70131225-macroeconomie-duguleana

Constantin DUGULEANĂ

2008 – 2009

Anul I, sem. 2

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

user

Rectangle

Capitolul 1. Introducere în macroeconomie

3

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE 1.1. Ce studiază macroeconomia?

1.2. De ce se studiază macroeconomia?

1.3. De ce există dezacorduri între economişti?

Sumarul capitolului

Termeni importanţi

Întrebări recapitulative

Un nou început: dezvoltarea economică durabilă

Tema 1.1. Ce studiază macroeconomia?

Obiectivele 1.1.1. Creşterea economică pe termen lung

1.1.2. Fluctuaţiile ciclice sau ciclurile de afaceri

1.1.3. Şomajul

1.1.4. Inflaţia

1.1.5. Relaţiile economice internaţionale

1.1.6. Politicile macroeconomice

1.1.7. Diferenţa dintre macroeconomie şi microeconomie: agregarea

Mijloace

- citire/învăţare

- întrebări, probleme ce apar, explicaţii

- definiţii, explicaţii ce trebuie reţinute

- situaţii economice concrete, supuse analizei, exemple (sub lupă)

- teme de casă, aplicaţii practice pentru studenţi

Finalitatea - o perspectivă de ansamblu asupra conţinutului cursului

- o analiză a evoluţiei economiei României în perioada 1990-2004

- deprinderea de a analiza economia în ansamblul ei

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse

Timp de lucru

necesar

1. Pentru cunoaşterea problemei: 4 ore

2. Pentru rezolvarea temelor: 12 ore + timpul de documentare

1.1. CE sTUDIAzA MACROECONOMIA?

Macroeconomia studiază structura şi performanţele de ansamblul ale economiei

naţionale, precum şi politicile guvernamentale ce se pot utiliza în încercarea de a

îmbunătăţi performanţele economiei.

Pentru a atinge acest scop, macroeconomia analizează atât evoluţia individuală a

agregatelor economice cât şi numeroasele legături existente între acestea.

Macroeconomia este o parte esenţială a teoriei echilibrului general, în sensul că explică

comportamentul simultan al variabilelor care sunt legate prin modul de determinare, prin

Macroeconomia

4

tehnologie şi prin modul de evoluţie. Specificarea modului de evoluţie explică modul de

alegere şi acţiune al unul larg grup de agenţi economici din interiorul economiei.

Macroeconomiştii studiază, spre exemplu, factorii care determină producţia

totală de bunuri şi servicii care se realizează într-un an într-o ţară, producţie măsurată

prin Produsul Intern Brut (PIB). Ei studiază, de asemenea, agregate macroeconomice

cum ar fi ocuparea şi şomajul, precum şi componentele cererii globale, respectiv

consumul, investiţiile, cheltuielile guvernamentale pentru bunuri şi servicii şi

exportul. Termenii precedenţi se referă la cantităţi de bunuri sau servicii.

Macroeconomiştii sunt interesaţi şi de preţurile cu care aceste bunuri şi servicii se vând

pe piaţă. Ei analizează preţul ca o mărime medie, denumindu-l nivel general al

preţurilor. În acest context, macroeconomia este interesată de salariu, ca preţ al

serviciilor de muncă, de rata dobânzii, ca preţ al creditului, precum şi de cursul de

schimb, ca preţ al monedei naţionale exprimat în monedele altor ţări.

Macroeconomia analizează cauzele ce determină cantităţile produse şi preţurile

practicate, precum şi felul în care politicile guvernamentale influenţează aceste

variabile.

Macroeconomia analizează politica monetară, prin care se determină cantitatea de bani

din economie precum şi structura sistemului bancar şi politica fiscală, respectiv politica

cheltuielilor publice, politica taxelor şi impozitelor şi politica deficitului bugetar.

Printre întrebările care şi le pune macroeconomia se includ următoarele:

Ce factori determină creşterea economică pe termen lung dintr-o ţară? De ce economiile

unor ţări înregistrează o creştere rapidă, asigurând cetăţenilor lor îmbunătăţirea într-un

timp scurt a nivelului de trai, în timp ce economiile altor ţări stagnează sau înregistrează

chiar scăderi, cetăţenii acestora confruntându-se cu multe dificultăţi materiale?

Care sunt cauzele care fac ca activitatea economică dintr-o ţară să fie fluctuantă? De

economia înregistrează pe termen scurt fluctuaţii accentuate, oscilând între perioade de

prosperitate şi perioade de dificultăţi economice?

Care sunt cauzele şomajului? De ce în anumite perioade şomajul creşte foarte mult? De

ce chiar în perioade de relativă prosperitate o fracţie importantă a forţei de muncă rămâne

neocupată?

Care sunt cauzele care determină creşterea preţurilor? De ce în unele ţări preţurile sunt

relativ stabile perioade îndelungate de timp, pe când în altele, preţurile înregistrează

creşteri accentuate şi persistente?

În ce măsură sistemul economic mondial influenţează economiile naţionale? Cum

afectează legăturile între naţiuni, precum comerţul internaţional şi creditul internaţional,

performanţele economiilor individuale şi economia mondială, privită ca un întreg.

Cum se pot utiliza politicile guvernamentale pentru a îmbunătăţi performanţele

economice ale unei ţări? În ce fel pot să afecteze politicile economice, cum ar fi politica

taxelor şi impozitelor şi politica cheltuielilor publice, comportamentul de ansamblu al

economiei? Cum trebuie să fie conduse politicile economice pentru a păstra stabilitatea

economică şi prosperitatea într-o ţară cât mai mult timp posibil?

Performanţele de ansamblu ale economiei sunt de o deosebită importanţă pentru

fiecare individ, deoarece influenţează numărul locurilor de muncă, veniturile şi preţurile.

1.1.1. Creşterea economică pe termen lung

Din perspectivă macroeconomică, diferenţele dintre naţiunile bogate şi naţiunile

în curs de dezvoltare pot fi rezumate prin a spune că naţiunile bogate au

înregistrat într-o anumită perioadă a existenţei lor o creştere economică rapidă şi

persistentă, în timp ce naţiunile sărace nu au cunoscut astfel de perioade sau dacă


5

acestea au existat, au fost urmate de perioade de declin economic care anulat

acumulările anterioare.

Creşterea economică reprezintă procesul de sporire, pe termen lung, a

rezultatelor activităţii economice de ansamblu dintr-o ţară. Rezultatele activităţii

economice de ansamblu sunt măsurate prin Produsul Intern Brut (PIB). PIB

reprezintă expresia valorică a producţiei de bunuri şi servicii finale nou create în

decurs de un an în interiorul ţării. Creşterea economică este cel mai important

proces care poate genera creşteri pe termen lung ale standardului de viaţă.

Creşterea venitului, în corelaţie cu creşterea populaţiei, conduce la creşterea consumului

la nivel individual şi la ridicarea bunăstării colective.

Dezvoltarea economică defineşte procesul de transformări cantitative, calitative

şi structurale ale economiei, având dimensiuni economice, ecologice, sociale şi

etice.

Dezvoltarea economică nu înseamnă numai o creştere a venitului, deşi venitul

(bogăţia economică, mai în general) este una de condiţiile ei esenţiale. Dezvoltarea

economică se reflectă în plan social prin eliminarea sărăciei şi subnutriţiei, creşterea

speranţei de viaţă, accesul la sistemul de sănătate, la apa potabilă, la serviciile sanitare,

reducerea mortalităţii infantile, accesul la educaţie şi dezvoltarea cunoştinţelor,

eliminarea restricţiilor impuse unor mici minorităţi sociale, eliminarea corupţiei şi

asigurarea securităţii sociale etc. Dezvoltarea economică priveşte atât procesele de

fabricaţie, cât şi cercetarea ştiinţifică, evoluţia tehnologiilor de fabricaţie, a mecanismelor

de funcţionare a economiei, a modului de gândire şi comportament al oamenilor.

Unele dintre caracteristicile dezvoltării economice nu se referă direct la venit. Cu

toate acestea, există o strânsă legătură între nivelul venitului pe locuitor şi dezvoltarea

economică. Creşterea venitului este una dintre cerinţele fundamentale ale dezvoltării

economice. Venitul pe locuitor este reflectat de Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor:

valoarea de piaţă, pe locuitor, a bunurilor şi serviciilor finale, nou create în decurs de un

an în interiorul ţării. Aceasta înseamnă că dezvoltarea economică, care implică creşterea

economică, presupune creşterea, pe termen lung, a PIB/locuitor.

O economie dezvoltată se caracterizează prin creştere economică, dar şi printr-

un ridicat nivel de civilizaţie, exprimat prin nivelul de cultură, educaţie, sănătate,

urbanism, infrastructură, protecţie a mediului, democraţie etc.

În Figura 1.1 este prezentată evoluţia PIB real în anii ´90 în România. Se

remarcă scăderea accentuată din anii 1990-1992. La sfârşitul anului 1992, PIB real

reprezenta 79,1% faţă de anul 1990. În anii 1993-1996, PIB a înregistrat creşteri, cea mai

mare creştere fiind cea din anul 1995. Începând cu anul 1997, PIB a înregistrat o scădere

accentuată, ajungând să reprezinte 80,3%, la sfârşitul anului 1999, faţă de nivelul

înregistrat în anul 1990.

Cauzele care au determinat scăderea PIB în România, au fost: starea economiei la

începutul anului 1990, dificultăţile tranziţiei, inconsecvenţa în aplicarea măsurilor de

reformă precum şi unele greşeli de politică economică adoptate în această perioadă.

Caracteristica dominantă a perioadei analizate a constituit-o reducerea ponderii valorii

adăugate a industriei şi agriculturii în PIB, pe seama creşterii ponderii serviciilor.

Exprimat în dolari pe locuitor, PIB al României a fost în anul 2000 de circa

1670$/locuitor.

Macroeconomia

6

Evoluţia PIB real în România, în perioada 1990-2003 (1990=100%)

857.9

746.8

681.0691.3

718.2

769.3

795.6

750.7

714.8706.1717.6

761.7

799.3

838.5

500

550

600

650

700

750

800

850

900

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003anii

mld

. lei

(p

retu

ri c

t. 1

99

0)

Sursa: INSSE, Anuarul Statistic al României, 2003

Figura 1.1. Evoluţia PIB real în România, în anii ´90

1. Să se extragă într-un tabel, valorile nominale ale PIB–ului şi deflatorul PIB,

pentru perioada 1990-2004. Să se transforme valorile nominale PIB în valori reale la

nivelul anului 1990. Să se reprezinte grafic, evoluţia PIB-ului real 1990. Se va obţine

graficul din Figura 1.1. Să se comenteze, calculându-se şi ratele de dinamică ale PIB

(modificările procentuale în anul t faţă de anul t-1).

Ţările dezvoltate au înregistrat creşteri economice în perioade îndelungate de

timp, care uneori se întind la peste un secol. Masiva creştere a producţiei industriale a

fost unul dintre factorii centrali ai istoriei moderne a acestor ţări, care a avut şi are

enorme implicaţii politice, militare, sociale şi chiar culturale.

În parte, creşterea economică pe termen lung a fost rezultatul creşterii populaţiei,

care a însemnat o creştere permanentă a forţei de muncă.

Dar un alt factor semnificativ a fost creşterea producţiei care se poate obţine cu o

anumită cantitate de muncă. Cantitatea de producţie pe unitatea de muncă – spre exemplu

pe lucrător sau pe ora de muncă – este denumită productivitate medie a muncii.

În ţările dezvoltate un lucrător producea la sfârşitul secolului XX o producţie de

circa cinci ori mai mare decât la începutul secolului, cu toate că numărul de ore lucrate s-

a micşorat semnificativ. Deoarece munca lor este în prezent mai productivă decât în

trecut, ei se pot bucura de un nivel ridicat de trai şi de mai mult timp liber.

Deşi pe termen lung productivitatea muncii a cunoscut creşteri importante, în

ultimii ani, în multe ţări dezvoltate, aceasta a cunoscut creşteri mai slabe. Ca rezultat,

nivelul de trai a cunoscut creşteri relativ mai slabe. Deoarece ratele de creştere a

producţiei, şi în particular producţia ultimului lucrător, determină dacă o naţiune va fi

bogată sau săracă, înţelegerea cauzelor care determină creşterea este unul din cele mai

importante obiective ale macroeconomiei.

Explicarea mecanismului care determină creşterea economică nu este uşoară. De

ce, de exemplu, ţări sărace în resurse naturale precum Japonia şi Koreea de Sud, au

înregistrat rate de creştere ca le-au transformat pe parcursul unei generaţii în puteri

industriale mondiale, în timp ce câteva naţiuni din America de Sud, bogate în resurse


7

naturale, precum Argentina sau Brazilia, au înregistrat rate de creştere economică foarte

scăzute sau chiar, în ultimii ani, rate negative de creştere?

Cei mai mulţi macroeconomişti cred că ratele de economisire şi investiţiile sunt

factori importanţi ai creşterii. Un alt factor cheie al creşterii este considerat progresul

tehnic, care contribuie la creşterea productivităţii muncii.

1.1.2. Fluctuaţiile ciclice sau ciclurile de afaceri

Analizând evoluţia pe termen lung a PIB, se constată că aceasta nu este liniară, ci

prezintă suişuri şi coborâşuri. Perioadele în care se înregistrează creşteri alternează cu

cele în care se înregistrează stagnări sau chiar descreşteri.

Aceste mişcări pe termen scurt, de o parte şi de alta a trendului pe termen lung,

sunt cunoscute sub denumirea de cicluri ale afacerilor sau fluctuaţii ciclice. Când

PIB scade spre un punct de minim, economia se află în recesiune, sau într-o

contracţie economică. Când PIB creşte spre un punct de maxim sau vârf,

economia se afla în expansiune sau boom.

Fluctuaţiile ciclice au influenţe majore asupra vieţii oamenilor. Chiar şi atunci când nu

sunt prea ample, recesiunile înseamnă perioade dificile pentru mulţi oameni. Cu atât mai

mult, recesiunile profunde şi prelungite, denumite depresiuni, au consecinţe dintre cele

mai dramatice pentru populaţie. Recesiunile prezintă şi un interes politic major, deoarece

cei mai mulţi dintre politicieni doresc să fie realeşi, iar şansele de realegere sporesc dacă

ţara se află în expansiune decât dacă este în recesiune.

Macroeconomia încercă să explice cauzele care determină ciclurile de afaceri şi

în special faza de recesiune.

1.1.3. Şomajul

Unul dintre cele mai importante aspecte ale recesiunii este acela că ea este însoţită

de creşterea şomajului, adică de creşterea numărului celor care sunt dispuşi să muncească

şi caută activ un loc de muncă, dar nu găsesc un astfel de loc de muncă. Alături de

problema creşterii economice şi de cea a fluctuaţiilor ciclice, problema şomajului

reprezintă cea de-a treia problemă a macroeconomiei.

Cea mai bună măsură a şomajului o reprezintă rata şomajului, care se obţine

divizând numărul de şomeri la numărul forţei de muncă (numărul populaţiei care

fie are de lucru, fie caută de lucru).

Şomajul s-a manifestat în ţara noastră după 1990, ca rezultat al procesului de

restructurare economică. Treptat, şomajul a afectat categorii largi ale populaţiei, având

consecinţe negative asupra creşterii şi dezvoltării economice. Nefiind confruntaţi înainte

de 1990 cu acest fenomen, cei mai mulţi oameni au privit şomajul ca pe un pericol grav

pentru viaţa lor, şi a cauzat celor care, dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut locul de

muncă, imense suferinţe materiale şi morale. Societatea în ansamblul său a suferit

pierderi irecuperabile datorită irosirii resurselor de muncă, dar şi datorită pierderii

coeziunii sociale, absolut necesară pentru a putea realiza cu succes reforma. În acelaşi

timp, a fost necesară crearea instituţiilor şi mecanismelor, inexistente înainte de 1990,

care să vină în sprijinul şomerilor, să faciliteze adaptarea acestora la noile condiţii, să

creeze cadrul legal pentru susţinerea materială a şomerilor şi a familiilor lor. Procesul

de adaptare a fost dificil şi a cunoscut suişuri şi coborâşuri. La sfârşitul anilor ’90,

şomajul a continuat să se manifeste deosebit de puternic, reflectând întârzierea în

realizarea reformei economice. Reacţia economiştilor faţă de acest fenomen a fost

promptă. Fenomenul şomaj a început să facă obiectul unor susţinute preocupări teoretice

şi practice în vederea determinării cauzelor sale, a factorilor care îl întreţin şi în direcţia

stabilirii măsurilor care pot contribui la atenuarea lui.

Macroeconomia

8

În cercetările moderne, mărimea forţei de muncă se determină prin sondaje. În

forţa de muncă sunt incluşi, conform recomandărilor Biroului Internaţional al Muncii

(BIM), cei care răspund că sunt angajaţi şi cei care răspund că sunt şomeri. În aceste

sondaje, şomer este considerat acea persoană care este în vârstă aptă de muncă, care nu

are loc de muncă şi nu a desfăşurat în ultimele 4 săptămâni o activitate în scopul

obţinerii unor venituri, care a căutat de lucru, în mod activ, în ultimele 4

săptămâni şi care este disponibilă să înceapă lucrul imediat ce ar găsi un loc de

muncă.

În fiecare moment există un număr de şomeri, altfel spus un “stoc” de şomeri, acest

număr crescând şi scăzând necontenit.

Rata şomajului exprimă acea fracţie din forţa de muncă reprezentată de şomeri.

Rata şomajului este influenţată atât de rata intrărilor în şomaj, cât şi de durata

şomajului (perioada de timp în care indivizii rămân în şomaj).

La noi în ţară, Legea nr. 1/1991, modificată prin Legea nr. 86/1992, republicată în anul

1994 şi completată cu Ordonanţa Guvernului nr. 47/1997, precizează că

sunt şomeri acele persoane apte de muncă, care nu pot fi încadrate din lipsă de

locuri de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii lor.

În practica statistică din România, se utilizează şi termenul de

şomeri înregistraţi, adică persoanele care, în perioada de referinţă sunt înscrise

la Agenţiile de Formare Profesională. Noţiunea de şomer înregistrat, în raport cu

care se calculează rata şomajului, restrânge numărul real al persoanelor definite

ca şomeri în sensul Biroului Internaţional al Muncii. Nu toţi şomerii înregistraţi

la Agenţiile de Formare Profesională îndeplinesc condiţiile impuse de Biroul

Internaţional al Muncii şi nici toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile

impuse de lege, de înscriere la agenţiile de ocupare.

Şomajul nu reprezintă o caracteristică specifică numai unei economii în tranziţie.

Fenomenul şomaj este prezent în oricare economie, indiferent de nivelul său de

dezvoltare. În condiţii normale, până la un anumit nivel, el activează mecanismele

concurenţiale de pe piaţa muncii, asigurând o funcţionare mai eficientă a

acesteia. Peste acest nivel, şomajul reprezintă o risipă, o pierdere de potenţial

uman, material şi financiar, generând pierderi de producţie şi de venituri, fiind

expresia ineficienţei utilizării capitalului uman, prin pierderi de competenţă, prin

perimarea cunoştiinţelor, a deprinderilor de muncă.

Tabelul 1.1. conţine datele cu privire la rata şomajului în Uniunea Europeană

şi în cele mai mari şi mai dezvoltate patru ţări membre, în anii ’90. Se poate observa

că, în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene, şomajul a fost prezent, situându-se la

niveluri destul de ridicate. La nivelul UE, rata şomajului s-a menţinut la un nivel de circa

10% pe întreaga perioadă a anilor ’90. Începând cu anul 1997, rata şomajului a cunoscut

o uşoară scădere, reflectând intrarea într-o nouă fază a ciclului economic.

Anii Germania*

Franţa Italia Marea Britanie UE

1990 4.8 8.9 9.1 7.0 7.7

1993 7.9 11.7 10.3 10.4 10.7

1996 8.8 12.4 12.0 8.2 10.9

1997 9.7 12.5 12.1 7.1 10.7

1998 9.8 11.9 12.0 6.5 10.2 * Înainte de 1991 datele se referă la Republica Federală Germania

Tabelul 1.1. Rata şomajului în UE, calculată ca % din forţa d e muncă


9

2. Să se completeze Tabelul 1.1 pe întreaga perioadă 1990-2003, cu datele privind

rata şomajului, în ţările analizate, UE şi România. Să se prezinte o analiză grafică

comparativă.

Dintre principalele cauze care au determinat şomajul din ţara noastră în anii ’90,

se pot menţiona:

- reducerea continuă a producţie de bunuri şi servicii (care a reprezentat în anul 1999 circa

60% din nivelul producţiei din 1989). Cauzele care au determinat această reducere

drastică a producţiei sunt diverse, ţinând de necesitatea adaptării economiei la

posibilităţile interne şi la contextul extern, dar şi de inconsecvenţa şi unele greşeli de

politică macroeconomică.

- scăderea permanentă a cererii agregate, care, necontracarată cu politici de stimulare a

investiţiilor din partea agenţilor economici şi a statului, antrenează diminuarea activităţii

în multe unităţi economice şi amplificarea şomajului. Lipsa investiţiilor stabile şi

constante în sectorul public şi privat a condus la declinul economiei şi, implicit la

creşterea şomajului.

- lipsa unor stimulente adecvate pentru muncă. Importante categorii de persoane au

acceptat să rămână în şomaj pentru perioade foarte lungi de timp, negăsind nici un stimul

care să îi determine să desfăşoare o activitate aducătoare de venituri. Au fost practicate

măsuri de pensionare înainte de împlinirea vârstei de pensionare. De asemenea, s-au

acordat şomerilor plăţi compensatorii reprezentând un număr important de salarii, care, în

ansamblul lor, au constituit mai degrabă stimuli pentru nemuncă.

- lipsa unei strategii corespunzătoare pentru stimularea iniţiativei private. Legislaţia

incompletă şi instabilă, precum şi existenţa unor obstacole birocratice importante, au

constituit tot atâtea frâne în calea dezvoltării sectorului privat.

- absenţa aproape totală a investiţiilor interne şi mobilizarea insuficientă a capitalului

străin. Investiţiile interne au fost, în cea mai mare parte, stopate de declinul economiei, de

insuficienţa acumulării şi de permanentizarea unui inflaţii ridicate. În ceea ce priveşte

investiţiile străine, elementele care au determinat nivelul lor scăzut au fost lipsa cererii

interne, instabilitatea economică, legislativă, precum şi riscul unei instabilităţi politice.

Atragerea capitalului străin a fost îngreunată de dificultăţile valorificării avantajelor

comparative de care dispunea economia românească.

- unele măsuri de politică economică au avut un impact imediat asupra şomajului,

generând creşteri succesive ale acestuia. Printre acestea se numără:

- întârzierea procesului de privatizare a determinat acumularea unor datorii

importante din partea multor agenţi economici, unele dintre aceste datorii fiind

practic de nerecuperat.

- deficienţele legislative, ce au putut fi speculate de diverşi investitori, atât înainte

de privatizare cât şi după ce aceasta a avut loc. Nerespectarea obligaţiilor înscrise

în contractele de privatizare a generat, în multe cazuri, pierderea locurilor de

muncă de către foştii salariaţi. Denaturarea scopului privatizării a însemnat, pe

piaţa muncii, creşterea numărului celor rămaşi fără loc de muncă.

Şomajul a înregistrat o explozie în 1991, după promulgarea Legii 1/1991. La

sfârşitul anului 1991 se înregistrau 337440 şomeri, reprezentând o medie de 30 mii

persoane lunar, respectiv o rată a şomajului de 3%. Evoluţia numărului de şomeri este

prezentată în Figura 1.2.

Macroeconomia

10

Evoluţia numărului de şomeri în România, în perioada 1991-2002

337.4

929

1164.71223.9

998.4

657.6

881.4

1025.1

1130.3

1007.1

826.9760.6

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 ani

mii

per

soan

e

Sursa: INSSE, Anuarul Statistic al României, 2003

Figura 1.2. Evoluţia numărului de şomeri în România, în anii '90

3. Să se traseze graficul evoluţiei numărului de şomeri, în România, în perioada

1991-2004, completându-se corespunzător datele.

Dificultăţile majore pe care le întâmpină şomerii sunt relevate şi de durata

acestuia, adică de timpul scurs de la pierderea locului de muncă până la angajarea pe un

nou loc de muncă. Cu cât durata şomajului este mai mare, cu atât dificultăţile materiale,

familiale, şi nu în ultimul rând, psihologice ale şomerilor, sunt mai mari. În România,

deşi fenomenul şomajului a început să se manifeste după 1990, în scurt timp a ajuns să se

cronicizeze şi să se permanentizeze sub forma şomajului de lungă durată.

