1. Introducere

La mijlocul secolului al XIX-lea, Suedia era una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Pentru

o ţară cu doua milioane de locuitori, dintre care 70% lucrau pământul, în general, în condiţii mizerabile,

părea imposibil să recupereze întârzierea faţă de ţările industrializate ca Marea Britanie, Franţa, Belgia

sau Germania. Un secol mai târziu, după un “zbor” spectaculos, Suedia este una dintre ţările

industrializate cele mai dezvoltate din lume.

Rezultat al unei guvernări social democrate, aproape neîntrerupte în ultimul secol în Suedia,

modelul s-a dovedit a fi un enorm succes pentru primii 20 de ani ai implementării sale şi s-a dovedit

eficient în asigurarea unei inflaţii scăzute, a unui grad mare de angajare a forţei de muncă, şi a

distribuţiei relativ egale a bunăstării.

Această lucrare îşi propune să definească şi să pună în discuţie particularităţile modelului

suedez, identificând elementele centrale care explică succesul ei rapid. De asemenea, vor fi prezentate şi

cauzele care au dus la declinul acestui model în ultimii treizeci de ani, cu referiri în special la

internaţionalizarea pieţelor de afaceri şi a celor financiare.

1

2. Modelul suedez de dezvoltare socio – economică

2.1. Reflectarea factorului natural în modelul suedez

Teritoriul ţării ocupă cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavia, având un relief variat ce

include Alpii Scandinaviei, în vestul ţării, continuat spre est cu o regiune colinară ce coboară spre

litoralul cu fiorduri al Mării Baltice, unde se află Golful Botnic. În partea central – sudică se întinde o

regiune de câmpie, cu numeroase morene glaciare care dau altitudini mai ridicate şi o mulţime de

depresiuni lacustre (peste 90.000 de lacuri). În extremitatea sudică a peninsulei se găseşte o altă regiune

mai coborâtă, Gotaland, acoperită cu lacuri şi mlaştini la care se adaugă câmpia vălurită Skania, cu

soluri fertile şi peisaje asemănătoare Danemarcei învecinate.

Clima este mai aspră în regiunile nordice, unde are caracter continental, şi mai blândă în partea

sudică, unde influenţa marină este puternică. Curentul cald al Golfului din Atlantic imprimă Suediei un

climat mai blând decât cel al altor regiuni situate tot în îndepărtatul nord.

La nord de Cercul polar (în län-ul Norrbotten şi în nordul län-ului Västerbotten), soarele nu

apune în lunile iunie şi iulie. Mai la sud, în aceleaşi luni, deşi soarele se situează pentru câteva zeci de

minute sub linia orizontului, este suficientă lumină la orice oră pentru a depune activităţi diurne fără

iluminat adiţional (aşa-numitele nopţi albe). În Stockholm, în luna iunie, noaptea durează doar 3, 4 ore.

Pe de altă parte, la mijlocul lui decembrie, capitala se bucură de doar 5 ore şi 30 de minute de lumină.

Jumătate din suprafaţa ţării este acoperită de păduri (mesteacăn, pin, molid). Mai puţin de 10%

este teren agricol (cultivat cu ovăz, cartofi, secară, sfeclă de zahăr, grâu). Există 16 parcuri naturale şi

753 de rezervaţii de stat şi alte rezervaţii care protejează flora tipică de tundră sau taiga, fauna polară sau

de pădure temperată. De altfel, Suedia a fost prima ţară din Europa care, în 1910, a delimitat un Parc

Naţional, prezervând astfel unele din ultimele zone de sălbăticie de pe continent.

2.2. Reflectarea factorului uman în modelul suedez

2.2.1. Aspecte demografice

În Suedia trăiesc circa 16.000 de laponi, majoritatea în nordul ţării. Mulţi dintre ei consideră că

au avut aceeaşi soartă ca şi amerindienii întrucât misionarii luterani au distrus cultura şi organizarea

laponă, încă din secolul al XII-lea. Singura diferenţă este că Suedia i-a înfrânt cu legi şi nu cu arme.

