste rezultate, unele să se fi datorat naturii însăşi a populaţiei examinate şi să atin­gem astfel, în mod indirect, acel caracter de specificitate al debililor mintal care se situează în centrul preocupărilor noastre.

1. Inteligenţa şi mediul

Psihologii au început să manifeste o preocupare deosebită pentru studiul inteligenţei abia la începutul acestui secol din motive practice: obligativitatea învăţămîntului pentru toţi copiii a condus rapid la con­statarea că unora dintre ei le venea greu „să ţină pasul" cu clasa.

164

Iată ce i-a determinat pe Binet şi pe discipolii săi, din Franţa şi de peste hotare, să-şi pună problema măsurării inteligenţei, deci să creeze instrumente în acest scop: „testele de inteligenţă".

Din acest moment apar însă primele dificultăţi: — la nivelul deficienţei însăşi a ceea ce pretindeau cercetătorii

că măsoară. Dacă ne-am propune să cităm toate definiţiile inteligenţei de la origini pînă în zilele noastre, ar însemna să încărcăm inutil ma­terialul nostru. Să ne mărginim, deci, la a reaminti cîteva dintre ele: „eficienţă mintală înnăscută" (Bxirt), „capacitatea de a rezolva probleme noi" (Claparede, Stern, Thorndike etc.), „capacitatea de abstractizare" (Thurstone, Terman e t c ) ;

— la nivelul instrumentului, a cărui construcţie nu corespunde, decît într-o mică măsură, definiţiei funcţiei pe care îşi propune să o aprecieze. Privită în acest context, butada atribuită — evident, pe ne­drept — lui Binet: „inteligenţa este ceea ce măsoară testul meu", nu reprezintă decît expresia unei neputinţe de a pătrunde realitatea în­tr-un mod satisfăcător, de a construi, în fine, un instrument capabil s-o reflecte.

De fapt — va scrie Peron (1949) la încheierea unui capitol con­sacrat examinării definiţiilor inteligenţei —

succesul măsurat este un rezultat complex în care formarea educa­tivă poate juca un rol important, chiar în ceea ce priveşte rezolvarea de probleme, dacă problemele sînt de un asemenea tip încît proce­deele învăţate pot fi aplicate...

Aptitudinea de a rezolva probleme nu se confundă... integral cu capacitatea efectivă de a le rezolva, într-un mod general.

Conştienţi de această dublă inexactitate — în perceperea domeniu­lui explorat ca şi în adecvarea instrumentului de măsură — psihologii îşi crează anumite puncte de sprijin; un instrument de măsurat inte­ligenţa nu poate fi aplicat decît unei populaţii riguros comparabile cu cea oare a servit la elaborarea probelor, altfel orice comparaţie este fundamental viciată.

Totuşi, chiar din momentul în care s-a început folosirea testelor de inteligenţă, ele au fost aplicate pe populaţii diferite, nesocotindu-se cu bună ştiinţă această regulă fundamentală, iar pe baza rezultatelor obţinute astfel, s-a tras concluzia diferenţei de inteligenţă între popu­laţiile comparate.

Binet, cel dintîi, va compara rezultatele copiilor examinaţi într-o şcoală dintr-un cartier „sărac" cu cele ale elevilor unei şcoli frec­ventate de copiii unor comercianţi şi meseriaşi.

Procedînd astfel, de la cercetarea diferenţelor individuale, se alu­necă foarte uşor spre studiul diferenţelor dintre grupuri, nivel la care apar, de acum, alte dificultăţi, de ordin metodologic, în ceea ce priveşte selecţia populaţiilor.

Foarte frecvent, autorii se mulţumesc cu nişte caracterizări apro­ximative ale populaţiilor studiate; fie că nu precizează gradul de în­credere ce poate fi acordat surselor de informare, fie că, aplicînd o ierarhie a criteriilor, indică insuficient de clar limitele fiecărei cate­gorii pentru ca rezultatele lor să poată fi comparate cu cele ale unor cercetări similare. Acesta este, de pildă, cazul ierarhiilor socioprofe-

165

sionale; de la un studiu la altul, categoriile n-au nici acelaşi conţinut, nici aceleaşi limite.

De asemenea, mult prea frecvent sîntem puşi în situaţia de a re­greta insuficienţa controlului asupra variabilelor studiate:

— fie că aceste variabile depind de alte variabile pe care dispo­zitivul experimental nu le controlează, cum este cazul, de pildă, al unui studiu ce compară nivelul intelectual a două populaţii de copii, unii albi, alţii negri, fără ca să fie luată în considerare variabila ni­velului socio-economic;

— fie că sînt ignoraţi anumiţi factori implicaţi în variabilele stu­diate. De pildă, cînd autorii studiază scăderea nivelului intelectual în

^•funcţie de creşterea familiei, nu toţi ţin seamă de variaţia pe care poate ' /fe-o introducă vîrsta mamei în aceste tipuri de cercetări.

V Totuşi, sesizarea diferitelor dificultăţi metodologice este din ce în ce mai frecventă; pe măsură ce numărul cercetărilor creşte, exigenţele

j. metodologice la care subscriu autorii lor sînt mai numeroase, iar în-j; cercările de a da un răspuns sînt mult mai minuţios pregătite. ¿IJ Examinînd literatura consacrată (după anul 1910) influenţei fac-:; torilor de mediu asupra inteligenţei observăm că: j — trei teme au generat cele mai multe dintre studii: 1 a) nivelul intelectual în funcţie de diversele statute socioeco-\ nomice; \\ b) nivelul intelectual în funcţie de condiţiile de locuit (rurale A sau urbane) ale subiecţilor; i \ c) nivelul intelectual în funcţie de dimensiunile familiei; \\ — aceste trei teme nu sînt repartizate uniform în timp. ' i Prima dintre temele amintite este cea mai veche şi îi preocupă ; \]cel mai frecvent pe cercetători; practic nu trece un an fără să apară y un studiu asupra „inteligenţei şi statutului economic" mergîndu-se pînă

acolo încît după cel de-al doilea război mondial, anumite ţări iniţiază „mari anchete"1, reluate uneori după zece, cincispreze sau douăzeci de ani.

In schimb, de-abia după 1920 au început să fie studiate condiţiile de locuit (rurale-urbane) şi de-abia după 1925 apar preocupări pentru „dimensiunea" familiei.

In cursul ultimelor decenii şi-au făcut apariţia şi alte teme. Dar, în afara faptului că sînt mai puţin numeroase, lucrările consacrate acestor teme prezintă inconvenientul major de a fi contradictorii în rezultate; este cazul cercetărilor asupra diferenţelor de inteligenţă în funcţie de sex, de rasă sau de rang, în succesiunea naşterilor.

Inteligenţa şi statutul socioeconomic

Toţi cercetătorii care şi-au propus să studieze dificila problemă a influenţei „mediului" asupra inteligenţei au fost mai mult sau mai puţin sensibili la problemele metodologice ridicate de acest studiu. De­altfel, tocmai autorii celor mai aprofundate cercetări elaborate cu cele mai multe precauţii, oferă rezultatele cele mai prudente şi cele mai mult dezbătute.

1 Franţa: ancheta din 1944 asupra a „100.000 de copii de vîrstă şcolară"; Belgia: ancheta din 1946 asupra copiilor din provincia Hainaut; Marea Britanie: ancheta din 1932 şi din 1947 asupra a 70.000 de copii scoţieni.

166

Căci un lucru este să fii conştient de exigenţele de metodă, pe care le implică un anumit tip de cercetări, şi un altul să ai posibilitatea de a ţine seama de ele în mod riguros.

Acestea fiind zise, şi oricare ar fi, pe de altă parte, importanţa şi numărul rezervelor metodologice ce trebuie făcute, toate cercetările sfîrşesc prin a ajunge la aceeaşi constatare: „mediul socioeconomic" are asupra nivelului performanţelor subiecţilor supuşi testelor de inteli­genţă, o influenţă ce nu poate fi neglijată: cei ce aparţin mediilor celor mai defavorabile obţin în medie rezultate inferioare celor ale subiecţilor din alte medii.

De la începutul secolului, Binet (1910), la Pris, Decroly şi dom­nişoara Degand (1910), în Belgia, constată că la testul Binet-Simon copiii din cartiere sărace obţin rezultate mai puţin bune decît cei din cartierele mai înstărite.

Curînd după aceea, numeroase cercetări iau ca bază „venitul" pă­rinţilor. Morle (1911) este cel care studiază, vîrstă cu vîrstă, populaţia a două şcoli, şi care nu numai că trage aceeaşi concluzie ca şi autorii precedenţi, dar şi adaugă: „inegalitatea între copiii înstăriţi şi cei să­raci creşte odată cu vîrstă".

Alţi autori1 fundamentează şi ei rezultatele lor pe dispozitive experimentale analoage, dar exigenţele de precizie în definirea mediilor studiate devin mai mari (mai ales la Pressey şi Ralston, 1919).

Noţiunea de „cartiere" drept criteriu de diferenţiere este, evident, extrem de contestabilă prin imprecizia ei, dar ea va fi totuşi utilizată în mai multe rînduri de către diferiţi autori, singură sau asociată cu alte caracteristici; în special, autorii vor trece, succesiv, de la con­ceptul vag al unui „nivel favorizat de viaţă" la cel de ierarhie profe­sională, şi de la compararea a două grupuri de subiecţi (unul de „nivel ridicat", celălalt de „nivel scăzut") la compararea a patru sau cinci grupuri constituite prin categorisirea profesiunilor părinţilor.

Unii autori se vor consacra chiar studiului unui singur „mediu" omogen, în cadrul căruia ei vor stabili o ierarhie a nivelurilor de viaţă. Este cazul studiului lui Bridges şi Coler (1917) care, interesîn-du-se de clasa de mijloc din Anglia determină, în cadrul ei, diferite grade, combinînd profesiunea tatălui cu valoarea chiriei plătite de familie

Alţii, mai tîrziu şi într-o manieră mai timidă, încearcă să in­troducă în evaluarea mediului social o „dimensiune culturală", ţinînd seama, de pildă, de nivelul de instruire al părinţilor.

Toate aceste cercetări, care diferă în alegerea criteriilor de defi­nire a eşantioanelor, sînt, în acelaşi timp, foarte diferite sub aspectul numărului şi al vîrstei subiecţilor investigaţi.

Eşantioanele de cercetare cuprind, într-adevăr, de la o sută de subiecţi la două milioane2. Dacă unii cercetători studiază copiii de vîrstă preşcolară3, alţii se interesează de populaţiile de vîrstă şcolară. In acest caz, ei optează fie pentru o singură tranşă de vîrstă (copii de 10—11 ani la Russel, 1929, sau Bono, 1949), ceea ce omogenizează din-

1 H o f f m a n n , 1914; Y e r k e s ş i A n d e r s o n , 1915; B r i d g e s ş i C o l e r , 1917; E n g l i s h , 1917; K o r n h a u s e r , 1918; P r e s s e y ş i R a l s t o n , 1919.

2 Y e r k e s , 1921. 3 G o o d e n o u g h , 1928: Intre 18—54 luni; T e r m a n , 1928; între 2 ani—

5 ani jumătate.

167

tr-un punct de vedere important populaţiile studiate, fie pentru mai multe tranşe de vîrstă, de amplitudine variabilă (copii de 11—13 ani în lucrarea lui Mac Donald din 1925, subiecţi de 5—18 ani în studiul lui Stroud, din 1928). în alte părţi se organizează cercetări la scară naţională. Printre altele, este cazul Franţei unde, în 1944, s-a efectuat o anchetă asupra „nivelului intelectual al copiilor de vîrstă şcolară", condusă de Institutul Naţional de Studii Demografice.

Rezultatele obţinute de această din urmă anchetă cuprinzînd aproa­pe 100.000 de copii francezi, între 6 şi 12 ani, confirmă datele obţinute mai înainte în Statele Unite sau în Marea Britanie; ele pun în evi­denţă un paralelism constant între ierarhia nivelurilor socioeconomic şi cea a nivelurilor mintale. De asemenea, ele permit autorilor să re­marce că „dezvoltarea intelectuală pare să decurgă în acelaşi ritm la toate categoriile1, dar că unele dintre aceste categorii pornesc de la un nivel mai scăzut şi nu recuperează niciodată handicapul iniţial2.

Oricum, în pofida tuturor diferenţelor între populaţiile studiate pre­cum şi între metodele de măsurare folosite, un fapt rămîne constant: există o legătură între nivelul de inteligenţă şi statutul socioeconomic.

De aici se naşte întrebarea — pe care şi-au pus-o numeroşi autori — la urma urmei ce anume se măsoară, potenţialităţi sau achiziţii?

Dacă copiii de statut socioeconomic şi cultural scăzut sînt, în me­die, mai puţin inteligenţi decît alţii, aceasta se datorează oare faptului că au avut nenorocul să se nască într-un mediu a cărui „sărăcie" pe toate planurile împiedică deplina dezvoltare a capacităţilor înnăscute — sau faptului că se nasc din părinţi mai puţin înzestraţi? Sau, în fine, cele două elemente contribuie împreună la menţinerea sau la anco­rarea copiilor respectivi într-un ritm mai lent de dezvoltare?

Răspunsul la aceste întrebări variază de la autor la autor: unii, referindu-se la experienţele lui Kellog şi ale doamnei Kohts, insistă asupra primatului eredităţii, alţii, aducînd ca argument cazul fetiţei-lup Kamala, afirmă importanţa primordială a mediului. Se poate pune în­trebarea dacă faptele invocate nu stabilesc, mai curînd, limitele influ­enţei respective a mediului sau a eredităţii, decît primatul unuia asupra celeilalte.

O serie de autori3 au încercat să aprecieze în procente influenţa eredităţii şi au căzut de acord asupra procentului de aproximativ 75%-Această cifră, obţinută prin analiza variantei, nu este valabilă decît pentru populaţii relativ omogene, sub aspectul mediului. De pildă, dacă se vor compara între ei diferiţi copii parizieni, care trăiesc în condiţii culturale similare, diferenţele de inteligenţă observate se vor datora mai puţin deosebirilor de mediu decît în cazul în care copiii parizieni vor fi comparaţi cu elevi din India. In acest din urmă caz, analiza variantei va da o pondere mult mai mare mediului decît eredităţii.

Iată de ce numeroşi autori au criticat unele concluzii ale cercetă­rilor asupra influenţei pe care o exercită ereditatea şi mediul, arătînd că diferenţele datorate eredităţii nu au aceeaşi valoare cu diferenţele

1 Aici este vorba de categorii socioprofesionale. 2 De subliniat că „punctul de plecare" este aici vîrstă de 6 ani, adică vîrstă

la care numeroase achiziţii au şi fost realizate sau ar fi trebuit să fie deja rea­lizate.

3 C a 1 1 e 1 1 ş i W i l s o n î n 1938, H o l z i n g e r î n 1935 etc.

168

datorate mediului. Acestea din urmă au de obicei o amplitudine foarte limitată, deoarece un important substrat de „cultură" este comun popu­laţiilor studiate, care, de obicei, trăiesc în condiţii generale comune, aparţin aceleaşi civilizaţii, aceleaşi ţări, aceloraşi tradiţii educative.

Pieron afirmă (1949), că „influenţa diferenţelor de mediu este pro­porţională cu mărimea acestor diferenţe, care de obicei, nu este pre­cizată. Neluînd în considerare acest aspect se răpeşte calculului (celor 75%) orice semnificaţie teoretică generală".

în plus, în analiza jocului factorilor ereditate-mediu nu putem ră-mîne la nivelul unui manicheism simplist: aceşti doi factori, de pondere inegală şi inegal măsurabilă, joacă fiecare un anumit rol şi se influen­ţează reciproc în moduri diferite, fără a fi complementare, variind de la o trăsătură psihologică la alta, sau chiar pentru o aceeaşi trăsătură, în funcţie de subiectul sau grupul considerat.

Nimic nu este comprehensibil din jocul extrem de complex al con­diţiilor ereditare şi al celor de mediu, spune R. Zazzo (1961), dacă nu înţelegem clar de la bun început că ereditatea nu este un*tyiineii opus" mediului.. . Aptitudinile de a beneficia de influenţele mediului, de a rupe fatalitatea eredităţii este înscrisă ea însăşi în ereditatea omului. Dealtfel, tocmai în funcţie de ereditatea sa, omul îşi creează mediul, şi mediul este acela care-i dă eredităţii expresiar-jM-ientarea şi forma. Unul, independent de celălalt, nu are nici o realitatev. • Nu există un răspuns la problema ereditate-mediu care să se traducă printr-o for­mulă universală şi fixă, pentru simplul motiv că interacţiunea factorilor în joc este variabilă la infinit.

Această redutabilă complexitate incită la multă prudenţă în inter­pretarea faptelor. în consecinţă, ne vom mărgini să enumerăm, din diverse cercetări referitoare la relaţia dintre inteligenţă şi statutul so­cioeconomic, următoarele constatări, care par a nu putea fi contestate:

— Nivelul mediu de inteligenţă creşte odată cu statutul socioeco­nomic (ceea ce implică afirmaţia că majoritatea debililor se recrutează din mediile cele mai defavorizate ale populaţiei).

— Oricare ar fi statutul socioeconomic considerat, se pot găsi, în cadrul lui, toate gradele de inteligenţă; nu variază decît proporţia lor: în cadrul unor condiţii favorabile se vor găsi mai mulţi coeficienţi in­telectuali superiori, în timp ce în cadrul unor condiţii defavorabile vor exista mai mulţi coeficienţi inferiori.

— în primul an de viaţă nu există o legătură directă între statutul social şi nivelul intelectual (în măsura în care instrumentele existente permit o evaluare). Este poate o ilustrare a faptului că încă nu a sosit momentul pentru ca inteligenţa să se manifeste.

— Apare, în schimb, o corelaţie pozitivă începînd de la vîrsta de 3 ani.

Studiind trei grupuri de copii: 1) Mediu intelectual, copil crescut de mamă; 2) Mediu muncitoresc, copil crescut de mamă; 3) Mediu muncitoresc, copil crescut de o doică — Odette Brunet constată:

Copiii din cele trei grupuri studiate de noi au iniţial, la vîrsta medie de 6 luni, o dezvoltare întru-totul comparabilă, independent de mediul din care provin. Dezvoltarea continuă să fie comparabilă pînă

169

la doi ani, la copiii din grupurile 1 şi 2, în timp ce dincolo de această vîrstă apare şi se confirmă o diferenţă importantă in favoarea copiilor din grupa 1.

Inteligenţa şi condiţiile de locuit

Interesul psihologilor pentru această temă de cercetare este la fel de considerabil ca şi cel pentru tema precedentă, dacă judecăm după numărul lucrărilor care i-au fost consacrate.

Toate lucrările consultate, cu excepţia uneia1, trag concluzia su­periorităţii nivelului mintal mediu al orăşenilor: coeficientul intelectual scade odată cu importanţa localităţii în oare trăiesc subiecţii. Observîn-du-se că scăderea progresivă a coeficientului intelectual se manifestă paralel cu scăderea nivelului socioeconomic, unii autori au considerat că diferenţele dintre rurali şi orăşeni ar depinde:

— pe de o parte, de faptul evident că şi condiţiile socioeconomice sînt mai defavorabile la ţară decît la oraş;

— pe de altă parte, de existenţa, în mediul rural, a unor condiţii aparte de învăţămînt, care duc la inferioritatea generală a ruralilor (mai ales la scorurile verbale ale testelor de inteligenţă).

Numeroase lucrări subliniază de asemenea că la ţară nivelul in­telectual mediu scade odată cu vîrsta în cursul copilăriei şi adolescen­ţei, dar unora din aceste studii li se poate reproşa lipsa rigorii în com­pararea aceluiaşi eşantion la injervale de cîţiva ani: nu întotdeauna se ţine seama de transformările la care a fost supus, inevitabil, odată cu trecerea timpului, eşantionul iniţial.

Un grup de copii munteni din Kentucky de Est, avînd un C I . mediu de 0,84 la vîrsta de 7 ani, coboară la un C I . mediu de 0,60 la vîrsta de 15 ani. De asemenea, un grup de copii munteni din Georgia de Nord avînd la vîrsta de 7—9 ani un C I . mediu egal cu 1,00 ajung la C I . mediu = 0,76 către vîrsta de 14 ani şi la C I . mediu = 0,70 după 14 ani. Un grup de copii de muncitori din întreprinderile de morărit ale unui oraş din Carolina de Nord, care aveau la 6 ani un C I . mediu de 1,00, ajung la vîrsta de 13 ani, la un C I . mediu = 0,85.

Pare întemeiată ipoteza că un eşantion de subiecţi tineri, recon­siderat la vîrsta de 14—15 ani sau mai tîrziu, şi-a pierdut, între timp, subiecţii cei mai inteligenţi, aceştia devenind bursieri şi fiind plasaţi în pensiune la oraş; în plus, la o importanţă egală sau la o densitate egală a populaţiei, aglomerările rurale sînt dificil de comparat dacă nu se ţine seama, în acelaşi timp, de bogăţia economică mai mare sau mai mică, de gradul mai mare sau mai mic în raport cu marile aglo­merări urbane etc.

Mai poate interveni şi un alt factor de variaţie, care este dealtfel din ce în ce mai mult studiat şi subliniat şi care se referă la consecinţele

1 Unicul studiu discordant este cel al lui Schimberg (1929) care a avut ideea să-şi etaloneze instrumentul de măsură pornind de la populaţii rurale, ţinînd seama de predispoziţiile lor. Aplicată orăşenilor, scara lui stabileşte inferioritatea acestora în raport cu ruralii.

170

migraţiei, ale cărei efecte selective sînt neunivoce: prosperitatea anu­mitor centre rurale provoacă emigrarea în masă către oraş a indivizilor celor mai înzestraţi sub aspect social, dar şi a celor mai defavorizaţi, în timp ce centrele rurale mai sărace păstrează îndeosebi pe cei mai puţini dotaţi (fiind, aşadar, mai „bogate" în debili).

în orice caz, concluziile pe care le impun diverse studii arată că mediul rural — în starea actuală a lucrurilor •— este, în comparaţie cu mediul urban, mai puţin apt să asigure indivizilor deplina dezvoltare a capacităţilor lor intelectuale1.

Inteligenţa şi mărimea familiei

Cercetările în acest domeniu sînt mai puţin numeroase, dar, în ansamblu, mai recente, iar concluziile diferiţilor autori concordă între ele: cu cît creşte mărimea familiei, cu atît rezultatele medii la testele de inteligenţă scad. Această corelaţie negativă este menţionată de toţi autorii — şi aceasta fie că este vorba de copii dotaţi (Terman, 1925) fie de copii întîrziaţi (Dayton: ancheta din 1934 asupra a 20.000 de în­târziaţi). Probabilitatea de a găsi mai mulţi debili este, aşadar, mai ridicată în familiile numeroase.

Importanţa corelaţiei prezintă variaţii neînsemnate de la un autor la altul, aşa cum o dovedeşte următorul tabel:

1925 Termann — 0,27 1925 Chapman şi Wiggins — 0,22 1926 Sutherland şi Thomson — 0,20 1929 Sutherland — 0,132

Rezultatele anchetei franceze din 1944 (op. cit.) confirmă cele obţi­nute deja în Statele Unite şi Marea Britanie, numai că autorii ei, con-statînd trei factori (reşedinţa, profesiunea tatălui, mărimea familiei) care exercită la orice vîrstă şi independent de sex o influenţă asupra nivelului intelectual, îşi pun următoarea întrebare: aceşti factori sînt oare inde­pendenţi sau, la rindul lor, sînt supuşi unei influenţe comune? Drept răspuns se emite ipoteza unor diferenţe în ceea ce priveşte fecunditatea atît între diferite grupuri socioeconomice, cît şi între mediile rural şi orăşenesc. într-adevăr, la ţară, fecunditatea apare mai ridicată decît la oraş şi, totodată, în grupurile cele mai defavorizate. Ea se află deci corelată negativ cu nivelul socioeconomic ceea ce îi va duce pe unii au­tori la concluzia că „diferenţele între mărimea familiilor pot să nu fie decît o reflectare a diferenţelor de nivel socioeconomic, dar acestea din urmă persistă chiar şi la număr egal de copii".

Pe de altă parte, autorii anchetei franceze observă că scăderile ni­velului intelectual variază în funcţie de grupările socioprofesionale şi că analiza acestor variaţii (mai ales la categoria cea mai defavorizată, a

1 Evident, prin „starea actuală a lucrurilor", autorii înţeleg acele condiţii concrete de loc şi de timp în care s-au desfăşurat investigaţiile citate şi a căror trăsătură esenţială o constituia decalajul important între nivelul de dezvoltare a mediului rural faţă de cel al mediului urban (Nota trad.).

2 Această ultimă corelaţie este mai scăzută deoarece este vorba de copii din acelaşi mediu (copii ai unor minieri din abatajul frontal), ceea ce omogeni­zează datele comparaţiei.

171

muncitorilor agricoli) arată că ele pot fi parţial explicate printr-o „in­fluenţă reziduală a profesiunii" în interiorul grupului considerat.

Această observaţie îi conduce pe autorii amintiţi la următoarea con­cluzie prudentă:

Existenţa unei corelaţii negative între nivelul socioeconomic şi fecunditate este, probabil, singura cauză a corelaţiei negative dintre mărimea familiei şi nivelul intelectual al copiilor. S-ar putea, de ase­menea, ca, în condiţii de egalitate a nivelului socio-economic, să existe o legătură între numărul copiilor şi nivelul lor intelectual mediu.

Influenţa altor factori asupra inteligenţei

In unele lucrări se consideră că variaţiile nivelului intelectual pot fi puse pe seama unei influenţe, mai mult sau mai puţin accentuate, a rangului în succesiunea naşterilor, a sexului şi a rasei. Aceste lucrări sînt relativ puţine la număr, iar rezultatele lor, spre deosebire de cele ale lucrărilor amintite anterior, sînt contradictorii şi cu interpretări ne­satisfăcătoare.

Inteligenţa şi rangul naşterii

Această preocupare derivă în mod firesc din cercetările legate de mărimea familiei. Dacă faptul de a aparţine unei familii numeroase spo­reşte probabilitatea teoretică de a avea un nivel intelectual inferior ni­velului mediu al subiecţilor aparţinînd unor familii mai puţin numeroase sau cu un singur copil, atunci există oare mai multe şanse de a fi in­teligenţi, pentru copiii mai mari decât pentru mezini?

Unii cercetători înclină către un răspuns afirmativ ţinînd seama de următoarele fapte: — vârsta mamei creşte, de unde posibilitatea, pentru copiii născuţi mai

•târziu, de a fi mai puţin dotaţi decât cei născuţi inaintea lor; — resursele familiei scad odată cu sporirea numărului de copii; in con­

secinţă, „mediul" in care creşte mezinul este mai defavorabil în ra­port cu cel de care a beneficiat fratele mai mare1.

Alţi cercetători, dimpotrivă2, găsesc că, în medie, mezinii sînt su­periori ca inteligenţă în raport cu fraţii mai mari.

într-un bilanţ al cercetătorilor pe această temă, prezentat în ma­nualul lui Carmichael, Harold E. Jones (1954) conchide:

Este regretabil că cei care studiază această problemă se lasă furaţi de anumite interpretări, îndeosebi în legătură cu relaţia dintre natalitate şi situaţia socială. In realitate, familiile dintr-un mediu so­cial mai elevat manifestă tendinţa de-a avea copii mai puţini, ceea ce însemnează, în medie, şi copii mai inteligenţi, deoarece într-o popu­laţie mixtă, primul sau al doilea născut vor avea un C I . mediu mai ridicat decît cel de-al 3-lea sau al 4-lea. Evident deci, fenomenul constatat nu este consecinţa locului în succesiunea naşterilor, ci se

1 K u r i b a g a s i , 1939. 2 G r a c e A r t h u r , 1927; T h u r s t o n e, 1931.

172

datorează simplului fapt că toţi copiii din familiile puţin numeroase intră în categoria primului său a celui de al doilea născut.

. . . Un alt factor, deloc neglijabil, constă în vîrstă mamei, mult mai puţin favorabilă în cazul ultimilor născuţi. Este absolut clar că mamele de vîrstă mai înaintată "dau naştere unor copii caracterizaţi prin frecvenţa uşor sporită a anumitor tipuri de defecte mintale, in­clusiv mongolismul...

. . . într-o critică anterioară (Jones, 1933) a cercetărilor din acest domeniu, s-a demonstrat că dacă dificultăţile de metodă sau alte dificultăţi ar putea fi depăşite cu succes, nu s-ar mai constata nici o diferenţă de inteligenţă în raport cu rangul naşterii la subiecţii nor­mali.

Ancheta franceză din 1944 (op. cit.) dă indicaţii cu atît mai preţioase cu cit a fost respectat un maximum de precauţii metodologice. Studiul se referă la 1244 de fratrii cu numai doi copii, mezinii avînd cel puţin 6 ani iar efectele vîrstei fiind eliminate prin diverse procedee statis­tice.

Atît în grupul rural cît şi în cel urban, performanţele apar ca fiind mai bune în fratriile care comportă o mare diferenţă de vîrstă între mezin şi copilul cel mai mare decît în cele în care diferenţa este mai mică . . . In grupul copiilor rurali n-a apărut nici o diferenţă sensibilă între performanţele medii ale mezinilor şi ale celor mai m a r i . . . Dim­potrivă, în grupul copiilor din mediul urban, rangul naşterii exercită o influenţă în fratriile care comportă doi copii de acelaşi sex (unde mezi­nii se dovedesc a fi superiori celor mai mari).

Inteligenţa şi sexul

Terman (1940) dînd rezultatele a 56 de studii asupra inteligenţei generale a fetelor şi a băieţilor, relevate de Kyznets şi Mac Nemar (1940), remarca faptul că:

— 28 de studii acordau superioritate băieţilor; — 25 de studii acrodau superioritate fetelor — 3 studii stabileau egalitatea. în prezenţa acestor rezultate, se ajunge, în general, la un acord în

sensul că, din punctul de vedere al „nivelului mintal global", nu există diferenţe între băieţi şi fete.

Ceea ce se constată la băieţi este o mai mare dispersie a rezultatelor globale, în speţă, mai multe cazuri de nivel ridicat. în plus, apar deose­biri dacă se analizează scorurile la teste1 între băieţi şi fete. Superiori­tatea băieţilor se manifestă în probele de logică, de vizualizare spaţială, de „factor numeric", în timp ce superioritatea fetelor se remarcă în pro­bele de memorie, de raţionament inductiv şi de imaginaţie.

Inteligenţa şi rasa

Cercetările pe această temă sînt la fel de numeroase pe cît de contra­dictorii sînt rezultatele lor. Adevărul este că din momentul în care se abordează problema „raselor "apar dificultăţi noi.

1 G o o d e n o u g h , 1927; A r m s t r o n g , 1932; D-na P i e r o n, 1937.

173

In primul rînd, populaţiile studiate sînt, cel mai frecvent, prost defi­nite în raport cu însuşi criteriul rasial: rasa zisă „albă" cuprinde, de fapt, 10 rase; evreii, adesea opuşi unei alte „rase", formează în realitate o etnie fără omogenitate rasială; „negri" aparţin la 7 rase diferite etc.

în al doilea rînd, acest gen de cercetări reuşesc, într-o mult mai mică măsură decît altele, să evite atitudinea pasională, cercetătorul tin-zînd să-şi interpreteze rezultatele în funcţie de anumite prejudecăţi sau de o anumită teză pe care vrea s-o demonstreze, fie a superiorităţii unei rase faţă de celelalte, fie dimpotrivă, a egalităţii raselor, în acest din urmă caz diferenţele fiind explicate prin variaţiile de mediu.

în ceea ce ne priveşte, ne vom referi la această problemă care se situează în afara obiectivului nostru de cercetare, numai pentru a aminti că, în general, se pot distinge două curente: — cel care ia ca obiect de studiu pe autohtonii unor regiuni foarte

privilegiate şi-i examinează în mediul lor natural; — cel care-i studiază pe subiecţii unei rase transplantate şi îi confruntă,

în cadrul unui mediu comun, cu cei dintr-o altă rasă, originară din acel mediu („galbenii" sau „negrii", comparaţi cu „albii" în Statele Unite). Numeroase lucrări, aparţinînd acestui al doilea curent, par să stabi­

lească inferioritatea mintală a negrilor în raport cu albii. Dar O. Kline-berg (1928, 1931, 1935) încearcă să demonstreze că această inferioritate se datoreşte unor diferenţe de mediu, negrii trăind, în majoritatea lor, în medii net defavorizate, comparativ cu albii. Studiind situaţia din Ame­rica, el opune rezultatele negrilor din sudul Statelor Unite celor ale negrilor din nord şi constată superioritatea acestora din urmă, superiori­tate care creşte odată cu numărul de ani petrecuţi în nord, deci odată cu creşterea nivelului de integrare socială. Toate aceste cercetări îl conduc pe Klineberg la ideea că diferenţele rasiale ar fi, în esenţă, datorate dife­renţelor de mediu socioeconomic (citat de Pieron, 1949).

In stadiul actual de cunoaştere a problemei, spune H. Pieron, se poate conchide... de comun acord cu Klineberg, că nu este posibil să se afirme ştiinţific superioritatea unei rase în raport cu alta, cel puţin în ceea ce priveşte rasele albe şi, printre rasele galbene sau negre, cele ai căror reprezentanţi au putut să aibă acces la acelaşi nivel general de civilizaţie...

. . . Veritabila problemă de tipologie rasială, intelectuală şi afec­tivă . . . , rămîne, se poate spune, de rezolvat în întregime, în mod obiec­tiv şi ştiinţific.

2. Mediul de viaţă al debilului mintal

Cele cîteva date cu privire la inteligenţă şi mediu pe care le-am trecut în revistă conduc la ideia că, sub aspectul condiţiiolr sociale, debilii aparţin de cele mai multe ori categoriilor celor mai defavorizate, într-adevăr, aşa cum rezultă din graficul de mai jos, decalajul întregii

174

populaţii social defavorizate antrenează automat o sporire a proporţiei copiilor debili, independent de limita, C.I.-ului care serveşte la delimita­rea acestei categorii. \

Vom fi într-adevăr puşi în situaţia să constatăm că proporţia celor cu debilitate medie şi uşoară1 ( C I . > 50)s este cu atît mai mare cu cît nivelul social al populaţiei este mai scăzut. ^Şe pare că acest lucru nu este absolut adevărat pentru cei cu înapoiere profundă. La acest nivel, factorii sociali par eclipsaţi de factorii biologici.

Vom începe însă prin a trece în revistă cîteva probleme metodologice ridicate de lucrările care şi-au propus să studieze specificul mediului de viaţă al debililor mintal.

Vom încerca apoi să descriem cele mai importante caracteristici sociofamiliale ale mediului lor de viaţă, trecînd succesiv în revistă datele actuale referitoare la condiţiile de locuit, la mediul socioprofesional şi la cadrul familial propriu-zis. Datorită dimensiunilor reduse ale acestui capitol, nu putem prezenta o listă exhaustivă a lucrărilor din acest do­meniu. Ne vom referi însă la cîteva studii recente, care par să ilustreze, într-o manieră interesantă, tendinţele generale ce se degajă din litera­tura de specialitate, în pofida dificultăţilor metodologice. Vom aminti, de asemenea, o anchetă franceză efectuată în clasele de perfecţionare, la care am participat activ2.

Cîteva probleme de metodă

Metodele utilizate pentru studiul caracteristicilor sociale şi fami­liale ale debilităţii ridică probleme de ordin general semnalate deja în partea precedentă, dar şi anumite probleme particulare, proprii naturii populaţiei studiate. Dificultăţile care rezultă de aici sînt uneori stânje­nitoare pentru studiul precis al anumitor caracteristici de mediu. Ţinînd seama de diversitatea soluţiilor imaginate şi a metodelor de lucru utili-

1 Reluăm aici terminologia utilizată de experţii intergrupului „Copilăria ina-daptată" al comisariatului general din cadrul celui de al 5-lea plan.

2 Este vorba de partea psihopedagogică a unei anchete efectuate în mai 1964 în 192 de clase de perfecţionare din iniţiativa inspectorului general J. Petit. Nu vom valorifica aici decît un aspect al ei, cel referitor la caracteristicile sociopro-fesionale ale mediilor familiale.

175

zate, ele obligă la o anumită prudenţă în compararea rezultatelor diferi­telor lucrări, prudenţă care nu elimină, însă, posibilitatea de a desprinde date certe.

Problemele legate de alegerea populaţiilor studiate

Structura unui eşantion de studiu ridică două tipuri de probleme: una, referitoare la criteriul utilizat pentru diagnosticul debilităţii mintale, care ţine de însăşi ambiguitatea definiţiei debilităţii (conf, cap. lui R. Perron); cealaltă, referitoare la reprezentativitatea eşantionului ales.

Criteriul diagnosticului

în anumite studii, autorii îşi bazează diagnosticul exclusiv pe date clinice1. Cu toate că această practică tinde să devină mai puţin frec­ventă, ea este încă folosită uneori, mai ales cînd este vorba de studii consacrate înapoierii profunde2.

în general, autorii folosesc un test de inteligenţă ale cărui rezultate sînt uneori completate printr-o investigaţie clinică şi psihometrică mai aprofundată; dar, foarte frecvent, pentru stabilirea diagnosticului se fo­loseşte exclusiv testul cu toate riscurile de eroare pe care le comportă acest procedeu. Cînd se foloseşte un test de inteligenţă globală, poate fi vorba de o probă individuală de tip Binet-Simon, care permite situa­rea subiectului pe o scară genetică. Dar nu întotdeauna lucrurile se pe­trec astfel. Anchetele mai ample recurg de obicei la tehnici colective, fapt pentru care scărilor genetice le sînt preferate adesea scările de dis­persie.

Diversităţii tehnicilor utilizate îi corespunde o diversitate a tipurilor de coeficienţi de inteligenţă care nu au aceeaşi semnificaţie de la un test la altul. în fine, pot exista diferenţe între studii în ceea ce pri­veşte alegerea zonei de C I . corespunzătoare debilităţii, sau în determi­narea procentajului de subiecţi pe care autorii hotărăsc să-i considere ca deficienţi intelectuali, cînd sînt utilizate scările de dispersie.

Alegerea eşantionului de populaţie

Odată adoptate criteriul debilităţii şi tehnica de depistare, trebuie ales eşantionul de la care va porni studiul. Desigur, independent de na­tura variabilei studiate, posibilitatea de a conferi rezultatelor o valoare generală decurge din caracterul reprezentativ al eşantionului stabilit. Acest fapt este valabil atît pentru variabile psihologice, cît şi, mai ales, pentru variabile de mediu.

Se poate întîmpla, uneori, ca grupul de debili ales să reprezinte deja o selecţie în raport cu factorii de mediu al căror studiu se urmăreşte. Aşa se întîmpla cînd autorii lucrează pornind de la grupuri gata con-

1 Prin aceasta înţelegem că nu sîrut deloc utilizate teste de inteligenţă, diagnos­ticul debilităţii fiind stabilit pe baza unor investigaţii de tip medical.

2 H a l l g r e n ş i S j o g r e n , 1959.

176

\

stituite. Este cazul numeroaselor «tudii efectuate pe debili instituţiona-lizaţi, cum ar fi de pildă, ancheta\franceză a I.N.E.D.-ului efectuată în departamentul Rhone1. Altele se referă la subiecţii ce se prezintă la serviciile de consultaţii, altele, în fine, la debilii plasaţi în clasele de perfecţionare2. în aceste trei cazuri, datele adecvate n-au semnificaţie decît pentru categoria studiată de debili. Din punctul de vedere al studiului factorilor de mediu, asemenea eşantioane nu ar putea repre­zenta eficient populaţia generală a debililor mintal. Debilii plasaţi în instituţii nu aparţin oricărui tip de familie; ei se recrutează adesea, cel puţin în cazul instituţiilor publice, din medii defavorizate care nu pre­zintă neapărat caracteristicile de ansamblu ale familiilor de debili. Nu toţi părinţii de debili vin la serviciile de consultaţii. Cei care simt aceas­tă nevoie, care-şi pun probleme în legătură cu viitorul copiilor lor şi întreprind diverse demersuri nu aparţin nici ei indiferent cărei categorii de părinţi de debili. Chiar la nivelul claselor de perfecţionare, prin însuşi faptul insuficienţei acestor clase în raport cu necesităţile reale3, adesea se operează o selecţie pe baza factorilor de mediu; în Franţa, comisiile medico-pedagogice însărcinate cu recrutarea copiilor pentru aceste clase fac să intervină în mod frecvent criterii sociale pentru a reţine, dintre debilii depistaţi, pe aceia care vor beneficia de pe urma pedagogiei speciale. în toate aceste cazuri, în loc să reprezinte numai variabile dependente, factorii de mediu joacă adesea rolul unor variabile independente servind drept criterii pentru însăşi constituirea grupurilor. Astfel, devine dificilă generalizarea, la ansamblul populaţiei de debili mintal, a unor informaţii culese pe grupuri preselectate.

Din motive de comoditate, numeroşi autori s-au limitat adesea la populaţiile cele mai accesibile. în acest fel s-a încercat să se treacă în revistă deficienţii mintal aparţinînd familiilor de bolnavi spitalizaţi din alte motive decît debilitatea: Kattendadt (1926), Luxenberger (1928),'Wolf (1928), Schulz, (1931), Bleuler (1932), Panse (1936), Dittel (19364. O altă modalitate a fost recensămîntul pornind de la personalul anumitor ca­tegorii profesionale: Goppel (1928), Berlit (1935)4. în general, aceste lu­crări prezintă un interes foarte limitat, atît din punctul de vedere al recensămîntului, cit şi din cel al caracteristicilor sociale ale debilităţii. Rezultatele obţinute pe baza unor asemenea eşantioane foarte specifice nu pot avea valoare generală. De cele mai multe ori, dealtfel, criteriile utilizate pentru delimitarea deficienţei sînt insuficient de riguroase. Această metodă de lucru, practic, nu mai este folosită.

începînd cu deceniul al patrulea, se tinde din ce în ce mai mult să se procedeze la anchete vaste pentru care se încearcă formarea unor eşantioane reprezentative. Uneori chiar, cum este cazul cîtorva lucrări de epidemiologie anglo-saxone sau scandinave, autorii întreprind depis­tarea tuturor debililor mintal — copii sau adulţi, ba chiar de toate vîrstele, dintr-un sector sau dintr-o regiune geografică dată. Dintre aceste lucrări epidemiologice, al căror prim scop este să treacă în re-

1 V i m o n t şi L e v y , 1964. 2 Este cazul, în Franţa, al unei anchete naţionale efectuate în ianuarie 1964

din iniţiativa inspectorului general J. Petit. 3 Vezi, cu privire la acest subiect, cap. V. 4 Citaţi de A k e s s o n (1961).

J2 — Debilităţile mintale 177

vistă diversele grade şi forme de înapoiere, unele aduc informaţii pre­ţioase asupra caracteristicilor sociale ale debilităţii.

După Akesson (1961), se pot distinge trei metode utilizate pentru acest tip de investigaţii.

Prima metodă (birth register method) constă în alegerea la întîm-plare din registrul de naşteri a unui eşantion de subiecţi născuţi între cutare şi cutare dată, într-un sector dat. De exemplu, în anul 1966 se decide examinarea a 1000 subiecţi, de 30 de ani, aleşi la întîmplare din­tre cei născuţi în 1936 într-o localitate sau într-o regiune anume. Teo­retic, metoda este excelentă, dar prezintă dificultăţi în aplicare. Autorii oare au folosit-o — Klemperer (1933), Freming (1947) — au întîmpinat dificultăţi de acelaşi tip, eşantioanele selectate deci suferind pierderi considerabile, datorate deceselor, uneori numeroase, precum şi emigrării multora, a căror urmă se pierde şi care, deci, nu mai pot fi examinaţi.

Acestui tip de investigaţii îi aparţine, după părerea noastră şi un studiu francez foarte interesant, efectuat în 1955 de serviciile de se­lecţie ale armatei asupra tuturor recruţilor originari din şapte departa­mente din Ile-de-France, născuţi între 1 iunie 1934 şi 31 decembrie 19351. Pierderile rezultate din deplasări ale populaţiei, aici au fost mult mai reduse, deoarece, în principiu, recrutarea pentru serviciul militar se face în departamentele de origine.

Prin cea de-a doua metodă (period method), investigaţia este ex­tinsă la toţi indivizii născuţi sau stabiliţi într-o regiune determinată de-a lungul unei anumite perioade. Aceasta poate uneori să cuprindă mai multe decenii2. Se pare că este o metodă puţin utilizată, cu toate că ea permite să se urmărească populaţia de studiu un anumit timp. Pe de altă parte, ea suferă, evident, de aceleaşi inconveniente ca şi cea pre­cedentă.

Cea de-a treia metodă (census method) este cea mai larg utilizată şi cu siguranţă una din cele mai valabile. Ea constă pur şi simplu dintr-o investigare a ansamblului sau a unei părţi determinate a populaţiei (şcolare, de pildă) dintr-o anumită zonă geografică la un moment dat. Studiile de acest tip sînt numeroase. Semnalăm printre altele: în Anglia, pe cele ale lui Lewis (1929), Matthews, Newlyn şi Penrose (1934); în Statele Unite, pe cele ale lui Lemkau, Tietze şi Cooper (1941, 1942, 1943), Roth şi Luton (1943); în Suedia, pe cele ale lui Akesson (1961); în Finlanda, pe cele ale lui Kaila (1942), Palo şi Varlo (1964).

Unii autori utilizează metode mixte: de pildă, Fairweather şi Illsley (1960) formează un eşantion de elevi din Aberdeen, născuţi în 1948 şi depistaţi în vederea plasării într-o clasă specială. In Belgia, Cordiei-(1963) urmăreşte timp de opt ani populaţia şcolară din Louviers înce-pînd cu promoţia celor născuţi în 1944.

In anchetele de foarte mare amploare, mai ales în cele care-i im­plică pe adulţi, se întîmplă rareori ca toţi subiecţii să fie examinaţi. Se face foarte frecvent apel la informaţii furnizate de diferite servicii so­ciale, pentru a-i selecta pe debilii prezumtivi. Aceştia sînt supuşi doar

1 P e c h o u x (P.), R e s s e g u i e r (J.), K e t t l e r (P.), T h i r e a u (Y.), „La débilité mentale chez l'adulte jeune", Bulletin du C.E.R.P., 1958, VII, I.

2 L a r s s o n et S j o g r e n , 1954.

178

\

unei testări sau unui examen clinic. In cele din urmă, din punctul de vedere al pregătirii esantdoanelor, foarte puţine studii sînt la ora actuală pe deplin satisfăcătoare. ,

Probleme referitoare la studiul variabilelor alese

Problemele de acest gen sînt multiple, începînd cu etapa stringerii datelor şi terminînd cu aceea a interpretării lor şi a comparării cu popu­laţia normală.

a) Culegerea informaţiilor. Se întâmplă ca anumite date să nu poată fi obţinute, sau să fie prea incomplete, datorită caracteristicilor înseşi ale mediului familial al unui mare număr de debili mintal.

Astfel, profesiunea părinţilor unui număr important de subiecţi ră­mâne adesea necunoscută. Intr-o anchetă recentă a I.N.E.D.-ului (1964), această informaţie lipseşte la 40% din taţii şi la 35% din mamele de­bililor instituţionalizaţi. In ancheta franceză, deja citată, din 1964, efec­tuată în 192 de clase de perfecţionare, profesiunea tatălui rămîne necu­noscută pentru personalul didactic la 20% din debilii care frecventează institutele medico-pedagogice şi la 11% din debilii care frecventează clasele speciale anexate la şcoli primare. Aceste procente sînt mult mai importante decît cele constatate la elevii normali şcolarizaţi în condiţii comparabile. Absenţa datelor în sine este deja semnificativă. Ea poate corespunde frecvent unei instabilităţi profesionale, unui cămin dezor­ganizat etc. Dar ea constituie, de asemenea, o limită pentru posibilită­ţile de analiză şi de comparaţie.

Contactul direct cu mama, cînd este posibil, ceea ce se întîmplă mai des în cazul populaţiilor oare solicită consultaţii, permite reducerea cotei de incertitudine. Dar sărăcia bagajului intelectual al unui mare număr de mame de debili constituie în acest caz o altă dificultate: ele sînt, în general, de-abia capabile să răspundă la întrebările care le privesc direct pe ele şi pe familiile lor şi adesea nu cunosc decît foarte puţine lucruri în legătură cu familia soţului lor şi cu viaţa acestuia dinainte de căsătorie.

b) Definirea variabilelor. Variabilele, la rîndul lor, sînt rareori de-jf "finite cu precizie şi în acelaşi fel de la un studiu la altul. De pildă, nu ,. se pot găsi lucrări care să folosească aceleaşi criterii pentru aprecierea

caracterului mai mult sau mai puţin rural sau urban al unei regiuni geografice. Populaţiile studiate sînt în general definite în mod foarte general: categoriile socioprofesionale sînt insuficient precizate şi limitele adoptate diferă în funcţie de autori, ceea ce face comparaţiile deosebit de dificile.

In general, nu se ţine seama, sau se ţine într-un mod insuficient, de interacţiunea variabilelor, ceea ce constituie un inconvenient chiar dacă în centrul preocupărilor se află doar descrierea mediului de viaţă al debililor. Inconvenientul este însă şi mai mare dacă se discută in­fluenţa pe care o poate avea eventual fiecare caracteristică sociofami-lială în determinismul deficienţei intelectuale. Se constată, de pildă, că debilii aparţin frecvent unor familii numeroase, perturbate sau di­sociate, de nivel socioprofesional scăzut, fără a se putea şti dacă dimen­siunile fratriei şi perturbaţiile familiale sînt o caracteristică proprie fa­miliilor de debili sau o caracteristică mai generală a mediului social

179

căruia îi aparţin aceste familii. Pe scurt, nici una dintre variabile nu este studiată independent de celelalte.

c) Comparaţia cu copiii normali. Cele spuse mai sus pun problema comparaţiei cu copiii de inteligenţă normală. Pe de o parte, cînd autorii se interesează de o anume variabilă, se întâmplă rareori ca ei să stabi­lească o comparaţie cu o populaţie de referinţă care să prezinte aceleaşi caracteristici sociofamiliale ca şi populaţia de debili. Pe de altă parte, este uneori dificil, ca de la familiile copiilor normali să se obţină date precise în legătură cu anumite aspecte. Este cazul, de pildă, al alcoolis­mului părinţilor: aici cercetătorii se lovesc de rezistenţe care fac im­posibilă alcătuirea de statistici precise, in timp ce într-o populaţie de debili alcoolismul este, în general, mai uşor de depistat.

într-un cuvînt, dacă se ţine seama de toate condiţiile de care de­pinde validitatea rezultatelor obţinute şi a opţiunilor alese de fiecare dintre autori pentru constituirea eşantioanelor, definirea variabilelor, alegerea metodei de lucru, se poate spune că este practic imposibil să se găsească în literatura de specialitate două investigaţii ale căror re­zultate să fie direct comparabile.

Cu toată această lipsă de unitate, cu toată inevitabila imperfecţiune a lucrărilor existente, din ansamblul cercetărilor se desprind, totuşi, o serie de date comune. Le vom examina succesiv pe acelea care se referă la caracteristicile şi la cadrul familial.

Condiţiile sociale

Debilitatea şi condiţiile de locuit

a) Diferenţele de repartizare a deficienţilor intelectual de la o re­giune la alta au fost constatate de multă vreme (Key, 1915). Fie că este vorba de înapoierea profundă ( C I . < 50) sau de debilitatea medie şi uşoară, datele din literatura de specialitate duc la concluzia că în mediul rural există o proporţie mai mare de deficienţi decât ân mediul urban. In sprijinul acestei teze se pot cita, printre altele, lucrările lui Lewis (1929), Kaila (1942), Bremer (1951), Hussen (1951), Akesson (1961 şi 1963) etc.

Tabelul I

Comparând între ele cele 7 departamente din Ile-de-France, Péchoux şi colaboratorii (1958) constată că procentajul recruţilor debili creşte în funcţie de ponderea populaţiei rurale (tabelul I ) . După aceste date, frec-

180

venţa debilitaţii este cu atît mai mare cu cît caracterul rural este mai pronunţat. Constatări identice au putut fi făcute pentru cei cu înapoiere profundă. \

b) Se pot invoca numeroase motive pentru a încerca să se explice aceste diferenţe.

în primul rînd, un motiv care ţine de însăşi logica probelor utilizate pentru diagnosticare, motiv care dealtfel nu este propriu debilităţii ci inferiorităţii generale a copiilor din mediul rural. Testele poartă inevi­tabil amprenta culturală a celor oare le alcătuiesc şi s-a pus adesea în­trebarea dacă prin acest fapt nu se face cîteodată apel la comportamente mai familiare copiilor de la oraş decît celor de la ţară. Shimberg (1929) a arătat că este posibil să se alcătuiască teste mai accesibile pentru micii săteni decît pentru micii orăşeni. Este suficient să se ţină seama de con­diţiile lor de viaţă specifice — se ştie că foarte adesea copiii de la oraş sînt extrem de neştiutori în privinţa cadrului şi vieţii de la ţară. Dar este oare aceasta o abordare corectă a problemei, şi acest gen de probe se adresează oare inteligenţei generale, sau mai ales unui domeniu par­ticular de informaţie? De fapt, testele de nivel intelectual utilizate în mod curent solicită cunoştinţe pe care copiii şcolarizaţi au practic la fel de multe şanse să le posede la ţară, ca şi la oraş. Inferioritatea micilor săteni se observă dealtfel la fel de bine la aşa-zisele probe „de perfor­manţe", mai puţin saturate de factorul verbal şi care sînt susceptibile, prin acest fapt, de a-i „defavoriza" mai puţin. în fine, se cunoaşte că scările genetice de tip Binet-Simon sînt cele care permit un mai bun pronostic al succesului şcolar. Pare, aşadar, destul de dificil să se re­proşeze naturii instrumentului diferenţele dintre zonele rurale şi urbane cînd, prin însăşi concepţia sa, deficienţa intelectuală este fundamental legată de noţiunea de „debilitate şcolară" (conf. cap. lui R. Zazzo şi R. Perron).

Motivele trebuie, aşadar, căutate în altă parte. S-a invocat cîteodată, în mici colectivităţi rurale izolate, influenţa

factorilor genetici particulari, datoriţi căsătoriilor consangvine. Este ade­vărat că la ţară încă există mai multe căsătorii între veri primari decît la oraş şi pare-se un procentaj uşor superior de înapoiaţi printre copiii rezultaţi din aceste căsătorii decît printre ceilalţi1. Dar aceşti factori genetici şi-sau pierdut o mare parte a influenţei lor în ţările civilizaţiei moderne datorită lichidării izolărilor2 şi a amestecului tot mai intens al populaţiilor, care reduc numărul căsătoriilor consangvine la ţară. S-a invocat uneori, de asemenea, influenţa factorilor de nutriţie. Este ade­vărat că anumite regiuni rurale mai pot prezenta caracteristici de sub-alimentare cantitativă şi mai ales calitativă; dar chiar dacă aceşti factori ar avea o influenţă, ei tind să dispară graţie progresului dieteticii şi al igienei alimentare ale căror efecte se fac simţite pe scară destul de largă datorită extinderii mijloacelor de informare.

Se tinde, de asemenea, să se considere că debilităţile exogene, sur­venite în urma dificultăţilor obstétricale sau a afecţiunilor périnatale, au acum mai puţine motive să fie cu mult mai frecvente la ţară decît la oraş, cum se înîtmpla altădată. Proporţia lor rămîne ceva mai mare

1 L a r s s o n ş i S j o g r e n , 1954: A k e s s o n , 1961. 2 I s o l a t s , în original. Comunitate umană de caracter geografic, social sau

religios, în interiorul căreia se stabilesc uniuni contractuale (N. trad.).

181

datorită, îndeosebi, frecvenţei mai mari a naşterilor la domiciliu în anu­mite zone rurale. în cazul unor dificultăţi considerabile, îngrijirile ne­cesare nu pot fi întotdeauna acordate cu suficientă rapiditate sau efica­citate. Dar şi în acest domeniu, deosebirile dintre zonele rurale şi urbane, chiar dacă ele mai există în prezent, tind totuşi din ce în ce mai mult să dispară. Deprinderea de deplasare în vederea naşterii în clinică sau în centrul de spitalizare se generalizează; viitoarele mame sînt urmărite pe timpul sarcinii mai bine decît altădată, fiind supuse unor examene periodice şi, în general, riscurile unei naşteri dificile pot fi prevăzute suficient de devreme, atît la ţară cît şi la oraş, pentru ca măsurile adec­vate să fie luate la momentul oportun.

In cele din urmă, proporţia mai mare de debili în zonele rurale în raport cu zonele urbane ţine, în esenţă, de proporţia mai mare de familii cu un nivel socioprofesional scăzut. Vom vedea în continuare, într-adevăr, că factorul socioprofesional joacă un rol important

Această influenţă este întărită prin efectele migraţiei selective a locuitorilor din zonele rurale către zonele urbane.

Comparînd rezultatele testelor de inteligenţă ale emigranţilor cu cele ale altor subiecţi dintr-o populaţie totală de 10.000 de indivizi, Vernon (1951) constată că scorul mediu al celor dintîi este inferior faţă de scorul mediu al celor din urmă. Emmett (1954) şi Lee (1957) constată că ni­velul intelectual mediu al copiilor dintr-o serie de comune rurale de­pinde de natura şi de importanţa variaţiilor efectivelor acestora în ul­timii 40 de ani. Comunele care au pierdut numărul cel mai mare de locuitori sînt în general cele la oare nivelul intelectual mediu este cel mai scăzut; comunele a căror populaţie a înregistrat cea mai mare creş­tere sînt, dimpotrivă, în general, cele la care nivelul intelectual mediu este cel mai ridicat. Corelaţiile găsite de Lee între variaţiile numerice ale populaţiei şi nivelul intelectual sînt de 0,62, atît pentru băieţi, cît şi pentru fete. Aceste rezultate exprimă existenţa unui fenomen general de scădere a nivelului intelectual mediu al locuitorilor zonelor rurale defavorizate, în curs de depopulare, subiecţii care emigrează din aceste zone recrutîndu-se de preferinţă dintre cei mai inteligenţi. Frecvenţa mai mare de debili în zonele rurale poate, aşadar, să apară atunci ca un corolar natural al acestui fenomen cu mult mai general.

Procentajele de deficienţi intelectual în zonele rurale par să fie, într-adevăr, în funcţie de procentele lor de migrare. Comparînd între ele trei zone rurale din sudul Suediei, Akesson (1961) constată că pro­centajul cel mai important de debili este acela din zona în oare pro­centul mediu de migrare în ultimii 40 de ani este şi el mai ridicat, iar procentajul cel mai scăzut corespunde zonei cu procentul de migrare cel mai scăzut.

în această perspectivă, datele culese de Pechoux şi colab. (1958) cu privire la cinci departamente rurale din île-de-France se pretează la o analiză interesantă. Printre acestea, cele două departamente care au cea mai scăzută proporţie de debili (Seine-et-Varne şi Loiret) sînt cele în care imigrarea a fost net excedentară în raport cu emigrarea din 1954 pînă în 19621. în celelalte trei departamente, soldul migrării de-a lungul acestei perioade este aproape stabil.

1 După datele recensămîntului din 1962: Informations sociales, 1964, 18, 8—9, 1—102.

182

c) De obicei această migraţie selectivă se justifică prin faptul că posibilităţile de adaptare sînt în general mai bune, pentru debil, în mediul rural decît în mediul urban. In mediul urban, locurile de muncă şi modul de viaţă oferite ar necesita mai multe cunoştinţe, un minim de specializare profesională şi mai multă capacitate de „a se descurca".

In mediul rural, debilul ar găsi, în schimb, cu mult mai uşor cîteva locuri de muncă în care nu se cere aproape nici o instruire ci doar o foarte superficială formare profesională sau nici atît. Ritmul de muncă ar fi şi el mai scăzut şi i-ar conveni mai bine, dată fiind lipsa de vi­vacitate. Toate acestea, în linii mari, sînt cu siguranţă adevărate şi ar putea să explice de ce tinerii sau adulţii debili părăsesc mai puţin frec­vent regiunile lor de baştină, cu atît mai mult cu cît le lipseşte de obicei iniţiativa necesară pentru o asemenea schimbare. Pe de altă parte, ne-am putea gîndi, de asemenea, cum au făcut-o şi alţi autori, că prezenţa unui copil debil poate uneori să împiedice o familie rurală să plece la oraş, şi invers, chiar să hotărască pe unele familii din oraş să vină să locuiască la ţară. Acest lucru poate fi adevărat în cazul unor debilităţi grave, dar, fără îndoială, este mult mai puţin adevărat în cazul debili­tăţilor uşoare. Credem că mai curînd debilitatea părinţilor îi împiedică să plece la oraş şi nu atît cea a copiilor. Ceea ce are, pînă la urmă, ace­laşi efect, din punctul de vedere al concentrării debililor la ţară.

Această justifioare de ansamblu s-ar cere totuşi să fie nuanţată, ţinîndu-se seama, mai mult decît pînă acum, de caracteristicile proprii fiecăreia din zonele rurale. Tendinţa generală de depopulare a acestora pare să fie un fapt recunoscut. Dar această* depopulare nu se desfăşoară chiar după aceleaşi criterii în toate zonele. Unele, datorită sărăciei lor, se depopulează pentru că exploatarea resurselor de care dispun nu mai este suficient de rentabilă. Modul lor de producţie rămîne în acest caz destul de arhaic. Altele, în schimb, cu mari bogăţii naturale, se depopu­lează pentru că modul lor de producţie a fost profund transformat prin mecanizare şi utilizarea proceselor tehnice moderne. Acolo unde, pentru a executa o anumită muncă, era nevoie de mai multe persoane, nu mai este necesară decît una singură, care dispune însă de un anumit grad de calificare. Putem oare să credem că „toleranţa" faţă de debili a aces­tor două tipuri de regiuni este aceeaşi? In primul rînd, este vorba de zone care au o slabă evoluţie tehnică şi care permit, destul de uşor, să se folosească munca debililor. In cel de-al doilea, este vorba de zone care îşi transformă profund modul de producţie şi economia. Integrarea debilului într-o astfel de zonă nu este oare compromisă de la bun îrfce -

put? N-ar fi corect, pe de altă parte, să se creadă că adaptarea debililor

la modul de viaţă urban şi industrial a devenit aproape imposibilă. Ea pune pur şi simplu mai multe probleme decît adaptarea la modul de viaţă rural, prin faptul că locurile de muncă oferite la oraş presupun, în general, un nivel şcolar mai bun şi o tehnicitate miai mare decît majoritatea locurilor de muncă oferite la ţară. Dealtfel, acest lucru nu este adevărat decît în linii generale, deoarece există ramuri profesionale care permit debililor să găsească de lucru la oraş fără nici o pregătire prealabilă: este cazul mai ales al industriei de construcţii unde, după P. Laurent şi A. Philonenko (1960), ar fi angajaţi 31% din debilii ci­tadini. In acest sector se recrutează, într-adevăr, un numeros personal fără calificare prealabilă precisă; în plus, existenţa unui număr impor-, tant de mici întreprinderi unde se practică ucenicia la locul de munpă

83

favorizează integrarea profesională progresivă. Cu toate acestea, posi­bilităţile de angajare fără calificare profesională rămîn încă mai limitate la oraş decît la ţară.

Astfel, este evident că debilul s-ar adapta mai bine la modul de viaţă urban şi industrial dacă ar avea o mai bună pregătire în acest sens. în viitor, integrarea lui va depinde, în mare măsură, de eforturile pedagogice care îi vor fi consacrate. O frumoasă experienţă franceză de formare profesională adaptată a arătat că este posibil ca debilii să fie pregătiţi pentru a ocupa anumite locuri de muncă într-o uzină mo­dernă1. Fără îndoială, va veni ziua cînd lumea va înţelege că debilii nu sînt condamnaţi, de la natură, la munci rurale sau necalificate, dar că, pentru a schimba această situaţie, este nevoie ca ei să fie pregătiţi special pentru viaţa profesională, ceea ce, din nefericire, nu se întîmplă astăzi în marea majoritate a cazurilor2. Graţie prelungirii şcolarităţii dincolo de 14 ani şi dezvoltării claselor de perfecţionare profesională ne putem aştepta ca diferenţele de posibilităţi de integrare ale debilului în mediile rural şi urban să tindă spre o atenuare şi să se situeze, în cîţiva ani, într-o perspectivă mai puţin fatalistă.

Caracteristicile socioprofesionale ale mediului familial

Marile anchete referitoare la nivelul intelectual al copiilor în funcţie de mediu au arătat că existau diferenţe importante între mediile di­verselor categorii profesionale. Ordinul de mărime al scorurilor la testele de inteligenţă se acordă cu ierarhizarea profesiilor. Scorurile cele mai scăzute sînt cele ale subiecţilor aflaţi la nivelul inferior al ierarhiei iar cele mai ridicate — cele ale subiecţilor aflaţi la nivelul superior. După ancheta franceză din 19443, diferenţa între tendinţele centrale ale celor două categorii extreme (agricultori şi profesiuni intelectuale şi libere) ar atinge circa 27 de puncte ale coeficientului de inteligenţă.

1 Ancheta din 1944 mai arată că în fiecare mediu socio-profesional repartiţia inteligenţei respectă cu aproximaţie legea distribuţiei normale (curba în ^grmădg^clopot a lui Gi)UBP) . s JNe-am putea deci aştepta, ca

Curmare a decalajului distribuţiilor de la un mediu la altul, ca procen-Itajul de deficienţi intelectual dintr-o categorie să fie cu atît mai mare *cu cît locul ei în ierarhia profesională este mai scăzut. Estimaţiile în­treprinse de noi pe baza diatelor anchetei din 1944 arată, dacă mai era nevoie, că lucrurile se prezintă, într-adevăr, astfel. Fără a lua ad litteram procentajele din tabelul 2, ale cărei valori nu sînt decît indicative, pare totuşi evident că deficienţa intelectuală este excepţională în mediile cele mai favorizate; ea devine în schimb cu atît mai frecventă cu cît mediul socioprofesional este mai modest. Debilitatea capătă cea mai mare răs-pîndire în mediile muncitorilor nespecializaţi (de pildă, la muncitorii agricoli). Această inegalitate de repartizare reflectă, dealtfel, într-o mare

1 Este vorba de experienţa întreprinsă la Lyon în 1950 de M. Dubost. Conf. Enfance nr. 2, martie—aprilie 1952 şi Enfance nr. 4—5 sept.—dec. 1960.

2 Se poate estima că în 1964 cel puţin 90% din debili au părăsit şcoala la 14 ani fără nici o pregătire profesională specială şi, desigur, fără a căpăta certi­ficatul de studii.

3 Le Niveau intellectuel des enfants d'âge scolaire, Paris, P.U.F. 1950. Tre­buie menţionat că, în această anchetă categorisirea profesională include şi criteriul condiţiilor de locuit pentru muncitori şi pentru funcţionarii particulari şi publici.

184

măsură, diferenţele semnalate mai sus între populaţia rurală şi populaţia urbană. într-adevăr, calificarea profesională medie este mai ridicată la oraş decît la ţară. Aşadar, mediul socioprofesional este acela care exer­cită o influenţă preponderentă.

Indicaţiile furnizate de anchetele generale asupra inteligenţei în funcţie de mediu sînt confirmate de cele care provin din studiile spe­ciale asupra debililor. Acestea din urmă concordă toate asupra concluziei că debilii aparţin în majoritate familiilor cu nivel socioprofesional scăzut şi foarte scăzut. Ele nu permit însă să se precizeze deloc care sînt pro­porţiile de debili în diferite categorii. Cînd eşantioanele sînt suficient de reprezentative (cum este cazul în anumite lucrări de epidemiologie), in­formaţiile profesionale rămîn adesea aproximative. Cînd investigaţiile se referă la grupuri „constituite" de debili, informaţiile sînt destul de precise, dar lipsa de reprezentativitate a eşantioanelor nu permite for­mularea unor concluzii generale.

Pentru a ilustra tipul de dificultăţi întâmpinate, vom lua două exem­ple: ancheta deja citată din ianuarie 1964 realizată în clasele franceze de perfecţionare şi observaţiile făcute de M. J. Chombart şi Lauwe (1959) în serviciile de consultaţii din Seine, specializate în neuropsihiatria in­fantilă.

După ancheta din ianuarie 1964, elevii cu un C I . egal sau inferior lui 80 se repartizează în categorii profesionale, conform datelor cuprinse în tabelul 3.

Constatăm, în primul rînld, că învăţătorii nu cunosc profesiunea ta­tălui în 10,7»/o din cazuri şi a mamei în 6,6o/0 din cazuri, deşi, în general, originea socială a elevilor acestor clase constituie obiectul unei atenţii aparte. Această necunoaştere se datoreşte, în mare parte, atît existenţei

unei reale nedeterminări profesionale, pentru un anumit număr de pă­rinţi, care efectiv n-<au o ocupaţie precisă sau care îşi schimbă adesea ocupaţia, cît şi unui număr relativ important de cămine dezorganizate de la care informaţiile se obţin uneori cu greutate. Oricum, este puţin probabil ca această categorie să cuprindă mulţi părinţi care exercită profesiuni de nivel superior. Cînd un debil aparţine unui mediu favo­rizat, caracteristicile lui sînt, în general, cunoscute.

în concluzie, se întâmplă foarte rar ca într-o clasă de perfecţionare obişnuită să se găsească debili ai căror taţi sau mame să aparţină unei categorii socioprofesionale superioare. în 75o/0 din cazuri, tatăl este muncitor sau mic funcţionar. 2/3 din mame n^au nici o activitate profe­sională dar, în cazul în care lucrează, ele sînt, în general, muncitoare. Datele acestei anchete confirmă observaţiile anterioare efectuate de M. J. Chombart de Lauwe (1959) în serviciile de consultaţii specializate în neuropsihiatrie infantilă din departamentul Seine. Comparând între cele patru categorii de copii inadaptaţi (debili, stîngaci, cu tulburări de comportament şi întârziaţi motor), autoarea constată că debilii aparţin mai frecvent categoriilor socioprofesionale modeste şi că, în cadrul fie­căreia din aceste categorii, ei se situează mai degrabă la niveluri in-

^ferioare. Autoarea constată, de asemenea, că 65,5% din mamele debililor V rTifeare s-au prezentat la consultaţie nu au o activitate profesională, v Informaţiile obţinute în modul descris mai sus nu pot fi interpre­

tate corect, decât dacă se îndeplinesc anumite condiţii. In primul rînd, trebuie să se ştie dacă debilii care frecventează cla­

sele de perfecţionare anexate şcolilor primare sau pentru care familiile consultă un serviciu spitalicesc constituie eşantioane reprezentative ale totalităţii debililor de vîrstă şcolară. Acest lucru nu este sigur. Am fi

i tentaţi să credem că familiile cele mai sărace frecventează mai puţin con-I sultaţiile specializate pentru că nu resimt fheapărat debilitatea ca pe o

186

problemă, ca urmare a frecvenţei ei ridicate în grupul social căruia îi aparţin. Ara putea crede, de asemenea, că în mediile favorizate unde, dimpotrivă, debilitatea nu trece niciodată neobservată, părinţii preferă uneori consultaţiile particulare. Pe de altă parte, legea din 1909 nu-i obligă pe părinţi să-şi plaseze copiii în xdase^deperfecţionare; ar trebui deci să se ştie dacă refuzurile, cu toate că smtTîystul de rare, sînt mai frecvente într-un mediu sau în celălalt; se observă, de asemenea, că lipsa spaţiului de locuit în familie determină uneori comisiile medico-pedagogice răspunzătoare de depistare să recurgă la criterii sociale în selectarea candidaţilor pentru clasele de perfecţionare.

Ar trebui, de asemenea, să se ştie cum se repartizează populaţia şcolară generală în diferitele categorii socioprofesionale analizate. Din acest punct de vedere ar trebui, de pildă să se compare datele prece­dente cu cele obţinute referitor la populaţia adultă activă, cu ocazia re-censămîntului din 1962 (tabelul 5). Chiar dacă presupunem că reparti­zarea pe categorii corespunde categoriilor stabilite cu ocazia celor două anchete precedente, ne lovim, totuşi, de o problemă nouă. Ceea ce ne interesează, într-adevăr, este repartizarea generală a copiilor şi nu cea a adulţilor. Dacă natalitatea ar fi fost aceeaşi la toate clasele sociale, comparaţia ar putea fi directă. Dar nu acesta este cazul. Se ştie că în familiile din categoriile socioprofesionale inferioare se întîlneşte o na­talitate medie mai ridicată decît la celelalte categorii1. în aceste con­diţii, datele din tabelul 5 ar trebui ponderate scop în care ar fi utile informaţii precise şi diferenţiate cu privire la natalitatea în cadrul ca­tegoriilor cercetate, pentru a putea efectua comparaţii pe deplin satis­făcătoare.

în fine, pentru a interpreta corect informaţiile referitoare la mame, ar fi necesar să se cunoască vîrsta acestora. Se ştie că, pentru Franţa, gradul cuprinderii femeilor în muncă variază de la un moment la altul al vieţii lor. El atinge nivelul maxim către 19—20 de ani, vîrstă la care numai 33o/0 dintre femei sînt casnice, scade apoi în perioada căsătoriei şi a maternităţii, atingînd nivelul minim la 33—34 de ani, vîrstă la care 66% dintre femei sînt casnice, pentru a creşte din nou pînă la 50 de ani, vîrstă la care aproape jumătate dintre femei exercită o profesiune

1 Vezi în această problemă în special ancheta asupra nivelului intelectual a 100.000 de copii de vîrstă şcolară, Paris, P.U.F. 1950.

(Y. Peron 1964). Ţinîndu-se seama de faptul că virsta elevilor din an­cheta franceză din 1964, în clasele de perfecţionare, este în medie egală cu 11—12 ani, este probabil ca vîrsta medie a mamelor lor să fie de peste 35 de ani, în care oaz lipsa profesiunii ar fi o caracteristică ceva mai frecventă pentru mamele de debili decît pentru celelalte mame. Cauza poate fi pur şi simplu aceea că ele aparţin, în majoritate, mediilor sociale defavorizate şi că, în aceste medii, mai mult decît în altele, se întîmplă adesea ca mama să rămînă casnică.

* Y . Peron, Informations sociales, 1964, X V I I I , nr. 8—9, p. 49. Aici este vorba, evi­dent, de o clasificare foarte sumară. Rezultatele detaliate ale recensăxnintului din 1962 permit folosirea unor clasificări mult mai detaliate pe care n-am considerat necesar să le utilizăm aici. i,

într-o lucrare publicată în 1960, Fairweather şi Illsley compară în mod riguros o serie de caracteristici ale mediului familial al copiilor debili din Aberdeen cu cele ale mediului familial al copiilor populaţiei generale din oraş1. înainte de căsătorie, nici o mamă de debil nu ocupa un post tehnic sau de birou; în marea majoritate (67%), ele erau mun­citoare, în timp ce în cadrul populaţiei generale aceste două categorii profesionale (funcţionari tehnici sau de birou şi muncitori) includeau res­pectiv 34o/0 şi 24<>/o dintre mame. Pe de altă parte, 57o/0 dintre taţii de debili aparţineau celor două categorii sociale inferioare, faţă de cei 28% din populaţia generală şi, în proporţie de 1,7%, celor două categorii su­perioare, faţă de cei 15% din populaţia generală. Aceeaşi situaţie o întîlnim pentru bunicii din partea mamei, a căror repartizare este aproa­pe identică: 52o/0 pentru cele două categorii sociale inferioare şi l,7o/0

pentru cele două categorii sociale superioare, în timp ce în cadrul popu­laţiei generale procentajele erau respectiv de 37o/0 şi 12,6o/0 (tabelul 6).

Oricare ar fi lacunele datelor de care dispunem, nu încape îndoială că debilitatea se întîlneşte de preferinţă la clasele sociale defavorizate, ceea ce o face, dealtfel pe J. Chombart de Lauwe (1959) să spună că „procentajul de debili al unei categorii o caracterizează aproape în aceeaşi măsură ca venitul şi nivelul ei de suprapopulare".

Acest lucru nu pare, totuşi, să mai fie adevărat pentru formele mai grave de înapoiere ( C I . < 50). Numărul redus de copii grav handicapaţi nu pare să aibă o origine socială caracteristică2. Este vorba, pentru aproa-

1 Studiul se referă la copiii debili din Aberdeen născuţi în 1948, şi depistaţi în vederea plasării în clase speciale. Dintr-un total de 66 de subiecţi, trei au murit înainte de 1958 (anul efectuării cercetării), iar patru au părăsit oraşul. Autorii au putut să chestioneze 58 de mame ale celor 59 de debili mintal rămaşi.

2 Saenger, 1960; Cordier, 1963.

188

pe toţi, de înapoieri profunde cauzate de afecţiuni ale sistemului nervos care pot să survină în orice familie, independent de nivelul ei socio-profesional sau cultural.

Această remarcă referitoare la înapoierile profunde ne duce la nu­anţarea constatărilor precedente referitoare la debilitate. In afara fap­tului că aceasta nu este răspîndită în mod egal în diverse medii, se poate, de asemenea, emite ipoteza că diversele ei grade de gravitate nu se întîlnesc în proporţii egale. Pentru aceasta este suficient să ne gîndim la cele două mari categorii etiologice clasice: „endogenă" şi „exogenă", în general, se consideră că debilităţile care aparţin celei de-a doua ca­tegorii (exogene) sînt mai rare, dar şi mai accentuate, în medie, decît celelalte. Pe de altă parte, se crede de asemenea că frecventa lor diferă puţin de la un mediu la altul. Debilităţile aparţinînd primei categorii (endogene) sînt majoritare. Ele corespund grosso modo extremităţii in­ferioare a distribuţiei gaussiene a inteligenţei pe ansamblul populaţiei. Date fiind diferenţele medii de inteligenţă, ne-am putea aştepta ca debilii endogeni să atingă frecvenţa maximă în mediile sociale defavorizate, cum am semnalat deja la pagina 184. Dimpotrivă, în categoriile socio-profesionale superioare, probabilitatea de apariţie a acestei forme de debilitate este mai redusă.

Dacă se compară între ele mediile extreme, atunci se poate imagina următoarea situaţie: în mediile inferioare, debilităţile sînt mai frecvent de origine endogenă, iar în cele superioare — de origine exogenă; la urma urmelor, cu toate că debilitatea este mai puţin frecventă în mediile superioare, ea trebuie deci să fie, în aceste medii, mai gravă decît în cele inferioare, ceea ce nu prezintă nimic paradoxal, în raport cu con­sideraţiile anterioare.

18P

Datele anchetei din 1964, relative la clasele de perfecţionare din cadrul şcolilor primare, se pretează la o interpretare în acest sens (fi­gurile de la pag. 191.

Se constată, într-adevăr, că în familiile în care tatăl este muncitor necalificat (mediul I) proporţia de debili gravi este mai mică decît în familiile în care tatăl ocupă un post de cadru de specialitate sau exer­cită o profesiune liberă sau intelectuală (mediul I V ) . 15% dintre elevii din primul mediu au un C I . egal sau inferior lui 60, faţă de 27o/0 dintre cei din ultimul mediu. Invers, proporţia celor cu deficienţă intelec­tuală uşoară este mai ridicată la elevii ai căror taţi sînt muncitori ne­calificaţi, decît la cei ai căror taţi sînt cadre de specialitate sau exercită o profesiune liberă sau intelectuală: 44,5% dintre cei dintîi au un C I , între 71 şi 80, faţă de 38,5% dintre cei din urmă. Nu este exclus, desigur, ca aceste diferenţe de repartizare în funcţie de C I . să se datorească altor factori, şi anume diferenţelor de reprezentativitate a celor două eşantioane în raport ou mediile respective1. Dar sîntem tentaţi să cre­dem că ele reflectă, parţial cel puţin, existenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte gravitatea debilităţii, dependente, la rîndul lor, de diferenţele legate de etiologic Evoluţia repartizărilor în cele două medii interme­diare (II şi I I I ) pledează, dealtfel, în favoarea acestui tip de interpre­tare. Elevii din mediul II (ai căror taţi sînt muncitori calificaţi şi func­ţionari subalterni) au mai frecvent C.I.-uri egali sau superiori lui 70 (56%) şi mai puţin frecvent C.I.-uri egali sau inferiori lui 60 (10,3%) decît cei din mediul I. Este vorba, în mare majoritate, tot de debili en­dogeni, dar datorită superiorităţii intelectuale medii a celor din mediul II faţă de mediul I, deci a decalajului dintre distribuţiile coeficienţilor intelectuali, ei se recrutează mai mult din zona debilităţii uşoare. în mediul I I I (funcţionari medii), unde debilitatea devine, dealtfel, puţin frecventă, ponderea exogeneităţii se face simţită în măsură mai mare, ceea ce se traduce prin creşterea procentajului de subiecţi cu C I . egal sau inferior lui 60 (12,7o/0), în raport cu mediul I I . După cum am văzut mai înainte, această tendinţă se va întări şi va atinge nivelul său ma­xim în mediul IV.

Variabila care ne-a interesat în această parte a lucrării noastre este, evident, aproximativă. Nivelul profesional nu este suficient pentru a caracteriza mediul social. Ar trebui să se ţină seama, de asemenea, de nivelul cultural şi economic. Cu toate că aceste variabile, şi mai ales primele două (nivelul profesional şi cultural), depind destul de strîns una de cealaltă, inegalitatea în repartizarea debililor este mai accentuată în raport cu diferitele categorii socioculturale (Cordier, 1963). Tocmai datorită lipsei lor de instruire şi de cultură, părinţii debililor exercită în mod frecvent meserii care nu cer, sau cer prea puţin, o calificare pro­fesională. Din această situaţie rezultă faptul că părinţii respectivi nu dispun decît de un venit mic şi de condiţii de locuit deplorabile (cu atît

1 Este prudent să formulăm această rezervă. însă diferenţele de reprezen­tativitate între eşantioane pot la fel de bine să conducă la atenuarea diferen­ţelor de repartizare a elevilor după C I . Se poate, într-adevăr, emite ipoteza că atunci cînd un copil este grav handicapat, el este mai curînd lăsat în clasa de perfecţionare, dacă tatăl este muncitor necalificat, datorită venitului redus al fa­miliei, decît atunci cînd tatăl este cadru de specialitate sau cînd exercită o pro­fesiune intelectuală sau liberă. In acest caz, familia încearcă, poate mai frecvent, să plaseze copilul într-o instituţie specializată (adesea, particulară), cu atit mai mult, cu cît posedă mai multe mijloace pentru aceasta.

190

Repartizarea pe grupe de C I . a debililor din clasele de perfecţionare, de pe lingă şcolile primare, pentru fleeare din cele patru eategorii soeioprofesionale (datele anchetei franceze

din 1964). mai mult cu cît ei au în general familii numeroase, aşa cum vom vedea mai târziu). M. J. Chombart de Lauwe (1959) constată că la 14% din debilii din Seine care vin la serviciile de consultaţii locuiesc în cămine mobilate, sordide sau în locuinţe insalubre, ceea ce-i plasează, din acest punct de vedere, pe al doilea loc după copiii care suferă de o întârziere a dezvoltării motorii (17%). Dar, din cele patru categorii de copii han­dicapaţi de care se interesează această autoare (conf. celor de mai sus), ei ocupă primul loc în ceea ce priveşte indicele de suprapopulare a lo­cuinţelor. Acesta este, în medie, de 3,4, ceea ce înseamnă că familiile debililor din Seine care vin la serviciul de consultaţii nu dispun, în medie, decît de o cameră pentru 3 sau 4 persoane. Ele au cu siguranţă condiţii de locuit mai proaste decît familiile copiilor oare suferă tulbu­rări de comportament sau o întîrziere în dezvoltarea motorie, pentru care indicii sînt, respectiv, de 2,3 şi 2,7.

Cadrul familial şi antecedentele

Deoarece debilii aparţin, în majoritate, categoriilor soeioprofesio­nale defavorizate, înghesuite în locuinţe suprapopulate, adesea insalubre, familiile lor prezintă frecvent şi alte caracteristici: fratrii numeroase, lipsă de stabilitate, patogenie importantă. Problema este să se ştie, dacă de fapt, caracteristicile pe care urmează să le descriem sînt şi mai ac­centuate în familiile de debili decît în cele ale mediului căruia îi aparţin,

191

sau dacă unele dintre ele le sînt specifice. In acest domeniu al studiului specificităţii eventuale a mediului de viaţă al debililor, cercetările sînt desigur cel mai puţin satisfăcătoare. Ele erau deja nesatisfăcătoare în momentul în care se punea problema comparării caracteristicilor lor socioprofesionale cu cele ale întregii populaţii. Dar ele sînt şi mai puţin satisfăcătoare, ba chiar cu totul nesatisfăcătoare, cînd este vorba de o comparaţie mai subtilă între familiile lor şi cele ale altor copii, aparţi-nînd aceluiaşi mediu social.

Mărimea familiei şi locul în fratrie

Datele prezentate în literatura de specialitate ilustrează că debilii aparţin în majoritate familiilor numeroase. După studiul lui J. Pechoux şi colab. asupra recruţilor din île-de-France, „media aritmetică a nu­mărului de copii pe familie, la debilii dintr-o aşezare anume, este de două ori mai mare decît cea stabilită prin statistici demografice pentru ansamblul familiilor de aceeaşi origine". Conform studiului amintit, în populaţia rurală, numărul mediu de copii pe familie este de 6,1 pentru debili şi de 2,8 pentru copiii normali, iar în populaţia urbană, numărul mediu de copii pe familie este de 5,3 pentru debili şi de 2,2 pentru nor­mali. Comparînd între ei subiecţi de aceeaşi vîrstă, selecţionaţi din fa­milii de dimensiuni din ce în ce mai mari, autorii constată de asemenea că „progresiei aritmetice a numărului de copii în familie îi corespunde o progresie geometrică a riscurilor debilităţii la copiii respectivi" (ta­belul 7).

Tabelul 7

Aceste date ale serviciilor de selecţie ale armatei sînt cu atît mai preţioase cu cît nu sînt expuse aceloraşi critici oare pot fi aduse ma­jorităţii studiilor. Pentru ca acest gen de statistici să fie corespunză­tor trebuie ca ele să se refere la familii „pline", adică la familii în care mama a ajuns la capătul vieţii genitale. Eroarea, provenită din neres-pectarea acestei condiţii este neglijabilă în cazul studiului lui Pechoux, deoarece acest studiu se referă la tineri recruţi; se poate aprecia că atunci cînd fiul cel mare dintr-o familie a împlinit 20 de ani, mama a atins, aproape în toate cazurile, plenitudinea sa (şi cu atît mai mult, dacă este vorba de mezin). Neîndeplinirea acestei condiţii duce, evident, la sub­estimarea dimensiunilor fratriei. De exemplu, Fairweather şi Illsley au găsit că 32% din familiile elevilor debili de 10 ani, urmărite de ei, au cel puţin cinci copii. în timp ce, la rîndul lor, Pechoux şi colaboratorii constată că fratriile de cinci şi mai mulţi copii se întâlnesc în 60% din cazurile de debili rurali şi în 57,6o/0 din cazurile de debili citadini (în vîrstă de 20 ani), procentajele respective la subiecţii normali fiind de

192

15,5% şi 7,5%. Invers, aceeaşi autori etalează faptul că numai 3% din familiile de debili rurali şi 4% din familiile de debili citadini au un singur copil; pentru subiecţii normali, această situaţie întîlnindu-se la 35o/0 din familiile rurale şi la 42o/„ din familiile citadine. Grosso modo, se poate deci spune, pe baza acestui studiu francez, că familiile cu un singur copil sînt de zece ori mai puţin frecvente la debili decît la nor­mali, în timp ce familiile de 5 copii şi mai mulţi sînt de patru pînă la opt ori mai numeroase la debili decît la normali, după cum este vorba despre rurali sau despre citadini.

Putem regreta, desigur, că aceste comparaţii cu copiii normali efec­tuate de Pechoux şi colaboratorii, în funcţie de apartenenţa la mediul rural sau urban nu au fost făcute şi în funcţie de apartenenţa la o aceeaşi categorie socioprofesională, căci, pe de altă parte, se ştie bine că, independent de caracterul rural sau urban, dimensiunile familiilor sînt cu atît mai mari cu cît mediul socioprofesional este mai modest. în cele din urmă, interpretarea legăturii observate dintre dimensiunile fami­liei şi frecvenţa debilităţii trebuie să fie prudentă. Pot fi imaginate cel puţin trei direcţii:

— Se poate crede, în primul rînd, că dacă debilii aparţin în majo­ritate familiilor numeroase, aceasta se întîmplă pur şi simplu deoarece familiile respective caracterizează într-un mod mai general mediul so­cial căruia ei îi aparţin. Nimic nu dovedeşte că dacă variabila sociopro­fesională ar fi fost controlată foarte riguros, fratriile mari ar mai apărea ca o caracteristică specifică a familiilor de debili. Ancheta franceză din 1944 (deja citată) a arătat că în interiorul fiecăreia din cele 7 categorii socioprofesionale reţinute, nivelul mediu de inteligenţă se afla în core­laţie negativă cu numărul copiilor din familie şi aceasta cu precădere în mediile de muncitori, funcţionari şi agricultori. Dar categoriile adop­tate sînt largi. Ele grupează, la rîndul lor, niveluri profesionale eterogene: în categoria „muncitori", de pildă, intră muncitori necalificaţi, muncitori specializaţi, muncitori calificaţi, şefi de echipă.. . Am semnalat deja mai înainte că legătura constatată în ancheta din 1944 între inteligenţă şi numărul de copii în familie se putea datora unei influenţe reziduale a diferenţelor socioprofesionale în cadrul fiecărei categorii.

— Se poate crede, de asemenea, că în mediile socioprofesionale mo­deste, existenţa familiilor numeroase se datoreşte părinţilor mai puţin inteligenţi şi, prin urmare mai puţin capabili să planifice naşterile. Dacă este aşa, s-ar putea înţelege atunci faptul că riscurile debilităţii sî mari în aceste familii decît în celelalte.

— In sfîrşit, se poate pune întrebarea dacă în familiile respective foarte defavorizate pe plan cultural, profesional şi economic, prezenţa unui număr prea mare de copii nu contribuie la înrăutăţirea condiţiilor educative deja puţin prielnice dezvoltării inteligenţei. Proliferarea fami­liei are ca efect suprapopularea locuinţei. înghesuiţi într-o locuinţă prea mică, copiii duc lipsă de spaţiu şi de calm necesar jocului, învă­ţăturii şi odihnei. Chiar şi condiţiile igienice ar putea să sufere din ace­leaşi motive. Mama este, în general, surmenată şi uşor copleşită de mul­ţimea obligaţiilor cărora trebuie să le facă faţă fără nici un ajutor din exterior. Se poate imagina delăsarea la care poate să conducă o ase­menea situaţie, atît în domeniul vieţii materiale cotidiene, cît şi în acela al educaţiei intelectuale şi morale.

13 — Debilităţile jnintale 193

In această ultimă perspectivă, locul ocupat în fratrie ar putea juca un anumit rol, dacă se presupune, de pildă, că ambianţa educativă, deja puţin favorabilă, se degradează şi sărăceşte treptat, pe măsură ce creşte familia. In acest caz, ultimii născuţi ar putea să fie cei mai handicapaţi. De fapt, se pare că lucrurile nu stau chiar aşa. Se observă, într-adevăr, o frecvenţă ceva mai mare a înapoierii printre ultimii născuţi, şi anume începînd ou al cincilea copil, dar diferenţele găsite între aceştia şi primii născuţi sînt slabe şi, în general, nesemnificative.1 Locul ocupat în suc­cesiunea naşterilor, de fapt, contează puţin. Mai curînd pare să conteze vîrsta mamei, îndeosebi pentru cazurile de mongolism, despre care se ştie că sînt cu atît mai frecvente cu cît vîrsta mamei este mai mare2. Or, este absolut evident că, în medie, vîrsta mamei este mai mare pen­tru ultimii născuţi decît pentru primii născuţi.

Anomaliile familiei

Vom prefera termenul general de „anomalii" celor curent utilizaţi, de „dezmembrare" sau „dezorganizare" a familiei, aceştia din urmă pă-rîndu-ni-se prea restrictivi în raport cu diversitatea situaţiilor pe care autorii le definesc, de obicei, prin intermediul lor. Pentru a putea vorbi de „dezmembrare" şi chiar de „dezorganizare" a familiei, ar trebui ca aceasta să fi suferit o alterare, care să-i afecteze compoziţia sau înţele­gerea dintre părinţi. Dar în cazul mamelor celibatare, de exemplu, sau al abandonurilor la naştere, nu se poate vorbi despre o familie dezorga­nizată. In aceste cazuri ni se pare mai indicat să vorbim despre o ano­malie.

Prin anomalii ale căminului, înţelegem un ansamblu de situaţii în care structura sau echilibrul acestuia nu sînt „normale". înţelegem, bine­înţeles, şi situaţiile în oare căminul de fapt nu există. Acordăm deci termenului de „anomalii" un sens larg, prin opoziţie cu situaţia fami­lială, considerată îndeobşte ca fiind cea mai de dorit pentru copii: pre­zenţa în familie a unui tată şi a unei mame şi a unor raporturi bazate pe înţelegere.

Prima mare categorie se referă la anomaliile în structura familiei. Ea cuprinde toate situaţiile în care cel puţin unul dintre părinţi nu este prezent în familie. In cadrul acestei prime oategorii se pot distinge si­tuaţiile rezultate dintr-o perturbare a structurii familiei, de cele în care structura familiei n-a fost niciodată normală (mama celibatară, abando­nuri etc.). In cazul dezmembrării structurii familiei, un loc special trebuie acordat situaţiilor rezultate în urma despărţirii sau a unui divorţ, de­numite de M. J. Chombart de Lauwe disocieri voluntare (1959). Ele sînt, evident, cu totul diferite de cele care rezultă, de pildă, din decesul unuia dintre soţi. Trebuie remarcat dealtfel că în caz de divorţ poate surveni o nouă căsnicie; pentru copilul din prima căsătorie, structura familiei nu va înceta să rămînă şi în acest caz perturbată.

A doua categorie — de tulburare a echilibrului familial — cores­punde situaţiei pe care am fi tentaţi s-o denumim dezmembrare morală. Este vorba de situaţii în care între părinţi domneşte lipsa de înţelegere,

1 D a y t o n , 1929; B o o k , 1953; H a l l g r e n şi S j o g r e n , 1959; A k e s s o n, 1961.

2 P e n r o s e , 1938; O s t e r , 1935.

194

fără ca structura familiei să fie neapărat afectată. Este o categorie greu de studiat. Nu este uşor să se stabilească un acord în privinţa termenului „lipsă de înţelegere" şi să se precizeze criteriile obiective pentru a o aprecia. Pe de altă parte, chiar atunci cînd există, ea nu este întotdeauna depistabilă, dacă părinţii îşi propun s-o disimuleze pentru ochii şi urechile observatorilor exteriori. Practic, adesea nu există informaţii asupra aces­tui aspect al dezmembrării decît în cazurile în care ea apare într-un mod prea evident.

Datele din literatura de specialitate se referă, deci, în esenţă, la anomaliile de structură a familiei. Acest lucru este regretabil, deoarece, după părerea noastră, anomaliile care afectează echilibrul căminului sînt cu siguranţă la fel de primejdioase, dacă nu chiar mai mult, pentru dezvoltarea psihică a copilului.

Procentul familiilor cu copii debili a căror structură prezintă o anomalie variază, de la un studiu la altul, aproximativ între 20% şi 50%. Procentajele cele mai ridicate sînt date de autorii care se bazează pe populaţia ce se prezintă la serviciile de consultaţii sau pe debilii plasaţi în instituţii. Din patru categorii de copii handicapaţi pe care le abor­dează (stîngaci, cu tulburări de comportament, cu întîrzieri în dezvol­tare şi debili), M. J. Chombart de Lauwe (1959) constată că debilii sînt aceia care aparţin cel mai frecvent familiilor a căror structură nu este normală (48%), chiar mai frecvent decît în cazul copiilor prezentînd tul­burări de comportament (42o/0). Faptul că este vorba de populaţia ce se prezintă la serviciile de consultaţii explică, poate, situaţia că procentajul este atît de ridicat1.

In cîteva studii referitoare la debili instituţionalizaţi2, procentajele de familii cu structură anormală sînt de asemenea considerabile. Ele variază între 30o/0 şi 40%- Parţial, acest lucru se poate datora condiţiilor înseşi ale plasării în instituţii: existenţa unei familii dezorganizate sau anormale poate fi un motiv preferenţial de plasare într-o instituţie spe­cializată. v^___^_—-•—

Dacă avem în vedere alte surse de informare — care se referă la elevi din clasele de perfecţionare sau la populaţii şi mai largi de debili — procentajele se plasează în jur de 20o/0

3. După J. Pechoux şi colab., copiii abandonaţi de părinţii lor (sau de unul dintre ei), plasaţi în in­stituţiile Asistenţei Publice, sau orfanii de la 10 ani sînt cel puţin de două ori mai frecvenţi printre debili decît printre alţi subiecţi în mediul

1 Este destul de dificil să se afle dacă debilii aparţinând familiilor a căror structură nu este normală vin la serviciile de consultaţii mai frecvent decît cei­lalţi. Acest lucru este plauzibil, dacă admitem că familiile cu anomalii şi, în spe­cial, cele disociate printr-o despărţire sau un divorţ, favorizează apariţia tulbu­rărilor de comportament, care devin un motiv suplimentar pentru prezentarea la serviciul de consultaţii. Acest lucru este plauzibil şi pentru familiile abandonate de către tată, în care mama va căuta poate mai curînd un ajutor din exterior. Dar, pe de altă parte, este cu totul evident că atunci cînd un copil este dus la un serviciu de consultaţii, anomaliile legate de structura căminului nu pot fi niciodată ignorate. Discuţia cu mama (sau cu o altă rudă apropiată) permite întotdeauna, dacă contactul este stabilit corect, să se cunoască situaţia familială precisă. Dacă procentajul citat de M. J. Chombart de L a u w e este ridicat, acest lucru se dato-reşte cel puţin parţial, şi faptului că informaţia prezentată de această autoare este mai completa decît în alte lucrări.

2 V i m o n t ş i L e v y , 1984; R o b e r t ş i R o c h e , 1964. 1 F a i r w e a t h e r şi I l l s l e y , 1960; P e c h o u x şi colab., 1958.

-5 195

urban şi cam de trei ori în mediul rural1. Rupturile propriu-zise între părinţi (despărţiri, divorţuri) nu par a fi frecvente, de unde rezultă că neînţelegerile care de obicei duc la despărţire sau la divorţ sînt mai puţin numeroase în familiile de debili decît în celelalte. Dar, sub acest aspect, trebuie să ne orientăm spre aspectul „moral" al dezmembrării, spre anomaliile referitoare la echilibrul şi stabilitatea căminului, domeniu în care nu se pot formula decît ipoteze.

în primul rînd, este evident că demersurile ce trebuie efectuate, cheltuielile de procedură pot împiedica realizarea divorţului în mediile sărace, cărora le aparţin în cea mai mare parte debilii. Existenţa unui cămin dezmembrat prin lipsa continuă de înţelegere între părinţi con­stituie, cu siguranţă, în numeroase cazuri, o situaţie care prejudiciază copilul, dacă nu chiar mai mult, în comparaţie cu cazurile de divorţ pro­nunţat. Pe de altă parte, aşa cum vom vedea în continuare, patogenia familiilor de debili este deosebit de încărcată. Alcoolismul şi deficienţa mintală, mai ales, sînt frecvente. Nu încape îndoială că toate acestea constituie factori importanţi de dezmembrare care nu duc însă neapărat la despărţirea cuplului. Acelaşi lucru este valabil pentru instabilitatea profesională a taţilor, în legătură cu care se semnalează adesea nume­roase întreruperi şi schimbări de serviciu (între 10% Şi pînă la peste 25% dintre taţii debililor mintal, aşa după cum o dovedesc diferite cer­cetări.

Trebuie remarcat, de asemenea, în ceea ce priveşte echilibrul şi stabilitatea mediului familial, că, după cîte se pare, mamele de debili au primul copil cînd sînt foarte tinere. în populaţia studiată de Fairweat-her şi Illsley, 20% dintre mame au avut primul copil înainte de 20 de ani, adică un procentaj de două ori mai ridicat decît cel al mamelor cu copii normali. De asemenea, printre mamele de debili sint numeroase cazurile cînd ele îşi încep viaţa maternă printr-o sarcină nelegitimă. In aceste doujL-cazuri) -dealtfel, adesea asociate, primii copii, debili sau nvt, sVnásc într-un moment in ii'ára fumeiu wc găwjj ie rareori în situaţia

"Inórala şi materială, care să-i permită să-şi îndeplinească rolul de mamă. în astfel de cazuri, în loc să fie trăită ca o bucurie şi resimţită ca o realizare, maternitatea riscă să fie considerată ca o pierdere. întregul echilibru interior al căminului poate fi compromis prin acest început nereuşit. Nu este exclus ca în cazul unor sarcini nelegitime sau al unor sarcini la femei foarte tinere care încă nu-şi doresc să aibă un copil, tentativele de avort să poată avea uneori repercusiuni asupra dezvoltării embrionare a copilului şi să se afle la originea unor cazuri de debilitate. Atingem aici un domeniu în oare studiul ştiinţific se loveşte de difi­cultăţi în prezent aproape de neînvins.

în definitiv, se pare că dezorganizarea, dezmembrările şi alte ano­malii sînt, din diverse motive, mai frecvente în familiile cu copii debili decît în celelalte. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că informaţiile de acest gen în legătură cu familia unui copil normal sînt mai greu de obţinut, decît în legătură cu familiile copiilor debili chiar şi numai pentru simplul fapt că normalul n-are nici un motiv să se prezinte la serviciul de consultaţii. Pe de altă parte, comparaţiile sînt întotdeauna făcute faţă de o populaţie foarte numeroasă de anormali: acelaşi oraş,

1 în cazuri de abandon, în 90% din situaţii este vorba de abandonul tatălui. In mediul rural, procentajul de debili provenind din instituţiile Asistenţei Publice este deosebit de ridicat (7%).

196

acelaşi habitat. Toată problema constă în a şti dacă apartenenţa la un cămin adesea anormal sau dezorganizat este o caracteristică proprie co­piilor debili sau reprezintă o trăsătură mai generală a păturilor sociale cărora aceştia le aparţin în marea majoritate. Această problemă nu este nouă; noi ne-am pus-o deja în legătură cu dimensiunile familiei; o s-o mai punem iarăşi referitor la patogenie.

Dacă s-ar putea demonstra că, celelalte condiţii fiind egale, există mai multe familii dezmembrate la debili decît la normali, ar trebui atunci să ne întrebăm care ar fi explicaţia posibilă; în ce măsură anoma­lia familiei este cauza sau efectul debilităţii, sau în ce măsură ea este, concomitent, şi una şi alta?

— Se poate crede, în primul rînd, că lipsa unui părinte (mai ales a mamei) sau neînţelegerile cuplului sînt uneori de natură să prejudi­cieze asupra dezvoltării intelectuale a copilului. în prezent se cunoaşte bine acţiunea nocivă a traumatismelor afective, a carenţelor de îngrijire şi a turburării relaţiilor interindividuale asupra psihicului copilului mic1. Se poate obiecta, desigur, că deficienţele intelectuale de acest gen nu intră în cadrul nosografic al debilităţii. Pe de altă parte, în aceeaşi fa­milie, profund dezmembrată, un copil poate fi deficient intelectual, în timp ce alţii pot să nu fie. Care este în aceste cazuri cotribuţia eredi­tăţii, şi care este contribuţia mediului de viaţă? întrebarea este ou atît mai dificilă cu cît în aceeaşi familie relaţiile interindividuale care se ţes în jurul fiecărui copil şi modul în care acesta le trăieşte nu sînt nicio­dată identice. „Micromediul" variază de la copil la copil, astfel încît, actualmente, în cazul diagnosticului individual, doar un examen clinic aprofundat permite să se acorde întîietate uneia dintre ipoteze.

— Se poate, de asemenea, pune întrebarea dacă nivelul mintal, ade­sea insuficient, al părinţilor de debili nu-i împiedică pe aceştia să asi­gure stabilitatea căminului.

— In fine, se mai poate pune întrebarea dacă prezenţa unui copil debil nu este o sursă de dezechilibru pentru cuplu, de natură să an­treneze sau să favorizeze dezmembrarea2.

Nu este sigur, dealtfel, că dezorganizările, dezmembrările şi alte anomalii ale familiei sînt la fel de frecvente la toate nivelurile debilităţii. După datele lui Pechoux şi colab. (1958), ar exista un număr ceva mai mare de copii abandonaţi, încredinţaţi unor instituţii de asistenţă pu­blică sau orfani printre oligofrenii profunzi, decît printre debili (10,9o/0, faţă de 9,1% pentru debilii rurali şi 6,6% pentru debilii urbani). în schimb, n-ar exista nici o deosebire în ceea ce priveşte cazurile de des­facere a cuplurilor (divorţuri). Necunoaşterea vîrstei abandonului face interpretarea dificilă. Evident, am fi tentaţi să credem, într-o manieră poate simplistă, că în cazul absenţei totale a căminului, riscul deficienţei grave este mai mare, datorită carenţei afective maxime care rezultă de aici. Dar este la fel de probabil ca abandonurile şi plasările în instituţii de asistenţă publică să fie cu atît mai frecvente cu cît părinţii legitimi sînt mai deficitari din punct de vedere social şi intelectual. Pe de altă parte, nu este sigur că populaţia lui Pechoux şi colab. conţine un eşan-

1 Conf. capitolul III . 2 Această ipoteză este foarte plauzibilă dar nu exclude, în anumite cazuri,

ipoteza inversă: naşterea unui copil handicapat îi face uneori pe părinţi să uite ranchiunele reciproce în scopul realizării unui front comun pentru a - 1 proteja.

1 n7

tion de indivizi cu înapoiere profundă suficient de reprezentativ. Su­biecţii prezentînd forme mai accentuate de debilitate fuseseră în preala­bil scutiţi de serviciul militar de către un consiliu de revizie. Cei cu oligofrenie profundă din populaţia studiată de aceşti autori sînt aceia care au rămas în urma trierii prealabile, adică aceia care n^aveau nici o rudă care să se ocupe de ei şi să efectueze demersurile necesare (copii abandonaţi, încredinţaţi unor instituţii de asistenţă publică sau orfani).

In opoziţie cu ceea ce au găsit Pechoux şi colab. în populaţia stu­diată de ei, noi am emite mai degrabă ipoteza unei frecvenţe mai mici a familiilor care prezintă anomalii printre cei cu înapoiere profundă decît printre ceilalţi. Această ipoteză ni se pare justificată prin faptul că înapoierile profunde tind, după cum am văzut mai înainte, să fie inde­pendente de caracteristicile socioprofesionale şi oulturale ale mediului, în timp ce debilităţile medii şi uşoare sînt cu mult mai frecvente în mediile sociale defavorizate. Or, se ştie, pe de altă parte, că dezmembră­rile, dezorganizările şi alte anomalii ale familiei sînt mai frecvente în aceste medii decît în celelalte.

Dacă ne referim la rezultatele anchetei I.N.E.D. (1964) asupra debililor mintal din Rhone, plasaţi în instituţiile specializate sau aflaţi în curs de plasare, anomaliile sînt efectiv mai frecvente în familiile debililor medii, decît în cele ale debililor profunzi. Printre cei 1410 subiecţi consideraţi, procentajul de cupluri legitime este într-nadevăr mai mare, la cei cu debi­litate „profundă" ( C I . < 50) decît la cei cu debilitate „medie" (50 < C I . < 7 5 ) : 64,5o/0, faţă de 51,3%. Invers, familiile dezorganizate (despărţiri sau divorţuri, recăsătorie, concubinaj, moartea unuia din soţi, copil nele­gitim) sau inexistente (plasări în instituţiile de asistenţă publică) sînt mai frecvente la cei cu debilitate medie. Acest studiu se referă la su­biecţii plasaţi în instituţii sau destinaţi să fie plasaţi acolo; s-ar putea ca gravitatea handicapului să fie adesea suficientă pentru a justifica pla­sarea pentru cei cu debilitate profundă, în timp ce în cazul debilităţii medii se acordă mai frecvent preferinţă celor care pun probleme de ordin social. Aceste date pot fi asemănătoare cu cele ale lui Cordier (1963), care, în cadrul populaţiei şcolare din Louviers, constată că 25% dintre familiile de „înapoiaţi şcolari" (apropiaţi de debilii medii) sînt incomplete, ceea ce se întâmplă mult mai rar în cazul înapoierilor grave.

Patogenia

Este destul de arbitrar să separăm acest aspect de cel precedent. Antecedentele familiale sau colaterale constituie într-adevăr factori im­portanţi de dezmembrare după cum am şi semnalat dealtfel. Alcoolismul şi oligofrenia par să fie antecedentele cele mai frecvente, dar cu sigu­ranţă că ele nu sînt singurele. Se pare, de asemenea, că numeroase fami­lii de debili suferă de afecţiuni grave sub aspect medical.

în prezent se apreciază de comun acord că alcoolismul afectează 25% pînă la 30% din familiile de debili. Dat fiind că este vorba de alcoolism mărturisit sau recunoscut, estimaţiile obişnuite sînt poate uşor infe­rioare realităţii. Pe de altă parte, nu este uşor să se stabilească compa­raţii precise cu familiile subiecţilor normali. Pentru aceştia, este şi mai dificil să se obţină informaţii obiective. Trebuie remarcat dealtfel că, în

198

I

funcţie de mediu, consumul unor doze de alcool aproximativ identice, dar sub forme şi în contexte diferite, nu conduce întotdeauna familia şi anturajul spre formularea unei judecăţi de aceeaşi natură.

Ţinîndu-se seama de rezervele precedente, după Pechoux şi colab. (1958), alcoolismul ar afecta 25,6% din familiile de debili citadini şi 27% din familiile de debili rurali. Procentajele corespunzătoare în fami­liile subiecţilor normali ar fi de 4,3o/0 în mediul urban şi de 12% în mediul rural. Procentajele semnalate de Kohler, Robert şi Roche (1964) pentru o populaţie de debili plasaţi în instituţii sînt de acelaşi ordin: 24,2% din familiile de băieţi debili şi 28,5% din familiile de fete debile. După aceşti din urmă autori, în marea majoritate a cazurilor este vorba de alcoolismul tatălui şi foarte rar de alcoolismul mamei. Este adevărat că, atîta timp cît nu atinge un grad susceptibil de a tulbura sensibil comportamentul social, alcoolismul este mai greu de depistat la femei, deoarece acestea rămîn mai mult timp decît bărbaţii între zidurile casei şi nu-1 consumă neapărat în afara ei. Pe de altă parte, societatea deza­probă mai mult alcoolismul la femei decît la bărbaţi, ceea ce îl face mai greu de mărturisit atunci cînd o afectează pe mamă decît atunci cînd afectează tatăl.

In prezent alcoolismul tatălui nu este considerat o cauză a debilităţii, care acţionează la nivelul genelor. In schimb, alcoolismul mamei, mai ales în perioada sarcinii, este întotdeauna considerat ca un determinant posibil al debilităţii. Pe de altă parte, este evident că alcoolismul reduce bugetul familiei, şi aşa restrîns, şi contribuie adesea la degradarea în continuare a climatului educativ, sărăcind raporturile cu copiii, chiar şi atunci cînd nu se găseşte, la originea unor brutalităţi îndreptate îm­potriva acestora. Prin urmare, alcoolismul poate să joace un rol indirect într-un context cultural deja sărac, şi să-şi combine acţiunea cu cea a altor factori, constituind o piedică pentru dezvoltarea intelectuală a copiilor.

Insuficienţa mintală a părinţilor şi a rudelor colaterale ale debililor este, de asemenea, extrem de frecventă. După Akeson (1961), 57o/0 din părinţii de debili ou o etiologie necunoscută s-ar situa în zonele de sub-normalitate şi de deficientă intelectuală. La fraţi şi surori, procentajul este uşor inferior (53%) 1 . Dacă excludem categoria „subnormalităţii inte­lectuale", acelaşi autor constată că aproximativ 29o/0 din părinţii şi 20% din fraţii şi surorile debililor cercetaţi de el sînt ei înşişi debili de diverse grade. Aceste date corespund aproximativ celor ale lui Brugger (1930)2

şi ale lui Pechoux şi colab. (1961), care au descoperit că 26,4% dintre ascendenţii sau colateralii debililor pe care i-au cercetat în mediul rural sînt oligofreni sau analfabeţi.

Fairweather (1960) trage de asemenea concluzia existenţei unei pu­ternice proporţii de subiecţi deficienţi intelectual în familiile de debili. Astfel, 47o/0 dintre subiecţii din studiul său, ai căror părinţi sînt născuţi

1 în acest studiu, zona de subnormalitate intelectuală corespunde subiecţilor care se îndepărtează cu 1—2 abateri-tip de la medie. In cadrul populaţiei generale, procentajul teoretic de subiecţi situaţi în această zonă este de aproximativ 16%. El este, aşadar, net inferior celui găsit de Akesson. Trebuie remarcat totuşi, că pro­centajele găsite de acest autor sînt printre cele mai ridicate din literatura de spe­cialitate.

2 Citat de A k e s s o n (1961).

1 no

şi stabiliţi la Aberdden, au avut unul sau mai mulţi membri din famiile lor (părinţi, fraţi sau surori, unchi sau mătuşi, veri) în clasele de perfec­ţionare. Pe de altă parte, coeficientul intelectual mediu al fraţilor şi suro­rilor celor 58 de subiecţi debili din studiul său este de 84. Nu este vorba aici, bineînţeles, decît de constatarea unei medii. De fapt, acest nivel general scăzut se datoreşte mai ales influenţei anumitor familii în care debilitatea este deosebit de răspîndită. în 14 familii (adică 24%) coefi­cientul intelectual mediu al fraţilor şi al surorilor, excluzîndu-i pe debilii studiaţi, este de 75 sau mai puţin. în schimb, în 15 familii, el este su­perior lui 90 .

Cîţiva autori au semnalat procentaje mai puţin importante de defici­enţi intelectual printre părinţii şi rudele colaterale ale celor cu înapoiere profundă ( C I . < 50) decît printre părinţii şi rudele colaterale ale celor cu debilitate medie şi uşoară: Halperin (1945), Book (1953), Hallgren şi Sjogren (1959)1. Aceasta se poate explica destul de uşor dacă se ţine seama de faptul că înapoierile profunde sînt, în general, de origine exo­genă, în timp ce înapoierile medii şi uşoare sînt foarte adesea de origine endogenă. Am văzut mai înainte că înapoierile de origine exogenă nu sînt deloc mai frecvente în mediile sociale defavorizate decît în celelalte; aceasta ar putea explica faptul că insuficienţa intelectuală a părinţilor şi a colateralilor celor cu înapoiere profundă nu este deloc mai frecventă decît în populaţia generală. Diferenţa de procentaj a deficienţilor intelec­tual printre membrii familiei între cei înapoiaţi profund şi ceilalţi ar pro­veni din diferenţa de repartizare a acestor două categorii în medii dife­rite.

Debilitateta unuia sau a mai multor membri ai familiei se observă mai ales în cazurile de debili aparţinînd păturilor sociale dezavantajate. Cordier (1963) a delimitat printre aceştia cam o treime de subiecţi pro­veniţi din familiile compuse pe jumătate din debili şi trăind în condiţii culturale şi economice deosebit de degradate. Pe lîngă debilitate, pato­genia acestor „familii de debili" este, tot după Cordier, deosebit de în­cărcată: afecţiunile generale, cum ar fi tulberculoza şi cancerul, ca şi tulburările nevropatice sînt, printre ele, cu mult mai răspîndite decît în familiile normale şi în cele în care debilitatea rămîne un fenomen de excepţie. Péchoux şi colab. (1958) remarcaseră deja, în antecedentele familiale ale debililor, o frecvenţă mai mare a tulburărilor neuropsihopa-tice, decît în cele ale subiecţilor normali; după Cordier, aceast s-ar putea datora mai ales unei anumite categori de familii care cumulează deja handicapurile de ordin socioeconomic, cultural, intelectual, şi în care debilitatea este foarte frecventă. Se pune întrebarea de ce debilitatea este atât de răspîndită în aceste „familii de debili". Este oare, pentru că părinţii înşişi sînt puţin inteligenţi ori pentru că factorii sociali răs­punzători de degradarea şi de sărăcia mediului de viaţă se întîlnesc mai frecvent în familiile respective? Sau poate aceste două categorii de fenomene, extrem de interdependente, contribuie concomitent la deter­minarea debilităţii?