Şomajul de lungă durată este un efect al adâncirii crizei economice şi sociale, ce

determină reducerea ocupării şi a cererii de forţă de muncă. De regulă sunt

consideraţi şomeri de lungă durată cei care au depăşit perioada de acordare a

ajutorului de şomaj şi sunt beneficiarii alocaţiei de sprijin. La aceştia ar trebui

adăugaţi cei care nu au solicitat alocaţia de sprijin şi cei care, deşi sunt în

căutarea unui loc de muncă, nu au îndeplinit condiţiile de indemnizare.

Recesiunile conduc la creşterea semnificativă a numărului de şomeri. Perioada de

tranziţie la economia de piaţă este de asemenea însoţită de creşterea masivă a şomajului.

Dar chiar şi în perioade de expansiune şi relativă stabilitate, rata şomajului rămâne la

valori destul de ridicate, cauzele fiind o altă problemă macroeconomică importantă.

1.1.4. Inflaţia

Când preţurile celor mai multe bunuri şi servicii cresc într-o anumită perioadă de

timp, se spune că este inflaţie. Pe parcursul anilor ’90, inflaţia a devenit pentru România

o problemă acută a echilibrului macroeconomic intern. O rată ridicată a inflaţiei poate

cauza multe probleme economice. Inflaţia este mediul în care se manifestă şi alte

probleme economice şi sociale profunde şi persistente, adesea mascate de inflaţie.


11

Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului mediu al preţurilor, măsurat prin diferiţi

indici de preţ, cum ar fi indicele preţurilor consumatorului (IPC) sau deflatorul

PIB (calculat ca raport între PIB nominal şi PIB real). Inflaţia poate fi definită de

asemenea ca o scădere a puterii de cumpărare a monedei. Rata inflaţiei este

procentul de creştere a nivelului mediu al preţurilor pe durata unui an.

Creşterea nivelului general al preţurilor nu implică în mod necesar creşterea tuturor

preţurilor, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Dacă indicele general al preţurilor

înregistrează o creştere, aceasta înseamnă că, în medie preţurile cresc. Preţurile anumitor

bunuri pot chiar să scadă într-o ţară în care se înregistrează rate ridicate ale inflaţiei.

Evoluţia ratei inflaţiei şi a PIB în România în anii ’90 este prezentată în

Tabelul 1.2. Se observă valorile mari ale ratei inflaţiei în prima perioadă a anilor ’90, dar

şi tendinţa de reducere manifestată în decursul acestei perioade. Cu toate acestea, pe

întreaga perioadă a anilor ’90, inflaţia s-a menţinut la cote ridicate.

Inflaţia implică întotdeauna costuri, uneori pentru anumite grupuri ale societăţii,

alteori pentru societate în ansamblul său. Cu cât ratele inflaţiei sunt mai ridicate, cu atât

costurile sunt mai mari. Pentru toţi cei cu venituri fixe sau ale căror venituri nu pot creşte

în ritmul inflaţiei, înseamnă o reducere a venitului lor real. La fel se întâmplă şi cu

economiile din conturi sau cu alte investiţii financiare ce aduc o dobândă care nu creşte în

ritmul inflaţiei, astfel încât va avea loc o scădere a puterii lor de cumpărare.

Inflaţia tinde să descurajeze economisirea şi să încurajeze cheltuielile curente

pentru bunuri şi servicii, inclusiv pentru bunurile importate. Acest comportament

constituie el însuşi un factor de presiune asupra inflaţiei, însemnând o creştere a cererii

curente. Inflaţia are un impact important asupra investiţiilor. Sursa investiţiilor o

constituie economiile, iar scăderea acestora determină scăderea investiţiilor.

Pe de altă parte, investiţiile private sunt bazate pe anticiparea profiturilor viitoare.

Rate ridicate şi incerte ale inflaţiei fac să crească riscul din efectuarea unor investiţii.

Inflaţia tinde astfel să reducă înclinaţia de a investi în industrie, agricultură etc.

Ratele ridicate ale inflaţiei îi fac pe investitorii privaţi să se aştepte că, mai

devreme sau mai târziu, guvernul va lua măsuri de reducere a presiunii inflaţioniste.

Astfel de măsuri tind să reducă creşterea economică, investiţiile se restrâng. Inflaţia tinde

astfel să aibă ca rezultat reducerea ratelor de creştere economică şi chiar declanşarea

recesiunii.

Anii Rata inflaţiei (decembrie an curent

faţă de decembrie an anterior) (%)

PIB (%)

1990 37.7 -5.6

1991 228.8 -12.9

1992 199.2 -8.8

1993 295.5 1.5

1994 61.7 3.9

1995 27.8 7.1

1996 56.9 3.9

1997 151.4 -6.9

1998 40.6 -7.3

1999 54.8 -3.1 Sursa: INSSE, Anuarul statistic al României, 1999, INSSE, Buletin Statistic trimestrial nr. 4 1999

Tabelul 1.2. Evoluţia ratei inflaţiei şi a PIB, în România în anii ’90

Macroeconomia

12

4. Să se completeze Tabelul 1.2, cu datele corespunzătoare anilor 2000-2004 şi să se

traseze un grafic al corelaţiei dinamicii PIB în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei. Să se

comenteze rezultatele obţinute.

În Tabelul 1.3 este prezentată evoluţia investiţiilor din agricultură, industrie şi

pe total economie în perioada 1990 - 1998. Se poate observa că anii în care s-au

înregistrat cele mai mari rate ale inflaţiei au reprezentat şi anii în care investiţiile s-au

situat la nivelul cel mai scăzut. Inflaţia influenţează înclinaţia de a da banii cu împrumut.

Rata reală a dobânzii este dată aproximativ de diferenţa dintre rata nominală a

dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata inflaţiei depăşeşte rata nominală a dobânzii, se spune

că dobânda este real negativă. Cei care dispun de bani vor căuta să evite costurile inflaţiei

sub forma unei rate real negative a dobânzii, investind în acele active care promit o rată

reală pozitivă a dobânzii: titluri de valoare străine, monedă străină, obligaţiuni de stat şi

altele. Se diminuează în acest fel cuantumul fondurilor ce se îndreaptă către activităţile

economice.

Practica economică a demonstrat că ţările care au susţinut rate real negative ale

dobânzii tind să aibă rate de creştere mai scăzute. Studiile Băncii Mondiale cu privire la

performanţele ridicate ale unor economii din Asia au arătat că, menţinerea unor presiuni

financiare din care să rezulte un nivel scăzut, dar pozitiv al ratei reale a dobânzii au

contribuit la creşterea economică.

1990=100%

Anii Agricultură Industrie Total

1991 39.2 91.0 74.2

1992 31.9 96.8 73.4

1993 20.3 91.6 79.6

1994 86.5 89.6 100.6

1995 52.2 112.4 111.4

1996 55.5 121.5 114.9

1997 29.0 114.6 108.7

1998 28.7 112.1 104.2 Sursa: Anuarul statistic 1999

Tabelul 1.3. Evoluţia dinamicii investiţiilor în perioada 1990 – 1998 (%)

5. Să se completeze Tabelul 1.3, cu datele corespunzătoare anilor 1999-2004 şi să se

traseze un grafic al evoluţiei dinamicii investiţiilor străine în agricultură, industrie şi pe

total economie. Să se comenteze graficul.

Să se traseze trei grafice care să pună în evidenţă corelaţia dintre:

- dinamica investiţiilor în agricultură şi a ratei inflaţiei,

- dinamica investiţiilor în industrie şi a ratei inflaţiei,

- dinamica investiţiilor străine din economie şi a ratei inflaţiei.

Sa se comenteze graficele şi să se compare cu graficul corelaţiei dintre dinamica PIB şi a

ratei inflaţiei, realizat pe baza Tabelului 1.2.

Inflaţia afectează în diverse moduri puterea de cumpărare a încasărilor

guvernamentale. Deoarece impozitele şi taxele sunt colectate în timp, inflaţia reduce

puterea de cumpărare a ultimelor venituri bugetare încasate din impozitarea venitului,

proprietăţii, importurilor sau din taxa pe valoarea adăugată. Cu cât veniturile sunt

colectate mai târziu, cu atât este mai mare pierderea de putere de cumpărare a acestora.


13

Acest efect al inflaţiei asupra puterii de cumpărare a încasărilor guvernamentale

este cunoscut sub denumirea de efect Tanzi. Inflaţia tinde să mărească nevoia guvernului

de a se împrumuta. Dacă inflaţia depăşeşte nivelul anticipat de guvern la elaborarea

bugetului, cheltuielile guvernamentale vor fi mai mari decât cele anticipate. Acoperirea

lor înseamnă o inflaţie şi mai mare, dacă această creştere de cheltuieli este finanţată prin

creaţie monetară.

Rate ridicate ale inflaţiei conduc la o utilizare ineficientă şi neproductivă a

resurselor societăţii. Ele conduc la cheltuirea unui timp excesiv de către cumpărători

pentru a cumpăra în prezent şi a evita preţurile mai mari de mai târziu. Acest timp ar

putea fi folosit mai eficient în alte activităţi necesare din punct de vedere social.

De asemenea, inflaţia ridicată tinde să genereze lipsa de pe piaţă a unor bunuri

din care cumpărătorii îşi fac stocuri. Aceasta stimulează acţiunile speculative, ceea ce

face să crească şi mai mult raritatea unor bunuri pe piaţă, generând un mediu chiar mai

inflaţionist. În acest fel, inflaţia are efecte multiple asupra coeziunii sociale.

O inflaţie ridicată distorsionează căile în care cei care deţin fonduri lichide, în

special indivizii cu venituri mari, băncile şi firmele de afaceri, pun aceste fonduri în

lucru. O inflaţie ridicată are ca rezultat investiţii mai mici în capital fizic deoarece este

incert viitorul economic, în particular profiturile aşteptate. Fondurile vor fi utilizate

pentru a cumpăra active reale sau titluri de pe piaţa internaţională. Convertirea monedei

naţionale în monedă străină sau cumpărarea unor titluri străine este denumită fuga

capitalului. Din punct de vedere al economiei în ansamblul său, aceasta înseamnă o vastă

nefolosire a resurselor în scopuri productive. Fuga capitalului creează probleme

potenţiale pentru echilibrul balanţei de plăţi.

În ultima instanţă, rate ridicate ale inflaţiei erodează încrederea în guvern,

diminuându-se credibilitatea că guvernul este capabil să îşi aplice politicile sale

economice şi sociale. Aceasta poate conduce la instabilitate politică, populaţia devenind

din ce în ce mai critică şi mai nemulţumită.

În România anilor ’90, procesul de transformare structurală a economiei

planificate a fost caracterizat de rate ridicate ale inflaţiei. Deficienţele moştenite din

economia planificată, ritmul inegal de restructurare a diverselor componente sistemice,

fragilitatea la şocurile externe, procese de natură socială şi politică etc., au făcut ca

inflaţia să se manifeste pe întreaga perioadă a anilor ’90. Inflaţia a afectat categorii largi

de subiecţi economici, mai ales datorită faptului că veniturile fixe (şi în special cele

provenite din salarii şi transferuri sociale) au constituit în această perioadă unul din cele

mai importante tipuri de venituri.

1.1.5. Relaţiile economice internaţionale

În prezent, cele mai multe economii sunt economii deschise, adică economii care

au relaţii comerciale şi financiare extinse, cu alte economii naţionale (o economie închisă

este o economie care nu interacţionează economic cu restul lumii).

Macroeconomiştii studiază tendinţele care se manifestă în comerţul internaţional pentru a

înţelege mai bine legăturile dintre economiile naţionale.

O problemă importantă a macroeconomiei este studiul modului în care comerţul

internaţional şi creditul internaţional facilitează transmiterea ciclurilor de

afaceri de la o ţară la alta.

O altă problemă pentru care studiul relaţiilor economice internaţionale reprezintă o temă

majoră în macroeconomie o reprezintă echilibrul extern. În condiţiile globalizării

economiei, când barierele din calea comerţului dintre ţări şi a fluxurilor financiare

internaţionale tind să se reducă, orice ţară trebuie să ia măsuri pentru a îşi asigura

echilibrul extern.

Macroeconomia

14

Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi şi la cursul de schimb.

Acestea trebuie astfel conduse încât să susţină creşterea economică şi dezvoltarea

şi nu să evolueze în direcţia unui potenţial dezastru.

Dacă situaţiile de dezechilibru nu sunt corectate suficient de rapid, ele pot

conduce la crize severe, ce se pot prelungi timp îndelungat. Dezechilibrul balanţei de

plăţi şi un curs de schimb stabilit necorespunzător pot zădărnici orice alţi paşi pozitivi pe

care economia şi societatea i-ar face în direcţia dezvoltării. Înţelegerea modului în care se

realizează aceste echilibre externe este esenţială pentru a înţelege constrângerile cu care

se confruntă în prezent multe economii angajate în procesul dezvoltării.

Echilibrul extern are numeroase şi puternice influenţe asupra echilibrului intern.

Evoluţia cursului de schimb şi a deficitelor conţinute de balanţa de plăţi sunt

factori importanţi ai declanşării şi perpetuării inflaţiei, ai nivelului şomajului şi ai

ritmului de creştere economică ce poate fi atins de o ţară. Semnalele furnizate de balanţa

de plăţi şi cursul de schimb trebuie folosite de decidenţi pentru a modifica politica lor

economică, socială, fiscală şi monetară în vederea corectării problemelor, înainte ca

acestea să se transforme în adevărate crize.

În balanţa de plăţi sunt înregistrate toate tranzacţiile internaţionale realizate de o

ţară într-o anumită perioadă, de regulă un an, dar adesea se construieşte şi

trimestrial sau chiar lunar. Orice tranzacţie care implică un flux de fonduri din

alte ţări înspre ţara respectivă este înregistrată în balanţa de plăţi într-un câmp

de credit. Orice tranzacţie care implică un flux de fonduri dinspre ţara respectivă

spre alte ţări este înregistrată în balanţa de plăţi într-un câmp de debit.

Diferenţa dintre creditul şi debitul unui câmp reprezintă soldul câmpului

respectiv. O valoare pozitivă a soldului unui câmp semnifică un surplus de fonduri

intrate în ţară, pe când o valoare negativă semnifică un exces de fonduri ieşite

din ţară. Balanţa de plăţi este compusă din două părţi: contul curent şi contul de

capital şi financiar. În funcţie de semnul soldului (a diferenţei dintre credit şi

debit), cele două componente pot prezenta un deficit (diferenţă negativă), un

excedent (diferenţă pozitivă) sau se pot afla în echilibru (diferenţă egală cu zero).

Dacă o ţară are un surplus (/deficit) de cont curent, are de asemenea simultan un deficit

(/surplus) al contului de capital şi financiar egal, dar de semn opus cu cel al contului

curent (făcând abstracţie de eventualele erori de înregistrare a datelor).

Prin definiţie, bilanţul balanţei de plăţi este întotdeauna egal cu zero. Echilibrul

balanţei de plăţi se referă la echilibrele sale interne, respectiv echilibrul de cont

curent şi echilibrul de capital. În mod similar, dezechilibrul balanţei de plăţi se

referă la dezechilibrele celor două componente ale sale.

Orice ţară trebuie să urmărească cu mare atenţie ce se întâmplă cu balanţa sa de

plăţi. Analiza datelor cuprinse în balanţa de plăţi pune în evidenţă fluxurile de mărfuri şi

de capital la care este conectată economia, oferind informaţii despre modul în care se

desfăşoară activitatea economică internă, despre atractivitatea mediului de afaceri, despre

gradul de liberalizare şi buna funcţionare a mecanismelor de piaţă.

Soldul contului curent trebuie să fie egal, dar de semn opus, cu soldul contului de capital

şi financiar. Analiza economică se axează îndeosebi pe dezechilibrul contului curent.

Problemele mari sunt legate de deficitul acestuia.

Deficitul contului curent este finanţat prin excedentul contului de capital şi

financiar. Un deficit cronic al contului curent poate însemna o creştere a gradului

de îndatorare a ţării sau o scădere accentuată a activelor sale de rezervă.

Cum nici o ţară nu poate continua la nesfârşit să înregistreze un deficit de cont curent,

perpetuarea unui astfel de deficit va determina, mai devreme sau mai târziu, adevărate

crize economice la nivelul ţării respective.


15

Analiza datelor conţinute în balanţa de plăţi a României, arată faptul că, pe

întreaga perioadă analizată, 1990-1999, balanţa de plăţi a conţinut importante

dezechilibre. Dezechilibrul contului curent constituie elementul definitoriu al întregii

perioade a anilor ’90. În Figura 1.3. este prezentată evoluţia deficitului contului curent al

României în anii ’90.

Figura 1.3. Evoluţia deficitului contului curent al României în anii ’90

6. Să se completeze graficul cu datele referitoare la deficitul de cont curent al

României, pentru perioada 2000 – 2004. Să se comenteze graficul.

Să se calculeze ponderea deficitului de cont curent în PIB, pe întreaga perioadă şi

să se comenteze rezultatele obţinute.

Deficitul contului curent al balanţei de plăţi a atins valoarea cea mai mare de după

1990 în anul 1998. Pe întreaga perioadă analizată deficitul contului curent s-a menţinut la

valori ridicate. Pentru România, necesitatea realizării echilibrului extern a constituit una

dintre constrângerile cele mai importante căreia a trebuit să îi facă faţă în anii ’90. Cu

excepţia primilor ani ai tranziţiei, când România a beneficiat de situaţia favorabilă dată

de lipsa datoriei externe, dezechilibrul extern şi-a pus o amprentă decisivă asupra

evoluţiei nivelului de trai din ţara noastră. Problemele legate de dezechilibrul extern au

continuat pe toată durata anilor ’90, accentuându-se spre finalul acestei perioade. Ele sunt

reflectarea slabelor performanţe în realizarea reformei economice, a lipsei de coerenţă în

conceperea şi aplicarea măsurilor de restructurare a activităţii economie.

Nu se poate determina apriori dacă un deficit al contului curent este în sine bun

sau rău. Aceasta depinde de felul în care este direcţionat excesul de cheltuieli peste venit,

finanţat prin surplusul contului de capital. Dacă împrumuturile externe sunt destinate

îmbunătăţirii productivităţii prin dezvoltarea tehnologiei, cercetării – dezvoltării,

modernizarea capitalului fix, finanţarea formării de capital uman şi alte cheltuieli de acest

fel, deficitul poate fi unul ‘bun’ în termenii contribuţiei la creşterea şi dezvoltarea

economică. Un deficit ‘bun’ al contului curent nu are ca rezultat epuizarea sau cel puţin,

nu contribuie la scăderea semnificativă a rezervelor valutare ale ţării.

Deteriorarea susţinută a rezervelor valutare ale ţării reprezintă un prim semn de

avertizare pentru autorităţile guvernamentale că există probleme grave în legătură cu

balanţa de plăţi. Cronicizarea deficitului contului curent acompaniată de descreşterea

milioane dolari SUA

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Def

icitu

l con

tulu

i cur

ent

Macroeconomia

16

rezervelor valutare oficiale, reflectă problemele profunde ale strategiei de dezvoltare de

ansamblu, precum şi eşecul în promovarea unor transformări structurale necesare.

În România, în anii ’90, deficitul contului curent s-a menţinut ridicat, chiar şi în

condiţiile scăderii producţiei şi deprecierii reale a leului. Sursa principală a deficitului a

fost creşterea importului de bunuri şi servicii şi scăderea exporturilor. Datele cu privire la

comerţul exterior sunt prezentate în Tabelul 1.4.

Anii Export

FOB

(mil. USD)

Import

FOB

(mil. USD)

Sold

(mil. USD)

Gradul de acoperire a

importurilor prin

exporturi (%)

1990 5775.4 9202.5 -3427.1 62.8

1991 4265.7 5372.0 -1106.3 79.4

1992 4363.4 5784.1 -1420.7 75.4

1993 4892.2 6020.1 -1127.9 81.3

1994 6151.3 6562.4 -411.1 93.7

1995 7910.0 9487.0 -1577.0 83.4

1996 8084.5 10555.0 -2470.5 76.6

1997 8431.3 10411.4 -1980.1 81.0

1998 8302.2 10927.3 -2625.1 75.9

1999 8505.2 9592.4 -1087.2 88.7 Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1998

INSSE, Buletinul statistic trimestrial nr.4/1999

Tabelul 1.4. Balanţa comercială a României în anii ’90

Balanţa comercială a fost deficitară pe întreaga perioadă analizată, atingând

vârful deficitului în anul 1998. Datele arată că importurile au depăşit exporturile în

fiecare an în perioada 1990 – 1999. Deficitul cel mai ridicat al balanţei comerciale s-a

înregistrat în anul 1990, când s-a ridicat la peste 3,427 miliarde de dolari. Deficitul

balanţei comerciale s-a menţinut şi în următorii ani. După o scădere uşoară înregistrată în

1994, deficitul comercial a crescut în anii următori foarte mult, atingând un vârf în anul

1998 de peste 2,625 miliarde de dolari.

7. Să se completeze tabelul cu datele corespunzătoare pentru perioada 2000-2004 şi

să se calculeze gradul de acoperire a importurilor prin exporturi.

Să se construiască trei grafice care să arate evoluţia importurilor, evoluţia

exporturilor şi a gradului de acoperire.

Să se analizeze corelaţia dintre dinamica importurilor şi cea a exporturilor.

Să se analizeze corelaţiile dintre:

- dinamica exporturilor şi dinamica PIB,

- dinamica importurilor şi dinamica PIB,

- dinamica gradului de acoperire a importurilor prin exporturi şi dinam ica PIB

Să se comenteze rezultatele obţinute.

Există posibilitatea apariţiei unor “şocuri” temporare externe economiei. Ele pot

crea o “criză” a balanţei de plăţi. Cu toate acestea, cauzele continuării crizei pentru o

perioadă mai lungă de doi ani se regăsesc, cel mai probabil, în eşecul politicilor

economice interne şi externe, în conceperea acestor politici şi în implementarea lor.

Orice ţară are posibilitatea de a urma diferite căi şi de a lua decizii cu privire la

viitorul său. Evoluţia balanţei de plăţi a ţării, în decursul timpului, poate fi un important

indicator dacă deciziile luate în condiţiile date au fost corecte sau nu. În acest sens trebuie


17

interpretat deficitul comercial cronic al României în anii ‘90. Aşa cum se poate observa şi

din Figura 1.4., nu numai că nu s-a reuşit diminuarea deficitului comercial pe parcursul

perioadei analizate, ci s-a accentuat, atingând un nivel aproape fără precedent în 1998.

Însumând deficitul comercial înregistrat în anii ’90, se obţine cifra de 17,23

miliarde de dolari. Acoperirea acestei sume s-a făcut în principal pe seama creşterii

datoriei externe a României în perioada analizată. România avea la sfârşitul anului 1989,

o datorie externă aproape nulă. În fiecare an, deficitul comercial a adăugat noi sume la

datoria externă, ajungând la sfârşitul anului 1998 la circa 9308 milioane de dolari (21,7%

din PIB).

Figura 1.4. Evoluţia deficitului comercial al României în anii ’90

S-a ajuns ca în 1999, datoria externă să exercite o presiune accentuată asupra

economiei României, când au ajuns la scadenţă creditele atrase în perioada 1991 – 1996;

serviciul datoriei externe ridicându-se pe primele 10 luni ale anului 1999 la peste 3,2

miliarde de dolari, ceea ce echivalează cu 31,5% din exportul prognozat.

Aceste nivel a depăşit semnificativ limita de atenţie considerată a fi 25% din

exportul de bunuri şi servicii. Serviciului datoriei externe i s-a adăugat deficitul de cont

curent precum şi creşterea dezirabilă a rezervelor internaţionale, astfel încât nevoile totale

de finanţare externă pentru anul 1999 s-au ridicat la circa 5 miliarde de dolari.

Cauzele interne care au alimentat deficitul contului curent cuprind:

- ritmul lent al privatizării,

- stagnarea restructurării economice,

- acordarea unor facilităţi fiscale unor importatori,

- mediul extern nefavorabil caracterizat prin preţuri scăzute ale exporturilor româneşti,

- accesul greoi la finanţarea externă.