2

Goana suedeyilor după minereu, lemn şi hidroenergie a desăvârşit practic opera de asimilare a laponilor,

la începutul secolului al XX-lea.

În secolul al XIX-lea hrana era insuficientă din cauza creşterii populaţiei. Nu existau locuri de

muncă suficiente şi astfel a emigrat în SUA aproape o jumătate de million de suesezi între 1867 – 1886

(1,3 milioane în perioada 1850-1930), majoritatea stabilindu-se în Midwest. După ce şi-a dezvoltat

industria artizanală, a mineritului şi cea forestieră, emigraţia a început să scadă. Mai mult decât atât,

după 1950 au venit să caute locuri de muncă, rămânând definitv în Suedia, danezi, finlandezi, greci,

norvegieni, turci, iugoslavi. Emigraţia s-a intensificat ulterior, în timpul războiului din Bosnia, când

ponderea acestora în populaţia Suediei a depăşit 1%.

Populaţia se concentrează în părţile centrale şi de sud ale ţării unde – în arealele urbanizate –

densitatea populaţiei depăşeşte 150 loc./km2. În schimb, în nord, densitatea este mai ridicată în arealele

miniere (20 loc./km2) şi pe litoral (30 loc./km2).

2.2.2. Aspecte psihologice

Principala trăsătură a personalităţii suedeze este însingurarea, dificultatea de a stabili un

contact. Suedezul nu vorbeşte despre familia sa, nu arată fotografiile copiilor săi, crede că nu trebuie să-

şi piardă niciodată autocontrolul şi consideră că omul valorează foarte puţin dacă nu este capabil să stea

singur cu gândurile sale.

Această particularitate are izvoare multiple: istoria, clima, distanţele, timiditatea, teama de anu

încălca reguli de etichetă.

Suedezii sunt supranumiţi „regii telefonului”, acesta fiind mijlocul de comunicare cel mai

frecvent utilizat, din motivul că sunt printre oamenii cei mai inapţi din lume în relaţii directe.

2.3. Reflectarea factorului economic în modelul suedez

2.3.1. Prezentare de ansamblu

La începutul secolului al XIX-lea, Suedia era o ţară predominant agrară şi una dintre cele mai

sărace ţări din Europa. Cu toate acestea, o rezervă bogată din minereu de fier, lemn şi un potenţial hidro-

electric ridicat au dus la o industrializare rapidă, transformând Suedia într-un stat al bunăstării. Creşterea

3

economică a fost rapidă, în special, în perioada postbelică, până la mijlocul anilor 70, moment în care

industria suedeză devine foarte competitivă pe piaţa mondială.

Lipsa de combustibil clasici a impus construirea de numeroase hidrocentrale (peste 1.000) şi de

atomocentrale, ultimele contribuind cu circa 45% la producţia de energie electrică. Puterea electrică

ieftină a fost un factor important în dezvoltarea industriei.

Sectorul agricol contribuie cu numai 2% la PIB-ul Suediei, tot 2% fiind şi procentul de angajaţi

în agricultură din totalul populaţiei active. Pământul arabil reprezintă 7% din suprafaţa de uscat.

Agricultura Suediei se bazează, în principal, pe creşterea animalelor, cultura cerealelor, a sfeclei de

zahăr, cartofului şi legumelor.

Producţia industrială este diversificată, de un înalt nivel tehnologic. Se obţin oţeluri speciale,

material rulant, produse petrochimice, nave şi cherestea. Până nu demult, Suedia a datorat şi mai

datorează încă o parte importantă a veniturilor ei exporturilor substanţiale de minereu de fier. Minereul

de fier era vestit pentru calitatea lui deosebită şi era considerat de către producătorii de arme ca superior

altor minereuri. Încă din secolul al XVII-lea, arme, ca şi lingouri de fier au fost exportate în Marea

Britanie şi în restul Europei. Dar originile industriei extractive suedeze sunt şi mai îndepărtate în timp.