1 în studiul lui P e c h o u x şi colab. (1958), dimpotrivă, procentajul de oligo-freni şi de analfabeţi este mai ridicat printre părinţii şi colateralii celor cu înapo­iere profundă. S-ar putea ca această constatare contradictorie în raport cu cele ale lui H a l p e r i n , B o o k , H a l l g e r n ş i S j o g r e n să ţină de un aspect special al eşantionului celor cu înapoiere profundă pe care l-am semnalat deja.

Concluzii

Studiul determinanţilor inteligenţei, văzuţi sub aspectul influentelor „mediului", a dat naştere la o serie considerabilă de cercetări, în legă­tură cu care nu pretindem că am dat o listă exhaustivă.

Dintre rezultatele — cele mai puţin contestabile — pe care le-am expus, se pare că putem reţine, ca valabile, următoarele idei:

1. Există o corelaţie pozitivă între ierarhia categoriilor sociopro-fesionale şi ierarhia coeficienţilor intelectuali medii ai copiilor- care pro­vin din aceste categorii. De asemenea, la copiii defavorizaţi social găsim nivelul intelectual mediu cel mai scăzut şi, totodată, ca urmare a. deca-lajului între distribuţiile inteligenţei, cel mai mare număr de subiecţi debili mintal.

2. Apartenenţa la o comunitate urbană sau rurală influenţează asupra nivelului intelectual mediu, care deobicei, este mai scăzut în mediul rural, ceea ce implică faptul că la ţară se găsesc mai mulţi deficienţi mintal decît la oraş1. "

3. Există o corelaţie negativă între nivelul mediu de inteligenţă, şi mărimea fratriei. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a găsi debili'^este mai mare în familiile numeroase decît în familiile cu puţini copii2. ..<

Izolate sau cumulînd efectele respective în combinaţii diverse, aceste caracteristici fundamentale ale mediului de viaţă al debilului mintal par să ne înfăţişeze un tablou specific, a cărui , dominantă o constituie sărăcia generalizată. Evident, o sărăcie pe plan mondial, cu consecin­ţele sale din punct de vedere igienic şi alimentar, care influenţează dez­voltarea fiziologică a copilului mic, şi, în acelaşi timp, evoluţia lui inte­lectuală.

Insuficienţa mijloacelor materiale este extrem de larg asociată cu cea a mijloacelor culturale. Ceea ce înseamnă pentru copil întîrziere, dificultate — cînd nu este imposibilitate — de a construi la momentul oportun ansamblul de raporturi cu lumeţi din afară; copilul nu este nici în deajuns de stimulat, nici în deajiins, de solicitat de ambianţa sa pentru a se antrena în activităţi complexe, fără de care nu poate fi con­cepută dezvoltarea armonioasă a posibilităţilor intelectuale. Se cunoaşte prea bine importanţa pe care o are pentru fiecare individ elaborarea co­rectă a mijloacelor de comunicare j d u lumea care-1 înconjoară, pentru ca să nu mai insistăm aici asupra ei. }

Este evident că încă înainte de a ieşi din prima copilărie, sărăcia ambianţei acţionează într-un sens defavorabil şi, pe anumite planuri, într-un mod ireversibil. Prin aceasta se explică că intrarea în şcoală — despre care s-ar putea crede că'ar constitui oarecum o promisiune de egalizare a şanselor — nu duce lâ efectele scontate.

In plus, sărăcia materială ;;şi culturală antrenează prea adesea lipsa motivaţiilor, a iniţiativelor, % ^perspectivelor înseşi. Influenţa stimula-

4 :i

1 Fireşte, afirmaţia se refecă la situaţia constatată prin aplicarea unor teste etalonate mai ales pe populaţia" upfoană (Nota trad.).

2 Aşa cum rezultă din .Celelalte studii, nu este vorba de numărul în sine al copiilor dintr-o fratrie, ci dea faptul că vîrsta mai înaintată a mamei la naşterea ultimilor copii din fratriile riiimeroase poate să influenţeze dezvoltarea acestora. De asemenea, o anumită influent^; exercită şi condiţiile materiale, cu atît mai grele cu cît fratria este mai mar#'tţNot_t%fed.).

' y 201

toare a mediului şcolar poate fi astfel complet contracarată de inerţie, indiferenţă, dacă nu chiar de opoziţia mediului familial, incapabil de a înţelege sau de a folosi eventualele şanse oferite copilului şi, în conse­cinţă, de a-1 ajuta sau sprijini.

Acest tablou specific, foarte general, al mediului de viaţă al debi­lului mintal tinde să devină şi mai întunecat prin adăugarea unui anu­mit număr de trăsături frecvente în familiile de debili.

Am subliniat proporţia considerabilă de anomalii în structura fami­liilor şi am relevat factorii patogenici mai importanţi, cum ar fi alcoo­lismul părinţilor sau frecvenţa tulburărilor mintale în constelaţia fami­lială. Se pune întrebarea dacă aceste oaracteristici sînt mai frecvente la părinţii debililor mintal datorită faptului că ei înşişi sînt adesea debili sau pentru că ei aparţin în majoritate unui mediu în care aceste carac­teristici sînt larg răspândite?

în starea actuală a cercetărilor este imposibil să se răspundă cu toată rigoarea la această întrebare. Pentru a şti dacă familiile de debili pre­zintă caracteristicile păturii sociale căreia ele îi aparţin în mare număr sau dacă aceste caracteristici le sînt proprii, ar trebui pus în funcţiune un dispozitiv experimental foarte diferit de cele utilizate în mod obiş­nuit.

Astfel, în loc să se pornească de la o populaţie de debili, mai mult sau mai puţin reprezentativă, şi să i se studieze trăsăturile principale, comparîndu-le cu diferite grupuri cel mai adesea eterogene, ar trebui constituite eşantioane reprezentative din diverse pături sociale ale popu­laţiei.

Ar fi apoi interesant să se compare, în cadrul fiecărui eşantion, familiile de debili cu familiile de copii normali şi să se observe dacă, independent de caracteristicile de ansamblu ale categoriei sociale, fami­liile de debili prezintă sau nu o anumită specificitate, prin natura şi nivelul handicapurilor, prin modul de combinare al acestora. S-ar putea astfel distinge trăsăturile caracteristice unui mediu soeioecenomic dat, de cele care aparţin unui grup patologic determinat.

Pe de altă parte, comparind eşantioanele din diverse categorii sociale se poate vedea dacă acelaşi factor intervine cu aceeaşi pondere în dife­rite medii.

Noi nu disimulăm obstacolele care se opun realizării practice a unui dispozitiv experimental atât de pretenţios. Ar fi totuşi un mod eficient de a aprecia mai bine influenţa efectivă a mediului asupra insuficienţei mintale şi de a preciza în ce condiţii şi modalităţi pot deveni activi dife­riţii „determinanţi sociali".

Dar problema nu este nici pe departe rezolvată în momentul în care ştim aportul exact al influenţelor mediului la determinarea debilităţii mintale. La nivelul diagnosticării individuale, de cele mai multe ori este încă imposibil să se spună dacă un subiect este debil pentru că astfel sînt şi părinţii lui şi că a „moştenit" debilitatea lor, sau pentru că sărăcia me­diului sociofamilial în care s-a născut n-a permis dezvoltarea deplină a capacităţilor lui potenţiale.

Nici un răspuns general la acest tip de întrebări nu este deocamdată satisfăcător. Periodic, discuţiile duc la confruntări teoretice între sus­ţinătorii eredităţii şi partizanii mediului. Discuţia ce a avut loc de curînd între psihologii englezi C. Brut (1959) şi A. M. Halese (1959) pare să

202

fi dus la un anumit acord între cele două părţi, în ciuda rigidităţii şi a exagerărilor în luările de poziţie pe care le provoacă întotdeauna pasiu­nea polemică.

Fiecare recunoaşte, cu mai multe sau mai puţine rezerve, că în cele din urmă, după toate probabilităţile, dacă ereditatea joacă un rol important în transmiterea inteligenţei, nu se poate nega faptul că şi con­diţiile de viaţă favorizează sau, dimpotrivă, frînează dezvoltarea acestei inteligenţe, chiar în sînul aceleaşi familii.

în orice caz,

calculul contribuţiei relative a eredităţii şi a mediului în expresia variaţiilor individuale nu are o semnificaţie teoretică generală. El per­mite, cel mult, pentru o populaţie dată, să se stabilească o clasificare eredologică a capacităţilor şi a trăsăturilor psihice, admiţîndu-se, bine­înţeles, că dispunem de instrumente suficient de discriminative şi de fidele pentru a măsura aceste capacităţi şi aceste trăsături. Lipsit de semnificaţie generală, calculul părţilor relative este lipsit totodată de semnificaţie individuală... (Există) un „adevăr al mediei", stabilit pe baza mediei diferenţelor de mediu între familiile luate în consideraţie. Dar pentru fiecare copil, comparat cu oricare alt copil, calculul, dacă acesta ar fi posibil, ar da cifre extrem de variabile în jurul acestei medii1.

Este evident că numeroase debilităţi sînt determinate biologic chiar dacă n-am ţine seama decît de debilităţile rezultate din leziuni cerebrale; este foarte verosimil ca ereditatea să intervină în bună măsură în distri­buţia inteligenţei şi, deci, a deficienţelor acesteia. Dar chiar admiţînd că problema contribuţiilor relative ale eredităţii şi ale mediului este aproape rezolvată pe planul cercetării fundamentale, problema se pune aici, ca dealtfel pentru orice gen de diagnostic, pe planul examenului individual. Pe acest plan există un evantai întreg de posibilităţi, începînd cu diagnosticul aproape cert şi terminînd cu imposibilitatea radicală a diagnosticării. Pe plan individual, diagnosticul trebuie gîndit în termeni probabilistici. Probabilitatea tinde spre certitudine în toate cazurile în care lezarea neurologică este evidentă. Pentru alte cazuri, cu mult mai numeroase, ea este o funcţie a gravităţii deficitului şi a bogăţiei informa­ţiei de care dispunem.

Aceste consideraţii, după cum ni se pare, dau locul cuvenit dezbate­rilor cu privire la problema dacă procentajul variantei care poate fi atri­buit eredităţii este de 64% (Shuttleworth, 1935) sau de 77% (Burt, 1959) sau de 88% (Conway, 1959), după modul cum sînt construite modelele statistice bazate pe teoria multifactorială a eredităţii.

Problema fundamentală o constituie însă, după cîte se pare, studierea mai degrabă a aspectelor asupra cărora se poate interveni în mod util şi a momentului cel mai oportun pentru a o face. în acest scop, trebuie să se afle în ce moment influenţele mediului apasă mai greu asupra dez­voltării intelectuale a copilului. Asupra acestui punct se pot formula deja cîteva răspunsuri. Un mare număr de autori, care iau în considerare fac­torul vîrstă cad de acord asupra influenţei capitale pe care o are mediul în cursul primilor ani de viaţă, mai exact, chiar în cursul primilor doi

1 R. Z a z z o , 1960.

203

ani. Este necesar, în special, să reamintim, în acest sens, concluzia lucră­rilor lui O. Brunet.

Cu cît copilul este mai mic, cu atât efectele pozitive sau negative ale mediului sînt mai puternice. Un studiu de Skeels1 arată, de pildă, că la copiii proveniţi din familii sărace, plasaţi înainte de a împlini vîrsta de şase luni într-un mediu mai favorabil, se observă, după cîţiva ani, un C I . mediu superior mediei, în timp ce la copiii rămaşi în mediul lor originar se observă, dimpotrivă, o degradare a capacităţilor înnăscute.

Tot Skeels arată, în altă lucrare, că acei copii oare au fost abandonaţi sau cei care au trebuit să fie retraşi din familiile lor de origine prin hotă-rîri judecătoreşti ating mai tîrziu un nivel mintal care egalează sau depă­şeşte pe acela al ansamblului populaţiei respective, dar cu condiţia ca plasarea lor în familiile adoptive de nivel cultural şi social mai ridicat să fi fost făcută de timpuriu. Frecvenţa cazurilor de debilitate printre aceşti copii (dintre care aproape o treime aveau mama debilă) nu este mai mare decît aceea a unui eşantion luat la întâmplare din ansamblul populaţiei.

Comparînd mai mulţi copii debili în vîrstă de 1—2 ani dintre care unii au fost plecaţi într-un orfelinat obişnuit, iar alţii au fost plasaţi cîte unul sau cîte doi în secţii de fete debile în vîrstă de 18 ani, care, sub îndru­marea unui personal calificat, se ocupau de ei sub aspect material şi afectiv, Skeels observă la sfîrsitul perioadei de doi ani o creştere medie cu 27 de puncte a coeficientului de dezvoltare în grupul al doilea şi o

H scădere analoagă a coeficientului de dezvoltare în cel dintîi. In ultimele două cercetări este vorba nu atât de o schimbare netă

a condiţiilor materiale şi culturale ale mediului de viaţă, cît şi de un aport social, afectiv. Efectele binefăcătoare ale normalizării relaţiilor afec­tive sînt larg cunoscute, pe de altă parte, prin lucrările lui Spitz în Statele Unite, ale lui Roudinesco şi colab. în Franţa etc.

Astfel, unele lucrări care se ocupă de copii foarte mici arată că, în perioada primei copilării, efectele mediului asupra dezvoltării inteligenţei sînt atît de importante încît consecinţele lor pot fi, de cele mai multe ori, ireversibile.

După vîrsta de doi ani, acţiunea mediului pare să scadă, şi aceasta din ce în ce mai mult, pînă la vîrsta de 7 ani2. H. Pieron (1949) trage de aici concluzia: „se poate crede că acţiunile sociale modificatoare se exercită în mod esenţial. în faza de creştere cerebrală, cînd plasticitatea organică este^niarnlare".

îTTîrziu, comunitatea mediului, atunci cînd ea poate fi realizată pentru copii mai mari, proveniţi din medii iniţial foarte diferite, nu are acţiunea nivelatoare care putea fi scontată3.

Insuficienţele dobîndite în prima copilărie devin, în această fază, în mare parte irecuperabile: diferenţele existente între copii persistă de-a lungul perioadei lor şcolare şi dincolo de ea. De fapt, în momentul intrării în şcoală, inegalităţile datorate mediului şi-au adus contribuţia maximă, iar comunitatea, parţială dealtfel, pe care o constituie şcoala, nu mai poate „egaliza şansele" deoarece ea intervine într-un moment în care practic zarurile au fost aruncate.

1 Citât de H. P i é r o n , „Du rôle de l'âge dans l'action du milieu sur le déve­loppement mental" BJ.2V.O.P., nr. 3—4, tom. 5—33—37.

2 B a y l e y si J o n e s , 1937. ' M a r t i n çi colab., citati de H. Piéron.

204

Inferioritatea intelectuală a copiilor din medii defavorizate este re­zultatul unui fel de deteriorare, existentă înaintea constatărilor efectuate la şcoală, deteriorare al cărei ritm accelerat în primii doi ani de viaţă se încetineşte apoi considerabil.

Dacă se produce o intervenţie, ea trebuie, evident, să aibă loc cu mult înaintea intrării copilului în viaţa şcolară. Natura şi forma acestei intervenţii generează probleme care nu sînt numai de ordin psihologic, ci mai ales de ordin social. Dar toate acestea depăşesc cu mult limitele discuţiei noastre.

Bibliografie

A K E S S O N H. O., Epidemiology and Genetics of Mental Deficiency in a Southern Swedish Population, U.P.P.S.A.L.A., Institute for medical genetics of the University, 1961, 107 p.

Idem, Urban Rural Distribution of how-Grade Mental Defectives, „Acta genetica et statistica medica", Basel, nr. 13, 3, 1963, p. 275—289.

Idem, Epidemiologic Aspects of Mental Deficiency, „Proc. of the Int. Copenhagen. Congress on the scientific study of Mental retardation, Proceeding, t. 2, 1964, p. 575—580.

A M N E L L G., P A L O J., V A R I L O E., The Epidemiology of Mental Deficiency in Finland, „International Copenhagen Congres on the Scientific Study of Mental Retardation Proceeding", 1964, t. 2, p. 519—524.

A R M S T R O N G C. P., Sea; Differences in the Mental Functionning of School Chil­dren, „J. of applied Psych.", nr. 16, 1932.

B I N E T A., Nouvelles recherches sur la mesure du niveau intellectuel chez les jeunes enfants, Paris, Bourrelier, 1905, 116 p.

B I N E T A., Nouvelles recherches sur la mesure du niveau intellectuel chez les enfants d'école, „L'annee Psy.", nr. 17, 1911, p. 145—291.

Idem, Les idées modernes sur les enfants, Paris, Bourrelier, 1911, p. 348. B L E U R E L M., Psychatische Belastung von Körperlich Kranken, „Z. Ges. Neurol.

Psychiat.", nr. 152, 1932. B O N O H. M., Nivel mental de escolares de la capital federal, „An. Inst. etn.

Nacional", nr. 1, 1948, p. 63—74. B O O K J. A., The Frequency of Cousin Marriages in Three North Swedish Parishes,

„Hereditas", Sund, nr. 34, 1948. Idem, A Genetic and Neuropsychiatrie Investigation of a North Swedish Population,

„Acta genet.", nr. 4, 1953.

B R E M E R J., A Social Psychiatric Investigation of a Small Community in Northern Norway, „Acta psychiat.", Kbh., Supp. 62.

B R I D G E S J. M., C O L E R L. E., The Relation of Intelligence to Social Status, „Psychol. Rev.", nr. 24, 1957, p. 1—31.

B R U G G E R C , Genealogische Untersuchungen an Schwachsinnigen, „Z. ges. Neurol. Psychiat.", nr. 130, 1930.

B R U N E T O., Genese de l'intelligence chez des enfants de trois milieux très diffé­

rents, „Enfance", nr. 1, 1956, p. 85—94.

B U R K S B. S., The Relative influence of Nature and Nurture upon Mental Develop­

ment, „Yearb. Nat. Soc. Stud. Educ", nr. 27, 1, 1928, p. 219—316.

205

B U R T C , Experimental Tests of General Intelligence, „Brit. J. Psychol.", nr. 10, 3, 1909, p. 94—177.

Idem, Family Size, Intelligence and Social Class, „Population studies", nr. 1, 1947, p. 177—186.

Idem, Clase Difference in General Intelligence, „British Journal of Statistical Psychology", nr. 12, 1959, p. 15—53.

C A R M I C H A E L L., Manuel de pshychologie de l'enfant, tom. II, 1114 p. P.U.F., 1946. C A T T E L L R. B., Is National Intelligence Declining? „Eugenie. Rev.", nr. 28, 1936,

p. 181—203. C A T T E L L R. B., W I L S O N J. B., Contributions Concerning Mental Inheritance,

„Brit. J. of educ. Psychol", nr. 8, 1938. C H A P M A N D. C , W I G G I N S D. M., Relation of Family Size to Intelligence of

Offspring and Socio Economic Status, „Ped. Sem. and Jour. Psychol.", nr. 32, 1925, p. 414—421.

C H O M B A R T D E L A U W E Y.M.J., Psychopathologie sociale de l'enfant inadapté, Paris, publicaţia C.N.R.S., 1959, 275 pag.

C L A P A R E D E E., La Genèse de l'hypotèse, „Arch. de Psychol.", nr. 24, 1, 1934.

J., Class Differences in General Intelligence „British Journal of Statis­

tical Psychology", nr. 12, 1959, p. 5—14.

J., Débilité mentale, inadaptation scolaire et infériorité sociale, „Revue

de Neuropsychiatrie infantile et d'hygiène mentale de l'enfance", nr. 11,

9—10, 1963, p. 555—569.

Idem, Contribution à l'étude de Vepidemiologie de la débilité mentale. Une expé­

rience de rénovation de l'école primaire à la Louvièrs, Université libre

de Bruxelles, 1963, 255 p.

D A Y T O N N. A. , Order of Birth of Mental Defectives, „J. Hered.", nr. 20, 1929.

D É C R O L Y N . A. , D E G A N D J., La mesure de l'intelligence chez les enfantes

normaux d'après les tests de Binet-Simon, „Arch. Psychol.", nr. 9, 1910,

p. 81—108. <

D I T T E L R., Belastungsstatistik einer schlesischen Durchschnittsbevôlkerung, „Z.

Kunstlehre", nr. 20, 1936.

D U B O S T M. , K O H L E R C , Une expérience de préparation à la mise au travail des

débiles mentaux, „Enfance", nr. 13, 4—5, 1960, p. 487—497.

E N G L I S H H. B., An Experimental Study of the Mental Capacities of School

Children Correlated with Social Status, „Psychol. Monog.", nr. 23, 1917,

p. 266—331.

E M M E T W . , The Intelligence of Urban and Rural Children, Popul. Stud., nr. 7,

1954.

Anchetă în Scoţia (1933), The Intelligence of Scottish Children. A National Survey of an Age-Groupe, Londra, University of London Press, 160 pag.

Anchetă în Franţa (1944), Le niveau intellectuel des enfants d'âge scolaire, I.N.E.D.

Travaux et documents. Cahiers nr. 13, nr. 25, P.U.F. Anchetă în Belgia (1947), Rapport sur le niveau d'instruction primaire en Hainaut

en juin 1946, Charleroi, Institut supérieur de Pédagogie, Morlanwelz, 292 pag.

Anchetă în Scoţia (1949), The Trend of Scottish Intelligence. A comparison of the 1947 and 1932 Surveys of the Intelligence of Eleven Year Old Pupils, Londra, University of London Press, 151 pag.

F A I R W E A T H E R D.V.I, şi I L L S L E Y , Obstetric and Social Origins of Mental Hendi-caped Children, „British journal of preventive and social médecine", nr. 14, 4, 1960, p. 149—159.

F R E M M I N G K. H., Morbid Risk of Mental Diseases and Other Mental Abnormali­ties in an Average Danish Population, Copenhaga, 1947.

C O N W A Y

C O R D I E R

206

G O O D E N O U G H F. L., The Consistency of Sex Differences in Mental Traits at

Various Ages, „Psych. Rev.", nr. 34, 1927. G O O D E N O U G H F. L., The Kuhlmann Binet Tests for Children of Preschool Age:

a Critical Study and Evaluation, „Inst. Child. Welfare.", Ser. nr.

2, 1928, 146 p. G O P P E L W., Untersuchung der näheren Werwandtschaft von Allgäuer Reichsbahn­

angestellten auf Psychosenhäufigheit und Kropf befallenheit, „Z. Ges. Neurol, psychiat.", nr. 113, 1928.

H A L L G R E N M . şi S J O G R E N T., A Clinical and Genetical Statistical Study of Schizophrena and Low Grade Mental Deficiency in a Large Swedish Rural Population, „Acta psychiatrica et Neurologica Scandinavica", 1959, 35, supl. 140, p. 65.

H A L P E R I N S., A Clinical Genetical Study of Mental Defect, „Amer. J. ment. Defic", nr. 50, 1945.

H E N R Y L., L'influence des divers facteurs socio-économiques et de la dimension de la famille. In: Niveau intellectuel des enfants d'âge scolaire, Paris, P.U.F., 1950, p. 47—96

H I G G I N S J. V., REED E. W., R E E D S. G , Intelligence and Family Size. A Para­doxe Resolved, „Eugen. Quart.", nr. 9, 1962, p. 84—90.

H I M M E L W E I T H. T., Intelligence and Size of Family, „Eugen. Rev.", nr. 40, 1948, p. 77—«1.

H O F F M A N N A., Vergleichenden Intelligenzprüfungen an Vorschülern und Volksschü­lern, „Zsch. Angew. Psychol.", nr. 3, 1914, p. 577—583.

H O L Z I N G E R K. J., The Statistical Evaluation of Nature and Nurture, „J. of the Emer. Statistical Assoc.", nr. 30, 1935.

JONES H. E., L'influence du milieu sur le développement mental. In: Manuel de Psychologie de l'Enfant, Carmichael, tom. II, p. 917—998.

K A I L A M., Über der Durchschnittshäufigkeit der Geistekrankheiten un des

Schwachsinns in Finnland, „Acta psychiat.", Kbh. 1942, 17.

K A T T E N D I T B., Zur Frage einer Belastungsstatistik der Durchschnittsbevölkerung:

Die Erkrankungsverhältnisse in den Neffen und Nichtenschaften von

Paralytikerenhegatten, „Z. ges. Neurol. Psychiat.", nr. 103, 1926.

K E Y W. E., Feeble Minded Citizens in Pennsylvania, „Public charities Association

of Pennsylvania", nr. 16, 1915.

K L E M P E R E R J., Zur Belastungsstatistik der Durchschnittsbevölkerung Psycho-senhaüfigkeit unter 1500 stichprobmässig aus den Geburstregistern der Stadt München (Jahrgang 1881—1890) augsgelesenen Probanden, „Z. ges.

Neurol. Psychiat.", nr. 146, 1933.

K L I N E B E R G O., An Investigation of Psychological Differences Between Racial

and Environmental Groupes in Europe, „Ninth. Intern. Cong, of

Psychol.", Publ., 1930, p. 261—263.

Idem, Race Differences, N e w York, Harper and Bros, 1935, 8, 367 p.

Idem, Le Racisme devant la Science, Paris, edit. U N E S C O , 1952.

K O H L E R C , Recherches sur l'ascendance alcoolique d'enfants et d'adolescents

. — débiles mentaux et caractériels, „Pediatrie", Lyon, nr. 16, 2, 1961,

p. 173—179.

K O H L E R C , R O B E R T J. M . şi R O C H E M . M., Recherches sur l'origine familiale

de la débilité mentale dans une collectivité d'adolescents, „Journal de

Medicine de Lyon", nr. 45, 1052, 1964, p. 745—755.

2O7

K O R N H A U S E R A. W . , The Economic Standing of Parents and the Intelligence

of Their Children, „J. Educ. Psychol.", nr. 9, 1918, p. 159—164. K Y Z N E T S , Mc N E M A R , Sea; Differences in Intelligence Tests Scores Yeard, „Nat.

Soc. Stud. Educ", nr. 33, 1940. K U R I B A G A S I U., Einige Versuche au dem Gebiet der Intelligenzprüfung, „Tohoku

Psychol., Polia", nr. 7, 1939, p. 33. L A R S S O N T. si S J O G R E N T., A Methodological, Psychiatric and Statistical Study

of a Large Swedish Rural Population, „Acta psychiat.", Kbh., 1954, supl. 89.

P A U R E N T P H . si P H I L O N E N K O A. , Le débile mental dans le monde du travail,

„Bulletin du C.E.R.P.", nr. 10, 3, 1961, p. 217—339.

L E A H Y A. M . , Nature Nurture and Intelligence, „Genet. Psychol. Monog.", nr. 17, 1935, p. 236—308.

L E E J.A.H., Regional Variations in Intellectual Ability in Britain, a Discussion of Their Importance and of the Possible Effects of Selective Migration,

„Eugenics Review", nr. 49, 1, 1957, p. 19—24.

L E W I S E. D., Report on an Investigation into the Incidence of Mental Deficiency

in Six Areas, 1925, 27 H.M.S., Stationery office, Londra (1929).

L U X E N B U R G E R H., Demographische und psychiatrische Untersuchungen in der engeren Biologischen Familie von Paralytikerehegatten, „Z. ges. Neurol.

Psychiat.", nr. 112, 1929.

M A C D O N A L D H., The Social Distribution of Intelligence of the Isle of Wight..

„Brit. J. Psychol.", nr. 16, 1925, p. 123—129.

M A T T H E W S M . V., N E W L Y N P. A . si P E N R O S E L . S., A Survey of Mental Ability

in a Rural Community, „Sociol. Rev.", nr. 19, 1937.

M O R L E , L'influence de l'état social sur le degré de l'intelligence des enfants,

„Bull. soc. Libre educ. Psychol, de l'enfant", 1911, tom. 12, p. 8—15.

M O S H I N S K Y P., The Correlation Between Fertility and Intelligence Within Social

Classes, „Soc. Review", nr. 31, 1939, p. 144—165.

M O S H I N S K I P., Le Niveau intellectuel des enfants d'âge scolaire, Paris, P.U.F., 1950.

OSTER J., Mongolisme. A Clinical Genealogical Investigation Comprising 526 Mongols Livind on Seeland and Neighbouring Islands in Denmark, „Op. Dom. Biol. Hered. Hum", Kbh., nr. 22, 1953.

P A N S E F., Beitrag zur Belastungestatistik einer Durchschnittsbevölkerung, „Z. ges. Neurol. Psychiat.", nr. 154, 1936.

P É C H O U X P., RESSEGUIER J., L A U R E N T P., K E T T L E R P., T H I R E A U Y. , La débilité mentale chez l'adulte jeune, aspects psychologiques, somatiques, sociologiques, „Bull, du C.E.R.P.", nr. 7, 1, 1958, p. 69.

P E N R O S E L., A Clinical and Genetic Study of 1280 Cases of Mental Defect,

Londra, 1939.

P E R O N Y. , La population française: recensement 1962, „Lnformations sociales", nr

18, 8—9, 1964, p. 1—102.

P I É R O N H., La psychologie différentielle, • Cartea I din Traité de Psychologie

appliquée, Paris, P.U.F., 1949, p. 123.

Idem, Du rôle de l'âge dans l'action du milieu sur le développement mental,

B.I.N.O.P., nr. 5, 1949, p. 33—37.

P I E R O N D N A H., Étalonnage d'une fiche collective d'intelligence, 1937, B.I .N.O.P. ,

anul al 9-lea.

208

PRESSEY S. L., R A L S T O N R. ( The Relation of the General Intelligence of School

Children to the Occupation of Their Fathers, „J. Appl. Psychol.", nr. 3,

1919, p. 366—373.

R O T H W . E. si L U T O N F. H., The Mental Health Program in Tennessee, „Amer.

J. Psychiat.", nr. 99, 1943. R U S S E L J. B., The Measurement of Intelligence in a Rural Area, „Brit. J. Psychol."

nr. 20, 1, 1929, p. 274—295. S A E N G E R G., Factors Influencing the Institutionalization of Mentally Retarded

Individuals in New York City, N e w York, 1960. S C H A C H T E R M . , COTTE S., Le niveau mental des enfants et la profession de

leurs parents, „Arc. Med. Soc.", nr. 3, 1947, p. 165—70. S C H U L Z B., Zur Belastungsstatistik der Durchschmittsbevolkerung Geschwistern

und Eltern von 100 Krankenhauspatienten, „Z. ges. Neurol. Psychiat.",

nr. 136, 1931. S H I M B E R G M . E., An Investigation Into the Validity of Norms with Special

Reference to Urban and Rural Groups, 1929, „Arch. Psychol.", N e w York, nr. 104, p. 84.

S H U T T L E W O R T H F. K., The Nature Versus Nurture. Problem I. Definition of the problem. II. The Contributions of nature and nurture to individual differences in intelligence, „Journal of Educational Psychology", X X V I , 1935, p. 561, 655.

S T E R N W . , Sur la théorie de l'intelligence, „Zeitsch. fur pàdag. Psych.", nr. 29, 1928.

S T R O U D J. B., A Study of the Relation of Intelligence Scores of Public School Children to the Economic Status of their Parents", J. Genet. Psychol., 1928, 35, 105—111.

S U T H E R L A N D H.E.G., T H O M S O N G. H., The Correlation Between Intelligence and Size of Family, Brit. J. Psychol., 1926, 17, p. 81—82.

S U T T E R J., Problèmes sanitaires posés par l'immigration, în Documents sur l'immi­gration. Travaux et documents, Caietul nr. 2, I.N.E.D., 1947, P.U.F., 235 p.

S U T T E R J., Lo valeur intellectualle, cap. 8, 165—210, în Eugénique: problèmes,

métodes, résultats. Travaux et documents, Caietul nr. 11, I.N.E.D., 1950.

S U T T E R J., La valeur de l'intelligence suivant le milieu, în Le Niveau intellectuel

des enfants d'âge scolaire, P.U.F., 41—62.

T A B A H L., S U T T E R J., Le niveau intellectuel des enfants d'une même famille, în Le Niveau intelIectueZ des enfants d'âge scolaire, Paris, P.U.F., 1950,

p. 97—186.

T E R M A N L., The Measurement of intelligence, Londra, 1919.

Idem, The Influence of Nature and Nurture upon Intelligence Scores, J. Educ.

Psychol., 1928, 19, 362—73.

T E R M A N L., M E R R I L M . , Measuring Intelligence, N e w York, Houghton Mifflin, 1937, p. 461.

T H O R N D I K E E. L. , Measurement of intelligence, „Psychol. Rev.". 1924, 31.

T H U R S T O N E L. L., J E N K I N S R. L., Order of Birth, Parent Age and Intelligence,

Chicago, 1931, University of Chicago Press.

V E R N O N P. E., Recent investigations of the Intelligence and its Measurement,

„Eugen. Rev.", 1951, 43, p. 125—37.

V I M O N T C. si L E V Y C , Une enquête sur les jeunes débiles mentaux dans le dé­

partement du Rhône, ..Population", 1964, 19, 5, p. 873—898.

j4 — ï>ebilitàtile mintale 209

W A G E N H E I N L., L'effet des maladies d'enfance sur la variabilité du Q.I., „J.

Consult. Psychol.*', U.S.A. , 1954, 18, nr. 5.

W O L F G., Untersuchung der näheren Verwtmdschaft von AUgäuer Kropfoperierten

auf Psychosenhäufigkeit, „Z. ges. Neurol. Psychiat", 1928, 117.

Y E R K E S R. M. , A N D E R S O N H. M . , The Importance of Status Social as Indicated

by the Results of the Point Scale Method Measuring Mental Capacity,

„J. Educ. Psychol.", nr. 6, 1915, p. 137—150.

Y E R K E S R. M. , Psychological Examining in the U. S. Army, ,,Mem. Nat. Acad, sei.",

Washing. Gov. Pr. Off., 890 p.

Z A Z Z O R., De la naissance à trois ans: développement de l'enfant et influences

du milieu. în Conduites et conscience I: Psychologie de l'enfant et mé­

thode génétique, 1961, Delachaux et Niestlé, p. 51—79.

Idem, Les Jumeaux, le Couple et la Personne, torn. II , L'Indivtduatkm psycholo­

gique, P.U.F., 1960.

C A P I T O L U L V

ŞCOLARIZAREA DEBILILOR MINTALI IN F R A N Ţ A

Michel G I I i L Y

„Faptul că unii oameni apar greoi şi proşti de la natură reco­mandă şi reclamă o cultivare şi mai atentă a spiritelor. Intr-adevir, cu cit e cineva mai greoi sau mai puţin dotat de la natură, cu atît mai mult are nevoie de ajutor spre a se elibera de mărginirea si de pros­tia sa. Pentru că nu există nici un caz atît de nefericit de spirit care să nu fie prin cultivare succeptibil de îmbunătăţire".

Jan Amos C O M E N I U S

Didactica magna, Capitolul IX

Debilii mintal sînt supuşi, la fel ca şi ceilalţi copii, obligativităţii şcolare. Se constată, totuşi, că, atunci cînd sînt incluşi în aceleaşi clase, ei nu trag în general decît puţine foloase din învăţămîntul ce li se oferă. Pedagogii francezi şi^au dat repede seama de această realitate întrucît o lege mai veche, din 15 aprilie 1909, permite creerea de clase cu un efectiv redus, denumite „clase de perfecţionare", în care debilii pot primi un învăţămînt special. Problemele de ordin strict pedagogic puse de acest învăţămînt nu vor fi abordate aici. Ele sînt abordate, dealtfel, în lucrări sau reviste specializate, la care cititorul va putea recurge1. In­tenţia acestui capitol este de un cu totul alt ordin. După ce vom evoca pe scurt cîteva etape ale organizării învăţământului special pentru de­bilii mintal, vom valorifica un anumit număr de date relativ recente pentru a extrage din ele cîteva constatări referitoare la şcolarizarea lor,

1 Informaţii referitoare Ia pedagogia claselor de perfecţionare se pot găsi în mai multe lucrări : Les Ecoliers inadaptés, de P. P a r e n t şi G. G o n n e t (P.U.F., 1965); Les Enfants et les adolescents inadaptés, lucrare colectivă sub con­ducerea lui J. Petit (A. Colin, 1966); Les Classes de perfectionement et leur pé­dagogie, broşura nr. 165 EP, publicată de Serviciul de Editare şi de Vînzare al Ministerului Educaţiei Nationale (1967).

211

într-o perspectivă mai întîi generală şi apoi diferenţiată. Pe parcurs, analiza realităţii şcolare ne va conduce să desprindem un anumit număr de fapte care merită o atenţie deosebită şi oare pun, uneori, pedago­gilor şi psihologilor probleme extrem de serioase.

1. Cîteva repere cronologice

Numai după punerea în aplicare a legii care instituia obligaţia şco­lară, adică la sfîrşitul secolului al XIX-lea, apare în Franţa necesitatea de a crea clase speciale pentru debilii mintal. înainte ca debilii să fie obligaţi să meargă la şcoală, probabil că nu atrăgeau deloc atenţia, întrucît, de cele mai multe ori, reuşeau să se adapteze în mod suficient unor munci care să le permită să-şi satisfacă propriile nevoi. Nu este cazul celor cu înapoieri grave, care au constituit întotdeauna povara fa­miliei sau a societăţii, motiv pentru care specialiştii s- au interesat mai întîi de educaţia lor, chiar de la primele începuturi ale secolului al XIX-lea.

In 1800, Itard, întreprinde educaţia unui copil sălbatic de 11—12 ani, care trăise pînă la această vîrstă în pădure, izolat de orice societate umană. Doamna Montessori va considera această acţiune drept prima încercare de pedagogie experimentală. Dările de seamă detaliate asupra cazului, pe care Iterd le publică în două rapoarte din 1801 şi 1806, în­găduie să se aprecieze ingeniozitatea pedagogică şi justeţea vederilor acestui mare precursor.

Apoi se fac şi alte încercări: de către Esquirol, la Salpétrière, sau de către Seguin, care în 1842 ia conducerea Şcolii speciale a ospiciului din Bicêtre, pe care n-o va păstra, dealtfel, decît un an. într-adevăr, în anul 1843, Seguin părăseşte Bicêtre pentru a crea o şcoală particu­lară, realizînd, fără îndoială, prima tentativă de educaţie specială, în afara unui mediu spitalicesc. - ~^

Spre 1850, Seguin, ale cărui lucrări găseau puţine ecouri în Franţa şi care nu se acomoda deloc cu noul regim, pleacă în Statele Unite. El moare acolo în 1880, după ce crease trei şcoli speciale. Toată viaţa sa profesională fusese consacrată educaţiei înapoiaţilor grav, aşa cum o dovedesc lucrările sale Traité théorique et pratique de l'éducation des idiots, publicată în 1841 şi Traitement moral, hygiénique et éducation des idiots et autres enfants arriérés, publicată în 1846. In cursul dece­niilor care urmează plecării lui Seguin, în Franţa continuă să se mani­feste interesul pentru educaţia acestor înapoiaţi, dar se tinde ca aceştia să fie incluşi în categoria mai largă a „anormalilor'', care grupa la un loc pe copiii idioţi, imbecili, înapoiaţi, cretini, epileptici şi paralitici.

A trebuit să se aştepte instituirea învăţămîntului primar obligatoriu, prin legea din 28 martie 1882, pentru a se pune, într-un mod cu ade­vărat specific, problema inadaptării şcolare datorită insuficienţei inte­lectuale. Sub impulsul lui Bourneville, care după 1880 luase conducerea serviciului din Bicêtre, în 1891 se organizează, de către inspectorul învă-

212

ţămîntului primar, o anchetă în arondismentele al V-lea şi al Vl-lea ale Parisului. Acesta depistează în circumscripţia sa 83 de înapoiaţi şi 249 de „nedisciplinaţi". Surprinsă de mărimea acestor cifre, delegaţia cantonală a celui de-al V-lea arondisment recomandă „să se creeze în cîteva arondismente ale Parisului clase speciale pentru copiii înapoiaţi care nu manifestă nici o perversiune a instinctelor, nici accidente con­vulsive". M. Prudhommeau (1949) vede în acestea originea actualelor clase de perfecţionare. Prima nu va fi totuşi deschisă decît cu 12 ani mai tîrziu, în 1907, la Paris.

Dar nu era suficientă dorinţa de a crea un învăţămînt special; mai era nevoie şi de depistarea copiilor cărora le era necesar un astfel de învăţămînt. Lui Alfred Binet îi va reveni meritul de a oferi o rezolvare acestei probleme. în 1904, pe baza propunerii „Societăţii libere pentru studiul psihologic al copilului", animată de Binet, Ministerul Instruc­ţiunii Publice hotărăşte instituirea unui regim special pentru copiii in­capabili să urmeze învăţămîntul obişnuit. Se creează o comisie minis­terială, din care face parte şi Binet. Misiunea sa este dublă: să reali­zeze un mijloc de depistare rapidă a înapoiaţilor; să precizeze regimul pedagogic care li se potriveşte. Primul obiectiv este atins cu rapiditate; în 1908, el publică o formă cvasidefinitivă a ei şi introduce întrebuin­ţarea noţiunii de nivel mintal.

Datorită lucrărilor comisiei, va putea fi pusă la punct o reglemen­tare. Un proiect de lege, depus în 1907 va fi în cele din urmă votat la 15 aprilie 1909. Mai tîrziu, acestei legi din 1909 i s-a imputat mult faptul de a fi fost prea prudentă. într-adevăr, clasele de perfecţionare, a căror creare o preconizează, nu au un caracter obligatoriu. în primul articol se stipulează că aceste clase pot fi create la cererea comunelor şi a departamentelor. Se poate crede că, în intenţia legislatorului, era să se permită realizarea unei experienţe al cărei succes ar impune rapid obligaţia unor astfel de înfiinţări. Şi totuşi înfiinţarea claselor de per­fecţionare mai depinde, încă şi în 1969, de iniţiativa colectivităţilor lo­cale.

Se tinde adesea să se atribuie acestui caracter facultativ preconizat de lege încetineala cu care se deschid clasele de perfecţionare în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este greu să nu se vadă însă şi efectul unei anumite reticenţe din partea învăţătorilor şi a conducătorilor de instituţii şcolare, plini de prejudecăţi faţă de clasele de „anormali" (de­numite uneori chiar „clase de nebuni") pe care ei nu vor să-i vadă în şcoala lor. De asemenea, părinţii sînt, fără îndoială, speriaţi şi nu ma­nifestă dorinţa de a-şi plasa copilul într-o astfel de clasă. Pe scurt, opinia publică nu este pregătită: desprinderea de conceptul de „anormalitate", provenit din tradiţia azilului, este dificilă şi astfel se explică prudenţa voită a textului din 1909.

Numai după cel de-al doilea război mondial se va generaliza cu adevărat înfiinţarea claselor speciale. Este greu să se ofere statistici exacte; primele recensăminte sînt adesea imprecise, ba chiar parţiale. Cifrele citate se deosebesc de la un izvor de informaţie la altul. După M. Prudhommeau (1949), în Franţa existau 67 de clase de perfecţionare în anul 1924, 86 în anul 1927, 118 în anul 1932, 150 în anul 1936, 225 în anul 1937 şi 400 în anul 1947. Statisticile oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale recenzează 1145 clase de perfecţionare în anul 1951,

213

1960 în anul şcolar 1956—1957, 2931 în anul şcolar 1960—1961 şi 4020 în anul şcolar 1963— 1964 (figura 1). Cu titlu de com­paraţie, statisticile oficiale, nu recenzează decît 146 de clase de perfecţionare în sectorul parti­cular, în anul şcolar 1956—1957 şi 364 în anul şcolar 1963—1964.

Legea din 1909 specifica crearea claselor speciale pentru debilii mintal şi în acelaşi timp prevedea existenţa organisme­lor însărcinate să asigure re­crutarea elevilor pentru aceste clase. Este vorba despre comi­siile medico-pedagogice (CMP), a căror alcătuire şi ale căror a-tribuţii, prevăzute prin textul

din 1909, vor fi precizate şi redefinite prin textele ulterioare din 1944, 1958 şi 1964.

Urmînd imediat legii din 15 aprilie 1909, un decret din 14 august al aceluiaşi an creează un Certificat de aptitudine pentru predarea la copiii înapoiaţi (C.A.E.A.) şi fixează condiţiile obţinerii sale. Primul sta­giu oficial de pregătire a institutorilor care doreau să se specializeze în acest învăţămînt este organizat în 1937. Zece ani mai târziu, în 1947, se deschide la Beaumont-sur-Oise un Centru naţional de pedagogie spe­cială. Prima sa misiune va fi să primească în mod regulat institutori sta­giari, pentru a-i pregăti în vederea Certificatului de aptitudine pentru predarea la copiii înapoiaţi. Mai tîrziu, el va pregăti pentru alte funcţii speciale (directori de şcoli de perfecţionare şi ai diverselor case de copii, pedagogi în internate şi specialişti în reeducările psihopedagogice) şi va organiza stagii de informare şi de specializare pentru inspectorii depar­tamentali ai primului ciclu al învăţămîntului secundar şi pentru pro-fesorii-maiştrii1. în cursul ultimilor 20 de ani, numărul claselor de per­fecţionare se măreşte rapid şi în curînd Centrul din Beaumont nu mai reuşeşte să asigure specializarea tuturor profesorilor necesari. După 1961 sînt create centre regionale, în cadrul diferitelor academii, pentru a ajuta Centrul din Beaumont în îndeplinirea acestei sarcini.

Pentru a încheia acest scurt rezumat istoric, semnalăm, în sfîrşit, faptul că, drept urmare a unui decret din 12 iulie 1963, însoţit de două hotărîri de aplicare, din 23/9/63 şi 3/1/64, Certificatul de aptitudine pentru predarea la copiii înapoiaţi (C.A.E.A.) este acum înlocuit prin Certificatul de aptitudine pentru educaţia copiilor şi adolescenţilor de-

1 A se vedea, în legătură cu acest subiect, lucrarea lui P. P a r e n t şi C. G o n n e t : Les Écoliers inadaptés, Paris, P.U.F., 1965.

/

214

ficienţi sau înapoiaţi (C.A.E.E.A.D.I.). Această nouă diplomă oferă acum mai multe specializări. Specializarea „deficienţi intelectual" rămîne aceea pentru care sînt destinaţi cel mai mare număr de profesori1.

2. Aprecierea necesităţilor

Nu este posibilă evaluarea precisă a numărului de copii care pot fi şcolarizaţi şi care sînt cuprinşi, în momentul de faţă, în clasele de per­fecţionare din Franţa. Totuşi, de la primele începuturi ale învăţămîntu-lui special, s a resimţit necesitatea stabilirii unor statistici pentru a fi în măsură să se prevadă dotările corespunzătoare necesităţilor. Prima depistare este chiar anterioară organizării primelor clase de perfecţio­nare, întrucît ea datează, aşa cum am semnalat deja, din 1891. Această primă anchetă, parţială, ca şi altele mai complete, întreprinse în 1921 de către Ministerul Educaţiei Naţionale şi în 1927 de către serviciile de igienă, sînt puţin satisfăcătoare. Nu este folosit nici un test. Învăţăto­rilor le revine sarcina de a semnala copiii handicapaţi şi de a^i împărţi pe categorii; categoria debililor mintal nu este precis delimitată. Re­zultatele sînt dezamăgitoare şi conduc la o subestimare importantă a necesităţilor. Dacă ar fi să dăm crezare datelor din 1927, de exemplu, pe vremea aceea n-ar fi existat în populaţia şcolară decît 0,37% „anor­mali", în această categorie fiind incluşi şi deficienţii intelectual (M. Prud-hommeau, 1949).

Folosirea tehnicilor psihometrice în anchetele ulterioare va îmbu­nătăţi foarte mult validitatea evaluărilor, fără ca prin aceasta să se în­lăture toate dificultăţile. Procentajele oferite în literatura de speciali­tate franceză sau străină variază de la un studiu la altul, ele depinzînd de limitele coeficienţilor intelectuali adoptaţi, de tehnicile folosite pen­tru depistare şi de reprezentativitatea eşantioanelor alese.

In Franţa, abia în anul 1936 apare un prim proiect de recensămînt cu adevărat eficient. El este opera unei „Comisii asupra copilăriei defi­ciente şi în pericol moral", creată de Ministerul Sănătăţii Publice din acea vreme şi prezidată de H. Wallon. Lucrările acestei comisii sînt, di păcate, întrerupte, ca urmare a schimbării ministrului, în anul 1937 Proiectul va fi reluat patru ani mai tîrziu, în 1941, de către „Fundaţi franceză pentru studiul problemelor umane", la iniţiativa lui G. Heuyer. Se orează o nouă comisie. însărcinat să pună la punct tehnica de de­pistare, Gille realizează o probă originală. Prin contribuţia Serviciilor de Orientare Profesională şi ale Institutului Naţional de Studii Demo­grafice (I.N.E.D.), ancheta este realizată în anul 1944 şi valorificată în cursul anilor următori.

Pe baza datelor acestei vaste anchete, Gille aprecia atunci că 4,5% dintre copiii în vîrstă de 7—11 ani aparţin categoriei care necesită pla­sarea într-o clasă de perfecţionare. Rezultatele acestei depistări efectuate pe un eşantion de aproape 100.000 de copii de vîrstă şcolară ar merita să fie comentate şi discutate mai pe larg. Noi însă nu o vom face în

1 Cititorul interesat va putea consulta lucrarea intitulată Les Enfants et les adolescents inadaptés (Colecţia Bourrelier, A. Colin, 1966) pentru a căpăta o informaţie amănunţită asupra diferitelor opţiuni ale C.A.E.I.,

215

acest cadru. Semnalăm doar faptul că pentru aprecierea stării de defi­cienţă se recurge simultan la două criterii: rezultatul la test şi rezul­tatele şcolare. Fără a intra în detalii, tehnica utilizată pentru depistare era următoarea: într-o primă etapă, Gille defineşte pentru fiecare vîrstă „o zonă de deficienţă" la test, constituită din centilii dubli sau decilii pentru care procentajele cazurilor de „proastă şcolaritate", mărite cu jumătate din cazurile de „şcolaritate dificlă", sînt egale sau superioare lui 50o/0. într-o a doua etapă, toţi copiii, aflaţi în interiorul acestei zone, care au o şcolaritate „proastă" sau „dificilă" sînt consideraţi ca fiind „deficienţi". Pentru a califica şcolaritatea drept „proastă" sau „dificilă", sînt folosite două criterii: gradul de întîrziere în raport cu vîrsta oficială a clasei şi reuşita la învăţătură.

Aşadar, în ancheta din 1944, pentru aprecierea proporţiei de copii deficienţi se ţine seama, în mod explicit, de reuşita şcolară şi, în spe­cial, de întârzierea şcolară. în accepţia noastră, cu toate că noţiunea de deficienţă la care se ajunge astfel poate să-şi aibă utilitatea sa din punct de vedere psihopedagogie, ea nu trebuie să fie confundată cu cea a de­bilităţii intelectuale. Dealtfel, Gille s-a ferit într-adevăr să vorbească de debilitate, preferind termenul mai general de „deficienţă" care nu prevede nimic referitor la originile acesteia din urmă. Ni se pare că metoda folosită a putut determina nedepistarea tuturor debililor, mai ales printre copiii de vîrstă mai mică şi, poate, includerea în această categorie a unor copii nedebili, îndeosebi la nivelul vîrstelor mai mari. Se ştie că, proporţia de întârziaţi şcolari se măreşte simţitor odată cu vîrsta, aşa cum o dovedesc statisticile oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale. întîrzierea şcolară fiind unul din criteriile folosite pentru definirea deficienţei, trebuie să ne aşteptăm, în mod logic, ca procenta­jele de deficienţi depistaţi să se mărească odată cu vârsta. Este tocmai ceea ce se observă, de vreme ce acestea cresc, după datele anchetei din 1944, de la 0% la vîrsta de 7 ani, la 8,6% la vîrsta de 11 ani. în ceea ce ne priveşte, ne vom feri să tragem concluzia unei creşteri a pro­porţiei de debili odată cu vîrsta, deoarece credem mai curând că mărirea acestei proporţii exprimă mai degrabă inadaptarea şcolii la copil, oare sporeşte de la o clasă la alta a învăţămîntului primar.

în cele din urmă, nici o anchetă franceză nu permite, în ianuarie 1969, să se ofere statistici sigure. Totuşi, adesea sînt prezentate diverse cifre, unele provenind din surse foarte oficiale. Nu putem să le cităm pe toate: cîteva exemple vor fi suficiente însă pentru a oferi o idee asupra variaţiilor, ce rezultă din diferenţa de criterii şi de tehnici uti-

« pentru depistarea debilităţii. Dacă ne referim la datele furnizate în anul 1954 de către un comitet

de experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) ar exista 2,56% copii de vîrstă şcolară al căror coeficient intelectual este mai mic de "0 iar, dintre aceştia 2,26% au C.I.-ul cuprins între 50 şi 70. W. D. Wall (1959) atrage atenţia că aceste date se sprijină de fapt, pe datele lui Penrose (1949), ele însele stabilite după concluziile raportului Wood (1929) întocmit pe baza unei anchete englezeşti.

în vocabularul de psihopedagogie şi de psihiatrie a copilului, Dr. La-on apreciază la 3,75o/0 procentul copiilor ou deficienţă intelectuală, mai ineri de 14 ani, „educabili" şi „semieduoabili" (1963).

In lucrările experţilor francezi ai celui de al 4-lea plan este admis un procentaj cuprins între 4% Şi 5%. Se pare că, pornind de la aceste ultime date, intergrupul „Copilăria Inadaptată", al Comisariatului ge­neral al celui de al 5-lea plan, şi-a stabilit, la rîndul său, aprecierile (1965). Trebuie notat, însă, că limita superioară a coeficientului intelec­tual al deficienţei mintale, considerată de intergrup, este de 80. După cîte ştim, este pentru prima oară cînd un text oficial adoptă acest cri­teriu. Evaluările în procentaje, oare figurează în raport, pentru copiii deficienţi mintal avînd coeficienţi intelectuali cel puţin egali cu 50, sînt următoarele:

— debilitate medie ( C I . mergînd de la 50 la 65) = 1 % ; — debilitate uşoară ( C I . mergînd de la 65 la 80):

• cu tulburări asociate: 0,55%; • fără tulburări asociate: 3o/0.

Procentajul total al debilităţii „medii" şi „uşoare" după această împărţire pe categorii ar fi deci egal cu 4,55%. In ceea ce ne priveşte, credem că dacă se adoptă 80 ca limită superioară a C.I.-ului, această evaluare este insuficientă. Dacă se ţine seama de caracteristicile psiho-metrice ale testelor folosite în mod obişnuit pentru măsurarea inteligen­ţei, ni se pare că evaluarea ar trebui să fie urcată pînă la cel puţin 9%*. Comisia Langevin-Wallon, care adoptase cifra de 8% (dar fără precizări privind limitele C.I.-ului şi tipul de teste utilizate), oferea o evaluare foarte apropiată de aceasta din urmă.

Pe scurt, se dovedeşte că evaluările variază, potrivit cu autorii şi cu criteriile reţinute, aproximativ între 2,5% şi 9o/0. Pentru a porni acum la o evaluare a efectivelor şi pentru a ţine seama de acest cadru larg de variaţii, vom retine în mod arbitrar următoarele procentaje: 3%, 5% şi 9o/0.

Primul procentaj (3o/0) corespunde aproximativ proporţiei de debili avînd un C I . inferior sau egal lui 70. Cel de-al doilea procentaj ( 5 % ) co­respunde aproximativ proporţiei de debili avînd un C I . inferior sau egal lui 75. Ultimul procentaj ( 9 % ) corespunde aproximativ proporţiei de deficienţi intelectual avînd un C I . inferior sau egal cu 80.

Evaluarea numărului debililor mintal din populaţia şcolară actuală depinde, în plus, de numărul tranşelor de vîrstă considerat şi de efectivul general de copii pe tranşă de vîrstă. în ceea ce priveşte tranşele de vîrste, vom oferi două tipuri de evaluări: evaluări care au drept obiect 10 tranşe, supuse în prezent obligaţiei şcolare (de la 7 la 16 ani) şi evaluări asupra a 12 tranşe de vîrstă (de la 7 la 18 ani). Acest al doilea tip de evaluări ni se pare justificat prin faptul că, pentru ca debilii să se poată adapta în mod real în cîmpul muncii, este de dorit ca toţi să beneficieze de un învăţămînt profesional pînă la 18 ani, ceea ce nu este cazul încă pen­tru o parte dintre ei. în ceea ce priveşte efectivul de copii pe tranşă de vîrstă, ne vom referi la datele furnizate de I.N.S.E.E.2.

1 Cu W . I . S . C * de exemplu, probă pentru care C I . este un indice de dis­persie a cărei abatere tip prin construcţie, este egală cu 15, procentajul teoretic de copii care au un C I . cuprins între 50 şi 80 este în jur de 9%. Cu Terman Merril, probă al cărei C I . este un raport de vîrste a cărui abatere tip medie este, după autori, egală aproximativ cu 16, procentajul teoretic este în jur de 11%.

* The Wechsler Intelligence Scale for Children (Scara Wechsler de inteli­genţă pentru copii). (IV. trad.).

2 I.N.S.E.E. evaluează la 12.300.000 numărul de copii avînd vîrsta între 5 şi 19 ani. Acest număr este prevăzut ca fiind aproximativ constant pe perioada anilor 1965—1976.

Diferitele evaluări ale numărului de deficienţi intelectual, calculate după criteriile amintite, sînt prezentate în tabelul de mai sus (Tabelul 1). In subcapitolul următor, vom încerca să judecăm aceste evaluări în raport cu posibilităţile de rezolvare.

3. Situaţia actuală

Nu vom întocmi aici un bilanţ exact al stării actuale în ceea ce priveşte şcolarizarea debililor mintal în Franţa. Aşa cum notasem în prima parte a acestui capitol (cont. figurii 1) în ultimii 25 de ani evo­luţia în acest sector este atît de rapidă încăt orice bilanţ efectuat cu oca­zia unui an şcolar nu mai este valabil în anul următor. Sugerăm, deci, cititorului oare caută informaţii la zi, să consulte statisticile anuale ale Ministerului Educaţiei Naţionale, publicate în revista Informations sta-tistiques.

în această a treia parte, esenţialmente analitică, ne vom consacra mai ales studiului unora dintre caracteristicile deosebite ale şcolarizării debililor mintal în învăţămîntul special. Izvorul de informaţie cel mai complet şi mai interesant de oare dispunem în prezent pentru o aseme­nea acţiune, datează din ianuarie 1964. Este vorba de o anchetă naţio­nală asupra claselor de perfecţionare, efectuată la iniţiativa lui J. Petit, inspector general al învăţămîntului special1. Această anchetă răspundea unor intenţii de ordin administrativ şi pedagogic. Partea administrativă,

1 Această anchetă, la care am avut plăcerea să participăm activ, a fost efec­tuată cu colaborarea următoarelor servicii: Centrul naţional de pedagogie specială din Beaumont-sur-Oise. Institutul pedagogic naţional, laboratorul H. Wallon de psihologie a copilului şi laboratorul de psihologie al spitalului H. Rousselle.

218

la care au răspuns 3565 de clase de perfecţionare care depindeau de Ministerul Educaţiei Naţionale (adică aproximativ 90Vo), a făcut obiectul unei lucrări speciale (1966). Investigaţia pedagogică era prevăzută ini­ţial pe 200 de clase şi a fost realizată pe 192. Obiectivul esenţial al an­chetei consta în realizarea unui bilanţ al cunoştinţelor însuşite de elevii claselor de perfecţionare. Ea a permis, pe de altă parte, să se adune informaţii preţioase asupra alcătuirii şi a modului de funcţionare a acestor clase. Datele anchetei sînt suficient de recente pentru ca ele să prezinte un interes incontestabil.

înainte de a trece la studiul analitic propriu-zis, am apreciat că este folositor să oferim în mod concis cîteva informaţii generale, va­labile în momentul anchetei la care ne referim. Vom încerca deci mai întâi să evaluăm numărul de debili care puteau, în momentul anchetei, să beneficieze de un învăţământ special. Vom folosi pentru aceasta două izvoare de informaţii: pe de o parte, raportul, deja citat, prezentat în 1965 de către intergrupul „Copilăria Inadaptată" al Comisariatului ge­neral al celui de-al 5-lea plan; pe de altă parte, informaţiile furnizate de recensămîntul Ministerului Educaţiei Naţionale pe anul şcolar 1963— 1964. Statisticile provenind din aceste două izvoare de informaţie vor fi, evident, depăşite în momentul publicării acestei lucrări. Totuşi ele vor oferi o idee asupra efortului care mai rămînea să fie depus pe vre­mea aceea, în vederea asigurării unui învăţămînt specializat pentru toţi debilii mintal.

Dotarea globală

Nu ne vom interesa de dotarea prevăzută pentru primirea celor cu debilitate „medie" şi „uşoară", cu alte cuvinte a acelora care au coe­ficienţi intelectuali cel puţin egali cu 50. Statisticile furnizate de cele două izvoare de informaţie nu sînt comparabile în mod direct. Statisti­cile furnizate de către recensământul Ministerului Educaţiei Naţionale sînt stabilite după statutul administrativ al claselor: ele diferenţiază cla­sele conduse de către un institutor public de clasele oare depind exclu­siv de sectorul particular. Statisticile furnizate de către intergrupul Co­misariatului celui de-al 5-lea plan sînt stabilite după statutul adminis­trativ al instituţiilor în care funcţionează clasele: ele diferenţiază in­stituţiile „sectorului dotare şcolară" (Educaţia Naţională) de cele care depind de „Sectorul dotare socială" (Sănătate Publică). Pentru a face o comparaţie valabilă a efectivelor furnizate de cele două izvoare de in­formaţie, trebuie să ne ferim să confundăm statutul administrativ al clasei ou cel al instituţiei în care ea figurează. Clase de perfecţionare depinzând de Ministerul Educaţiei Naţionale, conduse de către un in­stitutor public, pot funcţiona şi în instituţii care nu sînt administrate de către acest minister. Este cazul unui mare număr de clase înfiinţate pe lîngă institutele medico-pedagogice (I .M.P.); de asemenea, este cazul unor clase care funcţionează pe lîngă instituţiile sanitare.

Statisticile oficiale ale Ministerului Educaţiei Naţionale apreciau, pentru anul şcolar 1963—1964, la 4020 numărul claselor de perfecţio­nare dependente de serviciile sale şi la 364, numărul celor care aparţi­neau sectorului particular. După acest izvor de informaţie, la 1 ianuarie 1964 existau, deci, 4384 clase de perfecţionare în cele două sectoare reu-

219

nite. Dacă se estimează la 15 numărul mediu de elevi pe clasă (ceea ce nu este, poate, tocmai exact, atunci în clasele de perfecţionare ar fi tre­buit să existe circa 65800 de copii).

Evaluările intergrupului „Copilăria Inadaptată" sînt puţin mai ridi­cate. Aceasta se datoreşte, poate, faptului că ele au ţinut seamă şi de instituţiile — îndeosebi spitaliceşti — neincluse în recensămîntul Mi­nisterului Educaţiei Naţionale. După acest al doilea izvor de informaţie dotarea în clase şi instituţii speciale permitea să fie primiţi, în anu] 1965, aproximativ 84360 de copii cu debilitate „medie" şi „uşoară" ( C I mergînd de la 50 Ia 80). Dintre aceştia, se pot evalua la 51150 cei care frecventau instituţiile ce depindeau de sectorul educaţiei naţionale şi la 33210 cei oare frecventau instituţiile ce depindeau de sectorul dotare socială.

Este suficient să se compare aceste cifre cu cifrele citate mai sus pentru a avea o idee despre insuficienţa dotării cu clase şi instituţii speciale, în anul 1965, în raport cu necesităţile. Pentru a concretiza aceas­tă insuficienţă prezentăm în tabelul 2 procentajele de debili care pu­teau, la această dată, să beneficieze de un învăţămînt special. Aceste procentaje au fost calculate luînd evaluarea cea mai optimistă, referi­toare la dotare, cu alte cuvinte cea furnizată de către cel de-al 5-lea plan; ele diferă, evident, şi după numărul tranşelor de vârstă luate în considerare.

Dacă nu se iau în considerare decât copii care erau supuşi în mod legal obligativităţii şcolare în acel moment, apare deci faptul că dotarea cu clase şi instituţii speciale permitea, în cel mai bun caz, să se pri­mească puţin mai mult decît un debil din trei, dacă se adoptă drept limită superioară a debilităţii coeficientul intelectual de 70; dar, dacă se adoptă cel de 80, numai un debil din 7 sau din 8 putea să benefi­cieze de un învăţămînt special. Dacă se admite necesitatea de a prelungi, pentru debili, şcolaritatea pînă la 18 ani şi dacă se fixează 70 drept limită superioară a coeficientului intelectual, dotarea cu clase şi insti­tuţii speciale n-ar fi permis să se primească decît un debil din 4. Dar

220

dacă se fixează coeficientul de 80 drept limită superioară, numai un debil din 10 ar fi putut beneficia de un învăţămînt special. Aceste di­verse aproximaţii sînt calculate stabilind drept principiu faptul că de­bilii care trebuie plasaţi în clasele de perfecţionare se găsesc în pro­porţii identice la toate tranşele de vîrstă.

Precizăm în mod deosebit că evaluările prezentate aici se referă la procentajele de debili pe care putea să-i cuprindă învăţămîntul special conform dotării eixstente în anul 1965. Nu este vorba, deci, de propor­ţia debililor care beneficiau în mod efectiv de un învăţămînt special. Pentru ca aceste două tipuri de evaluări să se confunde, ar trebui ca toţi copiii plasaţi în clase speciale să fie în mod efectiv debili. Ceea ce nu este cazul. Vom vedea mai târziu că se poate evalua la aproximativ llo/o procentul elevilor din clasele de perfecţionare ai căror coeficienţi intelectuali depăşesc 80. Proporţia debililor care beneficiau în mod efec­tiv de un învăţămînt special în anul 1965 era, deci, inferioară celei in­dicată în tabelul 2.

Date analitice

Vom vedea mai întîi cum se repartizează clasele după nivelul de învăţămînt şi natura instituţiilor. O a doua parte va fi consacrată stu­diului repartizării geografice a claselor; vom observa astfel diferenţe importante după caracterul mai mult sau mai puţin rural sau urban al zonelor geografice. într-o a treia parte, vom compara şcolaritatea bă­ieţilor debili cu cea a fetelor debile. în ultimele două părţi, ne vom interesa succesiv de vârsta şi de posibilităţile intelectuale ale elevilor, ceea ce ne va conduce la emiterea câtorva reflecţii referitoare la depis­tarea debilităţii. Pentru primele patru părţi, vom folosi datele adminis­trative din ancheta semnalată mai înainte. Pentru ultima parte (C.I.-ul elevilor) vom folosi datele extrase din partea pedagogică a aceleiaşi an­chete. Analiza pe care o vom efectua nu este deci valabilă, în mod ri­guros, decît pentru clasele de perfecţionare ale Ministerului Educaţiei Naţionale.

Repartizarea claselor de perfecţionare după nivelul de învăţămînt şi natura instituţiilor

Din 3565 de clase cuprinse în anchetă, 3250, adică 91,2o/0 erau clase primare de perfecţionare, care primeau elevi de la 6 la 14 ani neîmpliniţi, iar 315, adică 8,8%, erau clase profesionale de perfecţionare, oare pri­meau elevi de la 14 ani împliniţi pînă la 18 ani. Dacă se ţine seama de faptul că aceste clase primare de perfecţionare erau destinate debi­lilor din 8 tranşe de vîrste, iar clasele profesionale, celor din 4 tranşe de vîrste, se poate spune că subdotarea generală cu clase de perfecţio­nare era aproape de cinci ori mai accentuată în cazul adolescenţilor debili, decît în cazul debililor „de vîrstă şcolară". Gravitatea unei ase­menea stări de fapt n-ar trebui să ne scape întrucât se ştie în ce mă­sură formarea practică şi profesională a adolescenţilor debili în clasele şi instituţiile specializate poate favoriza integrarea lor socioprofesională ulterioară.

Clasele de perfecţionare pot să aparţină diferitelor tipuri de institu­ţii. Marea majoritate dintre ele sînt înfiinţate în cadrul unor instituţii

221

care depind exclusiv de Ministerul Educaţiei Naţionale. Ele pot astfel să i ie anexate şcolilor primare publice (C.A.E.P.), regrupate în şcoli au­tonome de perfecţionare (E.A.P.) sau în şcoli naţionale de perfecţionare (E.N.P.). Clasele anexate şcolilor primare şi şcolilor autonome de per­fecţionare primesc mai ales copii de la 6 la 14 ani. Şcolile naţionale de perfecţionare primesc mai ales adolescenţi cărora le acordă un sur­plus de pregătire generală şi pe care îi iniţiază în diferite categorii de activităţi profesionale. în sfîrşit, un număr limitat de clase funcţionează în instituţii care nu sînt administrate de către Ministerul Educaţiei Na­ţionale. Este vorba mai ales de clasele înfiinţate în institute medico-pedagogice (I.M.P.) şi de unele clase care funcţionează în servicii spi­taliceşti1.

Tabelul 3

Datele din tabelul 3 dovedesc că, în ianuarie 1964, 3/4 din clasele de perfecţionare ale Ministerului Educaţiei Naţionale erau anexate unor şcoli primare publice; de asemenea, rezultă că numai 8,8% funcţionau în instituţii care nu erau administrate de acest minister.

Invăţămîntul special în zonele rurale şi urbane

Dotarea ou clase de perfecţionare nu este omogenă în întreaga Franţă. Am putut constata, în cursul unui studiu anterior, că există mari diferenţe de la un departament la altul (M. Gilly, 1966). Dacă se ţine

1. O descriere precisă a caracteristicilor administrative şi funcţionale ale diferitelor tipuri de instituţii şi de clase poate fi găsită in lucrarea publicată sub conducerea lui J.Petit : Les Enfants et les adolescents inadaptes, A. Colin, 1966.

222

;

seama de importanta demografică a fiecărui departament, făcînd ra­portul dintre numărul de clase speciale existente şi numărul de copii supuşi obligativităţii şcolare, diferenţa de dotare între departamente ex­treme este, aproximativ, de ordinul 1 la 12.

Fără îndoială, aceste diferenţe pot fi explicate parţial prin diferenţa de interes manifestat de administratorii locali faţă de învăţământul spe­cial. Reamintim faptul, menţionat deja, că, potrivit legii din 1909, clasele de perfecţionare nu au un caracter obligatoriu. Crearea lor depinde de iniţiativa autorităţilor departamentale, precum şi, în mare măsură, de posibilităţile locale de-a le înfiinţa.

In acest sens, ne putem întreba dacă zonele rurale nu sînt defa­vorizate. Este desigur mai uşor să se creeze clase în mediul urban, în care concentrarea şcolară este mai importantă decît în mediul rural, unde deschiderea unei clase speciale pune probleme de regrupare a elevilor, cu toate dificultăţile pe care le comportă. Şi aceasta, cu atît mai mult, cu cît învăţămîntul special nu se referă decât la o minoritate redusă de copii.

Ne putem întreba, de asemenea, dacă necesitatea creării claselor spe­ciale prezintă aceeaşi stringenţă în mediul rural ca şi in medâul urban. Cu toate că economia rurală a evoluat mult in cursul ultimelor decenii, este probabil ca debilul să mai găsească la ţară încă şi în prezent mai multe locuri de muncă, ce se împacă cu o absenţă aproape totală a in­struirii, decît ar putea găsi la oraş. Pe de altă parte, debilului îi este fără îndoială mult mai necesar să ştie măcar să citească, să scrie şi să socotească puţin pentru a se adapta modului de viaţă urban, decît i-ar fi necesar pentru a se adapta modului de viaţă rural.

Putem să ne întrebăm, în sfârşit, dacă adaptarea debilului la viaţa şcolară obişnuită nu este mai uşoară în mediul rural decît în mediul urban. Acolo concentrarea şcolară este mai puţin importantă; clasele au adesea efective reduse şi sînt organizate pe nivele, ceea ce permite debilului să se integreze mai bine.

Pentru aceste trei categorii de motive, materiale, economice şi pe­dagogice, primele avînd poate un rol mai mare, se poate emite ipoteza că învăţămîntul special este mai dezvoltat în zona urbană decît în zona rurală. Această ipoteză poate fi verificată în două moduri. Fie comparînd nivelul de dotare cu clase de perfecţionare al diferitelor departamente, după proporţia lor de populaţie rurală, fie făcînd abstracţie de unitatea administrativă, studiind nivelul de dotare al localităţilor în funcţie de importanţa lor demografică. Pentru aceste două tipuri de comparaţii au fost reţinute numai clasele de perfecţionare primară. Ele reprezintă — să ne amintim acest lucru — 91,2% din totalitatea acestor clase.

Să vedem mai întâi care este legătura dintre caracterul mai mult sau mai puţin rural al departamentelor şi dotarea lor cu clase de perfec­ţionare primară. Pentru a exprima această dotare, am folosit ca varia­bilă un indice departamental al densităţii în clasele de perfecţionare; este vorba de un indice de dotare relativ, care raportează numărul de clase existente la numărul de copii supuşi obligaţiei şcolare (M. Gilly, 1966). In ceea ce priveşte cea de-a doua variabilă (caracterul mai mult sau mai puţin rural), am folosit datele furnizate de către recensămîntul din 1962, referitoare la procentajele pe departamente ale populaţiei ru­rale. Cititorul dornic să se informeze asupra modului de calcul al acestor proporţii va putea consulta studiul lui Yves Peron, publicat în revista Informations sociales (1964).

223

Examinarea tabelului 4 arată că, dintre cele 39 de departamente care au un procentaj de populaţie rurală inferioară lui 50%, 18 (adică 46o/0) aparţin primei treimi în ceea ce priveşte densitatea lor în clase de perfecţionare primară, 13 (adică 33,5%) aparţin celei de-a doua şi numai 8 (adică 20,5%), celei din urmă. Invers, dintre cele 51 de depar­tamente care au un procentaj de populaţie rurală superior sau egal lui 50%, 22 (adică 43%) aparţin ultimei treimi în ceea ce priveşte densitatea lor în clase de perfecţionare primară, 17 (adică 33,5o/0) celei de-a doua şi numai 12 (adică 23,5%), celei dintîi. Se observă că procentajele pe departamente cu o dotare medie în clase speciale sînt aceleaşi (33,5%), fie că este vorba despre una sau despre alta din cele două categorii de departamente, potrivit procentajelor lor de populaţie rurală. In schimb, procentajele departamentelor care sînt cele mai bine dotate cu clase speciale şi procentajele celor care sînt mai slab dotate cu clase speciale, practic, se inversează atunci cînd se trece de la o categorie la alta, de­partamentele cele mai slab dotate fiind, în mod mult mai frecvent, cele în care domină populaţia rurală, iar cele mai bine dotate fiind, în mod mult mai frecvent, cele în oare domină populaţia urbană1.

Diferenţa de dotare între zona rurală şi zona urbană, în avantajul celei din urmă, apare într-un mod şi mai evident dacă se compară, aşa cum au făcut R. Rebuffel şi N. Zoberman (1966), repartizarea claselor de perfecţionare cu repartizarea populaţiei franceze totale pe localităţi avînd mai puţin de 5000 de locuitori şi, respectiv, avînd 5000 de lo­cuitori sau mai mult.

In timp ce 45% din populaţia franceză trăieşte în localităţi avînd mai puţin de 5000 de locuitori, acestea nu posedă decît 7,3% din clasele speciale. Localităţile avînd 5000 de locuitori sau mai mult reunesc 55o/0

din populaţia ţării, dar dispun de 92,7% din totalul claselor speciale (figura I I ) . Diferenţa este foarte importantă şi permite să se tragă con­cluzia existenţei unei subdotări mult mai însemnate în comunele cu mai

1 Diferenţa în cadrul repartizării pe departamente mai bine dotate şi mai slab dotate este semnificativă statistic la un prag de 0,02 (x 2 = 5,78).

224

1 I Loco/itoţi cu 5000 de locuitori sau mai mu/6

WIIIIIIl LocoMâţi cu mo/puţin de 5000de /ocu/fort

Compararea repartizării claselor de perfecţionare primară eu eea a populaţiei franceze, în localităţile ea mai puţin de S.000 de locuitori şi In localităţile cu 5.000 de locuitori sau

mal mult.

puţin de 5000 de locuitori decît în celelalte localităţi. Pentru a îmbu­nătăţi comparaţia şi a o face şi mai folositoare, ar trebui să se ştie dacă copiii se repartizează între cele două categorii de localităţi în acelaşi mod ca şi populaţia totală. Această informaţie ne lipseşte însă. Nata­litatea fiind în general mai mare la ţară decît la oraş, este probabil că, dacă am putea să comparăm repartizarea claselor de perfecţionare cu cea a copiilor de vîrstă şcolară, atunci subdotarea comunelor avînd mai puţin de 5000 de locuitori s-ar manifesta într-un mod şi mai pronunţat.

Pe scurt, dacă se ţine seama simultan de repartizarea populaţiei totale şi de repartizarea claselor de perfecţionare, se constată faptul că, pentru tranşe de populaţie avînd acelaşi efectiv, există aproximativ de zece ori mai puţine clase de perfecţionare în localităţile care au mai pu­ţin de 5000 de locuitori decît în cele care au 5000 de locuitori sau mai mult.

Pentru a aprecia corect consecinţele acestui dezechilibru în ceea ce priveşte şcolarizarea debililor în clase speciale, mai trebuie să ţinem seama şi de alte două elemente. Pe de o parte, un anumit număr de clase de perfecţionare organizate în localităţile cu mai puţin de 5000 de locuitori aparţin unor I.M.P.-uri. Or, acestea nu primesc numai copii care provin din comunele respective, ci şi din localităţi învecinate. Pe de altă parte, aşa cum am văzut în capitolul precedent, pare plauzibil ca proporţia de debili să fie cu puţin mai mare la ţară decît la oraş, aşa cum o dovedesc comparaţiile efectuate de numeroşi autori: Lewis (1929), Kaila (1942), Hussen (1951), Vernon (1951), Lin (1953), Lee (1957), Akesson (1961). După Vernon, Lee, Akesson se poate vedea peste tot, aşa cum noi am semnalat mai înainte, efectele unei migraţii selective a locuitorilor din zonele rurale spre zonele urbane1. In cele din urmă, inegalitatea dotării cu clase speciale între comunele cu mai puţin de 5000 de locuitori şi celelalte este însoţită în mod sigur de o inegalitate încă şi mai mare, în favoarea acestora din urmă.

1 Conf. capitolul IV.

15 — Debilităţile mintale 225

Ne vom opri acum asupra situaţiei din localităţile care au cel puţir 5000 de locuitori. După G. Rebuffel şi N. Zoberman, populaţia general* şi clasele de perfecţionare în această categorie de localităţi se reparti­zează în modul următor (tabelul 5):

Pentru cele cinci categorii de localităţi care figurează în acest tabel, repartizarea claselor de perfecţionare este aproximativ identică cu cea a populaţiei generale, cu excepţia localităţilor cu mai mult de 500.000 de locuitori care sînt ceva mai puţin bine dotate decît celelalte.

Pe scurt, esenţialul constatărilor amintite poate fi rezumat în felul următor: numărul general al claselor de perfecţionare şi al instituţiilor specializate pentru debili este în prezent insuficient. Subdotarea este mult mai pronunţată în zona rurală decît în zona urbană, oricare ar fi gradul de urbanizare al acesteia din urmă.

Totuşi, în zona urbană, aglomerările de mai mult de 500.000 de lo­cuitori sînt relativ mai puţin bine dotate decît localităţile urbane mai puţin importante.

Invăţămîntul special la băieţi şi la fete

Din cele 3565 de clase de perfecţionare recenzate prin anchetă, 1802, adică 50,5% sînt clase de băieţi, 1366, adică 38,3»/, sînt clase de fete şi 397, adică 11,1% sînt clase mixte (tabelul 6). In general, sistemul de clase mixte nu este deloc utilizat în învăţămîntul public, iar, pe de altă parte, articolul 3 al legii din 1909 interzice organizarea lor în învăţă­mîntul special. Trebuie notat, dealtfel, faptul că se găsesc puţine clase mixte printre clasele anexate şcolilor primare (doar 7o/0). Ele sînt frec­vente mai ales în instituţiile care nu primesc decît debili: E.A.P. (35%) şi I.M .P. (30o/0).

Presupunînd că numărul de elevi din clasă este acelaşi în clasele de băieţi şi în clasele de fete, iar clasele mixte sînt frecventate de un număr egal de elevi din ambele sexe, se poate evalua că băieţii constituie aproximativ 56% din efectivul claselor de perfecţionare şi că fetele con­stituie aproximativ 44%. Aceste procentaje diferă într-un mod foarte semnificativ de cele ale băieţilor şi ale fetelor din populaţia generală

226

sub vîrsta de 20 de ani (figura 3). Pe scurt, în momentul anchetei, în clasele de perfecţionare existau cu aproximativ 15<>/0 mai mulţi băieţi decît fete.

. Procentajul fete,'or şi c/ băieţilor U Pro ceata iu/ fele/or si a/ băieţilor care au moi puţin de 20 de om din c/ose/e de perfecţionare '

227

Nu se poate emite decît o ipoteză pentru a explica această dife­renţă. Prima idee care ne vine în minte este să credem că debilitatea e, poate, mai puţin frecventă la fete decît la băieţi. Este o ipoteză oare a fost susţinută. Se ştie într-adevăr că, dacă băieţii obţin, în medie, re­zultate identice cu cele ale fetelor la testele de inteligenţă globală, ei tind, în schimb, să se disperseze mai mult spre scorurile inferioare şi superioare. Este vorba aici de un fapt clasic al psihologiei diferenţiale a sexelor1. Dar această ipoteză a unei frecvenţe mai mari a băieţilor de­bili decît a fetelor debile este departe de a fi demonstrată. Ne-am putea întreba, de asemenea, dacă debilitatea fetelor nu se manifestă cumva într-un mod puţin diferit de cea a băieţilor, de pildă, cu mai puţină acuitate în domeniul şcolar, ceea ce ar putea să explice faptul că ele se întîlnesc mai puţin frecvent în clasele de perfecţionare. Intrucit întreg acest domeniu al psihologiei diferenţiale a debilităţii după sex este in­suficient cunoscut, ar fi poate preferabil şi prudent să se invoce alte explicaţii.

Cea de-a doua idee care ne vine în minte se referă la valorizarea socială a şcolarităţii la băieţi şi la fete. Este adevărat că astăzi se acordă mai multă importanţă studiilor urmate de către fete decît se obişnuia acum cincizeci de ani. Dar este, de asemenea, adevărat că şi în prezent familiile îşi fac, în general, mai multe griji în faţa eşecului şcolar al unui fiu decît în prezenţa eşecului şcolar al unei fete. Viitorul social al băiatului rămîne încă mai legat de viitorul său profesional, deci în mare parte de reuşita sa şcolară, decît viitorul social al fetei. Chiar dacă aceasta nu învaţă nimic la şcoală, viitorul ei nu este, în mod necesar, grav compromis: se judecă, în general, că ea va putea totuşi să se mă­rite şi să-şi asigure, prin aceasta, integrarea socială. S-ar putea atunci ca datorită importanţei diferite, acordate, din punct de vedere social, eşecului şcolar la fată şi la băiat, debilitatea acestuia din urmă să fie adesea mai puţin bine acceptată şi să se tindă mai frecvent, atunci cînd ea se prezintă, spre găsirea unei soluţii pedagogice potrivite.

Se poate emite şi ipoteza că băieţii debili prezintă mai frecvent di­ficultăţi asociate şi, în special, tulburări de comportament, decît fetele debile. Acestea din urmă ar fi aşadar mai uşor tolerate în clasele primare obişnuite, a căror activitate ar fi deranjată mai puţin. Două fapte pe care vom avea ocazia să le comentăm ulterior s-ar potrivi destul de bine cu această ipoteză. Pe de o parte, institutele medico-pedagogice primesc în proporţii mai mari băieţi debili decît fete debile; or, se ştie, pe de altă parte, că multe dintre aceste instituţii primesc debili oare pre­zintă dificultăţi asociate. De asemenea, băieţii care frecventează clasele de perfecţionare avînd coeficienţi intelectuali superiori lui 80, sînt mult mai numeroşi decît fetele, ceea ce pare să dovedească faptul că plasă­rile lor în astfel de clase, pentru atle motive decît debilitatea, sînt mai frecvente decît la fete.

1 Dacă băieţii şi fetele obţin, în medie, scoruri identice la scările globale de inteligenţă, aceasta depinde de faptul că, într-adevăr, constructorii de teste ve­ghează să se elimine, în cursul elaborării lor, acele probe care ar putea să diferen­ţieze într-un mod clar pe băieţi de fete. Acesta este, de exemplu, cazul testului Terman-Merrill. Este, de asemenea, cazul lui N.E.M.I.* (revizuirea din 1968 a scării B. S. clasic**).

* Nouvelle Échelle Métrique d'Intelligence (Noua scară metrică a inteligenţei) (N. trad.).

** Testul Binet-Simon (N. trad.).

228

In fine, se poate semnala şi faptul că clasele de perfecţionare pri­mară pentru băieţi şi pentru fete nu se repartizează în acelaşi mod în diferitele instituţii unde ele funcţionează. Clasele de fete sînt ceva mai frecvent anexate şcolilor primare decît clasele de băieţi. Acestea din urmă, dimpotrivă, funcţionează mai frecvent în I.M.P.-uri decît clasele de fete (tabelul 8). Dacă se presupune că clasele mixte conţin tot atîţia băieţi cît şi fete, printre debilii de la 6 la 14 ani care frecventează I.M.P.-urile ar exista de trei sau de patru ori mai mulţi băieţi decît fete. Putem să ne întrebăm dacă aceasta nu s- ar putea datora, în parte, aşa cum am mai sugerat de altfel, faptului că băieţii debili prezintă mai frecvent dificultăţi asociate, în special tulburări de comportament, ceea ce ar motiva plasarea lor mai frecventă în instituţii specializate.

Tabelul 8

Vîrsta elevilor în clasele primare de perfecţionare

Cele două izvoare de informaţie utilizate — adică statisticile ge­nerale ale Ministerului Educaţiei Naţionale şi ancheta din ianuarie 1964 cu referinţă specială la clasele de perfecţionare — oferă informaţii apro­ximativ identice despre vîrsta elevilor. In statisticile generale, clasele profesionale nu sînt diferenţiate de clasele primare. Noi le-am preferat deci aici pe cele stabilite de J. Piacere, G. Rebuffel şi N. Zoberman (1966), calculate pornind de la prima parte a anchetei speciale la clasele de perfecţionare şi care, se referă numai la clasele primare de perfec­ţionare (figura I V ) .

Este interesant să se compare repartizarea elevilor din clasele de perfecţionare primară pe tranşe de vîrsta, stabilită la 1 ianuarie 1964, cu repartizarea stabilită, în aceleaşi condiţii, pentru toţi elevii supuşi obligativităţii şcolare şi care frecventau şcolile publice la data menţio­nată, în timp ce elevii supuşi obligativităţii şcolare se repartizează apro­ximativ în mod regulat, cîte 680.000—690.000 pe o tranşă de vîrsta, elevii din clasele de perfecţionare primară se repartizează, dimpotrivă, foarte neregulat. Distribuţia k>r diferă, deci, semnificativ de cea a co­piilor supuşi obligativităţii şcolare. Ea este asimetrică şi decalată spre vîrstele superioare. Vîrsta medie a copiilor din clasele de perfecţionare

229

primară poate fi evaluată la 11 ani şi 2 luni la data de 1 ianuarie a anului şcolar în curs. Ea este, deci, mai ridicată, cu mai mult de un an în raport cu vîrsta medie a totalităţii copiilor supuşi obligativităţii şcolare.

Unii debili (3,9%) continuau să frecventeze clasele de perfecţionare primară chiar şi după împlinirea vîrstei de 14 ani, adică atunci cînd deja nu mai erau supuşi obligativităţii şcolare. Aceasta reprezintă, de­sigur, consecinţa uneia dintre carenţele claselor profesionale de perfec­ţionare, la care ne-am referit mai înainte. Este vorba, fără îndoială, de elevi pe care învăţătorii îi consideră ca fiind încă prea neînzestraţi şi pe care preferă să-i ţină un timp puţin mai îndelungat în mediu pro­tejat, înainte de a-i lăsa să înfrunte dificultăţile vieţii postşcolare.

în clasele de perfecţionare primară există puţini debili tineri. Foarte puţini îşi încep şcolaritatea lor obligatorie în clasa de perfecţionare: în­tr-adevăr, nu se găsesc decît 0,8% care au vîrsta oficială a cursului pre­gătitor. De asemenea, nu se găseşte decît un procentaj redus al celor care au vîrsta corespunzătoare celei stabilită oficial pentru C E ^ (3,7%). Numai la nivelul vîrstei corespunzătoare pentru CE2

Z proporţia începe să devină relativ importantă (9,8o/0). Proporţia cea mai ridicată se observă la tranşele de vîrsta ale copiilor care au 11 şi 12 ani împliniţi la 1 ianuarie (18,1% Şi respectiv l l , lo/„). Există aproape de 8 ori mai mulţi

1 Cours élémentaire I année (corespunzător ca vîrsta clasei a Il-a primare de la noi în care elevii au 7—8 ani) (N. trod.).

2 Cours élémentaire Il-ème année (corespunzător clasei a. IlI^a primare de la noi, în care elevii au 8—9 ani) (N. trad.).

230

elevi în aceste două tranşe de vîrstă decît în cele de 6 şi respectiv 7 ani împliniţi.

Aceste diferenţe de repartizare pe tranşe de vîrstă, trebuie să fie interpretate cu prudentă, deoarece nu ştim care era, în momentul an­chetei, durata plasării fiecărui copil în clasa de perfecţionare.

Putem, totuşi, afirma cu certitudine că elevii nu sînt recrutaţi pen­tru clasele de perfecţionare la o vîrstă destul de timpurie, în pofida instrucţiunilor oficiale. Nu există decît o foarte redusă minoritate de copii care par să fi fost recrutaţi la sfîrşitul primei lor clase primare, deşi o circulară ministerială din 22 aprile 1958 precizează că „în clasele şi în şcolile speciale pentru debili mintal sînt admişi de preferinţă elevii cei mai tineri, cu alte cuvinte cei care, la sfîrşitul secţiei pregătitoare, nu sînt capabili să urmeze în continuare anul I al cursului elementar. în prezent această cerinţă nu figurează în nici un text oficial. Totuşi, auto­rităţile şcolare responsabile sfătuiesc ca recrutarea să se facă chiar de la intrarea în şcoala primară, fără să se aştepte eşecul în cursul pregă­titor; cu condiţia, desigur, ca diagnosticul debilităţii să nu prezinte nici o îndoială, ceea ce reprezintă o altă problemă. Dealtfel, ideea depistării timpurii se preconizează mai demult. încă în anul 1935, într-o conferinţă cu titlul evocator „Se pot depista anormalii din grădiniţa de copii?", doamna Coirault, inspectoare generală a grădiniţelor de copii, însărcinată şi cu inspecţia generală a claselor de perfecţionare, sfătuia — deşi subli­niind cît de grea este depistarea debililor la acest nivel de şcolaritate — să se încerce totuşi acest lucru, pentru a-i putea îndruma foarte devreme spre clasa de perfecţionare"1. Noi sînem încă foarte departe de a fi ajuns acolo.

în pofida textului din 1958 şi, poate datorită articolului 3 al circu­larei din 10 februarie 1944 referitoare la funcţionarea comisiilor medico-pedagogice, se continuă, adesea, să se aştepte ca elevii să acumuleze 2 sau 3 ani de întârziere şcolară înainte de a-i considera „suspecţi de înapoiere"2. Dar poate şi pentru faptul că, la urma urmei, atît timp cît debilul n- a acumulat o întârziere prea importantă, el este destul de bine tolerat în clasa în care se găseşte. Dacă ne referim la datele pedagogice ale anchetei din 1964, desfăşurată în 192 de clase de perfecţionare, sîntem într^adevăr uimiţi să constatăm că 60% din elevi sînt recrutaţi în cursul pregătitor, deşi cei care au mai puţin de 8 ani împliniţi la 1 ianuarie nu reprezintă decît o redusă minoritate (3%—4o/0). Trebuie atunci să admitem că foarte frecvent ei sînt depistaţi abia după ce au rămas o dată sau de două ori repetenţi în acest curs pregătitor. Ţinînd seama de insuficienţa numărului de clase de perfecţionare, ne putem întreba dacă nu cumva învăţătorii preferă să orienteze spre aceste clase pe debilii mai înaintaţi în vîrstă din clasa lor, aceştia fiind şi cei mai

1 Citat de M. P r u d h o m m e a u , 1956. 2 Articolul 3 al circularei din 10. II . 1944 referitoare la funcţionarea comisiilor

medico-pedagogice stipula: „C.M.P. examinează copiii care-i sînt trimişi prin ser­viciul de consultaţii de neuropsihiatrie infantilă şi de către directorii de şcoală care, conform instructajului de la inspectorul primar, întocmesc lista elevilor sus­pecţi de înapoiere şi de tulburări de caracter.

Trebuie consideraţi suspecţi de înapoiere copiii care au o întîrziere şcolară de doi ani, dacă au vîrstă reală sub nouă ani şi de trei ani, dacă au vîrstă reală peste nouă ani, atunci cînd această întîrziere nu este imputabilă unei proaste frecvenţe şcolare sau unei înscrieri tardive".

Această dispoziţie a devenit în mod natural caducă după promulgarea textu­lui din 1958.

231

stînjeniori. Atît timp cât decalajul dintre vârsta reală a debililor şi cea a copiilor normali din clasele mici nu este prea importantă, învăţătorii o suportă, probabil, destul de uşor. Atunci însă cînd debilii devin prea mari, diferenţele de vârstă ajung supărătore deoarece diferentele de forţă fizică şi de interese generează probleme disciplinare. învăţătorii încearcă atunci cu mai multă insistenţă să-i plaseze în clase de perfec­ţionare.

Dar toate aceste motive nu sînt, desigur, suficiente, pentru a explica de ce circulara ministerială din 1958, care preconiza admiterea prefe­renţială în clasele de perfecţionare a celor mai tineri debili nu a avut efectul aşteptat. Probabil, aici trebuie să se ţină seama şi de faptul că, cu cît copiii sint mai mici, cu atât este mai greu, cu mijloacele de in­vestigaţie de oare dispune în prezent psihologul, să se stabilească un diagnostic al debilităţii. In legătură cu această problemă, am dori să facem două remarci: prima, relativ la natura testelor de inteligenţă folosite pentru depistare; cea de-a doua, referitoare la validitatea diagnos­ticului în perspectiva unui prognostic pe termen lung.

Dacă ne referim la datele autorilor testelor de nivel intelectual, fie că este vorba, de exemplu, de testul Terman — Mervill, fie de ultima revizuire franceză a testului Binet-Simon clasic (N.E.M.I., 1966), se constată că dispersia coeficienţilor intelectuali se măreşte odată cu vîrsta. La testul Terman — Mervill, abaterea tip exprimată în puncte de coefi­cient intelectual trece de la 13,66 pentru grupul de etalonare compus din copii de 5—6 ani, la 16,36 pentru cel compus din copii de 8, 9 şi 10 ani şi la 18 pentru cel compus din copii de 12, 13 şi 14 ani. Dacă, pentru aceste trei tranşe de vârste, eşantioanele sînt în mod efectiv reprezenta­tive, procentajele de subiecţi care vor avea coeficienţi intelectuali infe­riori lui 70, pot fi evaluate teoretic şi în ordine la 1,45%, 3,5% şi 4,75%. Ar exista deci mai puţini subiecţi care au coeficienţi intelectuali, infe­riori lui 70 printre copiii mai mici decît printre cei mai mari. Diferenţele observate de Noua Scară Metrică a Inteligenţei manifestă aceleaşi ten­dinţe şi sînt cel puţin tot atît de importante. S-ar cuveni, desigur, să ne întrebăm dacă mărirea odată cu vîrsta a proporţiei de deficienţi intelec­tual determinaţi ca atare cu ajutorul testelor de inteligenţă corespunde unei realităţi psihologice sau acest fapt reprezintă, într-o anumită măsură, produsul unor fenomene artificiale metodologice şi, în special, consecinţa unor caracteristici ale modului de construire a probelor. Nu avem posibi­litatea să examinăm aici această problemă. Oricare ar fi însă răspunsul, dacă este adevărat că, potrivit testelor de nivel intelectual global, folo­site în mod curent, procentajul de „deficienţi intelectual'' creşte odată cu vîrsta, atunci plasarea timpurile în clasa de perfecţionare ridică o anumită problemă. In această ipoteză trebuie să admitem, într-adevăr, că un anumit copil, odată cu vîrsta, poate să devină „debil" la test, în timp ce, atunci cînd era mai mic, el nu se prezenta astfel. Dar atunci ce atitudine să se adopte pentru plasarea eventuală a unui asemenea copil în clasa de perfecţionare? Trebuie să se aştepte ca el să „devină" debil la test, după una sau chiar două repetenţii? N-ar fi mai bine să-1 recru­tăm imediat întrucât oricum el va eşua complet în clasele obişnuite? Sau, dacă o asemenea plasare nu este indicată, nu s-ar cuveni oare să se pre­vadă o măsură pedagogică de alt ordin care ar putea evita eşecul ulte­rior şi, poate, chiar ameliorarea coeficientului intelectual? In legătură cu depistarea copiilor pentru clasa de perfecţionare, se pune şi o pro­blemă de ordin psihometric: fie să se adopte criterii de C I . diferite cu

232

vîrsta, dacă se folosesc scări genetice ale dezvoltării intelectuale, fie acestora să li se prefere pur şi simplu — cu toate inconvenientele semna­late de R. Zazzo (1956) — scări de dispersie, în care procentajele subiec­ţilor cu rezultate inferioare la cutare sau cutare probă sînt, prin însăşi construcţia acestei probe, constante la toate vîrstele.

Pe de altă parte, datele clasice ale psihologiei inteligenţei ne demon­strează corelaţii cu atât mai slabe între rezultatele la teste aplicate în momente diferite ale vieţii copilului, cu cît primul test a fost aplicat mai de timpuriu. Aceasta înseamnă că, statistic, cu cît un copil este mai mic, cu atât avem mai multe şanse de-a ne înşela în pronosticul posi­bilităţilor sale intelectuale ulterioare. Se va înţelege deci cu uşurinţă că, cu cît un copil este mai mic, cu atât este mai necesar să fim prudenţi şi să ne înconjurăm de precauţii în stahilirea unui diagnostic al debilităţii. Ne putem întreba dacă nu cumva faptul că învăţătorii îşi dau seama, mai mult sau mai puţin explicit, de relativa incertitudine a aprecierilor care se pot emite în legătură cu un copil mic, nu îi determină adesea să adopte o atitudine de extremă prudenţă. In această perspectivă, pen­tru a nu risca să comită o eroare aplicînd elevului mic o etichetă de debi­litate, ei preferă să aştepte ca insuficienţa intelectuală să fie confirmată prin eşecul şcolar, inainte de a prezenta propunerile lor pentru clasa de perfecţionare.

Diferenţele în ceea ce priveşte repartizarea pe vîrste ne conduc spre cîteva probleme de ordin mai generai referitoare la greutăţile ine­rente depistării timpurii a debililor mintal. Dar aceste dificultăţi nu tre­buie să determine renunţarea la ideea depistării timpurii. Desigur, este necesar să ne asigurăm cu toate garanţiile posibile, făcând apel ândeosebi la specialişti competenţi (psihologii şcolari sau cei care oferă consultaţii), pentru a evita erorile. Dar, din momentul în care diagnosticul a putut fi stabilit cu o suficientă certitudine, trebuie să facem totul pentru ca debilul depistat să beneficieze cît mai de timpuriu de măsuri pedagogice adaptate şi aceasta pentru diferite motive, dintre care două cel puţin ni se par esenţiale. Pe de o parte, nu este de dorit ca debilii să treacă prin situaţii repetate de eşec, ceea ce se întâmplă Întotdeauna cînd sînt lăsaţi să lîncezească mai mulţi ani la rînd în clasele obişnuite ale ciclu­lui elementar. In aceste clase ei nu progresează, mulţi manifestînd destul de repede atitudini de descurajare, lipsă de interes, refuz şcolar, ba chiar opoziţie şi dobândind un statut de elevi „proşti", cu toate atitudinile nega­tive pe care le generează aceasta, statut care adesea este greu de depăşit chiar şi după trecerea in clasa de perfecţionare. Pe de altă parte, expe­rienţa arată că acţiunea pedagogică are cu atit mai multe şanse de a fi eficace, la debilii mintal, cu cît aceştia sînt mai mici: şi că, dimpotrivă, cunoştinţele noi sînt din ce în ce mai greu de asimilat, pe măsură ce ei înaintează în vârstă (R. Mandra, 1960).

Posibilităţile intelectuale ale elevilor

Pentru discutarea acestui aspect vom folosi datele furnizate de partea pedagogică a anchetei deja citate, efectuată în anul şcolar 1963—1964, în cadrul căreia au fost sondate 200 clase de perfecţionare primară, dintre cele care satisfăceau trei criterii: să fie conduse de către un învăţător cu diplomă de specialitate, să aibă un efectiv normal (între 12 şi 18 elevi) şi să cuprindă cel puţin 80o/„ copii ai căror coeficienţi

233

intelectuali să fie situaţi între 45 şi 80. Secvenţa administrativă a ace­leiaşi anchete arătase că mai mult de 80% din clasele de perfecţionare ale Ministerului Educaţiei Naţionale satisfăceau în momentul desfăşu­rării ei ultimele două exigente, în timp ce numai 57% o satisfăceau şi pe prima. Caracteristica eşantionului cuprins în partea pedagogică a anche­tei constă deci în faptul că toate clasele erau conduse de către un învă­ţător cu pregătire specială. Cu ocazia unui studiu anterior (M. Gilly, 1966), am constatat însă că nu există nici o legătură între faptul că în­văţătorul era sau nu titular al unei diplome speciale cerută de lege şi alcătuirea clasei din punctul de vedere al posibilităţilor intelectuale ale elevilor. In consecinţă, se poate considera că, sub aspectul urmărit, eşan­tionul cu care s-a lucrat era reprezentativ pentru marea majoritate a claselor de perfecţionare din sistemul Ministerului Educaţiei Naţionale. El nu a fost totuşi reprezentativ pentru totalitatea claselor, întrucît aproximativ 20% dintre ele au trebuit să fie ehminate, cuprinzînd prea mulţi copii ai căror C I . erau inferiori lui 45 sau superiori lui 80. Va trebui, desigur, să ţinem seama de acest aspect în interpretarea rezulta­telor prezentate în continuare.

Eşantionul a fost constituit ţinîndu-se seama de trei criterii: sexul elevilor; natura clasei (după cum ea era anexată unei şcoli primare sau funcţiona într-un I.M.P.) şi, în sfîrşit (doar pentru clasele anexate unei şcoli primare), importanta localităţii: pînă la 15 000 de locuitori, între 100 000 şi 200 000 de locuitori şi cel puţin 500 000 de locuitori.

Efectivul celor 192 de clase care au format eşantionul era de 2786 de elevi. Dintre aceştia, pentru aspectul la oare ne referim acum, am reţinut 2040 dosare (1094 băieţi şi 946 fete) în care figurau coeficienţii intelectuali, stabiliţi cu ajutorul unui test Binet-Simon. Coeficientul in­telectual este, dealtfel, singura variabilă pe care o folosim pentru a ilustra alcătuirea claselor sub aspectul posibilităţilor intelectuale ale elevilor. Repartizările pe tranşe de 5 puncte de C I . au fost efectuate ţinîndu-se seama de trei criterii de eşantionare.

Tabelul 0

Examenul diferitelor tabele de repartizare (9, 10 şi 11) permite ur­mătoarele observaţii:

a) Aproximativ 11% din elevii claselor de perfecţionare studiate au un C I . mai mare de 80, depăşind, deci, limita superioară a debilităţii mintale, adoptată de experţii intergrupului „Copilăria inadaptată" al

234

Comisariatului general al celui de-al 5-lea plan. Această tendinţă de a primi elevi cărora trebuie să li se conteste debilitatea este mai accen­tuată pentru băieţi decît pentru fete (12,34o/0, faţă de 9,40%) şi este mai importantă în clasele anexate şcolilor primare decît în I.M.P.-uri (ll,47o/0 faţă de 9,37o/„).

Se observă deci că, în pofida recomandărilor oficiale, clasele de per­fecţionare primesc într-o proporţie apreciabilă elevi care nu sîht debili. Aceasta depinde, fără îndoială, de faptul că învăţătorii preferă uneori să se debaraseze de un elev nedebil ale cărui tulburări de comportament deranjează clasa decît de un elev cu adevărat debil, atunci Cînd acesta este liniştit şi foarte disciplinat. De asemenea, este probabil că un anumit număr de copii nedebili, dar care întâmpină dificultăţi şcolare deosebite, sînt adesea plasaţi într-o clasă de perfecţionare datorita faptului că, în prezent, nu există încă decît prea puţine clase sau servicii unde ei pot beneficia de o pedagogie adaptată.

^ 1. Nesemnificativ (N. trad.). I

235

b) Clasele de perfecţionare primesc puţini copii cu înapoiere pro­fundă: doar 3,52<>/o din elevi au coeficienţi inferiori sau egali lui 50. Aceştia sînt relativ mai numeroşi în institutele specializate (I.M.P.-uri) decît în clasele anexate şcolilor primare (6,25o/0 faţă de 2,69o/0), ceea ce nu reprezintă nimic uimitor, întrucât unele I.M.P.-uri au tocmai sar­cina de a primi pe cei cu înapoiere profundă.

c) In general, mai mult de un elev din doi, aparţinând claselor de perfecţionare, posedă un coeficient intelectual superior lui 70 (52,79«/o)-Pentru totalitatea claselor, coeficientul intelectual mediu este egal cu 70,69. Cele două tranşe de C I . care grupează pe cei mai mulţi elevi sînt, în ordine, cele care merg de la 76 la 80 (21,37o/„) şi de la 71 la 75 (20,44o/o). Se poate deci spune că, în prezent, cel puţin 4 elevi din 10, aparţinînd claselor de perfecţionare, au C.I.-uri care merg de la 71 la 80. împărţirile tradiţionale pe categorii, cum sînt cele ale lui Terman (1937) şi ale comitetului de experţi reuniţi în 1950 de către Organizaţia Mon­dială a Sănătăţii, fixau ca limită superioară a debilităţii valoarea 70 şi mult timp s-a considerat că în clasele de perfecţionare nu trebuie să fie

236

cuprinşi decît elevi al căror C I . nu depăşeşte această limită (desigur, cu unele excepţii). Se pare însă că, prin forţa lucruriior, de-a lungul anilor, s-au modificat criteriile de selecţie şi menirea claselor speciale.

Noi ne imaginăm cel puţin două cauze ale acestui fenomen. Prima este aceea că cvasitotalitatea copiilor care au un C I . cuprins între 70 şi 80 nu obţin practic nici un folos din învăţământul acordat în clasele primare obişnuite. Putem să deplângem această situaţie, dar aşa stau lu­crurile. Cea de-a doua, tot atît de importantă în ochii noştri, ţine de natura învăţămîntului oferit în clasele de perfecţionare. Aşa cum este el conceput în prezent şi poate pentru că nu se delimitează încă suficient de învăţământul oferit în clasele obişnuite, rămînînd prea „şcolar", ân sensul tradiţional al termenului, învăţământul special este, în general, mult mai eficace pentru copiii cu deficienţe intelectuale uşoare decît pentru ceilalţi. Nu este de mirare atunci că aceste clase de perfecţio­nare atrag din ce în ce mai mult pe elevii cărora li se potriveşte cel mai bine învăţămîntul pe care ele îl oferă.

Această modificare a obiectului fundamental al claselor de perfec­ţionare — lucru pe care, într-o anumită măsură, trebuie să-1 regretăm — nu este desigur străină de două recente oficiale luări de poziţie. Este vorba, pe de o parte, de hotărîrea din 12 august 1964 referitoare la pedagogia claselor de perfecţionare, unde se precizează că „debilii care trebuie cuprinşi în clasele de perfecţionare vor avea un coeficient intelectual situat între 50 şi 75 la testele verbale de tipul Binet-Simon"1; iar, pe de altă parte, de raportul intergrupului „Copilăria inadaptată", care fixează la 80 limita superioară a Cl.-ului debililor mintal, care tre­buie să fie cuprinşi într-un învâţămînt special.

d) Clasele deschise în I.M.P.-uri primesc, în medie, elevi cu o debili­tate puţin mai accentuată decît cele anexate şcolilor primare (C.A.E.P.-uri). In timp ce coeficientul intelectual mediu al elevilor din CA.E.P.-uri este de 71,55, la elevii I.M.P.-urilor el nu este decît de 68,24. Deşi această diferenţă de 3,31 puncte nu mai pare redusă, ea este foarte semnificativă statistic, atît pentru băieţi, cît şi pentru fete (tabelul 10). De fapt, re­partizarea în procentaje este identică în transele de C I . cuprinse între 61 şi 70, dar este diferită în tranşele extreme. Astfel, în timp ce 24,79o/B

dintre elevii claselor din I.M.P.-uri, adică 1 din 4, au C.I.-uri inferiori sau egali lui 60, în clasele de pe lângă C.A.E.P.-uri nu există decît 12,49%, adică 1 din 8. Dimpotrivă, în aceste clase, 55,63% din elevi au Cl.-uri superiori lui 70, faţă de 43,53% în clasele din I.M.P.-uri. Această situaţie provine din faptul că LM.P.-urile sînt adesea specializate: unele primesc debili cu tulburări asociate, iar altele primesc, de preferinţă, pe cei cu debilitate profundă.

e) In general, băieţii plasaţi în clase de perfecţionare sînt ceva mai puţin debili decît fetele. Coeficientul lor intelectual mediu este de 71,31. Cel al fetelor este de 70. Diferenţa, deşi foarte redusă (de numai 1,31 puncte), este totuşi foarte semnificativă statistic (tabelul 10). Reparti­zarea este aproximativ aceeaşi, în procenetaje, în tranşele de C I . care merg de la 66 la 75. Băieţii aflaţi în situaţia de a fi puţin debili sau a nu fi debili sînt relativ mai numeroşi: 35% dintre eiauCI.-uri superiori lui 75, faţă de 29,27o/0 fete. Fetele aflate în situaţia de a fi mai debile sînt relativ mai numeroase: 31,48% dintre ele au Cl.-uri inferiori sau egali

1 După cîte cunoaştem, este prima oară cînd criteriile de C I . sînt preconizate în mod oficial într-un text al Ministerului Educaţiei Naţionale.

237

lui 65, faţă de 26,2lo/0 băieţi. Aceste diferenţe de C.I.-uri între băieţi şi fete nu se observă decît în clasele anexate şcolilor primare, unde ele sînt foarte semnificative statistic (tabelul 10).

Pentru a explica aceste diferenţe pot fi luate în considerare mai multe ipoteze. Se ştie că tulburările de comportament şcolar tind să fie mai frecvente la băieţi decît la fete, acestea fiind, în general, mai silitoare, mai studioase decît băieţii. Putem să presupunem, pe de o parte, că plasările băieţilor puţin debili sau nedebili în clase de perfec­ţionare, ca urmare a tulburărilor de comportament sînt mai frecvente decît plasările, datorate aceloraşi motive, ale unor fete. Pe de altă parte, în zonele de C I . în care învăţămîntul oferit la clasele obişnuite mai poate avea o oarecare eficacitate, un număr mai mare de fete decât de băieţi ar putea beneficia de pe urma lui, deoarece ele sînt mai discipli­nate; prin urmare, fetele vor fi tolerate ou mai multă uşurinţă în învă­ţămîntul obişnuit decît băieţii.

Dacă se admite însă că şcolarizarea băieţilor este mai apreciată în prezent decît cea a fetelor, se poate emite şi ipoteza că, pentru a fi luat în considerare şi pentru a se lua măsuri pedagogice speciale, eşecul şcolar al fetei trebuie să fie mai pronunţat decît cel al băiatului; ar fi una din modalităţile de-a explica faptul că, în clasele de perfecţionare, se recrutează fete a căror debilitate este, destul de des, mai pronunţată decît cea a băieţilor.

f) In general, repartizările elevilor pe tranşe de C I . (băieţi şi fete, împreună) sînt aproximativ aceleaşi în clasele de perfecţionare anexate şcolilor primare, independent de importanţa localităţii.

Totuşi, se găsesc aproape de trei ori mai puţini cu înapoiere pro­fundă în clasele de perfecţionare din localităţile cu mai mult de 500 000 de locuitori decît în cele din alte localităţi. Aceasta depinde, poate, de faptul că în marile centre, mai bine dotate cu institute destinate special înapoiaţilor grav (servicii spitaliceşti, instituţii particulare...); aceştia sînt mai puţin frecvent plasaţi în CA.E.P.-uri. Pe de altă parte, este pro­babil, aşa cum au dovedit-o numeroase studii epidemiologice, că îna­poiaţii grav sînt relativ mai numeroşi în zonele rurale decît în cele urbane.

De asemenea, dacă se compară separat repartizarea fetelor şi a băie­ţilor în clasele anexate şcolilor primare din cele trei tipuri de localităţi, clasificate după importanţa lor, se descoperă cîteva diferenţe.

Am văzut că în clasele de perfecţionare anexate şcolilor primare sînt plasaţi mai mulţi băieţi cu debilitate uşoară sau nedebili decât fete.

Acest lucru este adevărat mai ales pentru localităţile cu peste 500 000 de locuitori, în care 64o/0 din băieţi cuprinşi în clase speciale au C.I.-uri superioare lui 70, faţă de 51% în cazul fetelor cuprinse în aceleaşi clase; diferenţa este foarte semnificativă statistic (tabelul 11). In localităţile care au între 100 000 şi 200 000 de locuitori, procentajele corespunzătoare sînt de 52% pentru băieţi şi de 49% pentru fete, iar în localităţile sub 15 000 de locuitori de 58% şi, respectiv, 56%. In ultimele două tipuri de localităţi, diferenţele nu sînt semnificative statistic. Ipo­tezele emise mai înainte par deci să fie valabile mai ales pentru marile centre urbane. Este adevărat că tulburările de comportament sînt mai puţin bine tolerate în clasele obişnuite ale marilor aglomeraţii decît în cele ale localităţilor mai puţin importante. Se ştie, într-adevăr, că marile centre urbane posedă adesea grupuri şcolare foarte mari în care dimen-

238

siunile efectivelor obligă la o disciplină deosebită. Plasările în clase de perfecţionare, pentru tulburări de comportament, ale băieţilor cu debili­tate uşoară sau ale celor nedebili ar trebui atunci să fie mai frecvente in centrele foarte mari. Este, de asemenea, adevărat că cea mai mare atenţie care se acordă şcolarizării băieţilor o întîlnim în centrele mari, unde absenţa instruirii riscă să aducă, aşa cum am mai arătat deja, mai multe prejudicii adaptării socioprofesionale viitoare decît în centrele de mai mică importanţă.

Concluzii

Deşi legea care a instituit învăţămîntul special pentru debilii mintal datează de la începutul secolului nostru (1909), el a necesitat mult timp pentru a se impune în Franţa. Abia după cel de al doilea război mondial începe cu adevărat să se generalizeze înfiinţarea claselor de perfecţio­nare, extinderea lor fiind rapidă. Astfel, în cursul ultimelor douăzeci de ani (între 1945 şi 1965) Ministerul Educaţiei Naţionale a creat aproxi­mativ de zece ori mai multe clase decît crease în cursul celor 35 de ani precedenţi (între 1909 şi 1944).

Caracterul iniţial lent al dezvoltării învăţămîntului special depinde în mod cert de faptul că legea din 1909 nu instituie obligativitatea creării unor asemenea clase; acestui fapt i se adaugă, credem noi, rolul preju­decăţilor stăruitoare, provenite poate din tradiţia azilului, contra clase­lor aşa zise „de anormali". Numai puţin cîte puţin, mulţumită în special acţiunii generoase a pionierilor, învăţămîntul special, clasele de perfecţio­nare şi-au impus originalitatea şi utilitatea lor. După ce au întîmpinat greutăţi în a se face acceptate, ele tind acum din ce în ce mai mult să fie considerate indispensabile. Pe de altă parte, nu putem să nu fim frapaţi de faptul că dezvoltarea constatată după cel de al doilea război mondial a avut loc tocmai într-o perioadă în care strud?urile noastre economice au evoluat şi s-au transformat cu o mare rapiditate. Intr-o lume în care muncitorii manuali şi muncitorii necalificaţi cedează din ce în ce mai mult locul tehnicienilor, şi aceasta chiar în sectorul agricol, devine real­mente din ce în ce mai presant să se ofere debilului mijloacele de adaptare şi pentru aceasta să se accepte un efort important în domeniul educaţiei sale.