Contul de capital şi financiar, care reflectă finanţarea deficitului contului curent, a

înregistrat solduri pozitive în perioada analizată. Principalele surse de finanţare au fost

intrările nete din împrumuturi pe termen mediu şi lung primite de România, precum şi

activele de rezervă ale Băncii Naţionale (Tabelul 1.5).

m il. U S D

-4000

-3000

-2000

-1000

0

1000

2000

3000

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

D eficitul comercia l

Macroeconomia

18

Anii Împrumuturi pe

termen lung (mil. $)

Modificarea activelor

de rezervă BNR (mil. $)

Datoria externă a

României (mil. $)

1990 51 +1536 230

1991 1017 -52 1143

1992 1364 -195 2479

1993 900 +54 3357

1994 805 -618 4597

1995 702 +257 5482

1996 549 -217 7209

1997 1036 -1665 8584

1998 216 +843 9308

1999 256 -173 8436 Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1998

Tabelul 1.5. Finanţarea contului curent al României în anii ’90

Finanţarea externă a avut de suferit, pe fondul neîndeplinirii prevederilor

acordului stand-by încheiat cu FMI. În plus, evoluţia fluxurilor comerciale internaţionale

nu a putut disocia comerţul exterior al României de crizele prelungite care au afectat

ţările Asiei de Sud-Est şi pieţele financiare ale Rusiei, deşi ponderea acestor parteneri în

tranzacţiile externe ale României sunt modeste. Primele efecte au fost resimţite pe piaţa

valutară şi pe piaţa de capital, cu consecinţe directe în deteriorarea rating -ului de ţară.

Datele din Tabelul 1.6 arată creşterea, în anii ’90, a datoriei externe a

României, care atingea la finele anului 1998, suma de peste 9 miliarde dolari. În acelaşi

timp, împrumuturile contractate nu au fost la un nivel satisfăcător.

Anii PIB

(mil. USD)

Export

(mil.USD)

Datoria

externă

(mil.USD)

Ponderea

datoriei externe

în PIB %

Ponderea

datoriei externe

în exporturi %

1990 38299 5775.4 230 0.6 4.0

1991 33358 4265.7 1143 3.4 26.8

1992 30422 4363.4 2479 8.1 56.8

1993 30869 4892.2 3357 10.9 68.6

1994 32095 6151.3 4597 14.3 74.7

1995 34393 7910.0 5482 15.9 69.3

1996 35771 8084.5 7209 20.2 89.2

1997 33588 8431.3 8584 25.6 101.8

1998 31788 8302.2 9308 28.6 109.4

1999 32360 8503.3 8436 26.2 99.1 Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1999

Tabelul 1.6. Gradul de îndatorare a României în anii ’90

Gradul de îndatorare atins de România se situează la un nivel moderat. Astfel,

ponderea datoriei externe în PIB nu a depăşit pragul de 30%, nivelul critic fiind

considerat 100%. De asemenea, ponderea datoriei externe în exporturi nu a depăşit 110%,

nivelul critic fiind considerat de 200%. Cu toate acestea, serviciul datoriei externe s-a

situat la un nivel ridicat, îndeosebi în anii 1998 şi 1999, când a depăşit nivelul critic de

25% din exportul de bunuri şi servii.

8. Să se completeze tabelul cu datele corespunzătoare perioadei 2000-2004 şi să se

construiască graficele corespunzătoare pentru caracterizarea dinamicii datoriei externe a

României şi corelaţia cu dinamica exporturilor şi a PIB-ului.


19

Cursul de schimb constituie un factor important al inflaţiei, dar în acelaşi timp,

în corelaţie cu alţi indicatori macroeconomici, reprezintă şi un factor esenţial al

competitivităţii externe a economiei.

Dacă o ţară operează cu un regim de cursuri de schimb flexibile, valoarea

nominală a ratei de schimb relativ la alte monede depinde doar de raportul dintre cererea

şi oferta de monedă naţională pe piaţa schimburilor valutare. Moneda naţională va suferi

deprecieri sau aprecieri, astfel încât cursul de schimb determinat pe baza raportului

cerere-ofertă va aduce contul curent în echilibru într-un timp scurt.

Aprecierea este, în sine, dezirabilă, deoarece prin aceasta se măreşte echivalentul

în valută al producţiei interne. Aceasta reflectă o performanţă economică mai bună,

putând avea un efect stimulativ asupra producţiei prin ieftinirea importurilor.

În acelaşi timp, poate fi erodat nivelul competitivităţii externe a bunurilor

exportate. Pentru a evita acest lucru, aprecierea monedei naţionale trebuie însoţită de

creşterea productivităţii muncii şi de creşterea calităţii produselor româneşti

destinate pieţelor externe.

Nici una din aceste condiţii nu s-a regăsit în România, în perioada anilor ’90.

Productivitatea muncii a scăzut constant, iar oferta de export s-a încadrat în general în

aceleaşi standarde, fiind bazată în mare parte pe produse cu o valoare adăugată mică şi o

competitivitate scăzută pe pieţele externe.

Deprecierea îngrădeşte accesul la importurile care se dovedesc mai ieftine ţinând

cont de scăderea preţurilor pe plan mondial. Deprecierea nu rezolvă, prin ea însăşi,

dezechilibrele de fond ale economiei reale, respectiv lipsa reformelor structurale şi

scăderea productivităţii muncii.

Dacă regimul ratei de schimb este constituit dintr-o serie de reglementări şi

intervenţii guvernamentale şi nu este determinat de forţele cererii şi ofertei de pe piaţă,

pot să apară şi să se menţină deficite importante ale contului curent pe timp

îndelungat. În România, cursul de schimb este determinat pe piaţa valutară, ca rezultat

direct al raportului dintre cerere şi ofertă. Mecanismul de formare a cursului de schimb

este propriu regimului de flotare controlată.

Banca Naţională păstrează controlul evoluţiei cursului de schimb, intervenind pe

piaţa valutară fie pentru a prelua excesul de ofertă de valută, fie pentru a oferi valută când

cererea depăşeşte oferta pieţei. Politica intervenţionistă practicată de Banca Naţională a

făcut ca uneori piaţa valutară interbancară să înregistreze sincope, manifestându-se

fenomenul de segmentare cu marje substanţiale între cursul publicat de Banca Naţională

şi cel practicat de casele de schimb.

Reducerea sau eliminarea dezechilibrului balanţei comerciale se realizează

prin măsuri combinate, care să vizeze, pe de o parte :

- restructurarea economiei naţionale în sensul creşterii competitivităţii externe a

produselor, iar pe de altă parte,

- devalorizarea în termeni reali a monedei naţionale până la un nivel de echilibru

al cursului de schimb, recunoscut de piaţă. Prin devalorizare este stimulat exportul,

acesta devenind mai profitabil pentru exportatori, şi este frânat importul, care devine

mai scump pentru consumatorul intern.

Evoluţia cursului de schimb leu/dolar în anii ’90 este prezentată în Tabelul 1.7.

Măsura în care exporturile cresc, depinde şi de elasticitatea ofertei în raport cu rata

deprecierii, iar măsura în care importurile scad depinde şi de elasticitatea cererii în raport

cu aceeaşi rată.

Dacă aceste elasticităţi sunt pronunţate, echilibrul balanţei comerciale se

realizează mai rapid. Efectul devalorizării se resimte îndeosebi pe termen mediu şi lung,

adică după trecerea perioadei pentru care contractele au fost perfectate.

Macroeconomia

20

Pe termen scurt, creşterea cursului de schimb poate constitui un factor stimulator

al inflaţiei. Efectul asupra balanţei comerciale a deprecierilor care au urmat în anii 1998

şi 1999 a fost minim. Deficitul balanţei comerciale a atins maximul în anul 1998, când s-

a situat la valoarea de 2625 milioane dolari.

Cursul de schimb (lei / $) Anii

Mediu

anual

La sfârşitul

perioadei

Rata de

creştere %

Rata

inflaţiei %

1990 22.43 35.71 140.4 37.7

1991 76.39 189.00 444.5 228.8

1992 307.95 460.00 143.4 199.2

1993 760.05 1276.00 177.4 295.5

1994 1655.09 1767.00 38.5 61.7

1995 2033.26 2578.00 45.9 27.8

1996 3082.60 4035.00 56.5 56.9

1997 7167.94 8023.00 98.8 151.4

1998 8875.55 10951.00 36.5 40.6

1999 16825.43 18255.00 66.7 54.8 Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1998

INSSE, Buletin statistic trimestrial nr. 4/1999

Tabelul 1.7. Evoluţia cursului de schimb în anii ’90

Analizând comparativ aceste evoluţii, se constată că:

- în anii 1990 şi 1991, cursul de schimb a cunoscut o creştere accentuată, moneda

naţională înregistrând o depreciere în termeni reali. Această depreciere accentuată a

stimulat aşteptările inflaţioniste ale populaţiei, contribuind la atingerea vârfului inflaţiei

din anul 1993.

- în anii 1992 – 1994, cursul de schimb a cunoscut o apreciere în termeni reali, procesul

însoţind fenomenul deflaţionist, concretizat în atingerea minimului inflaţiei din 1995.

- deprecierea în termeni reali a monedei naţionale din anii 1995 – 1996, a fost urmată din

nou de o inflaţie accentuată în 1997. A urmat apoi o perioadă în care s-a înregistrat însă o

nouă apreciere în termeni reali a monedei naţionale.

1989=100%

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

500

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Pro

cente

Rata inflatiei

Rata de crestere acursului de schimb

Figura 1.5. Evoluţia cursului de schimb şi a ratei inflaţiei , în România, în anii ’90


21

9. Să se analizeze corelaţia dintre dinamica ratei inflaţiei şi a cursului de schimb,

după ce în prealabil se completează seriile de dat cu valorile corespunzătoare perioadei

2000-2004.

Banca Naţională a folosit cursul de schimb ca un instrument de temperare a

inflaţiei şi de restabilire a echilibrului extern. Faptul că această politică a avut un succes

limitat se datorează performanţelor sectorului real în ceea ce priveşte nivelul producţiei şi

al productivităţii, nivelul costurilor de producţie, calitatea produselor, dar şi unor factori

psihologici care au stimulat aşteptările inflaţioniste ale populaţiei.

Rata inflaţiei şi cursul de schimb se influenţează reciproc, relaţia dintre aceste

mărimi fiind biunivocă. În cazul României, inflaţia este influenţată într-o măsură mult

mai mică de evoluţia cursului de schimb, comparativ cu influenţa pe care o exercită

asupra sa masa monetară.

Existenţa rigidităţilor structurale din economie, disciplina financiară încă precară

şi tolerarea pierderilor mari acumulate în bilanţul principalelor regii autonome din

sectoarele energo-intensive au facilitat realizarea unor importuri mari. Ca atare, cursul de

schimb de echilibru a fost mai depreciat decât cel potenţial, realizabil în condiţiile de

autonomie financiară autentică a întreprinderilor româneşti.

Aducerea la normalitate a funcţionării aparatului productiv (prin restructurare şi

privatizare) va elibera cursul de schimb de presiuni, aşezând cursul de echilibru pe un

palier mai puţin depreciat. Pentru a da un sens importanţei relative a comerţului

internaţional, exporturile şi importurile se exprimă ca procent din PIB.

Se poate observa că, atât exporturile cât şi importurile, reprezintă fracţii

importante din PIB, reflectând marile interdependenţe economice dintre naţiuni.

Exporturile nu trebuie să fie egale cu importurile în fiecare an. Când exporturile depăşeşc

importurile, ţara are un excedent comercial, iar când importurile depăşeşc exporturile ţara

are un deficit comercial. Acesta se bucură de o atenţie specială din partea politicienilor şi

a presei, deşi nu reprezintă decât o parte a balanţei de plăţi.

Care sunt cauzele deficitelor comerciale? Influenţează ele negativ economia ţării

care le înregistrează sau economiile ţărilor partenere? Aceste întrebări preocupă

economiştii, macroeconomia încearcând să le dea un răspuns.

1.1.6. Politicile macroeconomice

Performanţele macroeconomice ale unei naţiuni depind de mulţi factori:

- resursele naturale şi umane,

- stocul de capital (construcţii şi maşini),

- tehnologia disponibilă,

- alegerile economice făcute de către cetăţeni, atât individual cât şi în colectiv.

Un alt factor extrem de important care afectează performanţele economice îl reprezintă

politicile macroeconomice urmate de către guvern.

Politicile macroeconomice afectează performanţele economiei în ansamblul său. Există

două tipuri majore de politici macroeconomice: politica fiscală şi politica monetară.

Politica fiscală, la nivel naţional şi la nivel local, priveşte cheltuielile

guvernamentale precum şi taxele şi impozitele.

Politica monetară determină rata de creştere a masei monetare din economie,

fiind sub controlul Băncii Centrale.

Macroeconomia

22

Una dintre principalele idei de politică macroeconomică a ultimilor ani o

reprezintă reconsiderarea politicii fiscale. Această idee priveşte efectele potenţiale

asupra economiei ale deficitului bugetar, adică ale excesului anual al cheltuielilor

guvernamentale peste sumele încasate din taxe şi impozite.

Rate ale inflaţiei de peste 40% pe an sunt determinate de excesul de cerere

rezultată dintr-un important deficit bugetar. Acest tip de inflaţie este determinat de o

politică guvernamentală necorespunzătoare. Pentru reducerea inflaţiei se impune

restrângerea deficitului bugetar excesiv.

Ratele inflaţiei înregistrate de România în anii ’90 fiind, cu o singură excepţie

(anul 1995 când a fost 27,8%), de peste 40%, este important de a urmări evoluţia

deficitului bugetar în anii ’90. Datele cu privire la execuţia bugetului de stat în anii

’90 din Tabelul 1.8. arată că, în anii în care s-au înregistrat cele mai mari rate ale inflaţiei

nu au fost înregistrate şi cele mai mari deficite bugetare.

Deficitul bugetar cel mai ridicat s-a înregistrat în anul 1996, când inflaţia a fost

doar de 56,9%. Mai degrabă există un anumit decalaj între momentul creşterii ofertei

monetare şi reflectarea acestei creşteri în rata inflaţiei. Ţinând cont că în ţările dezvoltate,

acest decalaj este mai mare (doi ani în Marea Britanie), creşterea sa este un semn al

maturizării mecanismelor specifice pieţei.

Anii Venituri

(mld. lei)

Cheltuieli

(mld. lei)

Deficit(-)

Excedent(+)

(mld. lei)

Ponderea

soldului în PIB

(%)

1990 212,7 210,2 +2,5 0,3

1991 496,8 537,9 -41,1 -1,9

1992 1393,9 1627,0 -263,1 -4,4

1993 3792,4 4313,6 -512,2 -2,6

1994 8860,2 10930,4 -2070,2 -4,2

1995 12888,3 15858,0 -2969,7 -4,1

1996 18372,8 23723,0 -5359,2 -4,9

1997 43834,5 52896,6 -9062,1 -3,6

1998 67215,5 77616,6 -10401,0 -3,1

1999 93230,3 106886,7 -13656,4 -3,5 Sursa: Banca Naţională, Raportul anual 1999

Tabelul 1.8. Execuţia bugetului de stat în România în anii '90

10. Să se completeze Tabelul 1.8 pentru perioada 2000-2004 şi să se calculeze

deficitul bugetar şi ponderea sa în PIB. Să se construiască graficul corespunzător

dinamicii deficitului şi a ponderii acestuia în PIB.

Evoluţia principalilor indicatori bugetari ai României în anii ’90 este prezentată în

Tabelul 1.9. Se observă tendinţa de diminuare a ponderii veniturilor la bugetul de stat în

PIB până în anul 1996, după care aceasta a început să crească.

- procente în PIB -

Anii Veniturile

bugetului de stat

Cheltuielile

bugetului de stat

Deficitul bugetului

de stat

1990 23.4 23.1 +0,3

1991 22.5 24.4 -1,9

1992 22.6 27.0 -4,4

1993 18.9 21.5 -2,6

andrei

Sticky Note


23

Anii Veniturile

bugetului de stat

Cheltuielile

bugetului de stat

Deficitul bugetului

de stat

1994 17.8 22.0 -4,2

1995 17.8 21.9 -4,1

1996 16.8 21.7 -4,9

1997 17.5 21.1 -3,6

1998 19.8 22.9 -2.8

1999 17.9 20.5 -2.6 Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1999

Tabelul 1.9. Ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în PIB în România, în anii ‘90

11. Folosind valorile absolute din Tabelul 1.8, să se obţină valorile lor relative, din

Tabelul 1.9, reprezentând ponderile veniturilor şi cheltuielilor bugetare în PIB, precum şi

ponderea deficitului bugetar în PIB şi să se reprezinte sugestiv pe un singur grafic.

Creşterea ponderii veniturilor în PIB s-a făcut prin sporirea gradului de fiscalitate,

deoarece PIB în termeni reali a scăzut. Gradul de fiscalitate, calculat ca raport între

prelevările totale pentru constituirea fondurilor bugetare şi speciale pe de o parte, şi

produsul intern brut pe de altă parte, a avut evoluţia prezentată în Figura 1.6. Prin prisma

acestui indicator, România se situează în rândul ţărilor cu un nivel mediu de fiscalitate.

Acest indicator nu ia în calcul existenţa unor restanţe la plata datoriilor către buget.

Obiectivul politicii fiscale după 1990 a fost diminuarea deficitului fiscal, în

condiţiile în care costurile aferente finanţării deveneau tot mai mari. În anii 1994 – 1996,

deficitul bugetar s-a menţinut la valori mai mari de 4% din PIB. Constrângerile finan ciare

au slăbit în ceea ce priveşte realizarea programului fiscal în sectorul de stat. La capitolul

venituri, au fost tolerate şi chiar legalizate datoriile faţă de bugetul de stat şi cel al

asigurărilor sociale. La capitolul cheltuieli, au sporit subvenţi ile şi salariile.

0

100000

200000

300000

400000

500000

600000

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

%PIB

Prelevari to tale

Gradul de fiscalitate

Figura 1.6. Evoluţia gradului de fiscalitate în România în anii ’90

După 1996, s-a pus un accent mai mare pe controlul dimensiunii deficitului

bugetar, urmărindu-se în primul rând încadrarea în posibilităţile de finanţare. Finanţarea

externă a deficitului bugetar a fost redusă, ea exercitând un impact considerabil asupra

inflaţiei. Finanţarea internă a deficitului a generat limitarea accesului întreprinderilor pe

piaţa creditului. Evoluţia ponderii creditului guvernamental net în totalul creditului

intern, în anii ’90, este prezentată în Tabelul 1.10.

Macroeconomia

24

Anii Credit intern

total

(mil. lei)

Credit

guvernamental net

(mil. lei)

Ponderea creditului

guvernamental net în

total credit intern (%)

1990 471541 73747 15.6

1991 1029157 53872 5.2

1992 1533694 134402 8.8

1993 3316682 638367 19.2

1994 8781952 301152 3.4

1995 17553834 963635 5.5

1996 30895428 4608582 14.9

1997 45266848 11531334 25.5

1998 77737391 22202452 28.6

1999 101340362 43620877 43.4 Sursa: Banca Naţională, Raport anual 1998

Tabelul 1.10. Ponderea creditului guvernamental net în total credit intern

Banca Naţională calculează şi publică datele cu privire la deficitul/surplusul

convenţional, deficitul/surplusul primar şi deficitul/surplusul struc tural.

12. Să se completeze Tabelul 1.10 cu datele corespunzătoare perioadei 2000-2004 şi

să se traseze graficul evoluţiei creditului intern, a creditului guvernamental net şi ponderii

acestuia în creditul total, în România în perioada 1990-2004.

Deficitul/surplusul convenţional, calculat ca diferenţă între încasările şi plăţile

efective, reprezintă necesarul de finanţare al sectorului public.

Veniturile nu includ împrumuturile interne şi externe, dar includ dobânzile

plătite. Plăţile nu includ ratele datoriei publice rambursate în anul respectiv.

Deficitul/surplusul primar al bugetului general consolidat al statului exclude

din deficitul convenţional cheltuielile cu dobânzile la datoria publică şi este

utilizat pentru analiza ajustării fiscale.

Deficitul/surplusul structural exclude din deficitul convenţional veniturile din

privatizare, care sunt considerate sursă de finanţare, nu de venit.

Evoluţia soldului bugetului general consolidat al statului este prezentată în

Tabelul 1.11.

1996 1997 1998

mld.lei % din PIB mld.lei % din PIB mld.lei % din PIB

Deficit convenţional -4290 -3.9 -9674 -3.5 -11253 -3.3

Surplus primar -2480 -2.3 +541 +0.2 +5520 +1.6

Deficit structural … … -10959 -4.4 -14432 -4.3 Sursa: Banca Naţională, Raport anual 1997,1998

Tabelul 1.11. Evoluţia soldului bugetului general consolidat al statului

Analiza acestor deficite evidenţiază transformarea deficitului primar în surplus primar,

atât ca rezultat al reducerii deficitului convenţional (ca pondere în PIB), cât şi al creşterii

cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică.

Evoluţia bugetului de stat al României în perioada anilor ’90, arată că resursele

financiare ce se mobilizează de la contribuabili sunt o rezultantă a mersului economiei.


25

Creşterea dificultăţilor economice a însemnat în acelaşi timp, creşterea

dificultăţilor de finanţare de la buget a cheltuielilor publice. O problemă importantă a

filozofiei construcţiei bugetului de stat a constituit-o stabilirea unui raport adecvat între

impozitele directe şi impozitele indirecte.

În Tabelul 1.12 este prezentată evoluţia raportului dintre cele două grupe de

impozite. Ponderea impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale a scăzut treptat,

ajungând la 28,2%. În mod corespunzător a crescut ponderea impozitelor indirecte.

Modificarea raportului dintre cele două grupe de impozite apare ca un efect al

adaptării politicii fiscale la scăderea continuă a PIB. Politica fiscală a avut numai rolul de

a colecta cât mai multe venituri. Ele au avut doar un rol pasiv, nu şi unul activ, prin care

să fie stimulată activitatea economică.

În plus, creşterea ponderii impozitelor indirecte a însemnat o creştere a

cheltuielilor suportate de categoriile cele mai sărace ale populaţiei, îndeosebi categoriile

din afara pieţei muncii, precum şi cei asistaţi social. Aceasta a însemnat pentru aceştia o

reducere a veniturilor reale şi deci, o reducere a consumului, deoarece creşterea

impozitelor indirecte s-a regăsit după scurt timp în creşterea inflaţiei. Reducerea puterii

de cumpărare a însemnat implicit reducerea volumului vânzărilor de mărfuri, constituind

astfel o constrângere a ofertei.

- procente -

VENITURI 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Venituri fiscale

din care:

-impozite directe

-impozite indirecte

100

58.2

41.8

100

61.1

38.9

100

51.5

48.5

100

54.7

45.3

100

55.6

45.4

100

50.7

49.3

100

46.0

54.0

100

37.9

62.1

100

28.2

71.8

Impozite directe

din care:

-impozite pe profit

-impozite pe salarii

-alte impozite

100

37.6

61.7

0.7

100

40.0

58.0

2.0

100

39.9

58.1

2.0

100

41.8

56.1

2.1

100

50.8

47.6

1.6

100

48.8

49.4

1.8

100

51.2

46.5

2.3

100

49.5

45.0

5.5

100

51.0

37.5

11.5

Impozite indirecte

din care:

-T.V.A.

-accize

-taxe vamale

-alte impozite

100

0

91.0

8.3

0.7

100

0

83.3

15.7

1.0

100

40.9

41.9

15.2

2.0

100

60.2

20.6

14.9

4.3

100

61.5

12.5

14.2

11.8

100

64.9

12.1

14.5

8.5

100

57.4

16.3

16.7

9.6

100

56.6

19.1

14.8

9.5

100

49.8

28.3

15.9

6.0 Sursa: Anuarul statistic al României, 1996,1999

Tabelul 1.12. Evoluţia raportului dintre impozitele directe şi impozitele indirecte

Analizând structura impozitelor directe, se constată scăderea ponderii impozitelor

pe salarii şi creşterea ponderii impozitelor pe profit, în condiţiile scăderii ponderii

impozitelor directe în totalul veniturilor bugetare.

Scăderea ponderii impozitelor pe salarii s-a produs în primul rând datorită scăderii

numărului de salariaţi, şi în mai mică măsură datorită scăderii efective a sarcinii fiscale

suportate de aceştia. Pentru salariaţi, scăderea impozitelor pe salarii nu a însemnat o

creştere a salariului real; inflaţia s-a situat la nivele ridicate pe întreaga perioadă.

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, pe fondul creşterii ponderii acestora în

totalul veniturilor bugetare, a crescut ponderea veniturilor obţinute din TVA şi accize.

13. Să se completeze Tabelul 1.12 pentru perioada 2000-2004 şi să se caracterizeze

raportul dintre impozitele directe şi impozitele indirecte, pe întreaga perioadă analizată.

Macroeconomia

26

Evoluţia cheltuielilor bugetare pe componentele cele mai importante, pe

perioada anilor ’90, este prezentată în Tabelul 1.13.