De pildă, grupul Stora, cea mai veche companie din lume, extrăgea cupru încă din 1288.

2.3.2. Premisele industrializării

Suedia a fost afectată într-o măsură destul de redusă de recesiune, deoarece exportul a fost

concentrate din plin pe produse lemnoase, un sector în care cererea a rămas ridicată pe tot parcursul

crizei economice. În acelaşi timp, Suedia era o ţară în care mai mult de jumătate din populaţia activă era

ocupată în agricultură.

După ce anii 1870 şi 1880 au fost caracterizaţi prin dezvoltarea industriilor tradiţionale, în

special extractivă şi a lemnului, la cumpăna secolelor, venise timpul să se dezvolte noi industrii şi, în

mod special, industria constructoare de maşini. Aceasta a dus la o industrie de export puternică şi

independentă, care se baza, într-o mare măsură, pe invenţii suedeze (separatorul de smântână,

echipamente pentru măsurători de mare precizie, etc.).

În acelaşi timp, agricultura suedeză trecea printr-o perioadă de schimbare rapidă şi se

industrializa. Zonele rurale se depopulau pentru că furnizau forţă de muncă pentru noile industrii.

4

Anii 30 au fost nişte ani aspri pentru cei mai mulţi din lumea occidentală. În anul 1933, rata

şomajului în SUA era de 25% şi în 1938, în pofida măsurilor de noi acorduri, 19% din forţa de muncă

era încă neocupată. Situaţia era la fel de grea şi în Europa.

În timp ce ţările industrializate din lumea occidentală păreau paralizate, “noile măsuri

economice” urniseră lucrurile din loc în URSS.

Contrastul era izbitor, în Vest domnea recesiunea şi disperarea, iar în Est se manifesta un

progress economic relative cu mari speranţe pentru viitor. Într-o situaţie ca aceasta, tot ce aştepta Vestul

era un fel de model care ar fi contracarat Uniunea Sovietică. Suedia trebuia să fie unul dintre aceste

modele, de aceea a fost elogiată în ziarele şi revistele americane, unul dintre ele purtând chiar supratitlul

“Suedia trebuie să fie un paradis”.

3. Caracteristicile sociale şi economico – geografice ale modelului suedez

Probabil cea mai bună descriere modelului socio-economic suedez este aceea de încercare de a

crea egalitatea şi creşterea economică prin combinarea solidarităţii politicii salariale unioniste (union

wage policy) şi politicile guvernamentale intervenţioniste atât pe piaţa muncii cât şi pe cea de capital.

Valorile social-democraţiei suedeze au fost definite de către Ernst Wigforss, şi transpuse în

practică prin modelul Rhen-Meidner. Ernst Wigforss a fost probabil cel mai influent teoretician social-

democrat pe care l-a avut Suedia secolului XX. Ministru de Finanţe al Suediei din 1932 până în 1949,

Wigforss a pus bazele politicilor social-democrate de după Razboi. Ideologia sa combina 3 factori

importanţi: revizuirea marxismului, idealurile social-democrate şi teorii pentru atingerea scopurilor

social-democrate prin utilizarea mecanismelor statale.

Wigforss a respins teoria căderii capitalismului şi a inevitabilei transformări a societăţii în

socialism. De asemenea, a criticat marxismul ca nefiind nici ştiinţă, nici un sistem etic valid.

Dimpotrivă, pentru Wigforss, socialismul era doar un ideal care trebuie implementat. Astfel,

transformarea societăţii într-una fără clase urma să fie atinsă nu prin revoluţie, ci prin mijloace graduale

5

şi paşnice, în cadrul procesului democratic. Wigforss a identificat valorile de bază ale socialismului,

precum egalitatea, cooperarea şi solidaritatea, ca factori care promovau socialismul ca moral superior

societăţii capitaliste. Ultimul factor care constituia ideologia lui Wigforss se referă la teoriile lui despre

felul în care trebuie folosit statul în atingerea idealurilor social-democrate.