Paralel cu dezvoltarea numerică, se pare că menirea claselor de per­fecţionare a suferit, de asemenea, o uşoară modificare. Destinate iniţial elevilor care aveau coeficientul intelectual cel mult 70, ele primesc în prezent patru elevi din zece cu C.I.-uri situaţi între 71 şi 80. In zona C.I.-urilor situaţi între 50 şi 80, un elev din doi are un coeficient intelec­tual superior lui 70. Această stare de lucruri merită să fie luată în considerare. După părerea noastră acest lucru se datoreşte în mod esen­ţial faptului că învăţămîntul, aşa cum se desfăşoară el în prezent în cla­sele obişnuite ale şcolii primare, nu convine marii majorităţi a copiilor cu coeficienţi intelectuali cuprinşi între 70 şi 80. Putem să ne întrebăm, desigur, dacă plasarea lor în clasele de perfecţionare reprezintă o soluţie

239

bună. Dacă luăm în considerare interesele copilului, răspunsul este pro­babil da, sub rezerva ca ansamblul constatărilor psiihometrice să cores­pundă, în mod efectiv, unei insuficienţe globale a posibilităţilor intelec­tuale. Dacă se adoptă însă un punct de vedere mai general, în prespec-tiva unei mai bune adaptări în viitor a şcolii la copil, o asemenea soluţie poate să fie discutabilă. Se ştie că nivelul de exigenţă al învăţămîntului oferit în clasele obişnuite ale şcolii primare este, în general, prea ridicat în raport cu posibilităţile copilului. Acest fapt se exprimă, la sfîrşitul celor cinci ani de şcoală primară, într-un procentaj de întîrzieri şcolare ce depăşesc 50%. Putem să ne întrebăm atunci dacă mărirea numărului de copii care depind de învăţămîntul special, printr-o extindere a crite­riului debilităţii şcolare, nu constituie soluţia cea mai proastă; şi dacă nu cumva ar fi preferabil să reexaminăm profund învăţămîntul la cla­sele obişnuite ale ciclului primar, pentru a-i îmbunătăţi randamentul şi pentru a permite mai multor copii să obţină un folos de pe urma lui.

Deşi efortul depus pînă în prezent pentru dezvoltarea învăţămîntului ial este important, dotarea cu instituţii şi clase speciale rămîne,

totuşi, insuficientă. Dacă în anul 1965, ne-am fi propus să beneficieze de un învăţămînt adaptat toţi deficienţii intelectuali de vîrstă şcolară (de la 6 la 14 ani), avînd coeficientul intelectual cuprins între 50 şi 80, am fi constatat că dotarea existentă în acel an nu permitea să se primească în clasele de perfecţionare decît aproximativ un copil din şapte. Iar dacă, aşa cum consdierăm noi, este indispensabil ca debilii mintal să beneficieze de o pedagogie specială pînă la vîrsta de 18 ani, atunci clasele de perfecţionare n-ar putea cuprinde decît un copil din zece.

Bineînţeles, aici este vorba de evaluări .referitoare la posibilităţile de primire pentru totalitatea populaţiei şcolare. Aceste evaluări nu tre­buie confundate însă cu numărul real de elevi deficienţi, care trec efectiv prin clasele de perfecţionare. Dat fiind faptul că recrutarea pentru aceste clase se face mai ales în jurul vîrstei de 9—10 ani, se poate aprecia că, în ianuarie 1964, aproximativ un deficient intelectual de vîrstă şcolară din patru sau din cinci (pentru o limită superioară de C I . = 80) se găsea efectiv într-o clasă de perfecţionare.

Subdotarea globală nu este omogenă. Ea este ceva mai accentuată în cazul fetelor şi deosebit de excedente în cazul claselor de perfecţio­nare profesională, comparativ cu clasele de perfecţionare primară. Se poate evalua că în 1965 doar o minoritate redusă de debili a putut bene­ficia de o pregătire profesională specială. In sfîrşit, am constatat că zonele rurale erau îndeosebi defavorizate, în comparaţie cu zonele urbane.

Dar pe lîngă faptul că nu toţi debilii frecventează clase de perfec­ţionare sau instituţii specializate, am mai constatat şi că, în general, ei ajung în aceste clase sau instituţii cu destulă întârziere. In cea mai mare parte a cazurilor, se aşteaptă ca ei să acumuleze, în cursul primilor ani ai ciclului primar, o întârziere şcolară de doi sau chiar de mai mulţi ani, înainte de a-i orienta spre clasele ce le sînt destinate, deşi, aşa cum se ştie, este recunoscută oficial necesitatea unei depistări timpurii. Prin­tre motivele pe care le-am evocat pentru a explica o asemenea stare de fapt, există unele de ordin psihologic şi ele nu vor întîrzia, desigur, să reţină atenţia specialiştilor în anii următori. Este vorba de unele dificul­tăţi aparte în stabilirea diagnosticului debilităţii la copiii mici. In legă­tură cu acest aspect, este necesară îmbunătăţirea mijloacelor actuale de investigaţie psihologică, pentru a putea proceda la depistarea debilităţii mult mai devreme şi cu suficientă siguranţă.

240

Legat de necesitatea depistării timpurii, trebuie să considerăm un progres important crearea claselor denumite „de observaţie" destinate copiilor care, din pricina diverselor handicapuri, nu cîştigă nimic din prezenţa lor în cursul pregătitor. In aceste clase ei beneficiază de o pedagogie mai bine adaptată, care ţine seama de dificultăţile pe care le întîmpină şi care trebuie înlăturate. De asemenea, ei constituie obiectul unei observaţii psihopedagogice neîntrerupte care permite o mai bună cunoaştere a problemelor individuale. La sfîrşitul perioadei „de obser­vaţie" orientarea copiilor respectivi spre diferite tipuri de învăţământ spe­cial sau spre învăţămîntul obişnuit poate să fie mult mai bine jus­tificată. Nu putem deci decît să dorim dezvoltarea unor astfel de clase.

Considerăm însă că ar trebui să se poată interveni şi mai de tim­puriu, cu alte cuvinte chiar de la intrarea în grădiniţă. Căci tocmai în acel moment — dacă ne referim la datele pe care le-am evocat, împre­ună cu L. Vigier, în capitolul precedent — ponderea influenţelor educa­tive şcolare poate să fie hotărîtoare. Sîntem conştienţi de numeroasele probleme şi dificultăţi, atît psihologice, cît şi pedagogice, ridicate de către o asemenea perspectivă, dar se poate spera în mod raţional că preocupările, precum şi lucrările care se desfăşoară actualmente în dife­rite sectoare de cercetare, vor permite ca ele să fie rezolvate, şi aceasta într-un viitor relativ apropiat.

Bibliografie

A. Texte oficíale

Legea din 15 aprilie 1909 — Création de classes de perfectionnement annexées aux écoles élémentaires publiques et d'écoles autonomes de perfec­tionnement pour les enfants arriérés, brochure 55, PR.B.5.C.

Hotàrîrea din 17 august 1909. Organisation des classes de perfectionnement, bro­chure 100, PR.V.b.

Decretul din 14 august 1909 — Certificat d'aptitude à l'enseignement des enfants

arriérés, brochure 113, PR.I.

Circulara din 10 februarie 1944 — Comissions médico-pédagogiques.

Circulara din 22 aprilie 1958 — Organisation et fonctionnement des commissions médico-pédagogiques, Bulletin officiel de l'Education nafionale, nr. 18, 2—5—1958.

Decretul din 12 iulie 1963 — Certificat d'aptitude à l'éducation des enfants et adolescents déficients ou inadaptés, Bulletin officiel de l'Education nationale, nr. 30, 25—7—1963.

Hotàrîrea din 23 septembrie 1963 — Organisation de l'examen du certificat d'apti­tude à l'éducation des enfants et adolescents déficients ou inadaptés, Bulletin officiel de l'Education nationale, nr. 36, 10—10—1963.

Hotàrîrea din 3 ianuarie 1964 — Options et programmes du certificat d'aptitude à l'éducation des enfants et adolescents déficients ou inadaptés, Bulletin

officiel de l'Education nationale, nr. 32, 3—9—1964.

16 — DeblUUtua mintal* 241

Hotărîrea din 12 august 1964 — Instructions concernant les programmes et méthodes d'enseignement dans les classes de perfectionnement recevant des dé­biles mentaux de 6 à 14 ans, Bulletin officiel de l'Education Nationale, nr. 32, 3—9—1964.

Hotărîrea din 16 decembrie 1964. — Nature des enseignements d'adaptation et création d'une commission médico-pédagogique departamentale, Bulle­tin officiel de l'Education Nationale, nr. 2, 14—1—1965.

B. Autori

A K E S S O N , H. O., Epidemiolofly and Geneties of Mental Deficiency in a Southern Swedish Population, U P P S A L A , Institute for médical genetics, 1961, 107 p.

B I N E T , A., S I M O N , TH., Méthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau in­tellectuel, „Année psychologique", 1905, X I , 191—244.

B I N E T , A., S I M O N TH., Le développement de l'intelligence chez les enfants, „Année psychologique", 1908, X I V , 1—94.

B I N E T , A., S I M O N TH., Nouvelles recherches sur la mesure du intellectuel chez les enfants des écoles, „Annee psychologique", 1911, X V I I , 145—201.

C O M E N I U S , J. A., La Grande Didactique, 1657 (Traducere, la editura P.U.F., din anul 1952).

L'Enfance mentalement insuffisante. O.M.S., série de rapports techniques, 1954, nr. 75, 3—52.

<3ILLE, R., Évaluation du pourcentage d'enfants déficients d'après une enquête nationale, ..Cahiers de l'enfance inadaptée", 1950, nr. 2, 8—17.

•GILLE, M. , Étude de l'implantation et du fonctionnement des classes primaires de perfectionnement dans les départements, ..Courrier de la Recherche pédagogique", 1966, nr. 29, 33—59.

H E U Y E R , G., Projet de recensement des enfants arriérés et anormaux adopté par la comission de l'enfance déficiente du sous-sécretariat de la protec­tion de l'enfance, „Medicine scolaire", 1937, X X V I , nr. 2, 15—19.

I T A R D , J., Mémoire sur les premiers développements de Victor de l'Aveyron, 1801; Rapport sur les nouveaux développements de Victor de l'Aveyron, 1806, în: „L. M A L S O N , Les Enfants sauvages, Mythe et realité", Paris, 1964, p. 125—188 Si 189—246.

L E E , J. A. H., Régional Variations in Intellectual Ability in Britain: a Discussion of their Importance and of the Possible Effects of Sélective Migration, „Eugenic Revue" 1957, 49, I, 19—24.

Les Enfants et les adolescents inadaptés, lucrare colectivà sub conducerea lui J. P E T I T , Paris, A. Colin, 1966, 421 pag.

Manuel de classement statistique international des maladies, traumatismes et causes de décès, O.M.S., 1950, Geneva, vol. I.

P A R E N T , P., G O N N E T C , Les Ecoliers inadaptés, Paris, P.U.F., 1965. P I A C E R E J., Répartition des classes de perfectionnement primaires et profession­

nelles, ..Courrier de la Recherche pédagogique", 1966, nr. 29, 20—23.

P I A C È R E , J., R E B U P F E L , G., Z O B E R M A N N. , Répartition et taux de scolarisa­tion des débiles mentaux en fonction de l'âge dans les classes primaires de perfectionnement „Le Courrier de la Recherche pédagogique", 1966, nr. 29, 60—68.

P E N R O S E , L. S., The Biology of Mental Defect, Londra, 1949, 285 pag. P E R O N , Y. , La population française. ' Recensement 1962, ..Informations sociales",

1964, X V I I I , 8—9, 1—102.

242

P R U D H O M M E A U , M . , L'Enfance anormale, Paris, P.U.F., 1949. P R U D H O M M E A U , M . , Les Enfants déficients intellectuels, Paris, P.U.F., 1956. R E B U F F E L , G., Z O B E R M A N , N . , Étude des principales caractéristiques des classes

de perfectionnement primaire — leurs inter-acrions, „Courrier de la Recherche pédagogique", 1966, nr. 29, 24—32.

S E G U I N , Traité théorique et pratique de l'éducation des idiots, 1841. S E G U I N , Traitement moral, hygiénique et éducation des idiots et autres enfants

arriérés, Paris, Baillière, 1846. Statistiques de l'Enseignement élémentaire public, année 1963—1964, „Informa-

tions statistiques", 1965, nr. 68, 101—132. V E R N O N P. E., Recent Investigations of Intelligence and its Measurement, „Eu-

genic Revue", 43, 1951.

W A L L , W . D., Education et santé mentale, Paris, U.N.E.S.C.O. 1959. W O O D A. H., Report of the Mental Deficiency Committee: Partea I V - a de E.O_

Lewis. — Report on an investigation into the incidence of mental de­ficiency in six areas, 1925—1927, Londra, His Majesty's stationery office.

Z A Z Z O R., Rythme de croissance et classement. A propos des remarques de M. Reuchlin si F. Bâcher sur la notion de Q.I., ..Enfance", 1956, 9, 4, 27—3a

PARTEA A D O U A

NOI CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA DEBILILOR MINTAL

\ C A P I T O L U L V I

0 l

T A B L O U R I PSIHOLOGICE ALE DEBILITĂŢII MINTALE DIFERENŢIATE D U P A ETIOLOGIE

Matty C H I V A

Intr-un capitol precedent al volumului de faţă, am abordat problema etiologiei debilităţii mintale încercînd să luăm în considerare, pe de o parte, clasificarea raţională a diverselor cauze ce pot determina starea de debilitate mintală iar, pe de altă parte, căile de-a pune în evidenţă aceste cauze. Am stabilit, de asemenea, o apropiere între heterogeni-tatea caracteristicilor grupului de indivizi apreciaţi ca „debili mintal" şi datele etiologice. Cu alte cuvinte, am diferenţiat principalele subca-tegorii după originea comună a debilităţii care, după părerea noastră, implică şi o anumită omogenitate a caracteristicilor psihologice precum şi a comportamentelor observate la fiecare subcategorie.

In prezentul capitol ne propunem să verificăm această afirmaţie, completînd-o în acelaşi timp, ilustrînd-o cu date culese prin observaţie.

In afara ideii potrivit căreia particularitatea debilului mintal constă în faptul de a avea o vîrstă mintală inferioară vîrstei sale (ceea ce re­prezintă, în acelaşi timp, o trăsătură de bază şi un criteriu iniţial în caracterizarea şi în definirea acestui individ), deci în afara inferiorităţii intelectuale, se mai poate presupune oare şi existenţa unor trăsături co­mune pentru întreaga grupă de debili?

Putem vorbi mai departe despre debilitate sau noţiunea trebuie înlocuită cu cea de {iebilităţi, acestea diferenţiindu-se unele de celelalte şi caracterizîndu-se prin taDiouri psinoiogice*Sp«cifice? In acest din urmă caz, constatările făcute pînă în prezent, păstrîndu-şi valoarea medie, îşi vor pierde în mare parte semnificaţia, în folosul „specifiatăţilor" de grup.

246

1. Istoricul şi stadiul actual al problemei

După cum aminteşte R. Zazzo (1968) investigarea specificităţii sau a specificităţilor la debili a constituit o preocupare chiar a lui A. Binet. In 1905, odată ou apariţia scării sale, care putea să dea naştere unor confuzii, în sensul asimilării aparente a copilului debil ou copilul normal de o vîrstă mai mică, Binet declara:

In mod necesar între copilul normal şi copilul debil există unele di­ferenţe evidente şi altele ascunse... Intr-o bună zi s-ar putea să iz­butim să distingem semne de înapoiere psihologică cu totul indepen­dente de vîrstă... Aceasta va forma obiectul unei lucrări ulterioare.

Cu alte cuvinte, Binet spera să pună în evidenţă caracteristicile proprii şi imuabile ale debilităţii. El n-a mai putut să întreprindă însă această lucrare.

Foarte curînd, odată cu creşterea interesului acordat debilităţii min­tale, ca fenomen uman cu implicaţii sociale, autorii unor numeroase cercetări — psihologi, medici sau pedagogi — au demonstrat, din ce în ce mai eficient, existenţa unor diferenţe între debili. Acest lucru re­zultă cu claritate, dacă facem istoricul diferitelor clasificări ale debi­lităţii.

Vermeylen (1929) realizează primul o distincţie bazată numai pe date psihologice. Pornind de la informaţii culese cu ocazia aplicării unei baterii de 15 teste, el descrie două mari tipuri: debilul armonic şi debilul disarmonic, fiecare comportând mai multe varietăţi secun­dare. Deşi tehnica instrumentelor utilizate de Vermeylen este imper­fectă şi depăşită, ca, de altfel, şi terminologia folosită de el1, descrierile sale rămân corecte şi se pot asemăna (cîteodată, suprapune) celor folo­site de autorii mai recenţi.

în acest capitol vom prezenta cititorului un sumar al literaturii de specialitate, cu privire la caracteristicile psihologice ale diferitelor tipuri de debili (privire de ansamblu care nu poate fi exhaustivă, ţinând seamă de enorma masă de cercetări şi publicaţii în acest domeniu), ilus-trîndu-ne poziţia prin cîteva date experimentale, obţinute de cercetă­torii care au lucrat în cadrul laboratorului de psihologie al spitalului Henri Rousselle.

Problema determinanţilor care influenţează comportamentul şi evo­luţia fiinţei umane, adică de fapt problema eredităţii şi a mediului am­biant, a constituit unul din principalele centre de interes ale psiholo­giei la începutul secolului nostru, fără a-şi pierde actualitatea nici în prezent. Incontestabil, această problemă a fost pusă cu şi mai mare stringenţă în domeniul debilităţii mintale. Ea a fost ridicată în legă­tură cu determinismul C I . şi al transmiterii inteligenţei, dar s-a dovedit pînă la urmă lipsită de sens, cel puţin sub această formă. Aşa cum demonstrează studiile lui Snydner (1955) şi Guilford (1956), ne găsi în faţa unui determinism nmlIiTiHi loMfil în plmin L'pnet ir ff—pg)h^i^rţî/» După ce analizează diferitele aspecte,^ mai cu seamă patologice, pentru

1 D e l a y , P i c h o t ş i P e r s e , 1955.

247

care poate fi identificată o bază genetică sigură, Snyder conchide că inteligenţa reprezintă

„una dintre diferentele genetice (care este), implicată printre variaţiile umane non-patologice [ . . . ] şi determinată, probabil, printr-o moştenire multifactorială".

Pe de altă parte, Guilford, subliniind existenţa a cel puţin 40 de factori în componentele intelectului (aşa cum se poate deduce din exa­menele noastre psihologice) declară:

„Problema de a şti dacă inteligenţa este moştenită sau dobîndită, nu are nici un sens. O asemenea problemă nu poate fi formulată decît pentru fiecare factor în particular".

In acest domeniu un anumit ecou poate avea şi metoda defectolo-gică, care, într-o anumită măsură, consideră variaţia patologică un fel de experiment natural. Totuşi, o asimilare nemijlocită, o astfel de trecere de la normal la patologic şi invers este prea simplistă şi, din această cauză, poate foarte periculoasă. Nu trebuie să uităm faptul că modificările nu sînt numai cantitative, ci şi calitative, ceea ce implică o organizare sau reorganizare diferită a datelor fundamentale. Pe de altă parte, legătura între cauză şi efect nu este un mecanism pur şi simplu: o anumită cauză nu atrage inevitabil după sine o anumită con­secinţă. O anoxie la naştere, de exemplu, nu generează negreşit o debi­litate şi dacă ea o determină nu se poate deloc prevedea, după durata anoxiei, de exemplu, gravitatea tulburării ulterioare sau a nivelului intelectual viitor.

Aceste consideraţii ne obligă să limităm diferenţierile eventuale sau, mai degrabă, să evităm o pluralitate de diferenţieri nejustificate, şi greu de menţinut, mai ales cînd se trece de la un domeniu la altul, adică îndată ce se cercetează repercusiunea „cauzelor" asupra rezultatelor care compun tabelul final.

In acelaşi timp, confuzia de limbaj şi de criterii constituie o res­tricţie suplimentară, care, de asemenea, trebuie să preceadă diferenţie­rilor ulterioare. Restricţia de limbaj — în măsura în care termenul de „debil" este folosit într-un mod foarte diferit de diverşii autori, putând desemna indivizi total deosebiţi, ca cei cu debilitate uşoară sau cei cu imbecilitate. De criterii — în măsura în care acelaşi individ este sau nu este debil (şi de data aceasta ne referim mai cu seamă la debilitatea mijlocie şi uşoară în raport cu exigenţele anturajului şi cu capacitatea sa de a răspunde acestor exigenţe.

Utilizînd concomitent date etiologice şi psihologice, considerăm, la urma urmei, două mari categorii de debili, care se pot desemna glo­bal ca debili „normali" şi debili „patologici".

Adoptăm aici această terminologie foarte simplă, deoarece credem că ea trebuie să evite denuinirile susceptibile de interpretări diverse. De pildă, cu toată definiţia dată în prealabil de Werner şi Strauss (1941) termenilor utilizaţi de ei, împărţirea debililor în „endogeni" şi „ e x o ­geni" suscită încă critici, în măsura în care aceşti termeni sînt luaţi în sensul lor literal, fără a se ţine seama de definiţia restrictivă prealabilă. In momentul actual se admite, de obicei, că debilitatea poate fi în­născută sau dobîndită (falsa debilitate sau falsele stări de înapoiere

248

fiind eliminate). Printre factorii înnăscuţi, unii sînt rezultanta meca­nismului normal de transmitere a genelor, reprezentînd astfel limita inferioară a distribuţiilor normale ale diverselor caracteristici (în primul rînd, intelectuale), în timp ce alţii nu pot fi asimilaţi sub nici o formă cu un oarecare mecanism ereditar normal.

Primii vor fi desemnaţi ca factori „normali" ai debilităţii, ceilalţi fiind „patologici".

Aceştia din urmă nu cuprind numai aberaţiile cromosomiale1, ci, şi toate celelalte afecţiuni care, acţionînd asupra unui organism aparent intact iniţial, generează tabloul defeotologic constatat în momentul dat. Un loc aparte trebuie rezervat debilităţilor de origine psiho-afectivă, în măsura în care acestea nu presupun nicidecum o modificare a struc­turii organice de bază, putînd fi astfel considerate debilităţi „funcţio-

In cadrul debilităţilor „normale"^ vom integra cazurile cunoscute în literatura de specialitate ca debili „efjdjpgeni'^ subjculţurali^ sau gardenvariety. Printre debilităţile „patologice* vom integra „exogenii" lui Werner şi Strauss, grupul desemnat global în literatură ca brain-injured sau brain-damaged sau cu alţi termeni, într-un cuvînt, cazurile care prezintă o leziune oarecare a sistemului nervos central.

In perspectiva care ne interesează, din ambele categorii excludem, înapoiaţii gravi — idioţi sau imbecili — practic înadaptaţi şi inadapta­bili social, precum şi cazurile prezentînd o leziune neurologică indiscu­tabilă, care, din această cauză, pun probleme cu totul de alt ordin.

Marea majoritate a studiilor care au comparat performanţele sau aptitudinile debililor „patologici" cu acelea ale altor grupe (debili „nor­mali", copii normali, cazuri neurologice) scot în evidenţă inferioritatea acestui grup sub un aspect sau altul. Din acest punct de vedere, studiile menţionate se aseamănă celor care, în timpul sau imediat după primul război mondial, au fost consacrate leziunilor cerebrale, mai ales Ia adult.

Cu toate că Broca (1861) semnalase deja rolul unei leziuni cerebrale localizate (constatată post mortem) în apariţia fenomenului de pierdere a vorbirii cunoscut sub numele de „afazie Broca", au trebuit să treacă ani de zile pentru ca în perioada 1915—1925 să apară studii speciale consacrate problemei leziunilor cortioale şi a consecinţelor lor. E uşor de înţeles că autorii2 au subliniat aspectele deficitare, în măsura în care ei aveau de^a face cu indivizi al căror organism fusese iniţial intact, şi la care leziunile erau accidentale (în marea majoritate, răni de război).

Principalul fapt care merită să fie reţinut din aceste studii, în afara deficitelor specifice, pricinuite de leziunile localizate, este repercusiunea acestora asupra funcţionării intelectului; după autorii respectivi leziu­nile cerebrale localizate au ca urmare o alterare a posibilităţilor inte­lectuale, o micşorare a capacităţii de abstractizare şi o mai mare rigi­ditate a gîndirii.

Notăm, de asemenea, pe planul comportamentului şi al facultăţi­lor extra-intelectuale, apariţia la subiecţii în cauză a unei labilităţi accentuate a stării sufleteşti prezentînd iritabilitate, fatigabilitate, difi­cultăţi în fixarea atenţiei, precum şi reacţii „catastrofice" provocate de

1 cf. în cap. I II consacrat etiologiei „Cadrul general de referinţă", p . . . 2 Mai ales G e l b şi G o l d s t e i n , 1920; Head, 1926; K. Goldstein, 1927,

naie".

249

1955.

stimulări aparent minime. Ansamblul acestui tablou este frecvent denu­mit „sindrom organic".

ÎPunerea observaţiilor menţionate în legătură cu datele constatate

la copilul debil nu s-a făcut imediat, ci numai îh jurul anilor 1930. Un transfer direct şi simplu ar fi fost de altfel, dificil şi primejdios, deoa­rece există o diferenţă fundamentală între copil şi adult, primul repre-zentînd un organism pe cale de formare (mai ales dacă ne referim nu numai la copil, ci chiar la fetus), incomplet dezvoltat şi mai maleabil, iar al doilea, o fiinţă împlinită, cu funcţiunile ajunse în starea lor de maturitate şi diferenţiere. Aceasta înseamnă că leziunea „organică" a sistemului nervos central la adult antrenează mai ales deficite speci­fice, mai mult sau mai puţin localizate, după localizarea leziunii, pe cîtă vreme la copil, deficitul este mai difuz. Acest caracter difuz rezultă, de altfel, atît din diferenţierea locală minimă pe care o posedă un or­ganism în curs de maturizare, cît şi din însăşi natura leziunii (acest fapt este deosebit de important atunci cînd este vorba de leziuni difuze

rigină infecţioasă, prin intoxicaţie sau datorite unor cauze metabo-aşa cum întîlnim adesea în populaţia oare ne interesează). In sfîr-

Şft, un ultim punct care nu permite asimilarea directă a fenomenelor observate în cele două cazuri: diferenţa în ceea ce priveşte posibilităţile de recugterare ale organismului şi eventuala „preluare" a funcţiunilor din zona~Teza4ă-'de către structurile învecinate (Klebanoff, 1945). Marea maleabilitate a organismului încă neîmplinit al copilului permite o mai bună recuperare, dar, probabil, există în acelaşi timp şi o atenuare şi difuziune a deficitului. Se înţelege, astfel, mai bine semnificaţia unei

• • lungi serii de cercetări, care, deşi constată inferioritatea debililor „pa-[k/k tologici" sub un aspect sau altul, nu pot (câteodată, cu părere de rău) să ^ v asimileze direct rezultatele cu cele „organice" de la adulţi. In plus, se

y constată că nu există nici o filiaţie cauzală directă, leziunea sistemu-r S/flxâ nervos central la copil neimplicând în mod obligatoriu o inferioritate

intelectuală1. Invers, însă, putem emite cu destulă certitudine ipoteza unei alterări lezionale difuze a sistemului nervos central la toţi debilii „patologici".

Vom încerca deci să extragem, din literatura de specialitate, carac­teristicile acestui grup în comparaţie cu debilii „normali", reamintind că prin debili înţelegem aici subiecţii al căror C I . nu este mai mic de 45 dar nici nu depăşeşte 75 şi a căror vîrstă reală nu este mai mare de 17 ani.

Din păcate, în numeroase lucrări, de pildă în cele mai vechi, ase­menea precizări, mai ales în legătură cu selectarea eşantioanelor, lip­sesc şi vom fi obligaţi să adoptăm o poziţie mai mult sau mai puţin arbitrară2.

Dacă obiectivul principal al cercetărilor privind tablourile psiholo­gice diferenţiale constă într-o mai bună cunoaştere a caracteristicilor celor două populaţii luate în discuţie, aceasta implică, de asemenea, după părerea autorilor amintiţi, într-un mod mai mult sau mai puţin explicit, unele consecinţe practice: posibilitatea prognosticului dezvoltării ulte­rioare, punerea la punct a metodelor educative specifice şi diversificate

1 Cf. mai ales S t r a u s s ş i L e h t i n e n , 1947; S t r a u s s ş i K e p h a r t , 2 Cînd pe parcursul lucrării vom vorbi, de exemplu, despre debili „endogeni*

şi debili „exogeni", denumiri frecvent folosite în diverse lucrări, va trebui să-i asimilăm pe primii cu debilii „normali", iar pe ceilalţi cu debilii „patologici".

250

şi, în sfîrşit, poate mai aproape de intenţia noastră, posibilitatea diagnos­ticării etiologiei debilităţii sau a alterării lezionale cerebrale, prin mij­loace psihometrice.

Vom încerca să abordăm problema succesivă, sub două aspecte, cel al cunoştinţelor şi cel al aplicaţiilor. --—.

Marea majoritate a lucrărilor comportă un grup de debili „pato­logici" comparat cu unul sau mai multe grupuri de subicţi debili sau de alţi subiecţi. Definiţia de „patologic" a fost dată, de la început, de către unii autori, fie pe bază de anamneză, fie pe bază de examene „specializate" (neurologice, E.E.G.) iar, de către alţi autori, printre care Werner şi Strauss (1941), a p o s t e r i o r i , pe baza anumitor carac­teristici ale examenului însuşi sau ale comportamentului.

Dacă ne propunem, aşa cum fac H. Robinson şi N. Robinson (1965), să considerăm 3 perioade de dezvoltare: mica copilărie, perioada pre­şcolară şi, în fine, perioada de la începutul şcolarităţii pînă la adoles­cenţă, ne dăm seama că primelor două dintre ele le-au fost consacrate prea puţine studii.

Acest fapt este cu atît mai regretabil, cu cît studiile sistematice despre copiii care au suferit evenltuale leziuni patologice în timpul pe­rioadei de gestaţie, la naştere sau în primii ani ai copilăriei, ar permite o mai bună cunoaştere atît a incidenţei cît şi a consecinţelor unor astfel de leziuni. Cercetările lui Sainte Anne Dargassies (1963—1964) ale lui J. C. Larroche (1964), ale lui A. Minkowschi (1964), Berges şi Lezine (1964), Illigworth (1961) sînt orientate în sensul acesta1.

Tablou diferenţial la sugar

Studiile despre sugar comportă, pe de o parte, observaţii imediate, iar, pe de altă parte, observaţii cu privire la evoluţia copiilor.

In general, observaţiile imediate se fac asupra comportamentului, ceea ce este uşor de înţeles dacă limita primei perioade se fixează la 2 ani. La această vîrstă, comportamentul copilului trebuie să fie el însuşi suficient de perturbat pentru a atrage atenţia (şi pentru a deter­mina apoi căutarea cauzei posibilie a tulburării sau este necesar să se fi bănuit existenţa unei leziuni care să determine iniţierea unor obser­vaţii sistematice.

Atât într-unui cît şi în celălalt caz, majoritatea autorilor descriu o mare varietate de comportamente, de la un individ la altul. Astfel, copiii din grupul presupus a fi suferit o leziune a sistemului nervos central (S.N.C.) pot să fie ori „letargici" ori hiperactivi şi excitabili; somnul lor este de intensitate şi durată variabilă, plînsul şi ţipetele absente, foarte slabe, sau, din contră, excesive etc. Pe plan neurologic, un examen atent permite să se pună în evidenţă, câteodată, unele semne patognomioe, de exemplu reflexe anormale, tenacitate musculară insu­ficientă sau, dimpotrivă, excesivă.

Extrema variabilitate a simptomelor şi diferenţele individuale &G~X\ permit descrierea unui tablou univoc la nivelul dat şi aceasta cu atît mai mult cu cît tulburările iniţiale de comportament se atenuează, uneori, puţin cîte puţin, sau nu apar decît după un oarecare timp2. Sub

1 Cf. referinţele bibliografice din cap. I II privind etiologia debilităţii mintale. 2 G e s e l l ş i A m a t r u d a , 1941; K n o b l o c k şi P a s a m a n i c k, 1959.

O R 1

aspectul evoluţiei acestor copii, studiile evidenţiază faptul că, în gene­ral, tulburările iniţiale sînt premergătoare unor tulburări ulterioare, mai cu seamă unei dezvoltării subnormale1.

Puţine studii au fost consacrate sugarilor „patologici" (în prespec-tiva care ne interesează) şi, după cîte cunoaştem, practic nici unul pri­milor ani de copilărie ai debililor „normali", probabil din următoarele motive:

— comportamentul acestora în timpul primei copilării era practic normal (aceasta însă este o simplă presupunere, lipsind datele prove­nite din observaţia directă);

— intervenţia faotorului de mediu, în măsura în oare, provenind dintr-un mediu socio-cultural mediocru, părinţii erau mai puţin infor­maţi sau dădeau mai puţină atenţie eventualelor tulburări;

— studiile consacrate descendenţei debililor (mai ales a debililor simpli, teoretic susceptibili să genereze debilii „normali" prin simplul joc al transmiterii ereditare poligenice), se ocupă mult mai mult de nivelul intelectual final al acestor copii şi, fiind greu de întreprins, nu se bazează pe observaţii chiar de la naştere.

Copilul debil de vîrstă preşcolară

Analog situaţiei precedente, referitoare la sugar, sînt puţine studii consacrate copilului debil de vîrstă preşcolară. Aceasta nu înseamnă desigur că la vîrstă preşcolară nu există copii debili, dar, sînt greu de recunoscut exceptând întrîzierile grave, care sânt uşor şi repede recu­noscute. In afara cazurilor depistate cu ocazia examenelor sistematice, este foarte probabil ca nivelul redus de exigenţe faţă de copilul de această vîrstă, de exemplu în comparaţie cu copilul de vîrstă şcolară, să-i facă să treacă aproape neobservaţi. Pe de altă parte, imperfecţiu­nea relativă a tehnicii instrumentelor utilizate pentru cercetarea acestei perioade de viaţă face ca practicienii — medici, psihologi sau neurologi — să fie mai prudenţi şi, poate, mai toleranţi în diagnosticul şi prognos­ticul lor. Robinson şi Robinson (1965), făcând aluzie la numărul mic de studii asupra acestei perioade din copilărie, amintesc că subiecţii descoperiţi figurau mai ales în cadrul unor studii longitudinale.

Şi aici însă majoritatea datelor se referă la comportamentele obser­vate şi sînt adesea contradictorii. Astfel, Prechtil şi Dijkstra (1959) atrag atenţia asupra frecvenţei tulburărilor somnului la copiii suspecţi de leziuni cerebrale (grupele observate erau compuse mai cu seamă din copii care avuseseră anoxii la naştere).

Această observaţie nu este confirmată însă în studiul lui Knobloch şi Pasamanick (1962), care semnalează, într-un grup asemănător, o mai mare frecvenţă a dificultăţilor de alimentaţie, precum şi întârzieri con­siderabile in stabilirea disciplinei sfincteriene.

Graham şi col. (1962), în cadrul unui studiu sistematic asupra copii­lor care suferiseră mai ales de anoxie la naştere (şi, de asemenea, în mai mică proporţie, de alte eventuale leziuni organice) şi care fuseseră revăzuţi la vîrstă de 3 ani, semnalează o diferenţă a posibatăţilor intelec­tuale, statistic semnificativă. Astfel, la nivelul grupului, comparat cu

1 I l l i n g w o r t h , 1961; K n o b l o c h ş i P a s a m a n i c k , 1962; B e r g e s şi L e z i n e , 1964.

252

un grup de control, alcătuit din copii care nu prezentaseră incidente la naştere, constată o diferenţă a C I . de 10 puncte, pe baza testului Stanford-Binet. Importanţa acestei constatări rezidă în evidenţierea urmă­rilor pe care le are în ceea ce priveşte posibilităţile intelectuale, o le­ziune a sistemului nervos central. ~

Pe de altă parte, acelaşi studiu subliniază dificultatea unei cieri valabile a altor laturi ale personalităţii, la copilul de această vîrstâ. Şi dacă avem să luăm în considerare numai datele semnificative din punct de vedere statistic, atunci poate fi reţinută doar trăsătura refe­ritoare la adaptarea socială; într-adevăr, copiii anoxici, precum şi copiii oare au suferit la naştere alte afecţiuni presupus lezionale dar de mai mică importanţă, sînt, după cîte se pare, mai puţin bine adaptaţi social­mente şi la anturajul lor imediat, decît copiii din grupul de control. După sublinierea urmărilor pe plan intelectual ale unei leziuni a S.N.C, această nouă constatare ne interesează ou atît mai mult, cu cît copiii prinşi în studiul menţionat nu erau cu toţii debili. Ea sugerează, poate prezenţa unei caracteristici care se va regăsi într-un mod mai mult sau mai puţin constant la debilii „patologici'', independent de vîrstă, şi anume marea dificultate de adaptare socială.

Rezultatele unui alt studiu, acela al lui Knobloch şi Pasamanick (1962), efectuat pe un număr de 230 copii, pare să confirme aceeaşi idee. Din ansamblul populaţiei studiate, 22 subiecţi care suferiseră o alterare lezională a S.N.C şi care prezentau chiar de la 40 de săptă-mîni semnele unor anomalii, se situau, cu siguranţă, la vîrsta de 3 ani, în grupul „exnormal", iar exnormalitatea se manifesta, îndeosebi, în plan comportamental, precum şi în activităţile de discriniinare, de orga­nizare, de raţionament şi de „maturitate".

Totuşi, datele în ce priveşte copilul mic, la care se poate presupune o leziune „organică", fie el debil sau nu, sînt puţine, lacunare şi nu ne permit, cel puţin la nivelul actual al cunoştinţelor noastre, să proce­dăm la o comparaţie mai riguroasă, în raport cu datele privind copilul mai mare sau adultul

Copilul de vîrstă şcolară şi adolescentul

Numeroase studii, în schimb, au fost consacrate copiilor de vîrstă şcolară şi adolescenţilor; pentru cea mai mare parte dintre aceste studii punctul de plecare 1-a constituit descrierea copilului „exogen", de căfcr Strauss. Ne permitem s-o amintim. După ce defineşte această categorie de copii drept „copii oare au suferit înainte, în timpul sau după naştere o leziune cerebrală sau o infecţie a S.N.C."1, autorul se referă la trei domenii: perceptiv, conceptual şi comportamental.

în domeniul perceptiv se constată tulburări evidente: distincţia figură-fond este dificilă; există o importantă tendinţă la perseverare (aceasta din urmă fiind, de altfel, prezentă nu numai pe plan perceptiv, ci manifestîndu-se ca o caracteristică generală).

Gîndirea conceptuală, explorată în activităţile de clasificare, se caracterizează prin aspecte neobişnuite, cîteodată neadecvate faţă de criteriile date, copilul exogen bazîndu-se adeseori pe un detaliu secun­dar, chiar anecdotic.

1 S t r a u s s si L e h t i n e n , 1947.

253

In fine, în domeniul comportamentului, se notează hiperactâvitatea, instabilitatea ţinutei şi a atenţiei, controlul slab, o importantă labilitate şi variabilitate de dispoziţie, apariţia conduitelor anxioase şi agresive.

Această descriere, denumită adeseori în literatura de limbă engleză „sindrom al lui Strauss", a fost completată mai ales prin observaţiile lui Dolí (1952)1, care constată o creştere a dificultăţilor de comportament atunci când copilul trebuie să se conformeze unor reguli, „o subnormali-tate a competenţei sociale, deşi ou note de bună adaptare, precum şi prezenţa frecventă a dificultăţilor în domeniul limbajului, al percepţiei vizuale şi auditive, al ritmului, al lateralizării şi al învăţării".

Cercetările ulterioare au vizat fie verificarea constanţei acestui ta­blou, fie stabilirea, pe baza acestor date, a unui diagnostic diferenţial de alterare lezională.

Numeroase studii şi^au propus să urmărească influenţa afecţiunii lezionale asupra nivelului intelectual şi au constatat, în general, sub acest aspect o inferioritate a debililor patologici în comparaţie cu debilii normali (cf. mai ales dispersia prevăzută a debilităţii în populaţia gene­rală şi distribuţia non-gaussiană a extremităţii inferioare a curbei; aproape totalitatea nivelelor foarte joase sînt de origine patologică). Vom aminti pe scurt rezultatele acestor lucrări, în măsura în care sîntem interesaţi să comparăm mai ales performanţele şi caracteristicile celor două grupe, la nivel intelectual egal.

S-a constatat foarte repede că, dacă „sindromul lui Strauss" este, în general, prezent la nivelul grupei, există totuşi importante variaţii individuale, lipsa de omogenitate reprezentînd, de altfel, chiar una din caracteristicile grupei. Dat fiind că această lipsă de omogenitate se poate explica la fel de bine atît prin însemnate diferenţe interinduiiduale, cît şi prin variaţii intra-individuale, lucru insuficient evidenţiat de dife­riţi autori, fenomenul respectiv îngreunează diagnosticul diferenţial. Certi­tudinea mediei privind debilii patologici nu mai este suficientă la nivelul individului, în timp ce la grupul de debili normali, studiaţi separat sau prin comparaţie cu patologicii, omogenitatea este mai importantă.

In ce constau, totuşi, caracteristicile, ce se pot desprinde din diverse cercetări efectuate în acest domeniu? Le vom examina mai întâi în dife­rite sectoare, înainte de a contura, în măsura posibilului, un tablou di­ferenţial, de ansamblu.

Capacitatea de abstractizare

Diminuarea capacităţii de gindire abstractă, reliefată de K. Goldstein în cazul leziunilor S.N.C., este destul de greu de studiat la grupele de debili mintal, dat fiind că apariţia aptitudinii de abstractizare nu este un fenomen independent de capacităţile intelectuale generale.

Cu alte cuvinte, şi din punct de vedere metodologic, nu este posi­bilă o comparaţie a performanţelor actuale ale debililor cu performanţele anterioare sau ipotetice, care să permită punerea în evidenţă a unui mod de gîndire mai „concret"2.

1 Citat de R o b i n s o n şi R o b i n s o n , 1965. 2 B. A. M a h e r (1963) acordă în manualul lui Ellis, cap. 6, o atenţie cu totul

specială problemelor metodologice de cercetare în domeniul lezării organice cere­brale.

254

In prezent, majoritatea lucrărilor se referă mai cu seamă la dificul­tatea debilului patologic de a-şi schimba atitudinea sa mintală (shifting), în comparaţie cu debilul normal.

Dificultatea de a ajunge la gîndirea abstractă este constatată1 şi con­siderată ca o caracteristică a debilităţii mintale, fără ca să existe o dife­renţă netă între cele două categorii care ne interesează. Lucrările lui Halpin şi Patterson (1954), după acelea ale lui Bolles (1937) se referă, de asemenea, la acest fenomen.

Halpin şi Patterson au comparat, la proba de clasificare formă-cu-loare a lui Weigl, Goldstein şi Scheerer, performanţele a două grupe de debili, aleşi cu grijă, după etiologie şi avînd ca trăsături comune sexul, V.R., V.M., C I . 2 şi şcolaritatea. Rezultatele celor două grupe n-au pre­zentat diferenţe semnificative. Trebuie să se ţină seama însă de carac­terul relativ simplu al sarcinii propuse subiecţilor investigaţi.

In schimb, Strauss şi Werner (1942, 1943) au demonstrat diferenţa criteriilor utilizate de debilii endogeni şi exogeni la sarcinile de clasifi­care. Intr-o primă experienţă, prezentînd copiilor 56 de obiecte cunoscute, autorii cereau „să aşeze la un loc cele care se potrivesc".

Exogenii au manifestat tendinţa de-a forma grupe numeroase de obiecte, folosind criterii de clasificare neobişnuite, devenite pentru ei importante; s-a constatat, de asemenea, variabilitatea criteriilor folosite de un membru sau altul al grupului de exogeni, pe cîtă vreme endogenii se conduceau mai mult după „bunul simţ", obţinând performanţe mai omogene.

Noi înşine, aplicând la o grupă de adolescenţi debili o probă de cla­sificare, inspirată după aceea a lui Strauss (cu un număr redus de 19 obiecte desenate pe cartonaşe) am constatat aceleaşi comportamente, cu o diferenţă semnificativă între cele două grupe definite prin etiologie (Chiva, 1964).

într-un alt experiment pe care l-am efectuat, subiecţii trebuiau să plaseze obiectele în funcţie de un desen sau după întîmplarea înfăţişată în acest desen. Şi în aceast experiment exogenii s-au deosebit prin aten­ţia acordată unor detalii aparent nesemnificative şi prin folosirea unor criterii de selecţie accidentale sau arbitrare.

Un alt tip de cercetări a scos în evidenţă faptul că debililor pato­logici le trebuie mai mult timp ca să găsească principiile de clasificare şi că ei întîmpină mai multe dificultăţi cînd trebuie să treacă de la un criteriu de clasificare la altul. De exemplu, folosind într-o cercetare proba lui Wisconsin, în care criteriile de clasificare sînt culoarea, forma, sau numărul, Mc. Murray (1954) găseşte diferenţe semnificative între cele două grupe.

în prezent, există uimitor de puţine cercetări efectuate în acest do­meniu, care să permită confirmarea şi o mai bună înţelegere a acestor constatări iniţiale. Putem numai să sperăm că lucrările din ce în ce mai importante ale diferiţilor cercetători, interesaţi de problemele învăţării la debilii mintal, vor aduce şi în acest domeniu elemente de cunoaştere suplimentară.

1 M c . P h e r s o n , 1948. 2 V. R. = vîrstă reală (cronologică); V. M. = vîrsta mintală C I . = coefi­

cientul intelectual (Nota trad.).

255

Organizarea perceptivă

In ceea ce priveşte organizarea perceptivă, marea majoritate a auto­rilor sînt de acord în recunoaşterea existenţei unor diferenţe nete între cele două grupe. Pentru studierea acestor diferenţe este folosită, de obicei, o „planşetă cu bile" (marble board), pusă la punct de H. Werner. In această probă, subiectul trebuie să construiască, cu ajutorul unor bile care se aşează în nişte găuri, pe o planşetă, o figură geometrică, după un model prezentat pe o planşetă identică. Există două variante ale acestei probe: în prima, planşeta suport comportă 10 rînduri cu cîte 10 găuri, iar, în a doua, găurile formează un fel de figură neregulată ca fond cu scopul de a îngreuna reproducerea, prin interferenţă cu modelul.

Werner şi Strauss (1940, 1941) au remarcat, la această probă, două diferenţe principale între performanţele debililor „exogeni", în compara­ţie cu acelea ale „endogenilor":

a) Reproducerea cantitativă, adică numărul figurilor reuşite corect în raport cu modelul, este mai bună la debili endogeni (normali). De altfel, metoda lor de construcţie, modul lor de progresie este deosebit de acel al exogenilor, în măsura în care aceştia din urmă par incapabili să urmărească cu regularitate un traseu: cu toate încercările de compensare (numărare, arătare cu degetele etc.) progresia este haotică, se realizează prin salturi şi, chiar dacă rezultatul final este corect, construcţia nu este efectivă, în majoritatea cazurilor, decât prin mici fragmente justapuse.

b) Cînd există o eventuală interferenţă între fond şi figura de re­produs, dificultatea se dovedeşte a fi mult mai mare pentru exogeai decît pentru endogeni.

Aceste constatări iniţiale ale lui Werner şi Strauss, uneori critica­bile în domeniul prelucrărilor statistice, au fost totuşi confirmate1. In studiul său critic şi experimental, Galiagher (1957), utilizînd criterii mai severe, găseşte o diferenţă mai mică între cele două grupe decît cele indicate anterior; diferenţa persistă, totuşi, şi întotdeauna în sensul arătat mai înainte.

Alţi autori au comparat cele două grupe de debili definite prin etio-logie, pe baza performanţelor obţinute la proba Lorettei Bender. Cu toată simplitatea relativă a probei sau poate chiar din această cauză, există o oarecare dificultate în interpretarea şi evaluarea rezultatelor sale, difi­cultate ce provine din implicarea eventualelor tulburări de motricitate fină în reproducere, cît şi din maniera de a interpreta proba prin prisma unei dimensiuni suplimentare, afective. Din această cauză, compararea diferitelor lucrări, mai ales cînd lipsesc criteriile utilizate pentru eva­luare, devine delicată.

Fără a discuta aceste divergenţe de puncte de vedere şi neţinînd seama decît de un nivel global, debilii „normali" reuşesc mai bine decît „patologicii"2.

De asemenea, unii autori constată la debilii „patologici", o tendinţă de a proceda la învârtirea figurilor sau la răsturnarea lor3, element care, deşi mai rar, se regăseşte şi în testul de retenţie vizuală a lui Benton4.

1 B e n s b e r g , 1950; G o l d e n b e r g , 1955 Oki şi colab. 1960. 2 B e n s b e r g , 1952; H a l p i n , 1953. 3 B e n s b e r g , 1952; H a n v - i k , 1953. 4 W a h 1 e r, 1956.

256

Tot la rubrica organizării perceptive, trebuie semnalate confuziile figură-fond, care sînt mai frecvente la debilii patologici. Werner şi Strauss (1941), au scos în evidenţă această inferioritate, cerînd subiec­ţilor să recunoască desene de obiecte uzuale prezentate la tahistoscop pe un fond „pregnant" (linii în zig-zag, împărţit în pătrăţele e tc) .

în acest experiment autorii compară trei grupe de subiecţi: copii normali, copii cu debilitate endogenă şi copii cu debilitate exogenă. Răs­punsurile care menţionează fondul sînt de 7% printre normali, 14% printre endogeni şi 75<>/o printre exogeni.

O critică metodologică ar putea interveni aici: s-a cerut subiecţilor să spună ce vedeau şi nu să găsească sau să descrie figura, socotită ca semnificativă de către experimentator (Spivak R. în Ellis, 1963); cu toate acestea, diferenţa foarte pronunţată între modalităţile de răspuns ale celor trei grupe rămîne şi trebuie luată în considerare.

Puţine lucrări au reluat acest tip de studii, aşa că în afară de cîteva cercetări izolate, nu posedăm date suficiente pentru a susţine sau, la rigoare, pentru a combate această constatare.

Perseverare şi rigiditate mintală

Perseverarea şi rigiditatea formează un alt domeniu, în care debilii patologici sînt inferiori altor grupe de comparaţie. A fost citată deja, lucrarea lui M. Murray (1954) privind performanţele la proba de clasifi­care a lui Wisconsin. Timpul prea lung de care au nevoie debilii pato­logici pentru a părăsi un tip de răspuns devenit inadecvat poate fi inter­pretat, de asemenea, ca o tendinţă la perseverare.

într-o altă expirenţă (Werner, 1946) se prezenta la tahistoscop o serie de structuri punctiforme, pe care copilul trebuia apoi să le repro­ducă. La seriile care comportau desene simple nu exista diferenţă între performanţele debililor endogeni şi ale celor exogeni. Dar, odată ou creş­terea dificultăţilor, exogenii aveau tendinţa să dea răspunsuri prin perse­verare (reproducînd mereu răspunsurile precedente, mai simple), în timp ce nici un endogen nu dădea răspunsuri de acest fel.

Această explicaţie nu poate să nu ne amintească noţiunea de „vîs-cozitate genetică" a lui Inhelder (1943, 1963), noţiune oare tocmai explica diferenţele de conduite intelectuale dintre debili în general şi copilul normal. în cazul foarte precis care ne interesează, acela al comparaţiei debililor normali cu cei patologici, putem emite oare ipoteza că structura mintală a acestora din urmă este mai fragilă, mai vîscoasă, în sensul acordat de Inhelder, ceea ce ar explica o mai mare preseverare? între­barea rămîne deschisă, căci ne lipsesc elementele pertinente pentru a răspunde.

Aptitudinile verbale

Domeniul aptitudinilor verbale la debili n-a început să fie studiat decît destul de recent (în jur de 1945). In acest domeniu, debilii pato­logici sînt aceia care obţin rezultate mai bune1.

1 B l j o n ş i W e r n e r , 1945; W e a t h e r w a x ş i B e n o i t , 1957.

17 — DeEilititil* mintal» 257

Astfel, Gallagher (1957) semnalează superioritatea acestui grup faţă de debilii normali, la probele de fluiditate verbală, de achiziţii de tip şcolar (probe de tip gramatical) şi de imitaţie verbală. In schimb, la pro­bele de asociaţie şi integrare a conceptelor verbale sau la probele care s-ar putea califica prin „adecvare a Umbajului" (de exemplu completarea unor propoziţii ca „ T a t a . . . la muncă") debilii normali sînt cei care reu­şesc mai bine.

în interpretarea acestor rezultate şi a altora care merg în acelaşi sens, ar trebui să se ţină seamă, în afară de factorul etiologic, de neegali-tatea nivelurilor socio-culturale1. într-adevăr, şi vom avea încă ocazia să revenim asupra acestei probleme, există diferenţe însemnate între cele două grupe, în măsura în care anturajul debililor „patologici" este în medie de nivel ridicat2. Atenţia acordată şcolarizării, ajutorul deseori eficace în acest domeniu, nivelul său de exprimare şi de cultură, deter­mină debilul „patologic" să fie, în general, superantrenat pe plan verbal, ceea ce ar explica relativa sa superioaritate în acest domeniu.

în afara acestor aspecte, cărora li s-a consacrat un număr suficient de studii, există cîteva lucrări izolate, care compară grupurile de debili normali şi patologici sub aspectul discriminării tactile sau al percepţiei mişcării; şi în aceste privinţe performanţele debililor normali par a fi superioare faţă de cele ale patologicilor. Dar datele sînt insuficiente pen­tru a putea trage concluzii valabile.

în fine, notăm absenţa aproape totală (pînă la investigaţiile lui M. Stambak) a lucrărilor privind motricitatea debililor mintal şi relaţia care ar putea exista între etiologie şi motricitate.

Reglarea comportamentului

Studiul comportamentului debililor mintal patologici, descris deja în însăşi definiţia „sindromului lui Strauss", nu însoţeşte, din păcate, toate cercetările consacrate comparării acestui grup cu alte populaţii pe un anumit plan, ceea ce reduce izvoarele de informaţie.

Gallagher (1957) notează prezenţa unor elemente componente care ar putea fi calificate ca nefavorabile în comportamentul debililor pato­logici: lipsă de atenţie, anxietate, inhibiţie, categoric mai pronunţate la aceştia, decît la debilii normali.

Pe de altă parte, Strauss şi Kephart (1955) au comparat descrierile comportamentului făcute de institutori şi educatori, pe două grupe de cîte 40 de copii aleşi după vîrsta reală şi C.I., dar cu etiologie diferită. Conform acestor observaţii, adaptarea socială, în general, este mai puţin satisfăcătoare la exogeni, care sînt mai puţin controlaţi, inegali în com­portamentul lor, deci inhibaţi.

Ceea ce reiese din diveresele observaţii făcute în acest domeniu este, de fapt, marea varietate a comportamentului debililor patologici în com­paraţie cu debilii normali, aceştia din urmă deosebindu-se mai puţin între ei şi avînd conduite mai puţin spectaculoase.

Caracterul distractibil, deseori atribuit exogenilor, nu este confirmat de toţi autorii. Dimpotrivă, conform unor studii, exogenii sînt cei care

1 S a r as o n, 1953; S p r a d l i n , 1963. 2 Cf. de exemplu (în cap. III privind etiologia) apartenenţa profesională a

părinţilor debili.

258

ar rezista mai bine stimulărilor vizuale sau auditive secundare, destinate să joace un rol perturbator. Totuşi, şi aceasta în funcţie de sarcinile propuse, trebuie să ne întrebăm care este rolul motivaţiei; astfel, la temele de tip verbal sau şcolar, motivaţia (şi antrenamentul) exogenilor fiind superioară, ei sînt mai puţin distraşi decît endogenii. \

Repercusiunea ansamblului de conduite şi posibilităţi (la nivel inte­lectual egal) asupra adaptării sociale a făcut obiectul a prea puţine cer­cetări sistematice1, iar valoarea celor existente este limitată, într-o oare­care măsură, prin faptul că au studiat copii din instituţii specializate; nu există deci date sistematice privind aprecierea adaptării sociale a debililor „în libertate"2. Aceste cercetări semnalează totuşi o adaptare mai puţin bună a debilului patologic, mai ales în acele domenii în care este impli­cată, mai mult sau mai puţin, motricitatea, constatare ce ne face să extrapolăm şi să presupunem o adaptare profesională ulterioară mai puţin bună, întrucît majoritatea meseriilor accesibile debililor sînt meserii de tip manual.

înainte de a încerca să concentrăm datele într-o privire de ansamblu, trebuie să spunem cîteva cuvinte despre lucrările întreprinse în URSS privind debilitatea mintală. Aceste lucrări ocupă un loc aparte şi nu pot fi comparate direct cu alte studii, datorită atitudinii teoretice de bază adoptată faţă de debilitatea mintală (adeseori desemnată sub numiele de oligofrenie). /

într-adevăr, după autorii sovietici3, debilitatea mintală estej consi­derată întotdeauna ca o consecinţă a unui proces patologic. înkacjeate condiţii, grupul de debili „normali" nu există sau nu este luat îri conşiY deraţie. \ 8

O grijă cu totul specială este acordată de aceşti autori stabilirii/cţiab-nosticului diferenţial între debilitate şi alte situaţii care pot da naştere la confuzii (mai ales la copilul mic): hipoacuzie, stări prepsihotioe, wgps etc. Cadrul conceptual şi explicativ şi, în mare parte, instruméntela uti­lizate pentru investigaţie derivă din teoria pavloviană a activităţii siste­mului nervos.

Aceste studii pun în evidenţă în grupul debililor (care trebuie deci considerat ca „patologici") o slabă integrare a proceselor „activităţii ner­voase superioare" şi mai ales o dereglare a proceselor de inhibiţie şi exci­taţie şi a echilibrului lor reciproc. Aceasta este exprimată tot atât de bine în rezultatele diverselor probe folosite (mai ales în probe de condi­ţionare), cît şi în comportament. Descrierile comportamentului, de fapt, coincid adeseori cu descrierea „sindromului lui Strauss".

La capătul acestei treceri în revistă a literaturii de specialitate, ni se pare îndreptăţit să susţinem existenta unor tablouri psihologice distincte la debilii normali şi la debilii patologici.

La nivel intelectual egal, debilii patologici se disting prin turburări caracteristice ale gîndirii conceptuale, în acelaşi timp mai rigidă şi sesi-zînd mai puţin esenţialul unei situaţii sau al unor date. Performanţele lor în domeniul vorbirii sînt ceva mai bune, în comparaţie cu debilii normali, mai cu seamă în ceea ce priveşte limbajul de achiziţie. Organizarea per­ceptivă este foarte mult tulburată şi, de asemenea, există inferiorităţi în domeniile discriminării auditive şi tactile. Debilii patologici au, în gene-

1 Do I I , 1945; C a s s e l şi R i g g s , 1953. 2 Cf. capitolul lui M. CI. Hurtig, consacrat în special acestei probleme. 3 V î g o t s k i , P e v z n e r , 1961; L u r i a, 1963.

259

ral, o motricitate mai puţin bună şi prezintă mai frecvente perseverări în activităţile lor. La nivelul comportamentului se constată că pot fi mai uşor distraşi că au stări anormale de excitaţie sau de inhibiţie, o capacitate redusă de previziune a valorii sociale a actelor lor, o labilitate a dispoziţiei.

In fine, mai trebuie reţinută marea varietate a performanţelor şi a comportamentului între indivizii acestui grup în comparaţie cu debilii normali, care prezintă, de la un individ la altul, tablouri mai omogene.

De asemenea, pentru înţelegerea acestor date trebuie să avem în minte diferenţele între nivelurile socio-culturale de origine şi influenţa lor asupra imaginii de sine şi a echilibrului afectiv al copilului sau al adolescentului debil. Pentru a nu lua decît exemple extreme, este foarte posibil că debilul provenit dintr-o familie modestă (nivel de muncitor necalificat sau O.S.1) avînd părinţi sau o fratrie de un nivel intelectual mediocru, unde accentul se pune pe o anumită „uşurinţă de a se descurca" în viaţă, se integrează mai bine în anturajul său decît debilul provenit dintr-o familie de intelectuali. Presupunînd că acesta din urmă este bine tolerat în familia sa (deşi nu este intotdeauna cazul, aşa cum am văzut la discuţia privitoare la anamneză), exigenţele curente ale mediului său depăşesc posibilităţile reale de care dispune, iar şcolari­zarea nu îi este adesea favorabilă în sensul dobîndirii unei uşurinţe de adaptare ulterioară.

Cu tot caracterul lor evident, aceste date rămîn, pentru moment, numai la nivel de presupuneri sau afirmaţii, datorită numărului limitat de studii experimentale. Dimensiunea antropologică este afirmată tot mai mult2 iar cercetările se orientează spre acest domeniu.

Marea majoritate a lucrărilor privind caracteristicile psihologice dife­renţiale au mai cu seamă o valoare pragmatică. In mod explicit, scopul acestor lucrări este, pe de o parte, stabilirea diagnosticului de afecţiune lezională a S.N.C., pe de altaă parte, şi, în funcţie de calităţile parti­culare ale ficărui grup, punerea la punct a sistemelor educative speci­fice sau a unei orientări socio-profesionale.

Această din urmă tendinţă este ilustrată în special prin metodele educative speciale, inspirate din lucrările lui Strauss şi din lucrările medicilor, psihologilor şi educatorilor sovietici. Meritul acestor metode deosebit de fructoase şi utile este în prezent recunoscut şi puţin contro­versat.

In schimb, pretenţia de a formula un diagnostic pe baza probelor psihologice este adeseori criticată şi combătută, fiind considerată necon­sistentă sau vanitoasă. Ni se pare, totuşi, că există aici, de la început, o neînţelegere. A afirma existenta unei leziuni a S.N.C. este destul de greu, mai ales cînd sînt insuficiente datele care confirmă această leziune. De pildă, sînt cazuri la care examenul neurologic nu oferă date care să ateste o leziune, în timp ce E.E.G., examen considerat mai sensibil, sugerează existenţa unei leziuni. Se pune atunci problema, validarea bate­riei de teste pentru asemenea cazuri trebuie să se facă în funcţie de primul sau în funcţie de al doilea examen? De altfel, sensibilitatea foarte mare a celui de al doilea examen (E.E.G) nu oferă întotdeauna garanţia unei validări. Nu vom cita decît exemplul lui Sarason (1953), care studiind un grup de copii consideraţi ca avînd leziuni ale S.N.C. (cerebral palsied

1 Ouvrier specialise (muncitor specializat) (Nota trad). ! M a s l a n d , G l a d w i n ş i S a r a s o n , 1960.

260

children), constată că aproape jumătate prezintă un tablou electroence-falografic normal.

Fără a pretinde să diagnosticăm, cu orice preţ, afecţiunea lezională cerebrală şi permiţîndu-ne să facem o descriere a situaţiei şi a caracte­risticilor în momentul dat, considerăm că examenul psihologic este ne­cesar şi fructuos în măsura în care, prin comparaţie cu anumite grupuri de referinţă, permite o mai bună orientare a copilului şi a adolescentului debil, în vederea unei cît mai bune adaptări ulterioare.

2. Noi contribuţii ale echipei H.H.R.

Echipa noastră, a Laboratorului de psihologie al spitalului Henri Rousselle, s-a dedicat de mult timp studierii debilităţii mintale şi a carac­teristicilor sale. Printre diversele rezultate publicate pînă acum, noţiunea de heterocronie ocupă un loc deosebit. Pe scurt, acest termen „exprimă pur şi simplu faptul că debilul comparat ou copilul normal se dezvoltă într-un ritm diferit, în raport cu diferitele sectoare ale dezvoltării psiho­logice (considerate)" (R. Zazzo, 1960).

Heterocronia este legată de instrumentul sau mai degrabă de ansam­blul instrumentelor, care au permis punerea sa în evidenţă cu ajutorul stabilirii unui profil—tip al debilului mintal. Acest profil, stabilit ini­ţial prin investigaţii pe o populaţie de 300 debili, fete şi băieţi, în vîrstă de la 9 la 14 ani şi al căror C I . se eşalonează între 45 şi 75 (apreciat prin Binet-Simon 49) reprezintă performanţele la o baterie de probe, care scot în evidenţă existenta unor coeficienţi diferiţi de dezvoltare ( C D . ) după domeniul examinat1.

Astfel, coeficienţii de dezvoltare la populaţia investigată de echipa noastră se situau între 60, la o probă de organizare spaţială (Bender-Santucci) şi 91, la o probă de randament psiho-motor (V 2 sau testul celor două baraje), C I . fiind în medie de 70.

Odată cu stabilirea acestui profil, se punea problema valorii şi a semnificaţiei sale. „Conform unei metode bune, trebuie să ne întrebăm dacă profilul obţinut exprimă just o realitate psihologică sau dacă el nu este rezultatul unui artefact" (R. Zazzo, 1960). Printre aceste artefacte se numără şi problema etiologiilor diferite. Autorul citat remarcă atunci:

deşi am eliminat cazurile neurologice evidente, au rămas, probabil, cazuri de debili exogeni (îndeosebi cazuri de organicitate). Sîntem în drept să ne întrebăm dacă, în acest profil — tip, inferio­ritatea la testele de organizare spaţială nu se datoreşte prezenţei debi­lilor exogeni.

Cercetările noastre vor permite poate într-o zi să răspundem cu toată seriozitate la această chestiune şi, eventual, să stabilim două sau mai multe psihograme diferite.

1 Amintim că C D . exprimă raportul între nivelul de vîrstă obţinut la un test şi vîrstă cronologică a subiectului. In acest sens, C I . este un caz particular: el reprezintă un C D . obţinut printr-un test de inteligenţă.

9.M

Vom încerca, deci, să răspundem tocmai la această problemă cu atît mai actuală, cu cît pare mai legitim să vorbim despre tablouri ale debi­lităţii, „normală" sau „patologică", şi nu despre un singur tablou al debilităţii în general.

Trei contribuţii vor fi examinate aici: — compararea profilului tip stabilit la două grupe diferite ca etio-

logie (M. Chiva); — analiza rezultatelor la bateria Binet-Simon, revizuită în 1949,

a două grupe de subiecţi cu nivel intelectual egal, dar cu o etiologie dife­rită (H. Santucci şi A. Hélai);

— studiul unor aspecte ale motricitatii manuale în raport cu etio­logia debilităţii (M. Stambak)1.

Profilul — tip şi profilul diferenţial

îneercînd să răspudem la întrebarea pusă mai înainte, am comparat performanţele a două grupe de subiecţi pentru care avem aproape sigu­ranţa în ceea ce priveşte etiologia debilităţii lor. Este vorba de preadoles­cente şi adolescente debile a căror vîrstă varia între 13 ani şi 5 luni şi 16 ani şi 11 luni, avînd un C I . între 49 şi 59. Toţi aceşti subiecţi trăiau în familiile lor şi frecventau o şcoală specială de pregătire profesio­nală. Nici unul dintre ei nu fusese la serviciul de consultaţii ca urmare a unor dificultăţi supraadăugate debilităţii, iar examenele şi le-au susţinut în şcoala proprie.

Grupul de debile „normale" cuprindea 20 de subiecţi; cel al debilelor „patologice", 17 subiecţi. Eşantionul este mic, ca urmare a dorinţei noastre de a nu păstra decît subiecţi pentru care diagnosticul etiologic era neîn­doielnic. Am exclus mai ales cazurile de tulburări motorii şi neurologice grave, precum şi cazurile de epilepsie. Diagnosticul etiologic a fost stabi­lit pe baza datelor anamnezei.

Din considerente de ordin practic, bateria de teste aplicată a fost restrînsă, faţă de bateria iniţială; ea cuprindea probele următoare: Ritm, Bender-Santueci, Lectură, Ortografie, Punctare de M. Stambak, Testul celor două baraje şi Binet-Simon — 1949. Am reţinut şi prezentat rezul­tatele la probele de ritm, lectură şi ortografie (care nu au figurat nemij­locit în profilul din 1960), pentru interesul evident pe care-1 prezintă; aplicarea lor a fost determinată deci de motive şcolare (pentru a răspunde dorinţelor manifestate la profesori).

Ţinînd seama de proporţiile reduse ale eşantionului şi de distribuţia valorilor, am exprimat rezultatele indicînd mediana, intervalele semi-interquartile şi limitele extreme ale distribuţiei (Tabel 1). Performanţele sînt exprimate în C D .

1 A patra contribuţie, aceea a lui M. C I . H u r t i g asupra dezvoltării psiho­sociale ar fi trebuit, de asemenea, să figureze aici. Dar interpretările din acest punct de vedere, bazate pe comparaţia debililor normali şi a debililor patologici, nu erau terminate cînd prezenta sinteză era redactată. Rezultatele şi comentariile acestor cercetări se vor găsi în partea a doua a capitolului redactat de M. C I . H u r t i g . Exogenii par uşor inferiori endogenilor, în ceea ce priveşte dezvoltarea lor psiho­socială. Dar, mai interesantă decît această uşoară diferenţă, este corelaţia. între această dezvoltare (D.P.S.) şi inteligenţă: pentru exogeni, această corelaţie este puternic pozitivă (+ 85), în timp ce pentru endogeni, ea este negativă (— 34).

262

De asemenea, am prezentat aceste rezultate sub forma unui grafic, în valori mediane, faţă de profilul tip obţinut în 1960 (Figura 1).

Ce comentarii se pot face pe marginea acestor date? întîi corectarea unui artefact: decalajul curbelor experimentale faţă

de „profilul—tip". Într-adevăr, e nevoie să ţinem seama de diferenţa de nivel intelectual între cele două populaţii; aceea din 1960 avea în medie un C I . de 70, în timp ce grupele noastre se situează în jur de 60. Este normal deci ca ansamblul performanţelor să se situeze pe un plan

Performanţele exprimate în coeficienţi de dezvoltare (C.D.) , la două grape de debili cu etiologic diferită, comparate eu profilul tip (1980). Valori mediane.

(1) Probele de lectură şi ortografie nu figurează în profilul iniţial; deci comparaţia ne lipseşte.

inferior. Totuşi este interesant de observat că ierarhia performanţelor este aproape aceeaşi, mai ales pentru grupul de debili normali1.

Comparînd rezultatele celor două grupe între ele, merită să fie reţi­nute mai multe fapte:

— Inferioritatea constantă a performanţelor debililor patologici, în raport cu performanţele debililor normali, cu excepţia probelor de lectură şi ortografie. Această inferioritate se datoreşte fără îndoială etiologici, în măsura în care, la cele două grupe, toate condiţiile au fost egale.

— O inferioritate maximă a debililor patologici la proba de ritm, inferioritate maximă nu numai în comparaţie cu celelalte probe ale bate­riei, ci şi în comparaţie ou debilii normali.

— Cea mai bună reuşită a debililor patologici la probele de cunoştinţe şcolare confirmă datele literaturii de specialitate. Este interesant de constatat că această superioritate este evidentă mai cu seamă la proba de ortografie, unde este vorba, în primul rînd, de aplicarea unui număr de reguli, consolidate poate sub influenţa mediului.

— Cea mai mare dispersie a indicilor în ceea ce priveşte probele psiho-motrice a fost înregistrată în grupa debililor patologici. Chiar într-un grup atît de restrîns ca al nostru, se observă o mare varietate

1 Unele diferenţe (de exemplu, la proba Bender) între profilul „debililor noştri normali" şi profilul — tip obţinut în 1960 se datoresc, fără îndoială, faptului că populaţia din 1960 cuprindea o proporţie deloc neglijabilă de debili patolo­gici.

264

de la un subiect la altul şi, uneori, chiar la acelaşi subiect, de la o probă la alta. Este cazul, deci, amintindu-ne de adevărul mediei, să evităm o trecere prea grăbită de la nivelul grupului la nivelul individual.

Aceste constatări, care ni se par că validează ipoteza unui tablou psihologic diferenţial în funcţie de etiologie, nu aduc decît puţine infor­maţii cu privire la domeniile în care „patologicii" ar fi superiori „nor­malilor". Totuşi, aceste superiorităţi trebuie să existe, căci altfel, cum s-ar putea explica posibilitatea de a obţine o vîrstă mintală comparabilă, la o probă de tip „hoche-pot", cum este testul Binet-Simon, dacă se presupune o inferioritate constantă a debililor patologici?

Diferenţe constante la testul Binet-Simon1

Autorii compară dispersia itemilor în interiorul scării Binet-Simon (revizuită în 1949), precum şi eşecurile sau reuşitele elective, la trei grupe de vîrstă: copii normali de 8, 9 şi 10 ani (pentru care, deci, prin definiţie există identitate de vîrstă reală şi mintală) şi trei grupe de debili avînd respectiv, 8, 9 şi 10 ani vîrstă mintală. Vîrstă cronologică a debililor, băieţi, era de la 13 la 15 ani; toţi subiecţii au atins cel puţin 7 ani şi 9 luni vîrstă mintală.

In prima etapă, autorii compară evoluţia caracteristicilor dispersiei la cele două populaţii, de la o vîrstă la alta. Principalele constatări se pot rezuma după cum urmează:

— La fiecare nivel de vîrstă mintală, debilul este deosebit de copilul normal. Dar aceste diferenţe nu sînt constante şi variază de la o vîrstă la alta.

— Cele trei niveluri ale debilităţii, respectiv 8, 9 şi 10 ani vîrstă mintală, se disting între ele după caracteristici deosebite de cele care disting între ei pe copiii normali de 8, 9 şi 10 ani.

— Dispersia reuşitelor la nivelul de 9 şi de 10 ani dovedeşte o dife^ rentă între debil şi copilul normal.

Grupele studiate de debili cuprindeau: 36 subiecţi de 8 ani V . M . 75 subiecţi de 9 ani V . M . 57 subiecţi de 10 ani V . M .

Pentru unii subiecţi ai acestei populaţii, Y. Rutschman şi M. Chiva au putut stabili, cu o siguranţă suficientă, un diagnostic etiologic şi anume:

Debili „exogeni" sau „patologici": la 8 ani V . M . 50»/o (18/36) la 9 ani V . M . 37«/0 (28/75) la 10 ani V . M . 18o/0 (10/57)

Debili „endogeni" sau „normali": la 8 ani V . M . 19»/0 ( 7/36) la 9 ani V . M . 29o/0 (22/75) la 10 ani V . M . 39o/0 (22/57)

Se vede deci că diagnosticul etiologic bazat pe anamneză n^a putut fi stabilit pentru ansamblul populaţiei. Pe de altă parte, şi cu toate că

1 Acest paragraf este extras din lucrarea expusă mai în detaliu de H, Santucci şi A. Helal, tot în această lucrare.

265

s-au eliminat cazurile de înapoiere profundă, constatăm la această popu­laţie cea mai mare proporţie de debili exogeni la grupa de 8 ani V . M . , proporţie care se micşorează treptat la celelalte două grupe de vîrstă mintală.

Datele confirmă chiar la această populaţie de debili mijlocii, temeiul studiilor clinice şi epidemiologice care conchid că ereditatea simplă are o contribuţie foarte redusă în cazurile de înapoiere profundă.

Oricît de interesante ar fi, aceste constatări prezintă o dificultate. Mica frecvenţă a cazurilor de debilitate normală la nivelul de 8 ani V . M . şi de debilitate patologică la nivelul de 10 ani V . M . împiedică analiza rezultatelor în funcţie de etiologic, pentru aceste două nivele. In schimb, analiza efectuată la nivelul de 9 ani V . M . furnizează informaţii care ne­cesită să fie verificate şi la celelalte două niveluri. Pentru compararea cu copilul normal, autorii au reţinut, deci, la nivelul de 8 ani, cazurile de exogenitate (in număr de 18), iar la nivelul de 10 ani, cazurile de endogenitate (în număr de 22); pentru nivelul de 9 ani a fost analizat ansamblul datelor obţinute de la subiecţii celor două etiologii.

Dacă examinăm problemele care generau o reuşită diferenţiată între debili şi normali, consideraţi la o V . M . egală, se remarcă o modificare a rezultatelor în funcţie de etiologia celor două subgrupe de debili. Mai mult, unele chestiuni care nu aduceau nici o indicaţie diferenţială între normali şi debili, indică o diferenţă între reuşita normalilor şi una sau alta dintre subgrupele etiologice. Datele cele mai interesante sînt rezu­mate în tabelul 2.

Tabelul 2

266

Pentru a testa semnificaţia diferenţelor, aplicaţia lui X2 nu este întotdeauna posibilă. Prin aplicaţia lui rt s-a căutat existenţa unei legă­turi între reuşită şi etiologie. Semnificaţia a fost calculată prin formula propusă de Guilford (1960), raportând rt la eroarea sa tip.

Comentând aceste rezultate, H. Santucci şi A. Helal precizează, prin­tre altele:

„Se pare că pentru a explica mai bine îndemînarea debilului, ce se desprinde din rezultatele expuse, este necesar să facem apel la experienţa sa mai îndelungată.

Această interpretare, întâlnită la numeroşi autori, este contestată însă de Sarason (1959). El reproşează clinicienilor că vorbesc de o expe­rienţă mai îndelungată a debililor, omiţînd faptul că, după originea stării lor, aceştia (debilii) n-au trăit, de fapt, aceleaşi experienţe şi nu le-au trăit în acelaşi mod; el evocă diferenţa care există neapărat între tre­cutul trăit de debilul endogen şi cel trăit de debilul patologic. Dar auto­rul se mulţumeşte cu atît, fără a da alte explicaţii.

Constatările noastre, pe baza clasificării în funcţie de etiologie, arată o superioritate a debilului exogen în domeniul cunoştinţelor verbale şco­lare (enumerarea lunilor şi construcţia frazelor) şi al logicii verbale (analiza frazelor absurde). El se dovedeşte aici superior debilului endogen şi copilului normal1. Ori debilii exogeni provin, de cele mai multe ori, din medii cu un bun nivel socio-cultural.

Sub influenţa stimulativă a anturajului sau chiar sub presiunea exi­genţei părinteşti, ei au putut să-şi exerseze potenţialitatea în domeniile verbal şi şcolar; nu există îndoială că tocmai în mediile cu un bun nivel socio-cultural, şcolarizarea este valorizată la maximum.

Debilii endogeni manifestă mai multă uşurinţă în domeniul înţe­legerii situaţiilor. Ei reuşesc mai frecvent decît debilii exogeni şi chiar decît copilul normal la itemii: a da restul, cuvinte abstracte, fapte diverse.

Debilii endogeni provin, de cele mai multe ori, din medii puţin culti­vate2. Nefiind în măsură să judece întârzierea lor intelectuală, familia îi consideră în funcţie de vîrsta lor reală, lăsîndu-le, din această cauză, mai multă libertate şi permiţîndu-le astfel să-şi Însuşească mai multă autonomie3. Reuşitele lor optime ar dovedi o oarecare maturitate socială şi, dacă vrem, o mai bună adaptare socio-afectivă, în timp ce reuşitele optime ale exogenilor ar exprima o mai bună adaptare şcolară4.

Dacă „experienţa trecutului", aşa cum sublinia Sarason, pe bună dreptate, este diferită, după originea debilităţii, acţiunea ei se manifestă, de asemenea, în sectoare diferite. /

Într-adevăr, explicaţia noastră foloseşte ca argument doar factorul / mediu, omiţînd caracterele esenţiale, care se atribuie celor două forme li etiologice ale debili taţii ( . . . ) . în explicaţia noastră nu intervine nici fac- /1

1 Evident, este vorba de copilul normal de aceeaşi etate mintală, din eşan­tionul investigat (Nota trad.).

2 73% din endogeni au părinţi cu nivelul profesional de muncitor necaii-' ficat sau OSl, OS2.

3 A se vedea în cap. „Contribuţii la studiul cîştigării autonomiei la debilul mintal", analiză făcută de M. CI. Hurtig, cu ajutorul scării de dezvoltare psiho­socială.

4 Cu titlu de indicaţie, ţinînd seama de vîrstă lor mintală, 67% din exogeni au bune rezultate în ortografie, pe cînd 60% din endogeni obţin în acest domeniu rezultate proaste. Aceste rezultate, constatate pe o altă populaţie decît cea luată în considerare în paragraful precedent nu face, după părerea noastră, decît să susţină validitatea profilului diferenţial prezentat de noi.

267

torul organic, apreciat în literatura de specialitate ca determinant al di­ferenţelor între debilii endogeni şi exogeni. Fără a contesta rolul organi-cităţii ( . . . ) ni se pare posibil, plecînd chiar de la rezultatele noastre, să ridicăm problema acţiunii mediului în formarea individului debil. Nu trebuie oare să se ţină seama în acelaşi timp şi de factorul mediu, pentru a explica cele două forme ale debilităţii? Oare debilul exogen nu este un „instabil şi caracterial'' sub efectul unor exigenţe care-1 depăşesc, iar aspectul „armonios" al debilului endogen, nu reprezintă reflectarea armo­niei dintre el şi mediu?

Răm^ninH la nivplul-rtgţplm- furnizate de Binet-Simon, se mai constată că, la debili, caracteristicile, puse în evidenţă prin indicele de dispersie (tabelul 3), sînt accentuate în populaţia subiecţilor exogeni la 8 şi chiar la 9 ani V . M . (procentaj relativ ridicat în clasele extreme). Din acest punct de vedere, la nivelul de 9 ani debilul endogen oferă date foarte apropiate de acelea ale copilului normal. Se poate afirma că endogenul manifestă mai multă coerenţă în reuşitele sale, ceea ce etalează din nou asemănarea sa ou „debilul armonios" al lui Vermeylen. în schimb, la nivel de 10 ani, la debilul endogen se observă o distribuţie care satisface mai puţin interpretarea noastră: deşi există, ca şi la copilul normal, numărul indicilor de dispersie puţin ridicaţi este, totuşi, neînsemnat pre-dominînd desigur, indicii de dispersie ridicaţi. Aceasta se datoreşte, mai ales, reuşitei la itemul 48, plasat la limita superioară a scării.

Indicele de dispersie mai ridicat poate să exprime posibilităţi supe­rioare celor indicate de V . M . globală. La debilul endogen cu o vîrstă min­tală de 10 ani el denotă o uşurinţă care, în domeniul inteligenţei sociale, îl face superior copilului normal de 10 ani.

Putem afirma, deci, că dacă specificitatea debilului se manifestă în seotoare diferite într-o măsură mai mare sau mai mică conform gradu­lui debilităţii sub unele aspecte, această variaţie poate fi explicată prin etiologie evidenţiind, odată în plus, diversitatea „debilităţilor". La nivel de debilitate egală, debilul endogen apare diferit de debilul exogen şi, într-un fel propriu, diferit de copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală.

268

\

Ni se pare că acest studiu, chiar dacă e bazat pe o singură probă, depăşeşte cadrul strimt al analizei unui test şi, aducînd elemente noi de explicaţie şi de înţelegere, confirmă veracitatea tablourilor psihologice diferenţiale ale debilităţii.

Diferenţe constatate la probele de motricitate

Rezultatele pe care le vom prezenta nu reprezintă decît o parte din importanta cercetare consacrată de M. Stambak motricitatii la debili

In această lucrare1, motricitatea manuaia a iost studiată ou ajutorul unei baterii de probe create şi puse la punct chiar în acest scop. Această baterie distinge, pe de o parte, „posibilităţile motrice", pe de altă parte „stilul motor".

Ne vom referi aici doar la probele şi indicii cu privire la ceea ce autorul numeşte „posibilităţi motrice", cercetările cu privire la stilul motor neajungînd la rezultate net diferenţiatoare.

„Posibilităţile motrice", care şi-au propus să pună în evidenţă echi­pamentul de bază al individului, au fost studiate cu ajutorul probelor următoare (lîngă fiecare probă notăm indicele reţinut)2:

1. Punctare (număr de linii). 2. Cărţi de joc (timpul de distribuire).

A -f- B 3. Turnuri — ^ — (numărul de cuburi aşezate cu mîna). 4. Turnuri „pensă" (numărul de cuburi aşezate ou o pensă). 5. Bile (timpul pentru aşezarea unui rînd). 6. Decupaj (Eu numărul erorilor la prima încercare). 7. Decupaj (E2 + T 2 , indice format din timp şi erori la a doua încer­

care). 8. Sincinezii (amploarea sincineziilor motrice). „Stilul motor" oare priveşte „analiza diferitelor moduri de execuţie

a unei sarcini motrice", este studiat cu ajutorul următoarelor probe (indicii reţinuţi fiind menţionaţi între paranteze):

1. Linii punctate, curbele lui Perron (precizia la prima încercare; slăbirea controlului).

2. Punctare şase minute (regularitate; stil iniţial de randament; curba randamentului).

3. Frinarea voluntară la cercurile lui Rey (frînarea mişcărilor fără mare constrîngere; frinarea mişcărilor cu constrângere).

Acest anasmblu de probe a fost aplicat, pe de o parte, la o popu­laţie de debili iar, pe de altă parte, la două populaţii de copii normali, una de aceeaşi vârstă mintală, cealaltă de aceeaşi vîrstă reală. Carac­teristicile acestor populaţii sînt prezentate în tabelul 4.

1 Care face obiectul unui articol în revista „La psychiatrie de l'enfant" (în curs de apariţie).

2 Toate aceste probe sînt descrise în R. Z a z z o , Manuel pour l'examen psychologique de l'enfant, Neuchatel, Delachaux et Niestlé, ed. 1965. Se găseşte în această lucrare studiul genetic al probelor între 6 şi 14 ani.

manuală

mintal.

Studiul anamnezelor1, făcut de Y. Rutschman şi M. Chiva, a perrnl; gruparea populaţiei debile, în următoarele categorii:

16 subiecţi cu debilitate „exogenă" sau „patologică". 11 subiecţi cu debilitate „endogenă" sau „normală". 13 subiecţi neidentificaţi etiologic.

Astfel definite, cele două grupuri etiologice rămîn totuşi asemănă toare pe planul posibilităţilor intelectuale, ceea ce ne permite compara­rea performanţelor. Aceste grupuri prezentau următorii indici:

V . M . C I .

debili „normali" 9; 4 63 debili „patologici" 9; 61

Uşoara diferenţă observată nu este statistic semnificativă. Rezultatele mediane obţinute de cele două populaţii la probele d«

„posibilităţi motrice" sînt prezentate în tabelul 5. Nota globală a motricitatii este diferită între cele două grupe (prag

de semnificaţie: .001). Sensul acestei diferenţe, adică superioritatea debililor normali sau

endogeni, este ilustrată, de asemenea, în graficele următoare: — Figura 2: rezultatele sînt exprimate în „vîrste motrice". Cele

două curbe corespund rezultatelor obţinute de exogeni şi endogeni. — Figura 3 şi 4: rezultatele celor două grupe de debili sînt situate

grafic în scări, gradate în intervale semiinterquartile, conform rezul­tatelor celor două populaţii de copii normali.

Cele două tipuri de cercetare pun deci în evidenţă marea superio­ritate a debililor endogeni. Se constată în special că pentru, mai mulţi

1 Nu s-au putut strìnge decît 40 de anamneze pentru grupul de 50 debili studiaţi.

270

Studiul anamnezelor1, făcut de Y. Rutschman şi M. Chiva, a permis gruparea populaţiei debile, în următoarele categorii:

16 subiecţi cu debilitate „exogenă" sau „patologică". 11 subiecţi cu debilitate „endogenă" sau „normală". 13 subiecţi neidentificaţi etiologic.

Astfel definite, cele două grupuri etiologice rămîn totuşi asemănă­toare pe planul posibilităţilor intelectuale, ceea ce ne permite compara­rea performanţelor. Aceste grupuri prezentau următorii indici:

V . M . C I .

debili „normali" 9; 4 63 debili „patologici" 9; 61

Uşoara diferenţă observată nu este statistic semnificativă. Rezultatele mediane obţinute de cele două populaţii la probele de

„posibilităţi motrice" sînt prezentate în tabelul 5. Nota globală a motricitatii este diferită între cele două grupe (prag

de semnificaţie: .001). Sensul acestei diferenţe, adică superioritatea debililor normali sau.

endogeni, este ilustrată, de asemenea, în graficele următoare: — Figura 2: rezultatele sînt exprimate în „vîrste motrice". Cele-

două curbe corespund rezultatelor obţinute de exogeni şi endogeni. — Figura 3 şi 4: rezultatele celor două grupe de debili sînt situate-

grafic în scări, gradate în intervale semiinterquartile, conform rezul­tatelor celor două populaţii de copii normali.

Cele două tipuri de cercetare pun deci în evidenţă marea superio­ritate a debililor endogeni. Se constată în special că pentru, mai mulţi

1 Nu s-au putut strînge decît 40 de anamneze pentru grupul de 50 debilii studiaţi.

indici (cărţi de joc, sincinezii, construcţia turnurilor) rezultatele lor s egale cu acelea ale copiilor normali de aceeaşi virstă reală: pentru ao indici, ei se situează pe treapta mijlocie. In schimb, debilii exogeni patologici prezintă o întârziere importantă la aproape totalitatea pro lor. Majoritatea indicilor se situează la nu nivel scăzut şi chiar IOE scăzut în raport cu nivelul mintal.

Constatăm astfel că, avînd un nivel intelectual sensibil egal, < două grupe de debili prezintă niveluri motrice foarte diferite. Dacă calculează nivelul global de îndemînare manuală, pentru a determ vîrsta de dezvoltare motrică, se ajunge la următoarele rezultate:

Vîrsta Vîrsta motrică mediană mediană

debili endogeni 9;4 12 debili exogeni 9; 8;6

Aceste rezultate s-au obţinut pe un număr mic de subiecţi dar di rentele constatate sînt aşa de mari, că semnificaţia lor nu lasă nic îndoială. Posibilităţile motrice ale debililor endogeni sînt, pentru ur aspecte, apropiate de cele ale adolescenţilor normali de aceeaşi vh reală. In schimb, posibilităţile motrice ale debililor exogeni sînt inf< oare celor ale copiilor normali de aceeaşi vîrsta mintală.

Aceste constatări, obţinute pe valori mediane, pot să fie complet prin cercetarea datelor individuale: într-adevăr se poate examina p porţia de subiecţi aparţinând fiecăreia din cele două categorii etiolog ale căror rezultate sînt înscrise în comparaţie cu cele ale grupului debili, în ansamblul său. Această evaluare poate să se efectueze pe b împărţirii grupului total al debililor (N = 50) în trei subgrupe, după pc bilităţile motrice: 17 subiecţi „buni", 18 „mijlocii" şi 15 „slabi".

In acest clasament general, poziţia subiecţilor din cele două oateg< etiologice se stabileşte astfel:

Buni Mijlocii Slabi

Endogeni 7 4 0 Exogeni 1 5 10

După cum se vede, diferenţa este foarte clară între cele două gru Procedînd la compararea matricelor de corelaţie la diversele prc

aplicate, calculate pentru trei populaţii iniţial studiate (grupe de del în ansamblul lor şi două grupe de copii normali), M. Stambak a aji la ipoteza unei diferenţieri mai mari a funcţiilor motrice la copiii norm; In favoarea acestei ipoteze, corelaţiile între aceleaşi probe la debilii enc geni, cu tot efectivul redus, pot aduce dovezi. Diferenţa netă a factori etiologici ai debilităţii poate, într-adevăr, să clarifice noţiunea de difere ţiere. Rezultatele sînt expuse în tabelul 7.

Comparaţiile acestor valori n-au sens decît în ansamblul lor. Asti se constată că, în 16 cazuri din 21, corelaţiile sînt categoric mai ridics la exogeni decît la endogeni; în două cazuri ele sînt sensibil aceleaşi numai în trei cazuri corelaţiile obţinute de endogeni sînt superioare ce obţinute de exogeni. Această mare omogenitate a rezultatelor suge res că rolul echipamentului neurofiziologic de bază determină eficier motrică, mai ales la debilii patologici.

in cifre romane: corelaţii pentru debili normali în cifre italic: corelaţii pentru debili patologici

— Diferenţa mare între rezultatele obţinute în cele două grupe definite prin etiologie şi comparaţia cu copiii normali, indică o mar diferenţă a posibilităţilor şi importanta inferioritate a debililor patologic:

— Se constată o coerenţă mai mare a corelaţiilor la probele motric în cazul debililor exogeni, în timp ce eficienţa motrică şi eficienţa intelec tuală par, la aceiaşi subiecţi, relativ independente. —

— Se poate presupune că factorii „patologici" sau „exogeni" deter mină nivelul de eficientă motor, într-o măsură deosebită, diminunîd, îi acest domeniu, rolul factorilor de mediu. ^

Debilii exogeni sînt astfel comparabili cu copiii avînd inteligent normală dar care prezintă tulburări motorii. într-adevăr, în aceste dou cazuri pare să existe leziuni bine determinate, care împiedică dezvoltare armonioasă a motricitatii.

Pe de altă parte, relativa independenţă între rezultatele obţinut la probele motrice şi la cele intelectuale sugerează că factorii care deter mină debilitatea patologică nu antrenează în aceeaşi măsură gradul d deficienţă motrică şi gradul de deficienţă intelectuală. Motricitatea poat fi mai mult sau mai puţin atinsă independent de inteligenţă.

Datele experimentale prezentate aici ni se par suficient de elocvent şi nu mai au nevoie de comentarii. Faptul, aparent criticabil, şi anum că cele trei studii nu se sprijină pe una şi aceeaşi populaţie, ni se pare din contră, că întăreşte semnificaţia datelor. Rezultatele sînt obţinut

274

într-adevăr pe trei populaţii diferite. Precizăm însă că, pentru a evita orice efect de halo, clasificările etiologice au fost făcute numai după aplicarea problelor şi strîngerea datelor de bază.

Astfel, informaţiile culese ni se par că se corelează coerent, tot atît de bine cu tendinţe schiţate anterior în sînul echipei, cît şi cu datele literaturii de specialitate. Devine evident că debilitatea nu mai poate fi considerată un fenomen omogen, cu un tablou psihologic univoc, şi că distincţia în funcţie de etiologie, cu caracteristicile sale psihologice spe­cifice, se impune şi se dovedeşte fructuoasă, atît de domeniul cunoştin­ţelor, cît şi, mai ales, al implicaţiilor practice.

Distincţia dintre debilitatea normală (sau endogenă) şi debilitatea patologică (sau exogenă) este valabilă ca primă aproximaţie, chiar dacă, după aceea, va trebui pusă în discuţie noţiunea de debilitate normală, adică, într-un mod mai general, noţiunea eredologică a distribuţiei gaussiene a inteligenţei, şi chiar dacă este destul de evident faptul că rubrica de debilitate patologică cuprinde o foarte mare diversitate de etiologii.

Bibliografie

A I N S W O R T H M. H., W A G N E R E. A., S T R A U S S A. A., Children of our Children, „Amer, J. Ment. Defic", 1945, 49, 277.

A L E X A N D R U Sen, Cîteva aspecte ale atenţiei la copii oligofreni „Revista de Psi­hologie", 1961, 7, 4, 619—41.

A N A S T A S I A., Psychological Testing, N . Y . Macmillan, 1955. B A U M E I S T E R A. A., U R Q H A R T D., B E E D L E R. et S M I T H T., Reaction Time of

Normal and Retardates under Different Stimulus Intensity Changes, „Am. J. of Ment. Defic", Jul. 1964, vol. 69, n° I, 126—30.

B E L E Y A., La dynamique de l'enfant oligophrène, „La Raison", 1956, 16, 19—50.

B E N D E R L., Psychological Problems of Children with Organic Brain Disease „Am.

J. Orthopsychiatr.", 1949, 19, 404—15.

B E N S B E R G G. J. Jr., A Test for Differentiating Endogenous and Exogenous Mental

Defectives, „Amer, J. Ment. Defic", 1950, 54, 502—6.

B E N S B E R G G. J. Jr., Performance of Brain Injured and Familial Mental Defectives

on Bender Gestalt Test, „J. Consult. Psychol.", 1952, 16, 61—64.

B E N S B E R G G. J. et C A N T O R G. N. , Simple and Discriminative Reaction Time in

Mental Defectives of Organic and Familial Etiology, „Amer. J. Ment.

Defic", 1957, 62, 534—37.

B E N T O N A. L., et C O L L I N S , V.R.T. Performance in Child, „Arch. Neurol, et

Psychiat.", 62, 1949, 610—17.

B E N T O N A. L., The revised V.R.T.; Clinical and Experimental Applications, „The

Psychological Corporation", N . Y . 1955.

B E N T O N A. L., Reaction Time Studied on Brain Injured Subjects, „Annales du

X V e Congrès Int. de Psychologie", Bruxelles 28—7/3—8 1957.

B E N T O N A. L., M A C G R A V E N M. , Qualitative Aspects of Visual Memory Test Performance in Mental Defectives, „Am. J. of. Ment. Def.", 1962, 66, 878—883.

B E N T O N A . L., et S P R E E N O., Visual Memory Test Performance in Mentally De.

clent and Brain Damaged Patients, „Amer, J. of Ment. Def.", Mart 1964, 68, 5, 630—33.

B I J O U S. W . et W E R N E R H., Language Analysis in Brain Injured and non Bra Injured Mentally Deficient Children, „J. Genet. Psychol.", 1945, ( 239—254.

B O L L E S M . S., The Basis of Pertinence, „Aren. Psychol.", N . Y . , 1937, 212. B U R N S R. C, Behavorial Differences between Brain Injured and Brain De1i<

Children Grouped According to Neuropathological Types, „Amer. Ment. Def.", 1960, 65, 326—334.

B U R T C, The Subnormal Mind, London, 1958.

C A S S E L M. E. et R I G G S M. M., Comparison of Three Etiological Groupe of Me tally Retarded Children on the Vineland Sosical Maturity Scale, „A J. Ment. Defic", 1953, 58, 162—164.

C H I V A M. , G U Y O T C, N E T C H I N E S. et S T A M B A K M . , Confrontations d données anamnestiques, psychomotrices et electro-encéphalographiqi dans une population de débiles mentales adolescentes, „Proccedings the International Copenhagen Congress on the Scientific Study of men1 deficiency", vol. I, 1964, 369—371.

C H I V A M . , Contribution à l'étude de la pensée conceptuelle et des phénomènes perseveration chez les débiles mentaux, „Proceedings of the Internatior Copenhagen Congress on the Scientific Study of Mental Retardatior vol. I, 1964, 366—368.

C L A R K E Ann M . ; C L A R K E A. D. B., Mental Deficiency, London, 1958. C L E M E N T F., Débilité et intelligence pratique „Psychologie Française", 1958,

III , 4, 277.

C R U I C K S H A N K W. M. , BICE H. W . , et W A L L E N N. E., Perception and Cerebt Palsy, ..Syracuse University Press", 1957 121.

C R U I C K S H A N K W . M. , BICE H. V., W A L L E N N . E. et L Y N C H K. S., Percepti

and Cerebral Palsy; Studies in Figure Background Relationship, „Syraci University Press", N . Y . 1957 (p. 172).

D E L A Y J., P I C H O T P. et PERSE J., Méthodes psychometrique en clinique, „Mass<

et C> « Paris, 1955, p. 327. D O L L E. A. , P H E L P S W. M. et M E L C H E R R. T., Mental Deficiency Due et Bir

Injuries, N. Y. Macmillan, 1932. D O L L E. A. , Behavorical of Célébrai Birth Lesions, „Am. J. of. Gynecology", 191

31, 866. D O L L E. A. , Distinction between Neurophrenia and Célébrai Palsy, „Psychologie

problems of cerebral plasy: a Symposium", Chicago: N.S.C.C.A., 19! pp. 45—53.

"ELLIS N. R., HANDBOOK of MENTAL DEFICIENCY, „Mc. G R A W H I L L L BOC

Company", N. Y. 1963.

^Enfance", Nouvelles Recherches sur la débilité mentale, I960, nr. 4—5; Nume special.

E V A N S R. B., Psychological Test Signs of Brain Damage in Cerebral Thrombos

„Psychol Rep.", U.S.A., 1963, 12, 3, 915—30.

F R A Z E U R H. A . et H O A K L E Y Z. P., Significance of Psychological Test Resu

of Exo. and Endo. Children, „Am. J. of. Ment. De.", 1947, 51, pp. 384—I

F R O S T I G Mariane, Diagnostic Problems in Brain Damage, „Am. J. of. Orthops

chiatry", vol. X X X I I , nr. 2.

F U R T H H. G., Classification Transfer with Distinctive Concepts as a Function Verbal Training, „J. Psychol.", 1963, 55, 477—485.

57fi

G A L L A G H E T J. J., A Comparison of Brain-injured and non Brain-injured Men­

tally Retarded Children of Several Psychological Variables^ „Monog. Soc. Res. Child Devel.", 1957, 22, nr. 2, 3—79.

G E S E L L A. et A M A T R U D A C. S., Developmental Diagnosis: Normal and Abnormal

child Development, „N. Y. Hoeber-Harper" (2 ed) 1947. G E S E L L A. , Differential Diagnosis of Mental Deficiency in Infancy, „Nebraska

state med. J.", 1947, 32, 304—307. G O L D S T E I N K., The Modification of Behavior Consequent to Cerebral Lesions,

„Psychiat. Quart.", 1936, 10, 586—610. G O L D S T E I N K., et SCHEERER, Abstract and Concrete Behavior, „Psychol. Monog.",

1941, 53, nr. 2. G R A H A M F. K. et B E R M A N P. W . , Current Status of Behavior Tests for Brain

Damage in Infants and Preschool Children, „Amer. J. Orthopsychiat", 1961, 31, 713—27.

G R A H A M F. K., E R N H A R T C. B., T H U R S T O N D. et. C R A F T M . , Development

Three years after Perinatal Anoxia and Other Potentially Damaging

Newborn Experiences „Psychol. Monog.", 1962, 76, nr. special 522.

G R O B A N F. K. et K E N D A L L B. S., Performance of Brain Damaged Cases on a

Memory for Designs Test, „3. Abnorm. Soc. Psychol.", 1946, 41, 303—314. G U I L F O R D J. P., Fundamental Statistics in Psychology and Education, Mc. G r a w

Hill, N. Y . , 1942, 327 p.

G U I L F O R D J. P., The Structure of Intellect, „Psychol. Bull.", 1956, 53, 267—293. H A L P I N V. G., M " * et P A T T E R S O N R., The Performance of Brain-injured Chil­

dren of the Goldstein-Scheerer Test, „Am. J. Ment. Def.", 1954, 59, 91—99.

H A L P I N V. G., The Performance of Mentally Retarded Children on the Weigl-

Goldstein Scheerer Test, „Am. J. Ment. Def.", 1958, 62, 916—919

H A L S T E A D W. C. ( Brain and Inteligence, Chicago, Univ. of Chicago Press, 1947.

H A N V I K L. J., A Note on Rotations in the Bender Gestald Test as Predictors of

E.E.G. Abnormalities in Children, „J. Clin., Psychol.", 1953, 9, 399.

H E R B E R T M . , The Concept and Nesting of Brain Damages in Children, a Review,

„3. of. Child Psychology and Psychiatry", 1964, 5, 197—216.

H O P W O O D A. T., K I R K C. C. et K E I S E R F. K., The Hereditary Factor in Mental

Deficiency, „Amer. J. Psychiat.", 1941, 98, 22—28.

H U N T J. M G . V. , Personality and the Behavior Disorders. The Ronald Press

Company, N. Y. 1944 (2. vol.).

I L L I N G W O R T H R. S., The Development of the Infant and Young Child, Normal

and Abnormal, E. et. S. Livingstone, London, 1960.

I L L I N G W O R T H R. S., The Predictive Value of Developmental Test in the First Year, with Special Reference to the Diagnosis of Mental Subnormality,

„J. Child. Psychol. Psychiat.", 1961, 2, 210—15.

ISCOE I. et G I L L E R D., Areas of Concept Formation in the Mentally Retarded,

„Amer. J. Ment. Defic", 1959, 64, 112—116.

K E W J. K., A Comparison of Thought Processes in Various Neosological Groups,

„3. Of. Clin. Psy.", vol. X I X , apr. 63, nr 2, p. 162.

K L E B A N O F F S. G. , Psychological Changes in Organic Brain Lesions and Abla­

tions, „Psychol. Bull.", 1945, 42, 585—623.

K L E B A N O F F S. C, S I N G E R J. L., et W I L E N S K Y H., Psychological Consequences of

Brain Lesions, „Psychol. Bull.", 1954, 51, 1—41.

K N O B L O C H H., P A S A M A N I C K B., Sindrome of Minimal Cerebral Damage in Infancy, „3. Amer. Med Ass.", 1959, 170, 1384—1387.

9 7 7

K N O B L O C H H., P A S A M A N I C K B., The Developmental Behavioral Approac

the Neurologie Examination in Infancy, „Child Develop.", 1962 181—198.

K O H L E R C, Les Déficiences intellectuelles chez l'enfant, P.U.F. Paris, 1963, 21 K O H L E R C., Le debile profond en internat, „Cah. med. Lyon", avril 65, 41, KOTJNIN J. S., Experimental Studies of Rigidity: I. The Measurement of Rig

in Normal and Feebleminded Persons, ..Character and Persona 1948, 9, 251—282 (a).

K O U N I N J. S., The Meaning of Rigidity: a Reply, to H. Werner, „Psychol. R 1948, 55, 157—166 (b) .

L A U R E N T P., P H I L O N E N K O A. , La débilité mentale chez l'adulte jeune, „B

tin du C.E.R.P.", 1958, tome V I I , nr. 1. L A U R E N T P., P H I L O N E N K O A . , Le débile mental dans le monde du tre

„Bulletin du C.E.R.P.", juil-sept. 1961, tome X. nr. 3. L E V I N E M. et S P I V A C K G., Rate of Reversal of the Necker Cube in Di.

Brain Injury, „J. Clin. Psychol." ; 1962, 18, 122—124. L U R I A A. R., si col. Problèmes d'activité nerveuse supérieure des enfants

maux et anormaux, Académie des Sc. Ped. R.S.F.S.R,. Institut de fectologie Moscou, 1956 (în rusä, rezumat în englezä).

L U R I A A. R., The Mentally Retarded Child, „Pergamon Press", 1963. M A C FIE J. et Piercy M. F., Intellectual Impairment with Localisated Cere

Lesions, Brain, 1952, 75, 292—311. M A C FIE J. et P I E R C Y M. F., The Relation of Laterality of Lesion to Pei

mance of Weigl's Sorting Test, „J. Ment. Sci.", 1952, 98, 299-M A C M U R R A Y J. G., Rigidity in Conceptual Thinking Exogenous and Endoge

Mentally Retarded Children, „J. of. Cons. Psychol." 1954, vol. 5, pp. 366—70.

M A C P H E R S O N M. W . , A Survey of Experimental Studies of Learning in 1

viduals who Achieve Subnormal Ratings on Standardized Psychom

Measures, „Am. J. Ment. Defic", 1948, 52, 232—54. M A S L A N D R. L., S A R A S O N S. B., et G L A D W I N T., Mental subnormality, I

Books, N. Y. , 1960.

M E E H L D. E., et R O S E N A. , Antecedent Probability and the Efficiency of Psy

metric Signs, Patterns or Cutting Sceres, Psychol Bull., 1955, 52, 194-M O R A , Concezione psicodinamica delle lesioni cerebrali croniche infantile, „

nita critica", Minerva, IV, 1954, 14—29. N I E L S E N H E L L E H., A Psychological Study of Cerebral Palsied Children, Mu:

gaard, Copenhagen, 1966 270 p. O K I T., S A K A I T., K I Z U M . , H I G A S H I O,. O T S U K A F. e t A S A N O N. A. , Psy

logical Study on the Personality Traits of the Organic and the Sib

mal Mental Deficiency: the Result of the Marble Gestalt Test „1 Osaka Med. Soc", 1960, 6, 84—91.

P A R N I T Z K E K. H., et R E G E L H., Zur psychodiagnostik des hirngeschäigten 1

des (Magdenburg), „Psychiatrie, Neurologie und medizinische Psy logie", 1965, 17, 5, 165—70.

P I C H O T P., H A I M A . , et PERSE J., Débilité mentale, adaptation et adaptab

sociale, „Revue de Psychologie Appliquée" Janv. 1957, vol. 7, nr 37—51.

P R E C H T L H. F. R. et D I J K S T R A C, Neurological Diagnosis of Cerebral In.

in the New Born, Procedings of the symposium on prenotai care, ( ningen, Erven P. Noordhoff, 1959.

R A U S C H DE T R A U B E N B E R G N . , Diagnostic psychologique différentiel des

bïlités mentales endogènes et exogènes, B.I.N.O.P., nr. 3, 1953.

<)70

R E I C H A R D S., S C H N E I D E R M. et R A P A P O R T D., The Developement of Concept Formation in Children, „Am. J. of. Orthopsychiat." 1944, 14, 156—161.

R O B I N S O N H. B. et R O B I N S O N N. M., The Mentally Retarded Child, Me. G r a w Hill, N. Y. , 1956.

ROSS A. O., Brain Injury and Intellectual Performance, „J. Consult Psychol", 1958, 22, 151—2.

S A R A S O N S. B. et S A R A S O N E. K., The Discriminatory Value of a Test Pattern in the High Grade Familial Defective, „J. Clin., Psychol.", 1946, 2, 38—49.

S A R A S O N S. B., Psychological Problems in Mental Deficiency, N. Y. Harper et Brothers, 1959.

S IEVERS D. J., A Study to Compare the Performance of Brain Injured and non Brain Injured Mentally Children on the Differential Language Facility Test, „Am. J. Ment. Defic", 1959, 63, 839—847.

S I L V E R S T E I N A. B., Perceptual, Motor and Memory Functions in the V.R.T.,

„Am. J. Ment. Def.", 1962, 66, 613—617. S I L V E R S T E I N A . B. et M O H A N P. J., Bender-Gestalt Figure Rotation in the

Mentally Retarded, J. Consult. Psychol., 1962, 26, nr. 4, pp. 386—8. S M I T H A . , Ambiguities in Concepts and Studies of Brain Damage and Organicity,

„J. Nerv. ment, dis.", 1962, 135, 311—326. S N Y D E R L. H., Human Heredity and its Modern Application „Amer. Sci", 1955,

43, 391—419. S P I V A C K G. et L E V I N E M. , A note of Generality of Discrimination Deficiency

in Lifelong Brain Damage, „Am. J. of Ment. Def.", nov. 62, vol. 67, 3, 473.

S P R E E N O., Language Functions in Mental Retardation, a Review „A. J. of Ment. Def.", nov. 65, vol. 70, 3, pp. 351—63.

S T A M B A K M . et C H I V A M . , Contribution à l'étude des processus intellectuels chez' les débiles mentaux, „Procedings of the International Copenhagen Con­gress on the Scientific Study on Mental retardation", vol. I, 1964, 405—7.

S T A M B A K M . , La Motricité chez les débiles mentaux, E.P.H.E., Thèse de doc­torat (texte non publié), 1967.

S T R A U S S A. A. et K E P H A R T , Behavior Differences in Mentally Retarded Children Measured by a New Behavior Rating Scale, „Amer. J. Psychiat., 96, 1940, 117.

S T R A U S S A. A. et W E R N E R H., Disorders of Conceptual Thinking in the Brain Injured Child, „J. Nerv. ment. Dis.", 1942, 96, 153—172.

S T R A U S S A. A. et L E H T I N E N L. E., Psychopatology and Education of the Brain Injured Child, „J. Nerv. ment. Dis.", 1942, 96, 153—172.

S T R A U S S A. A. et L E H T I N E N L. E., Psychopatology and Education of the Brain

Injured Child (vol. I I ) , N. Y. Grune et Stratton, 1955.

T E U B E R H. L. , Appréciation de la récupération de fonction après lesions céré­brales, „Rev. Psycho. Appl.", avril 1958, vol. 8, nr. 2, 129—141.

T H R O N E F. M . , K A S P A R J. C. et S C H U L M A N J. L., Performance Time and Brain Damage Ratings, „Am. J. of Ment. Def.", March 1964, vol. 68, nr. 5, pp. 656—659.

T R E D G O L D R. F. et S O D D Y K. A Text-book of Mental Deficiency, London,

Baillière, Tindall et Cox, 1956.

W A H L E R H. J. A . , A Comparison of Reproduction Errors Made by Brain Damaged and Control Patients on a Memory-for-designs Tests, „J. Abnorm. soc. Psychol.", 1956, 52, 251—55.

0 7 n

W E A T H E R W A X J. et B E N O I T E. P., Concrete and Abstract Thinking in Org and Nonorganic Mentally Retarded Children, „Am. J. Ment. D( 1957, 62, 548—553.

W E C H S L E R D., Intelligence et jonction cérébrale, „Rev. Psycho. Appl." avril ] vol. 8, nr. 2, 143—147.

W E I G L E., On the Psychology of So-called Processes of Abstraction, „3. A b Soc. Psychol., 1941, 36, 3—33.

W E I G L E., An Experimental Study of the Effects of Cerebral Lesions, 3. Abn. Psychol., 36, 1941, 3—18.

W E R N E R H. et S T R A U S S A. A. , Pathology of Figure Ground Relation in Child, „3. Abnorm. Soc. Psychol., 1941, 36, pp. 236—48.

W E R N E R H. et T H U M A B. D., A deficiency in the Perception of Apparent

Hon in Children with Brain Injury, „Amer. J. Psychol.", 1942, 58—67.

W E R N E R H. et S T R A U S S A. A. , Impairment in Tought Processes of Brain jured Child, „Amer. J. Ment. Def.", 1943, 47, pp. 291—95.

W E R N E R H., Perceptual Behavior of Brain Injured Mentally Defective Child

an Experimental Study by Means of the Rorschach Technique, „Ge Psychol. Monogr.", 1945, 31, 51—110.

W E R N E R H., Abnormal and Subnormal Rigidity, „J. Abnorm. Soc. Psychol", 1 41, 15—24.

W E R N E R H., The Concept of Rigidity: a Critical Evaluation, „Psychol. R« 1948, 53, 43—53.

W E W E T Z E R K. H., Das Hirnsgeschädigste Kind: Psychologie und Diagnostik, G< Thieme, Verlag, Stuttgart, 1959.

W I L L I A N S H. L., L U B I N A. et G I E S E K I N G C. F., Direct Measurement of C nitive Deficit in Brain-Injured Patiens, „3. Consult. Psychol.", 1

23, 300—305. World Health Organisation, The Mentally Subnormal Child, „Technical rei

series", 1954, nr. 75.

Y A T E S A . 3., The Validity of Some Psychological Tests of Brain Domage „Psyc Bull.", 1954, 51, 359—379.

Z A Z Z O R., Qu'est-ce que la débilité mentale?, „La Raison", 1956, nr. 16, 5—18. Z A Z Z O R., Manuel pour l'examen psychologique de l'enfant, Delachaux et Niet

Neuchâtel, 1960. Z A Z Z O R., Conduites et conscience, Delachaux et Niestlé, 1962.

C A P I T O L U L V I I

PARTICULARITĂŢI ALE PREADOLESCENTULUI DEBIL L A PROBA BINET-SIMON

începînd cu lucrările lui Binet, care au inaugurat studiul ştiin­ţific al dezvoltării intelectuale, starea de neinteligenţă se defineşte în ter­meni de întârziere. Considerat la vârstele evolutive ale inteligenţei, în­târziatul mintal este asimilat cu un copil mai mic. Nu ezităm să reamin­tim acest truism pentru a introduce o altă noţiune banală, datînd tot de la studiile lui Binet: debilul mintal, a cărui inteligenţă este asimilată cu aceea a unui copil mai mic, este totuşi diferit de acesta.

Numeroşi autori s-au străduit să descrie funcţionarea mintală la debil. Ne-am putea întoarce la Vermeylen ( 1 9 2 9 ) , care, opunînd debilul copilului normal, scria:

Mai recent, Barbel Inhelder (1943) studiază raţionamentul debilului mintal şi ne arată că acesta se dezvoltă ca şi la copilul normal, numai că evoluţia sa se face într-un ritm mai lent şi că la fiecare din progresele sale „el păstrează a m p r e n t a sistemului de raţionament pe care abia 1-a depăşit".

Astfel, Inhelder defineşte noţiunea de „vîscozitate genetică", carac­teristică pentru raţionamentul debilului mintal.

Alţi autori, ca Lewin (1938) şi Kounin (1941) folosesc termenul de „rigiditate", pentru a caracteriza mentalitatea debilului.