Sursa: Anuarul statistic al României, 1996, 1999 - procente -

Tabelul 1.13. Evoluţia cheltuielilor bugetare

Ponderea cheltuielilor curente a scăzut accentuat în anii 1997-1999. Au înregistrat

o creştere constantă cheltuielile cu dobânzile aferente datoriei publice, ajungând până la a

reprezenta 25,6% din totalul cheltuielilor bugetare. Consecinţele acestei evoluţii s-au

reflectat în activitatea curentă dar şi în funcţionarea economiei. Cheltuielile de capital au

scăzut până la valoarea de 3,7% din totalul cheltuielilor bugetului de stat. Volumul redus

de cheltuieli de capital a avut consecinţe importante asupra sectoarelor bugetare şi în

general, asupra creşterii economice. Dezechilibrul bugetar, ce a trebuit să fie acoperit prin

împrumuturi purtătoare de mari dobânzi, a sustras fonduri importante ce puteau fi

destinate celorlalte activităţi, care au cunoscut o stagnare cvasitotală.

1.1.7. Diferenţa dintre macroeconomie şi microeconomie: agrega rea

Macroeconomia şi microeconomia au multe elemente şi metode de studiu

comune. Diferenţa dintre ele constă în nivelul la care economia este studiată.

Microeconomia îşi focalizează studiul la nivelul individual al firmelor,

consumatorilor sau pieţei unui anumit produs.

Macroeconomia ignoră diferenţele între produse, firme sau pieţe şi analizează

comportamentul global al acestora.

Spre exemplu, în analizele lor, macroeconomiştii nu analizează ce produs va oferi un

agent economic pe piaţă sau dacă consumatorii vor cheltui mai mult pentru a cumpăra, de

exemplu, benzină, dacă preţul acesteia va creşte. Ei însumează ofertele individuale şi

cererile individuale ale agenţilor economici şi le vor denumi oferta agregată respectiv

cererea agregată.

Procesul de însumare a variabilelor economice individuale pentru a obţine

valorile la nivelul economiei, în ansamblul său, se numeşte agregare.

Utilizarea agregării şi folosirea cantităţilor agregate cum ar fi consumul agregat,

investiţiile agregate, producţia agregată şi altele reprezintă elementul principal care

deosebeşte macroeconomia de microeconomie.

CHELTUIELI 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Cheltuieli totale

din care:

- cheltuieli curente

(minus dobânzile

datoriei publice)

- dobânzi aferente

datoriei publice

- cheltuieli de capital

- alte categorii de

cheltuieli

100

81.0

0

10.2

8.8

100

72.9

0.4

15.2

11.5

100

75.0

3.2

11.5

10.3

100

78.0

5.8

13.4

2.8

100

80.1

6.2

12.0

1.7

100

82.8

6.8

9.2

1.2

100

70.2

17.8

6.6

5.4

100

64.9

19.6

4.6

10.9

100

65.0

25.6

3.7

4.8


27

Tema 1.2. De ce se studiază macroeconomia?

Obiectivele 1.2.1. Previziuni macroeconomice

1.2.2. Analiza macroeconomică

1.2.3. Cercetarea macroeconomică

1.2.4. Colectarea datelor

Mijloace



Finalitatea - direcţiile în care se utilizează cunoştinţele de macroeconomie

Evaluarea - întrebările finale

Timp de lucru

necesar

- pentru citire: 30 minute

1.2. DE CE sE sTUDIAzA MACROECONOMIA?

Cum îşi utilizează macroeconomiştii cunoştinţele lor, ce fac ei cu datele pe care le

culeg şi cu teoriile pe care le dezvoltă? În afară de a învăţa cum funcţionează economia,

ei se angajează într-o gamă largă de activităţi, incluzând realizarea unor previziuni

macroeconomice, analiza macroeconomică, cercetarea macroeconomică şi colectarea

datelor.

1.2.1. Previziuni macroeconomice

Mulţi oameni cred că economiştii consumă mult din timpul lor pentru a face

previziuni cu privire la evoluţia activităţii economice. În fapt, exceptând un mic număr de

specialişti în previziune, previzionarea mersului viitor a economiei constituie o mică

parte a activităţii macroeconomiştilor. Un motiv pentru care nu se accentuează

previzionarea este acela că cei mai mulţi nu sunt buni pentru a face acest lucru.

Realizarea unor previziuni este dificilă nu numai pentru faptul că înţelegerea modului în

care funcţionează economia este imperfectă, ci şi pentru faptul că trebuie ţinut cont de

toţi factorii – unii dintre ei nefiind strict de natură economică – care pot afecta mersul

viitor al economiei.

Printre întrebările la care cel care încearcă să facă o previziune cu privire la

mersul viitor al economiei trebuie să răspundă, pot f i şi următoarele:

Ce evenimente externe vor influenţa deciziile Parlamentului cu privire la

cheltuielile militare pentru următorii câţiva ani? Cum va evolua preţul petrolului pe piaţa

mondială? Ce noi tehnologii vor fi descoperite şi cum vor afecta acestea piaţa? Ce

fenomene naturale vor avea loc şi în ce măsură vor influenţa acestea producţia agricolă?

Deoarece răspunsurile la astfel de întrebări au un grad ridicat de incertitudine, cei

care fac previziuni macroeconomice arareori oferă o singură predicţi e. În mod obişnuit, ei

combină previziunea ˝cea mai probabilă˝ cu scenarii ˝optimiste˝ şi scenarii ˝pesimiste˝.

Deoarece macroeconomiştii nu pot realiza previziuni care să aibă un grad ridicat

de acurateţe, înseamnă că activitatea lor în acest domeniu este lipsită de importanţă?

Realitatea este mult mai complexă. Meteorologia este un bun exemplu în care

Macroeconomia

28

previziunile sunt dificil de realizat, şi uneori ele nu se îndeplinesc. Cu toate acestea,

aproape toată lumea consideră importantă această activitate, deoarece meteorologii pot

spune, cu anumită probabilitate, dacă un fenomen natural va avea sau nu loc. Cardiologii

nu pot prezice momentul când o persoană va avea un atac de cord, însă ei pot estima

probalilitatea acesteia. Ca şi meteorologii şi cardiologii, economiştii lucrează cu un

sistem a cărui complexitate face dificilă înţelegerea tuturor aspectelor, iar predicţia

comportamentului său viitor este şi mai dificilă.

Mai mult decât a spune ce se va întâmpla cu economia în viitor, economiştii sunt

angajaţi în analiza şi interpretarea evenimentelor care au loc (analiza

macroeconomică) sau în încercarea de a înţelege structura economiei în general

(cercetarea macroeconomică).

1.2.2. Analiza macroeconomică

Analiştii la nivel macroeconomic monitorizează economia şi gândesc asupra

implicaţiilor evenimentelor economice curente. Mulţi analişti macroeconomici sunt

angajaţi în sectorul privat, cum ar fi bănci sau mari corporaţii. Analiştii din sectorul

privat încearcă să determine cum va afecta tendinţa economică generală, investiţiile

financiare ale firmelor unde lucrează, care sunt oportunităţile lor de expansiune, care este

cererea pentru produsele lor etc. Anumite firme private s-au specializat în analiza

macroeconomică şi oferă asistenţă clienţilor lor pe bază de onorariu.

Sectorul public, care include guvernul central, primăriile sau prefecturile, precum

şi agenţiile internaţionale cum ar fi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au

de asemenea angajaţi, mulţi analişti macroeconomici.

Analiza macroeconomică, ca şi previziunea macroeconomică, este adesea

dificilă şi incertă. Poate chiar mai important decât aceasta, politicienii, şi nu economiştii,

fac în mod uzual politica economică. Politicienii sunt în mod tipic mai puţin înclinaţi să

accepte o politică cu obiective abstracte decât o politică cu efecte imediate. Astfel, de

exemplu, la începutul anilor ´90, discuţiile internaţionale care intenţionau să reducă

barierele comerciale au eşuat deoarece guvernele europene au găsit că este inacceptabil

din punct de vedere politic, subvenţiile ridicate plătite de fermierilor, cu toate că exista o

opoziţie aproape universală a economiştilor împotriva atât a barierelor vamale cât şi

împotriva preţurilor subvenţionate.

Elementele tehnice furnizate de analiza macroeconomică nu reprezintă singura

bază pe care se construieşte politica economică, îndeosebi dacă se au în vedere schimbări

dramatice. În ultimii ani, unele ţări din Europa de Est, America Latină au adoptat reforme

radicale pentru economiile lor. În cele mai multe cazuri, liderii acestor ţări au avut

suportul elementelor tehnice furnizate de economiştii autohtoni sau străini, iar aceste

elemente au influenţat politicile adoptate. În România, analiştii macroeconomici au jucat

un rol important în dezbaterile cu privire la restructurare şi reformă.

1.2.3. Cercetarea macroeconomică

Cercetarea macroeconomică îmbracă o varietate de forme, de la analiza

matematică abstractă la experimente psihologice cu un mare volum de date, pentru a

căror analiză se utilizează calculatoare performante. Cu toată această diversitate de

forme, scopul unic al cercetării macroeconomice este de a face afirmaţii cu caracter

general cu privire la modul în care funcţionează economia. Cunoştinţele cu caracter

general cu privire la economie obţinute ca urmare a unor cercetări încununate cu succes,

constituie baza analizelor problemelor, politicilor sau situaţiilor specifice.


29

Situaţiile de studiat nu sunt identice cu cele din cazurile anterioare. Nerespectarea

principiilor teoretice conduce la nesiguranţă şi va implica mulţi ani de efort. Valoarea

reală a activităţii de cercetare este aceea că multe rezultate şi idei sunt deja disponibile în

cărţi sau reviste de specialitate. Deoarece acestea formează baza pentru activităţi cum ar

fi analiza macroeconomică şi previziunea macroeconomică, într-un sens foarte real,

cercetarea macroeconomică este motorul care pulsează în spatele oricărei întreprinderi

macroeconomice.

Cum este realizată cercetarea macroeconomică? Ca şi în multe alte domenii,

cercetarea macroeconomică începe prin formularea şi testarea teoriilor.

O teorie economică este un set de idei despre economie, care sunt organizate într-o formă

logică. Cele mai multe teorii economice sunt dezvoltate în termenii unui model

economic, care este o descriere simplificată a unor aspecte ale realităţii, în mod uzual

exprimate într-o formă matematică. Economiştii evaluează un model sau o teorie

economică aplicând criterii.

1.2.4. Colectarea datelor

Colectarea datelor economice este o parte vitală a macroeconomiei, şi mulţi

economişti sunt implicaţi procesul de constituire şi dezvoltare a bazelor de date. În multe

ţări, datele cu privire la mii de variabile economice sunt colectate şi analizate. Macroeconomiştii utilizează datele pentru a stabili starea curentă a economiei, pentru a

face previziuni, analize economice şi pentru a construi teorii economice.

Cele mai multe date sunt colectate şi publicate de către guvern, prin intermediul

Institutului Naţional de Statistică şi Studii Economice care le publică anual în Anuarul

Statistic al României. De asemenea, o serie importantă de date sunt colectate de către

Banca Naţională, care editează un raport anual şi alte publicaţii. Într-o măsură din ce în

ce mai mare, aceste activităţi au loc şi în sectorul privat. De exemplu, firmele de

marketing şi companiile specializate în efectuarea unor previziuni macroeconomie, fac

colecţii importante de date pe care le utilizează sau le vând.

În mare măsură, procesul de culegere şi pregătire a datelor este un proces de

rutină. Cu toate acestea, deoarece furnizorii de date doresc ca datele lor să fie cât mai

utilizate pentru a menţine la un nivel scăzut costul lor, organizarea unor proiecte majore

de colectare a datelor este în mod tipic efortul conjugat al mai multor categorii

profesionale. Furnizorii de date trebuie să decidă ce tipuri de date vor fi colectate,

bazându-se pe cine se aşteaptă să utilizeze aceste date şi cum. Ei trebuie să fie atenţi ce

măsuri ale activităţii economice corespund conceptelor abstracte (cum ar fi ˝capital˝ sau

˝muncă˝) care sunt sugerate de teoria economică. În plus, furnizorii de date trebuie să

garanteze confidenţialitatea datelor care pot reflecta informaţii despre firme individuale

sau anumite persoane fizice.

Tema 1.3. De ce există dezacorduri între economişti?

Obiectivele 1.3.1. Clasicii şi Keynesiştii

1.3.2. Evoluţia dezbaterii dintre clasici şi Keynesişti

Macroeconomia

30

Mijloace




Finalitatea - o perspectivă de ansamblu asupra conţinutului cursului

- o analiză a evoluţiei economiei României în perioada 1990-2004

- deprinderea de a analiza economia în ansamblul ei


Timp de lucru

necesar

1. Pentru cunoaşterea problemei: 4 ore

2. Pentru rezolvarea temelor: 12 ore + timpul de documentare

1.3. DE CE ExIsTA DEzACORDURI INTRE ECONOMIsTI?

De-a lungul anilor, eforturile a mii de analişti, colectori de date şi cercetători au

avut un mare impact asupra înţelegerii fenomenelor macroeconomice. Cu toate acestea,

economiştii par să fie împărţiţi în mai multe tabere.

De ce există atât de multe dezacorduri printre economişti?

În mod cert, dimensiunile dezacordurilor între economişti sunt exagerate de tendinţa

publicului şi a mass media de a se focaliza pe cele mai dificile şi controversate idei. Este

adevărat de asemenea, faptul că politica economică şi performanţele obţinute sunt foarte

diferite în lume şi contribuie astfel la creşterea intensităţii dezbaterilor. Mai mult decât

controversele în multe alte domenii, dezbaterile în macroeconomie tind să aibă loc în

public, mai degrabă decât in sălile de seminar sau de curs. Dar, deşi este cert că există

importante dezacorduri printre economişti, există de asemenea multe elemente asupra

cărora există un substanţial consens.

Se poate arunca o privire asupra dezacordurilor din macroeconomie trasând o importantă

distincţie între analizele pozitive şi normative ale politicii economice.

O analiză pozitivă este o politică economică care analizează consecinţele

economice ale politicii, dar care nu îşi pune întrebarea dacă aceste consecinţe

sunt dezirabile. O analiză normativă încearcă să determine dacă o anumită

politică va fi utilizată.

De exemplu, dacă un economist va fi chemat să evalueze efectele economice ale

creşterii cu 5% a impozitului pe venit, răspunsul implică o analiză pozitivă. Dar la

întrebarea dacă taxa pe venit trebuie să crească cu 5%, răspunsul economistului implică o

analiză normativă. Această analiză normativă va implica nu numai obiectivele ştiinţifice

ale economistului de a înţelege cum funcţionează economia, ci şi o judecată personală de

valoare, de exemplu cu privire la dimensiunea corespunzătoare a sectorului public şi

mărimea dezirabilă a venitului redistribuit.

Economiştii pot să adopte analiza pozitivă a unei probleme şi să nu fie de acord

cu analiza normativă, deoarece există diferenţe în judecăţile de valoare. Fizicienii pot fi

de acord cu ceea ce se va întâmpla dacă o bombă nucleară va fi detonată (o analiză

pozitivă), dar printre ei pot exista mari dezacorduri atunci când se pune problema ca o

bombă nucleară să fie detonată (o analiză normativă).


31

Dezacordurile care sunt importante în economie sunt cele cu privire la ideile

pozitive. În macroeconomie au existat mereu mai multe şcoli, fiecare având o anumită

perspectivă asupra modului în care funcţionează economia. Exemplele includ şcoala

monetaristă şi economiştii ofertei, ambele fiind discutate în acest curs. Cu toate acestea,

cele mai importante şi mai profunde controverse în ceea ce priveşte ideile pozitive în

macroeconomie, implică şcolile denumite: abordarea clasică şi abordarea keynesistă.

1.3.1. Clasicii şi Keynesiştii

Abordarea clasică şi abordarea keynesistă reprezintă două curente de gândire

tradiţionale în macroeconomie. În această secţiune se prezintă pe scurt diferenţele dintre

aceste curente de gândire.

Abordarea clasică. Originile abordării clasice se regăsesc cu mai mult de două secole în

urmă, în perioada faimosului economist scoţian Adam Smith. În 1776 Smith a publicat

celebra sa carte Avuţia naţiunilor, în care el a propus conceptul de ˝mână invizibilă˝.

Ideea mâinii invizibile este aceea că, în condiţiile în care piaţa este liberă, iar

indivizii îşi conduc propriile afaceri urmărind să îşi maximizeze profitul,

economia în ansamblul său va funcţiona cel mai bine.

Cu alte cuvinte, Smith a spus că, o economie de piaţă în cadrul căreia firmele individuale

urmăresc să îşi maximizeze propria bunăstare, este condusă de o mână invizibilă spre

maximizarea bunăstării generale. Smith a notat: a spune că într-o economie lucrează o

mână invizibilă, nu înseamnă că nimeni din această economie nu va fi flămând sau

nemulţumit. Faptul că pieţele sunt libere nu înseamnă că naţiunea va fi ferită de secete,

războaie sau instabilitate politică. Nu doar mâna invizibilă este cauza pentru care există

mari inegalităţi între bogaţi şi săraci, deoarece în analiza sa, Smith vorbeşte de distribuţia

iniţială a bogăţiei între popoare ca fiind dată. Mai degrabă,

ideea mâinii invizibile spune că, date fiind resursele unei ţări (naturale, umane şi

tehnologice) şi în condiţiile existenţei unei distribuţii iniţiale a bogăţiei, piaţa liberă va

determina pentru populaţia ţării, cea mai bună situaţie economică posibilă.

Validitatea ideii mâinii invizibile depinde de o ipoteză cheie: diversele pieţe care

funcţionează în economie, cuprinzând piaţa monetar-financiară, piaţa muncii, piaţa

bunurilor şi serviciilor trebuie să funcţioneze fără intervenţii administrative cum ar fi

fixarea unui salariu minim pe economie, sau unor nivele plafon pentru ratele dobânzii s.a.

În particular, salariile şi preţurile trebuie să se ajusteze suficient de rapid pentru a

menţine echilibrul – o situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cantităţile oferite –

pe toate aceste pieţe. Pe pieţele în care cantităţile cerute depăşeşc cantităţile oferite, preţul

trebuie să crească pentru a aduce piaţa în echilibru. Pe pieţele pe care mai multe bunuri

sunt disponibile faţă de cele pe care doreşte populaţia să le cumpere, preţul trebuie să

scadă pentru a aduce piaţa în echilibru.

Flexibilitatea preţurilor şi salariilor este crucială pentru ideea mâinii invizibile, deoarece

într-un sistem de piaţă liberă, schimbările salariilor şi preţurilor constituie semnalele care

coordonează acţiunile populaţiei în economie.

Pentru a exemplifica acest lucru, să presupunem că un război internaţional

afectează importurile de petrol. Scăderea ofertei va determina creşterea preţului la petrol.

Un preţ mai mare la petrol va face profitabilă oferta de petrol intern. Preţul mai mare va

determina consumatorii autohtoni să economisească ţiţeiul, căutând surse alternative de

energie. Creşterea cererii pentru sursele alternative de energie va determina creşterea

preţului acestora, şi aceasta va stimula producţia lor şi aşa mai departe. Astfel, în absenţa

unor impedimente, cum ar fi controlul guvernamental al preţurilor, ajustarea preţurilor

Macroeconomia

32

ajută economia de piaţă să răspundă într-un mod constructiv şi coordonat la scăderea

iniţială a ofertei.

Abordarea clasică este construită pe presupunerea lui Smith că populaţia

urmăreşte statisfacerea cât mai bună a trebuinţelor sale şi că preţurile se

ajustează suficient de rapid pentru a atinge echilibrul pe toate pieţele.

Pornind de la aceste două ipoteze de bază, adepţii abordării clasice încearcă să

construiască modele macroeconomice care să fie compatibile cu datele empirice şi care

să poată fi utilizate pentru a răspunde la întrebările puse la începutul acestui capitol.

Utilizarea abordării clasice are puternice implicaţii politice. Deoarece abordarea clasică

implică ipoteza că mâna invizibilă funcţionează bine, economiştii clasici argumentează

adesea (ca o propoziţie normativă) că guvernul are, cel mult, un rol limitat în economie.

Ca o propoziţie pozitivă, economiştii clasici argumentează adesea că politicile

guvernamentale vor fi inefective şi contraproductive în atingerea scopurilor stabilite.

Astfel, de exemplu, cei mai mulţi economişti clasici cred că guvernul nu ar trebui să

încerce să elimine fluctuaţiile ciclice.

Abordarea keynesistă. Comparativ cu abordarea clasică, abordarea keynesistă

este relativ mai recentă. Cartea care a introdus în teoria economică această abordare este

Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor a economistului englez John Maynard

Keynes, carte apărută în anul 1936. În 1936, omenirea încă suferea din cauza Marii

Depresiuni, începută în anul 1929. Aceasta s-a manifestat prin rate ale şomajului fără

precedent, afectând cele mai multe dintre economiile lumii timp de peste patru ani. Pe

perioada crizei, mâna invizibilă a pieţelor libere a părut a fi complet inefectivă. Din

perspectiva anului 1936, teoria clasică a părut a fi serios inconsistentă cu realitatea,

generând nevoia unei noi teorii macroeconomice. Keynes a furnizat această teorie. În

cartea sa, Keynes a oferit o explicaţie pentru persistenţa unor rate ridicate aleşomajului.

El s-a bazat în explicaţia sa pe ipoteza că ajustarea salariilor şi a preţurilor diferă

fundamental de ipoteza clasică.

În loc să presupună că salariile şi preţurile se ajustează rapid pentru a aduce

fiecare piaţă în echilibru, ca în modelul clasic, Keynes a presupus că salariile şi

preţurile se ajustează lent. Aceasta face ca pieţele să poată fi în afara echilibrului

– cantităţile cerute nu sunt egale cu cantităţile oferite – perioade îndelungate de

timp. În teoria keynesiană, şomajul poate persista deoarece salariile şi preţurile

nu se ajustează suficient de rapid pentru a egaliza numărul persoanelor pe care

firmele doresc să le angajeze cu numărul celor care doresc să lucreze.

Soluţia propusă de Keynes pentru rata ridicată a şomajului a fost creşterea

cheltuielilor guvernamentale de bunuri şi servicii, care să crească cererea

globală. Keynes a argumentat că această politică va duce la scăderea şomajului

deoarece, pentru a răspunde cererii mai mari de bunuri şi servicii, firmele vor

angaja mai mulţi lucrători.

În plus, Keynes a sugerat că, noii angajaţi vor avea mai mult venit de cheltuit, creînd

astfel sursa pentru o nouă creştere a cererii ceea ce va determina creşterea numărului de

angajaţi în viitor. În general, în contrast cu clasicii, keynesiştii tind să fie sceptici cu

privire la funcţionarea mâinii invizibile, şi astfel sunt mai mult înclinaţi să fie avocaţii

rolului crescând al guvernului în îmbunătăţirea performanţelor macroeconomice.


33

1.3.2. Evoluţia dezbaterii dintre clasici şi keynesişti

Deoarece Marea Depresiune a clătinat puternic credinţa multor economişti în

modelul clasic, abordarea keynesistă a dominat teoria şi politica macroeconomică

începând de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până în anii ´70. Datorită

marii influenţe a teoriei keynesiste, mulţi economişti au crezut că, prin utilizarea adecvată

a politicilor macroeconomice, guvernul poate provoca creşterea economică evitând astfel

inflaţia şi recesiune.

În anii ´70, unele ţări au înregistrat însă, rate ridicate atât ale şomajului cât şi ale

inflaţiei – situaţie denumită ˝stagflaţie˝. Această experienţă a clătinat încrederea

economiştilor şi oamenilor politici în abordarea tradiţională keynesistă, la fel cum Marea

Depresiune a clătinat abordarea clasică. În plus, ipoteza keynesiană că preţurile şi

salariile se ajustează lent astfel încât pieţele se pot situa în afara echilibrului timp

îndelungat, a fost criticată ca neavând o temeinică fundamentare teoretică.

În timp ce abordarea keynesistă se afla sub tirul unor atacuri puternice,

dezvoltările făcute modelului clasic au părut mai interesante şi atractive pentru mulţi

economişti. Începând cu jumătatea anilor ´70 un model clasic modernizat a constituit o

adevărată renaştere în cercetarea macroeconomică, cu toate că modelul clasic nu a mai

atins gradul de dominaţie pe care modelul keynesist l-a atins în primii ani de după război.