Metodele propuse de Wigforss sunt: controlul social al investiţiilor şi susţinerea unui „stat al

bunăstării”. În viziunea sa, investiţiile erau concentrate în mâinilor câtorva persoane private. În

consecinţă, el a susţinut utilizarea statului pentru a preveni investiţiile private peste graniţă – politica pe

care Suedia avea să o pună în practică în viitorul nu foarte îndepărtat – pentru a stimula investiţiile în

industria internă. Nu în ultimul rând, referindu-se la statul bunăstării, Wigforss l-a imaginat în

combinaţie cu o politică de impozitare progresivă şi o piaţă de muncă activă, care urmau să

preîntâmpine sărăcirea populaţiei, să stopeze şomajul şi să asigure redistribuirea naţională a resurselor.

Dar prin acţiunile întreprinse în graniţele stricte ale sistemului capitalist, social-democraţii

suedezi au fost puşi în faţa unei mari probleme: lupta cu inflaţia şi şomajul, două forţe potenţial

distructive, caracteristici inerente ale sistemului capitalist. Cum la sfârşitul anilor 40 Suedia abandonase

metodele naţionalizării industriei private şi a îngheţării salariilor pentru a combate şomajul şi inflaţia,

social-democraţia din acest stat se afla în căutarea unei strategii economice care să pună în practică

teoriile lui Wigforrs. Iar aceasta nu a întârziat să apară. În 1951, economiştii Gosta Rhen şi Rudolf

Meidner, membri ai Confederaţiei Sindicatelor (LO) au furnizat soluţia care va deveni cunoscută sub

numele „Modelul Rhen-Meidner”.

Acest „model” susţinea că, prin implementarea dictonului „salariu egal la muncă egală” în

toate sectoarele de activitate, era posibil pentru LO nu numai să promoveze idealurile egalitariste ale

mişcării sindicale, dar să şi asigure o modernizare a economiei prin forţarea companiilor ineficiente ori

să raţionalizeze, ori să se închidă, în timp ce, simultan, se asigura expansiunea firmelor eficiente. Acest

lucru presupunea implementarea politicilor care stau la însăşi baza „modelului suedez”: politici fiscale şi

monetare restrictive, în combinaţie cu politica salarială bazată pe negocierea centralizată (centralized

bargaining). Astfel, statul era chemat să introducă o „politică a pieţei muncii active” (active labour

market policy), ceea ce ar fi transformat sectorul public în cel mai mare angajator, iar guvernul ar fi fost

automat implicat în mobilitatea forţei de muncă. Guvernul suedez urma să stabilească programe de

recalificare, compensaţii pentru şomeri şi să asigure mobilitatea geografică a forţei de muncă.

Pentru problema inflaţiei, cei doi propuneau două căi de rezolvare: prima se referea la

impozitarea puterii de cumpărare atât a consumatorilor cât şi a industriei private, cu speranţa scăderii

6

cererii, cea de-a doua se referea la un sistem naţional de negociere colectivă înfăptuit, de Uniunea

Sindicatelor (LO) şi industriaşii privaţi. În acest sistem centralizat, LO avea să negocieze creşteri

salariale uniforme, la nivel naţional, în timp ce industriaşii privaţi trebuiau să garanteze că aceste creşteri

salariale aveau să se situeze sub creşterea productivităţii şi a inflaţiei.

Aplicarea în tocmai a acestor politici prevăzute de „modelul Rhen-Meidner” a dat rezultate

neaşteptate. Din 1950 şi până în 1970, modelul suedez al bunăstării a reuşit cu succes să îşi

îndeplinească promisiunile legate de şomaj scăzut, inflaţie scăzută şi o relativă egalitate a distribuţiei

bunăstării în ciuda limitelor structurii economice capitaliste. Şomajul a rămas sub 2% - un procent foarte

rar întâlnit într-o economie capitalistă, iar produsul intern brut era comparabil cu cel al ţărilor puternic

industrializate din Europa de Vest. Ponderea populaţiei ocupate a urcat de la 70% în 1950 la 82,6% în

1990. Principalul motiv pentru această tendinţă a fost expansiunea sectorului public. De asemenea, prin

limitarea pătrunderii forţei de muncă non-nordice, au crescut şi oportunităţile de angajare a femeilor.