„Rigiditatea" care, după Kounin, creşte odată cu vîrsta, se referă la structura psihologică. Ea echivalează cu absenţa supleţei intelectuale, cu incapacitatea de a stabili relaţii între „regiuni vecine". Debilul mintal ar dispune de acelaşi număr de „regiuni psihologic apropiate" ca şi copilul

Hilda S A N T U C C I ş i Annie H É L A L

Debilul nu este numai inferior indivizilor de vîrsta sa; el se deosebeşte şi din punct de vedere mintal, faţă de copiii cu a căror vîrsta mintală este comparat. Copiii normali sînt forţe vii pe cale de progres şi orga­nizare; debilul nu numai că înaintează mai încetj~a3r* inaTrrtcază_şchio-

281

normal de aceeaşi vîrstă mintală, dar la debil, trecerea de la una la se face mai greu. De altfel, această concepţie a debilităţii mintale e deja în descrierile lui Vermeylen1, care afirmă că debilul nu va a niciodată coordonarea perfectă a diverselor activităţi şi că la el constată într-o mai mică măsură compensarea şi interacţiunea func mintale" pe care le constatăm la copilul normal mai mare de 10

Astfel, î n c e t i n e a l a evoluţiei intelectuale a debilului oare chează decalajul între nivelul său intelectual şi vîrstă sa reală, se n festă, de asemenea, printr-o funcţionare mintală aparte.

Merită însă să fie subliniată şi o altă realitate. De cele mai mult întârzierea intelectuală a debilului nu este însoţită şi de o întîr somatică2. O inteligenţă de copil mai mic coexistă cu o dezvoltare i normală. Aceasta atrage după sine heterocroniile în diferitele sectoai eficienţă3 şi nu se poate să nu aibă o înrîurire asupra personalită atitudinii sale mintale (cf. R. Perron, cap. 12).

Pe de altă parte, fiind mai în vîrstă decît copilul normal cu ac nivel mintal, el beneficiază de o mai lungă experienţă practică şi so< care-i permite dobîndirea anumitor cunoştinţe în plus faţă de co normal cu care este comparat. In unele situaţii, debilul poate să ai conduită mai inteligentă decît aceea a copilului normal de acelaşi i intelectual şi, deci, să se distingă printr-o oarecare superioritate. Pi aminti aici noţiunea de randament intelectual, care constituie, de baza studiului lui Binet. Pentru el, care declara nu fără oarecare oc tărie, că nu e teoretician, inteligenţa se exprimă printr-un ansambl c o n d u i te în care intervin atît raţionamentul, judecata, atenţia şi iscusinţa. Binet a investigat aceste conduite, pentru a-şi con scara sa.

Utilizînd modelul genetic oferit de proba lui Binet, într-o perspe net globalistă a randamentului intelectual, autori ca Layock şi C (1942), Thompson şi Margaret (1947), Zazzo şi Boivin (1948), Cruicks: şi Qualtere (1950), Galifret-Granjon, Stambak şi Santucci (1953) scos în evidenţă inferiorităţile şi superiorităţile debilului în compa cu copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală. Desigur, nu putem dec subscriem la observaţiile lui Inhelder (1943), care reproşează probe Binet (ca şi altora) „lipsa de analiză funcţională, de analiză psiholog: proceselor mintale, singura oare asigură cunoaşterea evoluţiei gîr şi a tulburărilor sale patologice". Nu mai sîntem de acord însă Inhelder critică heterogenitatea întrebărilor oare compun testul lui B „Reuşite şi eşecuri de niveluri diferite se compensează, căci ele n produc la probe de aceeaşi natură, prezentate doar sub o altă form la probe calitativ heterogene" (ibid).

Testul lui Binet corespunde scopului urmărit — evaluarea gk a posibilităţilor intelectuale ale copilului — tocmai datorită caractei său heteroclit. Chiar dacă această probă păstrează amprenta mei empirice utilizată în construcţia sa, este tot atît de adevărat că o altă probă nu oferă rezultate atît de fidele în ce priveşte diagnos şi nici atît de valide în ce priveşte prognosticul, cel puţin cînd este v de aptitudinea la învăţare şcolară.

' Op. citată. 2 Generalitatea acestei constatări ne îndeamnă să punem la îndoială ir

sibilitatea întîrzierii în cazurile de imaturitate somatică asociată. 3 Z a z z o , 1960.

Mai mult, vîrsta mintală, exprimare cifrată a unui număr de reuşite, este un indiciu precis care răspunde foarte bine exigenţelor unui studiu diferenţial. întrucît acelaşi rezultat global (vîrsta mintală) poate fi obţinut prin reuşite la întrebări diferite, variaţia reuşitelor poate fi cercetată pe grupe constituite după aceeaşi vîrsta mintală.

Pentru a se obţine însă, cu ajutorul acestui procedeu, rezultate optime, trebuie să se ţină seamă şi de vîrsta reală a subiecţilor în fiecare din grupele care se confruntă. Căci semnificaţia unei vîrste mintale date variază în general şi în special cînd ea defineşte o întîrziere în funcţie de vîrsta reală a subiectului. Debilul de 11 ani a cărui vîrsta mintală este de 8 ani este fără nici o îndoială deosebit de un debil cu acelaşi nivel mintal, dar în vîrsta reală de 14 ani.

Autorii pe care i-am citat nu par întotdeauna preocupaţi de acest fapt. Thompson şi Margaret (1947) compară, după datele etalonajului Terman-Merrill, 441 subiecţi în vîrsta de la 4 ani şi 6 luni pînă la 16 ani şi 5 luni (vîrsta mintală a subiecţilor fiind cuprinsă între 2 ani şi 6 luni şi 10 ani şi 5 luni) şi găsesc 30 itemi „semnificativi", cu o dife­renţă oare favorizează sau defavorizează debilii. Ei nu indică însă vîrsta debililor din grupele lor de vîrsta mintală şi nimic din discuţia lor nu arată că ar fi preocupate de gradul de debilitate al acestor subiecţi. Or, precizarea care o fac în legătură cu C I . al subiecţilor investigaţi, cuprins între 20 şi 79 ne determină să credem că au tratat împreună debili pro­funzi şi indivizi situaţi la limita normalului. (

Acelaşi lucru se poate spune despre lucrarea lui Cruickshank şi Qualtere (1950), care examinează 100 de subiecţi al căror C I . mediu este de 71,98. Autorii, care au recrutat subiecţii lor din clasele rezervate în principiu copiilor întrîziaţi, nu par însă deranjaţi de prezenţa, în popu­laţia lor, a unor indivizi de inteligenţă normală ( C I . mergînd de la 45 la 104) şi nu aduc nici o indicaţie referitoare la vîrsta lor reală.

Nu este în intenţia noastră să tăgăduim întreaga valoare a rezul­tatelor astfel obţinute. într-o perspectivă foarte generală, interesul lor este sigur. Totuşi, practica cotidiană le găseşte nesatisfăcătoare. Ni se pare că ar trebui şi că s-ar putea progresa, procedînd într-un mod mai riguros, cum de altfel am încercat să o facem în cercetarea ale cărei rezultate vor fi expuse şi discutate în cele ce urmează. Mergînd pe linia unei tradiţii destul de vechi (Binet presimţea diferenţa dintre debilul mintal şi copilul mai mic cu care testul său îl asimila), scopul pe care ni l-am fixat a fost investigarea caracteristicilor conduitelor mintale al debilului, acelea pe oare proba lui Binet le poate pune în evidenţă. „

Am explioat deja motivele care ne-au determinat să alegem acest test, a cărui raţiune şi structură (o suită de întrebări a căror ordine de dificultate corespunde evoluţiei mintale) oferă avantaje sigure pentru un studiu diferenţial. Trebuie adăugat aici şi o preocupare de clinician. Proba lui Binet se foloseşte în mod curent la serviciile de consultaţii pentru copii. Cercetarea noastră şi-a propus să aducă practicienilor elemente mai sigure pentru interpretarea rezultatelor obţinute prin acest test. Suma reuşitelor şi a eşecurilor unui copil, a cărui vîrsta mintală glo­bală indică o întîrziere, ne permite oare să opinăm pentru o stare de debilitate? Acestor raţionamente li se adaugă altul, mai pretenţios. între­bările imaginate de Binet, datorită caracterului lor raţional eterogen, permit exprimarea inteligenţei sub mai multe aspecte. Desigur proba sa nu este exhaustivă. Dar cîmpul său de explorare, mai larg decît acel

283

al probelor analitice, ne dă prilejul să ne întrebăm asupra naturii eventual asupra originii „specificităţilor" debilului.

Deci preocupările de ordin metodologic, practic şi teoretic se îmb în studiul nostru şi vor fi, rînd pe rînd, evocate în cursul expuni noastre.

Cum am procedat? Ca şi predecesorii noştri, prin comparaţia debik] cu copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală. Vîrsta mintală, variat: comună la cele două grupe, este prin definiţie la debilul mintal în dece faţă de vîrsta sa reală; la copilul normal ea corespunde vrrstei sale c nologice. Compararea debilului cu copilul normal de aceeaşi vîrstă re nu ar fi prezentat interes aici. Noi urmărim cunoaşterea configura' reuşitelor şi eşecurilor debilului în lumina celei a copilului normal, cărai nivel intelectual corespunde global aceleiaşi etape de dezvolte

Să examinăm acum problema coeficientului intelectual. Am vă că ea nu preocupă în mod deosebit pe autorii citaţi; pentru noi însă este importantă, căci, într-un grup de debili cu o vîrstă mintală me dată, prezenţa unor subiecţi al căror coeficient intelectual variază ] (ceea ce implică variaţii sensibile ale vîrstei lor reale) micşorează i validitatea comparaţiei, cît şi semnificaţia rezultatelor obţinute. Ne teresează atît vîrsta mintală, ca treaptă a evoluţiei genetice, cît şi co« cientul intelectual, în calitate de măsură a vitezei de dezvoltare. Un oc a cărui vîrstă mintală este de 8 ani, dar al cărui coeficient intelect este de 50, nu poate figura în aceeaşi grupă cu copilul a cărui vîr mintală de 8 ani corespunde unui coeficient intelectual de 70.

Dacă ne interesează vîrsta mintală, trebuie să se grupeze subiecţi căror C I . nu variază (care au deci aceeaşi vîrstă reală). Dacă ne inte sează coeficientul intelectual, atunci din contră, trebuie să-1 variem o vîrstă mintală constantă şi să se alcătuiască grupe de comparaţie, ci răspund acestei preocupări prin omogenitatea internă a fiecăreia din ele.

In dispozitivul nostru experimental, care ne-a fost în parte imţ de populaţia cu care am lucrat, am ţinut seamă de exigenţele meto< logice pe care tocmai le-am expus.

Am lucrat cu o populaţie de debili în vîrstă de la 13 la 15 a împărţiţi în trei grupe, în funcţie de vîrsta mintală (tabelul 1), ace debili au fost comparaţi cu copii de inteligenţă normală, împărţiţi rindul lor în trei grupe în funcţie de vîrsta reală (tabelul 2). In ac fel, am dispus de trei perechi de grupe a căror vîrstă mintală era de 9 şi 10 ani.

Dar cum debilii din cele trei grupe aveau în mod sensibil acee vîrstă reală^ vîrsta lor mintală defineşte atît nivelul lor intelectual,

ăcTuT-debilităţii (aceasta pentru a sublinia faptul că, în tabel, a v i înscris coeficientul intelectual). în cursul expunerii noastre vom deserr grupele prin vîrsta lor mintală şi vom vorbi de debili de 8 ani, 9 ; şi 10 ani1.

Eşantionul de debili a fost format din 185 băieţi, majoritatea pro1

nind din clase de perfecţionare primare, examinaţi în vederea admite lor în clasele de perfecţionare profesionale2.

1 Se înţelege că subiecţii noştri nu pot fi consideraţi ca reprezentativi df pentru debilii de aceeaşi vîrstă mintală şi vîrstă reală.

2 Numai datorită colaborării lui M. Caron, directorul şcolii din Paris, putut să ducem la capăt această cercetare. Ne folosim de această ocazie pen a-i exprima mulţumirile noastre.

284

Această populaţie a fost selectată prin eliminarea tuturor cazuri­lor cu tulburări asociate, care ar fi putut să modifice rezultatele prin simptome străine stării de debilitate, fără a prevedea dinainte dicotomia între debilitatea de origină endogenă sau exogenă, pe care, de altfel, am utilizat-o în cursul acestei lucrări.

Cîteva cuvinte despre eşantionul nostru de referinţă, format din copii cu inteligenţă normală. Acest eşantion a fost selecţionat dintre copii consultaţi la serviciul nostru de psihologie (Spitalul Henri Rousselle). Ar fi fost preferabil să utilizăm ca termen de comparaţie populaţia eta-lonajului. Dar cum scopul nostru era de a studia nu numai frecvenţa reuşitelor, ale debilului şi ale copilului normal, la diferitele întrebări ale probei, ci şi dispersia reuşitelor pe toată întinderea scării, datele publi­cate ale etalonajului nu ne erau suficiente.

Ne^am hotărît să utilizăm protocoalele copiilor de la serviciul de consultaţii, emiţînd ipoteza, legitimă după părerea noastră, că tulbură­rile lor de comportament nu putuseră aduce decît puţine modificări în conduitele lor intelectuale, iar aceste modificări au fost în plus atenuate la nivelul grupului luat în totalitatea sa. Ori comparaţiile noastre s-au stabilit totdeauna la acest nivel.

Eşantionul copiilor cu inteligenţă normală a fost constituit din 90 băieţi. Vîrsta lor reală este cuprinsă între 7 ani şi 10 luni şi 10 ani şi 8 luni (vîrsta mediană: 9 ani şi 7 luni), vîrsta lor mintală, între 7 ani şi 9 luni şi 10 ani (vîrsta mintală mediană 9 ani); C I . între 90 şi 110 ( C I . median: 98). Ca şi debilii, ei au fost repartizaţi în trei grupe (tabelul 2).

Examinarea celor două tabele (1 şi 2) clarifică dispozitivul nostru experimental. In populaţia debilă dispunem de trei grupe de aceeaşi vîrstă reală; repartiţia lor în funcţie de vîrsta mintală determină de la un grup la altul progresia coeficientului intelectual1.

Putem astfel considera cele trei grupe de debili ca fiind reprezen­tative pentru cele 3 grade de debilitate şi vom examina progresia de la o grupă la alta, comparînd-o cu situaţia din grupele similare de copii

Tabelul 1

1 Pe măsură ce coeficientul intelectual se măreşte, se apropie de normalitate. In lucrarea noastră am întrerupt progresia coeficientului intelectual la 75 pentru că am vrut să rămînem în zona debilităţii. Ar fi fost interesant să acoperim acest interval cu grupe din ce în ce mai apropiate de coeficientul intelectual normal; aceasta ar fi permis poate să sesizăm trecerea de la debil la normal.

9 Q C

o o e

normali, acestea fiind delimitate în raport de vîrsta reală (coeficienţi lor intelectual rămînînd neschimbat). Prin urmare, referindu-ne la evi luţia normală, comparăm progresia mecanismelor intelectuale solicita de diferitele întrebări ale instrumentului nostru de măsurat, de la u grad de debilitate la altul.

Diferenţele dintre debili şi normali au fost urmărite sub patru aspecte:

1. Ordinea de reuşită; comparaţia populaţiei debile la ierarhia probei. 2. Frecvenţa reuşitei la întrebările probei: comparaţia între debili

şi normali. 3. Evoluţia frecvenţelor în reuşita la întrebările probei de la un

nivel mintal la altul: comparaţia între debili şi normali. 4. Dispersia reuşitelor pe toată întinderea scării la cele trei niveluri

considerate: comparaţia între debili şi normali. Am utilizat pentru lucrarea noastră testul Binet-Simon, în revizia

19491. După examinare, s-a reţinut pentru studiul comparativ tranşa scării cuprinsă între itemii 25 şi 49 (deci un număr de 25 itemi). Pînă la itemul 25, ambele populaţii au obţinut o reuşită de 100%; cea mai mare parte din subiecţii noştri nefiind testaţi dincolo de itemul 49, nu s-a mai abordat ultima parte a scării, lipsind materialele.

1. Ordinea de reuşită

Compararea populaţiei debile la ierarhia probei

înainte de a trece la compararea rezultatelor obţinute de debili şi de copiii normali din populaţia de referinţă, ne-a preocupat ordinea de reuşită la debili, confruntată cu ordinea de dificultate propusă de probă. Incepînd cu întrebările uşoare, de la începutul scării şi pînă la între­bările foarte grele plasate spre sfîrşitul ei, curba descrescîndă a reuşite­lor obţinute de populaţia debilă oferă, la prima vedere, o mare asemă­nare cu ordinea de dificultate a probei2.

Totuşi, această asemănare prezintă şi cîteva excepţii însemnate Ierarhia obţinută de rezultatele subiecţilor debili cuprinde 7 (şapte) itemi, al căror rang este decalat cu 4 sau 5 puncte, în comparaţie cu ierarhia probei (fig. 1 şi tabelul 3). Aceste deplasări în ordine corespund întrebărilor care, în majoritate, au fost semnalate deja în literatura de specialitate deoarece prezintă o mai mare uşurinţă sau dificultate pentru copilul debil, comparat cu copilul normal (tabelul 4).

Dacă populaţia noastră luată în totalitatea sa, furnizează aceleaşi rezultate ca şi acelea la care au ajuns studiile precedente, faptele se prezintă într-un mod nou cînd se împarte populaţia în funcţie de vîrsta mintală a subiecţilor.

Conţinutul întrebărilor care par discriminative şi semnificaţia carac­teristicilor lor diferenţiatoare vor fi comentate în paragraful următor.

1 Cînd va apărea acest articol, revizia din 1949 va fi fost înlocuită în practica noastră cu revizia 1966, publicată sub titlul „Nouvelle Echelle métrique de l'intelli­gence" (Armand Colin, Paris, 1960 N.E.M.I.). Această modificare, care păstrează neatins caracterul raţional al probei vechi, nu reduce valoarea prezentei lucrări^ fiind vorba de a desprinde noţiunile generale, cît şi de a aduce clarificări asupra unui instrument anume.

2 Testată prin coeficientul lui Spearman, corelaţia este de 92.

Vom cerceta întîi valoarea discriminativă a parametrului pe care l-am folosit aici (ordinea de reuşită).

într-adevăr, curba descrescîndă a reuşitelor este neregulată la debil ca şi la normal, ceea ce face ca ordinea de dificultate să nu explice inter­valul care separă nivelurile de reuşită ce se succed pe scară. în aceste condiţii, o deplasare de ordine chiar însemnată nu corespunde în mod obligatoriu unei diferenţe notabile între nivelurile de reuşită ale celor două populaţii.

Să luăm două exemple. Ordinea de dificultate semnalează repetarea a 5 cifre drept un item anevoios pentru debil. Efectiv, el nu este reuşit decît de 58o/0 din populaţia debililor, în timp ce 79% din copiii normali reuşesc1 (testată prin x2, superioritatea apare ca deosebit de semnifica­tivă). Dar itemul „Recunoaşterea monezilor de diferite valori" care indică pe scară un decalaj egal cu 5 ranguri (de data aceasta în favoarea debili­lor) oferă rezultate practic echivalente în cele două populaţii: 99% reuşite la debili şi 89% reuşite la normali.

în consecinţă, am apreciat că ordinea de reuşită trebuie să fie con­siderată numai ca un aspect foarte global al variaţiei debil-normal şi reţinută din punctul de vedere practic al tehnicii de aplicare a probei. Cu alte cuvinte, proba trebuie continuată pînă la itemul 49 cel puţin cu subiecţii în vîrsta de 13—15 ani, în ciuda eventualelor eşecuri succesive la întrebările situate la un nivel anterior pe scară. Dar analiza diferenţe­lor de reuşită între debili şi normali trebuie făcută confruntîndu-se nu numai ordinea, ci şi nivelul reuşitei în cele două populaţii. Vom spune totuşi, cu titlu informativ, că ordinea reuşitelor, considerată independent pentru fiecare din cele trei subgrupe de debili, prezintă analogie cu ordinea probei la populaţia debilă, considerată în totalitatea sa (testată prin coeficientul lui Spearman, corelaţia este de .90 pentru grupul de 8 ani; de .91, pentru grupul de 9 ani; de .92, pentru grupul de 10 ani).

2. Frecvenţa reuşitelor la întrebările probei

Comparaţie între debili şi normali

Aşa cum am afirmat în introducere, autorii care, după Binet, s-au consacrat cercetării specificităţii inteligenţei copilului sau a adultului debil, folosind proba acestuia, au studiat populaţii considerate global.

în ce ne priveşte, am comparat debilul cu normalul, apreciind nive­lurile sale de reuşită în funcţie de vîrsta mintală, la vîrsta reală oonstantă. Se desprind din această analiză două concluzii (tabelul 5):

1. Caracterele specifice ale debilului nu sînt omogene de la un grad de debilitate la altul;

2. Numărul „specificităţilor" descreşte cu gradul debilităţii. Patru întrebări diferenţiază net debilul de 8 ani de copilul no

de aceeaşi vîrsta mintală. La trei dintre ele debilul este superior: toate

1 Comparăm aici procentajul de reuşită la cele două populaţii de referinţă, ale căror reuşite prezintă aproape aceiaşi ierarhie ca aceea a probei.

19 — Debilităţile mintale

290

trei se referă la cunoştinţele de tip social-şcolar. (Recunoaşterea monezi­lor de diferite valori; a şti să enumere lunile anului; a şti să dea restul). Explicaţia pare a fi destul de simplă. In acest domeniu de achiziţii destul de elementare, care nu fac deloc apel la raţionament, nu pare deloc sur­prinzător ca debilul de 14 ani să se dovedească superior, datorită expe­rienţei sale mai îndelungate.

Inferioritatea sa se manifestă într-un mod evident la proba de repe­tare a 5 cifre. Această dificultate este atât de des citată în literatură, încît la început pare inutil să se mai insiste asupra ei. Ea este subliniată de toţi autorii care au folosit probele de inteligenţă (atît cele ale lui Binet sau cele inspirate după Binet, cît şi aceea a lui Wechsler). Un autor ca Baumeister, referindu-se la Ellis, îi consacră chiar o întreagă serie de lucrări {1962, 1963, 1965). Majoritatea autorilor opinează pentru o dificultate de memorie la debil. Zazzo1 spune că ceea ce, probabil, i-ar lipsi debilului este „o activitate de organizare" implicată în probele zise de „memorie". Interpretarea sa ni se pare mai aproape de realitate. Ar trebui de asemenea, după părerea noastră, să fie invocată o dificul­tate de atenţie, pentru că este vorba de înregistrarea, chiar de la primul enunţ, a unei serii de stimuli care trebuie reprodusă cu o totală exacti­tate. Se cunoaşte fragilitatea acestui tip de activitate (foarte slabă nu numai la unii bolnavi dar chiar pur şi simplu în cazurile de scădere a controlului emoţional). Se ştie, de asemenea, că numeroşi bolnavi, care se plîng de tulburări de memorie, reuşesc la această probă foarte bine. Este deci abuziv, plecînd de la dificultatea de a reuşi la această probă, să^ invocăm memoria, în general, şi s-o folosim la definirea statutului debil mintal. în schimb, se ştie cît este de greu să se obţină, lajiebllul de 8 ani, o disponibilitate de spirit suficientă pentru a prijni^cel puţin

1 1948.

în situaţie de examen, consemne străine mochilui^ăuobişnuit de gîndii de altfel, am văzut că el dă dovada uncw^iăchiziţii căre""se bazează UXiti! pe un anumit tip de memorie. Putem crede că această eroare de inte pretare provine din faptul că consemnul probei, dictat de tehnica 1 Binet, începe prin întrebarea: „ A i memorie bună?"

Să ne oprim aici şi să vorbim despre „memoria imediată". Se pa că am tratat cam superficial problema considerînd memoria oa o acth tate dificilă pentru debil în general. Dacă efectiv este greu să se ac veze memorarea la debilul de 8 ani, dificultatea se atenuează în grupe de 9 şi 10 ani, ale căror rezultate sînt foarte apropiate de acelea e copiilor normali din grupele corespunzătoare.

Deci patru itemi diferenţiază debilul de 8 ani de perechea sa nc mală, itemi ce se plasează la începutul scării. La debilul de 9 ani, iten în legătură cu care se constată diferenţe se plasează într-o altă zonă scării şi se reduc la trei. Unul din ei marchează o superioritate la deb Este vorba de „definiţia cuvintelor abstracte".

Cuvintele date pentru dgfinire (bunătate^milă, drepiate^/corespui cu adevărat unor noţiuni abstracte. DesigurT^cTruerule de reuşită sîi după cum se ştie, foarte largi şi definiţiile acceptate ca bune coboa nivelul acestei probe la cea mai simplă concretizare. Astfel, chiar î răspuns atît de elementar ca „bunătatea e cînd cineva e drăguţ" vei fică, la subiectul întrebat, o înţelegere, cu toate că destul de globală, cuvântului în cauză. Or, după rezultatele noastre, putem afirma că del Iul de 9 ani are mai multe şanse decît copilul normal de aceeaşi vîrs mintală să cunoască semnificaţia acestor cuvinte, care, în etalonajul ] Binet-Simon 1949 (ca şi în acel al lui Terman), se situează la nivelul 12 ani. Şi aici sîntem în drept să invocăm experienţa cotidiană mai Iun a debilului mintal. Debilul de 14 ani a putut să beneficieze, mai m\ decît copilul normal de 9 ani, de ocazii în care aceste cuvinte au f< utilizate, deşi nu fac parte din limbajul său spontan. Mai frecvent deţ egalul său normal, debilul le cunoaşte semnificaţia şi se poate spune în acest domeniu al înţelegerii situaţiilor, el poate să fie superior nc malului. în schimb, debilul este inferior în două sectoare. Unul — es vorba de alcătuirea unei fraze pe baza a trei cuvinte — constituie asemenea o probă de limbaj; mai mult, această probă recurge la i mecanism exersat "ae- şcoală; iar debilul de 14 ani, evident, a zăbo^ aici mai mult timp decît copilul de nouă ani. Totuşi, alcătuirea unei si gure fraze integrînd 3 cuvinte foarte disparate cum sînt P A R I S BOGÂŢIE-RÎU, solicită nu numai cunoaşterea lor precisă, ci, de asem nea, şi capacitatea de invenţie, de gîndire asociativă şi de organiza (sintaxa bună a frazei fiind una din condiţiile de reuşită) de care debil de 9 ani dispune mai puţin decît perechea sa normală. întrucît difici tatea pe care o prezintă această probă împiedică reuşita sigură înair de 14 ani, chiar şi la copilul normal, este evident că nu se va consta nici o diferenţă între nivelurile de reuşită ale debilului şi ale copilul normal de 10 ani.

Cealaltă întrebare, care prezintă o dificultate însemnată la debil de 9 ani, este legată de sugestibilitate. Şi aici n-ar mai fi, poate, neve să insistăm. Sugestibilitatea este o trăsătură de caracter care se impu în mod obişnuit debilului.

Cu o intenţie foarte precisă, Binet a introdus în proba sa de inte genţă o întrebare destinată să pună în lumină această inferioritate

O Q O

debil şi complementul său pozitiv la copilul normal. Este vorba, după cum se ştie, de a da dovadă de „rezistenţă la sugestie", de care copilul normal nu se arată deloc capabil, cel puţin pînă la 10 ani.

De altfel, ne^am putea întreba pînă la ce punct această probă, dacă nu în raţiunea sa, cel puţin în prezentarea sa, corespunde intenţiei auto­rului. De altfel, faptele dau dreptate lui Binet numai la grupul de 9 ani.

La nivelul de 10 ani, debilul se deosebeşte de copilul normal doar prin răspunsurile la două din întrebările probei. Diferenţa scoate în evi­denţă, în cele două cazuri, o inferioritate. Contrar copilului normal de 10 ani, debilul din această grupă persistă, încă destul de frecvent, în a defini cuvintele într-un mod copilăresc, referindu-se la sensul lor utili­tar. Este vorba, după cum se ştie, de cuvinte foarte simple, corespunzînd de data aceasta unor noţiuni concrete. Dar criteriile de reuşită sînt într-un fel mai severe deoarece pentru a reuşi nu este suficient să fie cunos­cută numai semnificaţia cuvintelor. Trebuie, în plus, să se dea o definiţie categorială sau cel puţin o descriere completă. Pentru copilul (normal) de 10 ani aceasta nu prezintă decît destul de rar o dificultate; debilul de 10 ani este, din acest punct de vedere, la nivelul copilului normal de 9 ani.

La fel, debilul din această grupă nu reuşeşte decît rar să găsească, în timpul limitat la un minut, cuvinte care să rimeze cu cel propus. Aceasta rămîne o întrebare destul de dificilă chiar pentru copilul normal; este cu atît mai dificilă pentru debilul de aceeaşi vîrstă mintală, subli­niind astfel dificultatea pe care el o resimte în folosirea limbajului cu destulă supleţe şi în mobilizarea rapidă a bagajului său verbal.

Este interesant să subliniem că aceste două întrebări care se dove­desc dificile pentru debilul de 10 ani pun în evidenţă o evoluţie netă între 9 ani şi 10 ani la populaţia normală, în timp ce nivelul de reuşită, cînd se trece de la debilul de 9 ani la cel de 10 ani, practic nu se schimbă.

în paragraful următor vom discuta inegalităţile în ceea ce priveşte răspunsurile la întrebările probei, între evoluţia care se produce de la 8 la 10 ani la copilul normal şi progresia la care asistăm la debil, trecînd prin cele trei niveluri de vîrstă examinate.

Unul din scopurile pe care ni le-am propus în această cercetare a fost îmbunătăţirea stabilirii diagnosticului prin proba Binet-Simon, dar concluziile la care am ajuns ne permit să depăşim scopul practic iniţial. Noţiunea de debilitate mintală a fost pe larg discutată de aproape 20 de ani încoace şi ea a suferit numeroase corective. Astăzi se repetă adesea că termenul general de debilitate cuprinde realităţi care pot fi foarte deosebite. Sîntem în drept să afirmăm că, în domeniul inteligenţei, tră­săturile descrise de obicei ca specifice debililor variază în funcţie de gradul debilităţii şi că, pe de altă parte, ele merg spre dispariţie pe măsură ce se apropie de limita superioară care exprimă trecerea de la debilitate la normalitate. Caracterele specifice ale debilului, rezultate din probă, diminuează în detrimentul superiorităţii sale. Lucrurile se petrec ca şi cum copilul normal ar fi acela oare ajunge din urmă pe debil. Să explicăm de ce această interpretare n-are nimic paradoxal.

Intenţia noastră a fost să cercetăm caracteristicile care, la vîrstă mintală egală, diferenţiază debilul de copilul normal. La un nivel mintal identic, am constatat, de exemplu, că debilul de 8 ani vîrstă mintală manifestă, în domeniul achiziţiilor socio-şcolare, performanţe superioare/

celor ale copilului normal de aceeaşi vîrstă mintală; această superioritate nu se mai observă însă la debilul de 10 ani vîrstă mintală. Or, arr arătat că debilii cercetaţi de noi aveau toţi aceeaşi vîrstă reală, în jui de patrusprezece ăni. Confruntaţi cu copilul de opt ani, ei sînt superior:

cestuia în unele privinţe limitate, unde ei pot să utilizeze roadele une: experienţe mai îndelungate. Dar copilul normal, crescînd, dobîndeşte ş: el cunoştinţe practice care-1 fac tot atît de capabil, ca şi debilul mai mare să răspundă la întrebările, la urma urmei foarte elementare, prin care aceşti debili îşi afirmă superioritatea. Rezultatele noastre sînt grăitoare De exemplu, copiii normali de 8 ani au reuşit să enumere lunile anulu: într-un procent mai mic (doar 43o/„) decît debilul de aceeaşi vîrstă mintale (72%). Dar de la vîrstă de nouă ani, copilul normal reuşeşte tot aşa de bine ca şi perechea sa debilă (reuşită comună în jur de 73%). Prir urmare, în populaţia de preadolescenţi debili investigaţi de noi, cel a. căror nivel intelectual este comparabil cu nivelul copilului normal de op1 ani, manifestă, în comparaţie cu acesta din urmă, un avans, pe care nu-] mai observăm încă la debilul de 9 şi de 10 ani comparat cu copilul norma] de aceeaşi vîrstă mintală. Crescînd, copilul normal a putut să cîştige şi el aceleaşi cunoştinţe.

De altfel, progresia intelectuală a copilului normal explică, de ase­menea, aparaţia inferiorităţilor la debilul de 10 ani. Pentru cei doi itemi (34 şi 35), care subliniază o inferioritate a debilului din această grupă nu se semnalează diferenţe însemnate la grupele de 8 şi 9 ani. Faptele analizate sub aspectul lor progresiv, ne autorizează să menţinem expre­sia, pe care am propus-o mai sus, afirmînd că debilul este ajuns din urmă de copilul normal. Aceasta cu condiţia să nu uităm, totuşi, că noi compa­răm copii avînd o evoluţie normală cu debili de aceeaşi vîrstă reală, dai care se deosebesc între ei prin gradul întîrzierii mintale.

Ne vom ocupa în paragraful următor de aspectul progresiv al rezul­tatelor.

3. Evoluţia frecvenţelor în reuşita la întrebările probei de la un nivel mintal la altul

Comparaţie între debili şi normali

Diferenţele în reuşite de la o vîrstă mintală la alta desenează curbe a căror traiectorie, de cele mai multe ori, nu este aceeaşi la cele două populaţii, ceea ce dezvăluie un alt aspect al specificităţii debilului.

Insistăm încăodată, înainte de a merge mai departe, asupra dispozi­tivului nostru de comparaţie.

Re cînd copiii noştri normali de 8, 9 şi 10 ani sînt comparabili între ei ca niveluri succesive ale aceleiaşi evoluţii, debilii noştri de 8, 9 şi 10 ani ml constituie o succesiune eterogenă prin coeficientul lor intelec­tual ci reprezintă trei grade diferite de debilitate. Progresia reuşitelor trecînd prin cele trei vîrste mintale exprimă la ei variaţiile celor trei niveluri de debilitate.

0 0 4

Acestea fiind spuse, să vedem cum se prezintă la fiecare item, pro­gresia de la o vîrstă mintală la alta în cele două populaţii.

Grupate în cinci grade de dificultate după procentajul de reuşită, se constată pentru 11 itemi o perfectă identitate în lipsa unei progresii (tabelul 6). Este vorba de 5 itemi aşezaţi la începutul scării şi care se dovedesc uşori pentru toţi subiecţii în vîrstă mintală de 8 ani; ceilalţi 6 itemi sînt dificili pentru toţi subiecţii, nefiind reuşiţi chiar la nivelul de 10 ani.

Prin urmare, aproape jumătate din itemii al căror studiu ne-a fost impus de rezultatele experimentale sînt, fie din cauza marii lor uşurinţe, fie a marii lor dificultăţi, puţin sensibili, atît la evoluţia copilului normal, cît şi la descreşterea gradului debilităţii. într-adevăr, faptul că debilii se disting de normali devine evident numai prin răspunsurile la întrebă­rile care se situează în zona delimitată prin pragurile unei uşurinţe sau ale unei dificultăţi excesive.

Tabelul 7 prezintă rezultatele celor 14 itemi cuprinşi în această zonă. Sîntem frapaţi de inegalitatea între cele două populaţii, în privinţa evoluţiei procentajului de reuşită la cele trei vîrste. Căci, dacă în ansam­blu observăm un progres mai pronunţat atît la copilul normal cît şi la cel debil, între opt şi nouă ani, acest progres se obţine rareori la aceiaşi itemi. Ritmul de dezvoltarte, care exprimă progresiile copilului normal (fără paralelism de la un item la altul, datorită diferenţei de funcţii, cărora se adresează testul Binet-Simon, şi a evoluţiei lor eterogene), nu corespunde cu trecerea de la un nivel de debilitate la altul.

Constatînd această deosebire între curbele de progresie ale celor două populaţii, sîntem înclinaţi să recurgem la noţiunea de heterocro-nie, deşi caracteristica populaţiei noastre de debili, avînd aceeaşi vîrstă reală, parcă nu ne-ar îndreptăţi să facem aceasta. Este vorba despre acele constatări care prezintă interes sub aspectul studiului referitor la pro­gresia înregistrată de debilii cu acelaşi coeficient intelectual, adică cu

295

acelaşi grad de debilitate, ceea ce ne permite să cercetăm existenţa zone lor unde se manifestă cu precădere încetineala evoluţiei ce caracterizeazi în ansamblu, progresia inteligenţei debilului; doar în aceste condiţii est legitim să recurgem la noţiunea de heterocronie.

Analiza tabelului 7 scoate în evidenţă o evoluţie discordantă într copilul normal şi cel debil în special pentru itemul 38 (reproducerea două desene din memorie). Rezultatele la acest item nu se modifică delo

296

la populaţia noastră, normală, putîndu-se presupune că cel puţin între 8 şi 10 ani, funcţia pe oare el o măsoară nu evoluează deloc; rezultatele la acelaşi item evidenţiază însă un progres sigur al debilului între 8 şi 9 ani.

Alţi itemi, destul de numeroşi (31, 32, 33, 35 şi chiar 42 şi, 46) scot în evidenţă o progresie mai clară la trecerea de la un grup de vîrstă la altul, atît la normal cît şi la debil. De cele mai multe ori este vorba de itemi deja analizaţi şi care, cel puţin la unul din nivelurile cercetate, etalează o inferioritate sau o superioritate a debilului, comparat cu copi­lul normal de aceeaşi vîrstă mintală. Aceste diferenţe nemanifestîndu-se la toate nivelurile de vîrstă mintală, este desigur normal să găsim o pro­gresie diferită de la un nivel la altul în cele două populaţii.

Dar heterogenitatea debilului în comparaţie cu copilul normal apare în acest fel sub un aspect nou.

Dacă, aşa cum am arătat în paragraful precedent, preadolescentul debil prezintă caracteristici care-1 fac adeseori puţin comparabil cu copi­lul normal de aceeaşi vîrstă mintală, progresiile constatate de la un grad de debilitate la altul nu urmează acelaşi ritm şi nu se sprijină întotdeauna pe aceiaşi itemi, ca evoluţia de la o vîrstă la alta, la copilul normal. Copiii normali de 8, 9 şi 10 ani sînt diferiţi între ei conform altor caracteristici decît acelea care marchează diferenţe între adoles­cenţii debili de 8, 9 şi 10 ani vîrstă mintală.

Astfel, noţiunea de vîrstă mintală, care la copilul normal are valoare de stadiu destinat să fie depăşit, corespunde la debilul adolescent, în ciuda faptului că o are, unei realităţi care îmbracă un aspect diferen­ţial nu numai cînd defineşte debilul în comparaţie cu semenul său normal, ci de asemenea cînd defineşte niveluri de debilitate.

4. Dispersia reuşitelor pe întinderea scării la cele trei niveluri considerate

Comparaţie între debili şi normali c/

Vîrstă mintală, ca indice global, este exprimarea în vîrste a unui număr de reuşite. Reamintim însă că nu sînt întotdeauna aceleaşi între­bări a căror reuşită se totalizează într-o vîrstă mintală dată.

S-a văzut în paragrafele precedente că ordinea de dificultate a între­bărilor era diferita la cele două populaţii, iar nivelul reuşitelor la diferite întrebări nu era acelaşi, după cum era vorba de copilul normal sau de copilul cu debilitate mintală. Trebuia deci să ne aşteptăm la diferenţe în dispersia rezultatelor.

Literatura aduce puţine informaţii în acest domeniu1.

1 Autorii americani utilizează de preferinţă, pentru studiul debilităţii, scara Wechsler. Lucrări destul de numeroase conchid, în general, că la debilul care nu prezintă tulburări asociate, există o superioritate însemnata a coeficientului inte­lectual de performanţă în comparaţie cu cel verbal.

Manualul lui Robinson (1965) arată, fără alte detalii, că subiec debili^uwiizează protocoale mai puţin dispersate decît cele ale copii] jierfnaliT în ^schimb, Cruickshank şi alţii (1950), care au utilizat soa Terman (formele 1916 şi 1937), arată că peste o treime din subiec debili cîştigă între unu şi cinci puncte la C.I., cînd aplicarea probei es continuată dincolo de „vîrstă plafon"1.

Pentru analiza acestui aspect am ales ca „indice de dispersie" int< valul între primul eşec şi ultima reuşită. Acest indice poate varia înt 0 (nici o reuşită dincolo de primul eşec) şi 24 (interval între itemii i 25 şi nr. 49, care delimitează tranşa scării aplicată de noi).

Se constată (tabelul 8) un indice de dispersie uşor mai ridicat populaţiile debile, decît la populaţia normală, cînd acestea sînt considere în ansamblul lor (testat prin x2, p = .10).

Totuşi, de la o vîrstă la alta, indicele de dispersie creşte puţin, d regulat, în populaţia normală. Faptele se petrec ca şi cum, odată creşterea, copilul ar profita din ce în ce mai mult de întinderea scăr limita superioară a reuşitelor sale se îndepărtează din ce în cea mai mi de vîrstă de bază.

Acestea nu trebuie să ne surprindă. Ştim că sensibilitatea prol (sub forma revizuită în 1949) diminuează pornind de lă .9—10 ai întrebările situate la capătul scării nu mai sînt discriminative genet

în populaţia debilă se observă că: 1. Indicele de dispersie se măreşte mai clar decît la copilul nonr

între 8 şi 9 ani, dar progresia sa se opreşte practic la nivelul de 9 a:

1 De unde interesul de a urmări cu subiecţii debili aplicarea probelor dinei de „vîrstă plafon". La fel, experimentul nostru a arătat că, în sensul folosirii tes lui Binet-Simon (forma 1949) este necesară continuarea aplicării lui pînă la iten 48 care, în cazul subiecţilor ce depăşesc vîrstă de 10 ani, poate să ofere o reuş izolată.

2. Micile dispersii, numeroase ca şi la copilul normal la nivelul de 8 ani, tind să dispară la nivelurile superioare. Dispersiile foarte largi se menţin pînă la nivelul de 10 ani.

Ori, ţinînd seama de construcţia probei — ca scară de puncte a cărei limită superioară este fixă — un indice mare de dispersie nu are aceeaşi semnificaţie la nivelul tuturor vîrstelor mintale. La 8 ani, indicele de dispersie atestă posibilităţi superioare vîrstei de bază şi poate, după natura întrebărilor reuşite la nivelurile superioare, să exprime virtua­lităţi mai bune decît cele indicate de vîrsta mintală globală. La 10 ani el semnalează eşecuri la nivelurile inferioare ale probei şi poate, din contră, să exprime dificultăţi care tind să diminueze eficienţa intelec­tuală prezisă de vîrsta mintală globală. în ceea ce priveşte indicii de dispersie scăzuţi, se poate spune că la 10 ani, cu condiţia ca ei să atingă un anumit prag, definesc, într-un anumit fel, o coerenţă a activităţii in­telectuale la 8 ani şi aceasta cu atît mai mult, cu cît sînt mult mai apro­piaţi de 0, ei corespund adeseori unei îngustimi a cîmpului inteligenţei. Interpretarea noastră este valabilă, credem noi, în ciuda caracterului disparat al întrebărilor care se succed pe scară. întrebările, deşi lipsite de o legătură riguroasă în privinţa obiectivului lor, sînt totuşi legate prin reuşitele lor obişnuite sincrone la aceleaşi niveluri de vîrsta sau la nive­luri de vîrsta foarte apropiate.

Pentru o mai bună clarificare a diferenţelor observate între cele două populaţii, am repartizat distribuţiile indicelui de dispersie în şase clase; două clase pentru tendinţele centrale şi alte patru clase (în vederea unei analize mai fine) pentru tendinţele extrase. Se poate vedea (tabelele 9 şi 10) că dispersiile mici (clasa 3—5) persistă pînă la nivelul de 10 ani

ras O O Q

la copilul normal, clasa extremă (0—2) nefiind deloc reprezentată la noi şi zece ani; procentajul dispersiilor întinse devine neînsemnat dinco de 8 ani. în populaţia debilă, procentajul dispersiilor mici diminuea între opt şi nouă ani, pentru ca practic să dispară la nivelul de 10 ani, ] cînd procentajul dispersiilor mari se menţine sensibili egal la cele tr niveluri.

Evoluţia indicelui de dispersie evidenţiază, deci, la copilul norm investigat de noi, corespondenţa sa cu norma. Indicele se măreşte de o vîrstă la alta, dar dispersiile foarte mici sau foarte mari devin o e: cepţie.

Nu acelaşi lucru se petrece şi la debili. Pe de o parte, progresia ind celui nu este regulată; pe de altă parte, inidicii scăzuţi ridicaţi devin excepţie la nivelul de 10 ani. Debilul de zece ani, despre care am puti spune că se diferenţiază destul de puţin de copilul normal de aceea vîrstă mintală în privinţa reuşitelor sale la diferitele întrebări consid' rate izolate, i se aseamănă totuşi destul de puţin în ceea ce priveş coerenţa reuşitelor.

Compararea preadolescenţilor debili cu copii normali de aceea vîrstă mintală ne-a permis să arătăm că:

— debilul, la fiecare vîrstă mintală, este deosebit de copilul norm« dar diferenţele variază de la o vîrstă la alta;

— cele trei niveluri de debilitate, definite prin vîrstă mintală c opt, nouă şi zece ani, se deosebesc între ele, după caractere diferite c acelea prin care se deosebesc între ei copiii normali de opt, nouă zece ani.

Considerăm însă că putem încerca şi o altă abordare. Pînă aici ne-a ocupat de grupe de debili, diferite între ele, prin gradul de debilitat dar am făcut abstracţie de originea întârzierii mintale. Am proced astfel, pentru a răspunde scopului propus — aprecierea conduitelor mii tale ale subiectului debil în funcţie de gravitatea întîrzierii sale. Da< ne propunem însă o explicaţie a fenomenului, evident, sîntem obligaţi ! punem problema originii acestei întîrzieri. Am încercat, de aceea, i examinăm rezultatele noastre şi în funcţie de dicotomia debilitate end< genă — debilitate exogenă.

5. Rezultate diferenţiale în funcţie de etiologia debilităţii

Analiza bazelor dicotomiei între debilităţi endogene şi debilităţi ex< gene depăşeşte acest cadru; ea constituie subiectul unui alt capitol di această lucrare (capitolul I I I ) . Noi ne mulţumim să confruntăm, în fi< care grupă de vîrstă mintală, rezultatele obţinute la testul Binet-Simc de subiecţii endogeni şi de subiecţii exogeni1.

1 Clasificarea etiologică a subiecţilor ne-a fost făcută de Y. Rutschman, I Chiva. Ea se referă la N = 36 subiecţi pentru vîrstă de 8 ani, N = 74 penti Vîrstă de nouă ani şi N = 57 pentru vîrstă de 10 ani.

r

Reamintim că cercetările noastre s-au desfăşurat în zona debilităţii mijlocii ( C I . cuprinşi între 50 şi 75 şi vîrsta reală cuprinsă între 13 şi 15 ani, toţi subiecţii noştri atingînd vîrsta mintală de cel puţin 7 ani şi 9 luni). Cu toate că au fost eliminate cazurile de înapoiere profundă, constatăm o proporţie mare de debili exogeni în grupa de 8 ani. Pe de altă parte, cazurile din această categorie se reduc la cele două grupe de vîrsta mintală superioară; la opt ani, 50% (18/36); la nouă ani: 37% (28/75); la zece ani: 18% (10/57).

Proporţia cazurilor de endogenitate merge crescînd: la opt ani: 19% (7/36); la nouă ani: 29o/0 (22/75); la zece ani: 39°/0 (22/57).

Prin urmare, studiile clinice şi epidemiologice, care opinează pentru o contribuţie foarte redusă a eredităţii simple la cazurile de înapoiere gravă, îşi găsesc, de asemenea, verificarea şi în populaţia noastră cu debi­litate mijlocie.

Aceste constatări, oricît de interesante ar fi, ne-au deranjat totuşi. Frecvenţa mică a cazurilor de endogenitate la opt ani şi a cazurilor de exogenitate la zece ani ne-a lipsit, pentru cele două grupe, de posibilita­tea de a analiza rezultatele în funcţie de etiologie, mai ales că această analiză, efectuată pentru grupa de nouă ani, aducea elemente care tre­buiau verificate şi pe celelalte două grupe.

Pentru comparaţia cu copilul normal, am reţinut în grupa de opt ani, cazurile de exogenitate (N = 18), în grupa de zece ani, cazurile de endo­genitate (N = 22); în grupa de nouă ani, am examinat cazurile endogene (N = 22) şi cazurile exogene (N = 28).

Examinînd întrebările care duc la o reuşită diferenţială între debili şi normali, consideraţi la vîrsta mintală egală, constatăm o modificare a rezultatelor în funcţie de etiologia celor două subgrupe de debili. Mai mult, unele întrebări, care nu aduceau nici o indicaţie diferenţială între debili şi normali, arată o diferenţă între reuşita normalilor şi reuşita uneia sau alteia din subgrupele etiologice. Astfel, am menţionat „enume­rarea lunilor" ca întrebare reuşită mai uşor de debilul de opt ani, decît de perechea sa normală. Compararea normalului cu subgrupa exogeni­lor arată o accentuare a acestei uşurinţe la debilul exogen (reuşita la această subcategorie fiind de 94%, faţă de numai 43% la normal; p = -0031; mai mult, în timp ce pentru acelaşi item debilul de nouă ani nu se dovedeşte superior copilului normal, se observă o tendinţă la o reuşită mai uşoară la debilul exogen (89o/0), decît la normal (73%), re­uşita debilului exogen fiind net superioară debilului endogen (64%, p = -01).

Itemul 33 (A da restul), mai des reuşit de debilul de opt ani decît de perechea sa normală, nu se arată, la examen, cîtuşi de puţin superior la debilul exogen (28%) faţă de normal (20o/e); la nivelul de 9 ani, unde s-a găsit o egalitate în reuşită între normal şi debil (respectiv 77% şi 74o/0), se constată un decalaj în favoarea endogenilor (96%). Reuşita subiecţilor exogeni (54%) se dovedeşte inferioară faţă de normal.

„Definiţia cuvintelor abstracte" părea că oferă indiscutabil o dificul­tate mai mică debilului de nouă ani, decît copilului normal de aceeaşi vîrsta mintală. Dacă se examinează reuşita la cele două subgrupe etiolo­gice ale acestei vîrste, se constată că debilul exogen nu se deosebeşte de

1 Aplicarea lui X2, nefiind totdeauna posibilă, s-a căutat, prin aplicarea lui rt, existenţa unei legături între reuşită şi etiologie. Semnificaţia a fost calculată prin formula propusă de Guilford (1942), raportând rt la eroarea sa tip.

copilul normal (reuşita de 17% pentru primul, de 13o/0 pentru al doil în timp ce debilul endogen îi depăşeşte evident cu o reuşită de 50%)

„Analiza frazelor absurde", care la vîrsta de opt ani, nu prea di renţia debilul de normal, iar la nouă şi zece ani, nici măcar atît, se doi deşte a fi discrkninativă între debilul exogen de opt ani şi perechea normală, în raport cu care este superior (ou o reuşită de 39«/0 faţă lOo/o).

Tot astfel, se observă superioritatea debilului exogen şi la o a întrebare, care nu apare discriminativă între debil în general şi copi normal. Este vorba de construcţia a două faze cu ajutorul a trei cuvin Această întrebare, după cum se ştie, poate să fie reuşită la două ni luri. Pe baza a trei cuvinte date, subiectul este invitat să construiască frază, dar eşecul1 poate constitui o reuşită la un nivel inferior, dacă o trei cuvinte sînt utilizate în două fraze distincte (item 37). La acest iti 37 se constată, la debilul exogen din grupul de 9 ani, o reuşită de 70 net superioară aceleia a debilului endogen (37% p = .02) şi chiar u superioară celei a copilului normal de aceeaşi vîrstă mintală (63%).

O ultimă menţiune se referă la itemul „analiza faptelor diverse" ca în unele lucrări citate la începutul acestei expuneri, este calificat dr< uşor pentru debili. La nivelul comparaţiei debil-normal, rezultat noastre nu au permis verificarea acestor observaţii, dar, delimitînd : zultatele debililor endogeni de zece ani, se constată o superioritate pi nunţată a acestora din urmă (cu o reuşită de 32%) în comparaţie cu ni malul (cu o reuşită de 6o/0).

Se pare că rezultatele expuse reprezintă un argument în favoai afirmaţiei care atribuie debilului mintal „îndemînări", ca urmare a exj rienţei sale mai îndelungate. Această interpretare, comună la numer autori, a fost contestată de Sarason (1959). El reproşează clinicienilor vorbesc de experienţa mai îndelungată a debililor, omiţînd faptul după originea stării lor, aceştia nu au trăit aceleaşi experienţe şi nu le-trăit în aceleaşi mod; el evocă diferenţa care există neapărat între ti curul trăit de debilul endogen şi cel al debilului „patologic". Totuşi el opreşte aici, fără a propune alte explicaţii.

Constatările noastre, după efectuarea dicotomiei în funcţie de et: logie, demonstrează superioritatea debilului exogen în domeniul achi ţiilor verbal-şcolare (enumerarea lunilor, construcţia frazelor) şi al logi verbale (analiza frazelor absurde). Debilul exogen se arată aici super: debilului endogen şi copilului normal. Or, debilii exogeni provin, de a mai multe ori, din medii cu un bun nivel socio-cultural2. Sub influer stimulativă a anturajului sau chiar sub presiunea exigenţei părinte^ debilii au putut să-şi exerseze potenţialităţile în domeniile verbal şcolar; nu există nici o îndoială că în mediile socio-culturale ridici şcolarizarea este valorizată la maximum.

Debilii endogeni manifestă mai multă uşurinţă în domeniul înţe. gerii situaţiilor. Ei dau mai des răspunsuri corecte la itemii 33 (Á restul), 42 (definiţia cuvintelor abstracte) şi 48 (analiza faptelor divers decit debilii exogeni şi chiar decît copiii normali cu care sînt compara

1 Reamintim că acest eşec este semnificativ mai frecvent la debilul de no ani decît la egalul său normal.

2 După clasificaţia I.N.S.E.E.: „Les jeunes de 15 â 20 ans": 83% din deb exogeni ai populaţiei investigate provin din familii de cadre superioare, liber pi fesionişti sau funcţionari.

o A n

Endogenii provin de cele mai multe ori din medii puţin cultivate1. Antu­rajul lor, nefiind în stare să le judece întârzierea intelectuală, îi consi­deră în funcţie de vîrsta reală, lăsîndu-le din acest motiv mai multă libertate, dîndu-le astfel posibilitatea să dobîndeaseă mai multă autono­mie. Reuşitele endogenilor dovedesc o oarecare maturitate socială şi, poate, o mai bună adaptare socio-afectivă, iar reuşitele debililor exo­geni exprimă o mai bună adaptare şcolară2. Dacă, după cum sublinia pe drept Sarason, „experienţa tercutului" (reluînd exact termenii săi) este diferită după originea debilităţii, acţiunea sa se manifestă de asemenea în sectoare deosebite.

Este adevărat, explicaţia noastră se bazează numai pe factorul mediu, omiţînd caracterele esenţiale care se atribuie celor două forme etiolo­gice ale debilităţii. în mod obişnuit, debilii exogeni sînt descrişi ca insta­bili şi adeseori caracteriali, opunîndu-i debililor endogeni, care amintesc debilul armonios al lui Vermeylen.

Rezultatele noastre nu permit evidenţierea unei dicotomii de acest fel, care trebuie verificată pe populaţii selecţionate în acest scop, şi prin alte teste decît Binet-Simon.

în explicaţia noastră nu intervine nici factorul organic, subliniat mereu în literatură ca determinant al diferenţelor dintre debilii endo­geni şi debilii exogeni. Fără a contesta rolul caracterului organic (care, pe eşantionul nostru puţin numeros, nu poate fi evidenţiat) ni se pare că este posibil, plecînd chiar de la rezultatele noastre, să se ridice pro­blema acţiunii mediului asupra evoluţiei individului debil. Pentru a explica diferenţele dintre cele două forme de debilitate n-ar trebui, de asemenea, să se ţină seama de factorul mediu? Debilul exogen n-ar fi el „instabil şi caracterial'' sub efectul unor exigenţe necontestate, iar aspec­tul „armonios" al debilului endogen n-ar exprima reflectarea unei armo­nii dintre el şi mediul său?

Rămînînd la nivelul datelor oferite de testul Binet-Simon, se con­stată, de asemenea, că (tabelul 11) trăsăturile caracteristice reliefate de

Tabelul 11

1 După aceiaşi clasificare, 73% din debilii endogeni ai populaţiei investigate provin din familii de muncitori necalificaţi şi OS2.

2 Cu titlu informativ, semnalăm că, în funcţie de vîrsta lor mintală, 67% din subiecţii exogeni au rezultate bune la testul de ortografie, pe cînd 60% din subiecţii endogeni obţin la acest test rezultate slabe.

i n i

distribuţia indicelui de dispersie la debil sînt accentuate în populaţia subiecţilor exogeni la opt şi chiar la nouă ani (procentaje relativ ridicate în clasele extreme). Din acest punct de vedere, debilul endogen, la nivelul de nouă ani, obţine date foarte apropiate de cele ale copilului normal. S-ar putea spune că debilul endogen arată mai multă coerenţă în reu­şitele sale, amintind prin aceasta din nou de debilul armonios al lui Vermeylen; din contră, la nivelul de zece ani, la debilul endogen se observă o distribuţie care satisface mai puţin interpretarea noastră, într-adevăr, dacă se observă, la fel ca şi la copilul normal, existenţa unor indici de dispersie scăzuţi, numărul lor este totuşi neînsemnat; se constată mai ales un procentaj relativ important de indici de dispersie ridicaţi. Aceasta se datoreşte reuşitei endogenului de zece ani la itemul 48, plasat la extremitatea superioară a scării.

In unele cazuri deci, indicele de dispersie foarte ridicat pote să ex­prime, chiar la nivelul de zece ani, posibilităţi superioare celor indicate de virsta mintală globală. Indicele de dispersie foarte ridicat la debilul endogen de zece ani atestă o uşurinţă în domeniul inteligenţei sociale, el fiind superior copilului normal de zece ani.

Rezumând, putem afirma că, dacă specificitatea debilului se manifestă în sectoare diferite şi capătă o importanţă mai mare sau mai mică după gradul debilităţii, această variaţie poate fi, în unele din aspectele sale, imputată etiologiei, ceea ce subliniază din nou diversitatea „debilităţilor". La nivel egal de debilitate, debilul endogen se prezintă diferit de debilul exogen, deosebindu-se în alt mod decît acesta, de copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală.

Concluzii

Analiza noastră şi-a propus să pună în evidenţă caracterele specifice ale inteligenţei debilului mintal. Totuşi, limitele câmpului nostru experi­mental nu permit generalizarea concluziilor noastre; le socotim valabile pentru debilul preadolescent. Valoarea pe care le-o acordăm ne îndeamnă să dorim verificarea lor prin studii efectuate asupra altor populaţii. Am studiat debilul preadolescent şi considerăm că ar fi necesar să apli­căm aceeaşi metodă de studiu şi debilului mai mic. Nu este sigur, de exemplu, că aceleaşi specificităţi caracterizează preadolescentul şi copilul de zece — unsprezece ani, comparabili între ei prin faptul că au aceeaşi vîrstă mintală de opt ani.

Ne întrebăm dacă avansul de trei ani de viaţă şcolară a debilului de zece-unsprezece ani, în comparaţie cu copilul normal de opt ani, este suficient, pentru a-i permite acestuia achiziţia cunoştinţelor socio-şcolare pe care le-am apreciat ca elemente determinante ale diferenţei dintre debilul preadolescent de 8 ani şi egalul său normal? Ne îndoim. Şcola­rizarea debilului începe să dea roade cam de pe la opt ani; pînă la această vîrstă el bate pasul pe loc de cele mai multe ori într-un curs pregătior, unde nu numai că nu profită cîtuşi de puţin de această formă de învăţă-mînt, dar mai mult, se loveşte şi de aprecierile răutăcioase provocate de

304

eşecul său. In acest fel şcolarizarea sa utilă nu depăşeşte pe aceea a copi­lului normal de 8 ani.

Analiza noastră se referă la trei grupe de debilitate. Ar fi interesant să se studieze progresia de la o vîrstă mintală la alta, la grad egal de debilitate, ceea ce, pentru zona C I . cuprins între 50—60, ar cere o ana­liză a vîrstelor mintale sub opt ani. S-ar mai găsi, în aceste condiţii, diferenţe de progresie între normal şi debil?

în fine, rezultatele noastre nu privesc decît băieţii. Ştim că Binet-Simon nu diferenţiază fetele de băieţi în populaţia normală. Nu este însă sigur că fetele debile prezintă aceleaşi specificităţi ca şi băieţii debili. Un studiu efectuat asupra fetelor ar oferi dublul avantaj de a îmbogăţi cunoştinţele noastre despre debilitate şi de a sesiza eventuala influenţă a sexului asupra activităţii intelectuale deficitare.

La nivelul populaţiei studiate de noi, analiza pe care ara întreprins-o este limitată de instrumentul utilizat. Datele oferite de testul Binet-Simon pun accentul pe dificultăţile şi facilităţile debilului comparat cu copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală; este totuşi sigur că s-ar putea merge mai departe în această direcţie. Nu ne gîndim atît de mult la aspectele deficitare, cît, mai ales, la aspectul pozitiv al inteligenţei debilului, care îi permite să ajungă la autonomia socio-profesională. Ni se pare intere­sant să aprofundam mecanismul intelectual, subiacent acestui proces de adaptare.

Poate punem o problemă falsă. Este adevărat însă că şi o societate evoluată, ca a noastră, oferă încă loc individului a cărui inteligenţă nu depăşeşte nivelul operaţiilor concrete, după cum o dovedeşte experienţa zilnică. într-o manieră riguroasă, proba acestui fapt a fost realizată în lucrările lui L. Vigier (cap. X din prezentul volum). Debilul care judecă îndeajuns pentru a reuşi analiza frazelor absurde din testul Binet-Simon dispune de o judecată care-1 face capabil să stăpînească situaţiile vieţii curente; se pot adăuga aici alte calităţi de caracter şi de îndemînare manuală, pentru a satisface exigenţele vieţii profesionale. Nivelul intelec­tual de nouă-zece ani, asociat cu calităţi extraintelectuale, ar explica reuşita socio-profesională a debilului mintal.

Totuşi, în unele sectoare, care ţin de domeniul inteligenţei, debilul de 10 ani poate fi comparat cu adolescentul normal şi în primul rînd în domeniul inteligenţei „practice". Am avut ocazia să menţionăm studiile făcute cu ajutorul scării Wechsler, care arată superioritatea reuşitei la probele de performanţă, la debilii care nu au tulburări asociate.

Ei manifestă, incontestabil, mai multă uşurinţă faţă de probele a căror sok'iie se bazează pe manipularea obiectelor, decît faţă de cele care necesită mînuirea ideilor. Care este procesul reuşitei lor? Pentru explo­rarea acestui mecanism ar trebui folosite probe mai riguroase decît cele incluse în testul lui Wechsler.

De asemenea, ar merita o verificare mai precisă avansul relativ al debilului în domeniul inteligenţei sociale, deoarece reuşita sa în acest domeniu nu poate să nu se răsfrîngă asupra funcţionării generale a înţe­legerii sale. Care-i este limita? Există un domeniu de înţelegere a situa­ţiilor în care debilul dispune de aceleaşi posibilităţi ca şi semănul său de aceeaşi vîrstă reală? în ce fel percepe adolescentul debil anturajul său, relaţiile sale? Aici este evident că testul Binet-Simon nu poate să răs-

20 — Debilităţile mintale 305

pundă şi, pentru a sesiza acest aspect al inteligenţei, ar trebui aplicate alte instrumente de măsură.

La sfîrşitul expunerii noastre să admitem, în loc de concluzie, că acest studiu, prin care am realizat un pas mai departe în cunoaşterea debilităţii mintale, ne obligă în acelaşi timp să ţinem seama de necesitatea de a examina faptele în mai multe moduri. Prin analiza interacţiunilor între diferitele sectoare ale inteligenţei debilului, alte cercetări ar putea lărgi cîmpul cunoaşterii noastre despre funcţionarea intelectuală în general.

Bibliografie

A B R A M S O N J., Le niveau intellectuel et le raisonnement des instables, „Annèe Psychol", 1937, I, 1—34.

B A R O F F G. S., Wise Patterning in Endogenous Deficiency, „Amer, J. Ment. Del" , 1959, 64, 482—85.

B A U M E I S T E R A. A. , B A R T L E T T Cl., A Comparison of Factor Structure of Normals and Retardates on the Wise, „Amer. J. Ment. Def.", 1962, 66, 641—46.

B A U M E I S T E R A. A. , B A R T L E T T CI., Further Factorial Investigations of Wise Per­formance of Mental Defectives, „Amer. J. Ment. Def.", 1962, 67, 257—61.

B A U M E I S T E R A . A. , B A R T L E T T CI., H A W K I N S W . F., Stimulus Trace as a Pre­dictor of Performance, „Amer. J. Ment. Def.", 1963, 67, 726—29.

B A U M E I S T E R A. A. , S M I T H T. E., ROSE J. D., The Effect of Stimulus Complexity and Retention Internal upon Short-term Memory, „Amer. J. Ment. Def.", 1965, 70, 129—34.

B E N T O N A . L., Visual Memory Test Performance in Mentally Deficient and Brain Damaged Patients, „Amer. J. Ment. Def.", 1964, 68, 630—33.

B I N E T A. , S I M O N Th., Sur la nécessité d'établir un diagnostic scientifique des états inférieurs de l'intelligence, „Année Psychol", 1905, X I , 163—90.

B I N E T A. , S I M O N Th., Méthodes nouvelles pour le diagnostic du niveau intellec­tuel des anormaux, „Année Psychol", 1905, X I , 191—244.

B I N E T A . , S I M O N Th., Application des méthodes nouvelles au diagnostic du niveau intellectuel chez des enfants normaux et anormaux d'hospice et d'école primaire, „Année Psychol", 1905, X I , 245—336.

sCASTETS B., L E F O R T R., R E Y N S M. , JVofe critique sur la notion d'arriération mentale et quelques notions connexes, „Evol. Psychiatr.", 1962, 27 (3), 379—91.

C L A R K E A. D. B., C L A R K E A. M . , Cognitive Changes in the Feeble-Minded, „Brit. J. Psychol", 1954, 45, 173—79.

C L A R K E A. M . , C L A R K E A. D. B., Mental Deficiency. The Changing Outlook,

London, Metheum, 1958, 573 p. C L E M E N T F., Débilité et intelligence pratique, Psychol, Franc", 1958, 3, 277—85. C R U I C K S H A N K W . M . , Q U A L T E R E T. J., The Use of the Intelligence Tests with

Children of Retarded Mental Development, „Amer, J. Ment. Def.",

1950, 54, 361—81. D U C H E N E H , C A B U S A. , Z A Z Z O R., Débat sur la débilité mentale, „Psychol.

Franc", 1957, 2, 102—18. E L L I S N. R., Handbook of Mental Deficiency: Psychological Theory and Research,

N e w York Mac Graw-Hi lL 1963, 722 p. F I N L E Y C. J., T H O M S O N J., An Abbreviated Wise for Use with Educable Men­

tally Retarded, „Amer. J. Ment. Def.", 1958, 63, 473—80.

3 0 6

G A L I F R E T - G R A N J O N N . , S T A M B A K M. , S A N T U C C I H., Des débilités et des

dyslexies, „Cah. Enf. Inad.", 1953, 17, 11—38. G U I L F O R D J. P., Fundamental Statistics in Psychology and Education, New-York ,

Mac G r a w Hill, 1942, 327 p. HEBER R., A Manual on Terminology and Classification in Mental Retardation,

„Amer. J. Ment. Def.", 1959, L X I V , nr. 2, Monogr., suppl. I l l p. H E R M E L I N B., O ' C O N N E R N. , Short Memory in Normal and Subnormal Children,

„Amer. J. Ment. Def.", 1964, 69, 121—25. H U R T I G M. C, S A N T U C C I H., Z A Z Z O R., Les problèmes du vocabulaire chez les

débiles mentaux, „Cah. Enf. Inad." 1959, 3, 1—13. H U R T I G M. C, S A N T U C C I H., De l'enfant débile à l'adolescent débile, „Enfance",

1960, nr. 4—5, 456—62. J A S T A K J., A Rigorous Criterion of Feeble Mindedness, „J. Abn. Soc. Psychol.",

1949, 44, 367—78. I N H E L D E R B., Le Diagnostic du raisonnement chez les débiles mentaux, Neuchâtel,

Delachaux et Niestlé, 1963 (2eédit), 306 p. K O U N I N J. S., Experimental Studies of Rigidity: I, The Measurement of Rigidity

in Normal and Feebleminded Persons, Charac. and Personal, 1941, 9, 251—73, cité par Sarason (1959).

K R A U S S J., Discriminatory Power of the W. B. Intelligence Scale Subtests within

the Range of Mental Defective Functionning, „Amer. J. Ment. Def.",

1965, 69, 571. L A Y C O C K S. R., C L A R K St., The Comparative Performance of a Group of Olddull

and young Bright Children on some Items of the Revised Stanford-

Binet Scale of Intelligence, Form. L., „Journ. Educ. Psychol.", 1942, 33, 1—12.

L E V I N E D., D Y S I N G E R D. W . , Patterns of Intellectual Performance and the

Outcome of Institutionalisation in the Mentally Retarded, „Amer. J. Ment. Def.", 1964, 68, 784—88.

L E W I N K., A Dynamic Theory of Personality, New-York, Mc G r a w Hill, 1936„ cité par Sarason (1959).

R O B I N S O N H. B., R O B I N S O N N. M., The Mentally Retarded Child, N. Y. M c . G r a w Hill, 1965, 639 p.

S A R A S O N S. B., Psychological Problems in Mental Deficiency, N. J., Harper, z&

édition, 1959, 678 p. S A R A S O N S. B., G L A D W I N Th., Psychological and Cultural Problems in Mental

Subnormality: a Review of Research, „Amer. J. Ment. Def.", 1958,, 62, 1115—1307.

T H O M S O N C. W. M A R G A R E T A. , Differential Test Responses fo Normals and:

Mental Defectives, „J. Abn. Soc. Psychol.", 1947, 42, 285—93.

V E R M E Y L E N G., Les Débiles mentaux (Etude expérimentale et clinique), Bruxelles,. Lamertin, 1929, 236 p.

V O L L E F. O., A Proposal for „Testing the Limits" with Mental Defectives for

Purpose of Sub-test Analysis of the Wise Verbal Scale, „J. Clin.

Psychol.", 1957, 13, 64—7.

Z A Z Z O R., B O I V I N P., Comparaison des écoliers normaux aux adultes débiles,

de même âge mental, „Enfance", 1948, 3, 248—49. Z A Z Z O R., Qu'est-ce que la débilité mentale? „Raison", 1956, nr. 16.

Z A Z Z O R., Une recherche d'équipe sur la débilité mentale, „Enfance", 1960, nr. 4—5,

335—364.

Z A Z Z O R., La notion d'hétérochronie dans le diagnostic de la débilité mentale,

„Rev. Neuro-Psychiatr. Inf.", 1965, 13, 241—46.

C A P I T O L U L V I I I

O EXPERIENŢA DE ÎNVĂŢARE COGNITIVA LA DEBIL

Michel H U R T I G

Se obişnuieşte să se amintească, printre caracterele care definesc debilitatea mintală, deficitul funcţiilor de achiziţie. Oare debilii nu sînt mai ales acei subiecţi care, într-o situaţie şcolară obişnuită nu reuşesc să înveţe, în ritmul şi cu rezultate comparabile cu acelea ale mediei copiilor?

Studiul insuficienţelor în posibilităţile de învăţare ale debililor ar părea deci, la prima vedere, o încercare de prisos. Aceasta ar explica absenţa interesului peAtru subiect pînă în ultimii ani: Mc Pherson (1958), trecînd în revistă lucrările asupra învăţării la debili, nu ajunge să citeze decît 14 studii experimentale, apărute între 1945—1955. Din contră, în prezent studiile s-au înmulţit astfel, încît, într-o lucrare generală asupra debilităţii1 întîlnim 4 capitole consacrate în întregime studiului proble­melor învăţării precum şi numeroase referinţe în legătură cu acest subiect, răspîndite în celelalte capitole; de asemenea, sînt evocate mai multe sute de contribuţii experimentale, iar din 1963, acest cîmp de cer­cetări este explorat în continuu.

Diferitele eşantioane de debili studiate de psihologi sînt, de cele mai multe ori, selecţionate pe baza evaluării nivelului atins sub diferite aspecte; procesul de achiziţie ca atare nu este luat însă în considerare in definirea operaţională a debilităţii, care, de fapt, este fundamental psiho-metrică.

Testele de dezvoltare arată că debilul nu şi-a însuşit unele instru­mente cognitive, dar nu menţionează care sînt procesele de achiziţie deficitare la subiecţii clasaţi în zona debilităţii.

De mult timp, numeroşi psihologi au scos în evidenţă relaţia dintre anumite caracteristici ale mediului (nivel cultural, valoarea stimulativă a anturajului etc.) şi rezultatele procesului de dezvoltare mintală. Totuşi, numai un studiu aprofundat al proceselor înseşi ar putea să ducă la o în­ţelegere a genezei condiţiei de debil. Pe măsură ce s-a luat cunoştinţă de acest fapt şi de importanţa acordată mecanismelor de formare şi de

1 E l l i s — 1963.

.308

învăţare a registrelor de comportament, s-a văzut că răspunsul la pro­blema pusă („Capacitatea de învăţare" a debililor) este departe de a fi aşa de evidentă cum ar părea la prima vedere.

Aceasta a determinat, pe de o parte, înmulţirea studiilor despre învă­ţarea asociativă, discriminativă, memorare, formarea conceptelor etc., iar, pe de altă parte, acordarea unei atenţii din ce în ce mai susţinute factorilor perceptivi ori motivaţionali ai învăţării.

In consecinţă, s-a putut pune în evidenţă faptul că debilii au curbe de învăţare asociativă aproape normale, dacă materialul care le este pre­zentat nu conţine dificultăţi intrinsece pentru ei (Vergason, 1962); că sînt capabili să transfere achiziţiile bazate pe o astfel de învăţare (Frye şi al., 1966) să-şi formeze „learning sets" (adică atitudini care înlesnesc învă­ţarea într-o serie întreagă de sarcini; Wischner, 1962).

Au fost evidenţiate, de asemenea, deficite în stabilirea urmelor mne-mice (Ellis, 1963), dificultăţi în selecţionarea indicilor care favorizează învăţări discriminative (Zeaman et House, 1963), precum şi în funcţiile de achiziţie, implicînd o organizare progresivă a materialului memorizat (Borelli-Vincent, Hurtig şi Perron, 1963). Din aceste studii pare să rezulte că procesele de achiziţie progresivă sînt mai puţin deficitare la debili, decît capacitatea lor de a fixa sau de a organiza elementele unor sarcini la care sînt supuşi.

Studiile defectologilor sovietici (Luria, 1963), demonstrează, de ase­menea, că debilul poate să fie condiţionat, dar că apar perturbări dintr-o slabă integrare a limbajului în calitate de sistem al semnalelor, parmi-ţînd o reglare a comportamentelor şi o mediere între semnalele fizice şi comportamente. Acest rol mediator al limbajului, subliniat adeseori, a inspirat un oarecare număr de studii asupra debililor; rezultatele sînt greu de sistematizat căci, de la o cercetare la alta, se constată, după caz, existenţa sau absenţa unei deficienţe elective a subiecţilor debili în sarcinile implicînd o mediere verbală (Zigler, 1966).

în majoritatea acestor studii, tehnicile utilizate se aseamănă cu tehnicile folosite de obicei în studierea problemelor învăţării, atît la animal, cît şi la copilul normal. în general, este vorba de tehnici simple, analitice; în majoritatea cazurilor există o ipoteză, mai mult sau mai puţin explicită, conform căreia procesele analizate presupun învăţări congnitive mai complexe.

Deşi aceste studii analitice sînt interesante, ne întrebăm dacă dru­mul ales poate să ducă la o mai bună înţelegere a debilităţii. într-adevăr, trebuie subliniat că psihometria dezvoltării, la care se referă psihologul în definiţia debilităţii, este aceea a dezvoltării capacităţilor intelectuale globale. Ca urmare, credem că e deosebit de important să se înceapă in­vestigarea proceselor de învăţare cognitivă direct şi fără a se mai trece printr-o analiză destul de arbitrară, în termeni de asociaţie, discriminare, urme mnemice etc. Această cercetare ar permite o apropiere de preocu­pările educatorilor, care se luptă cu dificultăţile de învăţare cognitivă, încercînd să înţeleagă aspectele particulare ale acestor dificultăţi la copi­lul debil.

De cîţiva ani se manifestă o evoluţie a cercetărilor în domeniul psi­hologiei copilului: mecanismele care intervin în probele intelectuale sînt utilizate din ce în ce mai mult şi în experienţele de învăţare; psihologii şcolii din Geneva au întreprins experienţe de acest tip, studiind meto­dologia (primele rezultate ale acestor cercetări desfăşurate de Bang,

309

Bovet, Inhelder au fost publicate în „Revue suisse de psychologie", 1967r

fasc. I şi 2). Principalele date pe care ni le oferă aceste studii asupra copilului

normal ar putea fi rezumate astfel: — utilizarea exclusivă a întăririi prin cunoaşterea rezultatelor este

practic ineficace; — se poate determina însuşirea de noi capacităţi cognitive printr-o

abordare structurală, modificînd sistemul de informare a copilului şi con-ducîndu-1 să anticipeze modurile de raţionament, oare vor apărea într-un stadiu ulterior al evoluţiei sale. Asemenea achiziţii sînt posibile numai dacă anticiparea provocată astfel nu depăşeşte anumite limite, şi dacă se respectă ierarhia naturală a achiziţiilor cognitive în cursul evoluţiei spontane.

Rolul jucat de limbaj în procesul unei astfel de învăţări rămîne destul de controversat. Pentru cercetătorii din Geneva (Sinclair, 1967), limbajul reprezintă reflectarea structurilor cognitive şi practic nu poate să aducă informaţii noi copilului. Pentru Kohnstamm (1963), din contră, o explicaţie verbală poate să aibă la copil, ca şi la adult, un efect durabil asupra structurii unei sarcini cognitive.

Pe lîngă interesul general pe care-1 prezintă utilizarea metodei de-fectologice în psihologia generală, transpunerea acestui tip de cercetări la copiii debili, ar avea o importanţă capitală pentru pedagogia specială, permiţînd o mai bună cunoaştere a mecanismelor subiacente în învăţarea cognitivă. Faţă de ceea ce se produce în învăţările elementare (asocia­tive, discriminaţive etc.), unde s-a căutat mai ales să se verifice existenţa diferenţelor cantitative între curbele de învăţare la copiii debili şi la copiii normali de aceeaşi vîrstă, cercetările de acest tip ar permite pune­rea în evidenţă a eventualelor diferenţe calitative în procesul de achiziţie al debililor, în comparaţie cu copiii normali de aceeaşi vîrstă mintală.

Se ştie că, printre condiţiile de eficacitate ale învăţării cognitive, „distanţa" între comportamentul spontan (cu alte cuvinte deja format prin alte procedee) şi cel ce urmează a fi însuşit nu trebuie să fie prea mare. Pentru a permite o comparaţie, este necesară egalizarea aproxima­tivă a grupurilor de comparat (normali şi debili), în raport cu sarcina de învăţare; această sarcină fiind de natură cognitivă, grupurile trebuie să aibă un nivel de dezvoltare comparabil.

Cercetarea experimentală prezentată aici constituie un sondaj în-domeniul schiţat mai sus. Tehnica utilizată este o formă de învăţare ba­zată pe explicaţia verbală a regulii de rezolvare a unei probleme date.

Materialul folosit este format din matrice inspirate după cele ale' lui Raven (1940). Cercetări ulterioare (Hurtig, 1960, 1965, 1966) au de-monstarat că la copiii normali explicaţiile au o anumită eficacitate în re­zolvarea acestui tip de probleme, bazate pe raţionament analogic. Expe­rienţa prezentată aici reprezintă continuarea pe copii debili a unei expe­rienţe efectuate cu copii normali, în vîrstă de 7 ani şi 6 luni — 8 ani şi ale cărei rezultate le-am publicat anterior (Hurtig, 1965).

Tipul de învăţare utilizat se înrudeşte cu procesul pedagogic tradi-,'onal şi studiul său experimental poate să lămurească unele aspecte.

„A învăţa" cum se rezolvă o problemă, într-o situaţie pedagogică clasică, înseamnă adeseori a asculta profesorul care expune tehnica de rezolvare a acelei probleme, a înţelege această tehnică şi apoi a o aplica la probleme asemănătoare. Lăsat singur, copilul eşuează, fie pentru că nu

10

înţelege că este vorba de o problemă, fie pentru că nu ştie să o rezolve; în ambele aceste cazuri el nu dă nici un răspuns. In alte cazuri, cel mai frecvent întîlnite la problemele utilizate de noi, copilul îşi traduce sarcina în termeni accesibili, asimilînd-o cu scheme anterioare cunoscute şi dă răspunsuri pe care examinatorul le va socoti false. A învăţa copilul să rezolve o problemă înseamnă a-1 conduce să o pună în termeni adecvaţi, înseamnă a-i explica mecanismul problemei şi rezolvarea sa. Situaţia ne apare astfel transformată: informaţiile noi, furnizate de adult, restruc­turează datele şi orientează căutarea soluţiei în direcţia pe care el o soco­teşte „bună". în cursul dezvoltării se constată la copil o evoluţie a moda­lităţilor logice utilizate; tocmai descrierea sistematică a acestei evoluţii a logicii copilului şi evidenţierea legilor sale a preocupat în special psiho­logia genetică a inteligenţei. Cercetări recente au dovedit, după cum am mai arătat, că este posibilă, în anumite condiţii, apariţia, cu oarecare anti­cipare, a „răspunsurilor bune" care nu apar spontan decît după cîtva timp, cîteodată chiar după cîţiva ani.

1. Prezentarea cercetării

Scopul cercetării noastre este, deci, compararea copiilor normali cu copii debili de aceeaşi vîrstă mintală într-o situaţie care, deşi familiară pedagogului, a făcut obiectul unor puţine studii experimentale.

Material

Au fost folosite două serii de cîte 10 planşe. Pe fiecare planşă se află o „matrice" pentru patru desene, dintre care erau reprezentate doar trei; copilul era solicitat să găsească „desenul care lipseşte" alegîndu-1 din şase desene propuse în josul paginii.

Una din serii era compusă din matrice cu desene geometrice, pe cînd cealaltă din matrice cu desene — imagini (flori, animale e tc) . Matrice de acest tip sînt utilizate în testul Progressive Matrices de Raven şi în numeroase alte teste de inteligenţă. Formal, aceste matrice reprezintă intersecţii de clasificare, cele patru desene aparţinînd simultan la două clase. Subiectul nu vede decît trei desene, iar pentru a-1 determina pe „cel care lipseşte" trebuie să găsească cele două criterii de clasificare. Dar dispoziţia desenelor — D fiind întotdeauna absent — şi caracterul obişnuit al explorării de la stingă la dreapta şi de jos în sus a mate­rialului prezentat, permite examinarea acestor matrice ca ansambluri de transformare: B este transformatul lui A după o anumită regulă; apli­carea acestei reguli lui C permite descoperirea lui D. Se poate spune că D este faţă de C ceea ce B este faţă de A.

A B

C (D)

Al doilea eiemp/u idistanla elementelor)

u

Problema/ (adăugire)

D QD _ o

Problema 5 (modificarea canti/a/irăj Citcva probleme propuse. La stingă — matrice ale seriei A (geometrice). La dreapta —

matrice ale seriei B (cu imagini). Unele desene erau colorate. Efectiv, copiii oare sînt capabili justifică alegerea lor, cînd ea este

exactă, explicînd principiul transformării; în acest sens se dau expli­caţiile, pe care le vom expune ulterior.

Cele două serii de desene sînt paralele, cu alte cuvinte au fost adop­tate aceleaşi principii de transformare. Astfel, în figură, primul cuplu al matricelor se supune unei legi a distanţei elementelor, al doilea cuplu, legii de adăugare, iar al treilea celei de modificare cantitativă. Trei planşe suplimentare pentru fiecare serie servesc de suport al explicaţiilor. Aceste planşe prezintă un material care nu este inclus în cele două serii care constituie proba propriu-zisă; fiecare din aceste serii sînt notate de la 0 la 10.

Populaţia

La începutul experienţei copiii normali examinaţi aveau vîrsta între 7 ani şi 6 luni, şi 8 ani. Debilii aveau un C I . cuprins între 50 şi 70 şi vîrsta mintală stabilită prin testul Binet-Simon, variind între 7 ani şi

^19

4 luni şi 8 ani şi 3 luni. Ei proveneau din I.M.P., unde se găseau în regim de semi-internat1.

Au fost alese aceste vîrste, ţinînd seama de faptul că tipul dat de probleme nu este decît foarte rar reuşit de copii sub 8 ani şi jumătate; un număr semnificativ de reuşite este obişnuit pe la nouă ani şi o stă-pînire completă a problemelor de acest gen este rară înainte de 11 ani.

Trebuie, deci, să fim siguri înainte de a începe experimentul, că acei copii, oare vor participa la experiment vor eşua efectiv. Această veri­ficare a fost făcută printr-un pre-test care a permis eliminarea subiecţi­lor care au reuşit la mai mult de 6 probleme din cele 20 ce le-au fost prezentate. Ţinînd seama de probabilitatea unor reuşite întîmplătoare într-un sistem de alegere multiplă (o şansă din zece de a da răspunsul just la întîmplare), acest criteriu a permis o selecţie valabilă a subiecţj lor care au eşuat global la probă.

După pretest au fost reţinuţi ca subiecţi 30 de copii normali şi 40 de copii debili.

Desfăşurarea în timp a experienţei

Fiecare subiect a fost examinat în trei reprize; în cursul celor 3 şe­dinţe, el trebuia să răspundă la 20 de probleme, regrupate în două serii, aşa cum s-a arătat mai înainte:

a) pre-testul: cele două serii de probleme erau prezentate una după alta, limita dintre ele fiind marcată printr-o scurtă pauză. Consemnul general era simplu „să găsească ceea ce lipseşte". Rezultatul la pretest a permis constituirea grupelor experimentale.

b) şedinţa experimentală: a avut loc la o lună după pretest şi s-a desfăşurat în trei faze succesive: explicaţiile, prima probă şi proba para­lelă. Probele erau aceleaşi ca şi la pre-test fiind însă precedate de expli­caţii asupra a trei probe date ca exemplu, dar ale căror rezultate nu au fost luate în considerare.

c) post-testul: copiii au fost revăzuţi după două luni de la şedinţa experimentală; post-testul era identic cu pre-testul.

Explicaţiile:

Pentru explicaţii, au fost puse la punct două tehnici: unul din sco­purile experimentului era evaluarea eficacităţii relative a acestor două tehnici „pedagogice".

Explicaţiile verbale „simple"

Rînd pe rînd, cele trei exemple au format obiectul unei explicaţii, în cadrul căreia, enunţul principiului general de rezolvare preceda aplicarea lui la exerciţiul — model. Faptul că, explicaţiile s-au repetat pe trei exemple diferite (corespunzător unor moduri diferite ide „transformare",

1 Aducem mulţumiri lui J. L. Paour care a efectuat un prim sondaj pe o populaţie de debili şi a strîns rezultate parţial utilizate aici.

313

avea ca scop să permită un bun nivel de generalizare a mecanismului de rezolvare a problemelor propuse.

Cu toate acestea, copilul se găsea într-o situaţie pasivă, secvenţele explicaţiilor erau lungi, iar atenţia şi înţelegerea copilului nu erau cîtuşi de puţin controlate de experimentator. S-a creat astfel o situaţie ase­mănătoare cu situaţia pedagogică clasică, în care înţelegerea copilului nu este, de fapt, controlată decît cu prilejul unor erori săvîrşite de el în aplicarea noţiunilor învăţate verbal.

Explicaţiile „programate"

în scopul de a îmbunătăţi procedeul explicaţiei, ne-am inspirat din tehnicile învăţămîntului programat. Această metodă se bazează pe un număr oarecare de principii: este vorba, în esenţă, de a împărţi materia de învăţat în secvenţe destul de limitate şi ordonate, care să permită o însuşire treptată; elevul este mult solicitat, i se cer răspunsuri nume­roase, iar programul de învăţare este în aşa fel conceput încît să se evite la maximum răspunsurile false. în cadrul cercetării noastre, am recurs la un program de tip liniar.

în acest scop, am elaborat două „programe" paralele, utilizînd unul la problemele desenelor geometrice, celălalt, la desenele-ilustraţii. Aceste programe conduc progresiv chiar la exemplele care servesc de suport al explicaţiilor simple. Fiecare program cuprinde 27 pagini, pe fiecare pagină fiind prezentat un singur element. Se cer copilului în total 14 răs­punsuri. Fiecare pagină este citită de experimentator, copilul urmărind textul în timpul lecturii (un experiment a arătat că la 7—8 ani copiii au dificultăţi în înţelegerea sensului unui text la prima lectură).

Rezultă că atitudinea copilului în cadrul acestui tip de explicaţie este în mod necesar diferită de precedenta; chiar cu unele manifestări de nerăbdare sau plictiseală (de altfel foarte deseori semnalate în experi­mentele de învăţământ programat), copilul este mobilizat în mod obliga­toriu, în timpul etapelor explicaţiei. Bineînţeles, intervin variabilele pro­prii acestui tip de învăţămînt cum sînt, de pildă, răspunsurile evidente şi întărite în timpul explicaţiei sau diviziunea în etape mici.

Planul experimentului

Cele două populaţii (normali şi debili) au fost împărţite fiecare în două subpopulaţii.

Prima, la care subiecţii treceau cele două probe în ordinea: matrice geometrice, matrice cu imagini. în timpul şedinţei experimentale, ei au primit explicaţii asupra matricelor geometrice, cerîndu-li-se aplicarea asupra problemelor de acelaşi tip (învăţare), iar apoi asupra problemelor cu suport ilustrativ (transfer).

La cea de a doua subpopulaţie, ordinea era inversă, problemele cu imagini precedînd problemele geometrice, iar explicaţiile referindu-se, deci, la problemele cu imagini; transferul se făcea aici de la problemele cu imagini la problemele cu figuri geometrice, acestea din urmă nebene-ficiind de explicaţii.

Cele două subpopulaţii au fost împărţite, la rîndul lor, în două grupe, deosebite prin tipul de explicaţie ce li se dădea (explicaţii simple

314

sau explicaţii programate). Prin urmare, au existat 4 grupe experimen­tale la normali şi 4 la debili (figura 2).

în plus, am examinat două grupe de control formate din copii nor­mali, uneia dîndu-i-se proba în ordinea figurii geometrice — imagini, iar celeilalte, în ordine inversă. Aceste grupe de control au susţinut pretestul şi post-testul ca şi grupele experimentale, dar n-au primit nici o expli­caţie în cursul testului propriu-zis.

Subiecţii au fost deci repartizaţi în şase grupe de cîte 5 subiecţi fiecare, pentru normali, şi 4 grupe de cîte 10 subiecţi pentru debili. Aceste zece grupe apar în tabelul rezultatelor.

Acest plan de experiment permite să examinăm: 1) rezultatele fiecăruia din cele două tipuri de explicaţii: — rezultatul învăţării pentru prima serie ou imagini sau cu figuri

.geometrice — la care s-au dat explicaţii: diferenţa între rezultatul obţi­nut la şedinţa experimentală şi cel al pre-testului, comparate cu aceleaşi rezultate ale grupelor de control:

— rezultatul transferului asupra seriei pentru care n-au avut loc explicaţii: evaluat ca şi rezultatul precedent;

2) persistenţa efectelor de învăţare şi de transfer: diferenţele între rezultatele la post-test şi cele obţinute în cursul şedinţei experimentale,

•31 a

pe de o parte, la pre-test, pe de altă parte, pentru prima serie (învăţare) ş a doua serie (transfer); aceste rezultate trebuie să fie comparate cu cel ale grupelor de control;

3) eficacitatea relativă a fiecăruia din cele 2 tipuri de explicaţi pentru învăţare, transfer şi persistenţa achiziţiilor (compararea diverse lor rezultate obţinute în condiţiile unor explicaţii verbale simple);

4) influenta ordinei de prezentare asupra învăţării, a transferult şi a persistenţei achiziţiilor; compararea rezultatelor obţinute în condiţiil unor explicaţii pe material geometric şi pe material ilustrativ, transferu fiind realizat în aceste două cazuri în sensuri diferite.

2. Rezultate

Vom examina succesiv rezultatul explicaţiilor (învăţare), precum ş persistenţa sa la post-test, apoi efectul transferului în cursul şedinţe experimentale şi la post-test. Diferenţele datorite ordinei de aplican vor fi comentate la sfîrşit. Rezultatele obţinute de copiii normali ai fost deja studiate în lucrarea citată; aici, în centrul comentariilor, s< va situa comparaţia între normali şi debili. Reprezentarea grafică a re zultatelor medii (fig. 2) va permite să se înţeleagă mai uşor aceste corn paraţii.

Efectul explicaţiilor: învăţarea

Prima întrebare pe care ne-am pus-o este următoarea: sînt capabil copiii debili, ca şi copiii normali, de aceeaşi vîrstă mintală, să profite d< explicaţii pentru rezolvarea problemelor la care înainte au eşuat? L; acest nivel al experimentului, rezultatele copiilor debili sînt comparabili cu cele ale normalilor: începînd, ca şi normalii, de la o medie cuprins; între 1 şi 2 puncte la pre-test, ei reuşesc după explicaţii, în medie, apro ximativ 5 probleme din 10 propuse, în timp ce normalii reuşesc 6. Di­ferenţa este mică, nesemnificativă statistic.

Dar persistenţa acestui efect este diferită la normali şi la debili la toate grupele se constată o regresiune a performanţei medii, spre deo­sebire de ceea ce se petrece la normali. Cu toate că această regresiuni este adeseori slabă şi nu readuce mediile la nivelul pretestului, ea re­flectă fragilitatea relativă a achiziţiei obţinută în cursul activităţii ba­zată pe explicaţii.

Or, la copiii normali, rezultatul obţinut, de altfel neaşteptat, est« creşterea de la activitatea bazată pe explicaţii la post-test în două dir grupele experimentale (cei care au beneficiat de explicaţii programate) Totul se petrecea la copiii normali, ca şi cînd mecanismul declanşat doua luni înainte, a permis o coacere, o siguranţă mărită, atunci cînd ne-arr fi putut aştepta, dimpotrivă, la o dispariţie progresivă sau totală i. acestei capacităţi. Un asemenea fenomen de ameliorare nu am întîlnil la debili.

316

Efectul întârziat al explicaţiilor programate la normali constituie principala diferenţă dintre aceştia şi debili, pe de o parte şi între cele două tipuri de explicaţii, pe de altă parte.

La activitatea experimentală, explioaţiile programate dau rezultate uşor superioare pentru prima serie, atît la normali, cit şi la debili; atît la unii, cît şi la alţii, acest tip de explicaţie permite o învăţare ceva mai bună decît explicaţiile verbale simple. Cea mai mare eficacitate a ex­plicaţiilor programate se manifestă, de asemenea, la normali printr-un transfer mai bun al învăţării, dar mai ales în creşterea ulterioară a achi-

ziţiilor, în timp ce copiii care au primit explicaţii simple menţin sau pierd parţial achiziţiile lor, cum este cazul şi la debili, indiferent de tipul de explicaţie primit.

Transferul

Ca şi la copiii normali, este incontestabil că explicaţiile date pe un tip de material sînt transferate la seria paralelă şi de către copiii debili. Comparaţiile efectuate la cele patru grupe experimentale fac să apară o uşoară superioritate medie a debililor într-una din grupe, o uşoară inferioritate (de ordinul unui punct, în medie) în două grupe şi o in­ferioritate destul de clară în cea de a patra. Aceasta din urmă, este, desigur, grupa care a profitat mai puţin de explicaţii (explicaţii simple pe material geometric) şi nu este, deci, de mirare, că reuşita sa a fost slabă şi în situaţia de transfer. Neînţelegînd şi neputînd să aplice prin­cipiul rezolvării, care le-a fost comunicat, copiii de la această grupă, evident, nu l-au putut transfera nici la seria paralelă.

Observaţiile făcute asupra situaţiei de învăţare sînt, de asemenea, valabile şi în ceea ce priveşte post-testul, constatîndu-se o relativă du­rabilitate a capacităţilor de rezolvare, o scădere mai mult sau mai puţin însemnată la diferite grupe, dar niciodată o creştere.

Existenţa unui transfer net şi durabil în trei din cele patru grupuri experimentale demonstrează că ipoteza unei dificultăţi generale a debi­lilor de a transfera achiziţiile intelectuale trebuie să fie respinsă, atunci cînd este exprimată într-o formă generală.

Ordinea de aplicare: suport al explicaţiilor

Lectura rezultatelor arată că există o dificultate electivă într-una din cele patru modalităţi experimentale: aceea, în care explicaţiile ver­bale (neprogramate) se referă la materialul geometric (şi trebuie să fie transferate pe materialul concret). La copiii normali, această situaţie este singura în care se înregistrează o scădere a eficienţei la post-test. Este, de asemenea, singura situaţie în care se observă o diferenţă netă între debili şi normali, chiar de la activitatea experimentală, ca şi cum debilii ar anticipa dificultatea semnalată la normali. Se pare că „descifrarea" materialului abstract în termeni de relaţie este mai dificilă la copilul debil, tot aşa după cum este la copilul normal transferul şi încorporarea lui într-un registru permanent de activităţi. Materialul ilustrativ are o pregnanţă mai mare, relaţiile logice (şi nefigurale) neputînd să fie re­ţinute (şi chiar înţelese) de debili decît dacă sînt explicate chiar pe ma­terialul însuşi.

3. Discuţie

Constatarea esenţială a cercetării noastre este că debilii, în ansam­blu, se diferenţiază puţin de copiii normali, de aceeaşi vîrstă mintală, sub aspectul capacităţii de înţelegere şi transfer al unei sarcini inte-

3 1 8

lectuale. Diferenţele în timpul activităţii experimentale — deci imediat după explicaţie — sînt mici; diferenţele la post-test se manifestă în spe­cial în cazul explicaţiilor programate, care permit copiilor normali să progreseze singuri, să-şi perfecteze această nouă capacitate, în timp ce debilii „uită" progresiv ceea ce au învăţat. Diferenţa în acest caz constă în capacitatea achiziţiei de a rezista şi nu în achiziţia însăşi. Astfel, ex­plicaţiile verbale au la copilul debil, ca şi la copilul normal de aceeaşi vîrstă mintală, o eficacitate comparabilă, pentru a provoca o învăţare cognitivă.

Acest rezultat trebuie confruntat cu cele trei curente de cercetări menţionate la începutul articolului: acela care arată inferioritatea obiş­nuită a debililor la învăţare, acela care pune în evidenţă dificultatea de a efectua transferuri, acela care leagă dificultăţile lor de deficienţe de limbaj, în calitate de sistem mediator în învăţare.

Această confruntare trebuie să se facă analizînd caracteristicile temei utilizate.

Dificultăţi de învăţare

într-o cercetare anterioară (Hurtig, 1960), arătam că, supuşi la mai multe repetiţii ale unei sarcini asemănătoare celei utilizate aci, copiii debili nu îşi ameliorează performanţa intelectuală. Două situaţii fuseseră studiate atunci: tema putea fi precedată de explicaţii, înaintea fiecărei încercări, sau putea fi dată fără explicaţii prealabile. în ambele cazuri, copiii normali şi-au îmbunătăţit sensibil nivelul de reuşită de-a lungul a patru repetiţii succesive, în timp ce debilii au rămas la nivelul iniţial. Această cercetare a dat deci rezultate, oare par a fi în contradicţie cu datele experienţei de faţă: perfecţionare în primul caz, nici un progres în celălalt, pe un material asemănător.

Pentru a înţelege diferenţa dintre rezultatele obţinute trebuie ana­lizată diferenţa foarte importantă dintre situaţiile studiate. în experienţa anterioară, variabila principală era repetiţia situaţiei; aceasta s-a dovedit ineficace la debili. Dar examinarea rezultatelor medii iniţiale obţinute de diferite grupe dezvăluie fapte interesante: primind sarcina cu sau fără explicaţii prealabile, grupele obţin medii evident diferite; or, această diferenţă este mai ridicată la debili decît la normali. Sarcina intelectuală folosită atunci era, de altfel, mai dificilă pentru debili decît pentru nor­mali, aşa cum o arată diferenţa performanţelor medii iniţiale. Datele obţinute au arătat că explicaţiile avuseseră efectul de a reduce o parte din diferenţa iniţială între cele două tipuri de subiecţi, fiind deci deosebit de eficace pentru debili.

Experimentul prezentat în materialul de faţă corespunde unei ana­lize mai sistematice a unor rezultate obţinute pe bază de explicaţii. Această analiză s-a făcut luînd în considerare problemele total eşuate (la pre-test) şi rezultatele comparative ale aceloraşi subiecţi după pri­mirea explicaţiilor. Evident, acest tip de învăţare trebuie total diferen­ţiat de învăţarea bazată pe repetiţii succesive ale aceloraşi situaţii.

Dar se poate oare vorbi în acest caz de învăţare? Compararea unei performanţe iniţiale cu o performanţă obţinută de subiect după o in­tervenţie, după o explicaţie a principiului de rezolvare a problemei,

fără îndoială nu a fost studiată sub acest nume, în cea mai mare parte a lucrărilor de psihologie experimentală. Ni se pare, totuşi, necesar să includem o situaţie pedagogică de acest tip în oategoria situaţiilor de învăţare, aceasta fiind concepută ca o modificare mai mult sau mai puţin permanentă a comportamentului, în funcţie de activitatea subiec­tului (după cum rezultă din cea mai mare parte a definiţiilor recente despre învăţare; a se vedea, de exemplu, de Montpellier, 1964). Acest tip de învăţare se manifestă prin utilizarea unor informaţii explicite privind natura sarcinii, activitatea subiectului în timpul învăţării măr-ginindu-se la o percepţie şi la o integrare a acestei informaţii. Evident, nu acelaşi lucru se întîmplă în cazul repetiţiilor, activitate care cere subiectului o mobilizare pe un interval lung şi o structurare progresivă a activităţii însăşi. Interpretarea dată în anul 1960 curbei mai reduse a rezultatelor învăţării la debili nu pare, deci, să fie contrazisă de noile rezultate: încetineala dezvoltării mintale a debililor nu le asigură aces­tora auto-reglarea necesară îmbogăţirii cunoştinţelor, aşa cum se întâm­plă la copilul normal, care se găseşte constant într-o stare de dezechi­libru între achiziţiile sale anterioare şi noile sale posibilităţi. După cum subliniază R. Zazzo (1960), oomentînd aceste date, rezultă că debilul poate să înţeleagă dar nu ştie să inventeze, ceea ce reprezintă două aspecte complementare, nu însă contradictorii, sub care se manifestă inerţia sa intelectuală în domeniul învăţării cognitive.

Persistenţa slabă a achiziţiilor la debili confirmă această concepţie, în cazul nostru, la post-test nu este vorba, prin urmare, de memorie, în sensul banal al termenului (niciunul din subiecţi nu-şi amintea pro­blemele puse, cea mai mare parte n-aveau decît o amintire vagă a ac­tivităţilor precedente). La copiii normali, progresia constatată nu se poa­te, deci, explica decît printr-un proces de dinamică internă şi de folosire spontană a tipului de raţionament învăţat în cursul activităţii expe­rimentale. Copiii debili, mai pasivi, înţeleg dar nu utilizează spontan, în situaţii diferite, ceea ce au învăţat.

Capacitatea de transfer

Şi aici o analiză a situaţiilor arată că sub termenul de transfer se studiază adesea fenomene foarte deosebite. De altfel, între învăţare şi transfer, limita este cîteodată greu de trasat. De pildă, în experimen­tul prezentat, două niveluri de transfer pot fi definite din primul mo­ment: întîi, transferul exemplelor, pe care s-au dat explicaţiile la planşele seriei „învăţarea", despre care am vorbit mai sus şi care, într-un sens, reprezintă un transfer real la o sarcină foarte asemănătoare; apoi, trans­ferul efectuat de la o sarcină oarecare la o sarcină paralelă, de exemplu de la matricele geometrice la matricele figurative. După cum am văzut, la aceste două tipuri de performanţe, debilii se situează practic la acelaşi nivel ca şi copiii normali, la o vîrstă mintală echivalentă. Trebuie să se ţină seama însă de asemănarea sarcinilor precum şi de faptul că această asemănare a fost subliniată sistematic de experimentator. Este un trans­fer de la o sarcină la alta dar într-o situaţie explicitată.

Diverşi autori au pus în evidenţă dificultăţile de transfer la debilii mintal; dar unele studii, printre cele mai des citate, se referă la în-

320

tîrzierea profundă (Girardeau, 1959; Kaufman şi Peterson 1958; Bryant 1965). Aceşti întîrziaţi profund sînt, totuşi, capabili, după cum am mai spus, să-şi formeze learning sets, dar limitate la sarcini simple. Capa­cităţile lor de transfer de la o sarcină la alta sînt incontestabil defici­tare, în comparaţie cu cele ale copiilor normali.

Un studiu recent al lui Bryant (1965, 2) arată că transferul este po­sibil la debili, mai cu seamă dacă învăţarea a prilejuit o formulare ge­nerală a principiilor problemei; acest studiu confirmă deci cele expuse mai sus.

Studiile experimentale despre transfer se fac, în general, în situaţii controlate, apropiate în timp, care prezintă un grad de asemănare mai mult sau mai puţin pronunţat. Analiza rezultatelor ulterioare unor ex­plicaţii programate la copilul normal sugerează alte genuri de transfer. Trebuie să se ţină seamă de faptul că, între două activităţi, subiectul acţionează, repetă mintal sau faptic elementele pe care le^a învăţat. Cum s-ar explica oare altfel îmbunătăţirea performanţei la copiii normali, de la activitatea explicativă la cea de post-test? Subiecţii n-au avut la dis­poziţia lor materialul cu care s-a lucrat, dar raţionamente analogice pot fi făcute în situaţii din cele mai diverse ale vieţii curente şi ele repre­zintă transpuneri sau transferuri spontane, care consolidează şi amelio­rează înţelegerea regulii formale, învăţată anterior. Prin urmare, în si­tuaţia noastră trebuie să distingem două feluri de transfer: transferul la o sarcină paralelă, foarte asemănătoare în structura sa formală şi imediat succesivă în timp, şi transferul spontan — prezentat aici cu titlu de ipoteză — asupra unor sarcini reale, deci mai distanţate atît în timp, cît şi în formularea lor, care explică „memoria" şi îmbunătăţirea performanţelor.

O formulare privind eventuala posibilitate sau dificultate de a transfera achiziţii — mai ales pentru o populaţie specială, ca debilii — trebuie deci să ţină seamă de aspecte diverse ale situaţiilor de transfer: rezultatele pozitive obţinute în acest experiment provin, subliniem încă odată, dintr-o situaţie în care asemănarea între cele două sarcini a fost explicată de experimentator. Rezultatele pot fi diferite, în ceea ce pri­veşte transferul spontan, în care subiectul însuşi trebuie să delimiteze elementele comune între învăţarea anterioară şi situaţia nouă.

Contribuţia limbajului

Ultima problemă de discutat este aceea a rolului mediator al limba­jului în cercetarea noastră. După atîţia autori care au arătat, urmîndu-1 pe Luria, dificultăţile în utilizarea limbajului de către debili, la struc­tura comportamentelor şi în special la învăţare, rezultatele noastre nu sînt oare paradoxale? Aceşti subiecţi suferind, după toate descrierile clasice, de un handicap verbal, îşi văd performanţele ameliorate printr-o intervenţie tot atît de anevoios verbală ca şi explicaţiile date asupra unui principiu de rezolvare. Pentru ce?

în rezolvarea unor probleme de matrice analoge, cum sînt majorita­tea problemelor logice, intervenţia limbajului este o sursă de ajutor pentru cea mai mare parte a subiecţilor normali: numeroase experi­mente, vizînd rezultatele verbalizării în rezolvarea problemelor sînt de

21 — Debilităţile mintale 321

acord asupra acestui punct. Copiii cei mai capabili să-şi verbalizeze raţionamentul sînt, de asemenea, cei care, în medie, reuşesc cel mai bine. Trebuie, totuşi, remarcat, că la vîrstele mai mici, acelea în care dificultăţile de verbalizare sînt evidente, justificarea verbală a răspun­surilor antrenează cîteodată dificultăţi suplimentare, aşa cum au de­monstrat Obredane şi al. (1953) pe testul original al lui Raven.

Se pare că în aceste experimente limbajul are un rol cu adevărat mediator şi de sprijin, atunci cînd este utilizat spontan de subiect, iar această folosire spontană a limbajului este dificilă la debil. In cazul exerciţiilor noastre, instrumentul verbal al rezolvării problemei este dat copilului de către experimentator. Dacă subiectul întîmpină difi­cultăţi în explicarea verbală a sarcinii de îndeplinit, aceste dificultăţi pot fi mai mari, cînd sarcina este „non-verbală" şi pot fi parţial înlăturate prin intervenţia verbală a experimentatorului. S-ar părea deci că uti­lizarea masivă a limbajului poate, în unele cazuri, să favorizeze tocmai subiecţii care au dificultăţi în folosirea limbajului.

Concluzie

La tabloul obişnuit al debilităţii „deficitare" în care sînt scoase în evidenţă deficite elective în învăţarea cognitivă, în transferul proce­deelor, în verbalizări, experienţa noastră aduce un uşor corectiv. Debilii pot fi ajutaţi să raţioneze mai bine decît o fac spontan, la fel ca şi copiii normali de aceeaşi vîrstă mintală. O pedagogie explicativă, verbală, in-sistînd asupra scopurilor logice fixate de pedagog, poate fi eficientă acolo unde o pedagogie a descoperirii de către copil rămîne neeficace. Mai mult: unele verbalizări ale copiilor, chiar unele consemne insuficient de ge­nerale la aceşti subiecţi, pot constitui un obstacol, în faţa transferului învăţării (Bryant, 1965, 2). O lărgire a noţiunii clasice despre învăţare, pînă la situaţiile în care se acordă un loc important intervenţiilor verbale ale experimentatorului, ar putea permite o mai bună înţelegere şi spe­cificare a dificultăţilor copilului debil. Studiile de acest fel nu vor putea fi fructuoase cu adevărat, decît dacă se vor baza pe stabilirea unui dialog cu pedagogii, care zilnic, pe teren, sînt confruntaţi cu aceste probleme.

Din încercări, experimente şi reflecţiile lor, vor apărea ipoteze, pe care psihologii le vor verifica prin experimentări proprii. Ce metode să se ofere, în cadrul unei pedagogii speciale, pentru a uşura transfe­rul? Ce metode să se utilizeze, pentru a nu închide subiectul debil în­tr-o stare de dependenţă intelectuală faţă de consemne, faţă de expli­caţii care permit rezolvarea unei clase mai mult sau mai puţin limitate de sarcini dar riscă să paralizeze transferul dinamic spontan la situaţii mai îndepărtate. Psihologul este cel care-şi pune aceste probleme, dar le adresează în acelaşi timp şi practicienilor pedagogi; între psihologi şi pedagogi, schimbul nu este numai fructuos, ci indispensabil.

322

Bibliografie

B O R É L L I - V I N C E N T M . , H U R T I G M . , P E R R O N R., Mémorisation, niveau mental et niveau scolaire, „Enfance", 1962, nr. 4—5.

B R Y A N T P., The Transfer of Positive and Negative Learning by Normal and Severely Subnormal Children, „Brit. J. Psychol." 1965, 56, 81—86.

B R Y A N T P., The Transfer of Sorting Concepts by Moderately Retarded Children, „Americ. J. Ment. Deficiency", 1965, 70, 291—300.

E L L I S N. , The Stimulus Trace and Behavioral Inadequacy, In Ellis, N . Ed. Hand­book of Mental Deficiency, N e w York, Mc G r a w Hill, 1963.

FRYE R., V E G A S C, C A S S E L R., Serial Verbal Learning and Transfer in Retarded and Normal Children, „J. Genetic Psychol.", 1966, 109, 256—269.

G I R A R D E A U F., The Formation of Learning Sets in Mongoloid and Normal Children, „J. Comp. Physiol. Psychol.", 1959, 52, 566—570.

H U R T I G M . , Etude expérimentale des possibilités d'apprentissage intellectuel d'en­fants débiles et d'enfants normaux, „Enfance", 1960, 371—383.

H U R T I G M . , Compréhension et généralisation des explications, „Enfance", 1965,

443—468. H U R T I G M. , Les Effets de l'explication sur les performances intelectuelles chez

l'enfant d'âge scolaire, Thèse de 3e cycle, Paris—Sorbonne, 1966. I N H E L D E R B., Apprentissage et structures opératoires, „Rev. Suisse de Psychol.",

1967, 26, nr. I. K A U F M A N M. , P E T E R S O N W . , Acquisition of Learning Sets by Normal and

Mentally Retarded Children, „J. Comp. Physiol. Psychol.", 1958, 51, 619—621.

K O H N S T A M M G., An Evaluation of Part of Piaget's Theory, „Acta Psychol.", 1963, 21, 313—356.

L U R I A A. , The Mentally Retarded Child, Oxford, Pergamon Press, 1963. M c P H E R S O N M . , A Survey of Experimental Studies of Learning in Individuals

who Achieve Defective Ratings on Standardized Psychometric Mea­sures, „Amer. J. Ment. Deficiency", 1948, 52, 232—254.

M O N T P E L L I E R de G., L'apprentissage, Ch. 12 du Traité de Psychologie expéri­mentale sous, la dir. de FRAISSE P., et P I A G E T J., t. 4, Paris, P.U.F., 1964.

O M B R E D A N E A. , R O B A Y E F., Le problème de l'épuration des résultats des tests d'intelligence étudié sur le matrix-couleur, „Bull, C.E.R.P.", 1953, 2, 3—17.

R A V E N J., Progresive Matrices Tests, Londres, Lewis, 1949 (Ed. fr. Et. Se. Psy.). S I N C L A I R - D E - - Z W A R T H., Acquisition du langage et développement de la pensée,

Paris, Dunod, 1967.

W I S C H N E R G., O ' D O N N E L J., Concurrent Learning Set Formation in Normal and Retarded Children, „J. Comp. Phys. Psychol.", 1962, 55, 524—527.

Z A Z Z O R., Une recherchs, d'équipe sur la débilité mentale, „Enfance", I960, 335— 364.

Z E A M A N D., H O U S E B., The Role of Attention in Retardate Discrimination Lear­ning in E L L I S N. Ed., Handbook of Mental Deficiency, N e w York, Mc Graw-Hil l , 1963.

Z I G L E R E., Mental Retardation: Current Issues and Approaches in H O F F M A N L. , et H O F F M A N M. , Review of Child Development Research, vol. 2, N e w York, Russell Sage Found, 1966.

ton

C A P I T O L U L I X

CONTRIBUŢIE LA STUDIUL DOBÎNDIRII AUTONOMIEI D E B I L U L U I DE VlRSTA ŞCOLARA

Marie-Claude H U R T I G

Un număr apreciabil de subiecţi, consideraţi în copilărie ca debili mintal indiscutabili, ajung la vîrsta adultă la o asemenea adaptare so­cială şi profesională, încît îşi rezolvă singuri nevoile de trai, îşi înte­meiază o familie etc. Această adaptare, oricît de limitată şi fragilă ar fi în majoritatea cazurilor, permite să se facă faţă imperativelor de bază ale vieţii sociale adulte şi presupune, deci, o oarecare autonomie. Este foarte probabil că nivelul minim de autonomie necesară adaptării so­ciale şi profesionale nu apare dintr-o dată la vîrsta adultă, nici chiar la adolescenţă, deoarece debilul trăise înainte într-o situaţie de totală de­pendenţă. Se poate presupune că autonomia constatată la adulţi se cîş-tigă treptat, în timpul copilăriei, atit de către debili, cît şi de către nor­mali.

Timp îndelungat s-a acordat o atenţie insuficientă acestui proces, deoarece criteriile după care se apreciază debilitatea în timpul copilăriei sînt esenţialmente de ordin şcolar sau paraşcolar pentru ca ulterior să se schimbe, aşa cum a subliniat de mai multe ori. R. Zazzo (61, 62, 53). Leland şi echipa sa insistă, de asemenea asupra relativităţii criteriilor: „deficitul intelectual este un concept relativ în raport cu cerinţele so­cietăţii", spun ei (39). Acest fapt este adevărat pentru copiii supuşi, în cultura noastră, măsurii comune a învăţămîntului obligatoriu, şi pentru care insuccesul şi inadaptarea şcolară, consecinţă a insuficienţelor lor intelectuale, reprezintă fenomenul major observabil la toţi debilii. Faptul este şi mai evident la adulţi, pentru care criteriile se schimbă, nu numai faţă de criteriile aplicate copiilor, ci şi în sînul aceleiaşi culturi, de la un grup social la altul, de la o profesiune la alta etc.