În anii care au urmat, adepţii ambelor abordări au afirmat că au reparat în mare măsură

neajunsurile teoriilor lor. Economiştii care au lucrat în tradiţia clasică au îmbunătăţit

explicaţiile lor despre ciclurile de afaceri şi şomaj.

Keynesistii au lucrat la dezvoltarea bazelor teoretice ale ajustării lente ale

salariilor şi a preţurilor, iar modelul keynesist poate acum explica stagflaţia. În mod

curent sunt realizate cercetări de către ambele categorii de economişti, realizându-se în

acelaşi timp o substanţială comunicare şi un consistent schimb de idei între aceştia.

Sumarul capitolului

1. Macroeconomia reprezintă studiul structurii şi performanţelor economiei naţionale şi a

politicilor pe care guvernul le utilizează pentru a încerca să îmbunătăţească performanţele

economiei.

2. Deoarece macroeconomia tratează economia ca un întreg, macroeconomiştii ignoră

diferenţele nesemnificative dintre diferitele categorii de bunuri, firme sau pieţe, şi se

concentrează asupra unor totaluri naţionale, cum ar fi de exemplu consumul agregat.

Procesul de însumare a variabilelor economice individuale pentru a obţine totaluri pe

ansamblul economiei este denumit agregare.

3. Activităţile în care sunt angajaţi macro-economiştii cuprind (învăţământ) previziunea,

analiza macroeconomică, cercetarea macroeconomică şi dezvoltarea colecţiilor de date.

4. Scopul cercetării macroeconomice este acela de a putea face afirmaţii cu caracter general cu

privire la modul în care funcţionează economia. Cercetarea economică face progrese spre

acest scop prin dezvoltarea teoriilor economice şi testarea lor empirică, ceea ce revine la a

vedea dacă ele sunt consistente cu datele obţinute din lumea reală. O teorie economică

uzuală este bazată pe ipoteze rezonabile şi realiste, este uşor de utilizat, are implicaţii care

pot fi testate în lumea reală şi este consistentă cu datele şi comportamentul observat al lumii

economice reale.

5. O analiză pozitivă a unei politici economice examinează consecinţele economice ale acestei

politici, dar nu se întreabă dacă aceste consecinţe sunt dezirabile. O analiza normativă a

unei politici economice încearcă să determina ca politica să fie utilizată. Dezacordurile

printre economişti pot apare datorită unor diferenţe în concluziile normative, rezultat al

diferenţelor între credinţele şi judecăţile de valoare personale şi diferenţelor în analiza

pozitivă a unei politici propuse.

Macroeconomia

34

6. Abordarea clasică în macroeconomie se bazează pe ipoteza că indivizii şi firmele

acţionează pentru a obţine cel mai bun profit; salariile şi preţurile se ajustează rapid pentru a

aduce în echilibru toate pieţele. În condiţiile acestor ipoteze, mâna invizibilă a economiei

libere de piaţă lucrează bine, intervenţia guvernamentală în economie trebuie limitată.

7. Abordarea keynesistă în macroeconomie se bazează pe ipoteza că salariile şi preţurile nu se

ajustează suficient de rapid şi astfel mâna invizibilă nu poate funcţiona bine. Keynesiştii

argumentează că, datorită faptului că salariile şi preţurile se ajustează lent, şomajul poate

rămâne ridicat perioade îndelungate de timp. Keynesiştii sunt mai înclinaţi decât clasicii să

creadă că intervenţia guvernamentală în economie poate ajuta la îmbunătăţirea

performanţelor economice.

Termeni importanţi

agregare

analiza empirică

analiza normativă

analiza pozitivă

deflaţie

deficit comercial

echilibru

economie deschisă

economie închisă

excedent comercial

inflaţie

macroeconomie

mâna invizibilă

model economic

productivitate medie a muncii

politica fiscală

politica monetară

şomaj

teorie economică


1. Care sunt diferenţele dintre noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică?

2. Ce este un ciclu al afacerilor? Cum evoluează rata şomajului pe parcursul unui ciclu al

afacerilor?

3. Ce se înţelege prin agregare? De ce este importantă agregarea pentru analiza

macroeconomică?

4. Care sunt paşii care trebuie parcurşi în cercetarea şi testarea unei teorii sau a unui model?

Care este criteriul pentru ca o teorie sau un model să fie utilizabil?

5. Comparaţi punctul de vedere clasic şi keynesist cu privire la viteza cu care salariile şi

preţurile se ajustează. Care sunt consecinţele importante ale diferenţelor dintre aceste puncte

de vedere?

Un nou început: dezvoltarea economică durabilă

Termenul de dezvoltare economică durabilă semnifică utilizarea resurselor

naturale regenerabile la rate mai mici decât capacitatea lor de regenerare,

precum şi utilizarea resurselor neregenerabile cu o eficienţă optimală, luându-se

în considerare substituirea lor prin progres tehnic. Dezvoltarea este o condiţie de

bază a progresului economic.

În acest mod, procesul de dezvoltare economică contribuie la îmbunătăţirea condiţiei

umane, a calităţii vieţii şi astfel progresul economic este în acelaşi timp un progres social.

Dezvoltarea durabilă presupune implicit un proces de creştere economică

durabilă. Creşterea durabilă este înţeleasă ca o “creştere capabilă să susţină, pe


35

termen lung, stabilitatea economică şi progresul uman, să armonizeze cerinţele

ecologice cu dezvoltarea economică şi cea a omului”.

Conceptul de dezvoltare durabilă presupune luarea în considerare a unor cerinţe privind

durabilitatea în general, respectiv durabilitatea sistemului ecologic, social şi economic.

Schematic, reprezentarea dezvoltării durabile se prezintă ca cea d in Figura 1.7.

Maximizarea

bunăstării umane

Menţinerea pragului Nondeclinul nivelurilor

critic al fiecărei DEZVOLTAREA de dezvoltare sau a

componente a DURABILĂ utilităţii, în fiecare din

capitalului ecologic perioadele succesive

Menţinerea capacităţii

de reacţie a sistemului

ecologic, social şi

economic

Figura 1.7. Condiţiile dezvoltării durabile

Maximizarea bunăstării umane nu înseamnă maximizarea, în mod necesar, a

producţiei. Producţia cuprinde bunurile şi serviciile realizate în economie, fiind măsurată

în termeni monetari, în timp ce bunăstarea se referă la utilitate sau satisfacţie. Dacă o

astfel de satisfacţie derivă din participarea la activitatea economică, se utilizează

termenul de bunăstare economică. În acest mod, consumul de bunuri şi servicii produse,

reprezintă doar una din sursele bunăstării. Celelalte surse ale bunăstării derivă din

dimensiunile ecologice, sociale şi etice ale dezvoltării durabile.

Macroeconomia

36

CAPITOLUL II CIRCUITUL ECONOMIC

2.1. Fluxurile reale şi monetare

2.2. Măsurarea activităţii economice naţionale

2.3. Produsul Intern Brut

2.4. Aplicaţii

Sumarul capitolului


Teste grilă

Tema 2.1. Fluxurile reale şi monetare

Obiectivele 2.1.1. Actorii vieţii economice

2.1.2. Principalele pieţe din economie

2.1.3. O economie cu două categorii de agenţi economici, fără economii

2.1.4. O economie cu două categorii de agenţi economici, cu economii

2.1.5. O economie cu trei categorii de agenţi economici

2.1.6. O economie deschisă

Mijloace



Finalitatea - înţelegerea fluxurilor monetare şi reale din cadrul circuitului economic

- înţelegerea relaţiilor dintre variabilele macroeconomice, prin analiza de la

simplu la complex a economiilor cu doi şi trei agenţi economicei, fără şi cu

economii

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse şi a întrebărilor recapitulative

Timp de lucru

necesar

- pentru citire şi înţelegere - 1oră

2.1. FLUxURILE REALE sI MONETARE

Economia naţională este un ansamblu complex de relaţii între indivizi şi instituţii

care efectuează operaţii economice cum sunt producţia, investiţiile, consumul,

economiile şi altele.

Activitatea economică a fiecărei ţări se manifestă sub forma unei mulţimi impresionante

de fluxuri (operaţii sau tranzacţii) care au loc între unităţile (celulele sau elementele) ei sau

între acestea şi restul lumii, în legătură cu producţia, distribuţia şi consumul de bunuri

materiale şi servicii.

Agenţii economici împreună cu relaţiile care se stabilesc între aceştia în cadrul

economiei definesc circuitul economic.

Obiectivul acestui capitol este acela prezenta principalii actori ai vieţii economice a unei

naţiuni şi schimburile care se efectuează între aceştia.

În acest scop, sunt definite şi analizate principalele mărimi macroeconomice: producţia,

consumul, economiile, investiţiile, venitul, valoarea adăugată etc.

De asemenea, sunt analizate relaţiile care se stabilesc între aceste mărimi

macroeconomice. Astfel, sunt prezentate egalităţile fundamentale care există între aceste

Capitolul 2. Circuitul economic 37

mărimi, egalităţi care constituie baza analizei problemei cruciale a echilibrului

macroeconomic. Pentru mai buna înţelegere a acestor relaţii, la finalul capitolului sunt

prevăzute un număr de aplicaţii rezolvate precum şi un număr de teste grilă.

2.1.1. Actorii vieţii economice

Într-o economie naţională, actorii sau agenţii economici sunt foarte numeroşi. În

macroeconomie, ansamblul agenţilor economici se grupează în patru mari categorii:

1. Întreprinderile - au ca funcţie economică principală producţia de bunuri şi prestarea

unor servicii destinate pieţei.

2. Gospodăriile populaţiei (menajele) – oferă întreprinderilor factori de producţie

(munca, de exemplu), primind în schimb un venit care le permite să obţină bunuri în

vederea consumului.

3. Administraţia publică – are ca principală funcţie prestarea unor servicii nemarfare

destinate unor colectivităţi sau populaţiei în ansamblul său (adesea, în macroeconomie

această grupă de agenţi economici este denumită stat).

4. Exteriorul – cuprinde ansamblul agenţilor economici rezidenţi în străinătate care au

relaţii cu economia naţională (îndeosebi prin operaţiuni de import sau de export).

2.1.2. Principalele pieţe din economie

Agenţii economici efectuează între ei tranzacţii pe patru mari pieţe:

1. Piaţa bunurilor şi serviciilor. În cadrul acestei pieţe se determină producţia naţională

(oferta globală de bunuri şi servicii), cererea globală (de exemplu, cererea de bunuri de

consum) şi nivelul preţurilor.

2. Piaţa factorilor de producţie. În ansamblul factorilor de producţie, munca are rolul

determinant. Piaţa muncii permite determinarea nivelului salariilor, a nivelului de

ocupare şi a nivelului şomajului.

3. Piaţa activelor (monetare, financiare). Pe această piaţă se stabileşte nivelul dobânzii.

4. Piaţa schimburilor valutare. Această piaţă permite schimbul monedei naţionale pe

alte monede, în cadrul său determinându-se cursul de schimb, adică numărul de unităţi

dintr-o moneda străină ce revin la o unitate din moneda naţională.

Între cele patru categorii de agenţi economici care acţionează pe cele patru tipuri de piaţă

se stabilesc fluxuri materiale şi băneşti.

2.1.3. O economie cu două categorii de agenţi economici ,

fără economii

Schema simplificată a circuitului economic cu două categorii de agenţi economici,

gospodăriile populaţiei şi familiile, este prezentată în Figura 2.1. Prin ipoteză se consideră

că gospodăriile populaţiei consumă în totalitate venitul lor, iar firmele varsă în totalitate

venitul lor gospodăriilor populaţiei.

În Figura 2.1. sunt puse în evidenţă următoarele fluxuri:

- Firmele cumpără de pe piaţa serviciilor productive (a factorilor de producţie) factori de

producţie (muncă) pe care îi combină în procesul de producţie şi obţin bunuri şi servicii.

Transferul factorilor de producţie către firme reprezintă un flux real.

- Întreprinderile utilizează factorii de producţie pentru a obţine bunuri şi servicii pe care le

vând gospodăriilor populaţiei (menajelor). Transferul producţiei de la firmele

producătoare către gospodăriilor populaţiei, transfer realizat prin intermediul pieţei

bunurilor şi serviciilor, reprezintă un flux real de bunuri şi servicii;

Macroeconomia

38

Venituri

Gospodăriile

populaţiei

Muncă

Piaţa Piaţa

bunurilor şi serviciilor

serviciilor productive

Producţia

Firme

producătoare

Consum

flux real

flux monetar

Figura 2.1. Circuitul economic cu venitul consumat integral de gospodăriile populaţiei

- Gospodăriile populaţiei obţin venituri de la firmele producătoare în schimbul serviciilor

productive furnizate. Transferul venitului de la firme către menaje constituie un flux

monetar de la firme către gospodăriilor populaţiei.

- Gospodăriile populaţiei cumpără bunurile şi serviciile realizate de către firme cu

veniturilor obţinute de la firmele producătoare în schimbul serviciilor productive

furnizate Utilizarea venitului pentru a obţine aceste bunuri reprezintă consumul. El

constă într-un flux monetar de la familii către firmele producătoare.

Ţinând cont de ipoteza că gospodăriilor populaţiei folosesc întreg venitul obţinut pentru

consum, şi că întreprinderile plătesc întreg venitul lor gospodăriilor populaţiei (sub formă

de salarii sau profituri, de exemplu), se pot obţine următoarele egalităţi:

Venitul = Y = valoarea serviciilor productive (a muncii)

= valoarea producţiei de bunuri şi servicii

= totalul cheltuielilor de consum

Se poate scrie următoarea relaţie: Y = C

Producţia = Consumul

Venitul = Consumul

Din aceste două egalităţi rezultă:

Producţia = Venitul

Circuitul economic poate fi astfel analizat în două moduri diferite, care însă conduc la

acelaşi rezultat:

- prin prisma producţiei realizate, care ia în considerare numai fluxurile reale:

Producţia (oferta de bunuri şi servicii) = Valoarea factorilor (oferta de factori)

- prin prisma venitului generat, care ia în considerare numai fluxurile monetare:

Venit = Cheltuieli de consum


Consumul luat în considerare în această schemă simplificată este un consum final:

bunurile şi serviciile vândute pe piaţă şi care nu mai fac obiectul altei revânzări.

2.1.4. O economie cu două categorii de agenţi economi ci, cu economii

Presupunem acum că gospodăriile populaţiei nu cheltuiesc întreg venitul lor pentru

consum. Economiile reprezintă partea din venit care nu se consumă.

Cu economiile:

- gospodăriile populaţiei pot cumpăra acţiuni şi obligaţiuni emise de firme. Firmele

producătoare utilizează aceste economii pentru a cumpăra bunuri de investiţii (maşini,

echipamente, clădiri etc.);

- gospodăriile populaţiei pot plasa economiile lor la instituţiile financiare. Acestea

împrumută firmele care au nevoie de finanţare pentru realizarea unor investiţii.

Schema circuitului economic, în cazul în care familiile economisesc o parte din venitul lor,

este prezentată în Figura 2.2.

Consum, C Venit, Y

Gospodăriile

populaţiei

Muncă

Economii, S

Piaţa Investiţii, I Piaţa Piaţa

bunurilor şi capitalurilor serviciilor


Investiţii, I

Firme

producătoare

Consum , C

flux real

flux monetar

Figura 2.2. Circuitul economic cu economii realizate de către gospodăriile populaţiei

În această figură sunt puse în evidenţă următoarele relaţii:

- veniturile gospodăriilor populaţiei sunt descompuse în două utilizări: consum şi

economii;

- economiile investite direct (acţiuni, obligaţiuni) sau indirect (instituţii financiare)

servesc firmelor pentru a cumpăra bunuri de investiţii.

La fel cum cheltuielile de consum constituie o cerere din partea gospodăriilor

populaţiei, investiţiile constituie o cerere din partea firmelor. Bunurile de investiţii sunt

considerate bunuri finale, deoarece ele sunt cumpărate de pe piaţă, nu sunt revândute şi nu

se consumă integral în perioada în care au fost produse.

În economie, investiţiile sunt reprezentate de cheltuielile pentru noi bunuri de

capital, denumite investiţii fixe, precum şi de cheltuielile pentru creşterea inventarului

deţinut de către firme, denumite investiţii de inventar.

Investiţiile fixe cuprind la rândul lor două componente majore:

Macroeconomia

40

1. investiţii fixe ale întreprinderilor, care cuprind cheltuielile făcute de întreprinderi

pentru echipamente (maşini, utilaje, mijloace de transport etc.) precum şi cheltuielile

pentru infrastructura producţiei (spaţii de producţie, depozite, clădiri administrative)

2. investiţii rezidenţiale, care cuprind cheltuielile pentru construirea de noi case sau

apartamente. Casele şi apartamentele sunt tratate ca bunuri de capital deoarece ele

furnizează servicii (adăpost, protecţie) pe o durată lungă de timp.

Revenind la cele două optici asupra producţiei, se pot scrie următoarele relaţii:

Producţia = Y = Venitul

Cererea de bunuri de consum, C Cumpărări de bunuri de consum, C

Cererea de bunuri de producţie, I Economii, S

C + I = Y = C + S

Această egalitate semnifică:

- producţia de bunuri de consum şi de investiţii este egală cu venitul şi cu cererea pentru

aceste două categorii de bunuri;

- valoarea producţiei este egală cu veniturile distribuite pentru asigurarea remunerării

factorilor de producţie;

- veniturile sunt utilizate pentru a cumpăra bunuri de consum sau sunt economisite.

Din această egalitate decurge egalitatea între economii şi investiţii, care la rândul

său semnifică faptul că investiţiile sunt finanţate de economiile gospodăriilor

populaţiei sau ale firmelor producătoare.

2.1.5. O economie cu trei categorii de agenţi economici

Statul este cel de-al treilea actor introdus în circuitul economic. Consecinţele

acestei luări în considerare sunt puse în evidenţă în Figura 2.3. În această figură au fost

reprezentate numai fluxurile monetare (din motive de lizibilitate).

Statul (administraţia publică) influenţează circuitul şi activitatea economică în mai multe

moduri:

- prelevă impozite şi taxe de la gospodăriile populaţiei, notate cu T;

- efectuează două tipuri de cheltuieli:

a. cumpărări de bunuri şi servicii (avioane, mobilier pentru birouri, aparatură

pentru laboratoarele medicale, autoturisme etc.); aceste cumpărări, numite

cheltuieli publice sau consum guvernamental, generează o activitate de

producţie şi sunt la originea unei anumite distribuiri a veniturilor, fiind

notate cu G.

b. transferă anumite sume gospodăriilor populaţiei (ajutoare de şomaj, alocaţii

pentru copii etc.) fără ca acestea să fie contrapartida unor bunuri sau

servicii. Transferurile se notează cu TR.

Cele două optici asupra circuitului economic sunt următoarele:

Producţia = Y = Venitul

Cererea de bunuri de consum, C Cumpărări de bunuri de consum, C

Cererea de bunuri de producţie, I Economii, S

Cererea de bunuri publice, G Taxe, T

- Transferuri, TR

C + I + G = Y = C + S + T – TR


Integrarea statului în circuitul economic conduce la următoarele schimbări ale relaţiilor

dintre mărimile agregate:

- producţia se descompune în trei utilizări finale sau în trei tipuri de cerere finală:

Y = C + I + G

- venitul, adică producţia plus transferurile, este utilizat pentru cumpărarea unor bunuri

de consum, plata taxelor şi constituirea unor economii:

Y + TR = C + T + S

Consum, C Venit, Y

Gospodăriile

populaţiei

Economii, S

Taxe, T

Piaţa

Capitalurilor Transferuri, TR

Piaţa Piaţa

bunurilor şi Administraţia serviciilor

serviciilor publică productive

Consum public, G (statul)

Consum public, G

Firme

Investiţii, I producătoare

Consum, C

flux monetar

Figura 2.3. Circuitul economic cu trei categorii de agenţi economici

2.1.6. O economie deschisă

În modelul unei economii simplificate, care să servească ca bază a analizei

economice, nu au fost luate în considerare decât exporturile şi importurile.

Exporturile, Ex, sunt bunuri produse în interiorul ţării şi vândute în afara sa. Ele

creează venituri pentru economia naţională, dar nu fac parte din cheltuielile de

consum sau de investiţii interne. Exporturile constituie o componentă a cererii

globale, reprezentând o utilizare a producţiei naţionale.

Importurile, Im, sunt bunuri şi servicii care măresc oferta naţională, dar nu

creează venituri în economia naţională.

Se obţine:

Y + Im = C + I + G + Ex

Producţia totală = Cererea finală totală

Oferta totală = Cererea globală

Dacă venitul creat prin exporturi este superior celui cheltuit pentru importuri, efectul net

(Ex – Im) constituie o creştere a producţiei şi venitului interior.

Exporturile nete sunt în acest caz o componentă a cererii globale:

Y = C + I + G + (Ex – Im)

Macroeconomia

42

Această conceptualizare a circuitului economic, deşi este necesară pentru înţelegerea

relaţiilor între mărimile macroeconomice, nu este satisfăcătoare pentru cei care orientează

politică economică a naţiunii. Responsabilii cu politica economică nu pot să reacţioneze

decât dacă dispun de concepte operaţionale, adică măsurabile.

Noţiunile de producţie şi de venit sunt traduse în contabilitatea naţională prin diferite

agregate macroeconomice.

Agregatele sunt mărimi sintetice care măsoară rezultatul activităţii economice pe

ansamblul economiei.

Tema 2.2. Măsurarea activităţii economice naţionale

Obiectivele 2.2.1. Principiile de bază ale măsurării activităţii economice naţionale

2.2.2. Principalele agregate macroeconomice

Mijloace




Finalitatea - cunoaşterea principiilor care stau la baza măsurării activităţii economice

- familiarizarea cu principalele agregate macroeconomice şi semnificaţia lor


Timp de lucru

necesar

- pentru citire şi înţelegere - 1oră

2.2. MAsURAREA ACTIvITATII ECONOMICE NATIONALE 2.2.1. Principiile de bază ale măsurării activităţii economice

naţionale

Măsurarea activităţii economice naţionale are la bază ideea că rezultatele activităţii

economice dintr-o ţară, pe o anumită perioadă de timp, sunt măsurate în termeni de:

a) cantitate de bunuri produse, excluzând producţia utilizată în diferite faze intermediare

(metoda producţiei);

b) venit recepţionat de participanţii la obţinerea producţiei (metoda venitului);

c) cheltuieli făcute de consumatori pentru producţia finală (metoda cheltuielilor).

Fiecare abordare dă o perspectivă diferită asupra economiei. Principiul fundamental al

măsurării activităţii economice naţionale este acela că, exceptând unele probleme cum ar fi

date incomplete sau greşeli de înregistrare a datelor, toate cele trei metode conduc la

acelaşi rezultat.

Pentru a ilustra aceste trei abordări şi faptul că ele dau un rezultat identic, se consideră

următorul exemplu.

Se presupune o economie formată din două firme. Firma S.C. MERE S.R.L.,

care deţine în proprietate o suprafaţă de teren pe care a realizat o plantaţie de meri. Ea

produce şi vinde mere. O parte din mere le vinde direct gospodăriilor populaţiei. Cealaltă


parte de mere o vinde firmei S.C. SUC S.R.L., care produce şi vinde suc de mere

gospodăriilor populaţiei. Tranzacţiile care au loc în perioada analizată sunt următoarele:

S.C. MERE S.R.L.

Salarii plătite angajaţilor 15 mil. lei;

Taxe plătite statului 5 mil. lei;

Venit obţinut din vânzarea merelor 35 mil. lei;

din care:

- 10 mil. lei = vânzări mere către populaţie;

- 25 mil. lei = vânzări mere către firma S.C. SUC S.R.L.

S.C. SUC S.R.L.

Salarii plătite angajaţilor 10 mil. lei;

Taxe plătite statului 2 mil. lei;

Cheltuieli pentru mere 25 mil. lei;

Venit obţinut din vânzarea sucului 40 mil. lei.

Care este valoarea totală, măsurată în unităţi monetare, a activităţii economice

agregate generată de aceste două activităţi? Metoda producţiei, a venitului şi a cheltuielilor

reprezintă trei moduri diferite de a da un răspuns la această întrebare.

Metoda producţiei – măsoară activitatea economică prin însumarea valorii de

piaţă a bunurilor şi serviciilor produse, excluzând toate bunurile şi serviciile

utilizate în stadiile intermediare ale producţiei. Această abordare face uz de

conceptul de valoare adăugată. Valoarea adăugată a oricărui producător este

valoarea producţiei realizate de acesta minus cheltuielile făcute pentru bunurile şi

serviciile necesare realizării producţiei respective. Valoarea adăugată este deci

valoarea nou creată în procesul de producţie.