Dictonul „salarii egale la muncă egală” era atât de funcţional încât, pentru o perioadă 5 ani (1960-1965),

diferenţele salariale dintre femei şi bărbaţi, care erau de 25%, au fost reduse la 0%.

Mai mult, Suedia a favorizat mobilitatea, profesională sau geografică, permiţând reconversia

facilă a sectoarelor în criză: ofertele de locuri de muncă din ţară erau disponibile peste tot, deplasările

pentru interviuri de angajare erau plătite de stat, ca şi cheltuielile în cazul unor migraţii definitve.

4. Decăderea modelului suedez

Începând cu anii 70, valorile social-democrate ale solidarităţii şi egalităţii au fost supuse

atacului alternativelor neo-liberale ale descentralizării şi a competiţiei de piaţă. În urma unei riguroase

analize, majoritatea autorilor consultaţi au fost de acord cu identificarea a trei cauze ale declinului

social-democraţiei suedeze şi a “statului bunăstării” conceput de aceasta:

1. devierea sindicatelor de la planul social-democrat adoptat în 1951;

2. competiţia între sindicate;

3. internaţionalizarea pieţelor de afaceri şi financiare.

Ceea ce era o dată piesa de temelie a „modelului suedez de bunăstare”, anume sistemul de

negociere salarială colectivă, a început să se deterioreze pe la mijlocul anilor 1970. Negocierea colectivă

trebuia să asigure că eventualele creşteri salariale vor rămâne sub nivelurile relative ale creşterii

7

productivităţii. Astfel, firmele suedeze rămâneau competitive pe plan extern, aflându-se într-o poziţie

economică care le permitea să ţină sau să angajeze mai mulţi salariaţi. Modelul era benefic pentru

ambele părţi, dar în perioada amintită a început să dea rateuri, creşterile salariale devenind

disproporţionate în comparaţie cu creşterea productivităţii.

Pe de altă parte, tranziţia Suediei de la o economie bazată pe industrie la una bazată pe servicii,

a dus la creşterea numărului sindicatelor „white-collar” – funcţionari şi personal cu pregătire calificată

din sectorul public, sindicate care nu se mai aflau sub „umbrela” LO. Creşterea numărului acestora şi a

numărului membrilor acestora şi competiţia directă cu sindicatele afiliate LO s-a aflat printre

principalele motive pentru care salariile au crescut mai repede decât productivitatea.

Deficitul bugetar a dus la îndepărtarea politicilor de capital şi a celor protecţioniste semnalând

astfel o orientare tot mai neo-liberală în politica social-democraţilor. Prin îndepărtarea controalelor

regulatorii de capital, guvernul a permis forţelor de piaţă să dicteze politicile legate de acesta,

îndepărtându-se de doctrina lui Wigforss. Mai mult, deregularizarea financiară a distrus la rândul ei una

dintre principalele reuşite ale social-democraţiei suedeze: abilitatea de a-şi impune controlul asupra

pieţelor de muncă şi capital.

Însă globalizarea a reprezentat cea mai importantă provocare pentru social-democraţia

suedeză. Trans-naţionalizarea firmelor suedeze a dus la investiţii masive în afara graniţelor Suediei, iar

firmele suedeze au angajat tot mai mult personal ne-suedez, ceea ce a dus la creşterea şomajului în

interior. Mai mult decât atât, în condiţiile internaţionalizării pieţelor, Suedia s-a confruntat în 1990 şi cu

prima criză monetară importantă din istorie.