Pentru a înţelege de ce, la nivel intelectual egal, unii debili se adaptează la viaţa de adult şi alţii nu, este necesar, pe de o parte, să precizăm ce înseamnă adaptare, care sînt criteriile sale, care sînt exi­genţele societăţii şi mai ales ale mediului socio-cultural în care trăieşte subiectul. Pe de altă parte, este necesar să studiem, la debilul mintal,

324

modul de a-şi dobîndi autonomia, factorii acestei achiziţii şi variaţiile sale individuale, ţinînd seamă că orice adaptare socială aaoltă presupune un minimum de autonomie. O înţelegere mai bună a acestor mecanisme ar putea să aducă un început de răspuns la unele probleme teoretice puse de debilitate şi să uşureze munca pedagogică de pregătire a debi­lilor pentru viaţa de adult.

Interesul faţă de comportamentul social al debilului şi importanţa acordată acestei noţiuni nu sînt noi în literatura pedagogică. Binet şi Simon, în 1910, propun, pentru definirea celor trei grade ale înapoierii, criterii bazate pe comportamente sociale (2). După ei, psihologii şcolii din Vineland, cu Goddard (21), Porteus (54), şi mai ales Doll (16), vor relua această orientare, vor îmbunătăţi descrierile, vor desprinde impli­caţiile practice, vor pune la punct instrumentele de măsură şi vor ela­bora o teorie a debilităţii în care „criteriul social" este cel „pe care se pot întemeia celelalte caractere ale înapoiatului" (14). Totuşi, dacă lu­crările şcolii din Vineland sînt numeroase şi dacă alte lucrări s-au inspirat direct de la această sursă pînă în ultimii ani, puţini psihologi — dintre cei care se interesează de debilitatea mintală — au încercat să repună problema în alţi termeni.

într-o recentă trecere în revistă a problemei debilităţii mintale (66), Zigler subliniază interesul virtual al noţiunii de „competenţă so­cială", dar, sprijinindu-se pe opinia lui Clarke (7), a lui Heber (29), a lui Windle (59), insistă asupra faptului că, pînă în prezent, acest concept a rămas destul de vag şi deci nu prezintă o mare valoare pen­tru o mai bună înţelegere a înapoierii mintale.

De cîţiva ani se constată o creştere a interesului pentru aceste pro­bleme. Dar lucrările se orientează cîteodată pe căi foarte deosebite, după interesele şi opţiunile teoretice ale fiecăruia. Pentru a le situa mai bine, vom încerca să trasăm un tablou succint — şi prin forţa lucrurilor incomplet — al diferitelor curente de cercetări, care se re­feră în mod clar la problemele de adaptare, competenţă şi de autonomie socială la debil.

1. Numeroase studii se referă la adaptarea socială. Unii autori abordează problemele teoretice pe care le ridică adaptarea socială şi profesională a adulţilor (1, 44, 62, 66); alţii se consacră descrierii sau analizei formelor acestei adaptări la adolescent sau la adult (45, 36, 46); alţii, în fine, insistând asupra necesităţii unei educaţii dirijate spre dezvoltarea adultă, încearcă să pună în evidentă condiţiile unei adap­tări favorabile (18, 23, 43, 17, 33, 34, 35, 19).

2. Un alt curent important este reprezentat de studiile care-şi pro­pun să găsească un criteriu de pronostic al adaptării ulterioare mai bun decît caracteristicile intelectuale. Fundamentarea teoretică a aces­tui tip de cercetări se situează la niveluri foarte diferite. în general, autorii preconizează utilizarea unui ansamblu de date, din care face parte aproape întotdeauna competenţa socială (22, 28, 40, 61, 5, 31, 52). Acestui curent i se pot adăuga cercetările care scot în evidenţă factorii non-intelectuali ai adaptării (45, 6, 57).

3. Alte cercetări privesc studiul calitativ al comportamentului so­cial şi al comportamentului adaptativ. Acestea sînt, pe de o parte, toate cercetările asupra socializării (9, 10, 4, 8), a căror prezentare o găsim în capitolul lui Guskin — „Social Psychologies of mental Deficiencies" — din manualul lui Ellis (26). Multe din aceste cercetări utilizează teh-

nica sociometrică. Pe de altă parte, sînt cercetările care studiază com­portamentul adaptativ ou ajutorul probelor de personalitate (32).

4. In sfîrşit, un ultim curent — la care se alătură şi lucrarea de faţă — este reprezentat de lucrări oare, plecînd de la măsura compe­tenţei sociale, caută să determine condiţiile sale de dezvoltare. Dacă unii autori (53, 27) folosesc scara lui Doll — Vineland Social Maturity Scale — alţii au creat instrumente noi, de altfel adeseori larg inspirate în conţinutul lor de această scară (V.S.M.S.) 1. Amintim: Progress Assessment Chart of Social Development (P.A.C.) — pusă la punct de Gunzburg (24, 25), special destinată înapoiaţilor şi elaborată în scopul îmbunătăţirii pronosticului şi a tehnicilor de educaţie; o nouă tehnică pusă la punct de Leland şi echipa sa (38, 39), pentru măsurarea com­portamentului adaptativ; L'Echelle de développement psycho-social (sca­ra D.P.S.) construită împreună cu R. Zazzo (30) şi pe care o utilizăm în materialul de faţă.

1. Scara D.P.S. şi obiectivele cercetării

După cum am spus, cercetarea prezentată aici se situează în ultima categorie a lucrărilor enumerate mai sus.

Obiectivele sale, primele rezultate la care s-a ajuns, sînt parţial tributare tehnicii utilizate pentru aprecierea nivelului comportamente­lor copilului debil: scara de dezvoltare psiho-socială. Este deci necesar să precizăm mai întîi ce este această scară şi ce se înţelege prin „dez­voltarea psiho-socială".

S c a r a D.P.S.

Această scară reprezintă o tehnică destinată în mod specific studiu­lui debililor mintal, care a fost construită şi etalonată pe copii normali. Prin aceasta diferă de P.A.C., utilizată de Gunzburg şi se înrudeşte cu scara Vineland, de la care, de altfel, s-a şi inspirat. Ca şi scara lui Doll, punerea sa la punct a fost legată de problemele puse de debilitate, problemele teoretice şi practice deja amintite.

1 . Obiectivul probei

Scara D.P.S. caută să cuprindă trei aspecte ale comportamentului: — autonomia conduitelor, acea „seif suffisance" în comportamentele

vieţii cotidiene; — integrarea socială, sub cele două aspecte solidare ale sale, tre­

cerea de la subordonare la reciprocitate faţă de grup şi trecerea la o

1 Intr-unul din articolele lui Leland din 1967 (38) se găseşte un inventar complet al scărilor de competenţă socială, utilizate în Statele Unite şi în Marea Britanie.

326

! participare din ce în ce mai activă în cadrul unor grupuri tot mai nu­meroase şi diverse;

— inteligenţa socială, definită ca înţelegere a situaţiilor sociale.

3. Caracteristici

— Scara D.P.S., sub forma sa actuală, se aplică băieţilor de la 5 la 12 ani.

— Ea se prezintă sub forma unui chestionar standardizat, care se adresează părinţilor subiectului examinat.

— Determinarea dezvoltării psiho-sociale se face prin inventarierea comportamentelor şi nu a capacităţilor. Se apreciază ce anume face co­pilul în mod real şi nu ceea ce ar fi capabil să facă, dacă i s-ar oferi ocazia. Importanţa acestei deosebiri, care ni se pare fundamentală (65) a fost subliniată, în cazul debililor, de Leland şi echipa sa (39).

— în legătură cu fiecare item al chestionarului, sînt întrebaţi pă­rinţii asupra contextului şi determinantelor comportamentului: în afară de prezenţa sau absenţa comportamentului, se caută să se precizeze frec­venţa sa, motivaţiile copilului şi presiunile părinţilor asupra lui, even­tual „biografia" sa.

— Scara permite fixarea unui nivel global de dezvoltare psiho-so-cială, exprimat prin vîrstă. Este, mai ales, o probă analitică, ce permite descompunerea în profil a nivelului global; scara comportă trei părţi, cu un scop bine diferenţiat, fiecare din ele permiţînd o evaluare la toate virstele:

I. Achiziţia autodirijării: această parte cuprinde numărul cel mai mare de itemi şi este cea mai apropiată de scara de la Vineland. Ea grupează comportamentele care denotă autonomia materială în viaţa cotidiană, capacitatea de a se descurca. în această parte se urmăresc comportamentele cele mai legate de capacităţile fiziologice precum şi cele care depind în cel mai înalt grad de „posibilităţile" pe care i le oferă copilului mediul.

I I . Evoluţia intereselor: în această parte se urmăresc comporta­mentele care etalează orizontul intelectual al copilului, volumul inte­reselor sale, în special al intereselor pentru viaţa socială. La început am presupus că această parte este mai strîns legată de nivelul intelectual1

decît celelalte două. I I I . Evoluţia relaţiilor interindividuale: comportamentele vizate im­

plică autonomia afectivă, orizontul social, inteligenţa socială. în această parte, aspectele afective ale dezvoltării joacă un rol mai important decît in celelalte două2.

Cele trei părţi ale scării nu corespund termen cu termen celor trei aspecte ale comportamentului pe care l-am definit la început; într-ade­văr, mai ales la virstele superioare, numeroase comportamente se leagă simultan de autonomie, de integrarea şi de inteligenţa socială. Itemii, implicînd autonomia, domină totuşi în prima parte (autodirijarea), iar

1 Rezultatele au infirmat această ipoteză (30, 65). 2 Aceste distincţii schematice nu trebuie să mascheze faptul că posibilităţile

copilului, capacităţile sale intelectuale, dezvoltarea sa afectivă sînt vizate fiecare in toate cele trei părţi ale chestionarului. Legarea fiecărei părţi de unul din factorii amintiţi înseamnă doar ipoteza unei note dominante.

327

itemii implicînd inteligenţa socială în a treia (relaţiile interindividuale). Itemii care se referă la integrarea socială se găsesc mai ales în a doua (interesele) şi în a treia parte.

Ce se înţelege prin dezvoltarea psihosocială? Scara de dezvoltare psiho-socială scoate în evidenţă evoluţia com­

portamentelor psiho-sociale, şirul comportamentelor prin care copilul manifestă achiziţia treptată a autonomiei şi a integrării sale sociale. Sca­ra permite să se constate la un anumit copil, ou o vîrstă dată, nivelul achiziţiilor, prin enumerarea a ceea ce este dobîndit sau nu dintr-un eşantion de comportamente considerat ca reprezentativ. Acest nivel poate să fie situat pe scara vîrstelor.

Achiziţiile depind de capacităţile copilului, de dorinţa sa de a fi mai autonom şi/sau de a-şi îmbogăţi viaţa sa socială, de ocaziile şi modelele oferite de mediu, de presiunile stimulatoare sau inhibatoare ale acestui mediu.

Trebuie subliniat că nivelul de realizare al fiecărui comportament depinde foarte mult de mediu, în majoritatea cazurilor: dacă condiţiile de viaţă oferă ocazii, dacă mediul are o pretenţie redusă faţă de ca­litatea realizării, comportamentul este mai uşor de dobîndit, păstrin-du-se bineînţeles proporţia. La acelaşi nivel de autonomie pot să co­respundă niveluri foarte diferite de realizări.

Astfel, cu toată rigoarea, scara D.P.S. permite numai descrierea statutului real al copilului în propriul său mediu.

Subliniem în plus, că măsura dezvoltării psiho-sociale nu este o măsură a adaptării sociale (65). Deşi legături evidente unesc aceste două noţiuni, ele se referă la procese diferite, care întreţin relaţii complexe şi variabile, după vîrsta copilului. Desigur, aplicînd scara D.P.S. după tehnica expusă succint mai sus, obţinem informaţii asupra adaptării so­ciale. Dar aceste informaţii sînt disociate de nivelul însuşi de dezvoltare psiho-socială şi, evident, nu sînt suficiente pentru a face un „bilanţ de adaptare".

Obiectivele cercetării

Aplicînd scara D.P.S. la copiii debili, primul nostru obiectiv este cunoaşterea modului în care aceşti copii cîştigă autonomia în comporta­mentele vieţii de toate zilele, cum se integrează ei în viaţa socială: care este ritmul achiziţiilor lor — apreciat global —, dacă acest ritm este identic în diferite sectoare ale comportamentului, pe scurt, prin ce se aseamănă sau prin ce diferă, în domeniul psiho-social, în raport cu copiii normali de vîrsta lor?

Deoarece debilitatea este definită operaţional prin decalajul între nivelul mintal şi vîrsta cronologică, vom căuta apoi să situăm rezulta­tele debililor în funcţie de cele ale copiilor de aceeaşi vîrstă mintală, pentru a evidenţia şi în această situaţie asemănările şi deosebirile.

însăşi definiţia debilităţii ne îndeamnă să cercetăm influenţa pe care o are, asupra dezvoltării psihosociale, nivelul intelectual şi vîrsta cro­nologică şi să comparăm grupuri de copii debili de vîrstă mintală şi reală egale, dar cu C i . diferit.

Relaţiile dintre inteligentă şi dezvoltarea psiho-socială vor fi stu­diate mai direct printr-o comparaţie a corelaţiilor observate la copiii normali şi la debilii mintal.

328

în fine, vom cerceta alţi cîţiva factori — motori, educaţionali, mo-tivaţionali etc. — de care depind achiziţiile debilului mintal în domeniul psiho-social.

2. Prezentarea cercetării

Limitele rezultatelor actuale

Cercetarea pe care o prezentăm aici nu are pretenţia de a aduce un răspuns definitiv multiplelor probleme pe care le pune studiul dobîn-dirii autonomiei la debilul mintal şi la care, după cum s-a văzut, nu­meroşi autori au căutat un răspuns.

Valoarea primelor rezultate obţinute este limitată de: — efectivul restrîns al eşantionului studiat; — eşantionul este format numai din băieţi; — eşantionul a fost recrutat numai din clasele de perfecţionare,

deşi ar fi fost de dorit să se formeze eşantioane de debili mintal care trăiesc într-un institut medico-pedagogic. Se ştie că unele cercetări asu­pra competenţei sociale scot în evidenţă diferenţe semnificative între copiii din clasele de perfecţionare şi copiii plasaţi în instituţii; numeroşi autori insistă asupra importanţei acestei distincţii din punct de vedere noţional (16, 1, 59, 66). Pe de altă parte, studiul unui eşantion format din debili mintal care frecventează clasele normale, ar permite o deli­mitare mai bună a variabilei inteligenţă, aceşti subiecţi prezentând, în medie, mai puţine tulburări asociate decît cei din clasele de perfecţio­nare.

Subliniem că documentele culese de noi sînt exploatate aici doar parţial, iar rezultatele actuale sînt în esenţă descriptive. Este posibil, totuşi, ca aceste prime rezultate să evidenţieze noi căi de cercetare şi să permită formularea unor ipoteze noi. Intre altele, în Franţa, pînă în prezent au fost dedicate puţine studii acestui subiect (Haim, 1956 — Pichot, Haim şi Perse, 1957), în timp ce ele sînt relativ numeroase în ţările anglo-saxone. In fine, menţionăm că în cercetarea de faţă am putut evalua dezvoltarea psiho-socială a debililor mintal, pornind de la o scară construită şi etalonată pe copii francezi.

Ipoteze

Două serii de ipoteze au constituit punctul de plecare în lucrarea noastră asupra debililor mintal. Le vom enunţa pe scurt, înainte de a le discuta şi de a indica implicaţiile lor în orientările cercetării:

— nivelul de dezvoltare psiho-socială este, în medie, superior nive­lului mintal;

— nu există o relaţie strînsă între dezvoltarea psiho-socială şi dez­voltarea intelectuală.

329

1. Frima ipoteză

Numeroşi autori insistă asupra posibilităţilor de adaptare socială şi profesională a debililor mintal, în ciuda debilităţii lor. înoercînd să ex­plice acest fapt, toţi autorii pun accentul pe rolul competentelor sociale, parţial independente de capacităţile intelectuale (Anastasi, 1958, Sarason şi Gladwin, 1958, Zazzo, 1960, 1965, 1967, Zigler, 1966). Totuşi, în raport cu vîrsta de dezvoltare, aceasta nu presupune că debilii mintal ajung la un nivel de competenţă socială superior nivelului lor intelectual. În­tr-adevăr, nivelul de competenţă socială necesar unei adaptări minime la viaţa socială şi profesională adultă este poate mult inferior nivelului intelectual necesar adaptării şcolare.

De fapt, majoritatea lucrărilor dedicate mai ales competenţei sociale susţin în unanimitate o netă superioritate a dezvoltării sociale asu­pra dezvoltării mintale (11, 12, 41, 3, 24, 25). Acest decalaj este explicat printr-un efect de regresiune la medie (Lurie, Bodman), reflectînd in­fluenţa egalizatoare a presiunilor mediului (Bodman).

Numai Doll (1953), în lucrările sale asupra subiecţilor de la Vineland Training School, constată o identitate între nivelurile de inteligenţă şi competenţă socială. Aceasta nu reflectă nici un dezacord între fapte, ci între definiţiile de la care se pleacă: pentru Doll în zona C I . care defineşte clasic debilitatea, „adevăraţii" debili mintal sînt numai acei

subiecţi al căror coeficient social JCS. = V i r s t a 8 0 0 1 8 1 5 | ge află în aceeaşi l Vîrsta reală /

zonă sau într-o zonă inferioară; ceilalţi, al căror C.S. (coeficient social) este superior acestei zone, sînt subiecţi „limită", dar nu debili (nu este de mirare, atunci, că pentru alţi autori, ansamblul subiecţilor clasaţi ca debili, pornind de la coeficientul lor intelectual, are în medie un C.S. superior C I . ) . Pentru Doll, cea mai mare parte a subiecţilor capabili să trăiască în afara cadrului unei instituţii nu pot să fie debili mintal, indi­ferent de coeficientul lor intelectual; astfel, chiar el găseşte, în cerce­tările citate mai sus (11, 12), superioritatea C.S. asupra C I . la copiii care trăiesc în afara unei instituţii. In Franţa, Pichot, Haim şi Perse, au constatat, de asemenea, inferioritatea debililor care trăiesc în I.M.P. în comparaţie cu debilii care trăiesc în familia lor; Deutler şi Mackler (1961), în SUA, au constatat că plasarea în instituţii atrage după sine o diminuare a „competenţei sociale". S-a propus chiar să nu se utilizeze nivelul competenţei sociale, decît pentru a susţine indicaţia unui pla­sament într-o instituţie (Anastasi, 1958, Windle, 1962). Se vede deci că este vorba de un dezacord asupra definiţiilor, unii autori, ca Windle, definind competenţa socială prin „capacitatea de a acţiona în afara cadrului unei instituţii", iar Doll definind debilitatea prin incompetenţa socială (14).

Ar putea să pară puţin interesantă încercarea de a verifica o ipo­teză, pe care, la urma urmei, studiile au confirmat-o. Totuşi, am consi­derat utilă o reconfirmare, pentru a-i preciza mai bine implicaţiile şi pentru a desprinde ipotezele secundare.

Pentru a emite ipoteza unei heterocronii la debilul mintal între dez­voltarea psiho-socială şi dezvoltarea intelectuală, ipoteza superiorităţii nivelului său psiho-social în comparaţie ou cel al copilului normal mai mic, dar de aceeaşi vîrsta mintală, trebuie să invocam existenţa unor condiţii non-intelectuale ale dezvoltării psiho-sociale, care ar aduce de­bilului un avantaj relativ. Debilii sînt favorizaţi faţă de copiii mai mici

330

1

de aceeaşi vîrstă mintală, în primul rînd, prin dezvoltarea lor fizică; ei sînt mai mari, mai puternici, motricitatea lor este mai dezvoltată, ceea ce îi ajută efectiv în comportamentele vieţii cotidiene. în plus, dez­voltarea lor fizică influenţează puternic imaginea pe care ceilalţi şi-o formează despre ei, lor atribuindu-li-se roluri sociale şi fiind supuşi unor solicitări (presiuni) ale mediului care tind să se armonizeze mai degrabă cu stereotipul legat de vîrstă şi de aspectul fizic decît de etatea mintală. Solicitările mediului exercitîndu-se într-un proces îndelungat, devine po­sibilă intervenţia unui alt factor, care favorizează debilii: datorită ex­perienţei lor de viaţă ei sînt supuşi un timp mai îndelungat influenţelor sociale, iar dacă aceste influenţe mai îndelungate nu se reflectă asupra dezvoltării cognitive, ele pot totuşi să favorizeze achiziţiile noncogni-tive.

Acest ansamblu de factori — toţi legaţi de vîrstă cronologică a debilului, superioară prin definiţie vîrstei sale mintale — poate să-1 favorizeze mai mult sau mai puţin, după etapele dezvoltării psiho-so-ciale, mai mult sau mai puţin după sectoarele acestei dezvoltări, mai mult sau mai puţin după caracteristicile individuale ale subiectului exa­minat. Relativ solidari, aceşti factori nu au totuşi o egală influenţă în toate cazurile, iar uneori pot acţiona în sens contrar.

Cele menţionate permit formularea unor noi ipoteze: a) Avantajul relativ al debilului constă mai cu seamă în achiziţiile

automatismelor de bază, care marchează începuturile dobîndirii autono­miei; avantajul este mai puţin vizibil în etapele ulterioare, a căror par­ticularitate este depăşirea automatismelor şi posibilitatea de adaptare la situaţii necodificate. Prin urmare, putem presupune că la C I . egal, debilii mai în vîrstă vor avea un coeficient de dezvoltare psiho-socială mai scăzut decît cei mai mici decît ei.

b) Comportamentele diferite la aceeaşi vîrstă mintală nu depind toate, în acelaşi grad, de factorii favorabili debililor. Debilii întrec co­piii normali de aceeaşi vîrstă mintală mai cu seamă în comportamentele de autonomie materială, de posibilitate de a se descurca: vîrstă de dez­voltare, în sensul autodirijării, va fi, in medie, superioară vîrstelor de dezvoltare din celeljlte două sectoare.

c) Determinantele diferite ale dezvoltării psiho-sociale nu influen­ţează toate, în mod egal, diferitele sectoare ale comportamentelor. De aceea, eterogenitatea ansamblului de dezvoltare a debililor mintal atrage după sine, în domeniul psiho-social, pentru acelaşi subiect, performanţe de niveluri diferite: dispersia intraindividuală a rezultatelor va fi mai mare decît la copiii normali.

d) Cu cît intervalul între vîrstă reală şi vîrstă mintală este mai mare, cu atît eterogenitatea dezvoltării este mai pronunţată; dispersia intra­individuală a rezultatelor se va accentua odată cu gravitatea debilităţii.

e) Unii debili au tulburări asociate debilităţii. Se cunoaşte, de exem­plu, handicapul motor al debililor exogeni. Avantajul pe care o motri­citate relativ bună îl poate aduce debililor în general nu va exista pen­tru debilii exogeni, care, din contră, vor fi defavorizaţi de motricitatea lor; unele performanţe vor fi mai dificile pentru ei şi, într-p măsură oarecare, solicitările (presiunile) mediului se vor îmbina cu aceste di­ficultăţi. Debilii exogeni vor avea, la CI. egal, o dezvoltare psihoso­cială inferioară aceleia a debililor endogeni, mai cu seamă în domeniul autonomiei materiale.

331

2. A doua ipoteză

Prima ipoteză se referă deci la decalajul, observabil la debilul mii tal, între dezvoltarea psiho-socială şi dezvoltarea intelectuală, iar a doi ipoteză, la forţa corelaţiei între cele două sectoare ale dezvoltării. Aces două ipoteze sînt distincte. Se consideră prea adesea — cel puţin in plicit — că, dacă în cele două sectoare se observă acelaşi nivel med de reuşită, atunci ele sînt, de asemenea, implicit, legate între ele. Art ficiul acestui raţionament, evident atunci cînd se face în legătură cu i grup de copii normali de aceeaşi vîrstă, care au în medie şi convenţion acelaşi nivel în toate sectoarele, nu apare întotdeauna suficient de cl< şi în cazul grupelor patologice. Dacă pot exista raporturi între ierarh nivelurilor şi corelaţiile între niveluri, aceste raporturi sînt complexe este important, într-o primă analiză, să distingem cu claritate noţiuni de heterocronie şi corelaţie.

Dar, dacă numai ipoteza superiorităţii dezvoltării psiho-sociale asi pra dezvoltării mintale nu ne permite să hotărîm dinainte asupra leg turii dintre cele două variabile, faptul de a invoca, în dobîndirea ai tonomiei, importanţa altor variabile decît inteligenţa permite, cel puţi excluderea ipotezei unei relaţii foarte strînse între nivelul mintal nivelul psiho-social.

Într-adevăr, rezultatele multor cercetări (12, 24, 25, 39) evidenţia: corelaţii puţin ridicate; autorii insistă asupra intervenţiei altor factc (3, 23, 37, 38, 39, 62) şi conchid că inteligenţa şi competenţa socia constituie aspecte diferite ale comportamentului (41, 1, 44, 24, 37, 6 66, 25, 38, 39). Numai Doll postulează identitatea acestor două aspec şi insistă asupra caracterului lor înnăscut: ele rezultă din „predispozi native" asupra cărora factorii de mediu nu pot avea decît efecte secu dare; autorul se sprijină pe corelaţiile ridicate, între inteligenţă şi cor petenţă socială, obţinute pe populaţia din Vineland Training Scho< Am văzut mai înainte care sînt implicaţiile teoretice ale acestei pozi şi vom reveni mai tîrziu asupra acestor rezultate.

Pentru a justifica ipoteza unei corelaţii scăzute între inteligenţă dezvoltarea psiho-socială1, trebuie deci să formulăm ipoteze subiacen privind existenţa legăturilor între dezvoltarea psiho-socială şi alte v riabile, ele însele puţin legate de inteligenţă:

a) în primul rînd, legătura cu vîrsta cronologică, care exprimă dura experienţei de viaţă şi prin aceasta determină celelalte variabile con; derate;

b) legătura cu dezvoltarea fizică, care poate să uşureze achiziţii şi să influenţeze asupra modului cum este considerat subiectul de cei d jurul său;

c) legătura cu posibilităţile motrice, precum şi cu aplicarea acest posibilităţi, mai precis, cu controlul activităţii;

d) legătura cu presiunile educative ale mediului, presiuni care d pind, în parte, de sesizarea posibilităţilor copilului şi care se exprir prin atitudinile şi comportamentele adulţilor faţă de „sarcinile de de voltare" date copilului. De fapt, nivelul de dezvoltare psiho-social ti buie să fie considerat ca rezultanta posibilităţilor copilului, a presiunii din partea mediului şi a motivaţiilor copilului faţă de „sarcinile de de

1 Dar în acelaşi timp mai ridicată decît în populaţia normală, ponderea ur factor mărindu-se pe măsură ce se îndepărtează de zona sa de normalità

332

voltare", echilibrul între aceşti trei factori, variind după vîrstă şi sec­toare de dezvoltare. Factorul educativ nu trebuie să fie considerat decît în interferenţele sale cu factorul motivaţional propriu copilului. Se pro­pune însă ipoteza ca, pentru debili, importanţa presiunilor mediului este primordială, în măsura în care posibilităţile personale — atît în „echi­pamentul" de bază, cît şi în dinamica personalităţii — sînt mai slabe1.

e) legătura cu „adaptarea" socio-afectivă:2 legătură la maximum, căci, dacă problemele prea importante de adaptare reprezintă o frînă pentru dobîndirea autonomiei, adaptarea socio-afectivă, socotită ca foar­te satisfăcătoare, riscă să corespundă stereotipului de „copil cuminte" şi poate exprima la debil o prea mare docilitate, o pasivitate care re­duce la zero influenţa „dinamismului evolutiv", propriu copilului.

Ar rezulta că, la debil, un nivel mediu de „adaptare" corespunde celei mai bune dezvoltări psiho-sociale.

în fine, ipoteze secundare am formulat şi în legătură cu variaţiile corelaţiei dintre inteligenţă şi comportamentele psiho-sociale, variaţii în funcţie de vîrstă, de gravitatea debilităţii şi de etiologie.

— în funcţie de vîrstă: pentru debilii mai in vîrstă, relaţia este mai strînsă, căci comportamentele de dobîndit sînt mai puţin legate de posibilităţile motrice şi mai puţin supuse presiunilor mediului.

— în funcţie de gravitatea debilităţii: cu cît handicapul mintal este mai mare, cu atît nivelul mintal determină performanţele sociale. Pen­tru debilităţile mai grave, trebuie să rezulte o corelaţie mai puternică intre dezvoltarea psihosocială şi dezvoltarea intelectuală.

— în funcţie de etiologie: debilii exogeni au un nivel de dezvoltare psihosocială mult mai legat de nivelul lor mintal, căci posibilităţile lor de compensaţie sînt mai restrînse.

Tehnici utilizate

1. Nivelul mintal: pentru majoritatea subiecţilor, indicaţia nivelului mintal a fost scoasă din dosarul şcolar (testul Binet-Simon — varianta 1949, fiind aplicat în cadrul comisiei medico-pedagogice). Pentru subiecţii ale căror dosare nu cuprindeau această indicaţie, s-a aplicat, în cadrul cercetării noastre, proba de nivel mintal (N.E.M.I. — versiunea 1866 a testului Binet-Simon). Utilizarea datelor obţinute prin testul Binet-Simon, aplicat la unii subiecţi cu puţin timp înaintea cercetării, iar la alţii mult înainte, este desigur foarte criticabilă, dar s-a procedat astfel din motive de ordin material.

2. Dezvoltarea psihosocială: proba utilizată pentru evaluarea nive­lului de achiziţie a comportamentelor psiho-sociale, a fost, aşa după cum am mai spus, „scara de dezvoltare psiho-socială", care cuprinde 139 itemi. Reamintim că ea se compune din trei părţi:

— dobîndirea autodirijării; — evoluţia intereselor; — evoluţia relaţiilor interindividuale.

1 S-a constatat pe o populaţie de copii normali că influenţa mediului asupra dezvoltării psiho-sociale este mai puternică pentru cei mai puţini inteligenţi (65).

2 Prin „adaptare" socio-afectivă se înţelege aici absenţa manifestărilor de inadaptare, judecate prin modul în care mediul familial şi şcolar privesc copilul.

333

Fiecare parte este subîmpărţită în rubrici şi subrubrici care grupează comportamente aparţinînd aceluiaşi sector.

Partea I — Autodirijare — autonomie materială acasă (pentru masă, toaletă, îmbrăoare,

culcare, responsabilitate materială a propriei persoane); — autonomia în activităţile exterioare vieţii familiale (în deplasări,

în timpul liber, în disponibilitatea şi utilizarea banilor); — abordarea vieţii exterioare familiei. Partea a Il-a Interesele — interes pentru cărţi şi lectură; — interes pentru viaţa socială; — alte interese. Partea a IlI-a Relaţii interindividuale — relaţii cu părinţii; — relaţiile cu „contemporanii"; — adaptare la viaţa socială. In afara etalonajului general pentru ansamblul scării, există etalonaje

pentru fiecare din cele trei părţi. Toate aceste etalonaje permit să se fixeze vîrstele de dezvoltare şi, prin urmare, să se calculeze coeficienţii de dezvoltare. Plecînd, deci, de la rezultatele celor trei părţi ale scării noastre, se poate schiţa un „profil" individual. Acest profil poate fi con­fruntat cu variaţiile intraindividiiale constatate la diferite niveluri de vîrstă ale populaţiei de etalonaj. Dacă pentru fiecare din rubrici şi sub­rubrici există tendinţe centrale şi dispersii pentru 6, 8, 10 şi 12 ani, itemii nu sînt ierarhizaţi în funcţie de vîrstă; fiecare nivel de vîrstă este definit printr-am total de puncte, şi nu prin ansamblul itemilor, ca la testul Binet-Simon sau la scara Vineland.

Răspunsurile sînt culese printr-o conversaţie individuală cu părinţii subiectului (de cele mai multe ori cu mama), conform aceleiaşi tehnici folosite la copiii normali.

3. Dicuţia cu părinţii: Alte chestionare completează discuţia cu părinţii, pentru a obţine informaţii referitoare la subiectul investigat, la nivelul socio-oultural al familiei sale, la adaptarea socioafectivă în mediul familial, la modul cum sînt apreciate posibilităţile subiectului de către mediu.

4. Discuţie cu profesorul. Această discuţie urmăreşte cunoaşterea nivelului şcolar al fiecărui subiect, aprecierea adaptării sale la munca şcolară şi a adaptării sociale în mediul şcolar.

5. Examinarea copilului — măsurători: talia şi greutatea; — posibilităţile motrice: probe de punctare şi decupaj (55); — controlul activităţii: trasarea unui cerc (proba lui A . Rey) şi

proba liniilor punctate (proba lui R. Perron) după tehnica lui M. Stam-bak, completată cu o tehnică pusă la punct de M. Gilly, oare urmăreşte evidenţierea la maximum a posibilităţilor de control (55, 20);

— discuţie: plecînd de la o adaptare redusă a chestionarului „Dina­mismul evolutiv" de R. Zazzo (60) (mprinzînd, între altele, alegerile şi refuzurile vîrstelor vieţii.

334

Eşantion1

Aşa cum am mai arătat, eşantionul nostru de cercetare a fost recru­tat din clasele de perfecţionare. El reprezintă totalitatea debililor mintal care au frecventat clasele de perfecţionare — pentru băieţi — din Aix-en-Prcwence, în timpul anului şcolar 66—67, dar nu totalitatea efectivelor acestor clase, căci o parte însemnată din aceste efective este compusă acolo, ca şi în alte părţi, de inadaptaţi şcolari nedebili2.

Cei 42 de debili care formează eşantionul nostru provin din 5 clase diferite.

Vîrsta lor reală este cuprinsă între 7; 11 şi 15; 1 mediana = 11; 1 media = 11; 5

Vîrsta lor mintală este cuprinsă între 5 şi 10; 8 mediana = 8 ; 1 media =7 ; 10

Coeficientul intelectual este cuprins între 48 şi 79 mediana = 70 media = 68; 6

Originea socio-culturală: majoritatea subiecţilor noştri provin din familii de lucrători necalificaţi (n = 31); pentru ceilalţi, în 6 cazuri capul de familie este funcţionar necalificat, în 3 cazuri este funcţionar cali­ficat, iar în 2 cazuri meşteşugar.

Acest eşantion a fost împărţit în grupe, pentru a se verifica diferitele ipoteze privind variaţiile rezultatelor.

1. In funcţie de vîrsta cronologică

Au fost constituite două grupe: grupa „mică", cuprinzînd subiecţii de la 8 la 12 ani şi grupa „mare" cuprinzînd subiecţii de la 12 la 15 ani.

Delimitarea acestor două grupe în raport de vîrsta reală poate să pară insuficientă, în măsura în care variabila nu este discontinuă. Totuşi, trebuie să menţionăm că această delimitare este justificată la maximum în semnificaţia ei socială şi prin faptul că subiecţii grupei a doua au fost recrutaţi aproape în totalitate din două clase pentru copii „mari", din şcoli unde există atât clase de perfecţionare pentru cei „mici", cît şi clase de perfecţionare pentru cei „mari", clase în care activităţile sînt deose­bite, ca şi relaţiile cu profesorii3, iar perspectiva ieşirii din şcoală şi a problemelor de viitor pe care le implică este foarte limpede tuturor.

a) cei „mici" — n = 24

— Vîrsta reală între 7; 11 şi 11; 11 mediana = 10; 2 media = 10; 1

— Vîrsta mintală între 5; şi 8; 7 mediana = 6 ; 11 media =6 ; 11

1 Mulţumesc călduros domnilor inspectori ai învăţămîntului public şi domnilor conducători de instituţii care au autorizat să desfăşurăm această cercetare în şcoli, la fel şi profesorilor a căror colaborare activă ne-a fost foarte preţioasă.

2 Intre alţii, au fost excluşi din eşantion şi nouă copii algerieni, elevi într-o clasă de perfecţionare, care în familie nu vorbeau franceza, iar diferenţele modului lor de viaţă erau atît de mari, încît confruntarea rezultatelor lor cu etalonajele D.P.S. ar fi fost absurdă. De altfel şapte din aceşti 9 copii aveau un C I . „limită" — între 70 şi 80 — ceea ce, în condiţiile culturale date, poate pune la îndoială diagnosticul de debilitate.

3 Profesorii sînt bărbaţi, pe cînd în celelalte trei clase sînt femei.

335

336

b) C I . superior lui 70 — n = 20

— Vîrsta reală între 7; 11 şi 15; 1 mediana media mediana media mediana media

10; 11 11 ; 4 8, 3 8, 6 74; 8 74; 6

— Vîrsta mintală între 5; 10 şi 10; 8

- C I . între 71 şi 79

După cum se observă, cele două grupe sînt comparabile ca vîrsta reală. Pentru a menţine aceeaşi proporţie între cei „mici" şi cei „mari" în cele două grupe (12 „mici" şi 8 „mari") am eliminat doi subiecţi (cu C I . de 70) din unele prelucrări referitoare la gravitatea debilităţii.

3. Rezultate

In cele ce urmează vom prezenta succesiv rezultatele privind dez­voltarea psiho-socială, relaţiile între dezvoltarea psihosocială şi dezvol­tarea intelectuală, relaţiile între dezvoltarea psihosocială şi unele varia­bile neintelectuale.

Rezultatele la scara D.P.S.

Confirmă ipotezele noastre asupra celor trei caracteristici gene­rale ale dezvoltării psihosociale a debililor mintal.

1. Vîrsta dezvoltării psihosociale este superioară vîrstei mintale. Aceasta este mai mult decît adevărul unei medii deoarece nici un subiect nu are un coeficient de dezvoltare psihosocial (CD.P.S.) inferior cu mai mult de cinci puncte faţă de C I . al său, iar, pentru 76% din subiecţi, CD.P.S. depăşeşte C I . cu mai mult de 5 puncte.

2. Superioritatea debililor faţă de copiii normali mai mici, dar de aceeaşi vîrsta mintală, se afirmă mai ales în domeniul autonomiei mate­riale.

3. Dispersia intra-individuală a rezultatelor este mai importantă decît la copilul normal.

Al patrulea rezultat nu confirmă complet ipoteza conform căreia debilii mai mici au o dezvoltare psihosocială superioară celei a debililor mai în vîrsta.

4. Nivelul global al dezvoltării psiho-sociale este echivalent pentru cele două grupe, dar „profilul" rezultatelor lor este foarte diferit; cei „mari" sînt relativ inferiori celor „mici" în sectoarele de autodirijare şi interese, dar le sînt relativ superiori în sectorul relaţiilor interindividuale.

în fine, al cincilea rezultat a fost obţinut asupra unui punct pentru care nu a fost formulată o ipoteză:

5. La vîrsta reală egală, superioritatea dezvoltării psiho-sociale faţă de dezvoltarea mintală se accentuează odată cu gravitatea debilităţii.

22 — Debilităţile mintale 337

In primul rînd, vom prezenta şi comenta rezultatele eşantionului îr ansamblu, pentru ca apoi să comparăm rezultatele celor „mici" cu re­zultatele celor „mari", în fine, rezultatele celor două grupe de C I .

1. Ansamblul eşantionului

Tabelul 1 grupează medianele rezultatelor eşantionului de 42 debili, la scara D.P.S. globală şi la cele trei părţi din care ea este alcătuită. A treia coloană reprezintă coeficienţii relativi: vîrsta de dezvoltare raportată la vîrsta mintală. C R . exprimă nivelul la care se comportă subiectul în domeniul psihosocial, în raport cu posibilităţile sale intelectuale; el permite situarea debililor în mod aproximativ, dar imediat şi grăitor, în raport cu copiii normali de aceeaşi vîrsta mintală. Intr-un mod similar C D . (coeficientul de dezvoltare) permite situarea debililor mintal în ra­port cu copiii normali de aceeaşi vîrsta reală.

a) Rezultate la scara globală. Diferenţa între C I . şi C.D.P.S. este foarte semnificativă (t = 7,68). Trebuie subliniat faptul că debilii demon­strează, totuşi, în domeniul psihosocial o întârziere netă în comparaţie cu copiii normali de aceeaşi vîrsta: numai 12% dintre ei au un C.D.P.S. egal sau superior lui 92 (deci un C.D.P.S. corespunzând aproximativ cuartilului inferior al populaţiei normale). De altfel, mediana nivelurilor dezvoltării psihosociale este mai aproape de vîrsta mintală decît de vîrsta cronolo­gică.

b) Rezultate la cele trei părţi ale scării. Tabelul 1 arată că rezulta­tele diferă după sectoarele explorate de chestionar: ritmul achiziţiilor nu este acelaşi pentru autodirijare, interese, relaţii interindividuale.

Superioritatea debililor faţă de copiii normali de aceeaşi vîrsta min­tală se afirmă mai ales în autodirijare1. în acest domeniu nivelul lor de achiziţie este mai aproape de nivelul copiilor de aceeaşi vîrsta mintală.

Tabelul J

338

C D . — autxxiiirijare diferă semnificativ (testul semnului) de C D . — interese (la co = .001, mai puţin pronunţat C D . — relaţii interindivi­duale (la co = .06).

Pentru acest ultim domeniu, nivelul de însuşire este, de asemenea, net superior nivelului intelectual, pentru că se situează în medie la jumă­tatea drumului între vîrsta mintală şi vîrsta reală.

Din contră, dezvoltarea intereselor corespunde în medie dezvoltării mintale. Aici nivelul este net inferior nivelului atins în celelalte două sectoare (diferenţă semnificativă între C D . — interese şi C D . — relaţii interindividuale la co = .001).

Această ierarhie medie a rezultatelor: autodirijare > relaţii interindividuale > interese se regăseşte la nivel

individual la 45% din cazuri, ceea ce este mult şi pare să indice o speci­ficitate a „profilului" debililor, dacă ne gîndim că restul de 55o/0 se repar­tizează în 10 tipuri diferite de profil; printre aceste 10 tipuri, numai două dintre ele regrupează în ansamblu un număr apreciabil de subiecţi (260/,):

relaţii interindividuale > autodirijare > interese.

„Interesele" se situează deci la nivelul cel mai coborît în 71% din cazuri, pe când „autodirijarea" se situează la nivelul cel mai coborît numai în 5o/0 din cazuri.

Dacă comparăm însă profilul debililor cu cel al copiilor normali, fără a ţine seama de semnul diferenţei între două domenii, ci numai de aba­tere sub aspectul valorii absolute, constatăm că dispersia intra-indivi-duală este mai importantă la debil decît la normal: dispersia, considerată ca „anormală" — plecînd de la rezultatele populaţiei de etalonaj (30) — apare aici în 40% din cazuri1. Dacă se examinează acest rezultat mai amănunţit, se constată că intervalele nivelului (în valoare absolută) între „autodirijare" şi „interese", pe de o parte, „interese" şi „relaţii interin­dividuale", pe de altă parte, sînt mult mai importante decît la copiii normali; dimpotrivă, intervalul între „autodirijare" şi „relaţii interindivi­duale este indiscutabil mai redus (intervalul median corespunde quarti-lului inferior al populaţiei normale). De altfel, corelaţia între aceste două domenii — şi numai între acestea două — este mult mai ridicată în eşan­tionul nostru de debili decît la normali. S-ar părea deci că există la debili o comunitate între „autodirijare" şi „relaţii interindividuale", un factor comun care ar determina, între aceste două domenii, o puternică legătură şi o oarecare apropiere de nivelul pe plan individual. Care este acest factor? Stadiul actual al cercetărilor nu ne permite să răspundem la această întrebare, dar constituie cu siguranţă o problemă interesantă.

Studiul dispersiei intraindividuale, plecînd de la profilul ce rezultă din datele obţinute la cele trei părţi ale scării, este foarte rudimentar. Dar, aşa cum am mai spus, nu dispunem în momentul de faţă de o ierarhie a itemilor care să permită obţinerea unui indice de dispersie, aşa cum se foloseşte la testul B.S. sau la scara Vineland. Analiza rezul­tatelor la diferite rubrici nu permite nici utilizarea unui indice de disper-

1 Doll indică, pentru populaţia sa de înapoiaţi mintal, o dispersie intra-indi-viduală a rezultatelor în medie de două ori mai mare decît în eşantionul normal (16). Această dispersie poate să provină din modul în care părinţii (într-un mod general, adulţii) privesc debilii. Este adevărat că modul lor de a privi determină, de asemenea, gradul de independenţă acordată copilului de către părinţi.

33»

sie, deoarece nu există norme cu care să fie confruntat; ea permite numai achiziţia unui profil mediu al grupei.

c) Rezultate la diferite rubrici. O analiză a rezultatelor la fiecare item — care încă n-a fost realizată — ar fi evident mai completă dar şi rezultatele la diferite rubrici permit să distingem domeniile compor­tamentului în oare debilii se conduc, în medie, ca şi copiii de vîrsta lor şi acelea în oare ei se conduc, în medie, ca şi copiii mai mici de aceeaşi vîrstă mintală, sau chiar mai puţin bine decît aceştia.

Rubrici în care performanţa medie atinsă este aceeaşi cu a copiilor normali de aceeaşi vîrstă reală:

— masa, — îmbrăcatul, — culcatul — somnul, — ajutor în gospodărie, — ieşiri — frecventarea colegilor. Toate aceste rubrici fac parte din „autodirijare". Este vorba aici de

autonomia materială, legată mai cu seamă de posibilităţile motrice ale copilului şi/sau de libertatea de acţiune acordată de către părinţi.

Rubrici în care performanţa medie este egală sau inferioară aceleia •a copiilor normali de aceeaşi vîrstă mintală:

— abordarea vieţii exterioare familiei, — interes pentru cărţi şi lectură, — interes pentu viaţa socială, — interese diverse, — relaţii cu părinţii. S-a văzut mai înainte că dezvoltarea intereselor este în mod specific

mai slabă la debili; aici vedem că această inferioritate se manifestă în •cele trei rubrici ale domeniului „interese". Se poate nota, în plus, o infe­rioritate deosebit de pronunţată (mediana vîrstei = 6;9) a „interesului pentru viaţa socială", atunci cînd ne-am fi putut aştepta mai curînd la inferioritatea „interesului pentru cărţi şi lectură".

Doll indică, în manualul său, itemii „uşori" şi „dificili" pentru debili. Unii din aceşti itemi — aproape cu aceeaşi formulare — sînt comuni scării de la Vineland şi scării D.P.S. Printre ei, toţi itemii „uşori", după Doll, fac parte din rubrica în care debilii eşantionului nostru au un nivel bun iar itemii „dificili" fac parte din rubricile în care debilii noştri reu­şesc mai puţin bine1.

Compararea rezultatelor la cei „mici" cu „cei mari"

Tabelul 2 indică tendinţele centrale ale rezultatelor la cele două sub-grupe, pe ansamblul scării şi la cele trei părţi ale sale. Figurile II şi I I I permit compararea distribuţiei acestor rezultate.

1 Itemi comuni Vineland — D.P.S. „uşori pentru debili" după rezultatele lui Doll : „se serveşte singur la masă" — „se serveşte de cuţit la masă" — „ajută la treburi în gospodărie" Itemi comuni Vineland — D.P.S. „dificili pentru debili" după rezultatele lui Doll: „i se pot încredinţa bani" — „citeşte din proprie iniţiativă" — „citeşte ora cu aproximaţie de 1/4 de oră".

340

341

342

apare aici decît pentru CD.P.S., dar care se observă, de asemenea, în distribuţia C.R. dacă se iau intervale de clasă mai mici). Astfel, tendinţa centrală, identifică pentru cele două grupe, corespunde modului — pen­tru grupa celor mari, în timp ce ea se situează între cele două moduri pentru cei mici. Grupul celor mici este mai eterogen şi ar fi interesant să se desprindă factorii acestei bimodalităţi şi ai omogenizării ulterioare. Comparaţia — între mici şi mari a distribuţiilor C.D.P.S. şi ale C.R. la fiecare din cele trei părţi ale scării (figura I I I ) arată că această foarte mare eterogenitate a rezultatelor la cei mici se regăseşte în cele trei sec­toare explorate de D.P.S.

b) Rezultate la cele trei părţi ale scării. In acest stadiu al analizei, comparaţia între cele două sub-grupe de vîrstă pare cea mai interesantă: rezultatele diferă pentru fiecare din părţi, iar profilul mediu al celor două grupe nu este acelaşi (tabelul 2 şi figura I I I ) .

La „autodirijare" cei mici sînt superiori celor mari dacă se compară coeficenţii lor de relaţie (C.R.) sau coeficienţii de dezvoltare ( C D . ) (dife­renţă semnificativă la a « . I O 1 . Astfel, comparînd nota la „autodirijare" a fiecărui copil de la grupul celor mici cu distribuţia notelor la copiii de aeeeaşi vîrstă reală, am constatat că 46% dintre ei se situează deasupra quartilului inferior. în cazul celor mari, acest procedeu nu a fost posibil, fiindcă etalonajele se opresc la 12 ani; dar, luînd în considerare valoarea 92 a C D . (limita aproximativă între primul şi al doilea quartil), l lo/ 0

din cei mari (adică 2 subiecţi din 18) egalează sau depăşesc această limită, pe cînd 46% din cei mici au un C.D. egal sau superior acestei valori. Deci aproape jumătate din cei mici au dobîndit o autonomie mate­rială, oare îi situează în zona normalităţii, pe cînd aproape toţi cei mari sînt inferiori acestei zone.

La „interese" cei mici sînt superiori celor mari, dacă se compară C.R. şi C.D., dar diferenţa nu este decît uşor semnificativă între C.R. (la ce — .20), şi nu este deloc semnificativă între C.D.

In schimb, la „relaţii interindividuale", C.D. median al celor mari este superior faţă de C.D. median al celor mici; totuşi această diferenţă nu este decît uşor semnificativă (la a = .20), iar C.R. mediani ai celor două grupe sînt aproape asemănători.

Diferenţele între cei mici şi cei mari la fiecare din aceste două ultime sectoare sînt deci slabe, iar rezultatele nu-şi dobîndesc întreaga semni­ficaţie, decît dacă se ţine seama de configuraţia lor în ansamblu.

Cînd se compară abaterea de la 100 a coeficienţilor de dezvoltare (confruntare cu vîrstă reală) şi a coeficienţilor relativi (confruntare cu vîrstă mintală), rezultă că cei mici au, în medie, un nivel de „autodiri­jare" mai aproape de vîrstă lor reală decît de vîrstă mintală, pe cînd la cei mari acest nivel se situează aproape la egală distanţă de cele două limite de vîrstă; dezvoltarea „intereselor" este pentru cele două grupe aproape la nivelul dezvoltării mintale; în fine, nivelul „relaţiilor inter-mdividuale", pentru cei mari, se situează la jumătate de drum între nivelul mintal şi vîrstă lor reală, pe cînd cei mici sînt în această privinţă mai aproape de vîrstă lor mintală.

Cei mici au în medie un nivel de „autodirijare" superior nivelului lor de „relaţii interindividuale". Diferenţa între cele două niveluri (testul

1 Semnificaţia diferenţelor între cele două subgrupe a fost probată prin testul lui Kolmogorov-Smirnov.

343

semnului) este semnificativă la .06. Din contră, la cei mari, coeficieri de dezvoltare şi coeficienţii relativi mediani sînt asemănători în c< două sectoare.

în plan individual, cînd se trece de la grupul celor mici la grup celor mari, profilul I > I I I > II tinde să fie uilocuit prin profil I I I > I > II (50% din cei mici şi 39o/0 din cei mari pentru primul profil; 21 din cei mici şi 33% din cei mari pentru al doilea).

Astfel, la debilii în vîrstă de 8—12 ani, superioritatea dezvoltă psiho-sociale faţă de dezvoltarea mintală provine, mai ales, dintr-o bui achiziţie a autonomiei materiale, a obişnuinţelor zilnice; la debilii vîrstă de 12—15 ani, această superioritate provine atît dintr-o reiaţi maturitate în relaţiile sociale, cît şi din achiziţia obişnuinţelor.

Dispersia intra-individuală a rezultatelor este mai mare în grup celor mari decît în grupul celor mici: dispersia considerată ca „anormal fiind frecventă la primii (50o/0 faţă de 33%). Faptul trebuie legat de om genitatea mare a rezultatelor celor mari, în calitate de grup; heterocr niile se accentuează între diferitele sectoare ale dezvoltării psiho-socia ale fiecărui subiect, dar grupul se omogenizează.

c) Rezultate la diferite rubricii Dacă se compară profilul mediu celor mici cu al celor mari în interiorul fiecărei părţi a D.P.S., se consta că:

— profilul rezultatelor la „AUtodirijare" diferă puţin de la un gn la altul, regăsindu-se punctele de superioritate şi de inferioritate semn late deja pentru ansamblul eşantionului. Totuşi, cei mici par să aii mai multă autonomie în activităţile exterioare vieţii de familie de< au acasă, pe cînd nivelul de autonomie al celor mari este acelaşi în ce două sectoare. Autonomia în activităţi este relativ mai slabă la cei mai mai ales în ceea ce priveşte munca şcolară. Nivelurile de disponibilita şi de utilizare a banilor sînt echivalente pentru cei mari, pe cînd c mici par să dispună de bani mai mult decît ştiu să-i utilizeze.

— Profilul mediu la „interese" al celor două grupe este foarte dif rit: cei mari datorează inferioritatea lor în acest sector, mai presus < orice, slabului interes pentru cărţi şi lectură, dar „interesul lor pent\ viaţa socială" corespunde nivelului global al D.P.S.; cei mici, din contr sînt inferiori la această ultimă rubrică.

— Superioritatea celor mari trebuie legată de rezultatele la part* a treia a scării: „relaţiile interindividuale". în acest sector, profilul cel< două grupe este acelaşi, dar decalajele între cele trei rubrici — „relal cu părinţii", „adaptare la viaţa socială" şi „relaţii cu contemporanii" -sînt mai puţin evidente la cei mari; la „relaţiile cu părinţii" şi „adaptai la viaţa socială" nivelul lor este relativ mai bun decît la cei mici.

Ce concluzie se poate trage din comparaţia debililor în vîrstă c 8—12 ani cu debilii de 12—15 ani, în domeniul dezvoltării psiho-social»

Ipoteza superiorităţii relative a debililor de vîrstă mică, n-a fo verificată: cele două grupe au acelaşi coeficient global de dezvoltai psiho-socială. Ne-am putea gîndi că în realitate cei mici sînt relativ inf< riori celor mari; în ciuda rezultatului global depărtat de plafonul scări cei mari au putut să fie dezavantajaţi prin întrebuinţarea unui instrumei de măsură destinat copiilor normali în vîrstă de 5—12 ani; comportamei tele lor cele mai evoluate n-au putut fi inventariate în cadrul aceşti chestionar.

344

Un exemplu mai amănunţit al rezultatelor obţinute în acest cadru permite, totuşi, să se desprindă trei caracteristici, oare par să diferen­ţieze net între ele cele două grupe de vîrstă:

— grupul celor mari este mai omogen în fiecare din rezultatele obţinute;

— dispersia intra-individuală este mai importantă la cei mari; — deşi cei mici le sînt, în medie, relativ superiori celor mari la

„autodirijare" şi la „interese", ei le sînt inferiori în ceea ce priveşte „re­laţiile interindividuale".

Propunem, cu titlu de ipoteză, o interpretare a rezultatelor care inte­grează aceste trei caracteristici. Cei mici ar fi mai mult „conduşi" de mediul lor: eterogenitatea grupului lor s-ar explica prin variabilitatea atitudinilor educative, iar dispersia redusă intra-individuală, prin efectul uniformizat al aceleiaşi atitudini; inferioritatea lor relativă în ceea ce priveşte „relaţiile interindividuale" s^ar datora faptului că, în acest sec­tor, componentele sînt mai puţin „maleabile". Rezultatele celor mari, în schimb, ar exprima mai mult posibilităţile lor proprii.

Astfel, rezultatele bune ale celor mici ar proveni dintr-un fel de forcing, mai puţin eficace în sectorul „relaţii individuale" şi ale cărui efecte se atenuează cu vîrsta, pe măsură ce comportamentele, pentru a fi autonome, trebuie să depăşească automatismele învăţate.

Fenomenele par deci mai complexe decît le prevăzuse ipoteza ini­ţială, în special, ar trebui să se analizeze importanţa pe care o capătă pentru cei mari faptul că se apropie de statutul de adult.

Compararea rezultatelor la cele două subgrupe de C I .

Tabelul 3 indică, pe ansamblul scării şi la cele trei părţi care o constituie, tendinţele centrale ale rezultatelor la cele două subgrupe de C I . : C I . inferior lui 70 şi C I . superior lui 70.

Tabelul 3

345

Pentru a se compara superioritatea dezvoltării psiho-sociale faţă de dezvoltarea intelectuală la cele două niveluri de C.I., va fi uşor să ne

. . „ . , , . . . . . ,. . fvîrste de dezvoltare) referim in special la coeficienţii relativi: .

(vîrsta mintală / a) Rezultate pe ansamblul scării. Cum ne putem aştepta, C.D.P.S.

median al debililor cu un C.I. inferior lui 70 este mai scăzut decît cel al debililor al căror C I . este superior lui 70 (diferenţă semnificativă la a = .02).

Dar se constată că superioritatea relativă a nivelului D.P.S. faţă de nivelul mintal este mai puternică la debilii foarte grav (diferenţa între C.R. foarte semnificativă la a = .10). în plus, mediana diferenţelor C.D.P.S. — C I . este de + 13 pentru C I . < 70 (media = 14,5 şi de + 9 pentru C I . > 70 (media == 8,5).

Se pare deci, că la vîrsta reală egală, decalajul între dezvoltarea psihosocială şi dezvoltarea intelectuală se accentuează odată cu gravitatea debilităţii. Se regăseşte aici legea heterocroniei pusă in evidenţă de R. Zazzo, heterocronie cu atît mai însemnată, cu cît debilitatea este mai profundă.

Este însă probabil că în zonele de înapoiere mai profundă unde alte handicapuri însoţesc adeseori deficitul intelectual, acest fenomen nu se mai regăseşte.

Figura IV prezintă distribuţia coeficienţilor relativi ai celor două subgrupe şi distribuţia diferenţelor CD.P.S. — C I . Distribuţiile grupului cu C I . > 70 au un aspect normal, ceea ce nu este cazul pentru grupul al căror C I . < 70: eterogenitatea acestui tip poate să fie datorată influen­ţei factorilor externi de variaţie, mai importantă în debilitatea profundă din cauza marii fragilităţi personale.

346

b) Rezultatele la cele trei părţi ale scării. Superioritatea coeficienţilor relativi mediani ai grupului cu C I . < 70, faţă de grupul cu C I . > 70, se regăseşte în toate cele trei sectoare explorate de chestionar, dar numai diferenţa constatată pentru C R . — autodirijare este semnificativă (la pragul de .10). îndeosebi în domeniul autonomiei materiale, în care influ­enţa vîrstei reale este, fără îndoială, mai importantă, diferenţa între nivelul psiho-social şi nivelul mintal creşte odată cu gravitatea debilităţii. Trebuie totuşi să se sublinieze că această relativă superioritate la „auto­dirijare'' a debililor foarte grav nu face ca — la autodirijare — coeficien­tul lor de dezvoltare să fie semnificativ inferior celui al debililor uşor la ( a = .05).

„Profilul" mediu al celor două subgrupe de C I . n-a fost încă stu­diat şi nici dispersia intra-individuală. Semnalăm numai că între cele trei părţi, corelaţiile sînt hotărât mai puternice pentru debilii mai grav.

c) Rezultatele la diferite rubrici. Performanţele debililor uşor se eşalonează pe o gamă largă de niveluri. In multe sectoare ale comporta­mentelor, nivelurile ating, în medie, nivelul copiilor normali cu aceeaşi vîrstă reală, pe cînd acest nivel nu este atins de debilii mai grav decît la „ajutor în gospodărie" sau la „ieşiri şi frecventarea colegilor"; de ase­menea, în multe sectoare, nivelul comportamentelor corespunde sau este chiar inferior celui al copiilor normali de aceeaşi vîrstă mintală, pe cînd debilii cu un C I . mai slab, n-au, în medie, un nivel atît de scăzut ca nivelul lor intelectual, decît la „relaţii cu părinţii".

Aceasta reprezintă un indiciu al modalităţii după care rezultatele permit să se ajungă la constatarea globală: C.D.P.S. mai ridicat, dar C R . mai slab la debilii uşor. Global, vîrstă lor de D.P.S. medie este mai aproape atît de vîrstă lor reală cit şi de vîrstă mintală, decît în cazul celor cu debilitate profundă. Dacă se compară rezultatele celor două grupe pe planul analizei performanţei globale, se constată că la debilii uşor se găsesc mai multe sectoare în care ei se comportă ca şi copiii normali de vârsta lor, dar şi mai multe sectoare în care ei nu depăşesc performanţele copiilor mai mici decît vîrstă lor mintală.

La unele rubrici, cele două sub-grupe de C I . obţin, în medie, acelaşi nivel de vîrstă, cu alte cuvinte, în aceste sectoare, la o vîrstă reală egală gravitatea debilităţii nu modifică nivelul performanţelor. Acesta este cazul la „autonomia activităţii" la „sarcini şcolare", la „ajutor în gospo­dărie", la „disponibilitatea banilor" dar nu şi la „folosirea banilor", la „abordarea vieţii exterioare familiei", la „interesul pentru viaţa socială" şi la „interese diverse" (cu excepţia „interesului pentru cărţi şi lectură").

La alte rubrici, inferioritatea debililor mai grav în raport cu cei cu debilitate uşoară este mai importantă decît diferenţa lor de nivel mintal. Acest lucru e valabil pentru toate rubricile privitoare la „autonomia ma­terială acasă" (dar nu şi la „autonomia în activităţile exterioare vieţii de familie") şi mai ales la „relaţii cu părinţii"; s-a spus că această rubrică este singura pentru care debilii cu C I . < 70 au un nivel tot atît de scăzut ca şi nivelul lor mintal; debilii cu C I . > 70 ating aici, din contră, un nivel egal ou nivelul lor global al D.P.S.

Pare deci foarte probabil că gravitatea debilităţii are o influenţă, prin ea însăşi, asupra dezvoltării psiho-sociale. Este greu, pe baza rezul­tatelor actuale, să se înţeleagă pe deplin modalităţile. De asemenea, ar trebui să se compare şi grupe de C I . diferite dar de vîrstă mintală egală, pe cînd aici comparaţia s-a făcut numai pe grupe de aceeaşi vîrstă reală;

347

mai mult, rezultatele n-ar putea căpăta întreaga lor semnificaţie, decît în funcţie de etiologie. Un prim sondaj, de care vom vorbi mai tîrziu, ilustrează această perspectivă.

Relaţii între dezvoltarea psiho-socială şi dezvoltarea intelectuală

Principalele rezultate merg în sensul ipotezelor iniţiale: — pe ansamblul eşantionului, corelaţia între rezolvarea psiho-socială

şi nivelul mintal (B.S.) este puţin ridicată; — între dezvoltarea psihosocială şi vîrsta reală corelaţia este de

aceeaşi ordine de mărime ca între dezvoltarea psihosocială şi nivelul mintal;

— corelaţia între dezvoltarea psihosocială şi nivelul mintal este mai puternică la debilii mai în vîrstă;

— corelaţia între dezvoltarea psihosocială şi nivelul mintal pare cu atît mai ridicată, cu cit debilitatea este mai gravă.

Rezultatele evidenţiază însă două elemente oare ne ajută să nuanţăm ipotezele:

— diferitele subgrupe studiate se deosebesc mai mult unele de altele, decît am prevăzut iniţial;

— corelaţiile cu nivel mintal şi cu vîrsta reală variază de la un sector la altul al D.P.S. („autodirijare" — „intrese" — „relaţii inter-individuale") şi aceste variaţii nu sînt aceleaşi de la un subgrup la altul.

Pentru a studia relaţiile între două sau mai multe sectoare de dez­voltare, se pot pune în legătură fie nivelurile de dezvoltare (vîrsta de dezvoltare), fie coeficienţii de creştere (coeficienţi de dezvoltare), cu alte cuvinte nivelul de dezvoltare raportat la o normă, acest coeficient expri-mînd în acelaşi timp ritmul de dezvoltare şi deviaţia în raport cu norma.

Se vede bine că prin aceste două procedee nu se măsoară aceeaşi legătură: prin corelaţia între vîrsta de dezvoltare psiho-socială şi vîrsta mintală, de exemplu, se pun în raport două variabile de nivel, negiijînd influenţa gradului de inteligenţă a vîrstei cronologice asupra dezvoltării psiho-sociale. Prin corelaţia între coeficientul de dezvoltare psiho-socială şi C I . se pun în raport doi indici de deviere, care implică nivelul de dez­voltare şi vîrsta cronologică, variaţiile corelaţiei putîndu-se explica prin variaţii de concomitentă pentru unul sau pentru celălalt termen.

Corelaţia între coeficienţii de dezvoltare corespunde unui mod de cercetare aplicat mai frecvent, deoarece prezintă o uşurinţă de utilizare — dacă nu de interpretare — a coeficientului de dezvoltare, care permite să se compare, cu aceeaşi unitate de măsură, acelaşi subiect la mai multe vîrste succesive sau mai mulţi subiecţi la vîrste diferite; de asemenea, această manieră de lucru este justificată cînd este vorba de dezvoltarea intelectuală şi debilitate, prin ipoteze subiacente, dar adesea puţin expli­citate asupra specificităţii variabilei „gradul de inteligenţă", independent de vîrsta mintală. Ni s-a părut preferabil aici să studiem relaţiile între dezvoltarea psiho-socială şi dezvoltarea intelectuală, plecînd de la core­laţii între nivelul D.P.S. şi nivelul mintal, pentru trei motive:

— acest tip de corelaţii ni se pare că prezintă avantajul unei inter­pretări mai simple;

348

— aceste corelaţii pot să fie direct confruntate cu corelaţiile V.R. (vîrsta reală) — V.D.P.S. (vîrsta de dezvoltare psiho-socială), care trebuie să fie studiate pentru testarea ipotezei în ceea ce priveşte influenţa vîrstei cronologice asupra nivelului de performanţe;

— comparaţia între cele două subgrupe de C I . nu este posibilă plecînd de la corelaţia C I . — C.D.P.S.; limitele variaţiei C I . sînt foarte diferite la cele două subgrupe (între 48 şi 69 pentru una şi între 70 şi 79 pentru cealaltă), iar pentru grupa superioară aceste corelaţii ar fi fost lipsite de semnificaţie în sine, ţinînd seama de eroarea probabilă a C I . şi de variaţia slabă în această grupă.

Totuşi, corelaţia C I . — C.D.P.S. va fi indicată în legătură cu ansam­blul eşantionului, pe de o parte, pentru a compara rezultatele debililor noştri cu rezultatele copiilor normali şi, pe de altă parte, cu rezultate obţinute de alţi autori.

Pentru a uşura lectura şi interpretarea datelor, corelaţiile între V . M . şi V.D.P.S. vor fi prezentate la nivel de vîrsta reală constantă (corelaţii parţiale). Inirnadevăr, pe o zonă de vîrsta reală relativ întinsă şi o zonă de C I . relativ limitată, corelaţia între V . M . şi V.R. este puternică şi poate să amplifice considerabil legăturile reale. Mai mult, diferitele subgrupe studiate nu prezintă aceeaşi corelaţie între V.M.—V.R., iar comparaţia lor nu este posibilă decît prin anularea, statistic, a efectului acestei core­laţii.

La fel, corelaţiile între V.R. şi C.D.P.S. vor fi prezentate la nivel de vîrsta mintală constantă.

1. Ansamblul eşantionului

Tabelul 4 prezintă corelaţiile între rezultatele la testul de inteligenţă şi rezultatele la scara D.P.S. totală1. Corelaţiile între inteligenţă în fie­care din cele trei părţi ale scării vor fi prezentate numai în comparaţia subgrupelor.

Cu toate că este semnificativă (la pragul de .02), legătura între C I . şi coeficientul de dezvoltare psiho-socială nu este prea puternică. Ea este ceva mai însemnată la debili decît la copiii normali într-un mediu socio-cultural echivalent (.41)2.

Corelaţiile între vîrsta de dezvoltare psiho-socială şi vîrsta mintală, pe de o parte, şi între vîrsta de dezvoltare psiho-socială şi vîrsta reală, pe de altă parte, sînt de acelaşi ordin de mărime, destul de slabe, dar

Tabelul 4

1 Coeficientul de corelaţie utilizat aici este coeficientul eneacoric. 2 Populaţia de etalonaj a prezentat corelaţii mult mai slabe şi nesemnificative

în mediile socio-culturale mai ridicate (30).

349

semnificative. Această asemănare arată că, chiar şi pe o populaţie selec­ţionată după inferioritatea sa intelectuală, influenţa vîrstei cronologice asupra dezvoltării psiho-sociale este tot atât de puternică ca şi aceea a vîrstei mintale.

Aceste rezultate par foarte diferite de acelea pe care Doll îşi funda­mentează teoria sa despre debilitate. Reamintim că, pentru el, inteli­genţa şi competenţa socială sînt cele două feţe ale aceleiaşi realităţi şi că acest punct de vedere i-a fost confirmat prin corelaţiile foarte puter­nice pe care le-a găsit în populaţia de debili pe care a studiat-o. Pentru grupa de subiecţi mai mici de 14 ani de la Vineland Training School (n = 68)1, corelaţia între vîrsta socială şi vîrsta reală, la o vîrstă min­tală constantă, este de — .03, corelaţia între vîrsta socială şi vîrsta min­tală, la o vîrstă reală constantă, este de .83. In ceea ce priveşte corelaţia între C I . şi C S . (coeficientul social), ea este, de asemenea, de .83. Dar coeficienţii intelectuali merg de la 15 la 75 şi Doll nu se preocupă nici de influenţa limitei de înapoiere la care s-au obţinut rezultatele, nici de eventuala influenţă a gravităţii înapoierii. Dar în Manualul său găsim diagramele de corelaţie, ceea ce a făcut posibil să delimităm, subiecţii cu nivel de „debilitate" propriu-zisă şi să recalculăm corelaţiile proprii; pentru cei 31 de subiecţi (din totalul de 68) cu un C I . între 50 şi 75 această corelaţie recalculată între C I . şi C S . coboară la .53 rezultat foarte apropiat de rezultatul nostru2.

Pe de altă parte, în lucrarea citată, în care Doll compară copiii din „clase speciale" cu copiii plasaţi în instituţii (12), el găseşte o corelaţie între C I . şi C S . de .50 şi .68 (subiecţi între 8 şi 16 ani, avînd un C I . între 40 şi 80). Am văzut că Doll explică diferenţa între eşantioane, printr-o capacitate înnăscută, prin „predispoziţii native", la oare pot să se adauge factorii de mediu, dar cu o influenţă minoră.

Din contră, Gunzburg, care găseşte la debili o corelaţie de .40, între inteligentă şi competenţa socială (25), se sprijină tocmai pe această legă­tură slabă cînd afirmă că ea (competenţa socială) „nu este o capacitate înnăscută", ci corespunde unor „achiziţii", care reprezintă „mai întîi efectele învăţării şi ale exerciţiului, rezultatele experienţelor şi ale ocaziilor şi reflectă, de asemenea, personalitatea şi influenţele mediului".

Fără să intrăm în dezbaterea problemei referitoare la caracterul înnăscut al competenţei sociale, formulăm din nou, contrar concepţiei lui Doll, ipoteza importanţei factorilor neintelectuali, a căror manifestare depinde în parte de mediu.

2. Compararea celor „mici" cu cei „mari"

Tabelul 5 permite compararea corelaţiilor între rezultatele la testele de inteligenţă şi scara D.P.S. (scara totală şi cele trei părţi ale sale) pen­tru cele două subgrupe de vîrstă. Amintim că cei „mici" aveau între 8 şi 12 ani, iar oei „mari", între 12 şi 15 ani.

în acest tabel, de o deosebită importanţă sînt tocmai legăturile între inteligenţă şi dezvoltarea psiho-socială, mult mai strînse la cei „mari" decît la cei „mici".

1 Doll prezintă rezultatele populaţiei de la Vineland Training School distin-gînd trei grupe de vîrstă: mai mici de 14 ani, de la 14 la 24 ani şi peste 25 ani (16).

2 Pentru înapoiaţi mai grav din populaţia lui Doll şi în aceeaşi limită de variaţie ( C I . între 20 şi 45), corelaţia este de .69. Această diferenţă este conformă cu una din ipotezele noastre.

350

* Corelaţia semnificativă, la a. < .10

Desigur, la debili1, ne aşteptam la acest rezultat, dar forţa sa este neprevăzută: nici o corelaţie cu V . M . nu este semnificativă în grupul „celor mici", în timp ce la cei „mari", doar corelaţia V . M . — vîrstă autodirijare — nu este semnificativă, celelalte trei fiind puternic semni­ficative.

a) Scara totală. Rezultatele celor două subgrupe se întîlnesc într-un punct: corelaţiile în V.D.P.S. şi V.M., de o parte, V.D.P.S. şi V.R. pe de altă parte, sînt de aceeaşi valoare; vîrsta cronologică are aceeaşi impor­tanţă pentru dezvoltarea psiho-socială ca şi nivelul mintal.

Fiecare din aceste legături este mult mai puternică la cei „mari" decît la cei „mici". Totul se petrece ca şi cum pentru cei „mici" influenţa factorilor exteriori subiectului însuşi (cum sînt constrîngerile mediului) ar fi mai importantă decît pentru cei „mari", la care caracteristicile proprii subiectului sînt preponderente. Această interpretare am propus-o mai dinainte, bazîndu-ne pe unele aspecte ale rezultatelor la scara D.P.S., înseşi; datele de faţă întăresc această interpretare. Nu este posibil să răspundem dacă diferenţa între cele două grupe depinde de diferenţele în ceea ce priveşte natura comportamentelor, acţionînd la diversele niveluri ale scării sau, mai degrabă, de diferenţele, de la o vîrstă la alta, în ceea ce priveşte echilibrul care se stabileşte între sarcinile de dezvoltare şi subiect.

b) Cele trei părţi ale scării Observaţia precedentă poate explica slaba coerenţă — la prima vedere — a rezultatelor subgrupei „celor mici" în privinţa corelaţiilor între inteligenţă şi fiecare din cele trei sectoare explo­rate de chestionar.

Sînt puţine puncte de convergenţă în ceea ce priveşte rezultatele celor două subgrupe: numai în cazul „autodirijării" se poate nota absenţa

1 în eşantionul nostru cu atît mai mult, cu cît o creştere a corelaţiei, odată cu vîrsta, între inteligenţă şi D.P.S. a fost constatată mai înainte la copii normali dintr-un mediu socio-cultural echivalent.

351

la ambele subgrupe a legăturilor semnificative cu inteligenţa, precum şi o corelaţie mai puternică cu V.R., decât cu V . M . La cei „mici" corelaţia V.R. — nivel de autodirijare nu este semnificativă (contrar ipotezei), în timp ce această corelaţie este puternic semnificativă la cei „mari" (la pragul de .02).

La „interese" şi „relaţii interindividuale", structura rezultatelor este total diferită: „cei mici" au în aceste sectoare o dezvoltare mai puţin sau deloc legata de dezvoltarea intelectuală şi mai puternic legată de vîrsta lor reală; „cei mari" au în aceste două sectoare o dezvoltare pu­ternic legată de dezvoltarea lor intelectuală şi mai puţin legată de vîrsta lor reală, decît de nivelul lor mintal.

Aşa cum am arătat, pentru „cei mici" nici o corelaţie cu nivelul mintal, în nici unul din cele trei sectoare, nu este semnificativă. Dim­potrivă, corelaţiile cu V.R. sînt foarte puternice; în special corelaţia din­tre vîrsta reală şi nivelul relaţiilor inter-individuale este semnificativă, în timp ce, în acest sector relaţia cu vîrsta mintală este nulă. Pare pu­ţin probabil ca aici legătura cu vîrsta cronologică să fie influenţată de posibilităţile motrice, dependente de dezvoltarea fizică; se observă mai curînd tendinţa copilului de a se comporta conform „vîrstei sale apa­rente", eventual sub efectul presiunilor mediului, care concordă cu această vîrsta aparentă.

Pentru „cei mari", legăturile cu inteligenţa cresc de la sectorul I la sectorul I I I . Ne putem mira că legătura cea mai puternică nu se ob­servă la „interese" întrucît acesta este domeniul în care handicapul min­tal provoacă cea mai însemnată inferioritate. Reamintim însă că, în popu­laţia normală, legătura inteligenţă-interese este slabă. Aici este mult mai ridicată (semnificativ la pragul de .05).

Rezultatul cel mai interesant este puternica legătură între inteli­genţă şi relaţiile interindividuale, mai ales dacă ne amintim că cei „mari" obţin rezultate bune în acest sector, mult superioare nivelului lor min­tal. Astfel, aici, dezvoltarea lor este relativ bună, dar, în acelaşi timp, depinde strîns de inteligenţă. Acest rezultat concordă cu ipoteza privind factorii implicaţi în sectorul dat (supleţe de adaptare, în care intervine mai ales inteligenţa) şi permite să situăm într-un context mai coerent aparenta contradicţie care apărea în nivelul relativ bun la „relaţii in­terindividuale", obţinut de „cei mari".

Aşa cum am văzut, legătura cu V.R. este puternică la „autodirijare". La „interese", în schimb, ea este nulă, ceea ce nu ni se pare deloc sur­prinzător. Dar la „relaţii interindividuale", corelaţia semnificativă de .60, deşi inferioară corelaţiei cu V.M., ne face să reflectăm la importanţa pe care o prezintă pentru cei mari „vîrsta aparentă" în acest domeniu.

3. Compararea celor două subgrupe de C I .

Tabelul 6 permite compararea legăturilor între inteligenţă şi dezvol­tarea psiho-socială la două niveluri de C I . ( C I . < 70, C I . > 70).

Legăturile cu vîrsta mintală sînt foarte pozitive în grupa cu C I . sub 70, şi negative sau nule în grupa cu C I . egal sau superior lui 70. Din contră, legăturile cu vîrsta cronologică sînt toate incontestabil mai ridicate în grupul superior.

352

Pentru grupa de CI. < 70, corelaţia între V . M . şi V.D.P.S. este mai ridicată decît corelaţia V.R. — V.D.P.S. la scara totală şi în sectorul ^interese". La „autodirijare" şi „relaţii interindividuale" întîlnim aceeaşi legătură cu vîrsta mintală şi cu vîrsta reală, dar la „relaţii interindivi­duale", această legătură este slabă. E interesant de subliniat faptul că ea este mai puternică la „autodirijare", dacă ne reamintim că, mai ales fn acest sector, copiii cu un C I . inferior au, în medie, un C.R. superior celorlalţi.

Pentru grupa CI. > 70, corelaţia cu vîrsta mintală este nulă pentru scara totală şi negativă (dar nesemnificativă) pentru fiecare din părţi. In schimb, legătura cu vîrsta reală este semnificativă pentru cele trei sectoare explorate de chestionar şi de aceeaşi valoare pentru fiecare dintre ele.

Astfel, echilibrul între influenţa vîrstei reale şi a vârstei mintale asupra dezvoltării psiho-sociale se stabileşte în cele două grupe în mod invers: pentru debilii cu C I . egal sau mai mare de 70, nivelul de dez­voltare psiho-socială depinde de vîrsta reală, şi nu de vîrsta mintală, pe cînd la copiii cu C I . mai scăzut nivelul D.P.S. este parţial deter­minat de nivelul mintal. Reamintim că în această ultimă grupă nivelul D.P.S. este cu mult superior nivelului mintal, mai mult decît în grupa subiecţilor mai puţin întârziaţi. O mai mare heterocronie între nivelul mintal şi nivelul D.P.S. corespunde deci unei legături mai puternice între cele două sectoare de dezvoltare.

* Corelaţie semnificativă la x < .10

Pentru a trage concluzii asupra relaţiilor între dezvoltarea psiho­socială şi inteligenţă la debili, trebuie să insistăm asupra faptului că ele nu sînt simple şi, desigur, nici liniare, fluctuînd în funcţie de nu­meroşi factori. In aceste condiţii, ţinînd seamă de diferenţele mari, con­statate între subgrupele studiate, ce valoare se poate acorda corelaţiei obţinute pe ansamblul eşantionului? Dacă noi am menţionat-o, totuşi, a fost în scopul comparării cu rezultatele altor lucrări.

23 — Debilităţile mintale 353

O înţelegere mai bună a acestor relaţii nu va fi însă posibilă dec controlînd influenţa altor factori. Chiar la debilii mintal, inteligenta n joacă întotdeauna un rol preponderent, ea nu este decît un factor printr ceilalţi. Pentru a studia interpelaţiile D.P.S. cu inteligenţa ar fi necesa să le situăm într-un ansamblu cuprinzînd şi alte variabile; ceea ce vor încerca în cele ce Urmează.

Încercarea de stabilire a relaţiei între dezvoltarea psihosocială : factorii non-intelectuali.

Nu se poate vorbi aici de rezultate — chiar ţinînd seama de res tricţiile legate de efectivele reduse, valabile pentru rezultatele prec« dente — ci numai de o schiţă a rezultatelor, de sondaje în diferite di recţii.

Acest studiu este puţin riguros şi insuficient dezvoltat, fie în defi niţia variabilelor studiate, fie în modul lor de elaborare.

Totuşi, ni s-a părut interesant să menţionăm aceste „mici sondaje' pentru a preciza contextul în care ar trebui situată cîştigarea autono miei de către debilul mintal.

Variabilele examinate vor fi etiologia, posibilităţile motrice şi con trolul activităţii, adaptarea socio-afectivă; în fine, vom încerca să puneri problema relaţiilor dezvoltării psiho-sociale cu motivaţiile copilului í, cu presiunile mediului familial.

I. Etiologia

Aceasta este o variabilă eterogenă faţă de celelalte variabile stu diate. Studiul dimensiunii „etiologiei" ar fi trebuit să se găsească, aş, cum s-au formulat ipotezele, în cele două părţi precedente acestui ca pitol (Rezultatele la D.P.S. — relaţii între dezvoltarea psiho-socială ş dezvoltarea intelectuală). Acest studiu nu este abordat decît aici, de oarece eşantionul ne-a oferit puţine posibilităţi şi astfel n-a putut si ducă la rezultatele satisfăcătoare. Le prezentăm cu toate rezervele:

a) Selecţionarea subgrupelor. S-a încercat constituirea a două sub grupe: una de debili „exogeni"; cealaltă de debili „endogeni".

O proporţie foarte mică din eşantion a putut fi categorisită fări ezitare, în raport cu această dicotomie, deoarece, în anamneză majorităţi subiecţilor, se găsesc atât elemente de endogeneitate cît şi elemente d< exogeneitate. Subgrupele au fost constituite astfel: au fost considerat ca „endogeni" subiecţii pentru care endogenitatea nu putea fi pusă 1; îndoială (după discuţiile cu mama sau cu părinţii, nivelul şcolar şi pro fesional al părinţilor, prezenţa altor debili în fratrie) şi pentru car< nici un factor exogen grav nu a fost semnalat în anamneză (suspiciuni de traumatism neurologic în timpul sarcinii, la naştere şi, mai ales, îi mica copilărie); au fost consideraţi ca „exogeni" subiecţii la care, îr anamneză, apar unul sau mai mulţi factori exogeni gravi, chiar daci coexistau şi unii factori endogeni; au fost eliminaţi subiecţii pentru car< etiologia era îndoielnică, precum şi subiecţii a căror debilitate era aso­ciată cu traumatisme psihice din mica copilărie sau cu grave tulburăr relaţionale.

Ţinînd seama de dificultatea şi nesiguranţa unei atari evaluări ş de raritatea cazurilor „pure" sau aproape pure, ne-am străduit să selec­ţionăm cazurile cele mai conforme acestor criterii. O aplicare riguroasi a criteriilor clasice ar fi eliminat practic toţi subiecţii; criteriile reţinute

354

p cele din urmă au integrat o proporţie importantă a eşantionului în-fe-o categorie sau alta: fiecare din cele două subgrupe cuprinde 17 su-

Numărul respectiv al celor „mici" şi al celor „mari" este aproape echivalent în cele două categorii: 8 mari şi 9 mici pentru „endogeni"; I mari şi 10 mici pentru „exogeni".

b) Rezultatele la D.P.S. Tabelul prezintă tendinţele centrale ale celor două subgrupe, pentru C.I., coeficientul D.P.S. (scară totală) şi coeficientul relativ.

Tabelul 7

Subgrupa „endogenă" are, în medie, un C I . superior celui al „exo­genilor". Cu toate că această diferenţă nu este semnificativă, ne-am fi aşteptat ca diferenţele între rezultatele la D.P.S. ale celor două subgrupe „endogeni-exogeni" să corespundă, în mod atenuat, cu diferenţele între rezultatele celor două subgrupe de C I . , exogenii corespund debililor cu un C I . mai scăzut şi endogenii —debililor cu un C I . mai ridicat, care reuşesc, după cum ne amintim, la D.P.S. mai puţin bine decît debilii mai grav. In realitate ipoteza după care exogenii au o dezvoltare psiho­socială mai puţin bună decît endogenii pare să se confirme: nu numai că C.D.P.S. al „endogenilor" este semnificativ superior (la pragul de .10) celui al „exogenilor" dar diferenţa între C R . merge, de asemenea, în sensul unei superiorităţi a „endogenilor" (pe cînd C R . al debililor uşor este semnificativ inferior celui al debililor grav). Totuşi, diferenţa între coeficienţii de relaţie ai „endogenilor" şi cei ai „exogenilor" nu este semnificativă, iar rezultatele nu sînt concludente în mod definitiv. Amin­tim că Doll (13) semnalează o diferenţă mai mare între C S . şi C I . pen­tru endogeni decît pentru exogeni şi că Leland (39) subliniază handi­capul debililor exogeni la ceea ce el numeşte „comportament adaptativ", din cauza „deficitului lor funcţional". Din contră, Lurie (41) nu observă diferenţe în funcţie de etiologie.

Evident, ar fi interesant de ştiut, după cum s-a emis ipoteza, dacă superioritatea endogenilor se explică prin rezultatele lor la „autodiri-jare". Insuficienţa criteriilor de selecţie ne-a determinat să socotim că e mai prudent să nu continuăm investigaţiile asupra acestei clasificări fragile.

c) Corelaţia cu inteligenţa. Doll, în articolul citat mai sus, în care compară rezultatele debililor endogeni şi exogeni, arată că între com­petenţa socială şi inteligenţă, corelaţiile sînt uşor, dar semnificativ, su­perioare la exogeni.

Rezultatele obţinute de noi, pe cele două subgrupe se înscriu în acelaşi sens, dar în mod pronunţat: corelaţia CI.—C.D.P.S. este pentru

„exogeni" de .85 (semnificativ la pragul de .01), pe cînd la „endogeni' este negativă (—.34, nesemnificativă), .In domeniul psiho-social, exo­genii par legaţi într-o oarecare măsură de inferioritatea lor intelectuală pe cînd endogenii ar reuşi să compenseze parţial această inferioritate datorită tocmai dezvoltării psiho-sociale. Nu ne vom extinde asupra in­terpretărilor şi ipotezelor pe care această diferenţă ar putea s-o suge­reze, deoarece modul de selecţie al celor două grupe este prea aproxi­mativ pentru a fundamenta o explicaţie a mecanismelor în joc. Totuşi se observă aici aceeaşi tendinţă (dar mai accentuată) ca şi în comparaţie celor două subgrupe de C I .

Oricît de fragile şi criticabile ar fi, aceste rezultate se pot alăture celor ale lui M. Stambak (56, 57), care scot în evidenţă inferioritatea motrice a debililor exogeni, şi rezultatelor lui M. Chiva (6), care de­monstrează o mai bună adaptare socială şi profesională a debililor en­dogeni.

2. Posibilităţile motrice şi controlul activităţii

Relativa inferioritate a debililor exogeni, în comparaţie ou debilii endogeni, în dezvoltarea lor psiho-socială, ne determină să presupunem, aşa cum am emis ipoteza, că factorii motori joacă în această dezvoltare un rol de primă importantă. S-a subliniat, de altfel, prezentînd ansam-

iu n i . ii m i m i m n n II portantă în dezvoltarea psiho-socială.

Singurul indice al posibilităţilor motrice folosit în etapa actuală a cercetării este un indice de viteză motrice: (rezultatul la proba Punc­tare (55). Amintim că i se dă copilului să tragă linii cît mai repede posibil într-un minut pe o foaie de 21/27 cm, împărţită în pătrate de 1 cm2 (3 încercări pentru fiecare mînă).

Pentru controlul activităţii s-a utilizat: — proba trasării unui cerc, a lui A. Rey (55), probă de inhibiţie

voluntară a activităţii grafomotrice. Este vorba de trasarea unui cerc cît mai încet posibil, la simplul consemn verbal, în prima parte şi după demonstraţia examinatorului, în a doua parte;

— proba liniilor punctate a lui R. Perron (55), oare pune în evi­denţă slăbirea progresivă a controlului într-o sarcină grafomotrică sim­plă. Se cere copilului să ducă o linie continuă pe un traseu în linii punc­tate, reprezentînd linii ondulate, „fără a pierde timpul". Această sarcină este prezentată de 4 ori la rînd. In tehnica lui M. Gilly, pe care am utilizat-o (20), sînt cerute două serii succesive de 4 traseuri: după pri­ma serie, copilul este ocupat un moment cu altceva, pe urmă se reia proba „Punctarea", insistînd cu tărie, la fiecare încercare, asupra con­semnului de precizie. Se notează, la cele două serii, pentru fiecare în­cercare, timpul şi numărul liniuţelor neatinse de traseul subiectului,

Nu insistăm aici asupra noţiunii de control al activităţii, noţiune foarte complexă; o analiză aprofundată se găseşte în lucrarea lui R Perron, Nivelurile tensiunii şi controlului activităţii (50) (Niveaux de tension et contrôle de l'activité).

In interpretarea rezultatelor, ne vom ţine cît mai aproape posibil de obiectivele fiecărei probe utilizate.

„exogeni" de .85 (semnificativ la pragul de .01), pe cînd la „endogeni" este negativă (—.34, nesemnificativă)» .în domeniul psiho-social, exo­genii par legaţi într-o oarecare măsură de inferioritatea lor intelectuală, pe cînd endogenii ar reuşi să compenseze parţial această inferioritate datorită tocmai dezvoltării psiho-sociale. Nu ne vom extinde asupra in­terpretărilor şi ipotezelor pe care această diferenţă ar putea s-o suge­reze, deoarece modul de selecţie al celor două grupe este prea aproxi­mativ pentru a fundamenta o explicaţie a mecanismelor în joc. Totuşi, se observă aici aceeaşi tendinţă (dar mai accentuată) ca şi în comparaţia celor două subgrupe de C I .

Oricît de fragile şi criticabile ar fi, aceste rezultate se pot alătura celor ale lui M. Stambak (56, 57), care scot în evidenţă inferioritatea motrice a debililor exogeni, şi rezultatelor lui M. Chiva (6), care de­monstrează o mai bună adaptare socială şi profesională a debililor en­dogeni.

2. Posibilităţile motrice şi controlul activităţii

Relativa inferioritate a debililor exogeni, în comparaţie ou debilii endogeni, în dezvoltarea lor psiho-socială, ne determină să presupunem, aşa cum am emis ipoteza, că factorii motori joacă în această dezvoltare un rol de primă importanţă. S-a subliniat, de altfel, prezentînd ansam­blul cercetării, cît am apreciat de mult dimensiunea motrice, axă im­portantă în dezvoltarea psiho-socială.

Singurul indice al posibilităţilor motrice folosit în etapa actuală a cercetării este un indice de viteză motrice: (rezultatul la proba Punc­tare (55). Amintim că i se dă copilului să tragă linii cît mai repede posibil într-un minut pe o foaie de 21/27 cm, împărţită în pătrate de 1 cm2 (3 încercări pentru fiecare mînă).

Pentru controlul activităţii s-a utilizat: — proba trasării unui cerc, a lui A. Rey (55), probă de inhibiţie

voluntară a activităţii grafomotrice. Este vorba de trasarea unui cerc cît mai încet posibil, la simplul consemn verbal, în prima parte şi după demonstraţia examinatorului, în a doua parte;

— proba liniilor punctate a lui R. Perron (55), oare pune în evi­denţă slăbirea progresivă a controlului într-o sarcină grafomotrică sim­plă. Se cere copilului să ducă o linie continuă pe un traseu în linii punc­tate, reprezentînd linii ondulate, „fără a pierde timpul". Această sarcină este prezentată de 4 ori la rînd. în tehnica lui M. Gilly, pe care am utilizat-o (20), sînt cerute două serii succesive de 4 traseuri: după pri­ma serie, copilul este ocupat un moment cu altceva, pe urmă se reia proba „Punctarea", insistînd cu tărie, la fiecare încercare, asupra con­semnului de precizie. Se notează, la cele două serii, pentru fiecare în­cercare, timpul şi numărul liniuţelor neatinse de traseul subiectului.

Nu insistăm aici asupra noţiunii de control al activităţii, noţiune foarte complexă; o analiză aprofundată se găseşte în lucrarea lui R. Perron, Nivelurile tensiunii şi controlului activităţii (50) (Niveaux de tension et contrôle de l'activité).

în interpretarea rezultatelor, ne vom ţine cît mai aproape posibil de obiectivele fiecărei probe utilizate.

356

Este necesar, înainte de examinarea rezultatelor in relaţiile lor cu dezvoltarea psiho-socială, să se precizeze pe scurt, nivelul la care se situează aceste rezultate pentru eşantionul studiat.

a) Nivelul performanţelor. — Punctarea: nivelul mediu la Punctare « t e pentru cele două grupe de vîrstă (8; 7 ani pentru cei „mici" şi 11 ani pentru cei „mari") identic cu nivelul mediu în „autodirijare", situîndu-se la egală distanţă între vîrsta reală şi vîrsta mintală.

— Trasarea unui cerc: această probă este foarte slab reuşită în prima sa parte (inhibiţia voluntară la consemnul verbal). Nivelul reu­nitei este aproximativ acelaşi pentru cele două grupe de vîrstă şi co­respunde nivelului copiilor de 6 ani, totuşi cu o mai slabă dispersie a notelor superioare faţă de mediană, decît aceea a copiilor normali de 6 ani, şi aceasta cu toată gama largă a vîrstei reale şi a vîrstei mintale a eşantionului.

în partea a doua a probei (inhibiţie voluntară după demonstraţie), performanţa este mai bună, dar puţin discriminatorie pentru cele două grupe de vîrstă: pentru cei „mici", ea se situează la nivelul de 7 ani, iar pentru cei „mari" — la nivelul de 8 ani (cu o dispersie mult mai slabă decît aceea a copiilor normali de 8 ani). Din toate datele cercetării analizate pînă în momentul de faţă, această probă este singura prin care cele două grupe de vîrstă sînt atît de puţin diferenţiate.

Eşecul la proba de inhibiţie voluntară la consemnul verbal, ame­liorarea performanţelor după demonstraţie, stagnarea nivelului de reu­şită de la un grup de vîrstă la altul amintesc evident caracteristicile debilului adeseori subliniate: incapacitatea specifică de a se adapta la sarcini noi, de a trece peste obişnuinţe, vîscozitatea. Este limpede că cerinţa de a lucra încet, la o sarcină simplă, reprezintă o deprindere pe care copilul nu o are.

— Linii punctate: în prima serie de 4 încercări, pentru care există etalonaje, se constată — ceea ce corespunde unui rezultat deseori men­ţionat la debili — că subiecţii sînt mai curind rapizi, decît precişi; la prima încercare, viteza medie corespunde nivelului de 10 ani iar pre­cizia — nivelului de 8 ani, pentru grupul celor „mici", iar pentru grupul celor „mari" viteza corespunde nivelului de 12 ani iar precizia nivelului de 10 ani. Indicele de slăbire a controlului (numărul de erori la a patra încercare minus numărul de erori la prima încercare: E 4 —E,) dovedeşte că, în medie, controlul slăbeşte mult (avînd în comparaţie cu copiii nor­mali acelaşi nivel de precizie la prima încercare) la ambele grupe de vîrstă, dar cu variaţii interindividuale mult mai importante la grupa celor „mici".

în seria a doua, pentru care nu dispunem de etalonaje, precizia se ameliorează considerabil, fără o încetinire a lucrului proporţională cu această ameliorare. Slăbirea controlului de la prima încercare pînă la ultima este net mai puţin importantă decît la prima serie, mai ales pentru grupul celor „mari" (mediana indicelui E 4 —E t trece la acest grup de la 49,5 la 16).

O precizie inferioară vitezei, o slăbire importantă a controlului, o receptivitate la presiunea examinatorului caracterizează deci rezultatele debililor din eşantionul nostru la proba liniilor punctate.

b) Relaţiile cu D.P.S. Relaţiile între dezvoltarea psiho-socială şi po­sibilităţile motrice sînt mai puţin strînse decît le-am presupus. Aceasta

357

se datoreşte probabil, în parte, probei motrice utilizate, care măsoară un aspect cu totul particular al motricitatii: rapiditatea într-o sarcină grafomotrice simplă.

— Pentru grupul celor mici, corelaţia între performanţa Punctare şi nivelul D.P.S. (la o vîrstă reală constantă) este de .29, nesemnificativă şi mai slabă decît corelaţia vîrsta mintală — vîrsta D.P.S. (.42). Co­relaţia este şi mai slabă cu nivelul la „autodirijare" — sector în care motricitatea ar trebui să joace un rol important.

— Pentru grupul celor „mari", corelaţia la Punctare — D.P.S. (la o vîrstă reală constantă) este mult mai ridicată (.67), semnificativă la pragul de .05), dar, de asemenea, inferioară corelaţiei V.M.—V.D.P.S. (81). Corelaţia între Punctare — Autodirijare este de .68, nefiind mai ridicată, prin urmare, decît cu ansamblul scării D.P.S.

Aşa cum am subliniat, fiind vorba de relaţii între inteligenţă şi dezvoltarea psiho-socială, s^ar părea că inteligenţa şi motricitatea, în ca­litate de caracteristici proprii subiectului, au influenţă mai mare asupra dezvoltării psiho-sociale la cei „mari", decît la cei „mici", pentru care ponderea factorilor de mediu ar fi, poate, mai importantă.

în stabilirea unei relaţii între D.P.S şi controlul activităţii am în-tîmpinat, în primul rînd, dificultăţi în ceea ce priveşte alegerea indicilor şi am rămas uimiţi în faţa rezultatelor. Am pornit de la ipoteza că un buh control trebuie să uşureze însuşirea comportamentelor psiho-sociale. Or, primele studii au dus la constatarea că majoritatea indicilor de con­trol, atît la proba bazată pe inhibiţie voluntară, cît şi la proba liniilor punctate n-au legătură semnificativă cu D.P.S. iar, în unele cazuri, au tendinţă spre o relaţie negativă. Luarea în consideraţie a seriei a doua a probei de linii punctate ne-a permis o înţelegere mai bună a acestui rezultat, surprinzător la prima vedere.

— Pentru cei „mari", dar numai pentru ei, în timp ce corelaţia între C.D.P.S. şi indicele de slăbire a controlului E 4—E x este nulă la prima serie, această corelaţie este de —.71 la a doua serie; adică, în acest caz, există o puternică legătură pozitivă între dezvoltarea psiho­socială şi control.

— Pentru ansamblul eşantionului, subiecţii care ameliorează cel mai mult calitatea lucrului lor, între încercarea a 4-a prima şi a doua serie

( II E ^ indicele utilizat este raportul — I, au un C.D.P.S. mediu superior

celor care ameliorează mai puţin lucrul lor, chiar dacă C I . medii sînt identici.

Un C.D.P.S. mediu incontestabil superior se constată atunci cînd delimităm subgrupa de subiecţi cu o slabă precizie la a patra încercare a primei serii (I E4 puternic), dar cu o performanţă hotărît mai bună la

aceeaşi încercare a seriei a douaf1 1 E* • slabă). C I . mediu al acestei sub-11 E 4 )

grupe este identic cu cel al ansamblului eşantionului, dar C.D.P.S. este mult superior (diferenţa medie între C.D.P.S. — C I . este de 15,6, pe cînd media eşantionului este 11,6). Această observaţie este valabilă pen­tru ambele grupe de vîrstă, dar subiecţii provenind din grupa celor „mici" sînt mai precis diferenţiaţi de ceilalţi, prin superioritatea coefi­cienţilor lor de D.P.S., la C I . mediu egal (diferenţa medie între C.D.P.S. — C I . fiind de 17 puncte).

358

Din contră, dacă delimităm subgrupa subiecţilor care au simultan II E

un indice I.E4 şi un raport — puternic (slabă precizie la a patra în-i E4

cercare din prima serie şi lipsa sau uşoara ameliorare la aceeaşi în­cercare din seria a doua) se constată un C.D.P.S. şi un C I . medii hotărît inferiori celor din ansamblul eşantionului.

S-ar părea că un bun nivel al D.P.S. nu este legat de controlul spon­tan al activităţii, poate pentru că, într-o populaţie de debili, subiecţii cei mai controlaţi sînt, totodată, mai puţin dinamici, iar cei mai puţin excitabili, sînt şi cei mai puţin sensibili la stimulările mediului. Se con­stată, în schimb, o mai bună dezvoltare psiho-socială la copilul care, deşi în mod spontan este puţin controlat, este totuşi capabil de efort la control, cînd acest efort i se cere explicit. Aceasta presupuse că el este capabil să se conformeze exigenţelor mediului, cînd ele sînt enunţate clar, chiar dacă sensul lor este opus tendinţelor sale spontane.

Se pune astfel în discuţie o structură complexă a comportamentului, care nu se afla în intenţia noastră iniţială, care se limita la precizarea importanţei unor caracteristici motrice simple în dezvoltarea psiho-so­cială. Fără îndoială, ultimul rezultat prezentat face deja parte din pa­ragraful următor: adaptarea socio-afectivă.

3. Adaptarea socio-afectivă

Pentru a stabili care este legătura între adaptarea socio-afectivă a copilului debil — aşa cum este ea privită în mediul adult — şi dezvol­tarea psiho-socială, am încercat să constituim un indice, edificator pen­tru această adaptare. Indicele utilizat aici ia în considerare numărul de trăsături de inadaptare manifestate de copii, după mărturiile părinţilor şi ale profesorului. Acest indice este provizoriu, nefiind supus nici unei ponderi şi mai ales niciunei validări, iar sondajul ca atare este prezentat aici doar cu titlu informativ.

a) Alcătuirea indicelui. Indicele de „adaptare socio-afectivă" se com­pune din doi subindici: „adaptare după mărturia părinţilor" şi „adaptare după mărturia profesorului":

— adaptare după mărturia părinţilor: enumerarea trăsăturilor de inadaptare în reactivitatea emoţională (mînii, plînsete, frică etc.), în ac­tivitate (turbulenţă sau apatie, instabilitate, oboseală etc.), în relaţiile interpersonale (cu părinţii, ceilalţi adulţi, fraţii şi surorile, colegii);

— adaptare după mărturia profesorului: adaptare în mediul şcolar, apreciată în diverse sectoare (comportament şi disciplină, adaptare la lucru şi integrare în viaţa clasei, relaţiile cu colegii, cu profesorul).

Indicele „părinţi" are un maximum de 34 puncte, indicele „pro­fesor", 16 puncte. Indicele global acordă deci mai multă importanţă apre­cierilor părinţilor, ceea ce este de dorit în comparaţie cu scara D.P.S.

Cu toate că unii itemi valorifică independenţa, siguranţa, afirmarea de sine, obţinerea unui scor global de „adaptare" ridicat va corespunde mai degrabă imaginii unui copil cuminte, ascultător, care nu se remarcă şi care trece neobservat.

b) Rezultate. Rezultatele nu vor fi analizate aici în sine, ci în ra­portul lor cu inteligenţa, pe de o parte, şi cu D.P.S., pe de altă parte.

359

Compararea rezultatelor grupului celor „mici" cu ale grupului celor „mari" scoate în evidenţă diferenţe mari,», din care vom desprinde numai tendinţele generale.

— Există o corelaţie foarte puternică între aprecierea profesorului şi aceea a părinţilor (.81) pentru cei „mici"; pe cînd pentru cei „mari", ea este practic nulă.

— Indicele global de adaptare socio-afectivă („părinţii" + „pro­fesor") tinde să fie legat la cei „mici" de inteligenţă (corelaţia cu C I . de .45, semnificativă la .10) şi cîtuşi de puţin de dezvoltarea psiho-socială (corelaţia cu C.D.P.S. şi cu C R . de .16); la cei „mari", corelaţia cu C I . este nulă, cu C.D.P.S. este slabă sau nesemnificativă (.21), iar cu coe­ficientul relativ este semnificativă (.54) ceea ce indică superioritatea dez­voltării psiho-sociale asupra dezvoltării intelectuale.

Astfel, la cei „mici", adaptarea socio-afectivă este apreciată în acelaşi fel de către mediul familial şi şcolar. Ea pare legată, în felul în care este privită, de inteligenţă. Asupra celor „mari" aprecierile se diversifică, la ei observîndu-se o oarecare concordanţă între adaptare şi decalajul dintre nivelul D.P.S. şi posibilităţile intelectuale, dar nu cu fiecare din va­riabile; în această zonă de vîrstă s-ar putea spune că, cu cît copilul este mai adaptat, cu atît nivelul său D.P.S. are şanse de a fi superior nivelului mintal, şi invers.

Un examen mai atent al rezultatelor arată că aceste legături sînt maxime şi că pot fi desprinse caracteristici comune, cu toate diferenţele dintre cele două grupe de vîrstă.

în fiecare din cele două grupe de vîrstă, se întîlnesc subiecţi „buni", „mijlocii", „slabi" după indicele de adaptare socio-afectivă (aceste trei subgrupe conţinînd efective egale) şi s-a comparat coeficientul lor in­telectual, C.D.P.S. şi C R . (tabel 8).

Tabelul 3

Tabelul 8 arată că: — C I . mediu variază puţin de la o subgrupă la alta, dar (pentru

cei „mari", ca şi pentru cei „mici") coeficientul intelectual cel mai ri­dicat se situează în subgrupa de „adaptare bună";

— variaţiile C.D.P.S. mediu în funcţie de adaptare sînt mai impor­tante;

— coeficientul relativ mediu cel mai ridicat se situează în subgrupa de „adaptare mijlocie", mai cu seamă la cei „mici".

360

Acest ultim rezultat, conform ipotezei noastre iniţiale, merită să ne reţină mai mult atenţia, deoarece este vorba de subiecţii care nu sînt nici „copii model", nici copii neadaptaţi, ci doar mai „descurcăreţi", au­tonomi, idacă ţinem seama de posibilităţile lor intelectuale.

Evident, nu este posibil să se calculeze corelaţiile la aceste subgrupe, efectivele fiind prea reduse. Dar examinarea diagramelor de corelaţie intre C I . şi C.D.P.S. demonstrează că, la cele două grupe de vîrstă, în­tre C I . şi C.D.P.S. nu există — se pare — nici o relaţie sau există o relaţie foarte slabă, pentru subiecţii a căror adaptare este bună sau mij­locie, în timp ce pentru subiecţii apreciaţi ca neadaptaţi, această legă­tură pare să fie strînsă. La subiecţii cei mai handicapaţi, după cum s-a observat de altfel din comparaţia „exogeni" — „endogeni", dezvoltarea psiho-socială depinde cel mai mult de inteligenţă. De aici se poate emite ipoteza că pentru debilii mai gravi, legătura D.P.S. — adaptare ar fi mai ridicată decît în zona debilităţii uşoare; această afirmaţie trebuie verificată.

Pe baza acestor rezultate se poate sublinia din nou că adaptarea şi dezvoltarea psiho-socială sînt noţiuni care nu se suprapun şi că măsura dezvoltării psihosociale nu poate să fie folosită ca măsură a adaptării. Aceste rezultate se alătură rezultatelor altor cercetări despre debili, care arată că, atît la copii, cît şi la adulţi, nu se poate aprecia sigur adaptarea comportamentală la mediu pe baza nivelului de competenţă socială (42, 57). Totuşi, dacă Doll distinge notional adaptarea şi competenţa socială (15), el le confundă de cele mai multe ori în interpretarea rezultatelor, iar după el şi ceilalţi autori care au folosit scara lui (3, 27, 53).

Adaptarea socială a copilului, normal sau debil, poate fi înţeleasă ca o adecvare a comportamentelor sale la exigenţele situaţiilor sociale, aşa cum îi sînt exprimate — explicit sau implicit — de mediul în care trăieşte. Această adecvare, pentru a fi cu adevărat adaptativă, nu trebuie să fie o simplă supunere faţă de exigenţele mediului; ea implică cău­tarea unui echilibru, satisfăcător pentru ambele părţi, între aspiraţiile copilului şi presiunile mediului, aşa cum a arătat P. Osterrieth, într-o lucrare despre dezvoltare şi adaptare (Developpment et adaptation). Pre­siunile mediului, cum şi aspiraţiile copilului, variază fără îndoială în mod considerabil, la vîrstă egală, de la un caz individual la altul. Tocmai în această privinţă un nivel de comportamente, apreciat pe baza unei norme corespunzînd unei tendinţe centrale, care nu explică aceste va­riaţii, nu poate să servească drept indice unic valabil al adaptării.

4. Motivaţiile copilului şi presiunile mediului familial

Numeroşi autori au insistat asupra importanţei variabilelor de si­tuaţie şi de mediu în geneza comportamentelor debililor mintal (3, 9, 28, 10, 49, 66). In această perspectivă se încadrează, de asemenea, nu­meroase studii despre repercusiunile plasării în instituţii. Comporta­mentele psiho-sociale vor fi examinate aici, aşa cum preconizează R. Perron, pentru studiul personalităţii debililor (49), adică ţinînd seama atit de posibilităţile de care dispun şi de exigenţele mediului, cît şi de interacţiunea acestora.

„Stabilirea" nivelului de dezvoltare psiho-socială, atins la un mo­ment dat, conceput ca rezultând din interacţiunea dintre subiect şi me-

361

diu, ne determină să regrupăm schematic la trei niveluH, variabilele în joc:

— Datele de bază: din partea copilului (fizic, motor, intelectual), personalitatea sa (de exemplu, atitudini regresive); din partea mediului social, contextul socio-cultural (condiţiile de viaţă socio-economică, mo­dele de grup etc), personalitatea membrilor din preajma copilului (de exemplu, anxietatea hiperprotectoare a mamei).

— Variabilele intermediare: reprezentarea fiecărui comportament şi reprezentarea copilului în prezent şi în viitor, pe de o parte de către mediu, pe de altă parte de copilul însuşi.

— Determinantele imediate: presiunile mediului, motivaţiile copi­lului faţă de fiecare comportament, aceste presiuni şi motivaţii putând fi explicite sau implicite.

Există numeroase interacţiuni între variabile: în interiorul fiecărui nivel şi de la un nivel la altul. De exemplu1, echipamentul de bază al copilului influenţează cunoaşterea de sine şi reprezentarea pe care o au părinţii despre el; aceste două variabile sînt în interacţiune, fiecare din ele acţionează asupra motivaţiilor copilului, pe de o parte, şi asupra presiunilor părinţilor, pe de altă parte; acestea sînt şi ele în interacţiune şi determină un comportament anumit al copilului în funcţie de posibi­lităţile sale şi de împrejurări; însuşi acest comportament va putea să acţioneze, în schimb, asupra uneia sau alteia din variabile, la unul sau la altul din cele trei niveluri etc. Dacă se utilizează această schemă pentru a exprima geneza comportamentelor psiho-sociale, se poate ob­serva un oarecare isomorfism între motivaţiile copilului şi presiunile părinţilor.

Ipoteza generală de la care pornim este că echilibrul ce se instau­rează între presiuni şi motivaţii variază în funcţie de mediul socio­cultural, de vârstă, de sectorul comportamentelor. Ipoteze mai precise, pe care nu le vom indica aici, se referă la diferitele variabile în joc. Vom spune pur şi simplu că dezvoltarea psiho-socială este concepută — la copilul normal, în linia sa evolutivă generală — ca o trecere de la pri­matul presiunilor mediului la primatul motivărilor copilului, cu osci­laţii între perioade, în care conformarea la exigenţele mediului favo­rizează dezvoltarea, altele în care o ruptură între presiunile mediului şi cerinţele copilului este necesară dezvoltării şi, în fine, altele în care această fază de „inadaptare pozitivă" este depăşită printr-o readaptare a copilului la mediu şi a mediului la copil.

Se pune întrebarea dacă această schemă şi aceste ipoteze sînt apli­cabile şi debililor, în special, dacă debilii dispun de resurse suficiente pentru ca o fază de inadaptare, de conflict, între exigenţele mediului şi revendicările proprii, să poată fi favorabile dezvoltării? In caz contrar se pot dobîndi comportamentele psiho-sociale numai prin adaptarea, mai mult sau mai puţin pasivă, a exigenţelor mediului, achiziţiile de-pinzînd mai cu seamă de compatibilitatea între exigentele mediului şi posibilităţile subiectului, debilii fiind într-un mod oarecare „conduşi" de mediu, chiar în achiziţiile lor personale. In acest caz, ce intensitate

1 Nu avem în vedere aici, dintre variabilele mediului, decît mediul familial, preponderent în copilărie, dar a cărui influenţă nu exclude, bineînţeles, influenţa celorlalte medii ale copilului, care pot să se conjuge cu influenţa mediului familial sau pot să fie antagonice. Ne vom mărgini, între altele, să studiem influenţa părinţilor.

362

fi ce stil de presiuni sînt favorabile dezvoltării psiho-sociale a debili­lor?

Tehnica D.P.S. se pretează unor asemenea investigaţii pentru că pă­rinţii sînt chestionaţi asupra atitudinii lor proprii şi asupra atitudinii copilului faţă de fiecare comportament, încercînd să se desprindă atitu­dinea dominantă (30). Dar în momentul de faţă aceste date, culese pe eşantionul de debili, nu sînt încă elaborate. Rezultatele pe care le vom prezenta se situează la nivelul intermediar al schemei propuse şi se referă la două din variabilele intermediare: reprezentarea pe care o are copilul despre situaţia sa actuală, pe baza probei „alegerea vîrstei" (64) şi pe baza cunoaşterii posibilităţilor copilului de către părinţi.

a) Alegerea vîrstei. în această probă, ce se aplică sub forma unei discuţii obişnuite, copilul este invitat să indice preferinţa sa pentru una din trei perioade de viaţă (copil mic, persoană adultă, vîrsta actuală), pe urmă să respingă sau să accepte cele două eventualităţi rămase. După fiecare răspuns este cerută justificarea răspunsului.

Această probă îşi propune să „analizeze modul în care copilul re­simte propria sa condiţie" şi „situaţia sa actuală în raport cu visurile sale de viitor şi din trecut" (64).

Răspunsurile diferenţiază mult cele două grupe de vîrstă, fie că se consideră alegerile (copil mic, persoană adultă, vîrsta actuală), fie for­mulele stabilite asupra alegerii, acceptarea sau refuzul fiecărei perioade, Tabelul 9 prezintă, pentru cele două grupe, procentajele preferinţei pen­tru fiecare din cele trei perioade şi formule care regrupează mai mult de 15o/o din subiecţi.

Cei „mici" aleg, de cele mai multe ori, vîrsta lor actuală, iar for­mula majoritară corespunde alegerii vîrstei actuale, adică refuzul vîrstei de copil mic şi acceptarea vîrstei de „persoană adultă". Rezultatele lor sînt apropiate de cele ale copiilor normali (la mediu socio-cultural echi­valent) de aceeaşi vîrstă cronologică. Desigur, justificările lor sînt mai sărace, dar nu pot fi, totuşi, asimilate cu cele ale copiilor foarte mici. Astfel, ţinînd seama, bineînţeles, de caracteristicile proprii eşantionului: dezvoltarea fizică normală, C I . mediu în jur de 70, frecventarea unei şcoli primare, se pare că aceşti debili se raportează ei înşişi la prezent, trecut şi viitor, ca şi copiii normali de aceeaşi vîrstă.