În exemplul considerat, valoarea producţiei firmei S.C. MERE S.R.L. este de 35 mil. lei,

iar valoarea producţiei firmei S.C. SUC S.R.L. este de 40 mil. lei. Dacă măsurarea

activităţii economice agregate s-ar realiza prin însumarea simplă a valorii producţiei celor

două firme, s-ar obţine duble înregistrări, deoarece valoarea de 25 mil. lei a merelor

cumpărate de firma S.C. SUC S.R.L. este inclusă în valoarea producţiei ambelor firme.

Pentru a evita aceste duble înregistrări se vor însuma doar valorile adă ugate ale producţiei:

Valoarea adăugată:

pentru firma S.C. MERE S.R.L. = 35 mil. lei

pentru firma S.C. SUC S.R.L. = 40 mil. lei – 25 mil. lei

Total valoare adăugată = 50 mil. lei

Metoda venitului – măsoară activitatea economică prin însumarea tuturor

veniturilor încasate, incluzând salariile, taxele (veniturile guvernului), dobânzile,

rentele şi profitul net al firmelor (după plata taxelor).

Venituri încasate:

- salarii ( 15 mil. la MERE S.R.L. şi 10 mil. la SUC S.R.L.) = 25 mil. lei

- taxe ( 5 mil. la MERE S.R.L. şi 2 mil. la SUC S.R.L.) = 7 mil. lei

- profituri ( 15 mil. la MERE S.R.L. şi 3 mil. la SUC S.R.L.) = 18 mil. lei

Total venit = 50 mil. lei

Metoda venitului ne arată că valoarea activităţii economice este de 50 mil. lei, aceeaşi cu

cea determinată prin metoda producţiei.

Metoda cheltuielilor – măsoară activitatea economică însumând cheltuielile făcute

de utilizatorii finali ai producţiei.

Macroeconomia

44

În exemplul considerat, menajele sunt utilizatorii finali ai merelor. Firma S.C. SUC S.R.L.

nu este un utilizator final al merelor cumpărate de la firma S.C. MERE S.R.L. deoarece ea

produce suc cu aceste mere, suc pe care îl vinde populaţiei.

Utilizatorii finali plătesc 10 mil. lei pentru mere şi 40 mil. lei pentru suc. În total

cheltuielile se ridică la suma de 50 mil. lei, ca şi în metodele anterioare.

Cheltuieli pentru obţinerea producţiei finale realizate:

- cheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru mere = 10 mil. lei

- cheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru suc = 40 mil. lei

Total cheltuieli = 50 mil. lei

Faptul că metoda producţiei, cea a venitului şi cea a cheltuielilor dau acelaşi rezultat, nu

este o întâmplare. Întotdeauna aceste trei metode conduc la acelaşi rezultat. Mai întâi se

observă că, valoarea de piaţă a bunurilor produse într-o perioadă dată este, prin definiţie,

egală cu suma pe care cumpărătorii trebuie să o cheltuiască pentru obţinerea lor. Sucul

produs de firma S.C. SUC S.R.L. are valoarea de piaţă de 40 mil. lei numai pentru că

există oameni care doresc să cheltuiască atât pentru a cumpăra acest suc.

Valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor şi cheltuielile pentru aceste bunuri şi

servicii sunt întotdeauna egale.

În acest fel, metoda producţiei (care măsoară valoarea de piaţă) şi metoda cheltuielilor

(care măsoară cheltuielile populaţiei) trebuie să dea aceeaşi măsură a activităţii economice.

Pe de altă parte, veniturile utilizatorilor finali trebuie să fie egale cu cheltuielile făcute de

ei.

Încasările vânzătorilor devin egale cu venitul total generat de activitatea

economică, incluzând salariile lucrătorilor, taxele, profitul net şi celelalte forme

de venit.

Se obţine: producţia totală = venitul total = cheltuielile totale

producţia, venitul şi cheltuielile fiind măsurate în aceleaşi unităţi de măsură.

Această relaţie este identitatea fundamentală a Contabilităţii Naţionale.

Această identitate este utilizată în legătură cu activitatea economică curentă, economia

fiind privită ca un întreg.

2.2.2. Principalele agregate macroeconomice

Agregatele macroeconomice sunt mărimi sintetice care măsoară rezultatele

activităţii economice de ansamblul ale economiei.

Principalele agregate macroeconomice sunt produsul intern brut, produsul

naţional brut, venitul naţional, consumul, economiile, formarea brută de capital

fix etc.

Produsul intern brut măsoară producţia realizată în interiorul tării, adică activitatea

economică organizată cu scopul producerii bunurilor şi serviciilor.

Venitul naţional măsoară ansamblul veniturilor obţinute de actorii vieţii economice

(agenţii economici).

Consumul (consumul final) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru

satisfacerea directă a nevoilor umane, individuale şi colective.

Economiile reprezintă partea resurselor (veniturilor) curente care rămân disponibile

pentru acumularea de active fizice sau financiare.


Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile achiziţionate de

către producători pentru a fi utilizate cel puţin un an în procesul lor de producţie. Acest

agregat corespunde investiţiilor.

Alte mărimi agregate utilizate, asupra cărora se va reveni ulterior sunt exporturile şi

importurile. Cheltuielile publice nu sunt măsurate ca un agregat distinct.

Tema 2.3. Produsul Intern Brut

Obiectivele 2.3.1. Metoda producţiei de măsurare a PIB

2.3.2. Metoda cheltuielilor de măsurare a PIB

2.3.3. Metoda venitului de măsurare a PIB

2.3.4. Sectorul privat şi sectorul guvernamental

Mijloace




Finalitatea - cunoaşterea modului de măsurare a PIB prin cele trei metode: de

producţie, a venitului şi a cheltuielilor


Timp de lucru

necesar

- pentru citirea şi înţelegerea conţinutului: 1 oră

2.3. PRODUsUL INTERN bRUT

Cea mai completă măsură a activităţii economice agregate, cea mai bine cunoscută

şi cea mai des folosită este Produsul Intern Brut (PIB). Produsul Intern Brut poate fi

măsurat prin metoda producţiei, metoda venitului şi metoda cheltuielilor. Deşi aceste

trei metode conduc la aceeaşi valoare a Produsului Intern Brut, fiecare oferă o perspectivă

diferită asupra activităţii economice agregate.

Utilizarea tuturor celor trei metode dă o imagine mai cuprinzătoare asupra structurii

economiei decât o poate da una singură.

2.3.1. Metoda producţiei de măsurare a PIB

Conform metodei producţiei, PIB al unei economii se defineşte ca fiind valoarea

de piaţă a bunurilor si serviciilor finale, nou produse în interiorul ţării în decurs

de un an.

În definiţia PIB, sunt patru elemente esenţiale care trebuie avute în vedere.

a) Valoarea de piaţă. Bunurile sunt incluse în PIB la valoarea lor de piaţă, adică la

preţurile cu care ele au fost vândute pe piaţă.

Avantajul utilizării valorii de piaţă este acela că ea permite însumarea unor producţii

de bunuri diferite.

În plus, prin utilizarea valorii de piaţă se iau în calcul diferenţele relative în ceea ce

priveşte importanţa diferitelor bunuri şi servicii.

Macroeconomia

46

Spre exemplu, dacă producţia unei economii cuprinde 100 kg. de mere şi 10 litri de

suc, însumarea acestor cifre nu are nici un sens. Dar se pot însuma valorile celor două

producţii. Dacă preţul unui kg. de mere este 5.000 lei iar preţul unui litru de suc este

20.000 lei, valoarea totală a producţiei realizate este de 100 * 5.000 + 10 * 20.000 =

700.000 lei. Valoarea cu care cele două producţii participă la formarea Produsului Intern

Brut este de 700.000 lei.

O problemă legată de utilizarea valorii de piaţă a bunurilor pentru calculul PIB este

aceea că anumite bunuri şi servicii nu sunt vândute pe piaţă şi deci nu au valoare de piaţă.

Ideal, PIB ar trebui să fie ajustat pentru a reflecta existenţa acestor bunuri, dar există

dificultăţi în obţinerea unei măsurări corespunzătoare a lor. Este vorba, spre exemplu, de

activităţile casnice sau cele legate de îngrijirea copiilor. Dacă aceste activităţi sunt făcute

în cadrul familiei, de către membrii acesteia, nu sunt incluse în PIB, deşi aceleaşi activităţi

făcute de către firme specializate, cărora li se plăteşte contravaloarea serviciului respectiv,

sunt incluse în PIB.

În mod similar, pentru că beneficiile eliminării poluării aerului şi a apei nu sunt

cumpărate şi nu sunt vândute pe piaţă, acţiunile de reducere a poluării sau orice alte

acţiuni ce privesc calitatea mediului, nu sunt incluse în PIB.

Câteva bunuri şi servicii destinate pieţei sunt parţial incluse în P.I.B. Este cazul,

spre exemplu, al activităţilor care au loc în cadrul aşa numitei economii subterane.

Economia subterană include atât activităţile legale, ascunse însă statului (pentru a evita

plata unor taxe sau respectarea unor acorduri), cât şi activităţile ilegale, cum ar fi: droguri,

prostituţie şi, în unele locuri, jocuri de noroc. Se poate argumenta că astfel de activităţi,

cum ar fi drogurile, produc mai degrabă “rele” decât “bunuri” şi nu pot fi incluse în PIB.

Dar o aplicare riguroasă a acestui principiu poate evidenţia multe bunuri şi servicii de

acest gen, incluse în mod curent în PIB. Astfel apare întrebarea dacă ţigările, băuturile

alcoolice, sunt mai mult “bunuri” decât “rele” (iar producţia de ţigări şi de băuturi

alcoolice sunt incluse în PIB). Statisticienii guvernamentali ajustează PIB pentru a include

şi economia subterană, estimând dimensiunea acesteia (uneori este luată în calcul prin

cantitatea de bani în numerar existentă în circulaţie).

O particularitate importantă a activităţii economice este aceea că bunurile şi

serviciile furnizate de stat nu trec prin piaţă (nu sunt destinate pieţei). Este vorba de

educaţia publică, construirea şi întreţinerea străzilor, ordinea publică, apărarea etc.

Faptul că cele mai multe bunuri furnizate de stat nu sunt vândute pe piaţă implică o lipsă a

valorii de piaţă care se va utiliza la calculul contribuţiei serviciilor publice la PIB. În acest

caz, soluţia care a fost adoptată este aceea că valoarea serviciilor guvernamentale (publice)

este costul lor de producţie. Astfel, contribuţia apărării la PIB egalează costul

guvernamental al apărării: salariile şi serviciile personalului civil, costul construirii şi

întreţinerii armamentului şi a bazelor militare, etc. În mod similar, contribuţia sectorului

educaţiei la PIB este măsurată prin costul salariilor profesorilor, al construirii noilor şcoli

şi al dotării cu echipamente destinate desfăşurării procesului de învăţământ etc.

b) Bunuri şi servicii nou produse. Fiind o măsură a activităţii economice curente, P.I.B.

include numai bunuri şi servicii care sunt nou produse în decursul perioadei de

calcul. P.I.B. exclude cheltuielile sau vânzările de bunuri şi servicii care au fost

produse în perioadele anterioare. Astfel, deşi preţul de piaţă plătit pentru construirea

unor noi case va fi inclus în P.I.B., preţul plătit pentru locuinţele vândute în prezent,

dar construite într-o perioadă anterioară, nu intră în P.I.B. (valoarea locuinţelor în

utilizare a fost introdusă în P.I.B. în anul în care au fost construite).

Cu toate acestea, valoarea serviciilor de evaluare a stării reale şi alte servicii ale agenţilor

imobiliari intră în P.I.B., deoarece acestea sunt furnizate în anul curent.


c) Bunuri şi servicii finale. Bunurile şi serviciile produse într-o unitate de timp pot fi

clasificate ca:

- bunuri şi servicii intermediare;

- bunuri şi servicii finale.

Bunurile şi serviciile intermediare sunt cele utilizate pentru producerea altor bunuri şi

servicii, în aceeaşi perioadă în care ele însele au fost produse. De exemplu, făina care este

produsă şi apoi utilizată pentru a se face pâine în acelaşi an, este un bun intermediar.

Firmele care furnizează făina brutăriilor, furnizează un bun intermediar.

Bunurile şi serviciile finale sunt acele bunuri şi servicii care nu sunt intermediare.

Bunurile şi serviciile finale constituie elemente ultime ale unui proces de producţie. De

exemplu: pâinea, serviciul de transport al pâinii acasă etc.

Deoarece scopul activităţii economice este acela de a produce bunuri şi servicii finale, în

timp ce bunurile şi serviciile intermediare sunt doar un pas pe această cale, numai bunurile

şi serviciile finale sunt incorporate în P.I.B.

Uneori distincţia dintre bunurile finale şi cele intermediare este dificil de făcut.

De exemplu, un nou strung vândut unei firme este un bun final sau un bun intermediar ?

Deşi strungul este utilizat pentru a produce alte bunuri, el nu este utilizat numai pe durata

anului. Deci, el nu este un bun intermediar. El este un bun final. În particular, strungul este

un exemplu de bun din categoria bunurilor de capital.

Un bun de capital este el însuşi un bun produs (aceasta le distinge de resursele

naturale, cum ar fi pământul) şi utilizat pentru a produce alte bunuri. Spre deosebire de

bunurile intermediare, bunurile de capital nu sunt utilizate numai în perioada în care sunt

produse. S-a decis astfel ca bunurile de capital să fie clasificate ca bunuri finale şi astfel

valoarea lor să fie inclusă în PIB. Raţiunea unei astfel de decizii constă în aceea că

sporirea capacităţii productive cu bunuri de capital nou produse reprezintă un important

obiectiv al activităţii economice. O altă problemă este cea legată de bunurile de inventar.

Bunurile de inventar sunt stocuri de produse finite nevândute, produse

neterminate (aflate într-o anumită fază de prelucrare) şi materii prime deţinute de firme.

Investiţiile de inventar reprezintă cantitatea cu care bunurile de inventar cresc pe durata

unui an. De exemplu, se presupune că o brutărie începe anul cu un stoc de făină de 100 q şi

la sfârşitul anului firma deţine 200 q. Diferenţa dintre 200 şi 100 reprezintă investiţie de

inventar. Chiar dacă scopul ultim al producţiei brutăriei este acela de a face şi vinde pâine,

investiţiile de inventar sunt tratate ca bunuri finale şi intră în PIB, deoarece nu sunt

utilizate în anul de calcul şi, pe de altă parte, măresc capacitatea productivă viitoare a

economiei.

În exemplul cu firmele S.C. MERE S.R.L. şi S.C. SUC S.R.L. s-a arătat că

activitatea economică de ansamblu poate fi măsurată prin însumarea valorii adăugate

(valoarea producţiei minus cheltuielile pentru facturi) a fiecărui producător. Avantajul

tehnicii valorii adăugate este că în mod automat include bunurile şi serviciile finale şi

exclude bunurile intermediare de la măsura producţiei totale.

Dacă revenim la exemplul anterior, prin însumarea valorilor adăugate ale celor două

companii, vom obţine o măsură a activităţii economice care include vânzările finale ale

celor două firme, dar exclude bunurile intermediare.

2.3.2. Metoda cheltuielilor de măsurare a P.I.B.

O perspectivă diferită asupra componentelor P.I.B. este obţinută prin abordarea

cheltuielilor. Conform metodei cheltuielilor,

PIB este determinat ca totalitatea cheltuielilor pentru bunurile şi serviciile produse

de o naţiune pe o durată specificată de timp, de regulă un an.

Patru categorii majore de cheltuieli sunt evidenţiate în PIB: consumul privat, investiţiile

brute, cheltuielile guvernamentale pentru bunuri şi servicii şi exportul net (exportul –

importul).

Macroeconomia

48

Simbolic: Y = P.I.B. = total producţie = total venit = total cheltuieli

Dacă se notează: consumul privat = C; investiţiile brute = I;

cheltuielile guvernamentale = G; exportul net = Xn

se obţine: Y = C + I + G + Xn .

Aceasta este denumită identitatea venit – cheltuieli, deoarece stabileşte că venitul Y

egalează cheltuielile totale.

Consumul privat (mai pe scurt, Consumul) este definit ca fiind cheltuielile făcute

de către gospodăriile populaţiei pentru bunuri şi servicii finale, inclusiv cele

importate.

Elementele consumului pot fi clasificate în:

- consumul de bunuri durabile;

- consumul de bunuri nedurabile (de folosinţă curentă);

- servicii: educaţie, sănătate, transport, servicii bancare, etc.

Investiţiile brute (mai pe scurt, Investiţiile) includ atât cheltuielile pentru bunurile

de capital fix noi, numite investiţii fixe, cât şi cele care determină creşterea inventarului

firmelor, numite investiţii de inventar.

La rândul lor, investiţiile fixe se divid în două componente majore:

- investiţii făcute de firme (utilaje, clădiri, echipament, etc. );

- investiţii făcute de gospodării (case, apartamente, etc.).

Casele şi apartamentele sunt tratate ca bunuri de capital deoarece ele furnizează un

serviciu (adăpost) pe o perioadă îndelungată de timp. Ca şi consumul, investiţiile includ

cheltuielile pentru bunuri produse în străinătate.

Cum s-a menţionat, creşterea inventarului este inclusă în investiţii în două moduri:

- bunuri care sunt produse şi nu sunt vândute. Acestea fac să crească inventarul

firmei. În fapt, aceasta reprezintă echivalentul unei cheltuieli pe care firmele le fac

pentru ele însele. Această regulă este necesară deoarece garantează că producţia şi

cheltuielile vor fi întotdeauna egale în Contabilitatea Naţională.

- bunuri care sunt cumpărate şi reprezintă o creştere a stocurilor de materi i prime.

Cheltuielile guvernamentale de bunuri şi servicii includ cheltuielile statului

pentru bunuri sau servicii produse în ţară sau în străinătate.

Nu toţi banii cheltuiţi de stat sunt destinaţi cumpărării de bunuri şi servicii.

Transferurile reprezintă o categorie de cheltuieli care includ plăţile pentru protecţia

socială şi medicamente compensate, securitate socială etc. Sunt plăţi făcute de guvern (în

primul rând individual), dar fără să corespundă unui schimb pentru bunuri şi servicii

curente. În consecinţă, ele sunt excluse din cheltuielile guvernului care se iau în calcul la

determinarea P.I.B. prin metoda cheltuielilor.

Exportul net reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri.

Exportul reprezintă acele bunuri şi servicii produse în ţară, dar care sunt vândute

în alte ţări.

Importul reprezintă acele bunuri şi servicii produse în alte ţări, dar care sunt

cumpărate de rezidenţii din ţară.

Exporturile sunt adăugate la totalul cheltuielilor, deoarece ele reprezintă cheltuielile

făcute de străini pentru bunuri şi servicii produse în ţară. Importurile sunt scăzute din

totalul cheltuielilor, deoarece consumul, investiţiile şi cheltuielile guvernamentale sunt

definite ca incluzând bunurile şi serviciile importate. Scăderea importurilor asigură că


totalul cheltuielilor: C + I + G + Xn, reflectă numai cheltuielile făcute pentru bunurile

produse în ţară. Creşterea importurilor micşorează cheltuielile pentru producţia internă.

În Tabelul 2.1 este prezentat măsurarea PIB-ului în România, în anul 1998 folosind

metoda cheltuielilor.

Categorii de cheltuieli Miliarde lei Procent din PIB

Produsul Intern Brut

Consum final

Consum final al gospodăriilor populaţiei

Consum final al administraţiei publice

Consum final al administraţiilor private

Formarea brută de capital fix

Variaţia stocurilor

Exportul net (Export – Import)

368260,7

319310,2

266009,9

51437,2

1863,1

71350,2

7604,1

-30003,8

100,0

86,71

72,23

13,97

0,51

19,38

2,06

-8,15

Tabelul 2.1. Metoda cheltuielilor de măsurare a PIB în anul 1998, pentru România

2.3.3. Metoda venitului de măsurare a P.I.B.

Conform metodei venitului, P.I.B. se calculează prin însumarea veniturilor. Un

element cheie al metodei venitului îl reprezintă conceptul de venit naţional.

Venitul naţional este suma a cinci categorii de venituri:

1. Veniturile angajaţilor - salariile, primele, C.A.S.-ul (reprezintă cea mai mare parte a

venitului naţional), şomaj;

2. Veniturile proprietarilor – mulţi oameni desfăşoară activităţi pentru ei înşişi – sunt

proprii lor angajaţi. Ei deţin şi bunuri de capital. Venitul proprietarilor include venitul

din muncă şi venitul din capital obţinut de cei care desfăşoară activităţi pe cont

propriu.

3. Venituri sub formă de rentă – veniturile obţinute de indivizii care sunt proprietari ai

pământului sau a altor elemente pe care le închiriază spre utilizare altora. Anumite

venituri cum sunt drepturile de autor, drepturile artiştilor obţinute din vânzarea

înregistrărilor, drepturile autorilor de software etc. Sunt incluse în această categorie.

4. Profiturile firmelor – profiturile obţinute de către firmele producătoare care reprezintă

ceea ce rămâne din venit după plata salariilor, a rentelor, a dobânzilor şi a altor costuri

plătite. Profiturile sunt utilizate pentru a plăti impozitele către stat şi pentru a plăti

dividendele posesorilor de acţiuni. Profitul rămas după plata impozitelor şi plata

dividendelor rămâne la dispoziţia firmei, de regulă cu scopul de a fi reinvestit.

Profiturile generate de către firme reprezintă o mică parte din PIB, dar mărimea

profiturilor generate poate să se schimbe foarte mult de la un an la altul sau chiar de la

un trimestru la altul.

5. Dobânzi nete – reprezintă dobânzile încasate de către indivizi minus dobânzile plătite

de către indivizi.

În plus faţă de cele cinci elemente componente ale venitului naţional, pentru a obţine PIB

trebuie luate în calcul alte trei elemente: impozitele indirecte, deprecierea capitalului fix

şi soldul plăţilor cu străinătatea.

Impozitele indirecte pe vânzări şi accizele, sunt plătite de firme statului. Impozitele

indirecte nu apar ca o categorie distinctă de venituri alături de cele cinci, dar

pentru că ele sunt un venit pentru stat, trebuie adăugate la venitul naţional în

vederea măsurării tuturor veniturilor din ţară. Venitul Naţional plus impozitele

indirecte egalează Produsul Naţional Net (PNN). Deprecierea (uzura, consumul

Macroeconomia

50

de capital fix) capitalului fix exprimă pierderea de valoare a capitalului fix pe

durata pentru care se măsoară activitatea economică.

În calculul componentelor venitului naţional (specific veniturilor proprietarilor, a

profiturilor firmelor şi a rentelor), deprecierea a fost scăzută din total, adică din venitul

brut. Astfel, pentru a calcula venitul brut total, trebuie adăugată înapoi deprecierea.

Suma dintre produsul naţional net şi consumul de capital fix reprezintă Produsul

Naţional Brut (PNB). Produsul naţional brut şi produsul intern brut sunt denumite

„brute” deoarece ele măsoară producţia naţională luând în calcul şi deprecierea

capitalului fix.

Soldul plăţilor cu străinătatea reprezintă venitul plătit agenţilor economici

naţionali de restul lumii minus venitul plătit agenţilor economici străini de către

economia naţională

Pentru a obţine PIB plecând de la PNB, din produsul naţional brut se scade soldul plăţilor

cu străinătatea:

PIB = PNB – Soldul plăţilor cu străinătatea.

Deşi cele trei metode de calcul a produsului intern brut conduc la aceeaşi valoare a

Produsului Intern Brut, fiecare oferă o perspectivă diferită asupra economiei, astfel încât,

utilizarea tuturor celor trei metode face posibilă înţelegerea mai bună a funcţionării şi

structurii economiei naţionale

2.3.4. Sectorul privat şi sectorul guvernamental

În acest capitol, activitatea economică s-a măsurat ca sumă a tuturor veniturilor

generate în economie. Uneori este necesar să se cunoască cât de mult din venitul total a

fost recepţionat de sectorul privat (gospodării şi firme private) şi cât de mult a încasat

sectorul public. Acest lucru este necesar, de exemplu, când se încearcă să se prevadă

cererea de bunuri de consum. Analiza venitului privat este, în acest caz, mai utilă decât

analiza venitului în ansamblul său.

Venitul sectorului privat, uimut venit privat disponibil, măsoară venitul aflat la

dispoziţia sectorului privat pentru a fi cheltuit.