În anii ’90, reveniţi la putere, social-democraţii au ales o soluţie neaşteptată: au mărit taxele şi

impozitele. În loc să se sufoce, economia suedeză a început brusc să prospere, şomajul a început să

scadă, bugetul a început să aibă surplus, iar investiţiile au crescut, toate acestea în timp ce programele

publice erau în continuă derulare. Decizia cea mai ciudată a fost ca după depăşirea crizei economice,

guvernul social-democrat nu a redus nivelul taxelor, ci a mărit subvenţiile acordate programelor sociale

de protecţie a copilului şi a început să achite datoria publică.

Deşi nivelul de impozitare este de 60%, suedezii nu se revoltă împotriva acestuia. Ceea ce pare

de nexplicat în faţa non-suedezilor, poate fi lămurit prin psihologia acestui popor: majoritatea suedezilor

cred în mod sincer că au o grămadă de avantaje pentru taxele ridicate pe care le platesc! Trebuie

subliniate şi implicaţiile politice ale faptului că peste 65% din suedezi primesc în mod direct subsidii

publice din partea guvernului lor!

8

O altă curiozitate o reprezintă faptul că, în ciuda taxelor şi impozitelor foarte ridicate,

investitorii şi capitaliştii nu au părăsit Suedia, aşa cum era de aşteptat. Practic aceştia nu-şi urmează

„interesul personal şi gândirea raţională”. Ceea ce se uita, spune autorul, este faptul ca un „stat puternic

al bunastarii” ajuta finantarea unui standard de viata pe care taxele individuale scazute nu-l pot asigura

cu usurinta, iar suedezii sunt foarte constienti de acest lucru.

Suedia a avut în ultimii ani o dezvoltare economică remarcabilă, ceea ce i-a permis să

subvenţioneze programele sociale în care se afla angrenată. Problemele însă par să vină din viitor: ca în

toate democraţiile avansate, îmbătrânirea populaţiei va însemna creşterea beneficiarilor programelor

sociale şi scăderea numărului contribuabililor. Creşterea numărului minorităţilor naţionale din Suedia

poate constitui la rândul ei o problemă dacă acestea nu se vor adapta la dispoziţia indigenilor de a plăti

taxe foarte ridicate. Dar pentru moment, aceste probleme nu sunt mai pregnante decât în alte democraţii

de factură neo-liberală.

Cu toate acestea, incontestabil, Suedia a oferit un model economic unic şi cu rezultate

sclipitoare, reuşind să susţină un sistem economic eficient, fără a provoca prin prosperitatea unora

sărăcia altora.

9

5. Concluzie

Ca o concluzie, putem spune ca anii de aur ai modelului suedez de bunastare au prezentat

lumii o societate capabila sa atinga o economie eficienta si in continua dezvoltare, in acelasi timp

mentinand o implicare a unui „stat al bunastarii” de dimensiuni considerabile. Practic, modelul

suedez din aceasta perioada a oferit o alternativa viabila intre economiile centralizate si libertatea

pietelor neo-liberala (termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economistii Friedrich

Hayek, Wilhelm Röpke, Walter Euken si altii la o conferinta din Paris, in anul 1938, pe tema

dezvoltarii unui concept pentru o politica economica pe termen lung, care a fost inteleasa ca o cale

de mijloc intre capitalismul pur si socialism. Conform acestui concept, interventiile statului in

economie sunt doar atunci justificate si necesare cand, de exemplu, distorsiunile pietei sunt

impiedicate prin monopoluri si carteluri). 

In acel moment parea ca, social-democratia suedeza, prin munca intr-un sistem economic

capitalist si printr-un proces democratic, reusise in sfarsit sa-si atinga scopul declarat de catre

Ernst Wigforss, acela de a reforma pasnic societatea capitalista intr-un sistem egalitarist!

10

6. Bibliografie

1. Horia C.Matei-“Statele lumii”

2. Otetea Andrei-“Istoria lumii in date”

3. Iancu, Dorin (1981) – Drumuri suedeze, Editura Sport-Turism, Bucureşti.

4. Vlad, Liviu Bogdan; Neacşu, Marius Cristian (2004) – Geografie economică mondială,

Editura Meteor Press, Bucureşti.

5. www.wikipedia.com

11