Tabelul 9

363

Cei „mari" aleg de cele mai multe ori vîrsta „persoană adultă", iar formula lor majoritară corespunde ^alegerii acestei vîrste, asociată cu refuzul vârstei de „copil mic" şi acceptarea vîrstei actuale. La prima vedere, aceste rezultate ar putea să pară uluitoare, căci la copiii normali preferinţa pentru vîrsta „personală adultă" descreşte regulat între 6 şi 12 ani (60). Totuşi, se pare că ele n-ar trebui interpretate ca un semn de infantilism la debilii mai în vîrsta, în primul rînd pentru că justifi­cările răspunsurilor lor nu se aseamănă deloc, chiar dacă sînt uneori sărace şi neîndemîniatice, cu cele ale copiilor mici, în al doilea rînd pentru că trebuie să ne amintim că ei au mai mult de 12 ani, că sînt pe punctul de a termina şcoala şi că majoritatea dintre ei aspiră la această absolvire şi la intrarea în viaţa profesională, pe scurt că vîrsta adultă este privită de ei ca apropiată şi în acelaşi timp dorită. De altfel, nici unul dintre ei nu respinge vîrsta adultă. Alegerea vîrstei adulte denotă la ei un semn de maturitate, de dinamism evolutiv, şi nu de infantilism. Această interpretare a rezultatelor este întărită, dacă se compară rezultatele la D.P.S. ale subiecţilor care dau formula majo­r i tară (P.A. ++ C M . — V.A. +) cu acei subiecţi care dau formula cea mai obişnuită la cei „mici" (V.A. + + C M . — P.A. + ) . Aceste două sub­grupe au un C I . identic — 70 —, dar C.D.P.S. mediu al celor care aleg vîrsta adultă este semnificativ mai ridicat (C.D.P.S. = 82) decît al celor care aleg vîrsta actuală (C.D.P.S. = 76). La posibilităţi intelectuale egale, subiecţii cei mai autonomi sînt cei care aleg vîrsta adultă. Privesc ei viitorul cu mai multă seninătate, pentru că sînt mai autonomi, deci sînt mai bine pregătiţi pentru viitor, sau caută să fie mai autonomi, fiindcă doresc să devină cît mai repede adulţi? Nu se poate judeca dinainte sen­sul acestei legături, de altfel întrebarea este poate lipsită de sens, căci este foarte probabil ca cele două procese să coexiste în interacţiune.

b) Cunoaşterea posibilităţilor subiectului de către părinţi. în cursul discuţiei cu părinţii, aceştia sînt întrebaţi dacă îşi consideră copilul ca „avansat, normal sau în întârziere" în domeniul inteligenţei, al modului în care se descurcă, al dezvoltării fizice, al îndemînării manuale, al ra­pidităţii motrice, al dezvoltării motricitatii generale.

A fost stabilit un indice1 care-şi propune să redea modul în care sînt cunoscute posibilităţile copilului de către părinţi. Sigur, validitatea acestui indice este discutabilă din multe puncte de vedere, dar nu vom insista asupra acestei probleme, nici asupra rezultatelor în sine. Ne vom mărgini să indicăm pe scurt relaţiile care ar exista între indice, dez­voltarea psiho-socială şi inteligenţă.

Pe ansamblul eşantionului, corelaţia între C I . şi indicele de percep­ţie al posibilităţilor copilului de către părinţi este pozitivă, dar slabă şi nesemnificativă (.23); corelaţiile cu CD.P.S. (.36) şi mai ales cu C R . (.45) sînt semnificative (respectiv la pragul de .10 şi .05).

Aceeaşi orientare a rezultatelor se observă în cele două grupe de vârstă, dar legăturile sînt mai puternice pentru grupa celor mai în vârstă (corelaţia cu C I . de .31, C.D.P.S. de .41, C R . de .59). Părinţii celor „mari" ar avea, deci, o percepţie mai conformă cu realitatea.

Astfel, modul în care părinţii îşi percep copiii — sau cel puţin ceea ce afirmă faţă de o persoană străină se situează mai ales în legătură cu decalajul observabil între posibilităţile intelectuale şi nivelul com-

1 Acest indice acordă mai multă importanţă inteligenţei şi aptitudinii de a se descurca, decît celorlalte caracteristici.

364

portamentelor psiho-sociale. Cu cît copilul va fi considerat mai mult ca normal, cu atît mai mult el îşi va depăşi, în comportamentele obişnuite, ale vieţii de zi cu zi, nivelul de eficienţă intelectuală1. Dar propoziţia poate fi inversată, fără ca aceasta să modifice sensul conexiunii şi po­sibilitatea de a enunţa ipoteza unei interacţiuni.

Nivelul variabilelor intermediare pare, după aceste rezultate, demn de a fi luat în seamă, aşa cum dorea Osterrieth în expunerea citată mai sus (48).

Studiul direct al presiunilor mediului familial şi al motivaţiilor co­pilului faţă de comportamente va permite o înţelegere mai bună a mecanismelor în cauză.

Sondajele expuse, privind factorii nocivi intelectuali ai dezvoltării psiho-sociale, au fost, desigur, puternic influenţate de ipotezele iniţiale, existînd posibilitatea ca geneza comportamentelor psiho-sociale la debil să fie abordată şi sub un alt unghi. Dar, după cum am menţionat, son­dajele sînt în stadiul actual al cercetării insuficiente pentru a le consi­dera drept rezultate ce pot să ducă la concluzii sigure. Totuşi, ele per­mit să se infirme, să se nuanţeze sau să se întărească ipotezele. Vom încerca, în concluzie, să dăm un rezumat al rezultatelor, a căror ex­punere a putut să apară cam dezlînată.

Concluzii

Rezumăm principalele rezultate, subliniind încă odată necesitatea de a fi confirmate pe efective mai importante.

1. Dezvoltarea psihosocială a debililor de vîrstă şcolară este su­perioară dezvoltării lor mintale, fiind totuşi departe de aceea a copiilor normali de aceeaşi vîrstă;

— cu cît debilitatea este mai gravă, cu atît este mai mare inter­valul de dezvoltare psiho-socială şi nivelul intelectual;

— „profilul" D.P.S. mediu al debililor este destul de tipic: în ma­rea majoritate a cazurilor, inferioritatea cea mai pronunţată se observă în sectorul „interese", iar nivelul cel mai ridicat se situează, de obicei, în sectorul „autodirijare", autonomie materială;

— „profilul" variază după vîrstă copiilor studiaţi: cei mai mici au o netă superioritate în sectorul „autodirijare", pe cînd cei mai mari au, în medie, un nivel identic pentru „autodirijare" şi „relaţii interin­dividuale";

— debilii mai în vîrstă sînt la „autodirijare" şi la „interese" relativ inferiori celor mai mici, dar sînt superiori la „relaţii interindividuale".

2. Corelaţia între inteligenţă şi dezvoltarea psihosocială este uşor mai ridicată în eşantionul debililor studiaţi decît în populaţia normală, contrariu opiniei bazate pe lucrările lui Doli;

1 Olsahansky şi Shonfield au scos în evidenţă (47) că debilii consideraţi de părinţii lor ca normali sînt mai bine adaptaţi acasă şi socialmente decit copiii de acelaşi nivel mintal, consideraţi de părinţii lor ca întîrziaţi.

365

— relaţia inteligenţă — D.P.S. creşte mult cu vîrstă şi în special în sectorul „relaţii interindividuale";

— relaţia inteligenţă — D.P.S. creşte odată cu gravitatea debilită­ţii;

— relaţia inteligenţă — D.P.S. pare să se mărească de fiecare dată cînd un factor defavorabil copilului se adaugă handicapului său inte­lectual (exogeneitate, inadaptare caracterială).

3. Alţi factori decît inteligenţa par să aibă o mare importanţă în geneza comportamentelor psiho-sociale. Rolurile lor, în baza actuală a elaborărilor, sînt greu de conturat dar apar deja mult mai complexe decît se prevăzuse.

— Posibilităţile motrice în ceea ce au mai elementar par, cel puţin în ceea ce priveşte viteza, a avea o influenţă neînsemnată asupra dez­voltării psiho-sociale. Din contră, „stilul" motor, probabil în relaţiile sale cu stilul de adaptare socio-afectivă, pare mai important.

— La o adaptare socio-afectivă „medie" apreciată de anturaj nici foarte satisfăcătoare, nici hotărît insuficientă, corespunde cea mai bună dezvoltare psiho-socială, ţinînd seamă de posibilităţile intelectuale.

— Printre subiecţii cei mai în vîrstă, cei care aspiră la un viitor de „adult", acceptînd situaţia actuală, au nivelul de dezvoltare psiho­social cel mai ridicat.

— Imaginea pe care părinţii o au despre posibilităţile copilului se găseşte în relaţie cu nivelul său de dezvoltare psiho-socială şi mai cu seamă cu superioritatea acestui nivel faţă de nivelul mintal.

4. într-un mod general se pare că dezvoltarea psiho-socială este determinată cel mai mult de dezvoltarea intelectuală la subiecţii cei mai handicapaţi, prin însăşi inferioritatea intelectuală sau prin tulbu­rări asociate. Acei care într-un mod sau altul sînt mai puţin handicapaţi ar compensa, din contră, inferioritatea lor intelectuală prin dezvoltarea psiho-socială.

— Dezvoltarea psiho-socială a debililor mai mici pare mai puţin legată de propriile posibilităţi decît cea a celor mari; e de presupus că debilii mai mici sînt mai mult „conduşi" de cei din jur, care ac­ţionează, totuşi, fără să aibă o idee prea clară despre posibilităţile reale ale copilului. Din contră, cei mai în vîrstă, au un nivel de dezvoltare psiho-socială în strînsă legătură cu posibilităţile reale după cum şi me­diul înţelege mai bine aceste posibilităţi. Examinînd diferitele tipuri de reacţii posibile ale debilului faţă de situaţia sa de inferioritate, R. Perron (49) evocă posibilitatea ca inferioritatea prin ea însăşi să fie, în unele cazuri, stimulativă, incitínd copilul să acţioneze tot atît de bine ca şi cel mai bine înzestrat decît el. Perron insistă, de asemenea, asupra im­portanţei reacţiilor faţă de atitudinile celuilalt, în special cele „care sînt comandate la adult de o intenţie pedagogică4' (s-ar putea adăuga „sau educativă"). Se vede că aceste două tipuri de reacţii există probabil în procesul de însuşire a comportamentelor psiho-sociale şi că ele pot să exprime unele rezultate constatate.

S-ar părea, deci, că debilii mintal reuşesc să-şi formeze automa-tismele de bază necesare autonomiei mai curînd decît se dezvoltă in­telectual, dar mai tîrziu, totuşi, decît copiii normali. Pînă la 12 anir

predomină câştigarea autonomiei materiale în comportamentele vieţii co­tidiene, iar influenţa inteligenţei asupra dezvoltării psiho-sociale este slabă. După 12 ani există o oarecare încetinire a dezvoltării în sectorul

366

cel mai dezvoltat pînă atunci al comportamentelor, ca şi cum s-ar fi ajuns la un plafon al autonomiei materiale, itemii superiori ai chestio­narului reprezentând comportamente complexe, care necesită o adaptare mai suplă la situaţii, de care debilii nu sînt capabili; din contră, se observă un progres în relaţiile sociale şi aceasta în strînsă legătură cu posibilităţile intelectuale. Astfel, chiar dacă comportamentele de cîştigat iţi schimbă semnificaţia, diferiţii determinanţi ai achiziţiilor nu mai au aceeaşi importanţă şi inteligenţa redevine un factor de prim ordin, încetinirea ritmului achiziţiilor din unele sectoare ale comportamentului, nivelul scăzut al intereselor, legăturile strînse care unesc inserţia socială cu inteligenţa, cînd se ajunge la adolescenţă, conturează limitele dezvol­tării psiho-sociale a debililor mintal.

Am arătat la începutul acestui capitol că adaptarea socială şi pro­fesională a adultului presupune un anumit nivel de autonomie: „inde­pendenţa personală reprezintă criteriul major al adaptării; acesta este pragul sub oare subiectul nu poate fi considerat ca normal socialmente" (53). Instrumentele unei independenţe relative, care au fost cîştigate în copilărie şi folosite ulterior, vor uşura adaptarea adultă şi-i vor fi chiar necesare.

Autonomia este deci o condiţie necesară adaptării adulte, dar este ea şi o condiţie suficientă? Se pare că noţiunile de adaptare şi compe­tenţă socială nu se suprapun în copilărie, atît la debil cît şi la copilul normal competenţa putînd fi doar un indice valabil de adaptare; deoa­rece, nu numai că nu ajunge să asigure adaptarea, dar poate şi să nu-i fie necesară: pentru copilul care trăieşte într-un mediu relativ închis, poate să existe, în unele cazuri, adaptare fără autonomie (inadaptarea „socială" este atunci, probabil, virtuală, dar nu este actualizată).

Se poate face un prognostic al adaptării sociale a adultului, plecînd de la dezvoltarea psiho-socială şi competenţa socială a copilului? Ni se pare că, pentru individul normal din punct de vedere intelectual, răs­punsul este negativ, căci. în formele sale evoluate adaptarea nu se reduce nici la independenţa personală, nici la conformarea faţă de exi­genţele mediului; autonomia şi conformarea în cursul copilăriei se gă­sesc în interacţiune; ele pot fi în conflict şi nu se poate prevedea sfîr-şitul acestuia. In plus, la copilul normal, dezvoltarea psiho-socială este de fapt semnul autonomiei, ea dovedeşte statutul copilului în mediul său; „priceperile", prin ele însele, au puţină importanţă, dacă sînt necesare ele vor fi dobîndite, se vor face transferuri de la o achiziţie la alta. Este foarte posibil ca la copilul normal competenţa socială să reprezinte un predictor eronat nu numai al adaptării sale ca adult, ci şi al compe­tenţei sale sociale ca adult.

Se pare că pentru debil lucrurile se prezintă cu totul altfel: el tre­buie să deprindă, spune Gunzberg, „calificările sociale necesare adap­tării". Este vorba aici de calificări, care au valoare prin ele însele şi nu numai ca simbol al autonomiei. însuşirea fiecărei priceperi este impor­tantă, căci se poate conta mai puţin la debil pe transferuri, pe achiziţii rapide în faţa cerinţelor noilor situaţii, care, la individul normal, sînt înlesnite de inteligenţa sa. Rezultă, deci, interesul de a utiliza pentru debili tehnicile care le sînt special destinate şi care permit enumerarea achiziţiilor, plecînd de la o nomenclatură a calificărilor sociale cît mai completă posibil, şi nu de la un eşantion de comportamente.

In aceste condiţii, competenţa socială la debil pare a fi un predic­tor mai bun al adaptării sociale adulte decît la subiectul normal. In so-

367

cietatea noastră, Inferioritatea intelectuală a debilului exclude posibili tatea ca el să ajungă la o adaptare adultă de la un nivel ridicat; di] contră, el poate să ajungă la o adaptare de tip conformist, cu condiţi să dispună de priceperi care să-i permită să fie „conform", „invizibi în mediul său" (Leland), să „treacă neobservat" (Mandra). Cu aceste pri ceperi, el va avea mult mai multe şanse de adaptare în viaţa socială ş profesională.

Dacă drumul conduce la adaptare este la subiectul normal diferi de cel al debilului, aceasta se datoreşte faptului că adaptarea însăşi est deosebită. Adaptarea debilului este mai limitată pentru că el nu est inteligent; pentru că este debil, el nu poate trece cu uşurinţă de la UJ mediu la altul, nu poate să se adapteze deodată la medii ale caro norme sînt deosebite, nu poate să depăşească conformismul; întrucît e este debil, unele sectoare profesionale îi sînt total inaccesibile. Dar faptu de a nu fi inteligent limitează mult mai puţin dobîndirea anumitor pri ceperi sociale şi profesionale, iar aceste priceperi vor forma baza adap tării debilului mintal.

Bibliografie

A N A S T A S I A., Differential Psychology, N e w York, Macmillan, 1958. B I N E T A., S I M O N TH., L'arriération, «Année Psychol.", 1910, 16, 349—360. B O D M A N F., Social Maturity Test, ..Journal of Mental Science", 1946, 92, 532-

541. C A P O B I A N C O R. J., C O L E D. A., Social Behaviour of Mentally Retarded Chil

dren, „Amer. J. merit. Defic", 1960, 64, 638—51. C A S S E L R. N., Expected Educational, Occupational and Personal Development fo

Five Discernible Groups of Educable but Mentally Handicapped Stu dents, „Amer. J. Ment. Defic", 1961, 65, 801—4.

C H I V A M., Etiologie de la débilité mentale et insertion socio-professionnelle, co munication an I congrès de l'assoc. intern, pour l'étude scientifique de l'arriération mentale, Montpellier, 1967.

C L A R K E A . M. , Criteria and Classification of Mental Deficiency în Clarke A . M, C L A R K E A. D. B., Ed., Mental Deficiency, the Changing Outlooh Glencoe, III. Free Press, 1958, 43—64.

D E N T L E R R. A. , M A C K L E R B., The Socialization of Institutional Retarded Chil dren, „J. Hlth. Human Behav.", 1961, 2, 4, 24e—252.

D E X T E R L. A. , A Social Theory of Mental Deficiency, „Amer. J. Ment. Defic." 1958, 62, 920—298.

D E X T E R L. A. , Research on Problems of Mental Deficiency, „Am. J. Ment. Defic."

1960, 64, 834—38. D O L L E. A. , M O N G W E L L S. G., Social Competence of the Feebleminded unde\

Extraindustrial Care, ..Psychiatric Quarterly" 1937, 11, 450—464.

D O L L E. A. , M C . K A Y B. E., The Social Competence of Special Clase Children „J. Educ. Research", 1937, 31, 90—106.

D O L L E. A. , Influence of Environment and Etiology on Social Competence, „Amer J. Ment. Defic", 1945, 50, 89—94.

368

D O L L E. A . , „L'enfant arriéré", In C A R M I C H A E L , Manuel de Psychologie de

l'enfant, 1946, tr. ir. 1952, Paris, P.U.F., t. I l i , 1338—1397.

D O L L E. A. , Relation of Social Competence to Social Adjustment „Educ. Record.",

1948, 29, sup. nr. 17, 77—85.

D O L L E. A. , The Measurement of Social Competence, în A Manual for the Vineland Social Maturity Scale, Minneapolis, Minn., Educational test Bureau, 1953.

D O L L E. A. , Adultation of the Special Child, „Except. Child", 1963, 29, 6, 275—80. D U B O S T M. , K O H L E R C , Une expérience de préparation â la mise au travail

des débiles mentaux, „Enfance", 1960, 4—5, 487—498.

F A U R., A N D R E Y B., LE M E N J., D E H A U D T H., Psychothérapie des débiles men­taux, Paris, P.U.F., 1966.

G I L L Y M . , Bon élève — Mauvais élève: recherche sur les determinants des diffé­rences de réussite scolaire à conditions égales d'intelligence et de milieu social. Thèse de 3« cicle, Paris—Sorbonne, 1968, va apare la A. Co­lin.

G O D D A R D H. H., Feeble-Mindedness: its Causes and Consequences, N. Y. Mac­millan, 1914.

G U N Z B U R G H. C , Earl's Moron-Battery and Social Adjustment, „Amer. J.

Ment. Defic", 1959, 64, 1, 92—103. G U N Z B U R G H. C , Social Rehabilitation of the Subnormal, London, Ballière, Tin-

dall and Cox, 1960. G U N Z B U R G H. C , A New Method of Charting Social Skills Progress, „Mental

Retard", 1964, 2, 6, 370—3. G U N Z B U R G H. C, The Assessment and Evaluation of Social Development in the

Mentally Handicapped Child, communication au I e * congrès de l'assoc. intern, pour l'ét. scient, de l'arriér, ment., Montpellier, 1967.

G U S K I N S., Social Psychologies of Mental Déficiences in E L L I S N. R., Handbook

of mental Deficiency, Me. Graw-Hil l , 1963, 325—52. H A I M A. , Les notions de débilité mentale et de débilité sociale, Paris, Thèse de

medicine, 1956. HEBER R. F., Promising Areas for Psychological Research in Mental Retardation,

„Amer. J. Ment. Defic", 1959, 63, 6, 1014—9. HEBER R. F., Mental Retardation Concept and Classification în T R A P P E. P.,

H I M E L S T E I N P., (Eds), Readings on the Exceptional Child, N. Y. Appleton-Century-Crofts, 1962, 69—81.

H U R T I G M . C , Z A Z Z O R., La mesure du développement psycho-social, în Z A Z Z O R,

Manuel pour l'examen psychologique de l'enfant, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1967, fase. 10.

J O R D A N T. E., Conceptual Issues in the Development of a Taxonomy for Special Education, „Except, Child.", 1961, 28, I, 7—12.

K E R N W. H., P F A E F F L E H., A Comparison of Social Adjustment of Mentally

Retarded Children in Various Educational Settings, „Amer. J. Ment. Defic.", 1962, 67, 3, 407—13.

K O H L E R C , L'éducation de l'enfant arriéré en vue de son intégration sociale,

„Trib. Enfance", 1964, 2, 10, 29—38. K O H L E R C , Comment concevoir l'éducation de l'enfant arriéré? „Trib. Enfance",

1964, 2, 12, 15—26.

K O H L E R C , Les relations entre parents et enfants arriérés, „Esprit", 1965, I I ,

807—23.

L A U R E N T PH. , P H I L O N E N K O A. , Le débile mental dans le monde du travail,

„Bull. du C.E.R.P.", 1961, 10, 3, 213, 400.

24 — Debilitatile mutale 369

L E L A N D H., Some Thoughts on the Current Status of Adaptive Behkvtour, „Merit. Retard.", 1964, 2, 3, 171—6.

L E L A N D H., S H E L L H A A S M. , N I H I R A K., FOSTER R., Adaptive Behaviour: a New Dimension in the Classification of the Mentally Retarded, „Ment. Retard. Abstr.", 1967, 4, 3, 359—387.

L E L A N D H., N I H I R A K., FOSTER R., S H E L L H A A S M . , The Demonstration and Measurement of Adaptive Behaviour, Rapport au 1er congrès de l'assoc. intern, pour l'étude scient, de l'arriér. ment., Montpellier, 1967.

L O R G E I., Planning Cooperative Utilization of Data on the Mentally Retarded, „Amer. J. Ment. Défia", 1959, 64, 2, 269—77.

L U R I E L. A. , et Coll., Intelligence Quotient and Social Quotient, „Am. J. Ortho­psychiatry", 1941, 11, 111—117.

L U R I E L. A. , R O S E N T H A L F. M. , O U T C A L T L. C, Diagnostic and Pronostic Significance of the Difference between the Int. Quotient and the So­cial Qoutient, „Am. J. Orthopsych.", 1942, 12, 104—114.

M A N D R A R., Les caractéristiques mentales de l'adolescent débile. Comment y adapter l'enseignement? „Psychol. franc.", 1960, 5, 4, 324—6.

M A S L A N D R., S A R A S O N S., G L A D W I N T., Mental Subnormality N . Y . , Basic Books Inc., 1958.

M E R L E T L., Techniques pour étudier l'adaptation profesionnelle et sociale des adolescents débiles mentaux, „Enfance" I960, 4—5, 443—454.

M I L L E R E. L., Ability and Social Adjustment at Midlife of Persons Earlier Judged Mentally Deficient, „Genetic Psycholog. Monographs." 1965, 72, 139— 198.

O L S H A N S K Y S., S H O N F I E L D J., Parental Perceptions of the Mental Status of Graduates of Special Classes, „Ment. Retard.", 1965, 3, 5, 16—20.

O S T E R R I E T H P. A. , Développement et adaptation, communication à la 10" Session de l'association de psychologie scientifique de langue française (a 10-a sesiune de studii a asociaţiei de psihologie ştiinţifică în limbă franceză), Marseille, 1965.

P E R R O N R., Problèmes de personnalité chez les débiles mentaux, „Enfance", 1960, 4—5, 397—420.

P E R R O N R., Niveaux de tension et contrôle de l'activité, Paris, C.N.R.S., 1961.

P H I L L I P S L. , Z I G L E R E., Social Competence, the Action-thought Parameter and

Vicariousness in Normal and Pathological Behaviors, „J. abnorm. soc. Psychol." r 1961, 63, 127—46.

P H I L L I P S L., Z I G L E R E. Rôle Orientation, the Actiont-hought Parameter and Outcome in Psychiatric Disorder, „J. abnorm, soc. Psychol.", 1964, 68, 381—9.

P I C H O T P., H A I M A. , PERSE J., Débilité mentale, adaptation et adaptabilité sociales. Etude expérimentale, „Revue de psychologie appliquée", 1957, 7, 1, 37—51.

P O R T E U S S. D., Studies in Mental Deviations, Vineland, N.J., Training School Publ., 1922.

S T A M B A K M . , Epreuves de niveau et de style moteurs, în Z A Z Z O R., Manuel pour l'examen psychologique de l'enfant, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1965, fasc. 2.

S T A M B A K M . , Etude différentielle de la motricité chez les débiles „exogenes" et „endogenes", comm. au I « r Congrès de l'ass. intern, pour l'ét, scient, de l'arr. ment., Montpellier, 1967.

S T A M B A K M . , La Motricité chez les débiles mentaux, Thèse de 3 e cycle, Paris—

Sorbonne, 1967.

370

W H I T C O M B M . A. , A Comparison of Social and Intellectual Levels of 100 High-grade Adult Mental Defectives, „Amer. J. Ment. Defic", 1945, 50, 257—62.

W I N D L E F. W . , Prognosis of Mental Subnormals, „Amer. J. menit. Defic. Monogr.", Suppl., 1962, 66, 5.

Z A Z Z O R., La genèse des valeurs du moi chez l'enfant à travers ses représen­

tations de l'évolution, în Croissance de l'enfant, Genèse de l'homme,

Paris, P.U.F., 1969, vol. I.

Z A Z Z O R., Une recherche d'équipe sur la débilité mentale, „Enfance", 1960, 4—5,

335—366. Z A Z Z O R., Les débiles mentaux, „Esprit", 1965, II , 642—59. Z A Z Z O R., Pour une définition integrative de la débilité mentale: déterminants

biologiques, critères sociaux, Rapport au I e r congrès de l'assoc. intern. pour l'ét scient, de l'arriér. mentale, Montpellier, 1967.

Z A Z Z O R., M A T H O N T., L'épreuve du Bestiaire, în Z A Z Z O R., Manuel pour l'examen psychologique de l'enfant, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé, 1964, fasc. 9.

Z A Z Z O R., H U R T I G M . C , Premiers commentaires sur l'échelle de développement psychosocial, în ..Croissance de l'enfant, Genèse de l'homme", Paris, P.U.F., 1969, vol. I.

Z I G L E R E., Mental Retardation: current issues and approaches, în H O F F M A N L. W . , H O F F M A N M. L., (eds), „Review of Child Development Re­search", 1966, vol. 2, Russel Sage Foundation, N. Y . , 107—68. "

d t ^ I T O L U L x

FACTORII ADAPTĂRII SOCIALE ŞI PROFESIONALE A ADOLESCENŢILOR DEBILI

Lucette M E R L E T - V I G I E R

1. Alegerea şi limitele cîmpului de cercetare

Construirea „profilului-tip" al debilului mintal, pus la punct în 1956 de cercetătorii laboratorului de psihopatologie de la Spitalul Henri Rousselle, a permis să se situeze cu claritate locul vîrstei mintale în raport cu alte niveluri de activitate şi să se scoată în evidenţă noţiunea de viteză relativă a diferitelor sectoare ale dezvoltării copilului.

Fiind mai detaliat şi mai nuanţat, permiţînd un diagnostic mai com­plet, „profilul" a prilejuit celor care-1 folosesc emiterea unor ipoteze asupra valorii sale prognostice.

Folosirea profilului a favorizat, în primă instanţă, un diagnostic mai sigur între debilităţile certe — conforme profilului — şi debilităţile nesigure. In al doilea rînd, a trebuit să se valideze acest diagnostic diferenţial, stabilit — ţinem să subliniem — prin studiul unei populaţii, în principiu, de origină endogenă.

Problemele care s-au pus atunci au fost următoarele: 1. In eşantionul debililor, al căror profil era grosso modo conform

modelului, existau variante individuale, mai ales pe planul activităţilor grafomotrice: unii subiecţi dădeau dovadă în acest domeniu de o su­perioritate incontestabilă. Care era valoarea prognostică a acestei su­periorităţi mai mari sau mai mici pe care o prezenta o parte din populaţia debililor mintal?

2. într-un alt eşantion, debilitatea subiecţilor nu era atestată decît prin rezultatele la testul Binet-Simon, restul profilului fiind atipic. Era în acest caz vorba de o pseudo-debilitate? Putea fi o formă exogenă a debilităţii? Din moment ce diagnosticul rămîne nesigur, este evident că prognosticul prezintă şi mai puţină certitudine.

Dubla necesitate de a perfecţiona diagnosticul pentru a susţine mai

372

temeinic prognosticul era resimţită de psihologi, dar în aceeaşi măsură şi de profesori.

Această identitate de preocupări a generat tema de bază a cercetării noastre.

O echipă de dascăli şi profesori specializaţi, predînd de mai mulţi ani la debili adolescenţi în vîrstă de la 14 la 17 ani, se întrebau de ce, la coeficient intelectual egal, la nivelul de cunoştinţe grosso-modo iden­tic, unii din elevi profitau de învăţămînt şi se adaptau la lucru în atelier, iar alţii eşuau în muncă, deşi potenţialităţile păreau satisfăcătoare la început.

Această echipă de pedagogi preda într-o şcoală primară de băieţi (rué Desprez, în al 14-lea arondisment din Paris)1.

S-a stabilit astfel o colaborare: laboratorul de psihologie al Spi­talului Henri Rousselle şi-a asumat timp de mai mulţi ani examenul psihologic complet al fiecărui candidat la admitere în clasa profesională de perfecţionare.

Se înţeleg uşor avantajele acestui schimb: — pentru şcoală şi pedagogii săi: omogenitatea recrutării, înlesnind

o repartiţie mai bună în cadrul claselor şi a atelierelor; — pentru psihologi: ocazia de a studia un eşantion, a cărui origină

este sigur diferită de aceea care se prezintă la consultaţiile obişnuite de spital: subiecţii examinaţi vin la laborator numai pentru că doresc să intre într-o clasă profesională de perfecţionare şi nu pentru că ar avea dificultăţi, necesitînd o consultaţie de spital.

Exceptînd subiecţii proveniţi din instituţii particulare, subiecţii cer­cetării provin, în majoritate dintr-o şcoală, unde au coexistat cu copii normali de vîrstă şcolară. Intrînd la şcoala din rué Desprez, ei regăsesc aceeaşi situaţie, întrucît şcoala cuprinde laolaltă clase din ciclul ele­mentar normal (de la cursul elementar I la cursul mediu I I ) , două clase de perfecţionare pentru debilii de vîrstă şcolară şi mai multe clase profesionale de perfecţionare2.

Coexistenţa cu normalii nu reprezintă pentru debilii cercetaţi de noi o noutate; în schimb, este diferit locul pe care ei îl ocupă faţă de aceşti normali: în tot timpul şcolarităţii anterioare, subiecţii noştri au cunoscut numai situaţii devalorizante, deoarece, fiind puşi în competiţie cu copiii mai mici decît ei, reuşeau mai puţin bine decît aceştia. Vîrstă lor reală, pînă acum un handicap, devine în noua lor şcoală, o supe­rioritate. Ei sînt pentru elevii din ciclul elementar „cei mari". In afară de aceasta, faptul că lucrează în atelier le dă un statut de „tînăr", care-1 valorizează atît în ochii celorlalţi, cît şi în proprii lor ochi. Fără îndo­ială, şcoala este încă locul unde depun eforturi mari la socotit, citit, ortografie, dar numai în jumătate din timpul consacrat şcolarităţii, cea-

1 îmi exprim întreaga admiraţie pentru munca depusă de maiştrii de atelier, institutori specializaţi, profesori de cultură fizică şi muzică, care exercită cu competenţă şi devotament, în condiţii materiale cîteodată grele, o profesie cu re­zultate adeseori puţin spectaculoase. Ţin să le mulţumesc în mod deosebit pentru bunăvoinţa eficientă pe care mi-au arătat-o. Fără colaborarea lor, fără sprijinul şi încurajările directorului lor, J. P. Caron, această cercetare n-ar fi putut să fie dusă la bun sfîrşit.

2 La finele lui iunie 1958, două clase profesionale de perfecţionare erau în rue Desprez; în prezent sînt cinci (1966), cu dezvoltare paralelă şi diversificată a atelierelor (cizmărie, legătorie, prelucrarea lemnului, prelucrarea fierului, instru­mente electrice).

373

laltă jumătate fiind rezervată unei lumi noi, aceea a uceniciei profe­sionale.

Problema nu se pune ca debilul mintal să înveţe o adevărată me­serie şi nici să se pregătească pentru un certificat de aptitudine profe­sională (C.A.P.), ci numai să-şi eîştige deprinderi de lucru, în contact cu materialul, cu instrumentele, cu maşina, deprinderi de „a produce" mai mult sau mai puţin repede obiecte, deci, adeseori, de a pune capăt unei lungi suite de eşecuri şcolare anterioare. Se pare că aceasta repre­zintă, pentru unii, un salt calitativ important, care poate transforma adînc comportamentul lor.

Consecinţele psihologice ale unei schimbări de statut sînt greu de măsurat şi inegale de la un subiect la altul. Totuşi, ele trebuie evocate pentru a se caracteriza într-un mod precis „mediul" subiecţilor din cercetarea noastră, mediu într-un fel oarecare privilegiat, unde fiecare poate spera o reuşită de tip profesional; dar unde fiecare rămîne totuşi elev, adică un individ condus, protejat de adult, fără iniţiativă, şi, deci, fără responsabilitatea pe care o implică munca profesională a muncito­rului la producător sau în uzină, fără relaţiile noi pe care le crează situaţia de dependenţă a muncitorului faţă de maistru sau patron.

Caracteristici generale ale populaţiei de studiu. Alegerea instrumentelor

In cadrul pe care l-am definit, timp de mai mulţi ani, am studiat populaţii succesive de adolescenţi debili, de vîrstă reală variind între 14 şi 17 ani, al căror C I . mediu oscilează în jur de 66 (dispersie de la 52 la 70) şi a căror durată de şcolarizare în condiţiile date varia de la un an la trei ani.

Pentru rezolvarea problemei puse, trebuiau găsite instrumente sus­ceptibile de a evalua adaptarea subiecţilor la normele de funcţionare ale atelierelor, norme prefigurînd, într-o oarecare măsură, cerinţele la care subiecţii, deveniţi adulţi, vor trebui să se supună.

Din literatura de specialitate se ştie că, pentru studiul adaptării, instrumentele cel mai des folosite sînt tehnicile sociometrice şi ches­tionarele de personalitate. Acestea erau inaplicabile eşantionului nostru, fie pentru că unele din ele fuseseră concepute pentru copii normali şi atunci subiecţii noştri, datorită vîrstei lor reale, le găseau puerile şi adoptau o atitudine de opoziţie, fie pentru că altele fuseseră destinate adolescenţilor normali, situaţie în care vîrsta mintală a subiecţilor noştri nu permitea folosirea lor, cu atît mai mult, cu cît probele respective de tip verbal, se loveau de incapacitatea adolescenţilor noştri de a în­ţelege termenii folosiţi şi de a realiza introspecţia cerută.

In consecinţă, am utilizat: — tehnici sociometrice adaptate caracteristicilor specifice popula­

ţiei noastre; — labirintele lui Porteus, test neverbal, despre care autorul afirmă

că este semnificativ pentru adaptabilitatea socială". — chestionare puse la punct de noi înşine:

— pentru profesori; — pentru elevi;

— observaţii individuale în atelier, după metoda eşantioanelor tem­porale.

374

Constituirea grupelor de comparaţie in sinul populaţiei de studiu

După o serie de discuţii cu profesorii şi maiştrii de atelier şi după ce am observat un număr oarecare de subiecţi în clasă şi în atelier, pe baza sondajelor noastre, am ajuns la concluzia că o bună adaptare depinde de două serii de fapte:

— calităţile motrice (îndemînare, rapiditate, precizie, calitatea lu­crului);

— însuşirile de caracter şi de comportament. Adaptarea la condiţiile de lucru din ateliere presupune, fără îndo­

ială, a fi îndemânatic, dar, în acelaşi timp, a fi dotat cu un oarecare simţ social, a fi acceptat, dacă nu apreciat de colegi şi de profesori. Aceste capacităţi sociale, aceste însuşiri de caracter şi comportament con­stituie centrul cercetării noastre.

Am încercat să evaluăm acceptarea individului de către grup uti-lizînd un chestionar sociometric, comportînd două categorii de aspecte:

— pe de o parte, întrebări care cer subiectului un efort de judecată dt se poate de obiectivă asupra capacităţilor altuia (alegerea celui „mai bun" din clasă la calcul, ortografie, în atelier e t c ) ;

— pe de altă parte, întrebări implicînd alegeri determinate de mo­tivaţii afective.

Ne-am întrebat dacă subiecţii noştri sînt capabili să se elibereze, de exemplu, de stereotipul „elev bun" şi dacă nu vom găsi ca „populari" in mod sistematic pe cei mai buni din clasă, în timp ce „excluşii" ar fi inevitabil cei mai slabi.

Primele rezultate1 ne-au îngăduit să constatăm: — faptul de a fi un bun elev şi de a fi recunoscut, ca atare, nu

implică totuşi popularitatea; — în schimb, faptul de a fi privit ca elev slab atrage după sine

foarte frecvent respingerea, excluderea. Populaţia noastră arătând, într-o oarecare măsură, că este capabilă

să disocieze două planuri: cel al valorii intrinseci a colegului, după cri­terii obiective şi, cel al raporturilor afective, n-am păstrat decît partea a doua a chestionarului sociometric. Iată-1:

1. Presupunem că duminică ar fi o sărbătoare, aniversarea ta. Do­reşti mult să te distrezi, după amiază, şi părinţii tăi ţi-au dat voie să inviţi trei colegi, cu care vei sta împreună duminică toată după amiaza. Care sînt cei trei colegi pe care i-ai invita?

Şi acum, pentru că nu poţi să inviţi pe toată lumea, care sînt cei trei colegi pe care cu siguranţă nu i-ai invita sau, chiar dacă i-ai invita, numai în cele din urmă; care sînt ultimii trei?

2. Dacă în timpul vacanţei ai pleca în excursie cu trei prieteni, cu care ar trebui să locuieşti împreună la camping, într-un cort, care «înt cei trei prieteni ai tăi cu care ai dori să pleci? Şi care sînt cei trei colegi pe care în nici un caz nu doreşti să-i iei cu tine?

3. Dacă ai avea nişte bilete la un film, trei bilete, cui i-ai da tu aceste trei bilete? Pe cine nu ai lua cu tine?

4. Dacă ai fi bolnav şi ar trebui să stai mult timp acasă, te-ai plictisi? Atunci ai fi mulţumit să primeşti vizitele colegilor de şcoală.

1 L u c e t t e M e r l e t - V i g i e r , 1960.

375

Care sînt cai trei colegi care ai dori cel mai mult să te viziteze? Care sînt cei trei colegi pe oare ai prefera să nu-i vezi? Despuerea acestui chestionar prezintă, pentru fiecare subiect in­

tegrat, cantitatea alegerilor şi a refuzurilor pe care le-a primit. Dis­tribuţia numărului de alegeri şi aceea a numărului de respingeri au fost divizate în quartile. Combinarea lor într-un tabel cu dublă intrare (tabelul 1) permite clasamentul subiecţilor, clasament al cărui criteriu general este o mai mare sau o mai mică toleranţă practicată, faţă de fiecare individ, de „mediul" căruia îi aparţine.

Repartizarea eşantionului nostru în nouă categorii pe baza criteriu­lui amintit, produce din păcate o prea mare pulverizare a efectivelor. De aceea, pentru a obţine grupe de comparaţie numeric mai bogate, am procedat la o regrupare după următoarea schemă (tabel 2):

376

1. Subiecţi „populari" (căsuţa 1, 2 şi 4 din tabelul 1). Sînt cei pen­tru oare numărul de alegeri este întotdeauna şi incontestabil superior numărului de respingeri (fie pentru că numărul alegerilor se situează in zona mediană sau în quartilul superior şi numărul de respingeri este fn quartilul inferior; fie pentru că numărul de alegeri este în quartilul superior şi numărul de respingeri în zona mediană).

2. Subiecţi excluşi (căsuţa 6, 8 şi 9, tabelul 1) sînt cei a căror si­tuaţie este inversă faţă de precedenta, fie pentru că numărul alegerilor se situează în quartilul inferior al distribuţiei, iar numărul de respingeri In zona mediană sau în quartilul superior, fie pentru că numărul de alegeri se situează în zona mediană, iar numărul de respingeri în quar­tilul superior.

3. Subiecţi discutabili sau nediferenţiaţi (pătratul 5 din tabelul 1). Sint subiecţii la care numărul de alegeri, ca şi numărul respingerilor, se situează în zona mediană a distribuţiei şi despre oare s-ar putea spune că nu sînt bine cunoscuţi de mediu, fie într-un fel pozitiv, fie nega­tiv1.

2. Inserţia socială şi înţelegerea raporturilor sociale

Statutul sociometric şi natura schimburilor relaţionale

Organizarea celor trei grupe de comparaţie este, într-un cuvînt, re­zultatul despuierii unui vot, a cărui procedură ar admite, fără să existe vreun „candidat", să se voteze „pro" pentru unii, precum şi „contra" pentru alţii, fiecare alegător putând fi în acelaşi timp votant şi votat. De exemplu, ştim că Pierre a fost ales de zece colegi din clasa sa şi respins de doi: Jacques este ales de un camarad, pe cînd şapte îl resping. In an­samblu, rezultatele acestui vot exprimă măsura în care mediul (clasa, atelierul) acceptă sau respinge pe fiecare din membrii săi. Un alt mod de considerare a informaţiilor ne permite să înţelegem, într-un fel oare­care, intensitatea cu care fiecare individ este legat de colectivitatea din care face parte. Astfel, nu ne este indiferent să ştim că Pierre, ales de zece colegi, alege la rîndu-i şapte, din care şase au votat pentru el sau că alege numai doi din cei ce nu l-au ales pe el sau care chiar l-au res­pins.

Dacă în orice caz el este „popular", bine acceptat de anturajul său, el este, de asemenea, şi sociabil în primul caz, expansiv şi receptiv, pe cind în al doilea caz, din contră, cu toate numeroasele alegeri de care s-a bucurat, este cu totul izolat şi singuratic.

Aceasta ne-a determinat să cercetăm în special relaţiile reciproce intre indivizi, fie că e vorba de alegeri reciproce (Pierre alege pe Paul fi acesta îl alege pe Pierre), fie de respingeri reciproce (Pierre îl res­pinge pe Jacques, care 1-a respins pe Pierre).

1 Căsuţele 3 şi 7 conţin, în general, foarte puţini subiecţi şi de aceea le-am neglijat în elaborarea următoare.

377

Atunci ne-am pus două întrebări: 1. După cum un individ este mai mult sau mai puţin acceptat d<

mediul său, are el tot atîtea legături ca şi alţii? 2. Dacă are sau nu tot atîtea legături, sînt ele de aceeaşi natură' Examinarea tabelului 3 ne permite mai multe constatări: 1. în ansamblul populaţiei, numărul de alegeri reciproce este sigui

superior numărului de respingeri reciproce. Se poate spune că tonali­tatea generală a relaţiilor interpersonale este aici mai pozitivă, decît ne­gativă.

2. Acest fapt se verifică pentru două din cele trei grupe de compa­raţie, „popularii" şi „nediferenţiaţii", dar în special pentru „populari" Pentru cei „excluşi", din contră, situaţia este diametral opusă.

Se pare, astfel, că statutul social este bine legat de intensitatea ş: natura relaţiilor existente între indivizi.

Popularii şi chiar şi cei nediferenţiaţi sînt conduşi pozitiv de grup pe cînd cei excluşi se găsesc în situaţia neplăcută de a fi înlăturaţi d€ o colectivitate pe care, de altfel, şi ei o resping.

Conştientizarea statului social. Limitele sale

Situaţia ocupată de un ins într-o colectivitate, privită din exterior de un observator obiectiv, poate să apară uneori ca penibilă. Ar trebui să ştim însă dacă şi subiectul o resimte ca atare: după cum el este sau nu conştient de aceasta, s-ar putea spune că el suferă sau nu în acelaşi fel.

Pentru clarificarea acestui aspect, după aplicarea chestionarului so-ciometric, am pus următoarele întrebări; specificînd subiectului toate în­trebările pe care ţi le-am pus ţie, le voi pune, de asemenea, tuturor colegilor din clasa ta şi chiar din şcoală. Ca şi tine, ei vor alege co­legii.

378

Ei bine, care sînt cei care te vor alege pe tine? Numeşte-mi pe toţi cei care crezi că te vor alege o dată sau de mai multe o r i . . .

Şi acum numeşte pe toţi cei care, fără îndoială, nu te vor alege? . . . în răspunsurile primite de la fiecare subiect, avem: — nume ce corespund, într-adevăr, unor indivizi care l-au ales

sau l-au respins; — nume ce corespund unor indivizi, care:

• l-au ignorat, pe cînd el se credea ales sau respins; • l-au ales, pe cînd el se credea respins şi viceversa.

în plus, voturile primite de fiecare subiect permit cunoaşterea tu­turor celor care l-au ales sau respins şi pe care el nu i-a numit.

Din toate aceste informaţii putem să conchidem ceea ce aşteaptă fiecare individ de la comunitatea de care aparţine. Evaluările sale co­respund, în parte, realităţii obiective, dar numai în parte. Ipotezele, pe care el le emite asupra alegerilor şi respingerilor ce vor fi exprimate In legătură cu propria-i persoană, definesc cunoaşterea poziţiei pe care o ocupă în sînul colectivităţii. Ele exprimă ceea ce simte fiecare faţă de alţii şi ceea ce gîndeşte că resimt alţii în privinţa lui. în măsura în care nu se înşeală, în care presupunerile sale sînt exacte, se poate pre­supune că subiectul respectiv are, în raporturile cu alţii, o privire lucidă „realistă". în măsura în care se înşeală sau îşi face iluzii, se poate pune la îndoială „sensibilitatea sa" în cunoaşterea aproapelui1. în sfîrşit, ne Întrebăm dacă „realismul" şi „sensibilitatea" variază după statutul so-ciometric al indivizilor.

Pentru a scoate în evidenţă calităţile în sesizarea raporturilor so­ciale, două situaţii pot fi calculate1. Una care exprimă „realismul" (nu­mărul presupunerilor, alegeri şi respingeri, recunoscute exact, totalul presupunerilor). Cealaltă care exprimă „sensibilitatea" (numărul de pre­supuneri recunoscute exact, numărul adevărat de alegeri sau de respin­geri primite).

Pentru ansamblul populaţiei de adolescenţi debili, pe care am exa­minat-o, proporţiile respective de realism şi sensibilitate sînt aceleaşi. Dacă din sînul acestei populaţii, se delimitează popularii şi excluşii, se constată că procentul de „sensibilitate" este acelaşi în cele două grupe, In timp ce „realismul" este mai ridicat la populari decît la cei excluşi, fără ca, totuşi, această diferenţă să fie statistic semnificativă (tabelul 4).

Tabelul 4 Proporţia realismului şi a sensibilităţii după statutul sociometric

379

In concluzie, conştientizarea de către subiecţi a gradului lor de in serţie în colectivitate, este independentă de statul lor real. Analizîn însă mai de aproape, se ajunge la concluzii mai nuanţate, în special cîni se studiază separat realismul şi sensibilitatea cu privire la alegeri -şi realismul şi sensibilitatea în cazul excluderilor (tabel 5).

Examinarea tabelului 5 permite următoarele constatări: 1. în populaţia generală, subiectul se presupune mai degrabă ale:

decît exclus: 2. Această tendinţă corespunde unei realităţi obiective, pentru că

într-adevăr alegerile sînt mai numeroase decît respingerile; 3. Tendinţa generală de a se presupune mai mult ales decît exclu

există în cele trei grupe de comparaţie, chiar la cei excluşi. Or, dac ea corespunde evident unei realităţi obiective pentru populari şi într-uj grad mai mic, pentru nediferenţiaţi, ea este tocmai inversă în ceea ce-priveşte pe excluşi.

In definitiv, adolescenţii debili mintal dovedesc optimism deliberai prin modul de a sesiza gradul lor de inserţie în colectivitate. Aceast atitudine este întemeiată şi este prezentă cu atît mai mult, cu cît in tegrarea subiecţilor este mai puternică. Pentru populari şi chiar pentn nediferenţiaţi, faptul de a se defini ca acceptat de grup constituie prob unei aprecieri realiste, a unei situaţii obiective. Din contră, atitudine, excluşilor corespunde, de fapt, unui refuz, conştient sau nu, de a în frunta realitatea propriului său statut.

Examenul procentelor respective de realism şi sensibilitate (tabelu 6) arată că:

1. într-un mod general, realismul este mai ridicat cu privire la ale geri, decît raportat la excluderi.

Aceasta e valabil mai ales pentru populari şi, într-o măsură ma mică, pentru nediferenţiaţi. Se notează la excluşi o uşoară tendinţ de a fi puţin mai realişti faţă de respingeri, decît faţă de alegeri

2. Sensibilitatea, în ansamblul populaţiei, este, de asemenea, ma importantă faţă de alegeri, decît faţă de respingeri. Aceasta este ma ales adevărat pentru populari şi, într-o măsură mai mică, pentru nedi ferenţiaţi şi excluşi.

380

Se confirmă astfel „atitudinea deliberată de optimism", pe care am evidenţiat-o, precum şi legătura existentă între conştientizarea propriu­lui statut şi statutul însuşi.

Comparaţia celor două grupe extreme atestă luciditatea lor. Pe cît se pare, popularii par mai puţin sensibili decît excluşii şi aceasta cu atît mai puţin cu cît e vorba de respingeri. Aceasta trebuie însă in­terpretată în funcţie de situaţia reală a fiecăreia din cele două grupe. Pentru populari, faptul de a fi mai conştienţi de alegeri decît de res­pingeri corespunde unei adaptări corecte la realitatea obiectivă: popu­larii se arată în concordanţă cu mediul, care efectiv le acordă mult mai multe alegeri decît respingeri. Pentru excluşi, situaţia este tocmai in­versă: ei sînt mai sensibili la alegeri deşi în realitate sînt mai mult res­pinşi decît aleşi.

în ceea ce priveşte realismul, se găseşte mult mai multă luciditate la populari pentru alegeri, decît pentru respingeri, pe cînd excluşii arată aproape aceeaşi exactitate pentru ambele situaţii.

Aici se mai poate ţine seama de faptul că popularii au dreptate, intr-un fel oarecare, de a fi mai atenţi la alegeri decît la respingeri, gre­şelile lor izvorînd dintr-o oarecare subestimare a propriului statut, care este mult mai bun decît o cred.

Excluşii se înşeală mai mult, presupunînd în acelaşi timp că sînt obiectul a mai multor alegeri şi a mai puţine respingeri, cînd situaţia obiectivă este inversă şi mult mai defavorabilă decît şi-o închipuie. De fapt, ei îşi supraestimează statutul mult mai mult decît şi-1 subestimează popularii pe al lor.

381

Nivelul mintal şi perceperea raporturilor sociale

{Studiu comparativ debili-normali)

Capabili să înţeleagă raporturile dintre ei înşişi şi o altă persoană, în maniere diferite, după gradul integrării în colectivitate, debilii ar pu­tea fi comparabili, în această privinţă, cu normalii sau se diferenţiază mult de aceştia?

Pentru a răspunde la această întrebare, am recurs la două grupe de comparaţie utilizate curent de majoritatea autorilor, ca grupe de referinţă:

— pe de o parte, la un eşantion de normali de aceeaşi vîrstă reală ca şi populaţia debilă considerată;

— pe de altă parte, la un eşantion de normali a căror vîrstă mintală este identică cu cea a debililor.

Comparaţie debili-normali de aceeaşi vîrstă reală

Din motive diverse, n-am putut să efectuăm, cu un grup de adoles­cenţi normali, experimentarea pe care am expus-o. Ne vom referi la datele furnizate de un alt cercetător, insistînd asupra rezervelor făcute cu privire la veridicitatea concluziilor pe care am încercat să le des­prindem din această comparaţie; vom relua într-adevăr rezultatele unei cercetări a lui Maucorps1, susţinută între altele — pe clasa a doua din-tr-un colegiu de provincie (9 fete şi 8 băieţi în vîrstă de 17—20 ani). Dacă tehnicile folosite sînt apropiate, ele nu sînt identice; în plus, apli­carea este într-un caz colectivă, în celălalt, individuală. Elaborarea răs­punsurilor este diferită; pe deasupra, mixtarea şi diferenţa de vîrstă reală pot introduce factori de variaţie a căror importanţă n-o putem aprecia.

Cu titlu informativ, dăm totuşi datele comparaţiei (tabel 7):

Tabelul 7

In primul rînd se poate remarca: — adolescenţii normali, ca şi colegii lor debili, valorizează mai mult

alegerile decît respingerile; — sensibilitatea debililor este foarte apropiată de aceea a normali­

lor, în special pentru alegeri; 1 P. H. Maucorps, 1958.

382

— din contră, realismul normalilor este superior celui al debililor, atât în ceea ce priveşte alegerile, cît şi respingerile.

Astfel, adolescenţii debili mintal sînt foarte apropiaţi de normalii de aceeaşi vîrstă cronologică cînd este vorba să resimtă ceea ce egalul său încearcă faţă de el. Se îndepărtează de aceştia cînd este vorba să se opună realităţii, ceea ce se aşteaptă, ceea ce se speră din partea ce­luilalt: debilii se arată atunci mai puţin lucizi, mai puţin realişti decît normali.

Comparaţia debili-normali de aceeaşi virstă mintală

Pentru a compara subiecţii noştrii cu normalii de aceeaşi vîrstă mintală, am ales o clasă de curs mediu, anul I I , al unei şcoli primare de băieţi, ai căror elevi au în medie 10 ani, ceea ce corespunde grosso-modo mediei vîrstei mintale a adolescenţilor debili (între 9 şi 10 ani).

Am aplicat copiilor normali, ca şi adolescenţilor debili, acelaşi ches­tionar sociometric, asigurîndu-ne că ei erau susceptibili, ca şi debilii, de a-şi ajusta comportamentul în funcţie de întrebare, după cum inter­venea o judecată de valoare asupra capacităţii colegilor (merite şcolare şi sportive) sau sentimente, afinităţi elective.

Ca şi debilii de aceeaşi vîrstă mintală, normalii s-au arătat capabili de coerenţă şi discriminare. Au apărut însă diferenţe în distribuirea alegerilor şi a respingerilor. In timp ce adolescenţii debili îşi împart voturile la două sau trei „stele", copiii normali le polarizează foarte mult la o personalitate care ea singură totalizează 23% din alegeri — cînd este vorba de lider —, 20o/0 din respingeri cînd este vorba de cel ex­clus. La copiii normali, se poate vedea o tendinţă la hipertrofia unei personalităţi, tendinţă pe care nu am remarcat-o deloc la debili.

Examinarea relaţiilor reciproce în clasă ne-a îngăduit să descoperim alte diferenţe în comportamentul social, respectiv al adolescenţilor de­bili şi al normalilor de aceeaşi vîrstă mintală. Unii subiecţi nu stabilesc nici o relaţie pozitivă, în sensul că ei nu aleg pe cei care i-au ales şi invers, aleg pe cei care nu-i remarcă. Ni se pare că există aici o formă de izolare, pe care am găsit-o mult mai frecvent la copiii de la C.M.2, decît la adolescenţii debili (17,6% subiecţi „izolaţi" la debili, faţă de 42,4% la copiii normali, diferenţa fiind semnificativă la .02).

Alte diferenţe importante există în înţelegerea raporturilor dintre propria persoană şi o alta la adolescenţii debili şi la copiii normali de aceeaşi vîrstă mintală (tabel 8).

Tabelul &

383

Adolescenţii debili se arată mai apţi pentru a-şi înţelege locul în comunitate, mai „sensibili" decît copiii normali la schimburile relaţio­nale, dar sînt tot atît de puţin „realişti" ca şi copiii normali în alegerile şi respingerile aşteptate. Astfel, sensibilitatea debililor ar fi apropiată de aceea a normalilor de vîrstă cronologică egală, în timp ce realismul lor, din contră, pare mai apropiat de cel al copiilor de aceeaşi vîrstă mintală.

Comparaţie debili-normali după statutul soeiometrie

Comparaţia populaţiei debile cu două grupe normale de referinţă permite evidenţierea unor fapte noi, dacă se ţine seama de gradul de inserţie al subiecţilor în colectivitatea din care fac parte.

Acuitatea percepţiei sociale se află, după cum am văzut, în legătură cu statutul social, dar variază, de asemenea, în funcţie de nivelul inte­lectual şi de vîrstă cronologică (tabel 9).

a) La vîrstă cronologică comparabilă popularii şi excluşii, fie sau nu normali ca inteligenţă, dau dovadă de o sensibilitate identică la alegerile al căror obiect sînt. Sensibilitatea la respingeri la normali este, din contră, mai acută la populari decît la cei excluşi, pe cînd la ado­lescenţi debili mintal aceasta este inversă.

Realismul faţă de alegeri, fie că e vorba de debili sau de normali, creşte în funcţie de gradul inserţiei sociale. Cînd este vorba de respin­geri, popularii şi excluşii normali sînt foarte apropiaţi, pe cînd excluşii debili dovedesc mai mult realism decît popularii debili.

b) La vîrstă mintală identică, debilii par mai sensibili şi mai rea­lişti decît copiii normali, oricare ar fi statutul soeiometrie, dar numai cînd este vorba de alegeri. Pentru respingeri, proporţiile sensibilităţii şi ale realismului la adolescenţii debili şi la copiii normali de aceeaşi vîrstă mintală sînt foarte apropiate. Deosebit de interesant însă este fap-

384

tul că legătura între aceste grade şi stătu tul sociometric evoluează în acelaşi mod la cele două populaţii: cu cît este mai respins, cu atît mai mult este realist şi sensibil faţă de această excludere. Această tendinţă, din contră, se inversează la populaţia de adolescenţi normali.

în concluzie, se poate afirma că înţelegerea raporturilor sociale, cînd e vorba de un adolescent debil, nu este asimilabilă întru totul, nici cu aceea a unui copil de aceeaşi vîrstă mintală, nici cu aceea a unui ado­lescent cu inteligenţă normală, chiar cînd statutul social este comparabil. Diferenţele ţin în mod esenţial de natura schimburilor relaţionale, ale­gerile şi excluderile provocînd reacţii uneori contrarii.

Astfel, luciditatea adolescentului debil ar fi nu numai mai ridicată pentru alegeri, ci mai „matură", mai aproape de aceea a adolescentului normal, în timp ce atitudinea sa faţă de respingeri ar fi mai puerilă. Percepţia socială a adolescenţilor debili mintal ar prezenta deci un as­pect cu totul specific al dezvoltării personalităţii lor, cu acest amestec de reacţii de nivel normal şi de un gen mai infantil.

3. Factorii adaptării personale la mediul social

şi profesional

Analiza pe care am întreprins-o ne furnizează date asupra unora dintre mecanismele care conduc „viaţa socială" a claselor noastre de adolescenţi debili. Rămîne să precizăm raţiunea pentru care un individ este mai mult sau mai puţin ales (sau respins) decît altul, care este scara de valori la care se referă, mai mult sau mai puţin implicit, su­biecţii pentru a alege sau pentru a exclude pe unul din colegii lor.

Procedeul cel mai simplu constă în a întreba pe fiecare, pentru care motiv alege pe A.B. etc, sau respinge pe Y sau Z. Acest procedeu nu ne-a furnizat însă decît o informaţie foarte săracă, subiecţii noştri fiind foarte puţin dotaţi pe planul exprimării verbale, pentru a putea explica clar motivările lor.

La rezultatele acestei anchete preliminare, am adăugat datele culese in cursul examenelor psihologice şi din observaţiile individuale, pre­cum şi de la colegii din învăţămînt. Aceasta ne-a permis să stabilim o listă de „calităţi", în jur de 20 şi de contrariile lor — pe care fiecare subiect a fost chemat să o voteze în modul următor:

La distribuţia premiilor, la sfîrşitul anului, se dă un premiu celui socotit cel mai bun, sau celui mai bine pregătit, de exemplu la gim­nastică. Ei bine, dacă s-ar da un premiu şi celui mai. .. (rapid, descurcă­reţ, politicos etc.) atunci cui ar trebui să i se ofere acest premiu?

Am obţinut astfel două feluri de informaţii: 1. Una, prin suma algebrică a calităţilor şi defectelor, care ne in­

formează, într-un alt mod decît mai înainte, asupra locului ocupat în grup.

2. Cealaltă, la scara grupei, care precizează ordinea valorilor în colectivitate, schiţînd un portret al liderului şi al celui exclus.

25 — Debilităţile minta le 385

Distribuţia scorurilor obţinute este mai largă în grupul copiilor nor­mali de la C M . 2 decît în aceea a adolescenţilor debili. Copiii normali îşi polarizează mai mult alegerile şi respingerile manifestînd mai frec­vent decît debilii tendinţa de a concentra asupra unora fie un maximum de calităţi, fie un maximum de defecte. Debilii sînt mai moderaţi, atît în aprecierile lor pozitive, cît şi în cele negative (tabel 10).

Portrete psihologice diferenţiale, după statutul social.

Liderul şi exclusul în viziunea colectivităţii

Analiza calitativă a scorurilor medii, obţinute de grupele extreme — populari şi excluşi — îngăduie conturarea imaginii pe care şi-o face ansamblul populaţiei respective despre aceştia.

Popularii sînt apreciaţi, în primul rînd, pentru comportamentul ge­neral faţă de ceilalţi, comportament în care agresivitatea este absentă, în care bunăvoinţa faţă de seamăn este subliniată prin valorizarea acor­dată caUtăţilor de amabilitate, de politeţe. In al doilea rînd, ei sînt judecaţi după atitudinea faţă de muncă (serioşi — neîmprăştiaţi). în­tr-un grad mai mic sînt subliniate calităţile care privesc rapiditatea în jocuri şi la lucru, maturitatea comportamentului, absenţa spiritului de tachinărie.

Excluşii sînt caracterizaţi printr-un comportament agresiv faţă de ceilalţi (brutalitate, plăcerea de a provoca scandal şi, de asemenea, ceva mai puţin pronunţat, caracterul rău, nepoliteţea). Ei sînt consideraţi, de asemenea, incapabili de a se autoconduce în activitate (neîndemînatici, deloc serioşi) şi că întîmpină dificultăţi în stabilirea contactului cu cei­lalţi: unul din reproşurile oare li se aduc adeseori celor excluşi, constă în faptul de-a nu fi vorbăreţi; această trăsătură este considerată de colectivitate, nu ca o dovadă eventuală de timiditate, de închidere în sine, ci ca un refuz de a se integra sau chiar ca expresia unui oarecare dispreţ sau a respingerii celorlalţi.

Normalii din C.M.2 nu fac din liderii sau din excluşii lor un tablou prea diferit; totuşi, se pare că ei apreciază, mai mult decît adolescenţii debili, rapiditatea, absenţa lăudăroşeniei, politeţea şi dărnicia, care-i face să împrumute bucuroşi ceea ce posedă. Normalii sînt mai iritaţi decît debilii de lăudăroşenie, împrăştiere şi tachinărie.

386

l iderul şi exclusul, zugrăviţi de ei-inşişi

Portretul popularului şi al exclusului fiind astfel schiţat în linii mari de către grup, ni s-a părut interesant să ştim dacă popularul şi exclusul au conştiinţa comportamentului lor social şi a diferitelor trăsă­turi care-1 compun.

Un scurt chestionar (auto-portret) încearcă să scoată în evidenţă comportamentele pe care şi le atribuie cînd sînt întrebaţi despre rapor­turile lor cu colegii de clasă sau de atelier. Fiecare individ este solicitat să arate gradul înţelegerii sale cu ceilalţi (dacă este adeseori expus ta-chinărilor aproapelui, dacă este împrumutat de alţii bucuros şi dacă el insuşi împrumută etc.), dorinţa mai mult sau mai puţin imperioasă pen­tru tovărăşia altora şi stabilitatea eventuală a contactelor sale, gradul său de toleranţă faţă de alţii etc.

Popularii afirmă că au mulţi colegi, că le împrumută bucuros lucru­rile lor, consideră că reproşurile care li se fac sînt, în general justificate; nu le place să fie singuri, nici să-şi schimbe colegii.

Excluşii se plîng că sînt adeseori tachinaţi şi provocaţi de ceilalţi, mărturisesc că au puţini prieteni. Nu le place să împrumute şi consi­deră, în general, că li se fac reproşuri nedrepte. Din proprie iniţiativă, îşi schimbă des prietenii; le place singurătatea, deşi, în realitate, preferă să fie în tovărăşia altora, decît să rămînă singuri de tot.

Din acest sondaj se poate conchide că la excluşi există o permanen­tizare mai mult sau mai puţin clară a dificultăţilor de a avea legături cu semenii lor, legate de o tendinţă de a face abstracţie de grup, fie din plăcere, fie pentru a evita obligaţiile de a comunica cu ceilalţi. Ei au nu numai sentimentul că sînt în permanenţă ţinta unor agresiuni din partea celorlalţi, dar în plus îi consideră pe aceştia responsabili de pro­priile lor dificultăţi şi numai rareori îşi dau seama de faptul că izvorul propriilor necazuri se găseşte în ei înşişi.

Am putea pune în evidenţă şi într-un alt mod acest amestec de lu­ciditate şi orbire al adolescenţilor debili, slab integraţi social, prin pro­cedeul care consta din a-şi aprecia cu calificative de la 0 la 20 urmă­toarele 8 trăsături: rapiditate în lucru, îndemînare manuală, înălţime şi forţă fizică, seriozitate, curaj în lucru, număr de prieteni, conduita în instituţie.

Ordinea acestor trăsături, astfel notate, este foarte diferită de la un grup la altul: cea mai mare notă pe care şi-o atribuie popularii se re­feră la numărul prietenilor, vine apoi conduita, seriozitatea şi curajul in lucru. Primele două note, cele mai bune la excluşi, sînt purtarea şi curajul în lucru, iar cea mai slabă numărul de prieteni.

Regrupînd cele opt trăsături după natura lor: raporturi sociale, ap­titudini în activitate, prestanţa fizică, am constatat că autoevaluarea ex­cluşilor este superioară faţă de cea a popularilor, în ceea ce priveşte pres­tanţa fizică, egală, pentru aptitudini în activitate şi uşor inferioară, în evaluarea raporturilor sociale. Două trăsături, cel puţin, ne-ar permite să facem o comparaţie rapidă între aprecierea efectuată de subiecţi şi unele caracteristici obiective: înălţimea şi purtarea, notate în fiecare lună de către maiştri şi profesori.

— In ceea ce priveşte înălţimea, nu sînt diferenţe între înălţimile medii ale celor două grupe, iar dispersia este identică. Din acest punct de vedere, excluşii se supraestimează.

3-87

— In ceea ce priveşte purtarea: aprecierile şi notele profesorilor şi ale educatorilor ajung la o notă medie a purtării hotărît mai mare pen­tru populari, decît pentru excluşi (16 pentru 12). Şi aici excluşii se mai supraestimează, în ciuda elementelor obiective de apreciere de care dis­pun şi pe care, conştient sau nu, le refuză.

Această tendinţă la supraestimare proprie coexistă, totuşi, cu o oa­recare luciditate, ce se manifestă aici prin faptul că nota mai slabă de auto-apreciere a excluşilor se referă la numărul prietenilor pe care şi-i atribuie.

Portretul liderului şi al exclusului, stabilit prin examenul psihologic

a) Proba de adaptabilitate socială: labirintele lui Porteus. Pentru a putea fi interpretate valabil, toate probele ale căror rezultate au fost prezentate trebuie raportate la nivelul grupului de care aparţine su­biectul.

De altfel, noi dispunem de elementele oferite de bateria de teste de la spitalul Henri Rousselle pentru stabilirea „profilului" debilului min­tal, la care am adăugat rezultatele obţinute la testul Labirintului lui Por­teus.

Am ales proba lui Porteus pentru că este apreciată ca „semnifica­tivă" pentru „adaptabilitatea socială" şi despre care autorul afirmă că prezintă o „corelaţie net mai ridicată cu criteriul social, în comparaţie cu oricare alt test de performanţă", că există o „strînsă corespondenţă între aprecierea aptitudinii manuale şi notele la Labirinte", că testul mă­soară capacitatea de-a schiţa un plan şi de a judeca cu bun simţ în situaţiile practice.. . mai ales sub aspectul unui anumit grad de inde­pendenţă1.

Rezultatele obţinute, ţinînd seamă de cele spuse mai sus, sînt de-a dreptul derutante.

Au fost examinaţi, cu testul Porteus, 68 subiecţi: 22 populari, cu vîrsta reală medie de 15; 9 ani si cu un C I . mediu

de 69; 25 nediferentiati, cu vîrsta reală medie de 15; 5 si cu un C I . mediu

de 67; 21 excluşi, cu vîrsta reală medie de 15; 4 ani si cu un C I . mediu

de 65. Diferenţele între vîrstele lor reale şi C I . nefiind semnificative, am

putut compara cele două grupe extreme în ceea ce priveşte performan­ţele lor la proba Labirinte.

Prin testul Porteus se măsoară două aspecte: — scorul global, numit „notă-vîrstă", oare dă într-un fel oarecare

„vîrsta socială"; — „nota coeficient" dă totalul diverselor erori, notate de examinator

în cursul probei. Cu cît este mai ridicată, cu atît subiectul s-a abătut de la consemnul dat; dar această Notă-coeficient, oricare i-ar fi impor­tanţa, nu are incidenţă cu vîrsta socială indicată de Nota-vîrstă.

1 P o r t e u s , 1950.

388

Vîrsta medie obţinută de populari prin aplicarea labirintelor lui Porteus este de 12 ani, pe cînd la cei excluşi atinge 13 ani (Diferenţa nu este semnificativă)1.

Nota coeficient este, în schimb, mult mai ridicată la excluşi decît la populari, dar nici aici diferenţa nu este semnificativă.

Ni s-a părut, totuşi, că analiza acestei diferenţe, ce rezultă mai ales din următoarele erori, prezintă oarecare interes:

— subiectul ridică creionul, chiar dacă i s-a semnalat deja de două ori că nu are voie să întrerupă contactul între hîrtie şi creion;

— el taie colţurile labirintelor; — el traversează liniile (care i-au fost prezentate ca ziduri, cre­

ionul fiind considerat un automobil care-şi croieşte drum între aceste ziduri).

Excluşii fac aceste trei erori într-un număr semnificativ mai mare decît popularii.

Ei manifestă o lipsă de control, atît motor, cît şi intelectual, care-i incită la nerespectarea regulilor din cauza impulsivităţii sau a trăsătu­rilor caracteriale. Semnele unei proaste adaptări, ale inadecvării la sar­cina propusă, nu-i împiedică însă deloc să găsească soluţii la problemele pe care le pun ceva mai bine decît popularii.

Cum să interpretăm aceste rezultate în termeni de adaptare socială? Faptul de a nu lua în considerare consemnele, de a trece peste limitele stabilite poate, cînd este vorba de un test hîrtie-creion, să ducă la com­promiterea soluţiei? Acest lucru se întîmplă oare şi în viaţa cotidiană, mai ales cînd impulsivitatea comportamentului nu este corijată de bunul simţ sau de inteligenţă? Problema în privinţa interpretării labirintelor lui Porteus, la acest nivel şi pe acest eşantion, rămîne deschisă.

b) Probe şcolare. Pentru a completa portretele subiecţilor noştri, am studiat rezultatele lor la diferite teste ale bateriei.

S-au constituit două grupe, formate din 21 populari, respectiv 24 excluşi, cărora li se aplicaseră toate testele, fie la spitalul Henri Rousselle, fie la şcoală şi întotdeauna într-un interval de timp foarte scurt faţă de examenul sociometric.

Vîrsta reală medie a celor două grupe era de 16 ani, respectiv 15 ani şi 6 luni (diferenţă nesemnificativă). Rezultatele psihometrice ale celor două grupe de comparaţie sînt următoarele (tabel 11):

Cele două grupe sînt comparabile pe planul vîrstei mintale, ca şi pe planul nivelului şcolar; diferenţele care se observă, dealtfel toate în favoarea popularilor — nu sînt statistic semnificative.

Subliniem aceasta, deoarece ipoteza noastră iniţială postulează că inadaptarea provine din alte cauze decît inferioritatea nivelului mintal şi cognitiv.

Totuşi, superioritatea sistematică a rezultatelor medii obţinute de populari în aproape toate domeniile, chiar dacă diferenţele nu sînt sta­tistic semnificative, ne-a determinat să analizăm aceste rezultate pentru fiecare probă aparte.

La testele de nivel şcolar, se constată omogenitatea popularilor la trei niveluri: lectură, ortografie, calcul; în timp ce excluşii au rezultate descrescînde, de la calcul la citit, de la lectură la ortografie. Aceasta

1 De notat că în frumoasa lor lucrare „La debilité mentale chez l'adulte jeune", P e c h o u x , R e s s e g u i e r , L a u r e n t etc., 1958, au constatat că testul Porteus nu le-a îngăduit să obţină rezultate „exploatabile'' (p. 47).

389

ne face să ne gîndim că poate excluşii sînt, în număr mare, subiecţi cu dificultăţi specifice. După o examinare atentă, am constatat că această eventualitate nu poate fi, totuşi, invocată.

Proba noastră de lectură cuprinde două părţi: proba de descifrare1, compusă din cuvinte izolate (exemplu: la pipe, la cepe, l'orange etc.); cealaltă probă se bazează pe un test care redă o scurtă povestire2. Popu­larii şi excluşii obţin rezultatele prezentate în tabelul 12.

Excluşii sînt mai lenţi, atît la descifrare, cît şi la text. Dar dacă numărul erorilor este sensibil acelaşi în prima parte a probei la cele două grupe, el se micşorează în partea a doua la populari.

390

Se poate emite ipoteza că, la nivelul mecanismelor elementare (des­cifrare), cele două grupe sînt asemănătoare: nu există capacitate mai mare sau dificultate specifică într-un grup sau altul. Lectura unui text, avînd Insă un sens, permite descoperirea unei diferenţe de atitudine: unii se ajută de context, pentru a-şi diminua numărul erorilor, alţii, mai puţin.

In ortografie, apare un fenomen de acelaşi ordin: dictarea propusă1

este corectată pe baza a trei grile: una arată greşeli de aplicare a regu­lilor (nerespectarea acordului, mai ales la plural), altă grilă evidenţiază greşelile de utilizare (cuvinte deformate, dar fonetic corecte) şi, în fine, a treia, greşeli de fonetică.

Tabelul 13 arată că diferenţele globale între cele două grupe provin mai ales din greşeli de aplicare a regulilor, fiind, în medie, mult mai nu­meroase în grupul celor excluşi.

Tabelul 13

Fie că e vorba de greşeli de folosire curentă sau de fonetică, singurele care ar putea, eventual, exprima dificultăţi specifice, popularii şi excluşii sint practic la egalitate. Din contră, neobservarea regulilor este mult mai pronunţată la excluşi.

La calcul2 s-ar putea face aceleaşi observaţii. Proba se compune din două părţi: una conţine operaţii (adunări şi scăderi cu şi fără rest, înmul­ţiri, împărţiri), cealaltă — o serie de probleme cu enunţuri foarte simple, necesitînd cunoaşterea mecanismelor elementare. Nu sînt dificultăţi în înţelegerea textului problemelor şi nu s-au întins nici un fel de curse.

Partea din probă oare cere cea mai multă atenţie este efectuarea operaţiilor, cea mai puţin reuşită de către excluşi (tabelul 14).

Toate aceste diferenţe dovedesc, în favoarea popularilor, nu o supe­rioritate a nivelului de inteligenţă sau a cunoştinţelor lor, ci o mai mare capacitate de mobilizare spontană a atenţiei.

c) Probe de structurare spaţio-temporală. Nivelul de structurare spaţio-temporală este dat de scorurile probelor Bender-Santucci,

1 Este vorba de R.U.P. (Règles — Usage — Phonétique) pusă la punct de psi­hologii şcolari din Seine şi reetalonată de laboratorul Henri Rousselle în iunie 1956.

2 Probă folosită de M.B.I, etalonată prin grija psihologilor şcolari din Seine,

391

Kohs-Wisc şi Ritm. Rezultatele, ceva mai ridicate, obţinute de populari, nu sînt în mod statistic semnificative, ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie, că relativa inferioritate la lectură şi ortografie nu reprezintă urmarea unor deficite specifice în organizarea temporală sau spaţială, ci mai degrabă a unor dispoziţii caracteriale.

d) Probe motrice şi psiho-motrice. Testele motrice arată o superiori­tate netă a popularilor faţă de excluşi, mai cu seamă în probele de punctare — Stambak şi de Baraj-Zazzo.

Punctarea este o probă de viteză care nu cere altceva subiecţilor decît efortul de a atinge rapiditatea maximă. Avansul de aproape doi ani al popularilor faţă de excluşi este semnificativ la pragul de .01.

In ceea ce priveşte proba dublului baraj, rezultatele merită să fie studiate în detaliu. In acest test, se ştie că este vorba de a descrimina tăind, prima oară un semn, apoi, două semne anume şi aceasta cît mai repede posibil. In prima parte (barajul unui semn) sarcina este uşor de automatizat; pe cînd în a doua necesitatea de a căuta două semne diferite face ca execuţia să fie mai complexă şi dificilă. Se stabilesc raporturi între viteză şi precizie, atît într-una, cît şi în cealaltă sarcină, ceea ce permite definirea tipurilor de randament.

în ceea ce priveşte rapiditatea, rezultatele subiecţilor noştri sînt in­contestabil în favoarea popularilor. Pentru „randament" (combinarea vi­tezei şi a exactităţii) se constată că, în medie, popularii au un randament net mai ridicat decît ceilalţi la primul baraj, dar cînd e vorba de al doilea baraj această superioritate dispare între cele două populaţii.

Astfel, popularii sînt în acelaşi timp mai rapizi şi mai precişi la sarcina simplă şi uşor de automatizat. Ei păstrează viteza şi cînd sarcina se complică, dar fac mult mai multe greşeli, pe cînd excluşii, mai lenţi la prima probă, îşi încetinesc şi mai mult viteza la cea de-a doua, păstrînd grosso-modo aceeaşi exactitate.

Studierea tipurilor de randament şi repartiţia lor în cadrul celor două grupe aduce asupra acestui punct, indicaţii mai precise. Combinînd exactitatea de la primul şi al doilea baraj, se ajunge la stabilirea a două grade:

1. precizie optimă: exactitate normală la primul, ca şi la al doilea baraj;

392

2. precizie medie sau slabă: exactitatea normală la unul din cele două baraje şi slabă la celălalt, sau: exactitate inferioară celei normale in cele două cazuri.

Cit despre viteză, ea poate să fie: 1. viteză optimă: superioară sau egală normelor de vîrstă reală; 2. minimă: inferioară normelor de vîrstă reală. Combinînd cele două grade de precizie şi de viteză, se obţin patru

tipuri clasice: Rapid şi precis — rapid şi imprecis. Lent şi precis — lent şi imprecis. Dăm mai sus repartiţia în cadrul populaţiei noastre (tabel 15). Tipurile „lente" domină, ceea ce este normal într-o populaţie de

debili, se remarcă însă că tipurile rapide se găsesc în majoritate, la populari. Tot la aceştia se găseşte aproape totalitatea tipurilor „rapide şi precise", ceea ce presupune la subiecţii respectivi calităţi de stăpînire, de control şi facultatea de adaptare în situaţii noi.

Rezultatul testelor confirmă, astfel, ipoteza noastră: popularii nu sînt mai inteligenţi decît excluşii, ei nu posedă un nivel de cunoştinţe şcolare mai ridicat, ci posedă, într-un grad mai mare decît ceilalţi, calităţile de a corespunde la sarcinile propuse: mai multă supleţe, plasticitate în folo­sirea mecanismelor de care dispun. Ei sînt, în plus, capabili de mai multă rapiditate, mai multă stăpînire în raporturile viteză-precizie, de control mai bun şi la un nivel mai ridicat.

e) Observaţii individuale şi notaţii clinice. La aceasta vom adăuga cîteva notaţii efectuate în cursul examenelor clinice. Am avut impresia că numeroşi debili erau onicofagi. Cu ocazia unui examen sistematic al unei populaţii destul de importante (aplicarea testului Porteus la 89 subiecţi) am efectuat recensămîntul sistematic al onicofagilor. 33% din debilii băieţi îşi rod unghiile. La populari, se descoperă 27,7o/0, faţă de 52,6% la excluşi. Se manifestă astfel la debili o tendinţă la nervozitate, la nelinişte, chiar la anxietate, tendinţă mai clară la excluşi decît la ceilalţi.

Am remarcat, de asemenea, că numărul subiecţilor avînd un semn fizic observabil: strabism foarte accentuat, înfăţişare mongoloidă sau distrofii faciale etc. este mult mai ridicat la cei slab adaptaţi (diferenţă semnificativă la .01). Ne putem întreba dacă faptul de a fi diferiţi la înfăţişare în raport cu ceilalţi provoacă îndepărtarea voluntară de cei faţă de care se simt diferiţi sau, dimpotrivă, retragerea acestora din urmă, care înregistrează diferenţa existentă; sau poate conştiinţa de-a fi altfel atrage după sine un comportament care provoacă ostracismul.

* Diferenţa este semnificativă .la pragul de .02.

N-am menţionat aceste două aspecte — onicofagia mai frecventă şi anomaliile fizice mai răspîndite — decît pentru a sublinia diversitatea şi complexitatea cauzelor posibile ale unui fenomen asupra căruia nu pretindem că am făcut o analiză exhaustivă.

Cu aceeaşi intenţie prezentăm acum rezultatele observaţiilor efec­tuate într-o secţie dintr-un atelier de cismărie, observaţii realizate în două situaţii diferite.

In prima, toţi subiecţii fuseseră observaţi în acelaşi interval de timp, oricare ar fi fost natura lucrului lor. S-a evitat, atît pe cît a fost posibil, ca elevii să-şi dea seama că sînt observaţi; am notat durata şi natura ocupaţiilor succesive.

In cea de a doua, subiecţii se ştiau observaţi, căci în acea zi li se dădea, de către profesorul respectiv, o lucrare anume, aceeaşi pentru toţi, şi care, odată îndeplinită, va fi notată după criteriile curente, utili­zate la atelier. Era vorba de pingelirea unui toc de pantof bărbătesc, a cărei execuţie, în fazele sale diverse, era cunoscută de subiect.

Intr-o lucrare precedentă1 am clasat toate comportamentele în trei rubrici, la rîndul lor subdivizate în 8 categorii.

Rubrica I: Activitate: 1. Activitate utilă: Subiectul îndeplineşte sarcina, lucrînd continuu: aceeaşi operaţie este

repetată de mai multe ori; de exemplu: subiectul coase sau bate cuie. Sarcina poate să fie diversificată, caz în care se succed rapid mai multe operaţii, de exemplu: subiectul desenează pe hîrtie tiparul tălpii, pe care apoi îl trece pe o bucată de talpă şi o decupează etc.

2. Activitate de învăţare: O serie de acţiuni contrare se succed şi se anulează unele pe altele,

de exemplu: subiectul coase apoi descoase ceea ce a cusut; bate cuie, apoi le scoate etc.

Rubrica I I : Inactivitate: 1. Inactivitate impusă: Nu se datoreşte subiectului, ci îi este impusă de împrejurări, de

exemplu: maşina de care are nevoie nu este liberă, ori o piesă încleiată trebuie să se usuce etc

2. Inactivitate spontană: Subiectul încetează activitatea din proprie iniţiativă. Rubrica I I I : Deplasări. Acestea pot să fie: 1. In scopuri utile: Subiectul se duce, de exemplu, la bancul comun pentru a se folosi

acolo de instrumentele puse la dispoziţia sa pentru unele reparaţii. 2. In scopuri de învăţare: Subiectul se deplasează pentru ca profesorul să controleze lucrul

său, pentru a cere sfaturi. 3. In scopuri nedeterminate: Motivul real al deplasării nu apare clar pentru observator. 4. In scopuri inutile: Subiectul se deplasează, de exemplu, pentru a privi cum lucrează

un coleg, pentru a pălăvrăgi etc. Diferitele comportamente ale subiecţilor, cu durata lor, au fost re­

partizate în aceste opt categorii. Pentru fiecare din ele au fost calculate

1 L. M e r l e t - V i g i e r , 1960.

394

procente, reprezentând durata lor în funcţie de timpul total de obser­vaţie.

Vom reţine, pentru comparaţie, următoarele date: 1. Procentajul timpului folosit în mod util (T.F.U.), adică activitate

utilă + învăţare + deplasări în scopuri utile sau de învăţare. 2. Procentajul timpului rentabil (T.R.), adică: activitate utilă +

deplasări necesare; 3. Procentajul timpului pierdut ( T . P . ) : inactivitate spontană +

deplasări inutile; 4. Indice de stabilitate (S) care este raportul între totalul duratelor

pe care subiectul îl consacră rămânerii pe loc şi al celor în care el se deplasează;

5. Indice de continuitate (C) este durata medie a perioadelor în care subiectul îndeplineşte o activitate utilă;

6. Indice de randament ( R ) : raportul între timpul util şi timpul nerentabil.

Pentru a satisface necesitatea alegerii unui număr sensibil egal de populari şi excluşi, ale căror caracteristici de vîrstă, de C I . şi de durată a învăţării să fie comparabile în cadrul aceleiaşi secţii din atelier am comparat numai 3 populari cu 4 excluşi. Rezultatele indică numai ten­dinţe şi permit doar formularea unor noi ipoteze.

In „observaţie liberă (O.L.), adică atunci cînd subiecţii îşi îndeplinesc, în ritmul lor propriu munca obişnuită, datele sînt următoarele (tabel 16):

Cele două grupe se disting destul de puţin: egalitate în timpul folo­sit util, ca şi în timpul pierdut. Totuşi, timpul rentabil este mai ridicat la populari, pentru că ei consacră mai puţin timp decît excluşii, la ceea ce am numit învăţare; de aici rezultă randamentul mai ridicat la populari.

Din contră, se constată o mai mare stabilitate la excluşi, aceştia deplasîndu-se în general, mai puţin decît popularii. In schimb, continui­tatea lor este ceva mai slabă (nici o diferenţă nu este semnificativă, cal­culată după indicele neparametric: U de Mann-Withriey).

în „observaţie standardizată", adică atunci cînd subiecţii au toţi acelaşi lucru, dar în care durata execuţiei variază, am obţinut următoa­rele cifre (tabel 17).

Tabelul 16

395

Diferenţele se accentuează pe toate planurile în avantajul populari­lor, al căror randament a crescut în mod semnificativ, pe cînd timpul pierdut s-a micşorat, iar stabilitatea şi continuitatea s-au îmbunătăţit, fiind deci superioare faţă de acelea ale excluşilor.

Comparaţia devine şi mai interesantă, dacă se compară performan­ţele de la o situaţie la cealaltă, pentru acelaşi grup (tabel 18).

In timp ce popularii evoluează destul de clar, constatăm cu surprin­dere că excluşii par puţin capabili de a se adapta la exigenţele deosebite, reclamate de trecerea de la o situaţie obişnuită la o situaţie mai constrân­gătoare.

în timp ce popularii dovedesc supleţe, suprimă sau reduc ceea ce nu este absolut necesar (sînt deci capabili să facă o triere printre activi­tăţile propuse) şi reacţionează prin mai multă stabilitate şi continuitate în lucru, mărind astfel randamentul lor, excluşii, din contră, nu pot să reducă sensibil timpul pierdut, ceea ce face ca ei să obţină acelaşi ran­dament. Se pare, deci, că o situaţie mai constrîngătoare, în loc să-i sti­muleze, le dezorganizează activitatea, îi incită să se deplaseze mai mult şi să se oprească deseori din lucru.

Tabelul 18

396

Unei mai bune organizări â timpului la populari, prin controlul adecvat al deplasărilor, al mişcărilor şi chiar al producţiei însăşi, i se opune, la excluşi, un fel de rigiditate asociată cu dezagregarea compor­tamentului, care se poate presupune că este legată de emotivitate, impul­sivitate, chiar de anxietate, în tot cazul de o lipsă de control aproape .generală.

Valoarea prognostică a factorilor de adaptare

Ne-am străduit să scoatem în evidenţă, prin diverse mijloace, fac­torii adaptării adolescenţilor debili mintal la un mediu profesional şi social bine definit: acela al claselor de perfecţionare profesională.

Trebuie subliniat din nou că pentru subiecţii studiaţi mediul acesta «ste foarte privilegiat. Statutul lor de elevi îi pune în contact cu adulţi care, prin funcţia pe care o îndeplinesc, sînt deosebit de receptivi la handicapul lor; elevii sînt înconjuraţi de colegi de atelier avînd acelaşi nivel, aceleaşi insuficienţe. Fără nici o responsabilitate reală faţă de producţie, ei n-au nici un fel de experienţă a raporturilor noi, pe care le vor întîlni la locul de muncă, raporturi sociale, umane, cu colegi, ade­seori mai în vîrstă şi nepregătiţi să-i accepte, cu o conducere mai mult sau mai puţin informată, mai mult sau mai puţin răbdătoare faţă de Încercările, încetinelile şi eşecurile adolescenţilor noştri.

Putem trage concluzia unei bune adaptări, pornind de la buna inte­grare în acest mediu privilegiat, la lumea plină de asperităţi şi de noi Încercări pe care le vor cunoaşte subiecţii noştri la părăsirea şcolii?

Cu siguranţă, nu. Se poate spera totuşi, că prin calităţile de fineţe socială, maleabilitatea în legăturile cu semenii, rapiditatea, aptitudinile de a folosi cit mai bine posibilităţile proprii, controlul motor şi psiho-motor mai bun de care popularii dau dovadă, îngăduie să se prevadă mai bine adaptarea lor ulterioară; aceste calităţi determină integrarea lor mai rapidă în noua colectivitate, deosebită atât din punctul de vedere al vîrstelor, cît şi al rolurilor sociale.

încercare de validare

Acesta ar putea fi punctul de plecare al unei noi cercetări, care ne-ar permite să urmărim în viaţa cotidiană subiecţii pe care i-am studiat şi etichetat ca „bine adaptaţi" sau „slab adaptaţi", să analizăm integrarea lor în meseria în oare au găsit plasament după absolvirea şcolii şi să vedem dacă diagnosticul nostru poate avea, şi în ce măsură, valoare de prognostic.

De mai mult timp, directorul şi profesorii de la şcoala din rue Desprez îşi pun stăruitor problema de „a urmări" şi a-i ajuta pe acei subiecţi, care, deşi au beneficiat de învăţămînt, nu reuşesc ulterior să-şi rezolve singuri toate problemele.

In primul rind, se pune problema plasamentului. Fiecare profesor de atelier, în cursul carierii sale, are posibilitatea să „plaseze" cîţiva elevi în cutare sau cutare întreprindere, unde reuşesc să se facă cunos­cuţi şi apreciaţi. Aceasta însă nu depăşeşte nivelul unor posibilităţi in­dividuale de a se descurca şi nu poate să fie vorba decît de cîţiva indi­vizi.

397

Datorită nevoilor orescînde, în anul 1961 a fost creată „Asociaţia părinţilor cu copii în clasele profesionale", care a instituit „un grup de lucru pentru viitorul profesional şi social al întârziaţilor şcolari", compus din părinţi ai elevilor, din profesori, educatori, psihologul şi asistenţa şcolară. Acest grup de lucru, care publică pentru uz intern un buletin modest, dar plin de învăţăminte, şi-a propus două obiective: primul con­stă în găsirea de locuri pentru „absolvenţi", al doilea „şi-a propus să obţină, pentru îmbunătăţirea viitorului profesional al elevilor, realizări capabile să stîrnească interesul şi ajutorul puterii publice".

Acest grup, care funcţionează pe baza unei bunăvoinţe colective şi care n-are mijloace financiare sau administrative, a obţinut deja, cu ajutorul unor prospecţiuni variate la numeroşi patroni, un fel de „trecere progresivă din şcoală în viaţa profesională, sub formă de stagiu".

Adolescenţii, în timpul ultimului an de şcoală şi în condiţii precise, pot să încerce astfel să se familiarizeze cu lucrul din uzină, cu viaţa şi exigenţele întreprinderii. Din partea sa, patronul poate să cunoască posi­bilităţile reale ale tînărului de care are grijă provizoriu. Dacă încercarea este concludentă, un post a fost găsit; dacă este un eşec, adolescentul revine la şcoală şi asociaţia reia căutarea, pentru a-i găsi alt plasament. Evident că, pentru a da rezultate maxime, o asemenea iniţiativă ar trebui susţinută şi, de asemenea, să primească subvenţiile necesare.

Intre altele, asociaţia a lansat o anchetă pentru a afla ce-au devenit „foştii elevi". Sîntem în posesia a 42 răspunsuri, pe care le-am analizat în funcţie de problema pe care ne-am pus-o.

Cele 42 răspunsuri provin de la subiecţi care au terminat şcoala în urmă cu 2 pînă la 5 ani, media situîndu-se între 3 şi 4 ani.

32 subiecţi, adică 76,2% au un post plătit; 6 subiecţi, adică 14,3o/0, continuă studiile fie într-un centru de uce­

nicie, fie în „învăţămîntul social" etc; A n-au pentru moment post plătit (9,5%). Dintre subiecţii care lucrează şi despre care avem informaţii destul

de precise, i-am extras pe cei care i-am socotit „bine adaptaţi" sau „slab adaptaţi" cînd erau la şcoală şi am studiat statutul lor actual, precum şi o eventuală evoluţie.

Am calculat un indice de „stabilitate profesională", efectuînd rapor­tul între numărul anilor care au trecut de la ieşirea din şcoală şi numă­rul posturilor ocupate succesiv. In medie, acest indice este de 2,2 pentru 21 subiecţi selecţionaţi în acest mod, iar salariul lor mediu este în jur de 502,9 F.1.

Comparind pe cei bine adaptaţi cu cei slab adaptaţi, se constată încă odată (tabel 19) superioritatea celor bine adaptaţi, atît pe planul stabilităţii profesionale, cît şi pe planul venitului lunar.

Această superioritate a celor bine adaptaţi este cu atît mai accen­tuată, cu cît timpul scurs de la ieşirea din şcoală este mai important. Stabilitatea profesională este, în general, mai ridicată la subiecţii care au părăsit şcoala de 4 şi 5 ani, faţă de cei oare au terminat şcoala abia cu 2 sau 3 ani în urmă. în toate cazurile, stabilitatea profesională este supe­rioară la cei bine adaptaţi.

In anul 1965

398

Salariul mediu este, de asemenea, cu atît mai ridicat, cu cit timpul •curs de la ieşirea din şcoală este mai mare, ceea ce este normal; se constată, totuşi, că acest salariu mediu este mai însemnat la cei bine adaptaţi (diferenţa este semnificativă la pragul de .05).

Calităţile celor bine adaptaţi par să contribuie efectiv la integra­rea într-un mediu profesional normal într-o manieră adecvată şi să le permită să progreseze (unul din subiecţii noştri a ajuns muncitor calificat — tinichigiu-ajustor, la 4 ani după terminarea şcolii).

Rezultatele noastre nu exprimă evident decît o tendinţă, efectivele comparate fiind prea reduse pentru ca argumentaţia nostră să constituie o probă. Totuşi, tendinţa constatată este suficient de clară şi de aceea am socotit interesant s-o prezentăm.

Situaţia actuală a modului de integrare a debilului la locul de muncă. Perspective.

Se menţionează un fapt foarte important: în majoritate, adolescenţii debili mintal găsesc de lucru, deşi mai mult sau mai puţin rentabil; diver­sitatea salariilor este foarte importantă, mergînd de la 150 F la 1200 F pe lună. în plus, în numeroase cazuri, sarcinile efectuate sînt cele de jninuitor de produse" sau de salahor, deci muncitor nespecializat şi fără viitor pe plan profesional.

Necesitatea de a „urmări" adolescentul la începutul vieţii sale pro­fesionale cu scopul de a-1 ajuta să se conducă, să se integreze, ni se pare evidentă. Ea este semnalată de toţi autorii care, în Franţa ca şi în stră­inătate, şi-au pus problema adaptării debilului, adolescent sau adult, în societate. Acordul este unanim, dar este însoţit, la unii, de surpriza în faţa resurselor de adaptabilitate de care dau dovadă debilii.

Aici sînt cuprinşi şi cei cu debilitate profundă, la care, la urma urmei, recuperarea se dovedeşte posibilă în anumite Urnite (Lucrările

399

lui Beaujard şi Raymond, Jackson şi Burtler, Lecuyer, Horsley, Bugniot, Meadow şi Greenspan, Tobics şi Gorelick). Astfel, s-a demonstrat că deficienţii, chiar şi cei mai defavorizaţi pe toate planurile, adică acei a căror situaţie familială, socială, sau punînd probleme personale, au nece­sitat măsuri de spitalizare sau soluţii de internări în azil, pot, sub rezerva unui ajutor adecvat, să iasă dintr-un sistem închis şi protejat şi să-şi cîştige o autonomie cel puţin parţială (Hartzler, Itoga şi Tanaka, Schachoy, Winthrop, Badham, Beard, Kaufman, Krisheff, White etc.).

In ceea ce priveşte cercetările asupra celor cu debilitate medie sau uşoară, una din cele mai pasionante este aceea efectuată în Franţa pe tineri recruţi de 20 ani, unii de origine urbană, alţii rurală, şi a căror debilitate intelectuală a fost apreciată concomitent după criterii psihoteh-nice, şcolare şi clinice (idioţii şi imbecilii fiind excluşi, în prealabil, prin consiliul de revizuire)1.

Fie că e vorba de orăşeni, fie de rurali, autorii constată absenţa şomerilor în aceste eşantioane formate dintr-o populaţie handicapată din mediul urban şi din mediul rural. Evantaiul calificărilor, cum era de aşteptat, este foarte slab, nivelul maxim atins fiind de muncitor calificat-Cînd posibilităţi de învăţare sînt oferite de societate, ceea ce este cazul pentru unii subiecţi de origine orăşenească, numărul locurilor de muncă ce necesită meserii calificate creşte considerabil. Astfel, la debilii rurali, 90% sînt salahori şi numai 9,7o/0 muncitori calificaţi, pe cînd la orăşeni, numai 40,5% sînt salahori şi 59,5o/0, muncitori calificaţi.

Studiind mai de aproape eşantionul de 633 recruţi debili, exclusiv de origine orăşenească, autorii remarcă că 31% din această populaţie lu­crează în construcţii (15o/0 sînt zidari), unde este „incontestabil că ei parvin la un nivel de calificare satisfăcător".

Şi aceasta, s-ar putea spune, nu mulţumită societăţii, ci, într-un anumit sens, fără voia ei. Toţi aceşti subiecţi, în definitiv, s-au orientat spontan şi s-au îndreptat spre locurile de muncă cele mai susceptibile de a-i primi fără diplome, fără certificat de aptitudine profesională, dar unde exercitarea meşteşugului permite să se obţină „la locul de muncă"-o oarecare calificare.

înseamnă aceasta o utilizare maximă a posibilităţilor debilului? Majo­ritatea autorilor nu cred acest lucru şi recomandă o cercetare sistema­tică, nu referitor la ceea ce debilul nu poate face — ceea ce se cunoaşte destul de bine — ci la ceea ce sînt cu adevărat capabili să facă2.

Este necesară transformarea radicală a modului de a concepe poziţia de adult a debilului mintal. Aceasta înseamnă a lovi în prejudecăţile adînc înrădăcinate în mentalitatea publică şi încă foarte larg răspîn-dite, care socotesc că singurele căi profesionale accesibile debililor ar fi cele oferite de meşteşugărie sau agricultură (la nivelul muncii necali­ficate).

Or, pentru motive diferite, aceste căi sînt fără ieşire pentru debili,, deoarece în agricultură mecanizarea accelerată restrînge puţin cîte puţin munca necalificată, iar aceea de meşteşugărie cere, pentru a rezista în faţa unei producţii din ce în ce mai automatizate, calităţi de invenţie, de creativitate artistică, de originalitate şi dinamism, de care debilii sînt lipsiţi de cele mai multe ori. Din contră, este suficient să se viziteze o* uzină, pentru ca să se constate că posturile de lucru, putând să fie ocu-

1 P e c h o u x , R e s s e g u i e r , L a u r e n t etc., 1958. 2 L a u r e n t (Ph) ş i P h i l o n e n k o (A), 1961.

400

pate, cu toată liniştea şi cu randament de către debili, sînt mult mai numeroase decît se imaginează a priori.

în spiritul pregătirii debililor pentru locuri de muncă, experienţa realizată de şcoala de la Gerland (OEuvre lai'que de perfectionnement professionnel du Rhone)1 este deosebit de interesantă. Ea demonstrează, cu adevărat, că posibilitatea de utilizare a debililor la meşteşugărie este mult mai slabă, decît la mica sau marea întreprindere. Din 119 elevi, care au absolvit şcoala în urmă cu 1—5 ani, 30% lucrează într-o între­prindere mare (cu mai mult de 30 muncitori) 30% într-o întreprindere mică (cu 10 pînă la 30 muncitori) şi numai 19%, în meşteşugărie. în 70% din cazuri „minimumul vital" este asigurat.

Exemplul citat mai sus, al recruţilor din 1'Ile-de-France, demon­strează că debilul se integrează în producţie, chiar şi atunci cînd nu a fost prevăzut nimic pentru a i se uşura accesul la viaţa profesională. Şi aceasta este conform cu constatarea altor autori, din Marea Dritanie, Olanda, Statele Unite (a se vedea, mai ales, lucrările lui Bobroff, efec­tuate pe debili revăzuţi la 12 ani după intrarea lor în viaţa profesională, cele ale lui Charles de Gayral şi Stern, a căror concluzie este că debilii mintal au'o capacitate aproape normală de adaptare profesională e tc) .

Experienţa şcolii din Gerland dovedeşte, în plus, diversitatea posibi­lităţilor de integrare, atunci cînd este efectuată o muncă sistematică de orientare şi prospecţiune. Organizarea, la scară naţională, a unui aseme­nea sistem este de mult timp reclamată de orientatorii profesionali (a se vedea, mai ales, Lheritier şi Bugniot (1953), Maury (1957) şi al 13-lea Congres naţional de orientare profesională, ţinut la Evreux în 1960). Pre­lungirea recentă a şcolarităţii obligatorii pînă la 16 ani nu face decît să sporească amploarea si urgenţa problemei de rezolvat (cf. Sivadon sî coli.).

Soluţiile se propun, ici şi colo; realizările sînt în curs: unle şcoli na­ţionale de perfecţionare folosesc un examen la absolvirea şcolii, care va fi atestat printr-o diplomă, un fel de certificat de nivel profesional, a cărui valoare începe să fie apreciată de şefii de întreprindere, care pri­mesc elevii acestor şcoli. Rezultă marele avantaj al unei astfel de iniţia­tive, dar se descoperă, de asemenea, şi dezavantajul: în măs",ra în oare diploma respectivă este dinainte rezervată debililor, ea es^e oarecum devalorizată prin însuşi acest fapt.

O soluţie mai raţională, mai satisfăcătoare şi realizabilă înur-un plan de ansamblu ar fi să se ofere celor „mai puţin dotaţi" accesul la examene care nu comportă probe scrise — de cultură generală sau de tehnologie — şi care ar consta din executarea de către candidaţi, a unui număr oare­care de lucrări, pe oare le-ar efectua curent, în cadrul exercitării profe­siunii dorite. S^ar deschide astfel perspective de calificare profesională care n-ar diminua ou nimic pe acelea, mai vaste, ale subiecţilor capabili de realizări, atît pe plan tehnic, cît şi pe planul elaborării mai abstractei

Dacă „atitudinea unei societăţi faţă de deficienţii săi este un criteriu de civilizaţie"3, se pune problema să nu lăsăm în continuare doar hazar­dului grija descoperirii căilor profesionale care convin debililor, d orien­tare şi o pregătire profesională adecvate, ţinînd seama de nevoile gene­rale, ca şi de posibilităţile individuale, rămîn de creat, precum şi un or-

1 M a r i a D u b o s t ş i C l a u d e K ö h l e r , 1960. 2 L a u r e n t et P h i l o n e n k o , 1961. 3 R. Z a z z o , 1956.

26 — Debilităţile mintala 401

ganism însărcinat să urmărească, să ajute, să „recicleze" orice handicapat, attt pentru binele societăţii, cît şi pentru un echilibru mai bun şi o deplină dezvoltare a potenţialităţilor individului.

Bibliografie

A L A M A G N Y R., L'enfance inadaptée et le certificat d'aptitude professionnelle, ..Rééducation", Fr., 1954, 8, 57, 34—48.

A L A M A G N Y R., La notion de présence au travail, ..Rééducation", Fr., 1958, 12, 101—102, 21—34.

A L B E E G. W . , P A S C A L G. R., A Study of Competitive Behavior in Mental Defec­tives, „Amer, J. Ment. D e l " , U.S.A., 1951, 55, 4, 576—81.

A L B I Z U - M I R A N D A C , S T A N T O N H. R., Des facteures psycho-sociaux dans l'adap­tation profesionnelle des adultes retardés mentaux, „Actes du Congrès international pour l'Étude Scientifique du retard mental", 1964, Co­penhague.

A N D R E Y B., Appréciation de la maturité infantile à travers certaines techniques psychologiques, „Rev. de Neuro-Psychiatrie infantile", Fr., 1959, 9—10, 404—410.

B A D H A M J. N . , The Outside Employment of Hospitalized Mentally Defective Patients as a Step Towards Resocialization, „Amer. J. ment. De l" , U.S.A., 1955, 59, 4, 466—79.

B A R I L L E A U S., La réadaptation sociale du jeune déficient mental; l'expérience canadienne, „Revue pratique de psychologie de la vie sociale et d'Hygiène mentale", Clermont-Ferrand, 1959, 4, 153—159.

B A R R Y J. R., E V E R S T I N E L., K L E M A N J. P., Une échelle d'appréciation qualita­tive abrégée pour les labyrinthes de Porteus, „J. clin. Psychiatry", U.S.A., 1961, 17, 3, 291.

B A R T L E T T , Les relations entre auto-appréciation et jugement des pairs selon une échelle d'évaluation du leardership, „Personn. Psychol", U.S.A. , 1959, 12, 2.

B A S T I N G., Statut social des adolescents, les observations des professeurs et le test

sociomëtrique de Moreno, „Cah. Pédag.", 1953, 12, 15—19.

B E A R D R. J., Industrial Therapy with Mental Defectives, „Amer. ment. Del",

U.S.A., 1953, 57, 4, 547—53.

B E A U J A R D M. , R A Y M O N D M . , Les ateliers d'assistance par le travail pour débiles profonds, Exposé d'une experience, „Rev. Neuro-Psych. Inf.", Fr., 1963, II , 9—10, 504—14.

BEER, B U C K H O U T , H O R O W I T Z , L E V Y , Some Perceived Properties of the Diffe­rence between Leaders and Non-leaders, „J. Psychol.", U.S.A. , 1959, 47, 1.

B O B R O F F A. , Economic Adjustment of 121 Adults, Formerly Students in Classes for Mental Retardates, „Amer. J. ment. Del" , U.S.A. , 1956, 60, 3, 525—35.

B O L D U C T. E., Social Value-need Patterns in Mental Retardates „J. consult. Psy­

chol.", U.S.A., 1960, 24, 6, 472—9.

402

B O L Y L. F., C A S S E L L J. T., An Exploratory On-the-job Training Program for the Institutionalized mentally Retarded, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1956, 61, 1, 105—12.

B O N N E T H., L'aide par le travail aux handicapés mentaux dans le milieu social, „Rev. Psychol. Vie sociale", Fr., 1963, 3, 103—29.

B O S I N E L L I M . , Etude d'une population d'oligophrènes à l'aide technique socio-métrique de Moreno, „Infanzia Abnormale", 1959, Supplément, 34.

B O U V I E R Dr., Valeur relative des tests dans la rééducation et l'orientation professionnelle des débiles mentaux, „Rev. de Neuro-Psych. inf.", Fr., 1956, 1—2, 43—7.

B R O W N E. M . , Social Adjustment of Mentally Retardates, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1946, 50, 434—36.

B U R D E T T A. D., Examen de certaines techniques d'orientation professionnelle utilisées dans les programmes pour arriérés mentaux, „Ment. Retard.", U.S.A., 1963, 1, 4, 230—5.

B U T L E R F. O., The Mental Defective and his Future, „Am. J. ment. Def.", U.S.A. , 1949, 54, 63.

C A H N P., B O U V I E R , Examen moteur d'un groupe de débiles mentaux. „Rev. de Neuro-Psych. inf.", Fr., 1957, 1—2.

C A I N F. L. , R O T H S T E I N J. H., Project on Problems of the Education of Mentally Retarded Adolescents in Secondary Schools Being Conducted at San-Francisco State College, „Amer., J. ment. Def.", U.S.A., 1951, 56, 1. 84—5.

C A N T O R , G O R D O N , S T A C E Y , Manipulative Dexterity in Mental Defectives „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1951, 56, 401.

C H A R L E S D. C, Ability and Accomplishment of Persons Earlier Judged Mentally Deficient, „Genet. Psychol. Monogr.", U.S.A., 1953, I, 3—72.

C H A U D A G N E H., L'avenir des déficients mentaux et sensoriels, „La Raison", Fr.,

1956, 16.

C O H E N J. S., Attitudes des employeurs envers l'embauche des débiles mentaux,

„Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1963, 67, 5, 705—13.

Congrès National d'Orientation Professionnelle, XIII (1960). Èvreux. L'avenir social

et professionnel des moins doués, Paris, Néret.

D E N T L E R R. A . , M A C K L E R B., Le test des labyrinthes de Porteus, indice de fonctionnement chez les enfants retardés „J. Consult. Psychol.", U.S.A. , 1961, 26, 1, 50—55.

D E N T L E R R. A. , M A C K L E R B., Mental Ability and Sociometric Status among Retarded Children, „Psychol. Bull.", U S A . , 1962, 59, 4, 273—83.

D I N G E R J. C, Post-school Adjustment of Former Educable Retarded Pupils, „Ex-

cept. Child.", U.S.A., 1961, 27, 7, 353—60.

D O C T E R R. F., Les corrélations entre les erreurs qualitatives au test du labyrinthe

de Porteus, „J. Clin. Psychol.", U.S.A., 1960, 16, 3, 336—8.

D O L L E. A . , Occupational Education for the Adolescent Mentally Deficient in a School program, „Except. Child.", U.S.A., 1958, 5—8, 51—3.

D O L T O F., A propos des enfants à niveau mental inférieur — Pronostic et thérapeu­tique, „Pediatrie", Fr., 1955, 3, 389—96.

D U B I N H. N. , The Sheltered Workshop: some Important Considerations and Obser­vations in its Planning and Establishment, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1956, 60, 3, 508—14.

D U B O S T M., K O H L E R C , Une expérience de préparation à la mise au travail des débiles mentaux, Fr., „Enfance", 1960, 4—5, 487—497.

403

D Y B W A R D G., Administrative and Legislative Problems in the Care of the Adult and Aged Mental Retardate, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1962, 66, 5, 756—22.

D Y B W A R D G., Rehabilitation for the Adult Retardate, „Amer. Publ. Health", U.S.A. , 1961, 51, 7, 998—1004.

Ehemalige Hilfsschüler im Praktischen Leben, „Praxis Kinderpsychol. Kinder-psychiat.", Dtsch., 1953, 2, 1, 20—1.

„Enfance", Nouvelles recherches sur la débilité mentale, Fr., 1960, numéro spé­cial 4—5, 514 p.

„Esprit", L'enfance handicapée, Fr., 1965, numéro spécial, 1001 p. F E R G U S O N R. G., Étude du problème de l'arriération mentale dans une grande

communauté urbaine, „Amer. J. Psychiatr.", U.S.A. , 1957, 3, 490—501. C A L L A G H E R J. J., Measurement of Personnality Development in Préadolescent

Mentally Retarded Children, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1959, 64, 2, 296—301.

• G A R R I S O N I. K., The Development of Social Skills and Attitudes „Amer. J. ment.

Def.", U.S.A., 1951, 56, 2, 338—43. • G A Y R A L L. , S T E R N H. , Activité professionnelle et reclassement des psychopathes

et anormaux, „Arch. mal. prof.", Fr., 1961, 22, 11, 617—45. C E I S S L E R S., Social, Legal and Educational Aspects of a Work Experience Program

for Mentally Retarded Students on the Secondary School Level, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1956, 61, 2, 352—61.

DE GREEF, Essai sur la personnalité du débile mental, „Journal de Psychologie",

Fr. 1927. G U N Z B U R G H. C , Social Rehabilitation of the Subnormal, „Brit. J. Psychol.",

1961, 52, 1, 86. G U N Z B U R G H. C , Therapy and Social Training for the Feebleminded Youth, Brit.

J. ment. Psychol.", 1957, 30, 1, 42—8. H E G G E T. G. The Specialized Treatment Institution for Educable Mentally Re­

tarded Children. A Research Project in Social Hygiene, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1956, 60, 4, 703—5.

H I T C H C O C K A . , Vocational Training and Job-adjustment of the Mentally Deficient, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A. , 1954, 59, 100.

H O L L I N G S H E A D M . T., Patterns of Social Competence in Older Mental Retar­dates, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1952, 56, 603.

H O Y L E J. S., Home Conditions and Employment of Mental Defectives „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1951, 55, 4, 619—21.

1 T O G A K., T A N A K A M . , Étude de l'ajustement social du déficient mental, „Jap. J. Educ. Psychol.", 1956, 3, 4, 16—25.

I Z A R D C. E., Corrélats personnels du statut sociométrique, „J. appl. Psychol.",

U.S.A., 1959, 43, 2, 89—93.

J A C K S O N S. K., B U T L E R A . J., Prédiction de la réussite du placement dans la société, des retardés mentaux ayant vécu en institution, „Amer. J. ment. Def.", U.S.A., 1963, 68, 2, 211—7.

J O L I V E T A. , M O O R L., Indication de la Rééducation psycho-motrice des débiles

en vue d'une réinsertion sociale, „Rev. Neuro-Psych. inf.", Fr., 1957,

5—6, 279.

K A U F M A N M . E., Psychothérapie de groupe pour préparer le retour dans leur communauté de débiles mentaux placés en institution, „Ment. Re­tard.", U.S.A., 1963, 1, 5, 276—80.

K O H L E R C , Problèmes psychologiques et sociaux posés par les enfants et adoles­cents débiles mentaux, „Ann. méd-psychol. u, Fr., 1959, 4, 654—72.

•404

B O L S T O E O. P., An Examination of some Characteristics which Discriminate Between Employed and not Employed Mentally Retarded Males, „Amer.

J. ment. De l" , U.S.A., 1961, 66, 3, 472—82. L A U R E N T PH. , P H I L O N E N K O A. , Le débile mental dans le monde du travail,

..Bulletin du C.E.R.P.", 1961, 3, 400 p. L A U R E N T PH. , P E C H O U X P., RESSEGUIER J., K E T T L E R P., T H I R E A U Y . ,

La débilité mentale chez l'adulte jeune: aspects psychologiques, so-matiques, sociologiques, ..Bulletin du C.E.R.P.", 1958, 7, 1, 69 p.

L A W R E N C E E. S., Social Adjustment, An Area for Psychological Research in Mental Deficiency, „Amer. J. ment. Def.", 1954, 58, 500 p.

L Ê C U Y E R R., H O R S L E Y A. , Sur quelques travaux industriels exécutables par des

adolescents déficients mentaux profonds, „Rev. Neuro-psychiatr. inf.",

1963, 11, 9—10, 515—526. L E O N A. , Analyse de quelques mécanismes d'acquisition des premiers éléments

d'un métier chez l'adolescent, „Bull. du C.E.R.P.", 1957, 2. L E R O Y J., Test des mouvements conjugués de Ricossay et prédiction de la réussite

en atelier, B.I .N.O.P. , 1957, 1. L E S C H A N O W S K Y H., De l'influence de la puberté sur le débile mental, „Rev.

Neuro-psych., inf.", 1954, 11—12, 525-^48. L E V Y - L E B O Y E R , Choix sociométriques et caractéristiques personnelles. Note sur

l'influence des conditions expérimentales. „Trav. Hum.", 1959, 22, 3—4. L H É R I T I E R A. , B U G N I O T M . , Education professionnelle et placement des débiles

mentaux, B.I.N.O.P., 1953, 2. L H É R I T I E R A. , L'avenir social et professionnel des „moins doués", XIIIe Congrès

National d'Orientation Professionnelle, juin. 1960, Évreux. MC C A R T N E Y L. D., Providing Occupational Readiness for Young Mentally De­

ficient Children of the Non-Familial Type, „Amer. J. ment. Def.",

1958, 62, 4, 625—33. Mc K E S S O N W. B., The Needs of the Mentally Retarded in our Community, „Amer.