În general, ca şi pentru o familie, venitul disponibil al sectorului privat este egal cu venitul

recepţionat din activităţile private, plus plăţile recepţionate de către sectorul privat de la

sectorul guvernamental minus taxele plătite sectorului guvernamental:

Venitul privat disponibil = Y + SPS + TR + DOB - T

unde: Y = produsul intern brut;

SPS = soldul plăţilor cu străinătatea, definit mai sus;

TR = transferuri recepţionate de la sectorul guvernamental;

DOB = dobânzi plătite de guvern la creditele guvernamentale;

T = taxele.

Această relaţie arată că venitul privat disponibil este egal cu venitul sectorului privat

generat în interiorul ţării şi în afara ţării, plus plăţile către sectorul privat ale statului

(transferurile şi dobânzile) minus taxele plătite sectorului de stat.

Partea din PIB care nu este la dispoziţia sectorului privat reprezintă venitul net

guvernamental. Venitul net guvernamental este egal cu taxele, T, minus plăţile făcute de către guvern

sectorului privat (transferurile, TR, precum şi dobânzile, DOB):


Venitul net guvernamental = T – TR – DOB

Suma dintre venitul privat disponibil şi venitul net guvernamental reprezintă

produsul intern brut.

Tema 2.4. Aplicaţii

Obiectivele 2.4.1. O economie cu două categorii de agenţi economici

2.4.2. Gospodăriile populaţiei economisesc o parte din venit

2.4.3. Circuitul economic cu economii şi investiţii

2.4.4. Valoarea adăugată: semnificaţia şi măsurarea sa

2.4.5. Relaţiile cu restul lumii

2.4.6. Măsurarea activităţii administraţiilor

2.4.7. Circuitul economic de ansamblu

Mijloace






Finalitatea - înţelegerea circuitului economic în ansamblul său

- parcurgerea aplicaţiilor propuse

Evaluarea - parcurgerea întrebărilor recapitulative şi a testelor grilă

Timp de lucru

necesar

- pentru înţelegerea aplicaţiilor: 2 ore

2.4. APLICATII 2.4.1. O economie cu două categorii de agenţi economici

Se consideră o economie cu două categorii de agenţi economici:

- gospodăriile populaţiei (menajele sau familiile) care vând servicii productive

întreprinderilor în schimbul unui venit pe care ele îl cheltuiesc în întregime pentru a

cumpăra bunuri de consum;

- întreprinderile, care cumpără serviciile productive oferite de gospodării şi le combină

pentru a produce bunuri de consum final, care sunt apoi vândute gospodăriilor.

Se cere:

a) Să se reprezinte fluxurile reale şi monetare care se stabilesc între aceste două categorii

de subiecţi economici, dacă mărimea veniturilor vărsate de către întreprinderi

gospodăriilor în contrapartida serviciilor productive oferite de acestea este egală cu

1.500 u.m. şi dacă producţia obţinută de întreprinderi este integral vândută;

b) Presupunând că nu există decât două categorii de venituri: salarii notate cu W şi

profituri, notate cu Π, ce servicii productive sunt remunerate de către acestea?

c) Care este mărimea producţiei totale, Y, a consumului final, C, şi a profiturilor, Π, dacă

salariile sunt egale cu 1.200? Ce relaţie există între aceste agregate macroeconomice?

Răspuns:

Macroeconomia

52

a) Circuitul economic este reprezentat în Figura 1.3. Fluxurile reale sunt reprezentate prin

linii continue. Fluxurile monetare sunt reprezentare prin linii punctate. Se remarcă

existenţa a două pieţe: piaţa serviciilor productive şi piaţa bunurilor. Pe piaţa

serviciilor productive întreprinderile varsă menajelor un venit compus din salarii şi

profituri egal cu 1.500. În contrapartidă, ele primesc serviciile productive furnizate de

către menaje.

b) Salariile reprezintă remunerarea orelor de muncă de diverse calificări. Se consideră că

munca de conducere asigurată de către întreprinzător este remunerată cu o sumă

asimilabilă unui salariu. Profiturile, Π, sunt egale cu valoarea producţiei minus

salariile. Profitul este considerat ca fiind surplusul obţinut de întreprinzător pentru

asumarea riscului angajării capitalului necesar derulării activităţii productive şi

abilităţii sale de a combina factorii de producţie.

c) Producţia în decursul perioadei analizate este Y = 1.500 . Ea este cumpărată în

totalitate de către gospodăriile populaţiei şi distrusă în procesul de satisfacere a

trebuinţelor. Consumul final este deci C = 1.500. Producţia reprezintă un flux real de

bunuri. Această producţie de naştere, în contrapartidă, la un vărsământ de venituri

egal cu 1.500 şi compus din salarii W = 1.200 şi profituri, Π = 1.500 - 1.200 =

300. Salariile şi profiturile reprezintă fluxuri monetare. Se poate scrie că toată

producţia a fost cerută şi în final consumată, adică Y = C = 1.500. Ea a dat naştere

unui flux de venituri, salarii şi profituri, astfel că: Y = W + Π = 1.500.

Salarii, W = 1.200

Profituri, Π = 300

Gospodăriile

populaţiei

Muncă

Piaţa Piaţa

bunurilor şi serviciilor


Bunuri şi servicii

Firme

producătoare

Consum, C = 1.500

flux real

flux monetar

Figura 2.4. Circuitul economic cu două categorii de agenţi economici

Ven

itu

l, Y

= 1

.50

0


2.4.2. Gospodăriile populaţiei economisesc o parte din venit

Se consideră acum că întreprinderile produc două tipuri de bunuri: bunuri

destinate consumului final al menajelor şi bunuri destinate creşterii capacităţii productive.

Întreprinderile emit titluri de valoare, acţiuni şi obligaţiuni, şi distribuie integral profiturile

lor deţinătorilor acestor titluri sub formă de dividende (DIV) sau de dobânzi (DOB).

Menajele economisesc o parte din venitul lor şi folosesc aceste economii pentru a cumpăra

acţiuni sau obligaţiuni nou emise, puse în vânzarea pe piaţa financiară.

Se cere să se răspundă la următoarele întrebări:

a) Ce diferenţe există între acţiuni şi obligaţiuni?

b) Care este rolul pieţei financiare?

Răspuns:

a) Acţiunile şi obligaţiunile constituie valori mobiliare şi permit mobilizarea unei părţi

sau a totalităţii economiilor gospodăriilor populaţiei.

Acţiunile materializează dreptul de coproprietate asupra activelor societare. Din acest

motiv ele permit deţinătorilor lor de a lua parte activă la gestiunea întreprinderii. Ele

dau dreptul de obţinere a unui dividend, a cărui mărime depinde de profitul realizat de

firma respectivă. Acţiunile sunt titluri de valoare cu venit variabil.

Obligaţiunile materializează o creanţă asupra întreprinderii. Ele nu dau deţinătorilor

lor dreptul de a participa la gestiunea firmei, posesorul lor având calitatea de creditor

în raport cu emitentul obligaţiunilor. Ele asigură obţinerea unei dobânzi fixe. Din punct

de vedere al înregistrării operaţiunilor financiare, dreptul de creanţă, care este baza

operaţiunilor financiare, are un sens economic mai larg decât sensul juridic. Din acest

punct de vedere, drepturile obligatarilor nu sunt considerate drepturi de proprietate, ci

sunt asimilate unor creanţe. În ultima perioadă, această distincţie este pusă în discuţie

de apariţia unor titluri de valoare intermediare între obligaţiunile clasice şi acţiuni.

Astfel de titluri sunt certificatele de investitor, acţiuni fără drept de vot, sau titluri de

participare a căror remuneraţie este în parte fixă, în parte în funcţie de profiturile

întreprinderii emitente.

b) Piaţa financiară este locul de întâlnire a ofertei şi cererii de valori mobiliare. În

exemplul considerat, toate titlurile emise de întreprinderi sunt cumpărate de către

gospodăriile populaţiei. Pe piaţa titlurilor se înregistrează tranzacţii cu titluri de

valoare nou emise (piaţa financiară primară), ca şi tranzacţii cu titluri de valoare emise

anterior (piaţa financiară secundară). Deoarece titlurile de valoare emise anterior se

vând între gospodăriile populaţiei, în circuitul economic numai piaţa financiară

primară este luată în consideraţie.

2.4.3. Circuitul economic cu economii şi investiţii

În decursul perioadei considerate, întreprinderile produc bunuri de consum final de

o valoare egală cu 1.200, şi bunuri de producţie de valoare egală cu 300. Bunurile de

capital produse sunt cumpărate integral de către alte întreprinderi. Întreprinderile plătesc

salarii egale cu W = 1.200. Dobânzile (plătite deţinătorilor de obligaţiuni emise de

întreprinderi) sunt egale cu dividendele. Profitul întreprinderilor este vărsat integral sub

formă de dividende gospodăriilor populaţiei care deţin acţiuni. Menajele cumpără

totalitatea bunurilor de consum produse de întreprinderi, cheltuind pentru aceasta 80% din

venitul lor, şi utilizează partea din venit rămasă pentru a cumpăra acţiuni şi obligaţiuni noi,

emise de întreprinderi.

Se cere:

a) Care este mărimea producţiei Y, a consumului final C, a economiilor S, a investiţiilor

I, a profiturilor Π, şi a salariilor W? Ce relaţii se pot stabili între aceste agregate?

Macroeconomia

54

b) Reprezentaţi pe un grafic ansamblul fluxurilor monetare şi reale ce se stabilesc între

subiecţii economici.

Răspuns:

a) Producţia totală se ridică la: Y = 1.000 + 500 = 1.500. Pentru muncă, întreprinderile

plătesc salarii W = 1.200. O parte din venit este utilizată pentru plata dobânzilor. Ce

rămâne din venit după plata salariilor şi a dobânzilor reprezintă profitul. Deoarece

profitul este utilizat integral pentru plata dividendelor şi deoarece dobânzile sunt egale

cu dividendele, se obţine: dobânzi Dob = 150 (plătite deţinătorilor de obligaţiuni) şi

dividende Div = 150 (vărsate deţinătorilor de acţiuni). Aceste venituri, ca de altfel şi

salariile, sunt încasate de gospodăriile populaţiei. Menajele consacră 80% din venitul

lor pentru cumpărarea de bunuri de consum, adică:

C=0,8 x 1.500 = 1.200. Economiile se ridică astfel la: S = Y – C = 1.500 – 1.200 =

300. Aceste economii sunt utilizate pentru a cumpăra acţiuni şi obligaţiuni nou emise

de către firme, în scopul finanţării investiţiilor lor. Se obţine I = 300. Producţia

generează un venit echivalent care este compus din salarii şi profituri: Y = W + Π.

Venitul este utilizat pentru a cumpăra fie bunuri de consum final, fie bunuri de

producţie, adică bunuri de investiţii: Y = C + I. Pe de altă parte, venitul obţinut de către

menaje este fie afectat consumului, fie economisit: Y = C + S. combinând ultimele

două relaţii se obţine: Y = C + S = C + I ceea ce conduce la egalitate d intre economii şi

investiţii: S= I.

flux real Salarii, W = 1.200

flux monetar Dobânzi, Dob = 150

Consum, C = 1.200 Dividende, Div = 150

Gospodăriile

populaţiei

Bunuri şi servicii Muncă

Piaţa

serviciilor

productive

Piaţa Investiţii, I = 300 Piaţa

bunurilor şi capitalurilor

serviciilor

I = 300

Firme Factori de producţie

producătoare

C = 1.200

Fig. 2.5. Circuitul economic incluzând piaţa capitalurilor

b) Producţia în decursul perioadei analizate este Y = 1.500. Ea nu mai este cumpărată în

totalitate de către gospodăriile populaţiei deoarece producţia este constituită din bunuri

de consum final şi din bunuri de investiţii. Bunurile de investiţii sunt cumpărate de

către întreprinderi, aceste achiziţii reprezentând pentru acestea investiţii. Consumul

Ven

itu

l, Y

= 1

.50

0

Eco

no

mii, S

= 3

00


final este C = 1.200. Investiţiile sunt egale cu I = 300. Fondurile pentru investiţii sunt

obţinute de către întreprinderi prin intermediul pieţei financiare. Ele provin de altfel

din economiile pe care le realizează populaţia. Între economii şi investiţii există astfel

o strânsă legătură.

2.4.4. Valoarea adăugată: semnificaţia şi măsurarea sa

În sistemul economic considerat în aplicaţiile precedente, se pot idetifica trei grupe

de întreprinderi, grupe notate cu 1, 2 şi 3. Grupa 1 este compusă din intreprinderi care

produc oţel şi vând integral producţia lor întreprinderilor din grupele 2 şi 3. În decursul

perioadei analizate, mărimea vânzărilor lor este egală cu 300, din care 120 sunt destinate

întreprinderilor din grupa 2 şi 180 celor din grupa 3. grupa 2 este compusă din

întreprinderi care produc autoturisme pe care le vând integral gospodăriilor populaţiei.

Mărimea vânzărilor lor este egală cu 960. Grupa 3 cuprinde întreprinderi care produc

bunuri de capital fix pe care le vând integral întreprinderilor din grupele 1 şi 2. Mărimea

vânzărilor lor este egală cu 240.

Se cere:

a) Care este mărimea vânzărilor totale realizate de întreprinderile din cele trei grupe?

Această cifră reprezintă un bun indicator al valorii producţiei realizate în decursul

perioadei respective pe ansamblul celor trei grupe?

b) După ce definiţi noţiunile de consum intermediar şi de valoare adăugată, evaluaţi

aceste două agregate pentru fiecare grupă de întreprinderi şi pe ansamblul economiei.

c) Definiţi Produsul Intern Brut şi calculaţi mărimea sa. Ce metodă de calcul a PIB se

utilizează în acest caz?

d) Presupunând că în fiecare grupă de întreprinderi, valoarea adăugată brută se

repartizează între salarii în proporţie de 5/6 şi profituri în proporţie de 1/6, evaluaţi

mărimea fiecăreia dintre aceste categorii de venit pentru fiecare grupă de întreprinderi

şi pentru economie în ansamblul ei.

Răspuns:

a) Mărimea totală a vânzărilor realizate de către întreprinderi este egală cu: 300 + 960 +

240 = 1500. Această cifră nu este un bun indicator al valorii producţiei, căci ea conţine

la duble înregistrări. Valoarea producţiei de oţel, de exemplu, este luată în calcul de

două ori: prima oară când se ţine cont de producţia întreprinderilor din grupa 1, şi a

doua oară când se ţine cont de producţia întreprinderilor din grupele 2 şi 3, valoarea

oţelului regăsindu-se în valoarea produselor realizate de către aceste două grupe de

întreprinderi.

b) Consumul intermediar (Ci) este reprezentat de valoarea bunurilor cumpărate de către

întreprinderi şi utilizate de către acestea pentru a produce alte bunuri şi servicii

destinate vânzării. Astfel, consumul de oţel al întreprinderilor din grupa 2 implicat de

producerea autoturismelor reprezintă un consum intermediar. La fel, consumul de oţel

al întreprinderilor din grupa 3 necesar producerii de către întreprinderile din această

grupă a bunurilor de capital fix reprezintă consum intermediar. Pe ansamblul celor trei

grupe de întreprinderi, consumul intermediar este Ci = 120 + 180 = 300.

Se remarcă că, prin ipoteză, întreprinderile din grupa 1 nu au consum intermediar, iar

cumpărările de bunuri de capital fix de către întreprinderile din grupele 2 şi 3 nu sunt

considerate consum intermediar, ci investiţii. Bunurile de capital fix sunt considerate

bunuri finale deoarece ele se utilizează o perioadă mai mare de un an şi nu sunt

incorporate în alte produse şi nici distruse în procesul productiv.

Se numeşte valoare adăugată brută a unei grupe de întreprinderi, şi se noteaza cu VA,

diferenţa dintre valoarea producţiei firmei şi consumul intermediar. În exemplu

considerat, se pot scrie următoarele relaţii:

VA1 = 300 – 0 = 300

VA2 = 960 – 120 = 840

VA3 = 240 – 180 = 60

Macroeconomia

56

iar valoarea adăugată brută totală se ridică la: VA1 + VA2 + VA3 = 1.200.

c) Prin definiţie, Produsul Intern Brut, este egal cu suma valorilor adăugate ale tuturor

agenţilor economic din economie. În exemplu considerat PIB = 1.200. Acest agregat

este un bun indicator al valorii producţiei realizate în decursul unei perioade, căci el

elimină dublele înregistrări. Însumarea valorilor adăugate ale tuturor agenţilor

economici din economie reprezintă metoda producţiei de calcul a PIB. PIB se mai

poate calcula şi prin metoda cheltuielilor sau prin metoda venitului. Deşi toate aceste

trei metode conduc la acelaşi rezultat, fiecare dintre ele oferă o perspectivă diferită

asupra economiei.

d) Pentru o grupă oarecare de întreprinderi, în sistemul studiat, contul de producţie al unei

întreprinderi se prezintă în felul următor:

Contul de producţie

Utilizări Resurse

Consumul intermediar, Ci

Sold: Valoarea adăugată brută, VA

Salarii, W

Profituri, Π

Producţia de bunuri şi servicii, Y

Cu alte cuvinte, valoarea adăugată brută este egală cu: VA = Y – Ci = W + Π. Ea este

integral distribuită sub formă de salarii şi profituri. Dacă partea salariilor în valoarea

adăugată brută este egală cu 5/6 şi a profiturilor este egală cu 1/6, se obţine:

W1 = 5/6 VA1 = 250; Π1 = 1/6 VA1 = 50;

W2 = 5/6 VA2 = 700; Π1 = 1/6 VA1 = 140;

W3 = 5/6 VA3 = 50; Π1 = 1/6 VA1 = 1.;

Pe ansamblu: W = 5/6 Y = 1.000; Π = 1/6 Y = 200, ceea ce face ca, la nivel global,

repartiţia valorii adăugate să fie: Y = W + Π

2.4.5. Relaţiile cu restul lumii

O economie deschisă este o economie care are relaţii de export şi de import cu alte

economii. Se presupune că mărimea exporturilor este egală cu 280 iar mărimea

importurilor este 300. Importurile sunt compuse din bunuri de consum final în valoare de

220 şi bunuri de investiţii în valoare de 80. Se cunoaşte de asemenea că producţia

întreprinderilor naţionale se ridică la 1.500, din care bunurile de investiţii reprezintă 240.

Salariile, W, sunt egale cu 1.250, gospodăriile populaţiei consumă 80% din venitul lor şi

economisesc restul achiziţionând acţiuni şi obligaţiuni.

Se cere:

a) Reprezentaţi pe un grafic ansamblul fluxurilor monetare ce apr între diverşi agenţi

economici în acest caz.

b) Precizaţi semnificaţia echilibrului între resurse şi utilizări şi stabiliţi acest echilibru.

c) Calculaţi soldul balanţei comerciale şi interpretaţi rezultatele obţinute.

d) Ce relaţii se pot stabili între producţia internă (Y), consum (C), investiţii (I), economii

(S), importuri (Im), exporturi (Ex), salarii (W ) şi profituri (Π)?

Răspuns:

a) În partea dreaptă a graficului din Figura 2.6 sunt reprezentate fluxurile relative la

formarea venitului. În schimbul bunurilor şi serviciilor pe care gospodăriile populaţiei

le furnizează, întreprinderile le plătesc un venit egal cu 1500.

În partea mediană a graficului apar fluxurile relative la economii. Pentru finanţarea

investiţiilor, care se ridică la 320, întreprinderile emit o cantitate echivalentă de titluri,

care sunt achiziţionate de către gospodăriile populaţiei în valoare de 300, şi de către

restul lumii (adică de agenţi economici nerezidenţi), în valoare de 20.


În partea stângă-jos a graficului sunt puse în evidenţă fluxurile relative la schimbul de

bunuri şi servicii. Gospodăriile populaţiei cumpără bunuri de consum în valoare de

1.200, întreprinderile cumpără bunuri de investiţii în valoare de 320 iar restul lumii

plăteşte 280 în contrapartida bunurilor pe care le cumpără. Întreprinderile rezidente

recepţionează un venit de 1500 ca rezultat al vânzărilor lor către menaje, către

întreprinderi însăşi (investiţii) şi către restul lumii. Restul lumii primeşte 300 pentru

plata bunurilor importate.

C = 1 200

Gospodăriile

populaţiei

S = 300

Piaţa Ex = 280 Piaţa

bunurilor şi Restul Srl = 20 Piaţa serviciilor

serviciilor lumii capitalurilor productive

Im = 320

W

+

Π

=

I = 320 1500

Firme

Y = 1500 producătoare

Fig. 2.6. Circuitul economic cu restul lumii

b) Echilibrul între utilizări şi resurse indică că valoarea totală a bunurilor şi serviciilor

puse la dispoziţia agenţilor economici este egală cu valoarea totală a cumpărărilor pe

care agenţii economici decid să le facă.

Se observă că, pe perioada analizată, valoarea totală a resurselor cuprinde valoarea

producţiei naţionale, Y, la care se adaugă valoarea importurilor:

Y + Im = 1500 + 300 = 1800.

Pe de altă parte, bunurile şi serviciile create au avut trei utilizări: au fost consumate de

către menajele rezidente, au fost utilizate ca investiţii de către întreprinderile rezidente

şi cumpărate de restul lumii, adică exportate: C + I + Ex = 1200 + 320 + 280 = 1800.

Se remarcă egalitatea dintre resurse şi utilizări: Y + Im = C + I + Ex, egalitate care

poate fi scrisă în forma Y = C + I + (Ex – Im), diferenţa dintre valoarea exporturilor

şi valoarea importurilor fiind denumită export net.

c) Prin definiţie, soldul balanţei comerciale este egal cu diferenţa dintre valoarea

exporturilor şi valoarea importurilor. Sold = Ex – Im = 280 – 300 = -20.

Acest sold negativ indică faptul că cumpărările de bunuri şi servicii din străinătate sunt

superioare vânzărilor către străinătate. Acesta poate fi semnul unei slabe

competitivităţi a întreprinderilor rezidente în raport cu concurenţii străini.

Se poate de asemenea interpreta acest sold ca fiind rezultatul unui exces de cheltuieli a

agenţilor rezidenţi. Astfel, relaţia: Y + Im = C + I + Ex, se poate scrie sub forma: Y

Macroeconomia

58

– (C + I) = Ex – Im. Expresia (C + I) reprezintă cheltuielile agenţilor rezidenţi, iar Y

este valoarea producţiei interne. Constatarea că diferenţa Ex – Im este negativă

echivalează cu constatarea că (C + I) depăşeşte valoarea lui Y. Ecartul între producţia

internă şi cererea internă este egal cu soldul balanţei comerciale. Această echivalenţă

permite înţelegerea faptului că, pentru lupta contra deficitului balanţelor lor de plăţi,

numeroase ţări adoptă măsuri de austeritate care vizează reducerea cheltuielilor

interne, în mod deosebit a consumului.

d) Producţia Y = 1500 a dat naştere la un flux de venituri de aceeaşi mărime. Prin ipoteză,

venitul este plătit de întreprinderi gospodăriilor populaţiei sub formă de salarii, W, de

mărime egală cu 1250, iar restul constituie profiturile întreprinderilor, Π = 250.

Gospodăriile populaţiei consacră 80% din venitul lor pentru cumpărarea de bunuri de

consum, adică: C = 1.500 x 0,8 = 1200. Economiile sunt astfel egale cu: S = Y – C =

1500 – 1200 = 300.

Conform metodei cheltuielilor, producţia Y se poate evalua prin însumarea

cheltuielilor de consum, a investiţiilor şi a exportului net, adică a diferenţei dintre

exporturi şi importuri: Y = C + I + (Ex – Im).

Conform metodei venitului, se poate constata că producţia a generat o cantitate egală

de venituri cu valoare producţiei, venituri constituite din salarii şi profituri: Y=W+Π.

Venitul încasat de către gospodăriile populaţiei a fost fie consumat, fie economisit: Y

= C + S.

Combinând aceste relaţii se obţine identitatea: I + Ex = S + Im. Se regăseşte ceea ce

deja s-a menţionat anterior: atunci când economiile menajelor rezidente, S sunt

inferioare investiţiilor interne, I, ecartul se traduce printr-un deficit al balanţei

comerciale: S – I = Ex – Im < 0, sau, altfel spus, economiile restului lumii Srl vin să

acopere ecartul dintre economiile şi investiţiile interne.