J. ment. Def.", 1956, 61, p. 309. M A I S O N N E U V E , Gravitation affective et caractéristiques d'autrui dans les petits

groupes, „Année Psychol.", Fr., 1956, 56, 2, 397—410. M A R C H A N D J. G., Changes of Psychometric Test Results in Mental Defective

Employment Care Patients, „Amer. J. ment. Def.", 1956, 60, 4, 852—9.

M A S S A H., Les petits mentaux avec syndrome anxieux et leur aptitude au tra­vail professionnel, „Arch. Belges Méd. Soc", 1957, 15, 10, 458—71.

M A U C O R P S P. H. , B A S S O U L , Conscience de la conscience d'autrui et empathie des relations inter-personnelles, „Psychol. Franc.", 1958, 3, 4.

M A U R Y M. , Orientation professionnelle des enfants et des adolescents inadaptés, B.I.N.O.P. , 1957, 1.

N I T Z B E R G J., Some Different Emphases in the Role of the Social Worker in a Workshop for Mentally Retarded Adolescents and Young Adults, „Amer. J. ment. Def.", 1958, 63, 1, 87—95.

P A P A V A S S I L I O U I. T., Déficits pondéraux et staturaux chez les enfants arriérés et normaux, „Rev. Psych, inf.", Suisse, 1952, 19, 6, 226—30.

P E C H O U X P., T H E V E N I N R., P A N T E L L„ H U G O N O T R., Réflexion sur l'orien­tation professionnelle des anormaux psychiques, „Journal de Méd. de Lyon", 1947, p. 273.

P E C K H A M R. A . , Problèmes in Job Adjustment of the Mentally Retarded, „Amer. J. ment. De l" , 1951, 56, 2, 448—53.

P E R E I R A C , Expériences dans la formation et la Réhabilitation des retardés mentaux, Actes du Congrès pour l'Étude Scientifique du Retard Men­tal, Copenhague, 1964.

405

P I C H O T P., H A I M A. , PERSE J., Débilité mentale: adaptation et adaptabilitè sociales, „Rev. Psych, appl.", Fr., 1957, 7, 37—51.

P I E T R O W I C Z B., Die Vorbereitung entwicklungsgehemmter Kinder auf ihren Be­ruf seinsatz, „Praxis Kinderps.", Dtsch., 1955, 4, 2—3, 60—3.

P O R T E U S S. D., Test des Labyrinthes, Edition du Centre de Psychologie Appliquée, Paris, 1952.

R O S E L L E E. N., New Horizons for the Mentally Retarded when a State Looks at the Problem as a Whole, „Amer. J. ment, del", 1955, 59, 3, 359—73.

R O Z E N Z W E I G L. H. The Habilitation of the Mentally Retarded, „Amer. J. ment.

Def.", 1954, 59, 1, 26—34.

S C H M I D T B. G., Development of Social Competencies in Adolescents Originally Classified as Feebleminded, „Amer. J. of., Orthops.", 1949, 19, 1,

125—29.

S H A C H O Y G. R., Training the Mentally Deficient for Community Adjustment.

„Amer. J. ment. Def.", 1954, 69, 2, 226—30.

S I G H A R T A. , Aussichten der Berufsausbildung bei Schwachbegabten Knaben, „Präzis Kinderpsychol.", Dtsch, 1954, 3, 2—3, 45—50.

S T A R K M A N , C R O M W E L L , Self Evaluation of Performance and Subsequent Prac­tice in Mental Defectives, „Psychol. Reports", U.S.A. , 1958, 4, 3.

S T E V E N S H. A. , B L U M B E R G A. , A Preliminary Report on the Establishment of a Sub-Contract Sheltered Workshop in a Residencial School for the Mentally Retarded, „Amer. J. ment. Def.", 1957, 62, 3, 470—5.

S T I C K L A N D C. A . , The Social Competence of the Feeble-minded, „Amer. J. ment. Def.", 1949, 53, p. 504.

S U T H E R L A N D J. S., B U T L E R A . J., G I B S O N D., A sociometric Study of Institutionalized Mental Defectives, „Amer. J. ment. Def.", 1954, 59, 266 p.

T A G I U R I , K O G A N , L O N G , Différenciation of Sociometric Choice and Status Re­lations in a Group, „Psychol. Reports", U.S.A., 1958, 4, 3, 523—6.

T I Z A R D J., O ' C O N N O R N . , The Occupational Adaptation of High-grade Mental Defective, „Lancet", sept. 1952, 2, 620—3.

T I Z A R D J., Institutional Defectives, „Amer. J. ment. Def.", 1954, 59, 2, 158—65. T R A C H T M A N A. , An Exploratory Program for the Vocational Adjustment of Men­

tally Handicapped Adolescents, „Amer. J. ment. Def.", 1954, 38, 3, 424—30.

V A N C A U W E N B E R G H E R., Intégration professionnelle du retardé mental: l'atelier protégé, „Bull, du Centre d'Et. et de Doc. sociales de la province de Liège", 1964, 18, 1, 3—13.

V A N D Y C K C , Les réalisations d'assistance psycho-pédagogiques pour les défi­cients mentaux, et les ateliers de protection en Hollande, „Crianca Portug.", 1962, 20, 51—71.

W A K E F I E L D R., Work Experience for the Mentally Retarded in Santa Monica, „Bull. Nat. Assoc. second. Sch. Principals", U.S.A. , 1962, 46, 273, 217—9.

W A R R E N S. L., Problems in the Placement and Follow-up of the Mentally Re­tarded, „Amer. J. ment. Def.", 1965, 59, 3, 408—12.

W E H R M E I J E R J. W . , L'intégration sociale du mentalement handicapé, Actes du Congrès International pour l'Étude Scientifique du retard mental, Co­penhague, 1964.

406

R l N G O L D J. T., A Plan for State and Community Action, „AmeT. J. ment. Def.",

1957, 62, 1, 14—25. VEISS W . F., Education of the Educable and Trainable Child at Muscatatuk State

School, a Modern Rehabilitation Center, „Amer. J. ment. Def.", 1956, 61, 2, 348—51.

• H I T N E Y E. A. , The E.T.C. of the Mentally Retarded, „Amer. J. ment. Def.", 1954, 59, 1, 13—25.

• I N T H R O P H., Psychological and Economic Factors Governing the Industrial Uti­lization of the Mentally Defective Learner, „Amer. J. ment Def.", 1956, 61, 1, 181—90.

E A Z Z O R., Psychologie différentielle de l'adolescence, P.U.F. , 1966, 406 p. E A Z Z O R., Qu'est-ce que la débilité mentale?, „La Raison", 1956, 16, 5—18.

C A P I T O L U L X I

DEFICIENŢA M I N T A L Ă ŞI REPREZENTAREA DE SINE

Boger P E R R O N

De cincisprezece sau douăzeci de ani se dezvoltă un curent important de cercetări şi de idei consacrate studiului deficientului mintal în spe­cificitatea sa individuală, în calitate de persoană. Se pleacă, în general, explicit sau implicit, de la situaţia sa de deficient mintal şi se postulează că, din această situaţie, derivă o întreagă „dinamică" care îi este proprie (Beley, 1956 a). în această perspectivă generală, vom centra acest capitol pe următoarea problemă de dublu aspect: există oare într-adevăr o astfel de dinamică particulară a deficienţilor mintal, iar, dacă există, rezultă oare de aici şi modalităţi proprii ale reprezentării de sine? Ce efect are această reprezentare de sine asupra dezvoltării sociale? Vom discuta mai întîi literatura existentă relativ la această dublă problemă; apoi vom prezenta o contribuţie experimentală personală.

1. Prezentarea critică a literaturii1

Prezentăm şi discutăm lucrările reţinute în 4 rubrici, care corespund la patru întrebări fundamentale:

1. Cum este privit şi tratat de anturajul său deficientul mintal; care sînt statutul şi rolurile sale?

2. în ce măsură situaţia de handicapat influenţează asupra dezvol­tării sale: este această situaţie generatoare de anxietate, şi, în funcţie de aceasta, dezvoltă la debilul mintal conduite reacţionale?

3. Reuşita şi eşecul se exprimă la debilul mintal prin modalităţi particulare, în funcţie de handicapul său, modificînd astfel dezvoltarea sa?

1 Această prezentare critică continuă, în domeniul deficienţei mintale, o tre­cere în revistă anterioară, cu caracter general, a unor lucrări consacrate „genezei reprezentării de sine" (Perron, 1964 a) îndeosebi partea sa ultimă (F. „întîrzierile-şi perturbările genetice").

408

4. Conduc toate acestea la o reprezentare de sine diferită de aceea l subiectului „normal" şi pot contribui la explicarea riscurilor de adăp­are generală?

Vom relua succesiv aceste patru întrebări, desigur fără a prezenta i discuta o bibliografie exhaustivă, ceea ce ar depăşi cu mult dimensiu-âle prezentului capitol; succint, prin cîteva ilustraţii, vom încerca să lesprindem tendinţele gîndirii actuale.

fcarcepere şi atitudini, statuturi şi roluri

fcriaţiiie intre copilul deficient mintal I părinţii săi

Felul în care părinţii reacţionează la deficienţa copilului lor, şi lupă oare, ţinînd seamă de structurile lor personale, îşi modifică atitu-Hnile şi conduitele educative corespunde, evident, unui ansamblu de fac­ón de primă importantă ai dezvoltării, care suscită un interes cres-Ind.

Mai mulţi autori1 au cerut părinţilor să aprecieze nivelul mintal al opilului lor deficient. Aceste aprecieri, traduse în C.I., par, în general, proape de realitate; eroarea medie este slabă, mult inferioară faţă de eea ce se aşteaptă de la clinica cotidiană (oare determină majoritatea racticienilor să creadă că părinţii supraestimează în mod izbitor posi-ilităţile copilului). Aceasta înseamnă însă a examina superficial pro-ilema. Un număr din ce în ce mai mare de autori subliniază că apariţia mui copil deficient mintal constituie, ca regulă generală, o gravă durere lentru părinţi, lezaţi în viaţa lor cotidiană, în speranţele lor şi, mai ault, în imaginea pe care şi-o fac despre ei înşişi2. Culpabilitatea (în-arită de opiniile populare asupra eredităţii), îngrijorarea în ceea ce pri­eşte viitorul copilului, alternanţa speranţelor şi a descurajărilor, pro­teinele reale pe care le pune adesea prezenţa handicapatului în sînul amiliei, toate acestea contribuie la dezvoltarea anumitor atitudini şi onduite ale părinţilor faţă de copil şi care nu pot să nu aibă efect supra dezvoltării sale3. Cook (1963) a aplicat „Parental Attitude Re-tarch Instrument", un chestionar de atitudini educative, mamelor a 78 de copii handicapaţi, clasaţi în cinci grupe: orbi, surzi, mongoloizi, afirmi motori cerebrali, cazuri de leziuni organice. Analiza rezultatelor itilizează două dimensiuni pe oare lucrarea anterioară despre normali t scosese în evidenţă: autoritate — liberalism şi căldură afectivă — ăceală. Cook observă că, de regulă, cu cît handicapul este mai grav, u atît mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina a activitatea copilului şi, prin aceasta, să stânjenească dezvoltarea po-ibilităţilor sale; mamele mongoloizilor şi ale infirmilor motori cerebrali ar, în special, reci şi autoritare. Fără îndoială, aceste concluzii sînt de-arte de a fi unanim acceptate. Alţi autori pun accentul pe superpro-ecţie dar, desigur, într-o atmosferă foarte diferită: după ei, întîrzierea

1 E w e r t s i G r e e n , 1957; S c h u l m a n ? i S t e r n , 1959; C a p o b i a n c o i K n o x , 1964.

2 S t o n e , 1948; M a h o n e y , 1958; M i c h a e l s §i S c h u e m a n , 1962; o m k i e w i c z , 1963.

3 S t o d d a r t , 1959; P e c k s i S t e p h e n s , P a y m e r , 1965.

409

în dezvoltare este adeseori agravată prin reducerea iniţiativelor ac date copiilor şi, deci, prin menţinerea acestora într-o dependenţă ad tivă. S-a susţinut chiar că o trăsătură fundamentală a mamelor de î poiaţi este menţinerea cît mai mult posibil a simbiozei cu copilul peri care ele poartă, cel puţin în parte, responsabilitatea întîrzierii chiar d aceasta a provenit din alte cauze1. Nu se poate, totuşi, generaliza de rece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, că structura reiaţi: părinţi-copii se dezvoltă în funcţie de personalitatea părinţilor, prec şi de particularităţile copilului însuşi, aşa cum le etalează şi le dezvc ontogeneza. Atitudinile părinţilor faţă de deficienţii mintal sînt m tipie2, fără a se putea aprecia a priori o cauzalitate cu sens unic. Se găsesc aici, ca şi în studiile consacrate „mamelor de schizofreni", d< tendinţe: sau se impută întîrzierea mintală personalităţii şi condu părinţilor, în special mamei; sau, din contră, aceste conduite sînt cotite ca reacţionate la handicapul copilului. Cele două teze sînt, f îndoială, parţiale şi părtinitoare: este vorba de structuri de relaţii, c de structuri vii, care evoluează, fără ca această evoluţie să se po imputa numai unuia sau altuia dintre participanţi. în această persp tivă trebuie studiată întreaga structură familială3.

Evident, relaţiile părinţi-copii influenţează asupra genezei imagi de sine, fapt subliniat de Kelper (1955) într-o lucrare care căuta să temeieze achiziţia reprezentării de sine pe concepţiile lui Huli. E probabil că părinţii care-şi axează toate atitudinile şi conduitele lor handicapul copilului „î l învaţă" pe acesta să se privească şi să se finească ca handicapat. De fapt nu se cunoaşte sfera acestei ipote care ar trebui să constituie obiectul unor cercetări ulterioare.

Atitudinile sociale generale faţă de deficienţii mintal

Un întreg ansamblu de factori psiho-sociologici apasă asupra str turii relaţiilor intra-familiale, relaţii care au început să fie cercet de cîţiva ani. în primul capitol al acestei lucrări, am subliniat rădăcir istorice ale atitudinilor observabile în prezent faţă de debilii min Incercînd să precizăm noţiunile de statut şi rol de debil mintal citat cîţiva autori, care au lucrat în acest sens4. Dincolo de poziţii! numeroşi autori, care discută despre inserţia socială a deficienţilor m tal, se profilează următoarea problemă: deficienţa mintală apare CE anomalie a unei valori umane centrale; de aici, stereotipuri sociale c tind să devalorizeze, să respingă deficientul şi, printr-o simplă asocia şi familia sa. De aici, cazul obişnuit al părinţilor oare se simt izol excluşi, uşor dispreţuiţi şi a căror nelinişte nu găseşte nici o scapi Asociaţiile de părinţi ou copii handicapaţi cunosc de cîţiva ani o d voltare rapidă, datorită faptului că, din fericire, ele permit rupe

1 M a n n o n i , 1964. 2 M u r r a y , 1959. ' C a l d w e l l ş i G u z e , 1960; S c h o n e l l ş i R o r k e , 1960; G r a l i c k

F i s c h e r ş i K o c h , 1962. 4 P e r r o n , 1965. Se pot adăuga la bibliografia dată în acest articol Utk

următoare: Mendelson, 1954; Winthrop şi Taylor, 1957; Semmel, 1959; Gus 1963; Kurtz, 1964.

410

acestei izolări, oferindu-le, prin comunicarea ou alţi părinţi de handica­paţi, o alinare a neliniştei.

Este foarte probabil că atitudinile sociale generale faţă de deficienţii mintal influenţează modul în care aceştia sînt priviţi: indirect, prin su-pra-încărcarea relaţiilor părinţi-copii şi, direct, prin toate contactele ertra-familiale, pe care deficientul, pe măsură ce creşte, trebuie să le stabilească pentru a ajunge la autonomia adultă.

Relaţiile între copilul deficient mintal ai egalii săi

Importanţa acestor relaţii se simte mai ales în timpul copilăriei, la grupele din care face parte deficientul, şi mai întîi la şcoală.

Johnson (1950) a studiat 25 de clase din şcoala primară, frecventate de 688 de copii, printre oare se găseau împrăştiaţi 25 deficienţi mintal. Un sondaj sociometric a demonstrat incontestabil că deficienţii sînt ade­seori, în mod evident, mai puţin aleşi şi mai cu seamă de mai multe ori respinşi decît ceilalţi. Intensitatea respingerii este direct proporţională cu gravitatea deficienţei. Cînd sînt întrebaţi „votanţii" ei nu invocă drept motive de respingere, lipsa de inteligenţă ori proastele rezultate şcolare ale deficientului, ci, conduitele în afara clasei: el este sîcîitor, brutal, murdar, se bate, înşeală... Concluziile lui Johnson: este zadarnic să se pretindă evitarea segregării şi menţinerea deficienţilor în clasele obiş­nuite: chiar în acest caz, există, de fapt, segregare (a se vedea, de ase­menea, Johnson şi Kirk, 1950). Baldwin (1958), pe un alt eşantion şi cu metode diferite, ajunge la aceleaşi concluzii: deficienţii plasaţi în cla­sele obişnuite sînt respinşi şi, atît profesorii, cît şi colegii lor, le atribuie mai multe caracteristici personale indezirabile, decît altora. Kern şi Pfaeffle (1962) au comparat trei grupe de deficienţi, deosebiţi prin in­tegrarea lor şcolară: unii în clasele obişnuite, alţii externi în clase spe­ciale şi alţii internaţi într-o instituţie pentru deficienţi mintal. Aplicîn-du-se acestor subiecţi o scară de adaptare socială, autorii consideră adap­tarea deosebit de proastă la debilii care frecventează o clasă obişnuită. Porter şi Milazzo (1958), studiind tineri şi adulţi deficienţi, găsesc că cei care au frecventat la vîrsta şcolară clasele speciale se adaptează mai bine la viaţa adultă, decît cei care au frecventat ciclul normal.

Cît despre efectele statutului şcolar asupra reprezentării de sine, vom cita mai pe larg un articol al lui Meyerowitz (1962), care, abordînd cu deosebită competenţă problema, a adus o contribuţie experimentală de valoare. Dintr-un număr de 1807 copii de 6—7 ani, acest autor a selecţionat 120 copii, adică 7% din efectivul total, al căror C I . era cuprins Intre 60 şi 85. Jumătate din aceşti copii fuseseră plasaţi în clase spe­ciale, cealaltă jumătate a rămas în ciclul normal (repartiţia făcîndu-se la întâmplare). Aceste două grupe de deficienţi uşor sînt comparaţi cu un grup de normali cu C I . între 95 şi 110. Autorul utilizează o probă originală „Indice Illinois d'auto-dépréciation" la care copilul este rugat să spună cu cine seamănă mai mult dintre doi copii, unul prezentînd o caracteristică pozitivă, iar celălalt, una negativă. Testul comportă 22 itemi de acest gen şi „nota de autodepreciere" se stabileşte uşor, oalculînd numărul „identificărilor negative". Proba a fost aplicată după un an de la selecţia iniţială a celor două subgrupe. Rezultatele arată că „autode-precierea" este mult mai importantă la deficienţi decît la normali. în

411

plus, subaprecierea este deosebit de evidentă la cei care frecventează clasele speciale: ceea ce ar părea în contrazicere cu concluziile autorilor precedenţi. Totuşi, Meyerowitz, discutînd foarte competent problema,, subliniază că este vorba de copii mici, examinaţi puţin timp după pla­sarea lor într-o clasă specială; acest plasament poate crea, zice el, „un efect de şoc" temporar la copiii sensibilizaţi în trecut de eşecuri legate de handicapul lor. Este posibil ca, după aceea, odată cu dispariţia efec­tului de şoc, tocmai deficienţii din ciclul normal să se devalorizeze mai mult, datorită competiţiei cu copii mai dotaţi, faţă de care, cei din clasele speciale sînt protejaţi prin statutul lor privilegiat.

în a doua parte a acestui capitol, rezultatele experimentale confirmă predicţia lui Meyerowitz: la 13—14 ani deficienţii noştri mintal din cla­sele obişnuite se subapreciază masiv, mai mult decît cei din clasele de perfecţionare.

în mod evident, reuşita şi eşecul şcolar exercită o influenţă im­portantă asupra genezei reprezentării de sine1. Este plauzibil ca aceste urmări să fie de natură şi importanţă deosebită la cei handicapaţi; to­tuşi ele nu pot fi studiate decît în raport cu statutul şcolar al copilului, ţinînd seama, în perspectivă, de importanţa relaţiilor familiale şi a ati­tudinilor sociale generale considerate mai sus. Acest joc al interacţiunilor este analizat în mai multe lucrări recente, comparîndu-se deficienţi din clasele de perfecţionare cu deficienţi din instituţii2. Pe baza acestor comparaţii, s-a ajuns să se pună la îndoială concluziile prezente mai îna­inte de autori, care utilizau subiecţi dintr-unul sau din celălalt cadru, fără a ţine seama că diferenţa situaţiilor putea să introducă arte-facte în perspectiva lor. Astfel, Green şi Zigler (1962) au reluat un experi­ment de „saturaţie" — „suprasaturaţie" de tip Lewin-Kounin. Schema acestui experiment este următoarea: se cere subiectului o activitate sim­plă, de exemplu, desenarea unor pisicuţe, foarte schematice, şi se exer­cită asupra lui o presiune discretă, pentru ca el să continue pînă la „sa­turaţie", adică pînă la refuz categoric

Se operează atunci o schimbare aparentă de situaţie şi i se cere să f deseneze broaşte ţestoase: de fapt, activitate foarte asemănătoare prece­

dentei, dar prezentată ca diferită. Se măsoară timpul de „suprasaturaţie", adică timpul de execuţie al broaştelor ţestoase pînă la refuz. Concluzia

i lui Kounin: la debili, timpul de „suprasaturaţie" este mult mai ridicat decît la normalii de aceeaşi vîrstă mintală, fapt ce confirmă teoria lui Lewin, după care debilii sînt mai „rigizi" (aici în sens de compartimen­tare mai puţin permeabilă între activităţi), ceea ce ar exprima modali­tăţi speciale ale funcţionării corticale. Green şi Zigler au reluat un ex­periment de acest tip cu trei grupe de copii de aceeaşi vîrstă mintală (7 ani): un grup de normali şi două grupe de deficienţi mintal, unii

V^iind în instituţie, alţii în familiile lor (C.I. medii ale acestor ultime două grupe fiind de 68, respectiv 69). Ei apreciază că deficienţii crescuţi în familie nu diferă cu nimic de normali; din contră, cei plasaţi în in­stituţii dau timpi de „saturaţie" — „suprasaturaţie" mult mai ridicaţi. Concluzia: în condiţiile de relaţii personale, create de experienţă, starea de „carenţă socială" a subiecţilor debili îi face să rămînă mai mult timp

X j P i c h o t , H a i m e t P e r s e , 1957; C a l d w e l l ş i G u z e , 1960; S c h o n e l l şi R o r l w 1960

1 P e r r o n , 1961; F i n k, 1962.

412

într-o situaţie motivantă prin ea însăşi, datorită semnificaţiei sale afec­tive.

Ne orientăm deci, spre studiul dezvoltării deficientului, în diferite etape ale inserţiei sale sociale, în funcţie de exigenţe, prejudecăţi, „aştep­tări de rol" (care apasă asupra lui) în funcţie de relaţiile interpersonale în centrul cărora se găseşte. Dacă această orientare este justă şi efi­cientă, pentru studierea copilului în general1, ea este deopotrivă rod­nică şi pentru studiul copilului deficient, cu privire la reprezentările de sine pe care este determinat să le dezvolte.

Relaţiile între copiii deficienţi mintal

Cum se stabilesc, în aceste condiţii, relaţiile între înşişi copiii deficienţi, plasaţi în acelaşi cadru de viaţă, cel al claselor de perfecţionare, al in­stituţiei, al atelierului protejat etc.? Pentru studierea acestei probleme s-a recurs, în majoritatea cazurilor, la tehnici sociometrice. Dentler şi Mackler au realizat în 1962, o foarte bună trecere în revistă a lucrărilor existente pînă la acea dată. Ei încep prin recenzarea unei serii de pu­blicaţii demonstrînd că există la copiii normali o relaţie netă între ale­gerile sociometrice şi C.I.: cei mai inteligenţi sînt cei mai des aleşi. In­teligenţa nu este desigur, decît un factor de alegere, dar un factor sta­tistic important: aceasta concordă cu tendinţele de a respinge deficienţii, semnalate mai sus. Relaţia subsistă chiar şi în sînul grupelor de defi­cienţi medii şi uşori; Dentler şi Mackler citează vreo 10 lucrări oare apreciază că între C I . şi popularitate corelaţia este de .25 şi .40, atît în cadrul instituţiilor pentru deficienţi, cit şi în cel al claselor speciale.

Aceasta contrazice părerea generală însuşită şi dezvoltată de de Greeff (1927) conform căreia debilii sînt prea puţin inteligenţi pentru a-şi for­ma despre sine şi despre semnul lor o imagine destul de diferenţiată pentru structura relaţiilor sociale. Cum ar putea, afirmă de Greef, nişte subiecţi incapabili de orice descentrare, incapabili de cea mai elementară conştiinţă a propriei persoane, să conceapă altă persoană, mai ales cînd aceasta îi este obiectiv superioară? Vom reveni mai departe asupra acestei teze „intelectualiste". Faptele arată că Za nivelul relaţiilor şi al structu­rilor de grup, ea nu este justificată. Hays (1951) a studiat 120 de de­ficiente în vîrstă de la 7 la 23 ani şi un C I . între 15 şi 88, care trăiau în acelaşi aşezămînt „Lincoln State School and Colony". El a cerut fie­căreia numele celei mai bune prietene. Intr-un evantai foarte larg de vîrste reale şi vîrste mintale faptul de a fi ales este în corelaţie, la + .43 cu C I . , la +.56, cu vîrsta mintală şi la +.12, cu vîrsta reală. Ale­gerile reciproce tind să se stabilească între subiecţii de aceeaşi vîrstă mintală (dar nu între subiecţii cu acelaşi C I . , ceea ce dovedeşte în mod indirect importanţa vîrstei reale). L. Meiiet (1962), studiind adolescenţi din clase de perfecţionare profesională, a precizat cîteva elemente non-intelectuale de alegere. Cei mai populari sînt apreciaţi de colegii lor astfel: rapizi, curajoşi, organizatori, maturi, descurcăreţi, cinstiţi, serioşi; excluşii sînt socotiţi: prea sensibili, stîngaci, brutali, dezagreabili, lipsiţi de simţul umorului", prezentînd, după toate aparenţele, o combinaţie de componente agresive faţă de altă persoană şi de manifestări de inca-

1 W a 1 1 o n, 1959 a.

413

pacitate, de insuficienţe personale". Este vorba aici de descrieri făcute (evident, în oondiţii de ajutor) chiar de către deficienţi. Sintem departe de totala „agnozie socială", afirmată de Greef. Examinînd la deficienţii studiaţi capacitatea conştientizării alegerilor şi a respingerilor, al căror obiect sînt, L. Merlet conchide că această capacitate nu pare inferioară celei a adolescenţilor normali.

Concluzii asupra acestui prim punct

Cele arătate dobîndesc un interes evident, numai dacă se admite un postulat de bază: formarea conştiinţei de sine este comandată prin diferenţierea eu — celălalt şi a relaţiilor între „mine" şi „celălalt"1. Relaţiile cu părinţii şi schimburile în sînul familiei, în contextul social al integrării, joacă un rol primordial; mai târziu, statutul şi rolurile ce sînt atribuite copilului, relaţiile sale cu egalii săi în grupele extra-fami-liale, la care el participă, constituie înseşi condiţiile de conturare a in­dividualităţii2. Deficienţa mintală acţionează de la început, fără îndoială, frînînd procesele de integrare socială. Astfel, Capobianco şi Cole (1960) au arătat că „nivelul de socializare" al jocului este sistematic mai co-borît la înapoiaţi, cu atât mai jos, cu cît întîrzierea este mai accentuată. Acest „handicap primar" este mai evident încă în ceea ce priveşte achi­ziţiile şcolare şi profesionale, ca achiziţii indispensabile integrării so­ciale adulte. Dar efectele „secundare" ale handicapului intelectual sînt, de asemenea, foarte importante, aşa cum subliniază Walker (1950), ele sînt cele care derivă din toate reacţiile pe care dficientul le suscită în anturajul său.

Este această situaţie generatoare de anxietate la deficientul mintal?

Anxietatea la deficienţii mintal

Bunul simţ elementar presupune că eşecul şcolar este neplăcut prin el însuşi, într-o societate unde totul se face pentru aprecierea şi recom­pensarea elevului bun. Un număr oarecare de lucrări, utilizînd chestio­nare, tind să arate că, într-adevăr, anxietatea este mult mai mare la copiii mai puţin inteligenţi şi care deţin rezultate mai proaste în clasă. Dar aceste „scări de anxietate" ridică probleme importante de validitate şi sîntem tentaţi să ne întrebăm dacă rezultatele obţinute nu se datoresc, cel puţin în parte, unor simple artefacte şi unor incertitudini metodolo­gice, subliniate de M. Zlotowicz (1963). Concluziile trase din aplicarea unor asemenea scări la deficienţii mintal sînt astfel destul de nesigure. Lipman (1960), într-o cercetare pe două subgrupe de deficienţi în vîrstă mintală medie în jur de 9 ani (140 băieţi şi 77 fete), n-a găsit aceşti deficienţi mai anxioşi decît normalii de aceeaşi vîrstă mintală. Acest rezultat negativ este însă o excepţie, majoritatea autorilor conchizînd că deficienţii sînt mai anxioşi. Malpass, Mark şi Palermo (1960), Cochran

1 W a l l on, 1959 b. 2 Z a z z o , 1962. (In original: individuation — Nota trad.).

4 1 4

şi Cleland (1963) prezintă rezultate care se situează foarte clar în acest sens.

Examinînd 52 adolescenţi cu deficienţe mijlocii şi uşoare, Wiener, Crawford şi Snyder (1960) au constatat o anxietate mai accentuată la cei care reuşesc mai puţin bine din punct de vedere şcolar, chiar în în-văţămîntul special. Silverstein şi Mohan (1964), analizînd rezultatele scării T.A.S.C. a lui Sarason (anxietate la teste şi în situaţie şcolară) aplicată pe 80 deficienţi mintal de vîrstă şcolară avînd un C I . mediu 49, găsesc deopotrivă că la aceşti subiecţi „anxietatea şcolară generală" joacă un rol mai important decît la normali.

în ciuda incertitudinilor metodologice, aceste lucrări par să demon­streze că anxietatea — cel puţin aşa cum apare prin intermediul răs­punsurilor la un chestionar — este mai importantă la deficienţii mintal. In ce măsură anxietatea este efectul handicapului, sau ea îl agravează? Problema rămîne deschisă. Lipman şi Griffith (1960) au găsit la 115 deficienţi, că anxietatea este mai importantă la cei care obţin rezultate mai slabe la o probă de formare a conceptelor. Ei interpretează această constatare, afirmînd că anxietatea agravează handicapul, micşorând şi mai mult supleţea funcţionării intelectuale. E plauzibil ca această an­xietate să se datoreze handicapului şi tuturor experienţelor supărătoare trecute. De fapt, şi în această situaţie, cauzalitatea este circulară, oricum, nimic nu îndreptăţeşte, a priori, situarea ei într-un sens determinat la majoritatea cazurilor.

în plus, distincţia mai trebuie să se facă şi după situaţia subiectului. Malpass, Mark şi Palermo (1960), adresîndu-se copiilor de 11—12 ani, au comparat deficienţi externi din clase speciale ( C I . mediu 68) cu deficienţi din instituţie ( C I . mediu 63); anxietatea este mai mare la aceş­tia din urmă, mai ales pentru băieţi. Dar Knights, într-o experienţă ana­logă (1963), nu ajunge la această concluzie, cele două grupe ale sale dînd acelaşi rezultat la T.A.S.C. Problema rămîne deschisă; într-adevăr, este puţin probabil că ea ar putea fi tratată cu şanse de succes, dacă nu se adresează unor grupe riguros controlate, cu privire la trecutul fiecă­ruia în parte, ceea ce nu s-a realizat pînă acum.

Cît despre mecanismele în joc, relevăm o lucrare a lui Haan (1963) cu toate că ea nu se referă la deficienţii mintal. Acest autor caută să stabilească o distincţie între mecanismele de apărare şi cele de adaptare (mai exact mecanisme pentru „a face faţă", coping mechanismes) şi pre­zintă rezultatele unui studiu longitudinal puţin banal: 99 persoane (în majoritate oameni cultivaţi) au fost examinaţi în două reprize, întîi la 12 şi 18 ani, apoi după 20 şi 25 ani, la 35 şi 40 ani. S-a găsit că, în acest interval, C I . tindea să se ridice la subiecţii la care dominau meca­nismele de a „face faţă", în timp ce la cei care dominau mecanismele de apărare, C I . scădea, căci , spune autorul, primii încearcă stăruitor să stăpânească şi să depăşească dificultatea, pe cînd ceilalţi sînt mai mult sau mai puţin paralizaţi de conflictele lor şi de soluţiile false la care-i conduc mecanismele de apărare.

Fără îndoială, aceste idei pot fi transpuse în cazul deficienţilor min­tal căci este evident că atitudinile lor în faţa dificultăţilor, a eşecului şi a succesului sînt extrem de variabile; vom reveni mai departe.

415

Reacţiile faţă de anxietate

Ce mecanisme utilizează deficienţii mintal pentru a reduce eventua­la anxietate creată de situaţia lor deosebită?

Posedăm cîteva sugestii asupra acestui punct. După Hirsch (1959), comportamentul deficienţilor mintal se consi­

deră foarte frecvent în termeni de insuficienţă, de lipsuri; procedînd astfel se neglijează un fapt admis în multe domenii: orice comportament este cel puţin o tentativă de adaptare. Foarte des, afirmă Hirsch, com­portamentul deficientului reprezintă o tentativă pentru menţinerea sti­mei faţă de el însuşi — continuu compromisă de insuficienţele personale şi de reacţiile anturajului la eşec; căci anturajul este adeseori prea pre­tenţios, este iritat de ceea ce consideră drept rea voinţă. Astfel, se pot interpreta ca reacţii de apărare numeroase conduite: tentativele pentru situaţia de examen, pentru a o controla (punînd de exemplu, întrebări testologului) sau pentru a o evita (instabilitate, oboseală); este vorba, în acelaşi timp, de a scăpa de presiunea întrebărilor şi problemelor prea grele, cît şi de teama creată de această situaţie; de asemenea, supunerea pasivă (responsabilitatea faptelor fiind lăsată pe seama adultului atot­puternic) sau retragerea în sine a copilului care se izolează pentru a scăpa de situaţia anxiogenă. Chiar unele fenomene ca: perseverarea (păs­trarea unui tip de reacţie reuşit mai înainte), ecolalia, fabulaţia repre­zintă tentative de adaptare. In grupul semenilor, violenţa, agresivitatea sau, din contră, izolarea timidă sînt adeseori atitudini de reacţie faţă de anxietate (amintim aici rezultatul mai multor studii sociometrice, semnalat mai sus, care stabileşte portretul deficientului mintal respins: el este format din conduite de acest tip). Articolul lui Hirsch adună, în cîteva pagini, observaţii asupra cărora mulţi clinicieni şi pedagogi cad de acord, fără îndoială, şi care întăresc concluziile altor autori. Astfel, Bascou (1953) observă că tulburările afective sînt mai frecvente la de­ficienţii mintal ale căror familii aparţin nivelurilor socio-culturale foar­te ridicate, căci tocmai aceste familii îi supun unor exigenţe prea mari; Roche şi Kohler (1965) notează frecvenţa tulburărilor de comportament la deficienţii mintal şi le clasează în „conduite de apărare de tip agresiv" şi în „conduite regresive".

In afară de conduitele reale, plăsmuirile fantastice exprimă moda­lităţii de apărare faţă de neliniştea creată de această situaţie. Cităm, în acest sens, o lucrare a lui Beier, Gorlow şi Stacey (1951), care au ana­lizat pe 10 planşe T.A.T. povestirile istorisite de 40 de tinere fete defi­ciente, dintr-o instituţie (vîrsta reală între 14 şi 18 ani, C I . mediu 61). Aceste povestiri, uimitor de complexe şi bine structurate, erau axate pe următoarele teme majore (mult mai frecvente decît la normalii studiaţi de Symonds cu ajutorul aceleiaşi grile de cercetare): depresiune şi efecte negative; anxietate, separaţie şi respingere. După părerea autorilor, acest fapt se leagă direct de starea de nesiguranţă în care trăieşte deficientul mintal. Temele agresive sînt mai puţin frecvente decît la normali, dar, atunci cînd apar, ele se exprimă deosebit de puternic şi necontrolat; avem impresia, spun autorii, că deficienţii nu dispun, ca normalii, de mecanisme tot atît de suple, care să le îngăduie exprimarea agresiunii în mod voalat: aici nu e decît represiune sau explozie.

416

Problema reuşitei şi a eşecului

Ideea subiacentă acestor consideraţii cu privire la anxietate şi la reacţiile suscitate de anxietate pentru majoritatea autorilor, o reprezintă părerea că deficientul mintal, prin însuşi slabul său echipament, este un individ mult mai des confruntat cu eşecul; pentru acest motiv ar fi „sensibilizat" la acest tip de experienţe. Un oarecare număr de lucrări au fost consacrate temei eşecului, dar rezultatele foarte deosebite sînt greu de cuprins într-o viziune clară: astfel, Cromwell (1963), care trece în revistă o parte din aceste cercetări, nu reuşeşte, după părerea noastră, să realizeze o adevărată coerenţă, cu toate eforturile sale de formali­zare.

Aceste lucrări se împart grosso-modo în două grupe; cele care uti­lizează tehnicile nivelului de aspiraţie şi cele care urmăresc efectele stimulentelor (pedeapsă-recompensă, laudă-blam) asupra performanţei.

Nivel de aspiraţie, nivel de aşteptare, nevoie de implinire

Tehnicile „nivel de aspiraţie" constau în a întreba subiectul, îna­intea executării unei sarcini date, pînă la care grad speră să reuşească. Una din primele încercări pentru a supune deficienţii mintal la o ase­menea probă se datoreşte lui Shaw şi Bensberg (1955), fiind efectuată pe 80 de subiecţi de ambele sexe, adolescenţi şi tinere adulte, împărţiţi în patru grupe cu un C I . mediu diferit (42, 49, 55, 62) şi s-a utilizat o schemă experimentală destul de complicată. Rezultatele tindeau să de­monstreze că o experienţă de eşec sau de reuşită sistematică (contro­lată de experimentator) modifică, la deficienţi, nivelul de aspiraţie: eşecul îl coboară, succesul îl ridică. La drept vorbind, concluzie banală şi de nenumărate ori verificată deja la normali. In plus, s-a constatat că aces­te efecte diminuau, pe măsură ce se adresau unor niveluri de deficienţă mai grave. Blackman şi Kahn (1963) reiau experimentul, dar adaugă un grup de control de normali (48 liceeni, comparaţi cu 48 deficienţi de ambele sexe, cu un C I . mediu în jur de 66; vîrsta reală medie a celor două grupe — 18 ani). Şi aici se regăseşte o creştere a nivelului de aspiraţie după succes şi o micşorare după eşec. Efectul apare puţin mai clar la deficienţi, dar din punct de vedere statistic, nesemnificativ. Un alt autor, Eyman (1964) nu utilizează, din nefericire, nici un grup de control, ceea ce limitează valoarea concluziilor sale; el găseşte, totuşi, un nivel de aspiraţie mai ridicat la deficienţii mai grav, deosebit de ne-realişti. Lobrot (1964) compară trei grupe de preadolescenţi, dar din pă­cate, cu efective destul de mici: 12 cu debilitate medie, din I.M.P., cu C I . între 55 şi 65; 12 cu debilitate uşoară din I.M.P. cu C I . de la 65 ia 70; 12 normali, elevi dintr-un colegiu. S-au aplicat două probe de nivel de aşteptare1 oare au dat rezultate foarte diferite: la una din ele, cei cu debilitate medie par mai pesimişti, cei cu debilitate uşoară mai optimişti decît normalii; la cealaltă, toţi debilii apar mai optimişti decît normalii. Autorul explică această diferenţă a rezultatelor prin apre­cieri asupra naturii probelor, care duc la o atitudine sceptică. Adoptînd

1 Se vorbeşte de nivelul de aspiraţie cînd se întreabă subiectul ce performanţă *peră el să atingă la încercarea următoare şi de nivel de aşteptare, cînd este întrebat ce performanţă prevede. Psihologic, diferenţa este foarte importantă, dar greu de condus experimental şi destul de slab controlată în unele lucrări.

27 — Debilităţile mintale 417

o tehnică puţin diferită, noi am cerut1 la 63 adolescenţi deficienţi mintal să-şi prevadă reuşita într-o serie de sarcini, dintre care nici una nu era realmente executată. Aceste „aprecieri a priori asupra reuşitei" par, în primul moment, hotărît mai pesimiste decit la 54 copii normali de aceeaşi vîrstă mintală, luaţi ca grupă de control. Totuşi, o analiză mai adîncă a rezultatelor pune la îndoială această primă concluzie: deficienţii apăreau pesimişti atît în privinţa propriilor performanţe, cît şi a perfor­manţelor tovarăşilor lor; trebuie să se facă însă deosebire, la aceste ti­puri de previziuni, între cele care iau drept cadru de referinţă ansam­blul sarcinilor posibile şi cele care se situează în cadrul furnizat de jocul percepţiilor individuale.

In continuarea acestor studii despre nivelul de aspiraţie şi aştep­tare, se găsesc cele care se referă la „nevoia de împlinire". Jordan şi de Charms (1959) au analizat acest tip de motivaţie, utilizînd 4 planşe provenind din T.A.T de Mc. Clelland şi Atkinson, promotori ai acestui tip de studii. Proba a fost aplicată de Jordan şi de Charms pe trei grupe de subiecţi: 47 adolescenţi deficienţi, în clase speciale de mai mulţi ani; 42 adolescenţi deficienţi, în clasele ciclului normal; 60 liceeni. De­ficienţii mintal prezintă, desigur, povestiri cu un număr mai mic de teme de „împlinire" decît normalii, pe care autorii le atribuie practicilor edu­cative ale părinţilor (mai puţin preocupaţi, după ei, de dobîndirea au­tonomiei dacă copilul este deficient mintal); frica de eşec apare ou o frecvenţă egală la normali şi la deficienţii din clasele normale; dar ea apare mai rar la deficienţii din clasele speciale: rezultat care, evident, evocă noţiunea de „mediu protejat"2.

Este greu de desprins o concluzie de ansamblu din aceste lucrări. Prea adeseori lipsesc grupele de control; dificultăţile tehnice abundă; mai cu seamă temele-pretext variază considerabil şi puţini autori caută să justifice alegerea lor; este puţin probabil, totuşi, că se vor obţine re­zultate foarte diferite, dacă sarcina de executat (în legătură cu care se solicită nivelurile de aspiraţie) constă în a merge în echilibru pe o bîrnă (Eyman), în bararea lui e (Blackman şi Kahn), în rostogolirea bilelor pe un plan înclinat (Shaw şi Bensberg) etc. Mai ales biografia pzrsonală a subiectului prezintă, fără nici o îndoială, o importanţă considerabilă pentru determinarea reacţiilor la eşec şi la succes a nivelurilor de as­piraţie şi de aşteptare, a „nevoii de împlinire"; ori această biografie ră-mîne necunoscuta în lucrările realizate pînă acum. Foarte probabil că s-ar obţine, în acest domeniu, rezultate cu totul diferite, dacă grupele de deficienţi ar fi alese din familii cu nivel socio-cultural mediu şi cu pre­tenţii excesive, sau din familii modeste puţin sensibile la deficienţa co­pilului, sau chiar din familii de intelectuali, care analizează excesiv pro­blemele educative etc.

Efectele stimulenţilor

Această importantă probabilă a practicilor educative a fost subli­niată de studiile citate mai sus, referitoare la relaţiile părinţi-copii şi problemele inserţiei şcolare. Problema este abordată pe plan experi-

1 P e r r o n , 1960. 2 A se vedea, de asemenea, reacţiile înapoiaţilor la T.A.T., D e s c l a u x ,

S o u l a y r a c ş i B o y e r , 1951.

418

mental de cîteva lucrări asupra efectelor „stimulentelor" (în englezeşte „incentives").

Lucrând cu 36 adolescenţi şi adulţi deficienţi mintal ( C I . între 41 şi 68), Heber (1959) a obţinut la un test de incastre, un randament mult mai ridicat atunci cînd era vorba de a se cîştiga o recompensă; el regă­seşte astfel la subiecţi efectele pozitive ale motivaţiei constatate de mult la normali. In schimb, lucrînd cu 60 deficienţi, adolescenţi şi adulţi ( C I . mediu 59) Wolfensberger nu a reuşit să scoată în evidenţă astfel de efecte; el a făcut însă o serie de măsurători ale timpului de reacţie, într-o situaţie de tip foarte „experimentalist", oare constituie prin ea însăşi un „stimulent negativ", ce nu poate fi diminuat prin artificiile motivării utilizate. Stevenson şi Snyder (1960) obţin, de asemenea, un rezultat destul de neaşteptat. Cei 90 deficienţi mintal, investigaţi de ei, au avut de executat o sarcină foarte simplă (să pună bile într-o cutie) în trei situaţii: blam şi comentarii defavorabile; încurajare şi comentarii elogi­oase; neutralitate (experimentatorul nu spune nimic). In situaţia de „blam", rezultatele sînt catastrofale, ceea ce nu e de mirare, căci este vorba, într-un cuvînt, de o tehnică de descurajare sistematică. Din cele­lalte două condiţii însă, neutralitatea, contrariu oricărei aşteptări, a adus cea mai bună performanţă; se adevereşte că motivaţia subiectului nu este întotdeauna aceea pe care o postulează operatorul! (într-adevăr, se pare că laudele ar fi acţionat, în speţă, ca un factor de distragere şi de perturbare a activităţii). Un alt rezultat negativ este obţinut de Cantor (1960) care, creînd o competiţie între subiecţii deficienţi mintal, nu reu­şeşte să ridice randamentul la un test motor simplu.

Aceste rezultate negative sînt, la drept vorbind, surprinzătoare: nu există nici un motiv ca deficienţii mintal să se abată de la legi bine sta­bilite, după care performanţa este în parte, funcţie de motivaţie. Problema este, deci, să cunoaştem care sînt motivaţiile eficiente în cazul deficienţi­lor minta l . . . Ni se pare că aceste încercări, care aparţin evident labora­torului de psihologie experimentală nu folosesc decît nişte false motivaţii.

Lucrarea lui Gordon, O'Connor şi Tizard (1955) este revelatoare în această privinţă: ea se bazează pe compararea efectelor a trei tipuri de motivaţii: fixarea unui scop foarte clar, adecvat posibilităţilor subiectului, dar superior tuturor performanţelor precedente şi pe care el se strădu­ieşte să-1 atingă; competiţie între grupuri mici, în sînul cărora colabo­rarea este necesară; competiţie între doi indivizi. Cei 40 de imbecili adulţi studiaţi sînt împărţiţi în patru subgrupe, corespunzător celor trei tipuri de motivaţie, plus o situaţie „neutră" (lucru izolat fără o motivaţie specială). Activitatea oare trebuie desfăşurată constă în plasarea unor cuie în nişte găuri; cele patru subgrupe sînt alese pe baza unei prime serii de încercări. Competiţia stabilită, fie între indivizi, fie între echipe, ameliorează puţin rezultatul. Dar motivaţia cea mai eficace, se dezvoltă intr-o „competiţie cu sine-însuşi", adică într-un efort pentru a atinge un record personal, un scop fixat în mod realist. îmbunătăţirile presupun o mai bună organizare a lucrului, eliminarea timpilor morţi. Nu e de mirare că experienţa, spre deosebire de cele anterioare, dă rezultate pozitive şi sugerează concluzii practice: ea utilizează motivaţii adevărate, nu felicitări, „recompense" minime sau chiar jetoane simbolice de „re­compensă", ca în cazul celorlalte experimente.

In toate aceste lucrări lipseşte totuşi grupul de referinţă la normali, care singur ar putea să răspundă la întrebarea esenţială: dacă un tip sau altul de stimulenţi sînt mai eficace asupra deficienţilor decît asupra

419

normalilor şi pentru ce? în oeea ce ne priveşte am încercat să răspun­dem la această întrebare într-un caz special (Borelli-Vincent, Hurtig, Perron 1967), acel al capacităţii de învăţare a unei liste de cuvinte. în prima etapă am constatat că cei 79 de adolescenţi deficienţi mintal cerce­taţi învaţă lista de cuvinte mai slab decît normalii de aceeaşi vîrstă min­tală, în etapa următoare am instituit „un concurs" între subiecţii supuşi probei în colectiv, într-un cadru şcolar obişnuit, cerîndu-le să înveţe o altă listă de cuvinte pentru a realiza un rezultat maxim. Subiecţii au fost anunţaţi că la sfîrşitul şedinţei, performanţele vor fi anunţate public şi vor fi artibuite „premii" învingătorilor. La copiii normali această com­petiţie, dealtfel foarte stimulatoare, perturbă obişnuinţele şcolare într-un asemenea grad încît numărul de cuvinte reţinute a fost mai mic; nu acelaşi lucru s-a petrecut şi la deficienţii mintal, a căror performanţă a rămas stabilă. Aceasta ne îndeamnă să punem în discuţie ansamblul moti­vaţiilor şi al atitudinilor faţă de munca şcolară ce se dezvoltă diferit la normali şi la deficienţi.

Cercetările asupra semnificaţiei şi urmările reuşitei şi ale eşecului sînt deci •— concluzia pare să se impună — abia înfiripate în ceea ce priveşte deficienţii mintal. Multe idei, noţiuni, teorii pe care le propune psihologia generală ar putea fi utilizate pentru dezvoltarea gîndirii şi cercetării obiective în acest domeniu; în special, tot ceea ce se leagă de reacţiile de insuficienţă personală, de motivaţiile de creştere, de „dina­mismul evolutiv", nevoia de împlinire, tendinţele de realizare proprie, forţele care asigură coerenţa reprezentării de sine şi menţinerea „stimei faţă de sine" etc. Studiul lui R.W. White (1959), pentru a nu cita decît un exemplu asupra noţiunii de „competenţă" poate deschide perspective utile. Acest autor, străduindu-se să ofere o sinteză a datelor de psihana­liză, de psihologie animală şi de psihologie genetică, consideră că efortul de a stăpîni situaţiile, sarcinile şi propriile conduite orientează întregul comportament, mai ales în timpul perioadei de creştere.

R. Cromwell (1963) a încercat să prezinte o formalizare a priori a problemelor (prea mult „a priori", căci lucrările pe care le citează nu re­prezintă un teren prea solid). Ideea sa centrală este următoarea: într-o primă fază a dezvoltării domină motivaţiile „primare", bazate pe cuplul plăcere-neplăcere, şi exprimate direct în conduite de apropiere-evitare. Pe urmă, puţin cîte puţin, copilul învaţă să amîne satisfacţia imediată dacă amînarea ei permite să obţină la sfîrşit o satisfacţie mai importantă pe scara valorilor, oare se instalează progresiv. Acest fapt nu este lipsit de interes, dar ipoteza după care deficienţii mintal sînt pur şi simplu „în întîrziere" în această evoluţie este, fără îndoială, cam prea naivă. Cromwell suprapune de altfel cea de-a doua idee, la prima temă: defi­cienţii s-ar aştepta mai mult decît normalii la eşec, pentru că trecutul lor este mult mai încărcat de eşecuri. Şi această teză este, fără îndoială, prea elementară, căci ea duce la contraziceri asupra cărora vom reveni.

Aici, mai puţin decît în oricare alt domeniu, deficienţa nu poate să fie total redusă la întîrziere în dezvoltare; nu se mai poate considera deficientul ca o simplă „maşină", o acumulare de experienţe identice producînd la toţi efecte univoce.

420

Reprezentarea de sine la deficienţii mintal

Ne întrebăm dacă, la deficienţii mintal, toate acestea contribuie la formarea unei reprezentări de sine devalorizate — sau, din contră, valori­zate în mod compensatoriu — sau foarte contradictorie, în privinţa apre­cierii valorii personale? In prezenet puţine lucrări abordează direct această problemă. Se găsesc cîteva date indirecte în studiile consa­crate nivelului de aspiraţie şi de aşteptare citate mai sus: dacă un deficient face aprecieri foarte pesimiste, este „fără îndoială" datorită faptului că el îşi apreciază calităţile sale drept slabe. Aceasta este însă o deducţie contestabilă, căci felul de mecanisme defensive pot interveni (de exemplu: atitudini de prestanţă, conduite magice, precauţii împo­triva riscului de eşec, pe oare îl deschide o apreciere prea optimistă, fără ca acest eşec să fie realmente aşteptat etc.). în plus, s-a văzut că, pentru moment, concluziile acestor studii nu concordă.

Edgerton şi Sabagh (1962), analizînd „variaţia reprezentării de sine în biografia deficientului mintal", au făcut cîteva observaţii foarte intere­sante asupra trecerii de la „satisfacţie" la „exaltarea de sine", în cazul deficienţilor preluaţi de o instituţie. înainte de aceasta, spun ei, deficien­tul este respins şi umilit în mod constant. El învaţă să se perceapă ca un prost, vrednic de dispreţ. El poate încă din această perioadă, „să se imu­nizeze contra mortificaţiei"; aceasta depinde mult de reacţiile celor din jurul său şi mai ales ale familiei. Intrarea într-o instituţie este întot­deauna traumatizantă: ea instituţionalizează, oficializează, într-un fel oarecare, deficitul. Colectivitatea restringe libertatea subiectului, îi impune reguli de conduită, simţite ca arbitrare şi vexatorii, şi instaurează o comparaţie permanentă cu alţi deficienţi, din care unii, mult mai gravi, reflectă o imagine neliniştitoare a propriei lui persoane. Majoritatea deficienţilor supuşi acestei probe reacţionează şi se apără:

— prin comparaţia cu cei mai puţin dotaţi, care sînt blamaţi, ridi­culizaţi, dispreţuiţi;

— prin dezvoltarea fantasmelor compensatorii, conducînd eventual la conduite care, aricit de bizare ar părea, sînt mult mai bine tolerate în mediu protejat decît în exterior;

— prin apartenenţe, cu drepturi depline, la grupuri sociale interne, în instituţie, care au propria lor ierarhie, regulile lor de conduită morală şi teme de valorificare proprii. Astfel, s-a putut descrie, în cadrul insti­tuţiei Pacific State Hospital, o „elită" debilă, calitatea de membru al acestei elite constituind o recompensă foarte valoroasă1, precum şi o întreagă organizaţie socio-economică, instituită în jurul spălării maşini­lor salariaţilor; această organizaţie redă deficienţilor care se integrează o responsabilitate, un rol, o funcţie socială, o valoare2.

Astfel, în cazul particular, dar foarte demonstrativ, al intrării într-o instituţie specializată, Edgerton şi Sabagh pun accentul pe toate cauzele devalorizării, cît şi pe mecanismele revalorificării. Problema pe care ei o tratează în mod competent, este aceea pe care o urmărim şi noi, anume în ce mod biografia personală conduce deficientul spre integrarea socială, în funcţie de handicapul propriu, de modul în care se percepe şi îşi trăieşte propria existenţă în termeni de valoare personală.

1 E d g e r t o n , 1963. 2 E d g e r t o n , T a r j a n ş i D i n g m a n , 1961.

421

Este oare adevărat că, de regulă, deficienţii mintal se simt, respinşi, umiliţi, dispreţuiţi şi de dispreţuit, fără valoare? Ringness (1961) a com­parat trei grupe de copii de 9—10 ani, băieţi şi fete: 40 deficienţi cu C I . între 50 şi 80, din clase speciale; 40 copii normali cu C I . între 90 şi 110 şi 40 copii avînd un C I . superior lui 120. Tuturor acestora el le-a adresat 8 întrebări, care vizau autoaprecierea: succesul la aritmetică, scriere-ortografie, lectură, popularitatea printre colegi, simpatia de care se bucură la adulţi, succesul în joc, în recreaţie, în sporturi, capacitatea de-a fi lider, inteligenţa. Fidelitatea răspunsurilor obţinute este în funcţie di­rectă de inteligenţă, fiind slabă la deficienţi mintal. Dacă se compară mediile grupelor, se constată că autoevaluările cele mai corecte, realiste, bazate pe criterii obiective, sînt date de copiii inteligenţi. Deficienţii dau aprecieri ale valorii personale tot atît de ridicate, neconforme cu reali­tatea, supraestimîndu-se în raport ou manifestările reale. Copiii avînd un C I . mediu sînt aceia care se evaluează la nivelul cel mai coborît, cu o tendinţă de supraestimare însemnată, dar mai puţin importantă decît la deficienţi1. Ringness dă acestei supraestimări masive a debililor mintal investigaţi două explicaţii, de altfel combinabile:

— „aceşti copii se găseau în clase speciale pentru educabili şi auto­evaluarea lor reflectă aparent atmosfera de securitate oare se cultivă în aceste clase" . . . unde copilul nu primeşte decît sarcini pe măsura lui, este mereu încurajat şi felicitat şi nu se poate compara decît cu alţi handicapaţi;

— supraestimarea... „poate să fie, în parte, compensatorie în raport cu sentimentele de inferioritate". Desigur, cea de-a doua explicaţie este pe de-a-ntregul plauzibilă; dar în acest fel este pusă în evidenţă dificul­tatea majoră a acestui tip de cercetări: în ce măsură o auto-evaluare ridicată —, cu sau fără supraestimare faţă de criterii obiective — reflectă o autentică „trăire pozitivă" a propriei persoane; sau în ce măsură nu este decît o declaraţie reacţională la o trăire negativă pe care refuză să o exprime faţă de altcineva — încercînd chiar să se ascundă faţă de sine însuşi?

In reprezentarea de sine este necesar să distingem diferite planuri ale realităţii, între care pot să intervină tot felul de decalaje şi aparente contradicţii; vom mai reveni asupra acestei probleme.

Majoritatea studiilor realizate pînă în momentul de faţă cu privire la imaginea de sine a deficienţilor mintal, nu ţin seamă, din păcate, de asemenea decalaje; ele cercetează pur şi simplu structuri de declaraţii. Se foloseşte, în general, schema următoare: dintr-o listă de adjective descriptive ale persoanei sau de fraze scurte, indicînd conduite, deficienţii aleg pe acelea care li se potrivesc cel mai mult (sau cel mai puţin) lor înşile. Acesta este principiul utilizat de Guthrie, Butler şi Gorlow (1961), pentru construirea unui chestionar de 150 itemi, aplicat pe un lot de adolescente deficiente mintal ( C I . între 50 şi 80) din instituţii sau clase speciale. O analiză factorială descoperă 7 factori, dintre care trei cores­pund aspectelor „favorabile" ale imaginii de sine (a face bună impresie, a fi populară, agreabilă, a rezolva treburile cum se cuvine, a fi calmă, a face puţine greşeli) şi patru, aspectelor „defavorabile" (a fi agresiv, timid, inferior, inutil şi rău; a nu fi iubit). Aceeaşi autori, în 1963, folo­sesc acest chestionar pentru a compara imaginea de sine a tinerelor fete

1 Această tendinţă de supraestimare este constantă îndată ce se cer auto­aprecieri asupra temelor mult valorizate, ea descreşte odată cu vîrsta (Perron, 1961).

422

deficiente, dintre care unele sînt interne într-o instituţie, iar celelalte, rămase în sînul familiei, externe, în clase speciale. Primele mărturisesc mai uşor decît celelalte, că sînt excitabile, emotive, necontrolate, agasante, cu „caracter urît"; ele se subapreciază şi se socotesc stâpînite mai mult de reacţii şi nevoi imediate. Totuşi ele neagă mult mai mult sentimentele lor ostile faţă de anturaj. In măsura în care această imagine de sine corespunde unor conduite reale, acestea constituie cauza sau efectul pla­samentului? întrebarea rămîne la autori fără răspuns. Nu este nici o îndoială că aceste modalităţi de autodescriere sînt influenţate de viaţa personală anterioară, ceea ce rezultă din altă lucrare a lui Gorlow. Butler şi Guthrie (1963), elaborată pe baza aplicării aceluiaşi chestionar, pe 164 adolescente şi tinere femei deficiente instituţionalizate. Rezulta­tele obţinute etalează că nivelul autoaprecierii este legat de C I . şi de succesele şcolare, de succesul învăţării unei meserii şi adaptării sociale după ieşirea din instituţie, mai ales dacă stagiul a durat mult timp. Nivelul de apreciere este mai coborît la acelea care din fragedă vîrstă „au cunoscut mari conflicte familiale".

Este vorba aici de eforturi pentru punerea în evidenţă a „eului perceput", adică, a ceea ce deficienţii decîară că sînt în prezent. Alte lucrări studiază „eul ideal", adică ceea ce ei declară că ar dori să fie. Knis, Butler, Gorlow şi Guthrie (1962) au pus acest tip de întrebări la 79 adolescente şi tinere femei deficiente (instituţionalizate). Analiza facto-rială a răspunsurilor scoate la iveală cinci factori ai dorinţei: valoarea personală generală şi sănătatea; conformism social şi ascultare; bunfe relaţii sociale în legătură cu controlul afectiv; bune relaţii sociale în le­gătură cu afirmarea de sine; absenţa fricii şi a înşelăciunii. Cu o tehnică puţin diferită, Heinemann şi Cowen (1965), folosind 54 adjective descrip­tive ale persoanei, au căutat „dezirabilitatea", în ochii a 21 tineri bărbaţi, deficienţi mintal, care lucrau într-un atelier protejat. La aceşti subiecţi faptul cel mai dorit este de a fi „simplu", „drăguţ" (meek), „blînd" (mild): rezultat pe care autorii îl leagă de ideile lui Dexter şi Guskin, despre rolurile debilului şi sentimentul de neputinţă şi lipsă de valoare1.

Mc Afee şi Cleland (1965) studiază, printr-o optică de acum clasică, decalajele între eul perceput şi eul ideal. Ipoteza, derivată din ideile lui C.R. Rogers, este următoarea: un decalaj prea mare este indiciu şi factor de dezadaptare. Această ipoteză a dat loc la numeroase lucrări, despre copii, studenţi, populaţii ce se prezintă la serviciile de consulaţie, precum şi multe controverse (a se vedea Wylie, 1961). Ea este reluată de Mc Afee şi Cleland, care compară două grupe de 30 adolescenţi deficienţi insti-tuţionalizaţi ( C I . mediu 63), dintre care: un grup de „bine adaptaţi" vieţii din instituţie şi un grup de „slab adaptaţi". Diferenţa între eul-perceput şi eul-ideal tinde să varieze în funcţie directă cu C I . , dar în ce priveşte această abatere nu apare nici o diferenţă între cei bine şi cei prost adaptaţi. Aceasta, după părerea noastră, nu are nici un caracter demonstrativ: tehnica şi ipotezele de lucru ale autorilor sînt mult prea elementare pentru o problemă de această importanţă.

Guthrie, Butler, Gorlow şi White (1964) au efectuat o încercare inte­resantă pentru a abandona aceste tehnici verbale, care pretind o oarecare disponibilitate a limbajului şi a reprezentărilor abstracte, cu totul îndo-

1 A se vedea o scurtă prezentare a acestor autori şi o discuţie a temei asupra statuturilor şi rolurilor debilului, în articolul consacrat de noi acestui subiect (Perron, 1965).

423

ielnice la deficienţii mintal. Aceşti autori au folosit 50 perechi de foto­grafii; în fiecare pereche, acelaşi personaj este antrenat în două situaţii diferite, una, care exprimă satisfacerea unei nevoi, din cele delimitate de Murray, şi cealaltă în care această nevoie nu este satisfăcută (de exemplu, nevoia de „afiliere": o tînără fată primeşte o scrisoare care, după cît se pare, aduce veşti proaste: într-una din fotografii ea este consolată de o femeie mai în vîrstă, în cealaltă, ea este singură). în legătură cu fiecare pereche de fotografii se pun două întrebări, cam astfel: „Care fotografie vă seamănă cel mai mult"? „In care fotografie personajul realizează cel mai bun lucru?".. . în intenţia autorilor, aceste întrebări duc la evi­denţierea raportului dintre eul-perceput şi eul-ideal, iar analiza factorială, evidenţiază un număr de factori „pozitivi" (a fi obiectul atenţiei, mai ales din partea bărbaţilor; a fi iubită de colegi; a fi ascultătoare) precum şi un număr de factori „negativi" (a fi nebăgată în seamă, izolată, mîni-oasă; a încerca să domine; a nu primi nimic în schimb faţă de ceea ce dă), încercarea este interesantă, dar ridică numeroase obiecţiuni tehnice, atît în ceea ce priveşte organizarea examenului, cît şi în ceea ce priveşte pre­lucrarea statistică.

Cercetarea asupra reprezentării de sine a deficienţilor mintal este la începuturile sale. Majoritatea lucrărilor publicate pînă în prezent încearcă să definească un „auto-portret" al deficientului mintal. Dar, evident, va-riabilitatea interindividuală a acestui autoportret este extremă, iar fac­torii genezei sale sînt multiplii. în acelaşi timp, autoportretul depinde de gradul şi natura handicapurilor, care apasă obiectiv asupra subiectului, de reacţiile anturajului, de atitudinile sociale generale faţă de deficienţii mintal, de situaţiile în care s-a găsit şi se găseşte plasat subiectul şi, fără îndoială, de relaţiile pe care le-a legat şi le leagă în prezent cu ceilalţi, situaţii şi experienţe în care problema reuşitei şi a eşecului joacă, poate, un rol central.

Discuţii şi concluzii

Ce se înţelege prin „reprezentarea de sine"

Numai ultima parte a acestei discuţii critice se referă direct la re­prezentarea de sine; totuşi, tema este evocată sau implicată în aproape toate lucrările citate, în care noţiunea „reprezentare de sine" dobîndeşte accepţiuni diferite, ce trebuie diferenţiate.

In prima accepţiune, noţiunea nu prezintă decît un interes limitat în ceea ce-i priveşte pe deficienţii mintal. La nivelul „reprezentării" abstracte, este clar că imaginea de sine a acestor deficienţi rămîne săracă. La acest nivel se referea, de pildă, de Greeff într-un articol din 1927, citat mai sus1.

In mod obişnuit se crede, spunea acest autor, că debilii suferă datorită inferiorităţii lor, pe oare încearcă să o mascheze, să o compen­seze; dar această opinie este eronată, deoarece debilii nu cunosc senti­mentul inferiorităţii, insuficienţa lor făcîndu-i incapabili să-şi dea seama de aceasta.

1 Lucrarea a fost discutată de Minkowski, în anul 1956.

424

Orice comparaţie obiectivă cu seamănul lor este imposibilă, căci ei nu pot să-i înţeleagă decît în funcţie de ceea ce sînt ei înşişi:

dimensiunile în care debilii se văd măsoară. . . lipsa desăvîrşirii şi neîmplinirea eului lor conştient. Dimensiunile pe care ei le acordă altora sînt tocmai ale lor (p. 414) . . . debilul nu-şi apără insuficienţa sa intelectuală, pe care el singur nu şi-o cunoaşte (p. 417) ( . . . ) . Cu cît debilitatea mintală este mal gravă, cu atît mai puţin este insul în stare să înţeleagă şi să aprecieze normalul. Maximum de inteligenţă şi de calităţi nu este situat pentru el acolo unde există cu adevărat, ci numai acolo unde intelectul său măsoară un maximum (p. 419).

Apreciindu-şi semenii după criteriul personal, el îi găseşte adeseori inferiori:

debilii — de la cel care depăşeşte puţin pragul imbecilităţii, pînă la subnormal — se consideră superiori tuturor celor care-i înconjoară (p. 425)l.

Această teză este exprimată de autor cu o mare putere de convin­gere; ea i se pare incontestabilă fiindcă evoluţia raţionamentului i se pare logic necesară. Aceasta este însă o poziţie intelectualistă, pe care putem foarte bine să nu o adoptăm. Sigur, dacă termenul de reprezen­tare este luat în sensul său total, nimeni nu pretinde că deficienţii mintal pot să ajungă la o cunoaştere de sine tot atît de diferenţiată şi obiec­tivă, tot atît de controlată, prin mijlocirea contactelor sociale, ca şi la subiecţii inteligenţi. Dotarea mintală necesară pentru acest tip de cunoş­tinţe, de altfel ca şi pentru altele, lipseşte. Inteligenţa limitată reduce capacitatea de introspecţie, determină folosirea sărăcăcioasă şi stîn-gace a abstracţiilor, limitează descentrările necesare în raporturile eu-celălalt. Toate acestea, subliniate de Greeff, sînt fără nici o îndoială adevărate. Dar se poate da şi se dă, în general, în lucrările recente, cu totul alt sens noţiunii de „reprezentare de sine", în afară de aceas­tă accepţiune a cunoaşterii de sine, aproape ştiinţifică. In general, prin aceasta se înţelege: la nivelul cel mai explicit, un sistem de opinii despre sine-însuşi, elaborat ca rezultantă a tuturor experienţelor per­sonale anterioare şi a tuturor relaţiilor eu-celălalt; la nivelurile sub­iacente, un sistem de atitudini şi de conduite faţă de sarcini, situaţii, persoane. Această accepţie este adoptată implicit, de majoritatea autori­lor citaţi mai sus. Observaţiile culese sînt însă de natură foarte diferită, de unde rezultă decalaje generatoare de confuzie în specificaţiile pe care le îmbracă noţiunea de „reprezentare de sine".

La nivelul cel mai conştient şi explicit pentru subiect, se găsesc aprecierile despre sine, aşa cum sînt solicitate de tehnica — autoportre­tului. Psihologul cere subiectului să spună foarte simplu, ce este el: fie în mod foarte deschis (o compunere cu tema „eu" sau „portretul meu" etc) , fie conducîndu-1 printr-o discuţie dirijată, fie supunîndu-1 la un

1 Această ultimă afirmaţie este susţinută de de Greeff pe date experimentale a căror valoare este astăzi contestabilă: într-adevăr, populaţia sa era formată din subiecţi desmoşteniţi socialmente şi în majoritate neşcolarizaţi; mai ales absenţa unul grup de control format din normali falsifică toate concluziile. De Greeff găseşte, într-adevăr, că debilul se crede mai inteligent decît semenul său. Vom demonstra în partea a I lI-a a acestui capitol că această tendinţă de a se crede mai dotat există, dar că este mai slabă decît la copiii normali.

425

chestionar de autodescriere etc. In acest fel au procedat Ringness, Butler, Gorlow, Guthrie etc; astfel am procedat şi noi într-o lucrare prezentată în partea a doua a acestui capitol. Studiul structurii unor asemenea decla­raţii prezintă un interes incontestabil, dar nu trebuie să se uite că ele sînt culese, într-o situaţie socială particulară, de o persoană particulară. Subiectul declară ceea ce v r e a . . . şi ceea ce poate declara. Toate distor­siunile în raport cu nivelurile subiacente sînt posibile, de la cele mai voluntare pînă la cele mai inconştiente. Analiza acestor distorsiuni este, într-o oarecare măsură, posibilă dacă se folosesc tehnici adecvate, dar rămîne, prin forţa lucrurilor, destul de limitată1.

Alţi autori analizează vorbirea copilului, în forma în oare aceasta reflectă modul său de a „percepe" propria-i persoană, şi pe a altuia. Nu mai este vorba, deci, de un autoportret, obiectul discuţiei nu mai este „eu". In această categorie se situează unele procedee de analiză ale T.A.T., de exemplu procedeul utilizat de Jordan şi Charms pentru a aprecia „nevoia de împlinire" a deficienţilor mintal.

Aceste procedee pornesc de la ipoteza că, chiar dacă subiectul nu încearcă să descrie şi nu e conştient că trebuie să o facă, limbajul pe care-1 foloseşte, noţiunile pe care le evocă, temele care au importanţă în ochii lui reflectă, de fapt, viziunea sa despre el însuşi şi despre altul. Este o ipoteză de lucru, desigur valabilă; dar este olar că „repre­zentarea de sine" studiată în acest mod nu corespunde exact aceleia pe care o pun în evidenţă tehnicile de autoportret. Ar trebui să se analizeze corespondenţele şi decalajele între una şi cealaltă; după cît cunoaştem, această problemă nu a fost deloc abordată pînă acum.

în alte lucrări se studiază atitudini şi conduite. Se încearcă să se arate că modul în care sînt abordate sarcinile, situaţiile, personale, pre­cum şi natura conduitelor reale sînt semnificative pentru „încrederea în sine", considerată ea însăşi ca semnificativă pentru reprezentarea de sine. Ne putem mulţumi să observăm aceste atitudini şi conduite, aşa cum se manifestă ele spontan, în situaţii reale, de exemplu studiind rapor­turile de dominare, supunere, sau prestigiul, în sinul unui grup de copii. Intr-o lucrare de acest fel, am încercat să arătăm că, la copilul domi­nant, oare se bucură de un înalt prestigiu în grup, o reprezentare de sine favorabilă este în acelaşi timp cauză şi efect al conduitelor sociale (Perron, 1964). Asemenea atitudini şi conduite pot fi declanşate aşa, cum se face în experimente de nivel de aspiraţie şi de aşteptare. Ma­joritatea cercetătorilor pornesc de la ipoteza că cu cît predicţiile sînt mai optimiste, cu atât reprezentarea de sine este mai favorabilă. Ne putem însă întreba dacă este vorba cu adevărat de reprezentarea de sine, fiind departe de declaraţiile obţinute prin autoportret. Este vorba, totuşi, de fapte pe care e necesar să le alăturăm autoaprecierilor expli­cite; din păcate şi în această privinţă sînt rare lucrările care să stabi­lească o corespondenţă directă şi se pare că nici una n-a fost consacrată deficienţilor mintal.

In fine, numeroşi autori cercetează factorii reprezentării de sine în atitudinile părinţilor, în învăţarea rolurilor, în influenţa contextului şco­lar, în atitudinile sociale generale etc. Indiferent dacă aceşti autori (ci­taţi mai cu seamă în prima parte a studiului nostru critic) utilizează sau nu termenul de „reprezentare de sine" sau un termen analog, ei

1 Aceasta este, de exemplu, intenţia unui „scări" speciale ale M.M.I . sau scara „minciună" a chestionarelor de anxietate (Zlotowicz, 1963).

426

pornesc de la condiţiile istorice ale genezei sale la deficienţii mintal, ceea ce duce la considerarea „dinamicii" personale care implică această geneză. Am citat, de exemplu, încercările lui Helper de a prezenta o teorie generală despre „învăţarea imaginii de sine", sau a lui White, despre „nevoia de competenţă". Se pot aminti, de asemenea, lucrările de inspiraţie psihanalistă şi toate discuţiile care, desfăşurate mai întîi în jurul noţiunii de „pseudodebilitate", tind astăzi să se transpună la problemele definiţiei şi ale diagnosticului diferenţial înapoiere-psihoză. In toate aceste discuţii „trăirea" deficienţei ca substrat al reprezentării de sine joacă un rol important.

Oferim încercarea noastră de regrupare metodologică a lucrărilor care au fost prezentate mai sus după natura problemelor abordate, cu scopul de a reduce, într-o oarecare măsură, confuzia oare domneşte în literatura de specialitate cu privire la „reprezentarea de sine", deoarece termenul este întrebuinţat în sensuri foarte diverse şi foarte frecvent nu îşi primeşte semnificaţia decît de la tehnica culegerii faptelor, adop­tată de autor (tehnică descrisă însă prea sumar pentru a permite for­marea unei idei valabile despre această semnificaţie).

Rămîne problema de fond: în afara accepţiunii considerate, „repre­zentarea de sine" a deficienţilor mintal se distinge de aceea a copiilor normali?

O schemă simplă, prea simplă

Aproape totalitatea lucrărilor citate se grupează în jurul următoa­relor idei: deficienţii mintal suferă mai multe eşecuri, se aşteaptă mai mult la eşec, se deprind cu o imagine devalorizantă despre ei înşişi, ceea ce are consecinţe grave asupra personalităţii şi adaptării lor so­ciale.

. Deficienţii mintal iau o atitudine pesimistă şi demobilizată, în faţa oricărei sarcini noi, ceea ce sporeşte şi mai mult probabilitatea de eşec.

Această teză se loveşte de vii rezistenţe din partea elinicienilor şi pedagogilor care, în practica cotidiană, pot să observe, la mulţi defi­cienţi mintal, probe evidente de încredere în sine şi chiar de automul-ţumire excesivă şi irealistă1. Ea nu este mai puţin predominantă în li­teratură. Rue Cromwell i-a dat o formulare deosebit de clară în diferite lucrări publicate2, dar mai ales într-un capitol al lucrării despre defi­cienţa mintală editată de Ellis3. Totuşi, teza nu este susţinută decît în mod destul de nesigur de datele experimentale pe care le citează Crom-> well şi se loveşte de numeroase obiecţiuni logice, dintre care vom sub­linia cîteva4.

1 Trăsătură destul de însemnată, pentru ca Chaslin să o poată pune la baza unui sindrom, căruia prin folosire curentă s-a ataşat numele său.

2 Cromwell, 1961; Cromwell şi Moss, 1959; Bialer şi Cromwell, 1965. 3 Cromwell, 1963. 4 Personal am luat o ipoteză de acest fel ca punct de plecare al unui studiu

experimental, publicat mai înainte (Perron, 1960). Formularea era următoarea: La debilii mintal, raportul eşec/reuşită tinde să se stabilească pe un plan superior faţă de subiecţii cu inteligenţă normală. Prin urmare, ei vor tinde la aprecieri a priori mai slabe (mai „pesimiste"). Aceasta nu era o afirmaţie dogmatică, ci o ipo­teză, calificată prudent „de lucru". S-a întîmplat ce se întîmplă cu multe „ipoteze de lucru": ea a permis să se lucreze, dar rezultatele la care aceste lucrări au condus «-au dovedit inadecvate faţă de problemele puse, căci erau prea simpliste. Reluarea studiului m-a condus la reflecţiile prezentate aici.

427

Mai întîi, obiecţii logice. „Schema simplă", aşa cum a fost prezentată de Cromwell, se rezumă astfel: deficientul mintal este puţin dotat; el eşuează cele mai adeseori, deci el se aşteaptă mai mult să eşueze şi aceasta măreşte probabilitatea noilor eşecuri. Or:

a) Cromwell admite, pe drept cuvînt, că ceea ce contează psihologic este modul în care subiectul percepe şi trăieşte rezultatul propriilor sale activităţi, mult mai mult decît modul în care rezultatul este definit de anturaj. Înaintea eşecului „obiectiv", importantă este „experienţa eşe­cului" la subiect. Ceea ce este considerat drept rezultat slab, de un ob­servator extern, poate să fie socotit de către subiect drept un succes şi invers. Cromwell insistă asupra faptului că în schema sa este vorba de fapt, de experienţa eşecului şi adaugă o altă idee, de asemenea, plau­zibilă: această experienţă de eşec este cu atît mai vie, cu cît subiectul se aşteaptă mai mult la succes. Aceasta înseamnă că experienţele de eşec sînt cu atît mai numeroase şi mai intense, cu cît „nivelul de aştep­tare" mediu este mai ridicat. Or, se postulează că acest nivel este scăzut la deficienţii minta l . . . şi de aici ar trebui să urmeze experienţe de eşec mai rare şi nu atît de frecvente cum le postulează schema. Descoperim aici, e clar, un impas logic. Deficienţii se aşteaptă la eşec şi din această cauză îl resimt mai puţin; nu se poate, deci, întemeia nivelul scăzut al aşteptării pe experienţa eşecului. Or ei resimt eşecul cu acuitate, fiindcă se aşteaptă la succes, dar atunci nu se poate explica nivelul de aşteptare ridicat, pe baza experienţelor de eşec . . .

b) Să admitem, totuşi, „schema simplă": deficienţii mintal, puţin do­taţi, sînt confruntaţi cu mai multe eşecuri; ei se aşteaptă mai mult la eşec; aceasta generează atitudini de teamă, fugă, de demobilizare, de dezorganizare care sporeşte încă probabilitatea eşecului; numărul eşe­curilor creşte încă etc. De fapt, nu se va găsi acest „etcetera" la nici un autor care adoptă schema: nimeni nu postulează că acest feed-back po­zitiv ar acţiona la nesfîrşit. E clar că în realitate lucrurile nu se petrec astfel, deoarece, dacă ar acţiona fără corelaţie, singurul rezultat posibil ar fi încetarea oricărei activităţi şi, la sfîrşit, moartea. Concluzie absurdă, care evident, nu se verifică pe nici un debil mintal. Care sînt deci me­canismele de reglare ce vor acţiona neapărat, dacă admitem această schemă? Mecanismele respective nu sînt examinate de autorii care, ca şi Cromwell, formulează schema cu maximum de precizie în scopuri ex­perimentale.

Dificultăţile nu apar decît dacă se dezvoltă raţionamentul pe baza „schemei simple" a cărei logică falsă neglijează aspectele majore ale realităţii. Această schemă simplă este prea simplă.. . Ea se loveşte de a doua serie de obiecţii, mult mai importante, desigur, pentru că se re­feră la realităţile date, cele pe care le pune în evidenţă jocul destul de gratuit de care ne-am ocupat1.

Aspectele realităţii de care trebuie să se ţină seama într-o formulare teoretică de bază evident numeroase şi complexe. Ne mulţumim aici să amintim cinci puncte sugerate de literatura de specialitate:

1 Ne-am ocupat de acesta, adoptînd provizoriu un stil care este acelaşi cu al numeroşilor „experimentalişti" în materie: Cromwell, în capitolul său din cartea lui Ellis, enumera nu mai puţin de nouăsprezece postulate, teoreme şi corolare deri­vate „logic" şi în întregime o priori! Totuşi, ea nu examinează cele două obiecţii „logice" pe care noi le-am formulat aci.

428

1. Orice tentativă care declara, în mod absolut, reuşita agreabilă şi eşecul dezagreabil este prea simplă. In viaţa de toate zilele se găsesc un număr mare de exemple de scopuri cu valorizare ambivalenţă, în acelaşi timp pozitivă şi negativă. în asemenea cazuri, reuşita comportă un aspect neplăcut chiar dacă agreabilul domină, şi invers, în cazul eşe­cului. K. Horney, de exemplu (1953), a insistat asupra acestei ambiva­lenţe într-o temă foarte generală despre reuşita socială, pe baza afir­mării de sine şi a agresivităţii culpabilizate. K. Lewin (1936) a analizat foarte bine „compoziţia forţelor" implicate în orice valorizare a sco­pului.

2. „Reuşita" şi agreabilul nu se găsesc numai în atingerea scopului sau (pentru a relua un limbaj obişnuit în teoriile clasice) a „motivării", în satisfacerea nevoii, în consum. Ele se găsesc, de asemenea, (din plin şi, poate, în primul rînd, în activitatea însăşi. Multe activităţi, mai ales la copil, nu se explică deloc prin căutarea plăcerii pe care o procură atingerea scopului urmărit în aparenţă: plăcerea rezultă în primul rînd din activitatea însăşi. In această privinţă nu putem decît să amintim autorii care au dezvoltat tema „jocului funcţional"; de asemenea, rea­mintim încercarea lui White (1963), care socoteşte ca motor al dezvol­tării nevoia de a ajunge la stăpînirea de sine, la „competenţă". Dacă dobîndirea stăpînirii de sine este agreabilă, atunci şi dezvoltarea, în ansamblul ei, ar trebui să fie tot astfel. Desigur, lucrurile nu sînt atît de simple, căci dezvoltarea conduce la stăpînirea de sine, care este plă­cere şi, prin aceasta, la autonomie, responsabilitate, la pierderea „pa­radisului protejat" al primei copilării. Această ambivalenţă constituie, poate, aspectul fundamental al dezvoltării oricărui copil. Dar ce se în-tîmplă la deficienţii mintal, adică atunci cînd dezvoltarea este înceată? Vom avea oare o stăpînire de sine slabă, o autonomie restrînsă, o pro­tecţie prelungită? Aceasta este o întrebare fundamentală pe oare, în momentul de faţă, literatura nu o elucidează deloc.

3. Această problemă nu poate să fie tratată fără a se ţine seama, în primul rînd, de atitudinile părinţilor. Toate lucrările publicate confirmă această observaţie banală; părinţii se comportă foarte diferit, după caz, în ceea ce priveşte stimularea şi satisfacerea nevoii de creştere a copi­lului; nu numai atitudinile diferă de la o mamă la alta, de la un tată la altul, ci chiar aceeaşi persoană se poate comporta foarte diferit, după cum este vorba de unul sau altul din copiii săi, dacă este un băiat sau o fată, primul născut sau nu, un copil cu o sănătate fragilă sau robustă etc. în această privinţă, cum se comportă părinţii copiilor handicapaţi? Reamintim că M. Mannoni subliniază cazul mamelor care frînează creş­terea din dorinţa inconştientă de a păstra un bebeluş, fiind astfel res­ponsabile de deficienţa copilului. Aceste mame îl obişnuiesc să trăiască, să se conducă şi să se socotească handicapat; adică să privească stăpînirea de sine şi autonomia ca periculoase, preferind protecţia. într-adevăr, este evident că nu există în această privinţă o atitudine unică a părinţilor cu copii deficienţi, ci, multiple atitudini reflectînd, în fiecare caz particular, o întreagă structură a personalităţilor şi a relaţiilor, precum şi atitudini şi stereotipii sociale referitoare la înapoiere, de care părinţii sînt influen­ţaţi la rîndul lor.

4. După prima perioadă a dezvoltării, copilul este introdus în grupu­rile care-i furnizează, în parte, cadrele sale de referinţă pentru aprecierea de sine. Deficienţii mintal, în această privinţă, sînt plasaţi în situaţii

429

foarte diferite: căci comparaţiile care se stabilesc cu ceilalţi în jocurile şi activităţile şcolare sînt evident defavorabile, dacă ei rămîn în şcoala pentru normali, dar într-un fel mult mai nuanţat, dacă trăiesc într-un mediu protejat. In această situaţie, este destul de îndoielnic că deficientul întîmpină mai multe eşecuri decît copilul normal; s-ar putea, din contră, să resimtă succesul cîteodată. Concluzia cea mai clară a studiilor refe­ritoare la această problemă este că nu poate fi emisă nici o lege general valabilă pentru toţi deficienţii: totul depinde de inserţiile sociale trecute ale subiectului. Acest trecut personal trebuie studiat; reamintim „efectul de şoc" al plasamentului, scos în evidenţă de Meyerowitz, Edgerton şi Sabagh. Cum acţionează asupra reprezentării de sine trecerea constantă de la mediul protejat al claselor de perfecţionare la mediul familial şi la „mediul exterior"? Urmările acestui fel de „duş scoţian" merită să. fie studiate cu grijă.

5. Să admitem că rămîne adevărată ipoteza de bază, după care eşecul, definit ca o neîmplinire a scopului, este dezagregabil. Admitem chiar că starea şi situaţia debilităţii ar fi generatoare de eşecuri. Totuşi sînt rari acei deficienţi mintal oare par evident anxioşi, umiliţi, copleşiţi de o proastă opinie despre ei înşişi şi despre capacităţile lor. Fără îndoială, aceasta se datoreşte rolului jucat de „mecanismele reglării imaginii de sine", mecanisme care le permit să se apere de înlănţuirea simplă eşec-devalorizare şi să-şi păstreze, în ciuda eşecului, „stima faţă de sine"1.

De exemplu, este posibil: — să resimtă ca „reuşită" activitatea ca atare şi nu atingerea scopu­

lui propus, rămînînd, cît mai mult posibil, într-un plan al jocului şi trecînd, cît mai puţin, în planul lucrului;

— refuzul de a fi implicat într-o activitate impusă, dacă se teme de eşec, scopul acestei activităţi părînd străin şi diferind de motivaţiile per­sonale2;

— interpretarea rezultatului: într-adevăr, majoritatea activităţilor oferă multiple posibilităţi de interpretare, în lipsa unor criterii precise. Unul va socoti ca reuşită un rezultat pe care altul îl va privi ca e ş e c . . .

— alegerea activităţilor şi a situaţiilor în aşa fel, încît să se minima­lizeze riscurile eşecului; se preferă activităţi uşoare, familiare. Reuşita poate să fie considerată ca foarte satisfăcătoare, dacă se găseşte astfel afirmată o competenţă remarcabilă prin caracterul său excepţional. Unele talente în domeniul aritmeticii sau al muzicii semnalate din cînd în cînd la „debilii minune", se dezvoltă, probabil, cu ajutorul unor mecanisme de acest gen.

Toate aceste moduri de apărare sînt, probabil, foarte generale, nespe­cifice deficienţilor mintal. Problema constă în a afla cum acţionează ele în cazul deficienţei mintale.

Ce concluzii se pot trage din toate acestea? Am căutat să desprindem un număr oarecare de factori care, după toate probabilităţile, influenţează asupra genezei reprezentării de sine la deficienţii mintal: limitarea capa­cităţilor, atitudinile părinţilor, atitudinile sociale, mediul de viaţă etc. Se poate oare postula o „combinaţie tip", care să redea o reprezentare de sine caracteristică, prin ea însăşi, deficientului mintal? Sîntem sceptici în

1 Lecky, 1945. 8 Aceste prime două moduri de apărare se îmbină probabil în multe din cazu­

rile de eşec şcolar, la copiii nedebili despre care mamele spun: „nu se gîndeşte decît la joacă. . . îi este egal dacă are note proaste".

430

această privinţă, din cauza evidenţierii repetate (anterior) a extremei variabilităţi a combinării factorilor şi a rezultatelor la nivelul imaginii de sine. In special, „schema simplă", explicită sau implicită în majoritatea studiilor recenzate de noi — schemă care postulează o devalorizare de sine pe baza eşecurilor mai frecvente decît la normal — pare că nu poate fi admisă pentru totalitatea cazurilor de deficienţă mintală, chiar dacă ea se aplică la unele din aceste cazuri.

Singură cercetarea poate să demonstreze dacă există „constante" ale reprezentării de sine la deficienţi; sau dacă, renunţînd la un tablou unic, se pot, totuşi, construi tablouri corespunzătoare diferitelor modalităţi ale reprezentării de sine, în funcţie de mai multe „biografii tip" ale defi­cientului mintal; sau dacă trebuie renunţat chiar şi la această pluritate, indivizii oferind o astfel de specificitate, încît orice clasament ar fi ilu­zoriu. Chiar şi în acest ultim caz, studiul general rămîne, fără îndoială, posibil, dacă nu la nivelul rezultatelor, cel puţin la nivelul proceselor, al mecanismelor, al înlănţuirilor istorice.

Studiul experimental care urmează îşi propune să contribuie, într-o anumită măsură la elucidarea temei abordate.

2. O încercare de abordare experimentală1

Tehnica de examinare

Am ales calea declarţiilor explicite, adică a unei autoaprecieri bazată pe o tehnică de tipul „autoportretului", prin care subiectului i se cere să se aprecieze în privinţa unui număr oarecare de caracteristici, „atri­buite personal", corespunzînd totate unor posibilităţi de acţiune şi valo­rizate toate în mod sigur. Este vorba, deci, să aflăm ce anume declară xubiecţii cu capacităţi foarte limitate, atunci cînd li se cere să aprecieze aceste capacităţi. Tipul de întrebare pe care am fi dorit să-1 adresăm su­biecţilor noştri era: „Eşti oare inteligent"? Nu este însă posibil să se pună o asemenea întrebare căci ea declanşează multiple reacţii de prestanţă şi nu se obţin, în general, decît răspunsuri neinterpretabile. Iată pentru ce, reţinînd scopul întrebării, am prezentat-o sub o formă care o face mai uşor admisă de subiect şi care duce la o reacţie lipsită de ambiguitate.

Proba cuprinde trei părţi.

Prima parte, judecăţi „absolute"

I +: Modele pozitive Se spune copilului:

Cunosc un copil pe care-1 cheamă A l a i n . . . tu nu-1 cunoşti, nu este în clasa ta; este un băiat pe care îl cunosc numai e u 2 . . . are aproape vîrsta t a . . . a r e . . . ani. Ei bine, este un băiat foarte voinic, are muşchi

1 Această lucrare a fost efectuată cu colaborarea foarte eficace a d-nei M. G. Pechoux, care a contribuit din plin la examinarea subiecţilor şi la prelucrarea statistică a rezultatelor.

2 Aceasta pentru a preveni reacţiile naive de genul „ah, da, Alain Dubois, îl cunosc, stă în fundul clasei...".

431

tari, aleargă iute, ridică greutăţi mari, este foarte bun la gimnastică... este cu adevărat foarte voinic1. Şi tu eşti la fel de voinic ca şi el?

în general, copilul ezită, de cele mai multe ori dînd un răspuns vag. Atunci se intervine din nou, afirmîndu-se că răspunsul nu este uşor de dat, dar că există un „truc" care poate uşura lucrurile. Se arată atunci un carton semicircular de aproape 20 cm diametru, împărţit în cinci sec­toare, în care sînt înscrise succesiv, de la stînga la dreapta următoarele menţiuni:

cu totul asemănător aproape asemănător

fără asemănare fără nici un fel de asemănare

Este vorba deci de o scară de cinci trepte, prezentată sub o formă semicirculară şi definind un gradient de asemănare cu modelul presupus (Alain, băiat foarte „voinic") 2 . Se explică subiectului că este uşor de răspuns, printr-o singură plasare a acului (fixat în centrul semicercului) în sectorul care arată cel mai bine în ce măsură el se asemănă cu modelul descris. Explicaţia este dată foarte amănunţit, căci este important ca subiectul să înţeleagă semnificaţia răspunsului. Cînd el a răspuns3, ne asigurăm de semnificaţia răspunsului dat, întrebîndu-1: „ A i pus acul a i c i . . . Eşti deci, cu totul asemănător lu i . . .? . . . eşti tu foarte voinic? . . . aşa e?"

Gradientul de asemănare cu modelul presupus, defineşte, deci, în fapt, un gradient de auto-evaluare a forţei fizice. Am adoptat această tehnică după diferite încercări pentru că, după noi, prezintă mai multe avantaje: ,

1. ea concretizează, prin portretul oare se face unui copil imaginar, calitatea pe baza căreia se va solicita o autoevaluare;

2. ea permite foarte lămurit valorizarea acestei calităţi; se dau siste­matic exemple despre ceea ce poate face „modelul", subliniind prin ton. că asemenea reuşite sînt dorite;

3. ea cere subiectului o apreciere a asemănării cu modelul presupus şi nu direct despre sine însuşi, de unde rezultă reacţii slabe de apărare şi de prestanţă4. întotdeauna, la sfîrşit, se controlează însă semnificaţia reacţiei obţinute („nu eşti vo in ic? . . . eşti într-adevăr un elev foarte bun? etc.");'

4. reacţia subiectului este non-verbală, ceea ce, în cazul copiilor mici sau al deficienţilor mintal, reprezintă, evident, un lucru preţios.

Se procedează astfel dînd copilului şapte „modele" succesive, fiecare dintre ele avînd un prenume masculin, modelul fiind prezentat întot-

1 Descrierile „modelelor" au fost date într-un limbaj cît mai concret posibil, din care cauză stilul nu este destul de elegant.

2 Ideea gradientului este sugerată în plus şi de faptul că cele cinci sectoare' sînt vopsite în albastru, cu o saturaţie descrescîndă de la „cu totul asemănătoare" pînă la „deloc asemănătoare".

3 Din peste 300 copii şi adolescenţi, normali şi deficienţi mintal, supuşi acestei probe, niciunul (mai mare de 7—8 ani vîrsta mintală) n-a eşuat în înţelegerea a ceea ce se aştepta de la el.

4 Am împrumutat ideea acestui „ocol" tehnic de la „testul" de adaptare per­sonală" de C.R. Rogers.

432

deauna ca un băiat de aceeaşi vîrstă cu subiectul. Cele şapte portrete astfel schiţate concretizează următoarele caracteristici personale:

A) Forţa fizică. B) îndemînarea manuală (reuşită în jocuri şi în lucrările de înde-

mînare). C) Reuşita şcolară (în termeni de note şi de clasament). D) Inteligenţa (a înţelege repede şi multe lucruri). E) Activitate şi energie (a fi activ, perseverent, tenace dinamic, a

iubi activitatea pentru ea însăşi). F) Autonomie (a fi capabil să se descurce singur, a avea responsabili­

tate). G) Valoare generală (a fi „o persoană bine înzestrată", care posedă,

într-un grad înalt, toate caracteristicile precedente). Explicaţiile şi controlul asupra folosirii scării sînt scurtate progresiv,

pe măsură ce se dau cele şapte modele. De fiecare dată se notează reacţia subiectului pe scara de la 1 la 5, cifra 5 semnificînd că subiectul îşi atri­buie, în cel mai înalt grad, calitatea de care este vorba, iar cifra 1 însemnînd că se socoteşte lipsit total1 de această calitate.

I — : modele negative Se reiau, în aceeaşi ordine, cele şapte caracteristici, dar oferind acum,

pentru fiecare, un model negativ: adică se înfăţişează portretul unui băiat total lipsit de calitatea respectivă, implicînd prin aceasta că este supără­tor şi oarecum devalorizant. . . . Exemplu, pentru prima întrebare:

„Raymond . . . oh, acest Raymond e o altă poveste . . . El nu are forţă, nu este voinic deloc, n-are muşchi. El nu poate alerga repede, nu face doi bani la gimnastică, îndată

ce ridică un lucru oarecare este numaidecît obosit . . . este o persoană firavă. Tu îi semeni? . . ."

Se acordă o grijă cu totul specială, pentru a obţine şi aici o judecată de asemănare cu modelul. Gradientul de valoare este, de această dată, inversat în raport cu gradientul de asemănare precedent, 5 implicînd că este la fel cu modelul, adică în mod evident de calitatea respectivă2. Majo­ritatea copiilor, la sfîrşitul primei serii de întrebări, orientează scara des-crescînd de ia stînga la dreapta; este necesar, deci, ca în seria a doua să se ţină seama ca acest gradient de valoare să fie inversat; în caz contrar, perseverarea în atitudinea anterioară determină, evident, reacţii absurde.

Partea a doua: Aprecieri „despre o altă persoană"

Prima parte solicită „judecăţi absolute", nici unul din criterii nefiind oferit explicit. Partea a doua a probei oferă, din contră, un cadru de referinţă explicit, cel al „grupului de semeni". Lucrul cel mai simplu ar

1 Unii subiecţi scrupuloşi ezită şi deplasează de mai multe ori acul cu cîţiva milimetri înainte de a aprecia răspunsul ca satisfăcător; îl lăsăm să o facă, dar aceasta este fără importanţă în ceea ce priveşte sistemul de notaţie adoptat.

2 In notarea rezultatelor se efectuează deci o transformare simplă (5 = 1, 4 = 2, 3 = 3, 2 = 4, 1 = 5), pentru ca nota obţinută, ca şi în primul caz, să fie cu attt mal ridicată, cu cit este exprimată despre sine însuşi o judecată mai favorabilă.

28 — Debilităţile mintale 433

fi fost, fireşte, să se ceară copilului să se compare cu colegii din clasa sa, grupă relativ coerentă şi bine cunoscută, în plus identică pentru toţi elevii aceleiaşi clase. Acest procedeu are, desigur, avantajele sale şi noi l-am folosit cu o altă ocazie1. Dar există şi inconvenientul abordării unui mediu real foarte special, ceea ce face comparaţiile deosebit de aleatorii, cînd se adresează unor subiecţi luaţi din medii şcolare diferite. Intenţia noastră era ca tehnica să fie aplicabilă în afară de orice context şcolar (o parte din deficienţii mintal, aşa cum se va vedea mai departe, au fost investi­gaţi la un serviciu de consultaţii medico-psihologice). Ne-am folosit, deci, de o grupă imaginară, compusă din copii •j.recrutaţi la întîmplare", de aceeaşi vîrstă cu a celui care răspunde. Copilului investigat i se cere să presupună că vara viitoare va merge, într-o echipă de 11 băieţi de vîrsta sa (el + 10 băieţi), într-o tabără de vacanţă. In prima zi, se face cunoş­tinţă; se vorbeşte de jocurile care s-ar putea organiza şi se evaluează calităţile fiecăruia în ce priveşte viteza la alegere, scop în care „pentru a vedea", se organizează o probă reală de alegere. Se cere copilului să aprecieze ce loc consideră că va ocupa la sosire. Unii copii sînt oarecum încurcaţi: „nu îi cunosc...", la care i se răspunde: „da, dar dacă din întîmplare tu ai fi fost în tabără cu alţi 10, ce ai fi făcut?" evidenţă în faţa căreia el se pleacă întotdeauna. Pentru a uşura răspunsul, i se arată o hîrtie pe care s-au înscris în coloane cele 11 ranguri la sosire (primul, al 2-lea, al 3-lea... al 11-lea); se subliniază că acestea corespund cu ade­vărat calităţilor de alergător ale fiecăruia şi se conchide „tu ştii doar foarte bine, dacă alergi sau nu repede . . . " Procedînd astfel nu am eşuat niciodată, deoarece copilul dă întotdeauna un răspuns pozitiv, descriind un rang probabil. Dar aceasta este numai o întrebare „de început" şi răspunsul primit nu se ia în considerare în interpretarea rezultatelor. El contribuie doar la înţelegerea de către subiect a sarcinii primite: să-şi atribuie un rang, într-un grup ipotetic de unsprezece băieţi clasificaţi în ordinea valorii descrescînde, pentru o caracteristică dată. Se obţin astfel aprecieri în legătură cu toate cele şapte caracteristici, care au fost utili­zate şi în prima parte. Şi de data aceasta răspunsul este, practic, non-verbal.

I'artea a treia. Dorinţe

a. Nivelul dorinţei pentru fiecare întrebare. Se arată şapte carto­naşe intitulate: a fi robust, voinic, a fi îndemînatic; a fi un elev bun; a fi inteligent; a fi activ, energic; a şti să te descurci singur; a fi o persoană bine. Pe fiecare cartonaş figurează o scară verticală cu zece grade, adică 10 careuri numeroatate de sus în jos, de la zece la 1. Se reaminteşte copi­lului că el a formulat aprecieri asupra lui însuşi cu privire la aceste şapte caracteristici. „Aşa eşti t u . . . bun. Dar dacă s-ar putea ca ăneva să fie aşa cum vrea el, atunci cum ai vrea tu să fii?" Se întreabă, deci, în ce grad calitatea este dorită, iar pe fiecare cartonaş scara este explicată ca o scară de intensitate a dorinţei.

b. Ordinea dorinţelor. Se prezintă pe masă cele şapte cartonaşe. „Imaginează-ţi că am o baghetă magică. . . ştii, ca în povestea cu zîne.

1 P e r r o n , 1964 b.

434

Te ating cu e a . . . şi vei avea, atît cît doreşti, unul din aceste lucruri. Ce-ai alege? Sînt exprimate şase dorinţe succesive, retrăgînd de fiecare dată cartonul ales.

Este vorba deci de o tehnică solicitînd subiectului declaraţii expli­cite, sub formă de reacţii non-verbale, în trei atitudini de apreciere diferite:

I: ceea ce sînt, în comparaţie cu un „model" valorizat (I + ) sau devalorizat ( I — ) ;

I I : cee ce sînt, în comparaţie cu egalii mei; I I I : ceea ce mi-ar place să fiu (III a: intensitatea dorinţelor, I I I b:

ordinea dorinţelor). Aceste aprecieri se referă întotdeauna tot la cele şapte teme pe care

le-am ales, pentru că satisfac un eşantion destul de lung de „posibilităţi de acţiune" net valorizate de majoritatea celor antrenaţi să răspundă. Unele teme corespund anumitor „calităţi" destul de evidente pentru copii, uşor de definit în termeni concreţi şi pentru care viaţa cotidiană oferă criterii relativ obiective (A, forţă fizică, B, îndemînare; şi, mai ales, C, reuşită şcolară); altele sînt mult mai vagi (D, inteligenţă; E, activi-tate-energie; F, autonomie; G, „valoare generală"). Analizînd rezultatele, vom vedea că acest aspect destul de neconturat, desigur, criticabil a priori, favorizează „proiectarea" sentimentului global de valoare per­sonală.

Tehnica este aplicabilă, grosso modo, la normali de la 7—8 ani pînă la 14 ani şi la deficienţii de vîrsta mintală de peste 7—8 ani. Sub nivelul de 7—8 ani este greu de mobilizat subiectul pentru ca el să realizeze concret semnificaţia „portretelor" care i se descriu verbal şi să utilizeze corect procedurile de răspuns (mai ales în prima parte). Peste 14 ani, procedura apare copilărească şi generează reacţii ironice, care alterează semnificaţia răspunsurilor.

Proba durează în mod normal douăzeci pînă la treizeci de minute.

Populaţii

Această probă a fost aplicată, pe de o parte, la copii normali şi, pe de altă parte, la deficienţi mintal, în ambele situaţii numai băieţi1.

a. Copii normali: 185 băieţi de 8, 10, 12 şi 14 ani, elevi de şcoală primară sau liceeni. Această populaţie a fost utilizată pentru o analiză genetică a tendinţelor de răspuns, analiză care va fi discutată în altă parte. Aici ne vom referi la copii normali numai în măsura în care ne oferă comparaţii utile pentru înţelegerea rezultatelor obţinute de defi­cienţii mintal.

b. Deficienţi mintal. Două studii distincte au fost realizate, corespun-zînd la două populaţii diferite:

1 Evident, ar fi interesant să se reia studiul pe fete, temele de valorizare deo­sebi ndu-se oarecum între cele două sexe. Aceasta va constitui o etapă ulterioară a cercetării noastre, analiza rezultatelor dovedindu-se destul de complicată, chiar şi numai pentru băieţi.

435

— pe de o parte, 88 adolescenţi, elevi ai claselor de perfecţionare profesională1. Este vorba de băieţi între 14 şi 17 ani (vîrsta mediană: 15 ani şi jumătate) şi un C I . între 47 şi 55, iar 13 subiecţi un C I . între 76 şi 88. Aceştia din urmă se găsesc în clasele de perfecţionare prin recrutare întîmplătoare, inevitabilă în orice instituţie de acest gen; i-am reţinut în studiul nostru pentru că se găsesc în aceeaşi situaţie ca şi ceilalţi oferindu-ne interesante posibilităţi de comparare;

— pe de altă parte, băieţii deficienţi mintal în vîrstă de 13—14 ani, examinaţi în laboratorul de psihologie al spitalului Henri Rousselle în cadrul unui examen sistematic „de intrare" la clasele anterioare. Am împărţit aceşti subiecţi în două subgrupe:

— 17 băieţi, care nu frecventaseră niciodată învăţămîntul special, rămînînd în şcoala pentru normali, unde erau socotiţi elevi slabi notorii ( C I . mediu 66);

— 25 băieţi, elevi în clasele de perfecţionare de cel puţin doi ani, iar majoritatea de patru sau de cinci ani, şi al căror C I . mediu era de 64.

Marea majoritate a acestor deficienţi nu prezentau tulburări asociate majore (cum ar fi: tulburări caracteriale importante, tulburări motorii grave, epilepsie e t c ) . Totuşi, tablourile simptomatice sînt în mod cu totul evident, chiar şi la un examen sumar, foarte diferite.

In condiţiile examenului nostru, etiologiile ne-au rămas necunoscute. Nu vom vorbi, deci, în cele ce urmează despre aceşti subiecţi ca despre nişte „debili mintal" căci termenul implică criterii (etiologie şi pronostic) ce nu sînt întotdeauna satisfăcute. Vom întrebuinţa, de preferinţă, ter­menul mai general de „deficienţi mintal". Acest termen implică, în sen­sul pe care îl dăm aici, două criterii satisfăcute de toţi subiecţii noştri:

— situaţia de deficient; pentru toţi, s-a afirmat incapacitatea de a satisface exigenţele unei şcolarităţi normale; sînt luate sau au fost luate măsuri pentru orientarea lor spre învăţămîntul special. Indiferent de diagnosticul posibil al fiecăruia, acest tratament social şi acest destin indi­vidual definesc mai întîi grupul;

— incapacitatea de a răspunde exigenţelor unei şcolarităţi normale ce rezultă din insuficienţa intelectuală evalută în termeni de C I . (de la insuficienţa accentuată, cu un C I . între 40 şi 50, la insuficienţa uşoară şi pînă la subnormalitate, adică la un C I . între 75 şi 85).

Rezultate

Vom discuta, pe rînd, trei aspecte: — se diferenţiază oare declaraţiile subiecţilor după cum, în cursul

ultimilor ani, ei sînt sau nu sînt integraţi în învăţămîntul special? — în ansamblu, deficienţii declară sau nu declară altceva în raport

cu normalii? — se constată oare diferenţe între declaraţiile deficienţilor, plasaţi

în prezent în acelaşi cadru şcolar, după nivelul deficienţei, după nivelul de dezvoltare somatică generală şi după reuşita actuală?

1 La şcoala din rue Desprez (Paris, X I V ) . Mulţumim directorului M. Caron şi întregului personal pentru excelenta lor primire şi pentru numeroasele facilităţi de lucru pe care ni le-au creat.

436

Comparaţie între deficienţii mintal — elevi în învăţămîntul normal şi deficienţii din casele de perfecţionare

Comparaţia se referă aici la cele două grupe definite mai sus: 17 băieţi elevi ai învăţămîntului pentru normali şi 25 băieţi plasaţi în învă­ţămîntul special de cel puţin 2 ani. Toţi au vîrsta între 13 şi 14 ani, iar distribuţia C I . ai celor două grupe nu diferă deloc.

Tabelul 1 prezintă rezultatele medii ale celor două grupe. Vom sublinia trei aspecte distincte ale acestor rezultate:

Tabelul 1

Mediile răspunsurilor pentru două grape de băieţi deficienţi mintal

* (CI.N — 17 băieţi din clasele normale; CI.P = 25 băieţi care frecventează de cel puţin 2 ani o clasă de perfecţionare).

** = prin definiţie, mediile a şi b sint egale cu 4 iar diferenţa lor este 0. I + : auto-evaluare in raport cu un model valorizat. I — : auto-evaluare în raport cu un model devalorizat. I ± : media (calculată individual) de I + şi I —.

II : rangul pe care şi-1 atribuie subiectul intr-o grupă fictivă de unsprezece. I I I a : nivelul dorinţelor pe o scară de la 1 — 10. I I I b : rangul calităţii considerate in ordinea dorinţelor .

Coloana din dreapta dă media (calculată individual) a celor şapte note parţiale de la A la G.

437

La I o diferenţă negativă indică o auto-evaluare mai ridicată în clasa de perfecţionare decît în cea normală.

La II o diferenţă pozitivă indică aceeaşi ierarhie.

La I I I o diferenţă negativă indică un nivel de dorinţă mai ridicat în clasa de perfecţionare decît în cea normală.

a. Nivelul global de evaluare a posibilităţilor personale (coloanele din dreapta). Nivelul global de evaluare este mai ridicat la acei care frec­ventează o clasă de perfecţionare, ceea ce se constată atît în raport cu modelul pozitiv (I + ) , cît şi în raport cu modelul negativ ( I — ) ; în ansam­blu, (nota + ) , aceşti subiecţi prezintă o autoapreciere de 3,68 (la scara 1—5) faţă de numai 3,39 la cei rămaşi în învăţămîntul pentru normali. Diferenţa este statistic semnificativă la p = .05 (chi pătrat). Această dife­renţă între cele două grupe, este şi mai evidentă cînd se cere subiectului să-şi aprecieze rangul într-o grupă fictivă de unsprezece; primii îşi atri­buie un rang mediu de 4,08, mult mai bun decît cel pe care şi-1 acordă cei de-ai doilea (5,58 diferenţă semnificativă la p = .01).

Rezultatul este deci fără ambiguitate; deficienţii mintal care au rămas tot timpul în mediul normal al învăţămîntului primar, pentru ei foarte nefavorabil, se apreciază cu mult mai puţin optimism decît cei care beneficiază de mai mulţi ani de cadrul protejat al învăţămîntului special; aceasta mai ales dacă autoaprecierea este exprimată într-un cadru de referinţă, adică în comparaţie cu altul. Acest prim rezultat pare să concorde cu ipoteza care susţine „schema simplă", discutată în prima parte a acestui capitol (o frecvenţă crescută a eşecurilor determină o opi­nie mai proastă despre sine-însuşi). Aici este vorba, totuşi, de un caz extrem, opunînd două grupe foarte distincte în ceea ce priveşte trecutul lor; evident, nu este posibil să se considere ca validată „schema simplă" prin acest unic rezultat, pentru ansamblul deficienţilor mintal.

In plus, amintim că Meyerowitz (1962) descoperise exact contrariul la deficienţii aflaţi la începutul şcolarităţii primare (7 ani): cei care fuseseră plasaţi în clasele speciale se devalorizau mai mult decît ceilalţi.

Meyerowitz interpreta acest fapt, atribuindu-1 „efectului de soci­al plasamentului, resimiţit ca o certificare, o dovadă a lipsei de capaci­tăţi. Ar trebui, deci, pentru a încerca sinteza concluziilor obţinute, în ţări diferite, prin metode diferite, să se admită o evoluţie: plasamentul exercită la început un efect devalorizant, apoi viaţa într-un mediu pro­tejat aduce progresiv o revalorizare — chiar o hiperevaluare. Deşi aceasta concordă cu ideile exprimate de Edgerton şi Sabagh (1962), se recomandă prudenţă faţă de o astfel de presupunere ca fiind, în cazul cel mai bun, un adevăr mediu, care poate să cuprindă evoluţii individuale foarte diferite. In plus, rezultatul precedent însumează toate auto-eva-luările obţinute de subiect. Analiza fiecărei întrebări permite nuanţarea primei constatări.

b. Analiza auto-evaluărilor la diferite teme. Tabelul 1 permite constatarea că rangul autoatribuit de subiect într-un grup fictiv de unsprezece, la fiecare din cele şapte teme evocate, reflectă o opinie mai bună a elevilor din clasele de perfecţionare despre propriile capacităţi. La două teme: reuşita şcolară (C) şi inteligenţă (D), între cele două grupe apar diferenţe însemnate, confirmate prin declaraţiile din aprecierea I. Iată numărul de subiecţi, fiecare situîndu-se în rangurile de la 1 la 11 pentru întrebarea „reuşită şcolară".

438

Deci, în grupul fictiv de 11 băieţi de la 13 la 14 ani, grup pentru care consemnul sugerează că este recrutat la întâmplare, numai unul dintre cei 17 subiecţi din ciclul normal se plasează în prima jumătate a distri­buţiei rangurilor (rang 5 sau mai puţin), pe cînd dintre subiecţii din clasele de perfecţionare la acelaşi nivel se situează 15 din 25 (60%). Un sfert dintre aceştia din urmă, adică 6 subiecţi, consideră că într-un astfel de grup ei s-ar clasa în primul sau al doilea rang la reuşita şcolară. O asemenea apreciere este, desigur, total irealistă pentru că, de fapt, toţi aceşti băieţi se situează, în ceea ce priveşte nivelul şcolar, în ultimul decil al celor de 13—14 ani. Se obţin rezultate întru totul de acelaşi ordin în cazul aprecierii I, unde în I +, 45% dintre deficienţii din clasele de perfecţionare se apreciază ca buni sau foarte buni elevi (note 4 şi 5), faţă de numai 12o/0 dintre cei care au rămas in clasele pentru normali.

Acest rezultat se explică uşor prin efectul contextului şcolar şi al comparaţiilor cu altul.

In ceea ce priveşte integrarea socială ulterioară, ne-am putea întreba asupra efectelor „dezadaptante" ale mediului protejat, care conduc su­biecţii noştri din clasele de perfecţionare la acest gen de declaraţii.

Trebuie observat că aici este vorba de declaraţii, care lasă deschisă problema la nivelul atitudinilor şi conduitelor şi că aceste declaraţii se referă la un tip de reuşită despre care trebuie să aflăm ce importanţă prezintă în ochii subiecţilor, trecuţi de vîrsta şcolară. Vom relua mai tîrziu discuţia asupra acestor probleme.

în esenţă, diferenţa nivelurilor de auto-evaluare globală, discutată mai sus, provine din diferenţa de apreciere a reuşitei şcolare. Să exami­năm alte două teme, care ne oferă o diferenţă evidentă între cele două grupe.

Subiecţii din clasele de perfecţionare îşi apreciază inteligenţa (D) la un nivel mai înalt decît cei din ciclul normal; totuşi, aici se obţin praguri de semnificaţie mai puţin ridicate decit la reuşita şcolară, cel puţin în cazul „aprecierii absolute", I, cel mai mult supus distorsiunilor, com­pensaţiilor, tăgăduirii etc. In cazul „aprecierii relative", I I , constrîngerea cadrului de referinţă apasă mai hotărit asupra auto-evaluărilor şi consta­tarea inferiorităţii şcolare se exprimă foarte direct în constatarea lipsei de inteligenţă. Iată, distribuţia rangurilor pe care şi le atribuie subiecţii noştri în grupul fictiv de unsprezece, pentru inteligenţă:

80% din deficienţii ramaşi în ciclul normal se declară în a doua jumătate, în timp ce 56% din cei din mediul protejat se consideră în

439

primele trei ranguri (pe cînd, obiectiv, ei se situează în al unsprezecelea rang, pentru că, prin definiţie, ei reprezintă ultimii 2 sau 3o/0 din distri­buţia C I . în populaţia generală).

Acest rezultat nu surprinde, dacă ne gândim la confuzia relativă care se produce la majoritatea copiilor şi, probabil, şi la deficienţi, între noţiu­nea de reuşită şcolară şi aceea de inteligenţă; am încercat să demonstrăm în altă parte1 că această confuzie este totală la copii, la începutul şcola­rităţii primare şi că cele două noţiuni nu se diferenţiază decît încet şi incomplet2. Ne întrebăm şi aici, care vor fi efectele posibile ale acestor atitudini la propria inteligenţă asupra adaptării sociale ulterioare a defi­cienţilor mintal; problema are o mai mare importanţă decît aceea a reu­şitei şcolare, întrucît va veni momentul în care noţiunea de reuşită şcolară îşi va pierde întreaga semnificaţie actuală, în timp ce aceea de inteligenţă va continua să se impună.

c) Dorinţele. „Nivelul absolut" al dorinţelor ( III a) este mai ridicat la subiecţii din clasele de perfecţionare, dar diferenţa este abia semnifi­cativă (p = .10); ea se referă, în esenţă, la trei domenii în raport cu care „percepţia de sine" prezintă diferenţe notabile: reuşita şcolară (p = .06), valoarea generală (p = .06) şi inteligenţa (p. = .20). Dorinţele deficienţilor rămaşi în ciclul normal sînt deci mai timide. Reamintim că tehnica uti­lizată lasă întreaga libertate de a dori la maximum fiecare din teme. Totuşi, o asemenea reacţie, de „dorinţă maximă pentru toate" nu a apărut decît într-un singur caz din cei 42 subiecţi. în ceea ce priveşte „valoarea generală", dorinţa maximă (nivel 10 pe scara 1—10) este exprimată de 45% deficienţi din clasele de perfecţionare şi numai de 20% elevi din ciclul normal. Totul se petrece ca şi cum aceştia din urmă, subapreciin-du-şi mult capacităţile, nu îndrăznesc să-şi exprime decît dorinţe mai modeste. Nu sînt totuşi dorinţe întâmplătoare: pentru ei, în primul rang (în I I I b), se situează reuşita şcolară, pe care elevii claselor de perfecţio­nare, mai satisfăcuţi de „realitate", o plasează numai în rangul 4.

în ceea ce priveşte lucrul cel mai dorit, cele două grupe sînt practic de acord, alegînd abia în ultimă instanţă „activitate-energie", „valoarea generală" şi „autonomia", adică cele trei „calităţi" mai vagi, pentru care nu prea există criterii obiective de judecată. Nu înseamnă însă că trebuie să ne facem iluzii: între subiecţi din acelaşi grup, gradul de acord este foarte slab, puţin mai bun pentru elevii claselor de perfecţionare decît pentru cei din clasele normale: este probabil că mediul mai omogen, în care trăiesc primii, constituie un factor de unificare a opiniilor; variabili-tatea rămîne totuşi importantă3.

1 Borelli-Vincent Perron, Zlotowicz, 1963. 2 Afirmaţia următoare susţine că percepţia reuşitei şcolare „antrenează" parţial

pe aceea a inteligenţei. S-a calculat pentru fiecare subiect (în II) intervalul între autoevaluările sale la aceste două teme ( C — D ) . Toţi deficienţii din învăţămîntul pentru normali, afară de unul, apreciază că inteligenţa lor este superioară reuşitei şcolare; din contră, 44% din deficienţii claselor de perfecţionare apreciază reuşita lor şcolară mai presus decît inteligenta. Cele două distribuţii ale intervalelor C — D diferă la p = .05.

3 In calculul gradului de acord, în ceea ce priveşte dorinţele, am utilizat W-ul lui Kendall, procedură care permite să se aprecieze media corelaţiilor rho ce se calculează pe toate perechile de subiecţi, realizabile în sînul grupei (136 pentru 17 elevi în clasee normale, 300 pentru 25 elevi din clasele de perfecţionare), obţinînd .14, în primul caz şi .06, în cel de-al doilea. Aceste două valori sînt semnificative (la p = .001, şi p = .10) dat fiind numărul foarte mare al corelaţiilor pe care le rezumă, dar evident, nu indică decît un acord mediu foarte slab.

440

Se observă că deficienţii mintal, rămaşi tot timpul în clasele ciclului normal oferă, prin declaraţiile lor, în comparaţie cu cei încadraţi în învăţămîntul special, o imagine despre sine mult devalorizată şi masiv dominată de eşecul şcolar. Reuşita şcolară este pentru ei una dintre cele mai mari dorinţe, dar aceste dorinţe rămîn destul de timide. în schimb, elevii claselor de perfecţionare par dotaţi — la nivelul declaraţiilor — cu un optimism solid; ei se socotesc elevi buni, inteligenţi, bine dotaţi, în general, şi formulează dorinţe mai îndrăzneţe. Dacă acestea s-ar confirma cu ajutorul unui studiu mai complex s-ar pune, evident, probleme multi­ple cu privire la efectele acestor diverse „imagini de sine" asupra adap­tării sociale ulterioare; vom relua discuţia acestor probleme după exa­minarea rezultatelor obţinute pe grupul mai numeros de 88 deficienţi.

Comparaţiile între deficienţii mintal şi copiii normali

Principalele informaţii pe care se bazează studiul de faţă provin de la grupul definit mai sus de 88 de adolescenţi, elevi în clasele de perfec­ţionare profesională.

Vom utiliza două tipuri de comparaţii: — cu copii normali de aceeaşi vîrstă mintală, adică de 9 ani.

Studiul asupra normalilor cuprinde, de fapt, numai grupe de 8 şi 10 ani în număr egal, pe care le-am contopit într-un grup unic (85 subiecţi) în scopul acestei comparaţii;

— cu adolescenţi normali de aceeaşi vîrstă reală, deşi acest lucru nu a fost posibil stricto sensu, deoarece, în timp ce vîrstă medie a deficien­ţilor investigaţi era de 15 ani şi jumătate, normalii cuprinşi în cercetare aveau cel mult 14 ani1; prin urmare, in lipsă de altceva mai bun, vom folosi aceste eşantioane făcînd apel la una sau la alta din cele două grupe examinate: 25 băieţi, elevi într-a 5-a şi a 4-a dintr-un liceu; 25 băieţi, elevi în clasele terminale ale şcolii primare. Vom face apel mai cu seamă la al doilea subgrup, mai curînd comparabil cu deficienţii investigaţi prin originea lor socială, prin gradul de integrare şcolară şi prin perspectivele de viitor. Comparaţia realizată nu este desigur, întru totul satisfăcă­toare: nu numai că normalii investigaţi erau în medie ceva mai mici decît deficienţii, dar într-un anumit sens, erau şi ei în „situaţie de debi­litate"; fiind vorba, aproape întotdeauna, de elevi a căror şcolaritate anterioară a fost mediocră sau proastă, motiv pentru care n-au fost orien­taţi spre studii secundare sau tehnice, ori spre deprinderea unei meserii specializate2. Se va constata, totuşi, că, în unele privinţe, comparaţia cu deficienţii mintal prezintă oarecare interes.

Vom examina succesiv trei întrebări: — deficienţii evaluează în ansamblu capacităţile lor la un alt nivel

decît normalii? — există, în mod specific, diferenţe însemnate la una sau alta din

temele de autoevaluare? — sînt formulate dorinţele în mod diferit?

1 După cum am menţionat mai sus, peste 15 ani proba nu se poate aplica sub nici o formă la subiecţii cu inteligenţă normală, aceştia considerînd-o copilărească.

2 Aceşti băieţi au fost investigaţi în cursul anului 1964, în clasele terminale ale ciclului primar, obligaţia lor de a frecventa şcoala încetînd la vîrstă de 14 ani. Deficienţii mintal au fost examinaţi în marea lor majoritate cu un an mai tîrziu (în 1965).

441

La 1, scara 1 — 5, o notă ridicată semnificind o Înaltă opinie despre capacităţile proprii; la II, rangul pe care şi-1 acordă subiectul într-un grup fictiv de unsprezece; un rang coborît înseamnă, deci, că subiectul se înscrie în fruntea grupului.

a. Evaluarea globală a capacităţilor este diferită la deficienţii mintal şi la normali. Tabelul 2 prezintă autoevaluările medii calculate pe 88 adolescenţi deficienţi mintal, pe de o parte, şi pe trei grupe de normali, luate ca termen de comparaţie.

Să examinăm, în primul rînd, comparaţia cu normalii de aceeaşi vîrstă mintală: nivelul global de autoevaluare (1 ±) este hotărît mai scăzut la deficienţi (3,51) decît la copii normali de 8—10 ani (3,71 : p == .02). Această diferenţă nu apare, de fapt, cînd autoevaluarea se reali­zează în raport cu un model „pozitiv" (+ : 3,36 şi 3,34); ea apare însă foarte puternic cînd se realizează în raport cu un model „negativ" (I — : 3,60 şi 4,08 : p = .001). Rezultă că nivelul de autoevaluare se ridică, de la modelul pozitiv la modelul negativ, mult mai mult în cazul normali­lor de 8—10 ani (+ 0,74), decît în cazul deficienţilor (+ ,0,30; p = .001.).

Cu alte cuvinte: — cînd este vorba să-şi aprecieze propriile capacităţi, comparîndu-se

cu un ipotetic băiat „foarte dotat", deficienţii mintal investigaţi de noi nu se disting de normalii de aceeaşi vîrstă mintală; ei se declară cu aceeaşi plăcere „asemănător cu el";

— dimpotrivă, copiii normali refuză, mult mai mult decît deficienţii, orice asimilare cu un băiat foarte puţin dotat şi din această cauză deva­lorizat; deficienţii însă acceptă mai uşor să fie „la fel" sau chiar „cu totul la fel" cu un asemenea băiat; efectul de contrast al modelului negativ este la ei mai puţin limpede.

In jocul real al comparaţiilor interindividuale, este probabil că di­versitatea „modelelor" conduce deficienţii mintal la o autoapreciere mai modestă decît în cazul normalilor de aceeaşi vîrstă mintală, lucru pe care ni-1 sugerează media lor I +, confirmînd rangul pe oare ei şi-1 atribuie în sînul grupului fictiv de unsprezece colegi de aceeaşi vîrstă ( I I ) ; acest rang, este, în medie, de 5,41 la deficienţi, faţă de 4,81, la normalii de 8—10 ani (p = .001).

Comparaţia cu normalii de 14 ani conduce la concluzii într-o anumită măsură diferite, nivelul global de autoevaluare la copiii normali coborînd sensibil ou vîrstă, ceea ce ar putea pune la îndoială validitatea compara-

ţiei precedente între adolescenţii deficienţi şi copiii normali de aceeaşi vîrstă mintală: dacă aprecierile primilor sînt mai modeste, aceasta se datoreşte, poate, nu atît insuficientei lor intelectuale, cît mai ales vîrstei lor. De fapt acest lucru este numai în parte adevărat. Vîrsta reală nu-i diferenţiază pe deficienţii mintal de egalii lor, în ceea ce priveşte auto­aprecierea globală (I + şi I I ) ; dar ei refuză mai puţin categoric asimilarea cu modelul negativ1. In special, nota I — este evident mai slabă (3,66) decît la normalii cu care sînt cel mai direct comparabili — elevi ai claselor primare terminale (3,93, p = .02). Se pare deci că declaraţiile de valoare personală sînt la deficienţii investigaţi mai globale, mai puţin diferenţiate în funcţie de modelele şi de criteriile de referinţă; ceea ce confirmă calculul corelaţiei între I + şi II mai ridicată la deficienţi (+ .67) decît la normali (+ .59) de la 8—10 ani, şi numai +• .26 la elevii de 14 ani din clasele primare.

Să tragem concluzii asupra acestui punct. Deficienţii mintal studiaţi prezintă aprecieri asupra propriilor capacităţi mult mai modeste faţă de cele ale normalilor de aceeaşi virstă mintală. Dar acest lucru se da­toreşte pur şi simplu faptului că ei sînt mai în vîrstă, ceea ce eviden­ţiază un adevăr banal: nici pe departe ei nu sînt conturaţi de vîrsta lor mintală. . . In ansamblu, autoaprecierile deficienţilor mintal sînt aproa­pe la fel de optimiste ca şi acelea ale adolescenţilor normali, în ciuda handicapului lor obiectiv. Dacă se examinează mediile prezentate în ta­belul 2, se vede că ele sînt întotdeauna superioare cifrei atribuite in­dividului „mediu", nici deosebit de dotat, nici deosebit de incapabil: fie 3, pentru primul tip de apreciere (centrul scării 1—5), şi 6, pentru al doilea (individ median în grupul fictiv de 11).

Ajungem, deci, la o dublă concluzie: — deficienţii adolescenţi investigaţi de noi nu se diferenţiază în

ansamblu de normalii de aceeaşi vîrstă reală, cînd li se cere, în situaţie de examen, să-şi exprime părerea asupra propriilor capacităţi. Nu se regăseşte aici nici copleşirea, nici automulţumirea naivă, des evocate în legătură cu ei, de altfel în mod contradictoriu. Totuşi, ei prezintă un caracter specific, adică o mai mare uşurinţă în a se considera puţin do­taţi şi o repulsie mai mică faţă de asimilarea cu un băiat incapabil şi devalorizat;

— chiar din faptul că în mod global autoaprecierile deficienţilor mintal nu se diferenţiază de cele ale normalilor, ele apar, ţinînd seama de handicapul lor obiectiv, mult mai „optimiste". Supraevaluarea faţă de altul nu este notorie, dar se constată irealism în aprecierea propriilor forţe. Este necesar, pentru a proba validitatea acestei concluzii provi­zorii, să se analizeze rezultatele în funcţie de diferite teme propuse pen­tru evaluare.

b. Analiza temelor de autoapreciere. Figura 1 prezintă, sub formă de „profil", autoaprecierile solicitate, în legătură cu unele teme, ale celor 88 deficienţi mintal în comparaţie cu cele trei grupe de normali. Se ob­servă imediat că aceste patru grupe se disting mai bine în cadrul apre­cierilor II (rangul pe oare şi-1 atribuie subiectul într-un grup fictiv de unsprezece) decît în cazul aprecierii I (apreciere „absolută"). într-adevăr, în primul caz influenţează constrîngerea cadrului de referinţă propus (comparaţia cu semenul), ceea ce clarifică situaţia faţă de multiplele

1 Intervalul între I + şi I — este deci de -f 0,30, faţă de + 0,75 la elevi i care sfîrşesc studiile (p = .001) şi de + 0,52 la liceeni (p = .08).

443

distorsiuni care apasă asupra aprecierii „absolute" în afara oricărui cadru de referinţă explicit.

Vom examina întîi cele două „calităţi fizice", forţa (A) şi îndemînarea manuală (B); deficienţii nu se deosebesc de normali în aprecierea ab­solută ( 1 + ) ; în comparaţie cu semenul ei se plasează distinct la un nivel genetic intermediar între normalii de 8—10 ani, oare au despre ei o opinie excelentă şi cei de 14 ani, oare au învăţat să-şi cumpănească afir­maţiile.

Cuplul reuşită şcolară — inteligenţă (C + D) prezintă rezultate oare demonstrează suficient importanţa situaţiei şcolare actuale. Normalii de 8—10 ani continuă să manifeste în privinţa acestor calităţi o excelentă opinie despre ei înşişi, opinie pe oare cei \ de 14 ani o judecă cu un ochi critic; elevii care sfîrşesc studiile primare îşi subapreciază nivelul şcolar şi inteligenţa, în comparaţie cu liceenii, ceea ce reflectă evident o realitate obiectivă (reuşita şcolară la cei care termină ciclul primar este singurul domeniu în care se observă un rang mediu inferior lui 6, implicând o apreciere de sine peiorativă). Deficienţii mintal sînt mult mai aproape de egalii lor, ca vîrstă reală, pentru acest tip de aprecieri, decît de copiii de aceeaşi vîrstă mintală. Ei se apreciază tot atît de puţin inteligenţi ca şi elevii de 14 ani din clasele primare (inteligenţa este tema la care deficienţii se apreciază cel mai defavorabil), în schimb, îşi apreciază la un nivel ridicat reuşita şcolară, la acelaşi nivel ca şi liceenii, fapt care se datoreşte, evident, cadrului şcolar „protejat" în care tră­iesc1. Această relativă disociere a autoaprecierilor asupra inteligenţei şi a reuşitei şcolare la deficienţii mintal este însemnată, dacă ţinem seama de măsura în care două teme sînt legate deobicei. Deficienţii ţin să se con­sidere elevi buni, dar puţin inteligenţi, ceea ce, în definitiv, exprimă destul de bine situaţia lor specială. Aceasta nu este decît un adevăr exprimat de medie care, bineînţeles, suferă multe variante şi excepţii individuale; desigur nu ne putem gîndi că situaţia poate reprezenta manifestarea unei conştientizări clare, dar este remarcabil că grupul o exprimă atît de precis în atitudinile sale generale de răspuns.

Activitate-energie (E), „calitate" foarte vagă, nu permite la nivelul grupului nici o diferenţiere între deficienţi şi adolescenţii normali. Dim­potrivă, deficienţii se socotesc mai puţin autonomi (F), ceea ce exprimă, fără îndoială, foarte bine realitatea.

în legătură cu tema „valoare generală" (G) deficienţii se comportă deosebit, după cum trebuie să se aprecieze „în absolut" (I +) sau com­parativ cu altul ( I I ) . în primul caz, aprecierea lor este relativ modestă, în al doilea, părerea pe care o au despre ei înşişi este mai favorabilă decît aceea a adolescenţilor normali. Este greu de interpretat această variaţie, cu toate că, probabil, ea este semnificativă; această temă este cea mai proiectivă în „revendicarea valorii" accentuate la unii subiecţi (care, după ce la 6 întrebări s-au apreciat la un nivel destul de scăzut,

1 Normalii de 14 ani apreciază mai mult inteligenta decît reuşita şcolară, mizînd, probabil, pe ideea implicită că inteligenţa este un „potenţial" al reuşitei şcolare. Dacă se calculează individual (pe aprecierile II) în intervadul D — C (in­teligenţă minus reuşită şcolară) se găseşte, în medie, + 0,88 la cei în vîrstă de 14 ani care termină ciclul primar, o valoare identică la liceeni şi —0,28 la cei 88 adolescenţi deficienţi (valoare care diferă la p = .01 de cele două precedente). Se regăseşte aici, destul de curios, în autoaprecierile deficienţilor, ideea „randa­mentului maximal în condiţiile unor posibilităţi intelectuale limitate", pe care contează pedagogia specială.

444

Fig. I. Autoevaluări (medii) pe fieeare din eele şapte teme, in patru grupe de subiecţi. I± : aprecieri „absolute". Rangul pe care şi-1 acordă în medie subiectul într-un grup fictiv de unsprezece. Cele două profile sint astfel alcătuite, ca autoaprecierea să crească de la stînga la

dreapta. Punctul „neutru" (autoapreciere nici bună, nici rea) este 3 în I şi 6 în II .

sfîrşesc prin a se declara în ansamblu ..o persoană bine"). Mecanismele acestei revendicări de valoare sînt desigur prea complexe pentru a pu­tea fi sesizate pe baza unei proceduri experimentale atît de sumare1.

Analiza acestor profile demonstrează că: — adolescenţii deficienţi mintal, luaţi în ansamblu, sînt mai apropiaţi

de adolescenţii normali decît de copiii de aceeaşi vîrstă mintală; — cînd aprecierea face apel la criterii relativ obiective (A, forţă

fizică; P, îndemînare manuală; C, reuşită şcolară), comparaţia cu se­menul îi conduce pe aceşti deficienţi la o autoapreciere relativ favorabilă, efect evident al mediului în care trăiesc. Intr-o oarecare măsură, ei se apreciază ca fiind dotaţi la toate temele propuse:

— în ciuda acestui efect de context, ei tind să se considere relativ puţin inteligenţi şi puţin autonomi. Analiza profilului dezvăluie un fel de „conştiinţă de grup" destul de justă.

Am încercat să nuanţăm aceste prime concluzii, calculînd corelaţiile între aprecierile diferite ale subiecţilor noştri asupra lor înşile. Tabelul 3 prezintă, pentru deficienţi şi pentru două grupe de comparaţie, corelaţiile între autoaprecierile la fiecare temă şi autoaprecierea globală (I + ) , adi­că, contribuţia relativă a acestor teme la „afirmarea globală a valorii". Aceste corelaţii sînt ridicate, fireşte pentru că sînt calculate între o par­te şi un ansamblu; ele se diferenţiază, totuşi, destul de mult pentru a aduce o informaţie utilă.

1 Am încercat o analiză care compară, pentru fiecare subiect, autoevaluarea la G cu media autoaprecierilor la primele 6 întrebări (de la A la P ) . Aceste prelucrări nu oferă nici un răspuns clar la problema pusă, cînd se consideră grupa în ansamblu. Lucrurile se prezintă, însă, cu totul altfel, cum se va vedea în continuare, pentru subgrupele deosebit de handicapate.

445

Ce reprezintă, în ochii acestor subiecţi, „valoarea personală"? în cazul deficienţilor ea reprezintă, în primul rînd, inteligenţa (D), căci, aşa cum am văzut, ei se socotesc relativ lipsiţi de inteligenţă, oare joacă pentru ei un rol tot atît de important ca şi pentru copiii de 8—10 ani, un rol mult mai important decît la elevii care termină şcoala primară. Aceştia din urmă sînt, în aparenţă, determinaţi de mediocri­tatea lor şcolară să considere că nu este vorba de o valoare fundamen­tală. Deficienţii însă consideră „valoarea generală" (G) ca o valoare centrală şi, sub acest aspect, ei sînt mult mai apropiaţi de adolescenţii care termină şcoala primară la 14 ani, decît de copii (este vorba de o evaluare mai matură, în sensul că, neavînd însemnătate în ochii co­piilor, este mai bine înţeleasă de adolescenţi, ea rezumînd toate ca­lităţile posibile). Pentru deficienţi, valoarea personală este conferită de forţa fizică (A) într-o măsură mult mai mare decît pentru normali, indiferent de vîrsta lor; vom vedea mai departe importanţa pe care o prezintă dezvoltarea somatică în determinarea reprezentării de sine a adolescenţilor deficienţi mintal. în fine, pentru deficienţi, în comparaţie cu normalii, valoarea personală este alcătuită într-o mai mică măsură din autonomie sau, mai ales, din reuşita şcolară.

Se constată, deci, că afirmarea valorii personale, la adolescenţii de­ficienţi, este legată foarte puţin de reuşita şcolară (de care ei sînt destul de siguri) şi mult mai mult de inteligenţă (de care se simt relativ lipsiţi). Poate, dacă în multe cazuri există o experienţă trecută neplă­cută a situaţiei de debilitate, în aoeastă structură de valorizare şi opinie despre sine-însuşi trebuie situată, mai mult decît în simpla autoevaluare elementară, prea mult supusă distorsiunii, apărării, camuflării şi com­pensării care influenţează orice declaraţie de valoare personală.

Analiza se poate nuanţa examinînd inter-corelaţiile între autoeva­luările redate în tabelul 4.

Să examinăm mai întîi cuplul inteligenţă-reuşită şcolară. Aprecie­rile deficienţilor mintal asupra propriei inteligenţe (D) sînt legate de

88 adolescenţi deficienţi mintal 85 copii normali de 8—10 ani (cifrele din rindul doi) 25 adolescenţi normali de 14 ani in clase terminale ale şcolii primare (cifrele din paran­

teze). acelea care se referă la forţa lor fizică ( A ) şi la îndemînarea lor (B), aproape în aceeaşi măsură ca la copii, pe cind adolescenţii normali fac această legătură mai puţin rigid; prin urmare, la adolescenţii deficienţi se găseşte o structură a autoaprecierii destul de primitivă. Dimpotrivă, inteligenţa lor pare foarte puţin legată (.29) de reuşita şcolară. Or, copiii normali stabilesc legătura la +.39, iar adolescenţii la +-.61: pe măsură ce noţiunile se diferenţiază, cuplul autoevaluărilor corespunzătoare la copiii normali se restrînge, în timp ce deficienţii urmează, probabil, o evoluţie destul de diferită. Dacă ei socotesc că inteligenţa nu este deloc legată de reuşita şcolară, ea li se pare strîns legată de autonomia lor (+•.73, valoare mult mai ridicată decît la normali). Această concepţie globală despre sine a deficientului, ca fiind în acelaşi timp inteligent şi autonom, sau dimpotrivă, este importantă, dacă ne amintim că acestea sînt cele două teme, în oare el formulează autoaprecierile cele mai de­favorabile. Reuşita şcolară nu prezintă pentru deficient o temă centrală de valorizare, după cum se constată în tabelul 3: se confirmă că toate corelaţiile reuşitei şcolare cu celelalte teme sînt slabe, mai slabe decît la normali.

447

La deficienţii mintal energia (E) apare foarte strîns legată de forţa fizică, avînd o semnificaţie apropiată de aceea pe oare o exprimă nor­malii; spre deosebire de aceştia însă, ea le apare fără nici o corelaţie cu reuşita şcolară şi relativ puţin legată de autonomie. în plus, aceasta din urmă depinde, la deficienţi, mai puţin decît la normali, de forţa fizică şi de reuşita şcolară, dar depinde mai mult, după cum am văzut deja, de inteligenţă.

Constatările de mai sus le putem rezuma astfel: spre deosebire de normali — în special de adolescenţii normali — pentru adolescenţii de­ficienţi:

— reuşita şcolară nu constituie decît o temă foarte secundară care nu joacă decît un rol minor în ansamblul autoaprecierilor; satisfacţia pe oare o are elevul clasei de perfecţionare din perceperea sa ca „elev bun" riscă să rămînă destul de izolată;

— dimpotrivă, autonomia este o temă centrală, care nu ne sur­prinde la aceşti adolescenţi. Reuşita şcolară, forţa fizică şi energia nu sînt în ochii lor decît condiţii secundare ale autonomiei; condiţia pri­mordială este inteligenţa, de oare subiecţii noştri se declară, aşa cum am văzut, relativ lipsiţi.

c. Dorinţele deficienţilor mintal. Ne amintim că aceste dorinţe erau solicitate în două moduri: prin clasificarea pe o scară 1—10 (III a) şi prin alegeri succesive (III b).

Clasificarea pe scara 1—10, după prima procedură, era total liberă; în principiu, nimic nu-1 împiedica pe copil să dorească a fi la ma­ximum (10) şi puternic, şi îndemînatie, şi elev bun, şi inteligent etc. în realitate, foarte puţini dintre cei care au răspuns „au îndrăznit" să se aprecieze astfel; aproape întotdeauna o temă sau alta este relativ sa­crificată (nota 7, 8 sau mai puţin), ca şi cum aceasta ar favoriza sub­linierea dorinţelor majore. Admiţînd aceasta, se constată că la cei 88 de adolescenţi deficienţi „nivelul general al dorinţelor" (în I I I a) se stabi­leşte în medie la 7,87, categoric mai scăzut decît la copiii de 8—10 ani (8, 13; p = .02) şi la liceenii de 14 ani (8,19; p = .02); deficienţii par „resemnaţi" să exprime numai dorinţe modeste. Totuşi, trebuie reţinut că, dacă se constată „resemnarea", ea este prezentă şi la normalii din clasele terminale ale şcolii primare a căror „dorinţă medie" se stabi­leşte la un nivel şi mai scăzut (7,67, diferenţă nesemnificativă) ceea ce se datoreşte, fără îndoială, trecutului lor şcolar mediocru şi structurii de bază, ea însăşi mediocră.

Adolescenţii deficienţi mintal îşi manifestă, deci, dorinţe mai mo­deste decît copiii de aceeaşi vîrstă mintală şi decît liceenii dotaţi, tot atît de modeste ca şi normalii puţin dotaţi din clasele terminale ale şco­lilor primare. în formularea răspunsurilor lor, ei păstrează, totuşi, o manifestare infantilă, chiar o oarecare legătură între „ceea ce sînt" şi „ceea ce ar vrea să fie". Această legătură (corelaţia 1+ şi I I I a) pe an­samblul celor şapte teme este, într-adevăr, foarte distinctă la copiii de 8—10 ani (+.54) , dar practic se anulează la copiii normali de 14 ani (+.14 la elevii din ultimele clase ale şcolii primare şi +.16 la liceeni); ea rămîne la o valoare intermediară la adolescenţii deficienţi (X-36), care, într-o oarecare măsură, continuă să dorească multe, dacă se cred bine înzestraţi şi puţine, dacă se cred slab dotaţi; adică persistenţa unei relative confuzii între cele două puncte de vedere, care se elimină la normalii de aceeaşi vîrstă.

448

Figura II prezintă, sub formă de profil, nivelul mediu al dorinţelor la fiecare temă. Ca şi normalii1 deficienţii doresc mai cu seamă auto­nomia; forţa fizică este foarte puţin dorită, în acelaşi grad ca şi la ado­lescenţii normali. Se observă că reuşita şcolară se situează imediat după forţa fizică, pe treapta de jos, pe scara dorinţelor; ea este mai puţin dorită de deficienţi, decît de normali; în ansamblu, însă, nivelul dorinţei cu privire la diferite teme este asemănător la deficienţi şi la adolescenţii normali din clasele terminale ale şcolii primare, comparaţia dintre ei fiind cel mai uşor de stabilit.

1 în afara liceenilor, care, fiind încă foarte interesaţi de continuarea studiilor, se găsesc într-o situaţie de dependentă familială.

29 — Debilitatile mintale 449

* Valorile indică mediile rangurilor acordate la fiecare caracteristică de membrii grupu­lui. Media valorilor din fiecare coloană este 4 (rangul median al seriei 1 — 7).

A = forţă fizică E = activitate, energie B - îndemînare manuală F = autonomie C = reuşită şcolară G = valoare generală D = inteligenţa

Rezultate destul de diferite se obţin cînd se impune alegerea (în I I I b), cerînd subiectului să deseneze succesiv diferite teme în ordinea dorită dacă „o zînă bună" ar îngădui asemenea transformări.

Tabelul 5 prezintă ordinea medie a dorinţelor. Se observă că defi­cienţii mintal doresc, în primul rînd, să fie inteligenţi, cu toate că tema nu fusese clasată decît în al cincilea rang al dorinţelor (figura I I ) prin tehnica precedentă, mult mai liberă; la fel, reuşita şcolară este dorită în poziţia a treia, deşi nu era decît penultima. Deci deficienţii mintal reacţionează aici ca şi normalii, care plasează aceste teme în primele două ranguri.

Aşa cum dovedesc rangurile medii, acordul între deficienţi este mai puţin evident în această privinţă decît la normali1. Se pare deci că alegerea forţată incită pe deficienţi la dorinţe „rezonabile", în timp ce ordinea stabilită prin tehnica precedentă exprimă mai mult atitudini subiacente. Aceasta se confirmă prin faptul că energia şi valoarea ge­nerală, valori personale vagi, sînt situate la sfîrşitul listei, pe cînd, la dorinţele „deschise" ele erau plasate în al doilea şi al treilea rang.

1 Rangurile medii pot fi interpretate ca indice de acord: dacă toţi subiecţii aceluiaşi grup plasează, de exemplu, inteligenţa în rangul întîi, rangul mediu al grupului va fi, evident, 1; cu cît este mai mică cifra care exprimă rangul mediu al unei teme plasate în frunte, de către grup, cu atît mai bună este înţelegerea celor întrebaţi pentru a o plasa astfel.

450

Şi aici deficienţii doresc cu ardoare autonomia, mult mai mult decît oricare grup de normali, ceea ce trebuie legat, fără îndoială, de faptul că e vorba de adolescenţi care se pregătesc profesional şi, din această cauză, sînt, în prezent, cei mai angajaţi în perspectiva „cuceririi auto­nomiei".

De fapt, este vorba aici de o ordine medie a dorinţelor. La deficienţi, acordul între cei care răspund este foarte slab, adică ordinea alegerilor este deosebită, de la un subiect la altul. Această variabilitate interindi-viduală este cu totul comparabilă cu ceea ce se observă la copiii nor­mali de 8 ani şi acordul rămîne mult inferior celui oare se stabileşte între adolescenţii normali1. Fără îndoială, aceasta se explică, în primul rînd, prin nivelul mintal al deficienţilor, prin slaba lor capacitate de a înţelege noţiunile respective şi de a percepe sistemul de valori propus de către cultura mediului în care trăiesc; de asemenea se explică, poate, şi prin natura conflictelor generate de starea şi situaţia de debilitate, după modalităţi foarte diferite, de la un individ la altul2.

d. Concluzii. Rezumăm concluziile care decurg din compararea ado­lescenţilor deficienţi mintal, elevi în clasele de perfecţionare profesională, şi subiecţii normali, copii de aceeaşi vîrstă mintală sau adolescenţi.

Deficienţii prezintă, în medie, autoaprecieri destul de modeste, evi­dent mai modeste decît acelea ale copiilor normali; în ansamblu ele se plasează aproape la acelaşi nivel cu al adolescenţilor nehandicapaţi. Nu se descoperă, deci, în comparaţie cu normalii, nici o autodepreciere ma­sivă, nici o supravalorizare naivă, la care se referă, în mod contradic­toriu, autorii citaţi. Deducem, totuşi, că, deoarece aceşti subiecţi puţin dotaţi îşi apreciază capacităţile aproape la acelaşi nivel ca şi egalii lor nehandicapaţi, există o supraestimare foarte pronunţată, în comparaţie cu o determinare obiectivă a acestor capacităţi. Influenţa exercitată de mediul protejat în care trăiesc este, în această privinţă, scoasă în evi­denţă prin analiza diferitelor teme de autoapreciere propuse. Deficienţii se socotesc „elevi buni, puţin inteligenţi şi puţin autonomi", ceea ce reflectă, fără îndoială, destul de bine situaţia lor specială şi dovedeşte, la nivelul grupului, o înţelegere destul de corectă a acestei situaţii. Ana­liza corelaţiilor între aprecierile asupra valorii personale şi dorinţe permite considerarea acestui tablou în perspectiva dezvoltării personale a subiecţilor investigaţi. Ceea ce ei doresc cel mai mult, indiferent de modul de exprimare a dorinţei, este autonomia („a se descurca singur, fără a fi mereu obligat să ceară concursul altora". . . afirmăm noi, de­finind această temă). Inteligenţa, considerată de altfel ca destul de in­dependentă faţă de reuşita şcolară, este instrumentul esenţial în do-bîndirea autonomiei. Or, după cum s-a văzut, inteligenţa şi capacitatea de a fi autonom sînt cele două teme în legătură cu care deficienţii se

1 Acordul mediu a fost exprimat prin W-ul lui Kendall, al cărui principiu este următorul: în grupul de 88 deficienţi, ne propunem să comparăm, prin cal­culul coeficientului rho, ordinea dorinţelor fiecărui subiect cu aceea dată de cei­lalţi 87. Sînt posibile 3.828 combinaţii sau 3.828 coeficienţi — rho; W permite calcularea directă a mediei acestor 3.828 coeficienţi; s-a găsit .11, adică o valoare foarte slabă, identică cu valoarea 12, găsită la cei 45 normali de 8 ani (la 10 ani valoarea urcă la .22; la 12 şi 14 ani ea se situează între .20 şi .30, după contextul şcolar).

2 Această problemă a acordului asupra unui eventual „sistem de valori", co­mun deficienţilor mintal, va fi reluat într-o publicaţie ulterioară, pe baza datelor obţinute cu o tehnică mai adecvată.

451

simt cel mai mult devalorizaţi. Nu e surprinzător că la aceşti adolescenţi cele două teme sînt considerate centrale.în raport cu perspectiva evo­luţiei personale, cu problema crucială cu oare sînt confruntaţi în mo­mentul dat al evoluţiei lor: incertitudinea cu privire la reuşita în vii­tor.

Regăsim aici rădăcina conflictului, la care se mai adaugă influenţa presiunilor sociale. Căci dacă, în dinamica personală, reuşita şcolară pare să nu aibă decît un rol foarte minor în calitate de cale de succes spre autonomie, întreaga situaţie socială dată sugerează, din contră, că e vorba de o condiţie majoră, ceea ce, de altfel, deficienţii exprimă, cînd li se cere o alegere explicită.

Aceste „concluzii" ale noastre sînt, mai degrabă, ipoteze interpre­tative. Ele n-au deloc pretenţia de a cuprinde ansamblul problemelor reprezentării de sine la deficienţii mintal, ci încearcă numai să organi­zeze, într-un mod inteligibil, observaţiile culese cu o tehnică anumită şi asupra unei populaţii anumite: este vorba de adolescenţi deficienţi mintal, care primesc în clasele speciale cunoştinţele şcolare generale şi o pregătire profesională; este vorba de o tehnică ce solicită declaraţii referitoare la valoarea personală în legătură cu un număr mic de teme. Cu alte grupe de deficienţi, avînd „expresii de valoare personală" de un alt nivel, şi pe alte teme, s- ar obţine, fără îndoială, alte rezultate. Oricît de limitat ar fi însă cadrul nostru de lucru, sîntem obligaţi, după părerea noastră, să abordăm probleme de importanţă vitală pentru ado­lescentul deficient mintal. Căci întregul sistem conflictual sugerat de re­zultatele noastre derivă logic, fără îndoială, din handicapul care apasă asupra subiectului, din trecutul său, din situaţia sa actuală, din nece­sitatea de a trece de la copilăria prelungită la starea de adult. Probabil că aceasta influenţează asupra modalităţilor de adaptare viitoare; vom relua această problemă la sfîrşitul acestui capitol.

Influenţa nivelului intelectual, a dezvoltării somatice şi a reuşitei actuale

Vom încerca în această ultimă parte a expunerii, să scoatem în evidenţă cîţiva factori — sau cel puţin corelate — ale acestei imagini de sine ale cărei caracteristici generale au fost discutate. Analiza se va referi la grupul de 88 adolescenţi deficienţi, utilizaţi deja în secţiunea precedentă. Materialele culese permit controlarea a trei variabile, pe care le vom pune pe rînd în relaţie cu nivelul şi modalităţile de au­toevaluare; nivelul intelectual, adică gradul de deficienţă mintală; ni­velul dezvoltării somatice actuale, al cărui rol a fost demonstrat de alt­fel în reprezentarea de sine a adolescenţilor şi reuşita actuală, în clasă şi în atelier.

a. Gradul deficienţei mintale. Pentru cei 88 de subiecţi examinaţi, distribuţia C I . este următoarea:

între 46 şi 50 între 51 şi 55 între 56 şi 60 între 61 şi 65 între 66 şi 70 între 71 şi 75

w — 2 n = 2 n = 10 n = 31 n = 17 n = 13 !

452

între 76 şi 80 între 81 şi 85 între 86 şi 87

n = 5 n = 6 w = 2

Media C I . este 64. Mai mult de jumătate din subiecţi se află în zona de C I . 60—70; în jur de 15o/0 au un C I . între 46 şi 60 şi mai puţin de o treime au un C I . mai mare de 70; aceştia din urmă sînt deficienţi uşori sau cîţiva dintre ei „subiecţi la limită", plasaţi în aceste clase din alte motive decît insuficienţa intelectuală confirmată.

In limitele acestei distribuţii ale CI. gradul de deficienţă apare prac­tic fără relaţie cu nivelul global de autoevaluare a capacităţilor perso­nale: corelaţia între C I . şi nota 1+ este exact 0 (de asemenea, core­laţii nule cu notele 1+ şi 1—); între C I . şi nota II corelaţia este de +.16, neglijabilă. Totuşi, o analiză mai subtilă face să reiasă unele diferenţe, în funcţie de inteligenţă:

— expresia „sentimentului de valoare personală" este mai globală, mai puţin diferenţiată, la cei cu deficienţa mai accentuată1.

— acordul asupra dorinţelor exprimate prin alegeri succesive (III b) este mai bun la cei cu deficienţe uşoare decît la cei cu deficienţe mai grave2.

Aceste două diferenţe se explică, fără îndoială, destul de uşor; su­biecţii ale căror mijloace intelectuale sînt mai limitate se dovedesc mai puţin capabili să diferenţieze noţiunile respective şi astfel, implicit, să nuanţeze autoevaluarea lor, pe de altă parte, să înţeleagă şi să exprime „stereotipiile" de valorizare pe care le sugerează mediul în care tră­iesc3.

Alte trei diferenţe în funcţie de C I . , care derivă mai puţin direct din posibilităţile intelectuale, sînt de semnalat:

— figura III a prezintă, pe baza notelor II (rangurile în cadrul grupului fictiv de 11), profilele care exprimă autoaprecierile la diferite teme, separat pentru cei 43 mai inteligenţi ( C I . 66 sau mai mult) şi pentru cei 45 mai puţin inteligenţi ( C I . 65 sau mai puţin). Aceste pro-file sînt aproape identice: mai ales autoevaluările inteligenţei (D) şi reuşita şcolară (C) sînt practic identice, cei cu deficienţe mai grave ac-centuînd puţin tendinţa generală de a se crede „elev bun, dar puţin inteligent". Diferenţa cea mai însemnată priveşte tema E, „energie-ac-tivitate", cei cu deficienţe mai uşoare se apreciază mai „activi şi energici" (p = .02). Această problemă se apropie cel mai mult de „dinamismul creşterii", de tema plăcerii legată de activitatea axată pe dobîndirea stăpînirii de sine, evocată în prima parte a prezentului capitol. Acest rezultat sugerează că, cu cît deficienţa mintală este mai profundă, cu atît mai slab este „dinamismul de creştere" şi mai puţin evidentă este

1 Dacă se calculează în I + , corelaţia între autoapreciere la fiecare temă şi autoaprecierea globală, separat pe cele două subgrupe, se găseşte în medie: +.65 la coeficienţii mai uşor şi +.72 la cei cu un nivel mai scăzut; şase din cele şapte corelaţii sînt mai ridicate la aceştia din urmă.

2 Calculul W al lui Kendall, pe de o parte la cele mai bune niveluri, pe de altă parte la cei mai deficienţi; se descoperă un rho mediu (gradul de acord asu­pra ordinei dorinţelor) de +.18 la primii şi de numai .10 la ceilalţi. Intervalul între aceste două valori este foarte semnificativ, dat fiind numărul foarte mare de corelaţii pe care le rezumă (528 + 496).

3 Ne propunem să studiem într-o publicaţie ulterioară geneza sistemelor de valoare şi să discutăm această problemă a adaptării progresive a „stereotipiilor" în funcţie de dezvoltarea intelectuală şi de socializare.

453

454

de dinamism, a unei resemnări, a celor cu mijloace intelectuale mai limitate1. Analiza dorinţelor arată că această resemnare se referă în special la dobîndirea autonomiei şi la cele două condiţii ale sale esen­ţiale: inteligenţa şi reuşita şcolară.

— Totuşi, „revendicarea valorii" este mai importantă la cei cu de­ficienţă mai accentuată. Ei sînt cei care dau, de cele mai multe ori, o autoapreciere ridicată la întrebarea G, „valoarea generală", după ce au dat constant autoaprecieri slabe la întrebările precedente. Aceasta ar însemna: „nu sînt deloc foarte puternic, nici îndemînatic, nici elev bun, nici inteligent, nici activ şi energic, nici capabil să mă descurc sin­gur . .. sînt totuşi, o persoană bine2. Aceasta se aseamănă cu un fel de afirmaţie a valorii esenţiale, probabil foarte apropiată de simpla şi fun­damentala afirmaţie de existenţă. Dar, in privinţa resemnării relative, pusă în lumină de rezultatele precedente, această „revendicare a valorii" apare irealistă; ea este mai mult o mărturie a trăirii intime decît afir­maţia „capacităţilor de a acţiona".

Să conchidem asupra acestui prim punct. In limitele impuse de eşantionul şi tehnica noastră de investigaţie, gradul deficienţei mintale

1 Corelaţia +-29 între CI . şi nota globală III a. De fapt, relaţia nu este liniară; pare să existe un fel de „prag", sub care dorinţele sînt mult mai modeste, într-adevăr, dacă se opun o treime din subiecţi, cei mai inteligenţi (26 subiecţi cu un C I . peste 71), celorlalţi 62 subiecţi cu C I . mai mic de 70, nivelul dorinţelor III a la aceste două subgrupe diferă foarte distinct (p = .01).

2 Calculul este următorul: pentru fiecare subiect, în l + , ca şi în II, se compară autoaprecierea pe tema C cu media autoaprecierilor date la temele de la A la P. Se compară distribuţiile acestor intervale pentru cei 43 mai inteligenţi (CI. 66 şi mai mult) cu cei 45 mai puţin inteligenţi (CI. 65 sau mai puţin). Aceste distribuţii diferă în sensul indicat, la p = .05 în II şi p = .01 în I ± . E de notat că diferenţa este mai sigură în al doilea caz unde, ne amintim, este vorba de aprecieri mai „deschise", mai proiective, în lipsa oricărui cadru de referinţă explicit.

455

3

+ 1,81

+ 0,37

+ 2,59

+ 2,26

+ 3,26

+ ¡,56

+ 0,56

diferenţa înire ce/e Ptfri/pe

f6 deficient/ favorizat/ (C.Iz 66, dezvoltare somat/câ med/e sau dună, rei/s/tâ acti/a/ă) f7def/c/enp nand/capaţ/(CI*65, dezvo/tart somat/că med/e sau ida'Să, eşec acti/a/J

Flg. in . d. apare fără raport direct cu nivelul capacităţilor pe care subiectul şi—1 atribuie. Totuşi, cei mai deficienţi se arată mai puţin capabili de folo­sirea adaptată a noţiunilor în cauză; în plus, ei apar mai pasivi, mai resemnaţi, mai dezarmaţi în faţa problemelor accesului la autonomie. Ei afirmă un fel de „revendicare a valorii esenţiale" dar această reven­dicare pare ruptă de mijloacele practice de realizare. Nu trebuie să se uite, în interpretarea acestor date, că este vorba numai de subiecţi pla­saţi în acelaşi cadru şcolar, unde cei mai deficienţi se compară constant cu cei mai dotaţi. Este cu totul plauzibil ca deficienţii mintal, plasaţi în alte condiţii (de exemplu în cadrul claselor sau instituţiilor rezervate celor cu deficienţe grave şi medii) aparţinînd aceleiaşi zone de C I . (între 45 şi 65), să dea aprecieri cu implicaţii foarte diferite. b. Nivelul dezvoltării somatice. Se ştie rolul pe care-1 joacă, pro­babil, în dobîndirea autonomiei, nivelul dezvoltării somatice şi moda­lităţile reprezentării de sine1. Or, cînd se examinează adolescenţii din clasele de perfecţionare profesională, sîntem frapaţi de diversitatea lor în această privinţă, o diversitate care nu se explică prin limita vîrstelor reale (între 14 şi 17 ani). N^am putut să apreciem decît foarte sumar nivelul dezvoltării so­matice a subiecţilor noştri, singurele informaţii accesibile fiind greuta­tea şi înălţimea. Dispersia acestor două valori este considerabilă; înălţimile merg de la 1,37 m (talie corespunzătoare aproximativ pentru 10 ani 1/2) pînă la 1,78 m, iar greutatea — de la 31 kg (aproximativ 11 ani) la 79 kg;

1 De altfel, noi am grupat, într-o discuţie a problemei (Perron 1964, secţiu­nea A) , un oarecare număr de publicaţii pe această temă.

456

medianele sînt de 1,62 m şi 51 kg1. Combinînd aceste două măsuri, am stabilit un „indice global", de altfel destul de rudimentar, dar care explică aparenţa dezvoltării somatice a subiecţilor noştri (şi aceasta, fără îndoială, este lucrul cel mai important).

In cadrul lotului am delimitat trei subgrupe: a. 26 subiecţi înalţi şi grei, cu o bună dezvoltare somatică; b. 27 subiecţi cu dezvoltare medie sau cu dezvoltare dizarmonioasă,

dintre care 22 subiecţi cu înălţime şi greutate medie, 3 subiecţi înalţi şi slabi şi 2 subiecţi mici şi graşi.

c. 26 subiecţi în acelaşi timp mici şi uşori, cu o întîrziere probabilă în dezvoltare2.

Nivelul dezvoltării somatice, astfel apreciat, se prezintă fără legă­tură cu C I . (CI . medii, pentru cele trei grupe sînt 68, 65 şi 69; corelaţia enneachorică pe ansamblu este de — .03). Nivelul dezvoltării somatice este însă în legătură discretă cu nivelul global al auto-aprecierii, core­laţia3 fiind de + .20 cu nota 1 +; ea este mai categorică cînd aprecierea se face în funcţie de un model „negativ" (.25 cu 1 —) decît dacă este dată faţă de un model „pozitiv'' (+ .13 sau 1 + ) . Cu alte cuvinte, subiecţii a căror dezvoltare somatică este mai avansata tind să respingă mai energic (la C I . egal), orice asimilare cu un băiat puţin dotat şi, din acest motiv, devalorizat. Corelaţia se ridică la + .33 cînd se calculează cu nota II: adică o tendinţă discretă (dar statistic semnificativă) a acestor băieţi de a-şi atribui în medie, în sînul unui grup fictiv de unsprezece, un rang cu atît mai măgulitor cu cît nivelul lor actual de dezvoltare somatică este mai bun; este probabil ca acest „avantaj" să aibă o mare importanţă în jocul comparaţiilor interindividuale.

Profilurile figurii III b ilustrează această abatere comparînd cele două subgrupe extreme sub aspectul dezvoltării somatice (a şi c). înde­mânarea manuală (B) este singura temă la care cei mai bine dezvoltaţi nu se apreciază mai mult decît cei mai puţin dezvoltaţi. Intervalul este maxim (1,89), aşa cum era de aşteptat la tema „forţa fizică", ceea ce constituie, şi aici, la nivelul grupului, o reflectare destul de fidelă a rea­lităţii obiective. Mai puţin aşteptate sint celelalte diferenţe; cei mai bine dezvoltaţi îşi evaluează la un nivel ridicat inteligenţa (interval 0,99) şi mai cu seamă reuşita şcolară (intervalul 1,57). Ori este vorba de două subgrupe ale căror C I . medii sînt egali (68 şi 69). Se găseşte aici, desigur, un factor de „încredere de sine" secundară, dar nu neglijabilă. Este cu atît mai remarcabil de constatat că cei mai bine dezvoltaţi fizic se con­sideră mai inteligenţi şi elevi mai buni, ceea ce nu este cazul, aşa cum am văzut, la subiecţii într-adevăr mai inteligenţi (figura III a).

Am putea, totuşi, să ne întrebam dacă nu există o interacţiune între efectele celor doi factori (inteligenţa şi nivelul dezvoltării somatice). Pentru a căuta acest eventual efect, am constituit patru subgrupe:

1 Fie o înălţime mediană corespunzătoare în curba de creştere a normalilor 'la 15 ani şi jumătate; vîrsta reală mediană a acestor deficienţi mintal este, de asemenea, de 15 ani şi jumătate. Dezvoltarea staturală pare în medie normală. Ei tind, totuşi, să fie prea grei, căci n-ar trebui să cîntărească la mediană decît 47 sau 48 de kg.

2 Aceste trei subgrupe totalizează 79 subiecţi; 9 din cei 88 de subiecţi nu posedă datele utilizate aici.

* Toate aceste corelaţii sînt coeficienţi enneachorici, ce se bazează pe o dublă tricotomie (grupele a, b şi c de dezvoltare somatică, pe de o parte şi o trico-tomie similară pe cealaltă variabilă, pe de altă parte).

457

Grupa 1: foarte handicapată = dezvoltare somatică slabă (a) şi C I . 65 sau mai puţin (n = 11).

Grupa 2: dezvoltare somatică slabă (a), dar handicap intelectual mic, C I . de 66 şi mai mult (n = 15).

Grupa 3: dezvoltare somatică bună (c) dar handicap intelectual pro­nunţat şi C I . de 65 sau mai puţin (n = 12).

Grupa 4: handicap uşor = dezvoltare somatică bună (c), handicap intelectual mic, C I . de 66 sau mai mult (n = 14).

Tabelul 6

Tabelul 6 prezintă mediile notelor II globale, calculate separat pen­tru cele patru subgrupe.

Se constată din nou că, la dezvoltare somatică egală, C I . nu exercită un efect net şi univoc asupra nivelului global de autoapreciere. Din contră, la C I . egal, autoaprecierea este hotărît mai favorabilă, cînd dez­voltarea somatică este bună, şi efectul este mai categoric la subiecţii mai inteligenţi (+ 1,10) decît la acei a căror deficienţă mintală este mai accen­tuată (0,72). Situaţia cea mai neplăcută pare să fie cea a deficientului uşor cu întîrziere în dezvoltarea fizică (grupa 2), a cărui autoapreciere (5,70) este mult mai puţin favorabilă decît aceea a deficientului mai grav, dar bine dezvoltat fizic (grupa 3, autoapreciere 4,83).

Confruntarea autoportretelor acestor patru subgrupe ne oferă cîţiva indici suplimentari. Diferenţierea cea mai sigură apare în legătură cu reuşita şcolară; subiecţii cu un C I . slab, dar bine dezvoltaţi fizic (grupa 3) se socotesc în special elevi buni (rang mediu 4,25); acei care sînt, de asemenea, bine dezvoltaţi, dar al căror C I . este mai ridicat (grupa 4), sînt mai modeşti (5,36); dintre cei a căror dezvoltare somatică este în întîr­ziere au o opinie mediocră despre reuşita lor şcolară (6,09), cei al căror C I . este slab, dar şi aici, cei al căror C I . este mai ridicat sînt mai pesi­mişti (6,80). Se vede, deci, că, în planul reuşitei şcolare, unde totuşi întîrzierea somatică pare obiectiv fără importanţă, combinarea cu un

nivel mintal relativ bun produce efectele cele mai negative asupra autoaprecierii. Aceste efecte negative apar, de asemenea, pe tema auto­nomiei (rang mediu 5,6 faţă de 3,8 şi 4,8 la celelalte subgrupe) şi a „va­lorii generale" (5,7 pentru 4,3 la 5,0).

Nivelul de dezvoltare somatică apare, deci, într-o legătură apre­ciabilă cu nivelul la care deficienţii mintal îşi apreciază propriile capa­cităţi; cînd acest nivel este în întârziere, capacităţile sînt subevaluate chiar în domeniile unde aparent nu este vorba deloc de un handicap, îndeosebi cel al reuşitei şcolare. Deşi nivelul intelectual nu este în raport direct cu autoaprecierea, el acţionează în mod secundar. Efectele negative ale autoaprecierii unei întârzieri somatice sînt mai nete la subiecţii mai inteligenţi, ca şi cum ei şi-ar da seama mult mai mult de caracterul nefa­vorabil al aparenţei lor încă infantile, în ceea ce priveşte posibilităţile de acees la autonomie. Aceasta poate părea plauzibil, dar se găseşte în contradicţie aparentă cu rezultatele pe care le-am obţinut într-o lucrare anterioară. Pe o populaţie complet analoagă, am cerut subiecţilor noştri să compare explicit capacităţile lor cu oele ale unui coleg luat la întîm-plare (Perron, 1960). Am constatat atunci că subiectul mai mic, mai uşor, mai inteligent avea tendinţa să se judece superior altuia, ca şi cum ar acţiona un fel de efect de contrast între aparenţa fizică şi realitatea dotării intelectuale. Este plauzibil să considerăm că experienţa curentă a comparaţiilor interindividuale ajunge să lege superioritatea dezvoltării fizice de cea a inteligenţei; în confruntarea cu altul constatarea că acesta e mai mare, fără să fie mai inteligent, dezamăgeşte, iar „constatarea" inferiorităţii sale intelectuale devine mai pătrunzătoare. Este greu să facem o sinteză a rezultatelor divergente ale acestor două serii experi­mentale. Se poate observa, totuşi, că, în cazul prezent, subiectul îşi apre­ciază propriile posibilităţi în afară de orice comparaţie concretă cu seme­nul său, în timp ce, în studiul nostru din 1960, era vorba să se compare cu un coleg desemnat nominal. Dacă rezumăm cele două studii, sîntem conduşi să admitem că subiectul relativ inteligent, dar în întârziere în ce priveşte dezvoltarea somatică, tinde pe de o parte să dea o apreciere peiorativă a propriilor capacităţi, iar, pe de altă parte, tinde să se consi­dere, totuşi, superior colegilor mai dezvoltaţi fizic, dar nu mai inteligenţi. In realitate poate să nu fie nici o contradicţie, d expresia unei dina­mici proprii a acestor subiecţi; problema ar merita, fără îndoială, să fie supusă unei cercetări ulterioare.

c. Reuşita actuală. Noi am cerut profesorilor din învăţămîntul spe­cial şi, pe de altă parte, celor de la atelier să împartă elevii fiecărei clase1, după reuşita lor actuală, în trei subgrupe aproximativ egale; era vorba de rezultate obţinute în clasă sau în atelier, şi nu de eforturile depuse, ţinîndu-se seama de posibilităţi. In acest fel, au fost delimitate trei tipuri de subiecţi:

a. cu rezultate bune, atît ân clasă, cît şi în atelier; b. cu rezultate medii ân ambele situaţii, sau cu rezultate bune fie

numai in clasă, fie numai în atelier (21 de subiecţi); c. cu rezultate slabe atît în clasă, cît şi ân atelier (33 subiecţi). Reuşita actuală definită astfel este în corelaţie slabă, dar semnifica­

tivă, cu C I . (.34); C I . medii sînt: pentru grupul a (reuşita actuală), 71;

1 Patru clase cu clte douăzeci elevi, fiecare clasă fiind împărţită în două ateliere.

459

pentru grupul b, 67; pentru grupul c, (eşec actual), 63. Reuşita actuală este de asemenea în corelaţie cu nivelul dezvoltării somatice (.31). Ea este legată la fel de nivelul global al autoaprecierii, corelaţia cu nota I + fiind de + .34.

Cum am văzut deja în cazul dezvoltării somatice, o legătură mai strînsă apare cînd „modelul" propus este negativ (între reuşita actuală şi I — : + .42), decît atunci cînd acest model este pozitiv (I + : + .24); cu alte cuvinte, subiecţii care reuşesc în clasă şi în atelier resping mai ener­gic asimilarea cu un băiat puţin dotat.

La fel şi în cazul de faţă, legătura cu autoaprecierea este mai strînsă cînd aprecierea propriei persoane este formulată într-un cadru de refe­rinţă ou semenul (reuşita actuală ou nota II : + .42) decît dacă este vorba de aprecieri „absolute" (cu I + : + .34); în acest din urmă caz, aprecierea este mai largă, mai puţin realistă, supusă mai mult distorsiunilor, com­pensaţiilor etc.1. Comparînd mediile celor trei grupe, constatăm (tabloul 7) o scădere a nivelurilor de autoapreciere de la cei care reuşesc mai bine la cei care eşuează. Figura III o prezintă profikirile medii de autoapre­ciere pentru cele două două subgrupe extreme; ele arată că diferenţele privesc mai cu seamă2 reuşita şcolară (intervalul rangurilor 2,14), ener-

Tabeîul 7

gia (2,09), inteligenţa (1,45) şi autonomia (1,17). Apare şi aici acest mod de „conştiinţă a grupului" destul de clară, pe care am întîlnit-o deja la numeroase probe; cei care eşuează se apreciază ca elevi mai puţin buni şi mai puţin inteligenţi, ceea ce corespunde realităţii. Oarecum surprinzător este faptul că ei se declară mai puţin „activi-energici". Se regăseşte aici ideea de pasivitate, resemnare, evocată mai sus în legătură eu deficienţii

1 Această teză este susţinută de legăturile dintre nivelul de autoapreciere şi nivelul dorinţei, în III a la cei 88 de subiecţi; I II a se găseşte în corelaţie mai slabă cu II (.17) decît cu I± (.36), şi mai ales cu I— (.51, faţă de .39 la 1 + ) ; cu alte cuvinte, confuzia „perceput-dorit", slabă, atunci cînd subiectul îşi atribuie un loc într-un grup de egali, este mai evidentă cînd propria apreciere se face „în absolut", şi maximă, atunci cînd ea implică dorinţa de a se diferenţia de modelul negativ.

2 Pentru toate temele diferenţa între cele două grupe este semnificativă la p = .05.

460

mintal, al căror C I . este foarte scăzut; eşecul actual este imputat nu numai lipsei de inteligentă, ci şi lipsei „capacităţii de a voi", stăpînirea de sine şi autonomia, care, într-adevăr, apare compromisă. Faptul se verifică prin legătura existentă între reuşita actuală şi „nivelul dorin­ţelor" (III a), mai slab la cei care eşuează (7,61) decît la cei care reuşesc (8,04); diferenţa se referă mai ales la reuşita şcolară, inteligenţă şi forţa fizică, mai puţin dorite de către cei oare eşuează.

Aceasta nu este decît o primă cercetare, destul de sumară, căci, probabil, reprezentarea de sine este cu totul alta printre cei care reuşesc sau eşuează, dacă vom raporta la gradul handicapului obiectiv, adică al deficienţei mintale. In acest scop, am constituit patru subgrupe, reîmpăr-ţind grupele a (reuşită) şi c (eşec) după C.I.:

a + : 22 subiecţi, cu un C I . 66 sau mai mult, care reuşesc (.CI. mediu 75);

a —: 10 subiecţi, cu un C I . 65 sau mai puţin, care reuşesc ( C I . mediu 62);

c + : 11 subiecţi, cu un C I . 66 sau mai mult, care eşuează (.CI. mediu 72);

c — : 22 subiecţi, cu un C I . 65 sau mai puţin, care eşuează ( C I . mediu 59).

Efectivele sînt inegale datorită corelaţiei (+ .34) între reuşita actuală şi CI. , dar suficiente pentru clarificarea problemei noastre. In tabelul 8 sînt prezentate nivelurile de autoapreciere şi de dorinţe (III a) pentru aceste patru subgrupe, iar în figura IV sînt analizate aceste niveluri, în comparaţie cu diferite teme.

Tabelul 8

Grupa a + : Subiecţii care în perezent reuşesc bine, în clasă şi în atelier, şi a căror deficienţă mintală este uşoară, au în general, o părere bună despre capacităţile lor, ceea ce era de aşteptat; în mediul protejat in care trăiesc, ei reprezintă ou adevărat o „elită"; de altfel, la aceşti subiecţi autoaprecierea este favorabilă, cînd se exprimă în comparaţie ou altul (II) (rang mediu 4,4, mai bun decît pentru fiecare din celelalte trei grupe). Această părere bună despre sine se referă îndeosebi (figura IV a) la activitate-energie (E), autonomie (F), valoare generală (G). Autonomia este cea mai dorită (figura IV. b).

461

Grupa a — : Acei care de asemenea reuşesc, dar cu mijloace intelec­tuale mult mai limitate ( C I . mediu 62 în loc de 75) au la fel o părere favorabilă despre ei (1 + 3,76, faţă de 3,69 la precedenţi). Aprecierea se nuanţează totuşi puţin cînd se referă la comparaţia cu semenul (4,7 faţă de 4,4); în special (figura I V . a) aceşti subiecţi au tendinţa de a se aprecia mai puţin bine în ceea ce priveşte inteligenţa. Prin contrast, ei au o părere excelentă despre reuşita lor şcolară, realizînd foarte distinct acest aspect al reprezentării de sine, scos în evidenţă mai înainte pentru grup, în ansamblul său, care constă în a se considera „elev bun —, puţin inteligent"; opinie justificată îndeosebi în cazul de faţă. Ei se apreciază de altfel mai puţin bine la activitate-energie, autonomie şi valoarea gene­rală decît cei care, la reuşită egală, sînt mai inteligenţi. In privinţa do­rinţelor lor, ei sînt în ansamblu mai modeşti (tabelul 8), mai ales în ceea ce priveşte îndemînarea manuală (B). Faptul este, desigur, semnificativ, fiind vorba, de deficienţii puternic handicapaţi în munca şcolară, care, pentru prima dată şi-au găsit, în munca din atelier a claselor de perfec­ţionare profesională, calea spre autonomie şi valorizare de sine, teme pe care, de altfel, le doresc cel mai mult (figura IV b).

Grupa c —: Ca şi în cazul precedent, este vorba aici de subiecţi a căror deficienţă mintală este clară ( C I . mediu 59), dar care nu reuşesc în activitatea actuală. Nivelul lor global de autoapreciere este mult mai slab, de asemenea şi „nivelul de dorinţe". Părerea proastă despre sine se referă, în primul rînd, la reuşita şcolară şi la inteligenţă, ceea ce cores­punde situaţiei reale; de asemenea şi în ceea ce priveşte tema „activi­tate-energie" unde vom regăsi sentimentul deficienţilor cei mai defa­vorizaţi. Ceea ce-i împiedică pe aceştia să reuşească este lipsa de „dina­mism", în egală măsură cu slabele mijloace intelectuale. „Valoarea gene­rală" este, totuşi, afirmată la un nivel ridicat, ceea ce corespunde acelei „revendicări a valorii", subliniată mai sus în cazul deficienţilor înclinaţi să-şi perceapă capacităţile ca slabe. Nivelul dorinţelor variază conside­rabil după teme (figura IV b) fiind relativ ridicat pentru valoarea gene­rală, ceea ce verifică observaţia precedentă. Pentru celelalte teme din cele patru grupe el este mai slab, fiind foarte scăzut pentru reuşita şco­lară. Se pare că aceşti subiecţi au pierdut într-atît orice speranţă de a deveni într-o zi „elevi buni", încît renunţă chiar la formularea dorinţei, oricît de gratuită ar putea să pară . . .

Grupa c + : Aceştia sînt deficienţi uşori ( C I . mediu 72), dar care reuşesc destul de prost în activitatea actuală. In ansamblu, ei sînt încli­naţi şi mai mult decît precedenţii să se autodeprecieze, atribuindu-şi în cadrul grupului fictiv de 11, un rang mediu de 6, exact mediana; aceasta exprimă, de fapt, în comparaţie cu reacţiile obişnuite la acest tip de întrebări, o autoapreciere foarte defavorabilă. La cinci din cele şapte teme (figura IV a) aceşti subiecţi îşi apreciază capacităţile mai slab decît precedenţii, sortiţi de altfel şi ei eşecului. Deşi sînt obiectiv mai inteli­genţi, ei se consideră elevi mai slabi, mai puţin inteligenţi, cît şi mai puţin autonomi, acordîndu-şi puţină „valoare generală". Deci, dacă în clasele de perfecţionare profesională, eşecul este trăit în mod evident dezagreabil, cu influenţe sigure asupra imaginii de sine, acest fapt se manifestă deosebit de accentuat Ia cei mai puţin deficienţi. Probabil, situaţia acestora din urmă este, totuşi, mai puţin compromisă, dacă eşecul; se grefează pe o deficienţă mintală caracterizată. Căci, în cazul unui eşec actual, nivelul dorinţelor ( III a) este hotărît mai ridicat la cei mai inteli-

462

genţi (tabel 8: 8,27 faţă de 7,28 la cei mai puţin inteligenţi), ei dorind in masă (figura IV b) să devină autonomi şi, cu multă ardoare, „o per­soană bine" (G), inteligentă, activă şi energică. Intîlnim aici „imaginea unei vitalităţi", care contrastează cu resemnarea ce rezultă din dorinţele deficienţilor mai grav în situaţie de eşec. Constatăm, totuşi, că, în ciuda acestei vitalităţi, reuşita şcolara (c) nu este deloc dorită.

Relaţia între evaluarea capacităţilor proprii şi reuşita actuală este deci evidentă. Ea corespunde sensului aşteptat; cu cît reuşita este mai netă, cu atît mai bună este părerea despre sine. Totuşi, această relaţie globală, simplă, cuprinde fapte mult mai complexe, sugerate numai de analiza precedentă. In ce măsură autoaprecierea este influenţată de reu­şita obiectivă şi, la rîndul său, în ce măsură o modifică pe aceasta? Datele noastre experimentale nu permit abordarea directă a acestei între­bări, dar o vom relua mai departe, la nivelul unei discuţii generale a rezultatelor.

d. Concluzii. In cele expuse pînă aci, am utilizat metoda cea mai simplă, comparînd medii, tendinţe de răspunsuri, caracteristice pentru grupe sau subgrupe. Aceasta este suficient pentru a demonstra că orice afirmaţie generală de tipul „deficienţii mintal se devalorizează" sau, din contră „deficienţii mintal se caracterizează printr-o vanitate naivă" este falsă. Mai mult, cînd se examinează protocoalele individuale se constată că printre deficienţi se găsesc diferenţe considerabile în ceea ce priveşte evaluarea propriilor capacităţi. Percepţia de sine se diferenţiază, ca şi la subiecţii de inteligenţă normală, în funcţie de factori multipli, în raport cu înzestrarea subiectului, viaţa sa personală, relaţiile cu cei din jur, mediul în care trăieşte etc. N-am putut să studiem decît trei dintre-factorii posibili dar şi aceştia destul de sumar: nivelul deficienţei min­tale, al dezvoltării somatice şi al reuşitei actuale.

In limitele de variaţie ale nivelului mintal al populaţiei investigate, C I . apare fără relaţie directă cu gradul la oare subiectul îşi evaluează propriile capacităţi; o analiză mai detaliată demonstrează, totuşi, că C I . modulează modalităţile reprezentării de sine, determinate mai direct de alţi factori. Nivelul dezvoltării somatice joacă, la adolescenţii debili, un rol apreciabil, reuşita actuală rămînînd incontestabil cel mai important din cei trei factori studiaţi. Combinarea acestor trei factori „demonstrea­ză" pe deplin, în termeni statistici, nivelul global de autoapreciere, o notă. unică, cuprinzând CI. , nivelul de dezvoltare somatică şi reuşita actuală, care obţine (pe 77 de subiecţi), o corelaţie cu nivelul de autoapreciere (II), de + .46 (valoare semnificativă mai mult de .01). Pentru a concretiza natura acestei legături, am extras din populaţia totală două subgrupe de* subiecţi:

— unii puţin handicapaţi (cu un C I . de 66 sau mai mult, cu dezvol­tare somatică medie sau bună şi cu reuşită actuală bună): 16 subiecţi;.

— alţii mult defavorizaţi (cu un C I . de 65 sau mai puţin, cu dezvol-taarea somatică medie sau întârziată şi cu reuşită actuală mediocră sau. în situaţie de eşec): 17 subiecţi.

Figura III d înfăţişează profilurile medii de autoapreciere (în II) pen­tru cele două subgrupe. Ele prezintă un interval mult mai distinct decît în cazul deosebirilor înfăţişate în figurile precedente (III a la III c). Dife­renţa maximă se referă la ..activitate-energie", cei mai puţin handicapaţi considerîndu-se foarte dinamici, iar cei mai defavorizaţi, din contră, deo­sebit de inerţi. Rezultă, de asemenea, diferenţe relative la reuşita şco—

464

Iară şi la inteligenţă. Se observă şi aici „revendicarea valorii" la cei mai defavorizaţi; „valoarea generală" G este apreciată de aceşti subiecţi la cel mai înalt nivel din întregul profil.

Este clar, deci, că printre deficienţii mintal, aflaţi în momentul dat în acelaşi context, cel al claselor de perfecţionare profesională, se găsesc niveluri şi modalităţi de reprezentare-valorizare de sine foarte diferite, după gravitatea deficienţei, după aparenţa fizică, după reuşita actuală în olasă şi în atelier etc. Se pune însă întrebarea, în ce măsură reuşita actuală, legată în mod categoric de valorizarea de sine, este cauză sau efect? Cele două raporturi pot fi presupuse în egală măsură, putîndu-se admite la fel de bine că:

— subiectul are părere bună despre el însuşi, pentru că reuşeşte şi primeşte probe obiective şi evidente satisfacţii;

— el reuşeşte, fiindcă are încedere în sine. Evident, este imposibil să facem afirmaţii peremptorii pe baza date­

lor noastre: de altfel, raportul este probabil circular şi trebuie considerat în raport de traiectoria vieţii individului. Se constată, totuşi, că, în con­diţiile unei psihometrii simple, reuşita actuală poate să fie „prezisă" în măsura unei corelaţii de + .55, printr-o combinare a celor trei variabile studiate aici (C.I., dezvoltarea somatică, nivelul global de autoapreciere). Neîndoielnic că această corelaţie s-ar putea mări şi mai mult integrînd în „predicţie" alţi factori importanţi ai reuşitei (mai ales motricitatea, importantă pentru reuşita în atelier, capacitatea de organizare şi de sus­ţinere a activităţii proprii în condiţiile lucrului impus, buna integrare în grupul colegilor şi relaţiile bune cu profesorii).

Concluzii: reprezentarea de sine şi integrarea socială

In prima parte a acestui capitol, pe baza unei ample cercetări a lite­raturii de specialitate, am încercat să reamintim faotorii dezvoltării ima­ginii de sine a deficienţilor mintal; relaţiile cu părinţii şi cu semenii, ati­tudinile sociale generale faţă de deficienţa mintală, statutul şi rolurile atribuite deficientului mintal etc. In plus, am sugerat unele rezultate posibile: anxietate şi reacţii de apărare contra anxietăţii, eventuala dez­voltare specifică a problemelor de reuşită şi eşec etc.

In partea a doua, am prezentat şi am discutat o încercare de contri­buţie experimentală la studiul acestei probleme. Statutul şcolar a apărut ca exercitînd un efect masiv în valorizarea reprezentării de sine; defi­cienţii mintal rămaşi în mvăţâmîntul pentru normali se devalorizează distinct în raport cu cei încadraţi în mvăţâmîntul special. Dar aceştia din urmă, la prima vedere, nu par deloc că se deosebesc de subiecţii de inte­ligenţă normală. într-adevăr, pe un grup de 88 adolescenţi, elevi ai cla­selor de perfecţionare profesională, am constatat că declaraţiile de va­loare personală, cansiderate în ansamblu, sînt foarte aproape de acelea pe care le dau adolescenţii normali; deficienţii mintal, în medie, nu par nici umiliţi, nici zdrobiţii, nici în mod naiv satisfăcuţi de ei înşişi, cum sugerează — de altfel contradictoriu — literatura de specialitate. Totuşi, trebuie relevat un prim punct: dacă deficienţii sînt tot atît de satisfăcuţi de ei înşişi, în ceea ce priveşte posibilităţile lor de acţiune ca şi subiecţii cu inteligenţa normală, aceasta reprezintă, ipso facto, ţinînd seama de

30 — Debilităţile mintale 465

handicapul obiectiv, o supraestimare evidentă a acestor posibilităţi. In plus, analiza răspunsurilor arată multiple diferenţe în raport cu normalii.

O primă diferenţă constă în faptul că deficienţilor mintal le repugnă mult mai puţin decît normalilor să se vadă asimilaţi sau să se asimileze cu altcineva foarte puţin dotat şi, prin aceasta, devalorizat. Alte diferenţe dovedesc un fel de „conştiinţă de grup" ilustrată de cîţiva indici foarte clari. Astfel, în calitate de grup, deficienţii studiaţi tind să se descrie ca elevi buni, puţin inteligenţi şi puţin autonomi; aceasta corespunde, fără îndoială, realităţii, cel puţin aşa cum o socotesc ei. Ori analizele, bazate pe intercorelaţiile dintre aprecierea valorii de sine, pe de o parte, şi do­rinţe, pe de altă parte, arată că reuşita şcolară constituie în ochii lor o valoare subsidiară, de importanţă destul de redusă; dimpotrivă, inteli­genţa şi autonomia, prima reprezentînd o condiţie a celei de a doua, sînt valori centrale. După cîte se pare, deficienţii investigaţi cred că posedă mult din ceea ce prezintă puţină valoare — reuşita şcolară — şi puţin, din ceea ce are o valoare mai mare — inteligenţă şi autonomie. Rezultă că, dacă deficienţii mintal nu diferă de normali în ceea ce priveşte nivelul global de apreciere a capacităţilor şi a valorii personale, ei diferă consi­derabil în ceea ce priveşte structura acestor aprecieri. In plus, autoapre­cierile par mult mai „afectivizate" şi, sub unele aspecte, mai infantile decît la adolescenţii normali. Legătura mai strînsă între perceput şi dorit, între „ceea ce sînt" şi „ceea ce aş dori să fiu"; nivelul scăzut al dorinţelor şi poate, mai ales, „revendicarea valorii", caracterizează pe cei mai defa­vorizaţi, cei al căror eşec actual este mai manifest, dar care caută să se afirme ca „persoane valabile", chiar dacă diversele lor posibilităţi de acţiune examinate fiecare în parte, au fost apreciate ca slabe.

Dar acestea sînt tendinţele generale ce nu se pot extrapola decît cu prudenţă dincolo de grupul studiat, căci — trebuie să insistăm încăodată — trecutul şi situaţia actuală a deficientului influenţează puternic asupra reprezentării pe care el şi-o formează despre sine însuşi.

Faptul este confirmat de analizele prezentate în ultima parte a acestui capitol. Un factor în aparenţă atît de important ca nivelul defi­cienţei nu joacă (în limitele eşantionului nostru) decît un rol neglijabil în formarea acestei reprezentări. Din contră, aparenţa fizică şi mai cu seamă reuşita actuală în clasă şi în atelier, capătă o importanţă deosebită. Se disting între cei care „reuşesc" şi cei oare „eşuează" foarte importante diferenţe în declaraţiile de valoare personală; primii percep, în medie, această valoare la un nivel mai înalt decît cei de-al doilea. Desigur, ne putem aştepta la aceasta. Dar, ce semnifică această legătură? Dacă există cauzalitate, în ce sens acţionează ea? După ipoteza cea mai simplă, su­biecţii oare eşuează se privesc ca puţin dotaţi, pentru că ei eşuează. Dar putem gândi şi invers, că, în parte cel puţin, ei eşuează deoarece se soco­tesc puţin dotaţi. Sîntem astfel tentaţi să admitem o cauzalitate circu­lară. Dar cum acţionează ea în realitate, în fiecare caz individual? Varia-bilitatea ânlănţuirilor şi a mecanismelor este, fără îndoială, foarte mare, dacă se apreciază după rezultate.

Să analizăm, de exemplu, cazul lui Jean K. în vârstă de 16 ani, elev într-o clasă de perfecţionare profesională de un an, avînd un C I . de 68 şi o dezvoltare somatică mediocră (înălţimea şi greutatea corespunzătoare vârstei de 14 ani şi 1/2); randamentul său este slab în clasă şi în atelier. La investiagaţii se prezintă ca un băiat foarte inhibat, blocat, vorbind foarte puţin, foarte stângaci. El are o părere foarte proastă despre pro-

466

priile capacităţi, pe scara 1—5 nota medie pe care şi-o atribuie fiind 2,9 faţă de modele pozitive şi 2,6 faţă de modele negative, cu care se asimilează cu uşurinţă dezarmantă. In grupul fictiv de unsprezece, el îşi atribuie un rang mediu de 7,4, unul dintre cele mai joase pe care l-am observat; el se plasează în special în ultimul rang pentru inteligenţă. „Nivelul de dorinţe" este foarte coborît (4,9 pe scara 1—10, pe cînd media grupului său este de 7,9). Este greu de obţinut un tablou de auto­apreciere mai complet. Sentimentul „non-valorii" şi descurajarea pe care le dovedeşte acest tablou par direct legate de blocaj, de refuzul de con­tact, de angajare, de activitate. In cazul acestui băiat, probabil că acţio­nează, într-adevăr, o cauzalitate circulară, în oare eşecul actual şi devalo­rizarea de sine se consolidează reciproc.

Cazul lui Claude G. se prezintă cu totul diferit; el se devalorizează destul de mult, dar se prezintă, totuşi, în mod foarte deosebit. Este în vîrstă de 17 ani, frecventează clasa de perfecţionare profesională de 2 ani, unde este destul de bine aclimatizat; în această clasă el nu reuşeşte, totuşi, mai bine decît precedentul, în ciuda unei bunăvoinţe stîngace. C.I.-ul său este 58, dezvoltarea fizică aproape corespunzătoare vîrstei de 16 ani. La examen, el se prezintă amabil, timid, uşor tulburat; contactul este uşor, dar cu condiţia să se stabilească cu precauţie. El mărturiseşte uşor — şi cu un suris de scuză — incapacitatea sa, atribuindu-şi nota medie 2,6 în I + , 2,7 în I— şi rangul mediu 8,0 în I I . El se plasează, la I I , în ultimul rang pentru munca şcolară şi în penultimul, pentru inteli­genţă. Dar dorinţele arată o reacţie la deficienţa trăită, mult.mai tonică decît în cazul precedent, el dorind, in primul rînd, să devină^ inteligeruy-îndemînatic şi elev bun (în I I I b); nivelul general al dorinţeloT~SHre-'se stabileşte la 7,3, aproape de media grupului de referinţă. Pe cînd Jean K. părea total blocat de insuficienţa trăită şi de eşec, Claude G. pare mai cu seamă fragil, dar prognosticul este — a priori — mai puţin pesimist.

Cîteodată, eşecul actual poate fi însoţit, din contră, de o afirmaţie masivă a valorii personale. Este cazul lui Pierre V. care în clasă şi în atelier nu reuşeşte mai bine decît precedentul. Acest băiat, în vîrstă de 15 ani, frecventează clasa de perfecţionare profesională numai de 6 luni. Coeficientul său intelectual este de 51, dezvoltarea somatică, medie. Cu multă rapiditate şi siguranţă el prezintă constant autoaprecieri foarte favorabile. De altfel, reacţia se automatizează atît de mult, încît o schi­ţează înainte de a fi ascultat pînă la capăt descrierea „modelului". In 1 + şi 1 —, pe scara 1—5, işi atribuie numai notele 4 sau 5 (media 4,4 şi 4,1); în I I , el se plasează în primul rang pentru activitatea şcolară, autonomie şi valoare generală, în al doilea şi al treilea rang, pentru rest (rang mediu 2,1). Nivelul dorinţelor este ridicat (8,1). Foarte probabil că această afirmaţie de valoare personală fără nuanţe este în special reacţio-nală la eşecul actual; dar aceasta junge pentru a sublinia diversitatea efectelor posibile ale acestui eşec, în legătură cu ceea ce declară subiectul despre propriile posibilităţi.

Am prezentat, deci, trei cazuri de băieţi, care, în activitatea lor actuală, eşuează. Opus lor, vom examina cazul lui Jean-Michel G., care reuşeşte bine, atît în clasă, cît şi în atelier (tîmplărie); acest băiat, în vîrstă de 17 ani, în clasa de perfecţionare profesională de 3 ani, are un C I . de 65 şi dezvoltarea somatică medie-bună. Este un băiat înalt, deschis, simpatic, oare vorbeşte uşor. In apreciere „absolută" exprimă despre el însuşi păreri destul de favorabile; nota medie 3,6 în 1 +, 3,9 în I —;

467

nivelul dorinţelor este mediu (7,3). In comparaţie cu altul îşi atribuie însă aprecieri mult mai defavorabile (rang mediu 7,0 în I I ) . Dacă — urmare evidentă a mediului protejat — el se apreciază ca elev bun (al doilea din 11), pe de altă parte se socoteşte puţin inteligent (al optulea din 11) şi, mai ales, puţin autonom (rangul 10), cu foarte puţină „valoare generală" (ultimul rang). El a învăţat să se însereze într-un dublu sistem de re­ferinţe: cel al mediului protejat, unde reuşeşte şi se simte bine, şi cel al mediului exterior, de care se teme. El explică că este închis, timid şi nu îndrăzneşte să-şi facă relaţii, îşi petrece tot timpul liber în camera sa, ascultînd discuri. Regretă, dar nu poate să facă altfel, căci se teme de batjocură, ca urmare a stîngăciei sale în relaţiile so­ciale. Fratele său mai mare, de 20 ani, este elev la şcoala de arte „nu discut cu el, este prea puternic", spune el cu o nuanţă de admiraţie şi de regret. Această semiconştiinţă a inferiorităţii sale influenţează întreaga sa atitudine. Ar vrea să fie ciclist, ocupaţie caracterizată, în ochii săi, de prestigiul forţei virile, dar care are în plus avantajul de a limita contactele cu oamenii, oferind în acelaşi timp avantajele autonomiei.

Am putea multiplica analiza de cazuri individuale; ne vom limita însă la aceste 4 exemple care, fără îndoială, sînt suficiente pentru a nuanţa ceea ce a putut să pară prea abselut în concluziile rezumate mai sus, degajate din analizele tendinţelor de grup. La nivelul individului toate înlănţuirile dinamice şi toate rezultatele sînt posibile, în funcţie de o multiplicitate de factori şi de întâmplări din trecutul său, pe care acest studiu le schiţează doar. Se poate, în plus, ca aceste patru cazuri să permită punerea problemei centrale, subiacente acestui studiu, în mod mai concret: cum şi în ce fel, modalităţile reprezentării de sine sînt factori de integarare socială? N-am putut ataca direct această problemă; -singura abordare directă posibilă ar consta în urmărirea adaptării ulte­rioare a acestor băieţi, după absolvirea claselor de perfecţionare profe­sională. Putem, totuşi, emite câteva ipoteze. Prognosticul ar fi pesimist pentru Jean K: nu numai datorită eşecului actual, dar mai ales pentru că el pare total închis într-un univers de insuficienţă personală şi de eşec. Este însă mai puţin întunecat pentru Claude G. deşi asemănător în aparenţă: acelaşi eşec actual, aceeaşi devalorizare masivă; totuşi aici con­tactul este mai uşor, deschiderea rămîne posibilă, dacă contactele ulte­rioare se vor stabili cu adulţi înţelegători, dotaţi cu destulă inteligenţă :şi tact pentru a menţine, chiar în sînul lumii exterioare, mediul protejat, "inserţia socială a acestui băiat este posibilă. Din contră, ne temem că in­serţia va eşua, în cazul celui de-al treilea subiect, Pierre V.,: căci pălă­vrăgeala sa naivă, satisfacţia de sine nerealistă (chiar dacă ea se limi­tează la nivelul superificial al declaraţiilor despre altul şi este reacţională la insuficienţă) riscă să suscite în anturaj reacţii violente de enervare şi de respingere; aceasta cu atât mai mult, cu cît incapacitatea sa, de fapt, este evidentă. Desigur, pentru Jean Michel G., prognosticul este •cel mai favorabil, nu numai pentru că reuşita actuală în învăţăimîntul protejat prevesteşte reuşita viitoare, ci şi datorită supleţei evidente a imaginii de sine, a capacităţii de a se plasa în cadre de referinţă diferen­ţiate, a fineţii în relaţii. Dar, chiar şi în acest caz, putem să ne întrebăm dacă unele aspecte ale reprezentării de sine nu constituie un handicap serios pentru inserţia socială viitoare: acest băiat se consideră un han­dicapat, puţin capabil să susţină comparaţia şi competiţia; această tea­mă îl împinge la izolare, la închiderea în sine care îl face să sufere.

4 6 8

Totul va depinde, deci, de natura rotaţiilor umane, care se vor stabili v-colectivele de lucru la care va participa; după atmosfera în aceste colec­tive se va înregistra fie reuşita ai depHna dezvoltare, fie respingerea, suferinţa, eşecul. Astfel, se pun problemele cu care vom încheiea acest capitol.

Invăţămîntul spedaL primar mai intfi şi apoi profesional, oferă defi­cienţilor mintal un cadru indispensabil, sustrăgîndu-i de la exigenţei excesive şi competiţia insuportabilă din mvăţămîntul pentru normali. El nu cere deficientului dedt ceea ce este capabil să realizeze; dar el în­cearcă în permanenţă — ca orice luvâţâmlnt — să-1 ducă lax autodepă-şire, să-Z dezvolte. Se recurge refulat la încurajări, felidtări şi recOm= pense; o lucrare apreciată ca slabi si sancţionată într-o dasă din învă-ţămîntul pentru normali va fi apreciat* ca bună şi recompensată, într-o clasă spedală, cu îndemnul de a face si mai bine. Intenţia noastră nu este, desigur, să negăm avantajele evidente şi necesitatea unui astfel de statut protejat. Dar el prezintă si inconvenientele. Acest statut este' socialmente, cel al incapabililor sau al celor mai puţin capabili; el este privit astfel de anturaj şi, Intr-o oarecare măsură, şi de cei care sînt plasaţi acolo. Acel care eşuează chiar In cadrul învăţămîntului special riscă, de asemenea, să înveţe a se privi ca incapabil printre incapabili, sau — ceea ce nu valorizează mai mult — este determinat să-şi dezvolte, în mod reacţionai şi irealist, o afirmaţie de capacitate, foarte dezadap-tantă. Cel care reuşeşte aid este, fără îndoială, mai bine plasat. Totuşi, dacă nu-şi dă seama destul de bine de statutul de favoare de care se bucură, el riscă să se prezinte mai tirziu In mediul exterior într-un mod foarte inadecvat pn-inilitfitilfjr tala rnejt ;i TîT^tţrnrTri, din ace cauză, reacţii ostile, de care va suferi ca de o nedreptate de neînţeles. El poate, de asemenea, în mod cert să înveţe să relativizeze şi să descentreze percepţiile despre sine-însuşi; si înveţe să se considere în acelaşi timp un elev bun în învăţămîntul special şi un handicapat în mediul exterior viitor, un handicapat care, după realizarea inserţiei sociale, va putea înceta de a se autoaprecia astfeL

Dar aceasta necesită o supleţe de înţelegere şi de atitudine care, lipsind pînă şi unor subiecţi cu nivel intelectual normai, lipseşte a jortiori, la cea mai mare parte a defidenţilor mintal, mai ales dacă ţinem seama de natura foarte anxiogenă a problemelor puse. Ni se pare probabil că în momentul de faţă o asemenea relativizare a percepţiei nu este atinsă, decît de o minoritate de defidenţi mintal.

Problema se rezumă astfel: după ce in toată perioada copilăriei şi adolescenţei le-am acordat un statut particular, cum anume trebuie să-i pregătim pentru ieşirea din această situaţie privilegiată? Cum s-ar__putea-rezolva acest conflict între necesitatea protecţiei şi aceea^--a1rtonomiei viitoare?

Dobîndirea autonomiei nu este o problemă spedală a deficientului mintal. Ea aparţine oricărui adolescent, oricărui individ care trebuie să treacă, de la statutul copilăriei protejate şi dependente, la statutul de adult independent şi responsabil. Acest acces la autonomie este favorizat, fără îndoială, de echipamentul subiectului dar, de asemenea, şi de natura şi dezinvoltura relaţiilor interpersonale, pe care el este capabil să le dez­volte de capadtatea sa de a se însera in statuturile noi, de a juca „roluri noi", de reprezentările pe care şi le-a făcut despre sine, în calitate de persoană capabilă să reuşească toate acestea... Pentru depăşirea acestui

469

prag dificil al adolescenţei este necesară „încrederea în sine", dar este tot atît de necesară combativitatea, iniţiativa, dorinţa de a-1 depăşi. Ne putem teme s în ceea ce-i priveşte pe debilii mintal, ca ei să nu abordeze această fază decisivă din viaţa lor închişi într-un statut, într-un rol, într-o reprezentare de sine, care opresc sau deviază această dorinţă. Pericolul constă atunci în demisie, la cel care se consideră de la început incapabil şi preferă avantajele unei protecţii prelungite, riscurilor pe care le implică cîştigarea autonomiei; la alţii şi cîteodată la aceiaşi, peri­colul îl reprezintă alegerea unor ţeluri irealiste (să devină doctor, pilot de avion cu reacţie), sau fără nici o valoare adaptativă (a cunoaşte ulti­mele modele de maşini, colecţionarea a cît mai multe port-chei, memo­rizarea cărţilor de te le fon. . . ) . Toate acestea procură, desigur, satisfacţii, fanteziste sau reale, dar aceste satisfacţii nu reprezintă, în nici un fel, trepte spre dobîndirea autonomiei. Problema pe care o are de înfruntat adolescentul constă în a învăţa progresiv să trieze, în multitudinea de ţeluri posibile, ceea ce este realizabil şi ceea ce nu este, să coordoneze şi să coreleze ţelurile, să-şi formeze o perspectivă de viaţă; fiecare atin­gere a scopului dă satisfacţie, fiindcă înseamnă un progres în ti^ectoria astfel definită. Toate acestea sînt la fel de necesare pentru deficienţi, ca şi pentru normali. Libertatea în alegerea scopurilor realiste posibile este, desigur, la ei mult mai restrînsă; dar ea există. Cum să-i determinăm să opteze pentru activităţile care pot să le procure astfel de satisfacţii şi, în cele din urmă, să-i ajute să obţină autonomia?

Aceasta este o problemă practică majoră pe care, ni se pare, lucrarea noastră o scoate în evidenţă.

Bibliografie

B A L D W I N K. C , The Social Position of the Educable Mentally Retarded in the Regular Grades in the Public Schools, „J. Except. Children", 1958, 25, 106—108.

B A S C O U J. R.,Arriération mentale et troubles de l'affectivité, „Sauvegarde", 1953, 8, 9—10, 812—819.

B E I E R E. G., G O R L O W L., S T A C E Y C. L., The Fantasy Life of the Mental De­fective, „Amer. J. Ment. Def.", 1951, 55, 582—589.

B E L E Y A., Dynamique de l'enfant oligophrène, „La Raison", 1956, nr. 16, (1956 a). B E L E Y A . , L'enfant arriéré en face de l'internement, „Enfance", 1956, 2, 31—40,

(1956 b) . B I A L E R I., C R O M W E L L R. L., Failure as Motivation with Mentally Retarded Chil­

dren, „Amer. J. Ment. Def.*', 1965, 69, 5, 680—684. B L A C K M A N N L. S., K A H N H., Success and Failure as Determinants of Aspira-

tional Shifts in Retardates and Normals, „Amer. J. M e n t Def.", 1963, 67, 5, 751—755.

B O L D U C T. E., Social-value-need Patterns in Mental Retardates, „3. Consult Psychol.", 1960, 24, 471—479.

B O R E L L I - V I N C E N T M . , H U R T I G M . , P E R R O N R., Mémorisation, niveau mental et niveau scolaire; étude expérimentale et comparative d'enfants nor-

470

maux, débiles mentaux et caractériels, ..Enfance", 1962, nr. 4—5, 397— 431.

B O R E L L I - V I N C E N T M . , P E R R O N R., Z L O T O W I C Z M . , La conception de l'intelli­gence comme valeur chez l'enfant, „Enfance", 1963, nr. 4—5, 309—332.

C A L D W E L L R. M . , G U Z E S. B., A Study of the Adjustment of Parents and Siblings of Institutionalized and Non-institutionalized Retarded Children, „Amer. J. Ment. Def.", 1960, 64, 845—861.

C A P O B I A N C O R. J., C O L E D. A. , Social Behavior of Mentally Retarded Children, „Amer. J. M e n t Def.", 1960, 64, 4, 638—651.

C A P O B I A N C O R. J., K N O X S., I .Q. Estimates and Index of Marital Integration, „Amer. J. M e n t Def.", 1964, 68, 718—721.

C A N T O R G. N. , Motor Performance of Defectives as a Function of Competition with Same and Opposite-Sex Opponents, „Amer. J. Ment. Def.", 1960, 65, 3, 358—362.

C L A R K E. T., Children's Perception of Educable Mentally Retarded Children, „Amer. J. Ment. Def.", 1964, 68, 5, 602—611.

C O C H R A N I. L., C L E L A N D C. C , Manifest Anxiety of Retardates and Normals

Matched as to Academic Achievement, „Amer. J. Ment. Def.", 1963, 67, 4, 539—542.

C O O K J. J., Dimensional Analysis of Child-rearing Attitudes of Parents of Han­dicapped Children, „Amer. J. M e n t Def.", 1963, 68, 3, 354—361.

C R O M W E L L R. L. , Selected Aspects of Personality Development in Mentally Re­tarded Children, ..Except. Children", 1961, 28, 34—51.

C R O M W E L L R. L. , A Social Learning Approach to Mental Retardation in E L L I S N. R., Handbook of mental deficiency, M c G r a w Hill, 1963, chap. 2, 41—91.

C R O M W E L L R. L., MOSS J. W . , The Influence of Reward Value on the Stated Expectancies of Mentally Retarded Patients, „Amer. J. Ment. Def.", 1959, 63, 4, 657—661.

DE G R E E F F E., Essai sur la personnalité du. débile mental, „J. Psychol.", 1927, 24, 400—454.

D E N T L E R R. A . , M c K L E R B., Mental Ability and Sociometric Status among Re­tarded Children, „Psychol. BulL", 1962, 59, 273—283.

D E S C L A U X P., S O U L A Y R A C A . , B O Y E R S., Le T.A.T. chez les enfants arrié­rés, „Enfanee", 1951, nr. 2.

E D G E R T O N R. B., A Patient Elite: Ethnography in a Hospital for the Mentally

Retarded, Amer. J. Ment. Def., 1963, 68, 3. 372—385.

E D G E R T O N R., S A B A G H G., From Mortification to Aggrandizement: Changing

Selfconcepts in the Careers of the Mentally Retarded, Psychiatry,

1962, 25, 263—272.

E D G E R T O N R., T A R J A N G., D I N G M A N H., Free Enterprise in a Captive So­

ciety, Amer. J. Ment Def., 1961, 66, 35—41.

E I S E N B E R G L. , Emotional Determinants of Mental Deficiency, A . M . A . Arch.

Neurol. Psychiat., 1958, 80, 114—121.

E Y M A N R. K., Covariation of Level of Aspiration and Adaptation Level with

Other Characteristics, Amer. J. Ment. Def., 1964, 68, 6, 741—750.

E W E R T J. C , G R E E N M . W . , Conditions Associated with the Monther's Esti­

mate of the Ability of her Retarded Child, Amer. J. Ment. Def., 1957,

62, 3, 521—533.

F I N K M . B., Self-concept as it Relates to Académie Under-achievement, Calif.

J. Educ. Res., 1962, 13, 2, 57—62.

471

G O R D O N D., O ' C O N N O R N . , T I Z A R D J., Some Effects of Incentives on the Performance of Imbeciles on a Repetition Task, Amer J. Ment. Def., 1955, 60, 371—377.

G O R L O W L., B U T L E R A . , E I N I G K . G., S M I T H J. A . , An Appraisal of Self-attitudes and Behavior Following Group Psychotherapy with Retarded Young adults, Amer J. Ment. Def., 1963, 67, 6, 893—898.

G O R L O W L. , B U T L E R A . , G U T H R I E G. M . , Correlates of Self-attitudes in Re­

tardates, Amer. J. Ment. Def., 1963, 67, 4, 549—555.

G R A L I K E R B. V. , F I S H L E R K., K O C H R., Teenage Reaction to a Mentally Re­tarded Sibling, Amer, J. Ment. Def., 1962, 66, 6, 838—843.

G R E E N C , Z I G L E R E., Social Deprivation and the Performance of Retarded and Normal Children on a Satiation-type Task, Child Dev., 1962, 33, 499—508.

G U S K I N S. L., Measuring the Strength of the Stereotype of the Mental De­fective, Amer. J. Ment. Def., 1963, 67, 4, 569—575, (1963 a).

G U S K I N S., Dimensions of Judged Similarity Among Deviant Types, Amer. J. Ment. Def., 1963, 68, 2, 218—224, (1963 b) .

G U T H R I E G. M . , B U T L E R A . J., G O R L O W L. , Paterns of Self-attitudes of Re­tardates, Amer. J. Ment. Def., 1961, 66, 222—229.

G U T H R I E G. M. , B U T L E R A . , G O R L O W L. , Personality Differences between Institutionalized and Non-institutionalized Retardates, Amer. J. Ment Def., 1963, 67, 4, 543—548.

G U T H R I E G. M . , B U T L E R A. , G O R L O W L. , W H I T E G. N„ Non-verbal Expressi­ons of Self-attitudes of Retardates, Amer. J. Ment. Def., 1964, 69, I, 42—49.

H A A N N. , Proposed Model of Ego Functioning — Copinf and Defence Mechanisms in Relationship to I. Q. Changes, Psychol, Monogr, 1963, 77, 8, no. 571, 23 p.

H A S T I N G S D., Some Psychiatric Problems of Mental Deficiency, Amer. J. Ment. Def., 1948, 52, 260—262.

H A Y S W . , Mental Level and Friend Selection Among Institutionalized Defective Girls, Amer. J. Ment. Def., 1951, 56, I, 198—203.

H E B E R R. F., Motor Task Performance of High Grade Mentally Deficient Re­

tarded Males as a Function of the Magnitude of Incentives, Amer. J. Ment. Def., 1959, 63, 4, 667—671.

H E I N E M A N N P. O., C O W E N E. L. , The Social Desirability of Trait Descriptive Terms: a Mentally Deficient Sample, Amer. J. Ment. Def., 1965, 70; I, 57—62.

H E L P E R M. M. , Learning Theory and the Self Concept, J. of. A b n . Soc. Psychol.. 1955, 51, 184—194.

H I R S C H E. A . , The Adaptative Significance of Commonly Described Behavior of the Mentally Retarded. Amer. J. M e n t Def., 1959, 63, 4 639—646.

H O R N E Y K., La personnalité névrotique de notre temps, Traduction fançaise Paris, L. Arche, 1953.

J O H N S O N G. O., A Study of the Social Position of Mentally Handicapped Chil­dren in the Regular Grades, Amer. J. Ment. Def., 1950, 55, 60—89.

J O H N S O N G. O., K I R K S. A . , Are Mentally Handicapped Children Segregated in the Regular Grades?, J. Except. Child., 1950, 17, 65—68.

J O R D A N T. E., de C H A R M S R., The Achievement Motive in Normal and Men­tally Retarded Children, Amer. J. M e n t Def., 1959, 64, 3, 457—466.

K A L D E C K R., Psychiatric Approach to Mental Deficiency, Amer. J. Ment. Def., 1959, 64, I, 50—56.

472

K E R N W. H., P F A E F F L E H. , A Comparison of Social Adjustement of Mentally Retarded Children in Various Educational Settings, Amer. J. Ment. Def., 1962, 67, 3, 407—413.

K N I G H T S R. M . , Test Anxiety and Defensiveness in Institutionalized and Non-institutionalized Normal and Retarded Children, Child Dev., 1963, 34, 109—126.

K N I S S J. T., B U T L E R A . , G O R L O W L., G U T H R I E G. M . , Ideal Self Patterns of Female Retardates, Amer. J. Ment. Del, 1962, 67, 2, 245—249.

K U R T Z R. A., Implications of Recent Sociological Research in Mental Retarda­tions, Amer. J. Ment. Def., 1964, 69, I, 16—20.

L E C K Y S., Self-Consistency: a Theory of Personality. N e w York, Island Press, 1945, 275 p.

LEWIN K., Principles of Topological Psychology, New York, M c G r a w Hill, 1936. L I P M A N R. S., „Children"s Manifest Anxiety in Retardates and Approximately

Equal M. A. Normals, Amer J. Ment Def., 1960, 64, 6, 1027—28.

L I P M A N R. S., G R I F F I T H B. C , Effects of Anxiety Level on Concept Forma­tion: a Test a Drive Theory, Amer. J. Ment. Def. 1960, 65, 3, 342—348.

L O B R O T M . , La confiance en soi chez les débiles mentaux, Enfance, 1964, nr. 4—5, 305—316.

M A H O N E Y S. C , Observations Concerning Counseling with Parents of Mentally Retarded Children, Amer. J. Ment Def., 1958, 63, I, 81—86.

M A L P A S S L . F., MARK S., P A L E R M O D. S., Responses of Retarded Children to the Children's Manifest Anxiety Scale, J. Educ. Psychol., 1960, 51, 305—308.

M A N N O N I M . , L'Enfant arriéré et sa mère, Seuil, Paris, 1964, 190 p.

M A S L O W A . H., Deficiency Motivation and Growth Motivation, in J O N E S M . R., ed. Nebraska symposium on motivation 1955, Univ. of. Nebraska Press, 1955, 1—30.

M C A F E E R. O., C L E L A N D C. C, The Discrepancy Between Self Concept and

Ideal Self as a Measure of Psychological Adjustment in Educable

Mentally Retarded Males, Amer. J. Ment Def., 1965, 70, I, 63—68.

M E C L A C H L A N D. G., Emotional Aspects of the Backward Child, Amer. J . Ment. Def., 1955, 60, 323—330.

M E N D E L S O H N H., A sociological Approach to Certain Aspects of Mental De­

ficiency, Amer. J. Ment. Def., 1954, 58, 506—10.

M E R L E T L. , Perception d'autrui et structures sociométriques chez les adolescents débiles mentaux. Enfance, 1962, nr. 3, 303—308.

M E Y E R O W I T Z J . H., Self-Derogation in Young Retardates and Special Class

Placement, Child, Dev., 1962, 33, 2, 433—451.

M I C H A E L S J . , S C H U L M A N H., Observation on the Psychodynamics of Parents

of Retarded Children, Amer. J. Ment. Def., 1962, 66, 4, 568—573.

M I L L E R R. V. , Social Status and Socio-empathic Differences among Mentally Superior, Mentally Typical and Mentally Retarded Children, Except Child, 1956, 23, 114—119.

M I N K O W S K I E . , A propos de l'Essai sur la personnalité du débile mental, 1927, in: Autour de l'ceuvre du Dr. de Greeff, II . L'homme devant l'humain — Nauwelaerts, Louvain, 1956, vol. II , p. 13—23.

M U R R A Y M . A . , Needs of Parents of Mentally Retarded Children, Amer. J . M e n t Def., 1959, 63, 6, 1078—88.

PAYMER S.S., Reciprocal Role Expectations and Role Relationships: the Adjust­ment of the Mentally Retarded, Amer. J. Ment. Def., 1965, 70, 3, 382—8.

473

P E C K J. R., S T E P H E N S W . B., A Study of the Relationship Between the Atti­tudes and Behavior of Parents and that of their Mentally Defective Child, Amer. J. Ment. Def., 1960, 64, 5, 839—44.

P E R R O N R., Problèmes de personante chez les débles mentaux, Enfance, 1960, 4—5, 397—419.

P E R R O N R., Etude générique des estimations a priori de réussite. Psychol. Fran­çaise, 1961, 6, I, 47—54.

P E R R O N R., La genèse de la représentation de soi. I. Les orientations actuelles de la recherche, Enfance, 1964, 4—5, 357—376, (1964 a).

P E R R O N R., Prestige Factors within Small Groups of Children: Relationship to the Self Concept, Intern. Ment. Health Res, Newsl., 1964, 6, I—4:

(1964 b).

P E R R O N R., Les problèmes d'insuffisance personnelle chez les adolescents débiles mentaux: influence des status et des rôles de débile, Enfance, 1965, 4—5, 469—482.

P E R R O N R., Contribution à une étude génétique des valeurs. IL La hiérarchisation des qualités personneles de 8 à 14 ans, à paraître in Croissance de l'Enfant, Genèse de l'Homme, Paris P.U.F.

P E R R O N R., P E C H E U X M. G., Les débiles mentaux perçoivent-ils leur handicap? Int. Copenhagen Cong, on the Scientific Study of Ment. Ret., 1964, nr. 165.

P I C H O T P., H A I M A. , PERSE J., Débilité mentale, adaptation et adaptabilité so­ciales. Etude expérimentale, Rev. de Psychol. Appl . 1957, 7, I, 37— 51.

P O R T E R R. B., M I L A Z Z O T. C , A Comparison of Mentally Retarded Adults who Attented a Special Class with those who Attented Regular School Classes, Except. Child., 1958, 24, 410—2 et. 420.

R I N G N E S S T. A. , Self Concept of Children of Low, Average and High intelli­gence, Amer. J. Ment. Def., 1961, 65, 453—61.

R O C H E M . M . , K O H L E R C, Étude des troubles du comportement chez des adoles­cents débiles moyens d'un centre de perfectionnement professionnel Rev. de Neuro-Psychiat. Inf., 1965, 13, 4—5, 333—343.

R O S E N B L U M S., Ethnocentrism and Intolerance of Ambiguity in Mentally Re­tarded Children, Amer. J. Ment. Def., 1967, 61, 3, 567—73.

R O S E N B L U M S., C A L L A H A N R. J., The Performance of Highrade Retarded Emotionally Disturbed Children on the Children's Manifest Anxienty Scale and Children's Anxiety Pictures, J. Clin. Psychol., 1958, 14, 3, 272—4.

S C H O N E L L F. J., R O R K E M . , A Second Survey of the Effects of a Subnormal Child on the Family Unit, Amer. J. Ment. Def., 1960, 64, 5, 862—8.

S C H O N E L L F. J., W A T T S B. H., A First Survey of the Effects of a Subnormal Child on the Family Unit, Amer. J. Ment. Def., 1956, 61, I.

S H E P P S R., Z I G L E R E., Social Deprivation and Rigidity in the Performance of Organic Familial Retardates, Amer. J. Ment. Def., 1962, 67, 2, 262—8.

S C H U L M A N J. L., S T E R N S., Parents' Estimate of the Intelligence of Retarded Children, Amer. J. Ment. Def., 1959, 63, 4, 696—8.

S E M M E L M . I., Teacher Attitudes and Information Pertaining to Mental Defi­ciency, Amer. J. Ment. Def., 1959, 63, 4, 566—74.

S H A W M . E., B E N S B E R G G. J., Level of Aspiration Phenomena in Mentally Deficient Persons, J. of Personal, 1955, 24, 134—44.

S I L V E R S T E I N A . B., M O H A N P H . J., Test Anxiety or Generalized School An­xiety? Amer. J. Ment. Def., 1964, 69, 3, 438—9.

474

S T E V E N S O N H. W . , S N Y D E R L. C, Performance as a Function of the Interaction of Incentive Conditions, J. of Personal, 1960, 28, I, I—II .

S T O D D A R D H. M . , The Relation of Parental Attitudes and Achivements of Se­verely Mentally Retarded Children, Amer. J. Ment. Def., 1959, 63, 4, 575—598.

S T O N E M. , Parental Attitudes to Retardation, Amer. J. Ment. Deficiency, 1948, 53, 363—72.

T H U R S T O N J. R., A Procedure for Evaluating Parental Attitudes toward the Handicapped, A m e r . J. Ment. Def., 1959, 64, I., 1948—55.

T O M K I E W I C Z S., Quelques problèmes pshycologiques posés par les arriérés men­taux profonds, Rev. de Neuro- Psychiat. Inf., 1963, II , 9—10, 461—71.

W A L K E R G. H., Social and Emotional Problems of the Mentally Retarded Child, Amer. J. Ment. Def., 1950, 55, 132—8.

W A L L O N H., Les mileux, les groupes et la psychogenèse de l'enfant, Enfance, 1959 nr. 3—4, 287—96, (1959 a).

W A L L O N H. , Le rôle de ,,1'autre", dans la conscience du „moi", Enfance, 1959, nr. 3—4 279—86, (1959 b) .

W H I T E R. W . , Motivation Reconsidered: the Concept of Competence, Psychol. Rev., 1959, 66, 297—33.

W I E N E R G., C R A W F O R D E. E., S N Y D E R R. T., Some correlates of Overt Anxiety in Mildly Retarded Patients, Amer. J. Ment. Def., 1960, 64, 4, 735—9.

W I N T H R O P H. , T A Y L O R H., An Inquory Concerning the Prevalence of Popular Misconceptions Relating to Mental Deficiency, A m e r . J. Ment. Def., 1957, 62, 2, 344—8.

W O L F E N S B E R G E R W . , Differential Rewards as Motivating Factors in Mental Deficiency Research, Amer. J. Ment. Def., I960, 64, 5, 902—6.

W O O D W A R D K. F., S I E G E L M . G., EUSTIS M . J., Psychiatrie Study of Men­tally Retarded Children of Preschool Age: Report on First and Se­cond Years of a Three-year Project, Amer. J. Orthopsychiatr, 1958, 28, 376—93.

W Y L I E R., The self concept, Univ. of. Nebraska Press, 1961. Z A Z Z O R., La personne et les rôles chez l'enfant, in Conduites et conscience,

chap, 17, t. I., p. 276—85, Delachaux et Niestlé Neuchatel, 1962.

Z I G L E R E., Social Deprivation and Rigidity in the Performance of Feeble-minded

Children, J. Abn. Soc. Psychol., 1961, 62, 413—21. Z L O T O W I C Z M . , La question de l'anxiété chez les enfants d'âge scolaire. Metho­

dologie et essai expérimental, Enfance, 1963, nr. 3, 263—76.

Cuprins

Introducere 5

R E N E ZAZZO, Debilitatea în discuţie 5

1. Istoricul unei cercetări 7 2. Coeficientul intelectual şi limitele debilităţii 14 3. Diferite tipuri de inteligenţă 23 4. Definirea debilităţilor mintale 28 5. Bibliografie 34

P R I M A P A R T E

ISTORIC ŞI NOŢIUNI DE B A Z Ă

Capitolul I 40

R O G E R F E R R O N , Atitudini şi idei referitoare la deficientele mintale 40

1. Atitudini privitoare la deficienţii mintal 40 2. Idei în legătură cu deficienţele mintale 60 3. Bibliografie 68

Capitolul II 71

G A B Y N E T C H I N E , Idioţi, debili şi savanţi in seeolul al XlX-lea 71

1. Relaţii între organism şi psihism 73 2. De la concepţia calitativă la abordarea cantitativă a deficienţei min­

tale 87 — Concluzie 103 - Bibliografie . . 109

Capitolul III

M A T T Y CHIVA şi I V E T T E R U T S C H M A N N , Etiologia debilităţii mintale 110

1. Privire de ansamblu asupra istoricului problemei 112 2. Cadrul general de referinţă 120

477

3. Descrierea anumitor sindroame 122 4. Contribuţia echipei H.H.R 136

— în loc de concluzii 152 — Bibliografie 158

Capitolul IV 1 « 4

M I C H E L G I L L Y şi L U C E T T E M E R L E T - V I G I E R Mediul social, mediul familial şi debilitatea mintală 164

1. Inteligenţa ş i mediul 164 2. Mediul de viaţă al debilului mintal 174

Concluzii 201 Bibliografie 205

Capitolul V 211

M I C H E L GILLY, Şcolarizarea debililor mintal în Franţa 211

1. Citeva repere cronologice 212 2. Aprecierea necesităţilor 215 3. Situaţia actuală 218

Concluzii 239 Bibliografie 241

P A R T E A A D O U A

NOI CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA DEBILILOR MINTAL

Capitolul VI 246

M A T T Y CHIVA, Tablouri psihologice ale debilităţii mintale diferenţiate după etio­logic 246

1. Istoricul şi stadiul actual al problemei 247 2. Noi contribuţii ale echipei H.H.R 261

Bibliografie 275

Capitolul VII 281

H I L D A SANTUCCI şi A N N I E H E L A L , Particularităţi ale preadolescentului debil Ia proba Blnet— Simon 281

1. Ordinea de reuşită 287

2. Frecvenţa reuşitelor la întrebările probei 289

3. Evoluţia frecvenţelor în reuşita la întrebările probei de la un nivel mintal la altul 294

4. Dispersia reuşitelor pe întinderea scării ^la cele trei niveluri consi­derate 297

5. Rezultate diferenţiale în funcţie de etiologia debilităţii 300 Concluzii 304 Bibliografie 306

478

Capitolul VIII 308

M I C H E L H U R T I G , O experieat* «a hnafaM eaagaftllTi la debil 308

1. Prezentarea ceicetlrfi 311 2. Rezultate 316 3. Discuţie 318

Concluzie 322 Bibliografie 323

Capitolul IX 324

M A R I E C L A U D E H U R T I G , Coatritaţfc la U i M 4*Halirii autonomiei la debilul de vîrstă şcolara 324 1. Scara D.P.S. şi obiectrrele cercetării 326 2. Prezentarea cercetării 329 3. Rezultate 337

Concluzii 365 Bibliografie 368

Capitolul X 372

L U C E T T E M E R L E T - V I GIER, Faetarü adaptări saeJale ţi profesionale a adolescenţilor

debili. 372

1. Alegerea şi limitele timpului de cercetare 372 2. Inserţia socială şi inţelegexea raporturilor sociale 377 3. Factorii adaptării personale la mediul social şi profesional 385

Bibliografie 402

Capitolul XI 408

R O G E R P E R R O N , Deficienţa nüaUH fi repnzeatarra de sine 408

1. Prezentarea critică a literaturii 408 2. O Încercare de abordare experimentală 431

Bibliografie 470