2.4.6. Măsurarea activităţii administraţiilor

Pentru a reda schematizat circuitul economic care reflectă activitatea economică în

ţările cu economie de piaţă, este necesar să se ia în considerare şi categoria de agenţi

economici denumită administraţii publice, sau mai pe scurt, statul. Presupunem că statul

prelevă de la gospodăriile populaţiei impozite de mărime egală cu T = 130. În

contrapartidă, statul plăteşte salarii funcţionarilor publici de mărime egală cu Wa = 70 şi

cumpără de la întreprinderi bunuri de consum intermediar de mărime egală cu CIa = 40 şi

bunuri de investiţii de mărime egală cu Ia = 50.

Se cere:

a) Notând cu G mărimea cheltuielilor făcute de către stat pentru a cumpăra bunuri de la

întreprinderi, să se evalueze încasările şi cheltuielile de la bugetul de stat şi să se

calculeze soldul bugetar.

b) Conform convenţiilor contabilităţii naţionale, care este cât este contribuţia

administraţiilor publice la produsul intern brut, Ya? Cât este mărimea consumului final

al administraţiilor publice, Ca, în cazul considerat?

c) Definiţi noţiunea de buget social şi indicaţi elementele înregistrate în acesta.

Răspuns:

a) Încasările statului în exemplul considerat sunt constituite din impozite, T. Cheltuielile

cuprind cheltuielile de funcţionare, respectiv salariile funcţionarilor publici împreună

cu cheltuielile pentru bunurile intermediare, precum şi cheltuielile de investiţii, adică

Wa + CIa + Ia. Cheltuielile statului pentru cumpărarea de bunuri produse de către

întreprinderi find notate cu simbolul G se obţine: G = CIa + Ia. Atunci:

Încasări la buget: T = 130

Cheltuieli de la buget: Wa + CIa + Ia = Wa + G = 70 + (40 + 50) = 70 + 90 = 160

Soldul bugetar, egal cu încasările minus cheltuielile, este:


T – (Wa + G) = 130 – 160 = – 30.

Un sold negativ semnifică existenţa unui deficit bugetar.

b) Producţia administraţiilor publice fiind în mod obişnuit cedată gratuit altor categorii de

agenţi economici, piaţa nu permite evaluarea mărimii sale. Astfel, prin convenţie,

această producţie se estimează la costurile de producţie. În exemplul ales, pentru

producerea serviciilor publice, administraţiile publice suportă costuri egale cu suma

salariilor vărsate şi a bunurilor de consum intermediare cumpărate, adică:

Wa + Cia = 70 + 40 = 110.

Producţia finală a administraţiilor publice este consumată de către alţi agenţi

economici, constituind fie consum intermediar (de exemple, cazul întreprinderilor de

transport care utilizează infrastructura rutieră), fie consum final (cazul menajelor care

utilizează reţeaua rutieră pentru turism, de exemplu). Deoarece stabilirea acestor două

tipuri de consum este foarte dificilă, se consideră în mod convenţional că

administraţiile publice consumă (consum final), totalitatea producţiei lor. În exemplu

considerat, se obţine: Ca = Wa + CIa = 70 + 40 = 110.

Agregatele privind administraţiile publice sunt astfel definite prin relaţiile următoare:

Ca = Wa + CIa, Ya = Ca – CIa = Wa.

c) Bugetul social înregistrează, în încasări, ansamblul cotizaţiilor sociale plătite de către

agenţii economici. La cheltuieli, el cuprinde ansamblul prestaţiilor sociale plătite

menajelor cu sub formă de pensii, cheltuieli pentru sănătate, alocaţii pentru copii,

ajutoare de şomaj etc.

2.4.7. Circuitul economic de ansamblu

Se presupune că Produsul Intern Brut, Y, este egal cu cu 1560 din care 210 sunt

destinate investiţiilor realizate de întreprinderi, Is. Salariile distribuite de întreprinderi, We,

sunt egale cu 1.300. Menajele consumă 80% din venitul lor disponibil, Yd. Ele

economisesc restul sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Se notează cu Cm mărimea

consumului lor, iar cu Sm mărimea economiilor lor. Exporturile şi importurile sunt

identice ca mărime şi structură cu cele de la aplicaţia 1.5.

Se cere:

a) Reprezentaţi pe un grafic ansamblul fluxurilor monetare ce se stabilesc între agenţii

economici.

b) Definiţi şi calculaţi venitul disponibil brut al menajelor, Yd.

c) Scrieţi relaţia de echilibru care se stabileşte între utilizări şi resurse. Exprimaţi

produsul intern brut, Y, în cele trei optici, a producţiei, a venitului ş i a cheltuielilor.

Răspuns:

a) Graficul din Figura 1.7 prezintă ansamblul fluxurilor relative la formarea venitului. În

schimbul serviciilor pe care menajele le furnizează, întreprinderile varsă un venit egal

cu 1.560. În contrapartida muncii funcţionarilor, statul varsă o sumă egală cu 70.

Graficul prezintă apoi ansamblul fluxurilor relative la economii şi afectarea lor.

Întreprinderile cumpără de la ele însăşi bunuri de investiţii de mărime egală cu 280 şi

importă bunuri egale cu 80. Mărimea investiţiilor lor este astfel egală cu 290, pe care o

finanţează emiţând noi titluri pe piaţa financiară. De asemenea, statul, pentru a finanţa

deficitul bugetar egal cu 30, este în măsură să emită noi obligaţiuni. Valoarea totală a

titlurilor emise se ridică la 320. ele sunt achiziţionate de către menajele rezidente în

valoare de 300 şi de către restul lumii în valoare de 20.

În fine, în graficul 1.7 sunt înregistrate tranzacţiile asupra bunurilor şi serviciilor.

Menajele solicită bunuri de consum în valoare de 1.200, întreprinderile cumpără

bunuri de investiţii în valoare de 290, statul cumpără bunuri intermediare şi bunuri de

investiţii în valoare de 90, iar restul lumii cumpără bunuri în valoare de 280.

Întreprinderile rezidente încasează 1.560 în contrapartida bunurilor pe care le vând.

Restul lumii primeşte 300 pentru bunurile importate de la acestea.

Macroeconomia

60

Wa = 70

Administraţia T = 130 Gospodăriile

publică populaţiei Wa

(statul) +

We

+

G = 90 30 Sm = 300 Πe

Cm = 1.200 =

1.630

Piaţa Ex = 280 Piaţa

bunurilor şi Restul Srl = 20 Piaţa serviciilor

serviciilor lumii capitalurilor productive

Im = 320

290 We

+

Πe

=

Ie = 290 1.560

Firme

produc ătoare

Y = 1.5 60

Fig. 2.7. Circuitul economic incluzând sectorul „restul lumii”

a. Venitul disponibil al menajelor este prin definiţie egal cu ansamblul veniturilor pe

care acestea le obţin prin vânzarea serviciilor productive, suplimentate cu eventualele

transferuri şi diminuate cu taxele, impozitele sau cotizaţiile sociale plătite. În

exemplul considerat, Yd = We + Πe + Wa – T = 1.560 + 70 – 130 = 1.500. aceasta

este suma pe care menajele pot să o afecteze consumului şi să-şi constituie

economiile.

b. Dacă se consideră piaţa bunurilor şi serviciilor, se observă că ea este alimentată în

proporţie de 1.560 prin producţia destinată pieţei a întreprinderilor rezidente, şi în

valoare de 300 prin importuri: Y + Im = 1.560 + 300 = 1.860. Pe de altă parte, aceste

bunuri sunt achiziţionate de către menaje pentru consum final, de către întreprinderi

pentru investiţii, de către stat şi de către restul lumii, adică: Cm + Ie + G + Ex = 1.200

+ 290 + 90 + 2890 = 1.860. Echilibrul între utilizări şi resurse cu luarea în considerare

a statului se scrie: Y + Im = Cm + Ie + G + Ex.

Se verifică de asemenea că, atunci când cheltuiala internă este superioară producţiei

destinată pieţei, adică: Cm + Ie + G > Y, balanţa comercială este deficitară, adică Im

> Ex.

Se poate transforma relaţia de mai sus astfel încât să apară produsul intern brut ca o sumă a

elementelor cererii globale: consumul final, investiţiile, consumul public şi exportul net: Y

= Cm + Ie + G + (Ex – Im). În optica formării venitului, se observă că producţia destinată

pieţei generează salarii egale cu 1.300, şi profituri egale cu 260. se obţine Y = We + Πe.

În fine, în optica utilizării venitului, se poate constata că venitul disponibil a fost în

întregime utilizat de către menaje pentru consumul lor şi pentru economii: Yd = Cm + Sm.

Se obţine astfel relaţia: Y = Cm + Sm + (T – Wa). Aceasta arată că venitul generat în

producţie a fost împărţit între consum, economii şi plata taxelor către stat diminuate cu


sumele plătite de către stat sub formă de salarii pentru funcţionarii publici (şi venituri

transferate).

Sumarul capitolului 1. Conturile naţionale sunt o schemă utilizată în măsurarea activităţii economice curente.

Contabilitatea naţională măsoară activitatea în trei moduri: metoda producţiei, metoda

cheltuielilor şi metoda venitului. Deşi fiecare dintre acestea conduce la aceeaşi valoare pentru

activitatea economică curentă, toate cele trei metode sunt utilizate deoarece fiecare dă o

perspectivă diferită asupra activităţii economice.

2. Produsul intern brut (P.I.B.) este cea mai completă măsură a activităţii economice agregate

ce se desfăşoară într-o perioadă specificată. Metoda producţiei măsoară P.I.B. prin însumarea

valorii de piaţă a bunurilor finale de bunuri şi servicii nou produse într-o economie; această

metodă este implementată de însumarea valorii adăugate a tuturor producătorilor. Metoda

cheltuielilor măsoară P.I.B. prin însumarea a patru categorii de cheltuieli: consumul,

investiţiile, cheltuielile guvernamentale şi exportul net. Metoda venitului măsoară P.I.B. prin

însumarea tuturor veniturilor, inclusiv taxele şi profiturile, generate în activitatea economică.

Întrebări recapitulative 1. Care sunt cele trei metode de măsurare a activităţii economice? De ce ele conduc la acelaşi

rezultat?

2. De ce bunurile şi serviciile sunt incluse în P.I.B. la valoarea de piaţă? Utilizarea valorii de

piaţă are anumite dezavantaje (sau probleme)?

3. Care este diferenţa între bunurile şi serviciile intermediare şi cele finale? În care din aceste

categorii intră bunurile de capital fix, precum maşinile şi utilajele? De ce este importantă

distincţia dintre bunurile intermediare şi cele finale pentru măsurarea P.I.B?

4. Precizaţi cele patru componente ale cheltuielilor totale. De ce este important să se scadă

bunurile importate în măsurarea P.I.B.?

Test grilă 1. În calculul PIB creşterea stocurilor este:

a. exclusă, deoarece se include în producţia intermediară;

b. cuprinsă ca parte a consumului, fiind încadrată la bunuri de consum;

c. cuprinsă în producţia statului;

d. inclusă ca parte a investiţiilor;

e. cuprinsă ca termen distinct, alâturi de consumul populaţiei, consumul statului, investiţii

brute.

2. Care din următoarele elemente sunt tratate drept producţie finală, cuprinse în PIB?

a. Un autoturism marca Mercedes cumpărat de guvern (sectorul public);

b. Cheltuielile statului cu plata alocaţiilor pentru copii;

c. O maşină de cusut cumpărată de o firmă de confecţii;

d. Cumpărarea a trei acţiuni la firma X de către o persoană;

e. Toate cele de mai sus.

3. La 1 ianuarie 1998 o persoană a cumpărat 10 litri de benzină, cu 4.400 lei/litrul. Staţia de

benzină a cumpărat benzina de la rafinăria Petrotel S.A., cu o săptămână înainte, cu preţul de

3.600 lei/litru (preţ ce include cheltuielile de transport). Cu cât contribuie aceste tranzacţii la

formarea PIB din anul 1998?

a. Cu 44.000 lei;

b. Cu 36.000 lei;

c. Cu 8.000 lei;

d. Cu 4.400 lei;

e. Cu zero lei.

4. Presupunem că o firmă realizează din vânzarea producţiei 40 mil. lei. Plăteşte 10 mil. lei

contravaloarea materialelor cumpărate de la alte firme, achită salarii în valoare de 22 mil. lei şi

dobânzi de 3 mil. lei. Profitul firmei a fost de 5 mil. lei. În aceste condiţii, valoarea adăugată a

firmei a fost:

Macroeconomia

62

a. 18 mil.lei;

b. 22 mil. lei;

c. 27 mil. lei;

d. 30 mil. lei;

e. 35 mil. lei.

5. La loteria din 1 aprilie 1998, o persoană a câştigat 1 mld. lei. Aceşti bani i-au fost plătiţi

imediat, integral. Cu cât a contribuit acest câştig la formarea PIB pe anul 1998?

a. Cu 1 mld. lei;

b. Cu 0 lei;

c. Cu 5 mld. lei;

d. Cu 6 mld. lei;

e. Nu se poate preciza.

6. Presupunem că dispunem de datele privind consumul populaţiei, consumul guvernamental şi

investiţiile brute. Pentru obţinerea PIB trebuie:

a. Să adăugăm deprecierea capitalului fix;

b. Să scădem deprecierea capitalului fix;

c. Să adăugăm modificarea stocurilor;

d. Să adăugăm impozitele indirecte;

e. Să adăugăm exportul net.

7. Firma COBCO S.A. Braşov construieşte, de cinci ani, pentru Universitatea "Transilvania" din

Braşov, Sala Amfiteatru situată la bază Colinei Universităţii. În fiecare an, firma COBCO S.A.

a primit 1 mld. lei pentru lucrările efectuate. Dacă în anul 1998 firma va finaliza lucrările la

această construcţie, contribuţia la PIB din anul 1998 va fi de:

a. 1 mld. lei;

b. 5 mld. lei;

c. 4 mld. lei;

d. 9 mld. lei;

e. 0 lei.

8. O persoană şi-a construit o casă, lucrând la ea în decursul mai multor ani. În anul 1997 casa

era finisată, valoarea sa de piaţă estimându-se a fi de 400 mil. lei. Din cauza unor dificultăţi

materiale, în luna august 1998, proprietarul se hotărăşte să vândă casa, găsind un client care-i

oferă 500 mil. lei. Cu cât contribuie această operaţiune la PIB pe anul 1998?

a. Cu 500 mil. lei;

b. Cu 400 mil. lei;

c. Cu 100 mil. lei;

d. Cu 300 mil. lei;

e. Cu 0 lei.

9. O familie a cumpărat în anul 1998 un apartament într-un bloc de locuinţe dat în folosinţă în

anul 1960. Pentru facilitarea tranzacţiei, familia s-a adresat unei firme de intermediere, căreia

i-a plătit un comision de 5 mil. lei. Preţul apartamentului fiind de 200 mil. lei, cu cât a

contribuit această tranzacţie la PIB pe anul 1998?

a. Cu 200 mil. lei;

b. Cu 205 mil. lei;

c. Cu 5 mil. lei;

d. Cu 405 mil lei;

e. Cu 0 mil lei.

10. Un activ realizat în anii anteriori, la valoarea sa curentă de piaţă, nu este inclus în PIB

deoarece:

a. Este un bun intermediar;

b. Este un bun ilegal;

c. Nu mai poate fi măsurat valoric;

d. Nu implică producţia curentă;

e. Este un bun public.


11. Care din următoarele elemente este un exemplu de activitate economică care nu implică o

tranzacţie pe piaţă şi este exclusă din calculul PIB?

a. Realizarea unor bunurile intermediare;

b. Lucrul în jurul casei;

c. Vânzarea bunurilor de capital fix;

d. Comercializarea de alcool contrafăcut;

e. Toate cele de mai sus.

12. Care din următoarele elemente sunt luate în calcul la determinarea Produsului Intern Brut?

a. Un autoturism utilizat, revândut în anul respectiv;

b. O acţiune a firmei S.C. Tractorul S.A., cumpărată în anul respectiv;

c. Bunurile „second hand” importate din Germania;

d. Un radio care este produs în anul respectiv, dar care rămâne în stoc, nu se vinde;

e. Nici unul din elementele de mai sus.

13. Calculul indicatorilor economici ai rezultatelor la nivel de ramură sau domeniu de activitate

începe de la:

a. Nivel macroeconomic;

b. Nivel microeconomic;

c. Nivel mezoeconomic;

d. Nivel mondoeconomic;

e. Nici una din cele de mai sus.

14. Despre o ţară se cunosc următoarele date pentru un anumit an: consumul privat = 3.010 mld..

u.m., investiţiile brute = 731 mld. u.m., venitul privat = 3.575 mld. u.m., exporturile = 400

mld. u.m., cheltuielile guvernamentale = 766 mld. u.m., cheltuieli pentru bunuri durabile =

400 mld. u.m., importurile = 408 mld. u.m. Produsul Intern Brut al acestei ţări în anul

respectiv a fost de:

a. 4.499 mld. u.m.;

b. 4.899 mld. u.m.;

c. 4.507 mld. u.m.;

d. 5.256 mld. u.m.;

e. 4.675 mld. u.m.

15. Care este termenul care face ca următorul calcul să nu fie corect?

VN = salarii + rente + dobânzi + venitul proprietarilor + exportul net + profiturile firmelor

a. Salarii;

b. Renta şi dobânda;

c. Veniturile proprietarilor;

d. Exportul net;

e. Profiturile corporaţiilor;

16. Venitul total obţinut de factorii de producţie este:

a. Produsul naţional;

b. Venitul naţional;

c. Produsul intern;

d. Valoarea adăugată;

e. Consumul intermediar.

17. O persoană desfăşoară o muncă din care obţine 30 mil. lei pe an. Această persoană trebuie să

plătească 1 mil. lei pentru fondul de şomaj. Cu cât contribuie această persoană la formarea

PIB din anul respectiv?

a. Cu 30 mil. lei;

b. Cu 1 mil. lei;

c. Cu 29 mil. lei;

d. Cu 61 mil. lei;

e. Cu 31 mil. lei.

18. Primăria municipiului Braşov a hotărât înnoirea în anul 1998 a parcului său de autoturisme. Ea

a achiziţionat, în luna mai, cinci autoturisme marca Cielo, cu 100 mil. lei fiecare, produse la

Craiova. În acelaşi timp, Primăria a vândut cele cinci autoturisme Dacia aflate în dotarea sa de

Macroeconomia

64

mai mulţi ani, în total cu 50 mil. lei, unei firme, care le revine la rândul său populaţiei cu 12

mil. lei fiecare. Cu cât au contribuit aceste operaţii la formarea PIB pe anul 1998?

a. Cu 500 mil. lei;

b. Cu 50 mil. lei;

c. Cu 60 mil. lei;

d. Cu 150 mil. lei;

e. Cu 510 mil. lei.

19. Toate elementele de mai jos reprezintă părţi componente ale venitului naţional, cu excepţia:

a. Remuneraţiei poliţiei;

b. Venitului din muncă al personalului din penitenciare;

c. Venitului din plăţile pentru concediul de boală;

d. Salariilor organizatorilor de acte caritabile;

e. Dividendelor plătite acţionarilor.

20. Analizându-se structura contului macroeconomic nr. 4 „Contul de utilizare a venitului” se

constată că soldul acestui cont este:

a. Valoarea adăugată brută;

b. Excedentul brut de exploatare;

c. Necesarul de finanţare;

d. Venitul disponibil brut;

e. Economia brută.

21. Firma Coca - Cola a construit în anul 1996, la Braşov, o fabrică de îmbuteliere a sucului, în

valoare de 30 mld. lei. Pentru construirea acestei fabrici s-a utilizat numai forţă de muncă

autohtonă, salariile plătite fiind de 10 mld. lei, şi materiale de construcţie produse în ţară. Cu

cât a contribuit aceasta la formarea PIB pe anul 1998?

a. Cu 30 mld. lei;

b. Cu 10 mld. lei;

c. Cu 20 mld. lei;

d. Cu 40 mil. lei;

e. Cu 0 lei.

22. Care dintre afirmaţiile de mai jos nu este corectă?

a. PNN – taxe directe = VN;

b. PNN + deprecierea capitalului = PNB;

c. Investiţiile brute = Investiţiile nete + deprecierea capitalului;

d. PNB – venitul net din străinătate = PIB;

e. VN + taxe indirecte = PNN.

23. Presupunem că dispunem de următoarele date:

- cheltuieli pentru consum (ale menajelor) 900

- investiţii brute 400

- salarii 800

- dobânzi şi rente 100

- profiturile corporaţiilor 250

- impozite plătite de populaţie 350

- consumul de capital fix 150

- cumpărări de bunuri şi servicii ale statului 450

- impozite pe veniturile firmelor 150

- impozite indirecte nete 200

- transferuri către menaje 200

- profituri ale firmelor nedistribuite 150

- veniturile proprietarilor 400

- venitul net din străinătate -50

Să se determine: VN, PNN şi PIB.

Capitolul 3. Principiile generale ale Contabilitatii Nationale 65

CAPITOLUL 3

PRINCIPIILE gENERALE ALE CONTAbILITATII NATIONALE

3.1. Contabilitatea naţională

3.2. Conturile naţionale

3.3. Aplicaţii

Sumarul capitolului


Indicele dezvoltării umane

Tema 3.1. Contabilitatea naţională

Obiectivele 3.1.1. Sectoarele instituţionale

3.1.2. Principiile contabile: înregistrarea

3.1.3. Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor

3.1.4. Operaţiuni de repartiţie

3.1.5. Operaţiuni financiare

Mijloace



Finalitatea - cunoaşterea principiilor contabilităţii naţionale

- înţelegerea noţiunii de sector instituţional şi operaţiile lor asupra bunurilor

şi serviciilor, de repartiţie şi financiare

Evaluarea - aplicaţiile şi întrebările propuse, în finalul capitolului

Timp de lucru

necesar

- pentru cunoaşterea conţinutului: 30 minute

3.1. CONTAbILITATEA NATIONALA

Nici o analiză economică valabilă nu se poate face fără a măsura rezultatele

activităţii economice pe ansamblul economiei. De acurateţea măsurării depinde în mod

esenţial realizarea unor noi descoperiri, evaluarea şi compararea unor teorii economice

concurente, precum şi efectuarea unor predicţii asupra tendinţelor de evoluţie ale

activităţii economice. În plus, compararea rezultatelor obţinute de o ţară cu alte ţări este

nu numai o problemă de ierarhizare, ci are în vedere stabilirea concretă a etapei de

dezvoltare în care se află ţara respectivă, a evoluţiei şi perspectivei dezvoltării sale.

Pe parcursul secolului XX, cercetările declanşate de laureatul premiului Nobel,

Simon Kuznets (prima persoană care a obţinut o măsură cuprinzătoare a economiei

naţionale) şi continuate de numeroşi alţi economişti, au arătat că măsurarea atentă a

economiei în ansamblul ei, este nu numai posibilă, dar şi necesară pentru înţelegerea

corectă a modului în care funcţionează economia. Munca lor a transformat ştiinţa

economică dintr-un câmp al observaţiilor formale şi al generalizărilor teoretice într-unul

în care cifrele şi analiza statistică joacă un rol esenţial.

Aproape toate ţările au oficializat metoda de măsurare a activităţii economice de

ansamblu denumită Sistemul Conturilor Naţionale (SCN).

Macroeconomia

66

Contabilitatea Naţională reprezintă un ansamblu coerent şi detaliat de conturi şi

tabele care oferă o imagine sistematizată, comparabilă şi completă a activităţii

economice a unei ţări.

În cadrul acestei metode, marea varietate de fluxuri economice se clasifică într-un număr

restrâns de categorii fundamentale, analizate într-un context de ansamblu ce permite

obţinerea unei reprezentări a circuitului economic adaptată nevoilor de analiză,

previziune şi de politică economică. România a adoptat Sistemul European de Conturi

Economice Integrate (SEC) începând cu anul 1989.

3.1.1. Sectoarele instituţionale

Centrele elementare de decizie economică sau unităţile instituţionale care operează în

cadrul economiei sunt grupate pe sectoare instituţionale. Acestea constituie un nivel mai

ridicat de agregare a funcţiilor exercitate în economie de către indivizi sau grupe de

indivizi.

Un sector instituţional reprezintă ansamblul unităţilor instituţionale ce au un

comportament economic analog, pentru caracterizarea căruia se utilizează două

criterii:

- funcţia economică principală;

- natura şi originea resurselor.

Ansamblul unităţilor instituţionale rezidente (unităţi ce au centru de interes pe teritoriul

economic al unei ţări) se grupează în şapte sectoare instituţionale:

- societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare,

- gospodăriile populaţiei,

- administraţia publică,

- instituţii de credit,

- întreprinderi de asigurări,

- administraţia privată şi

- restul lumii.

Societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare cuprind unităţile instituţionale

nefinanciare a căror funcţie principală o constituie producerea de bunuri şi

servicii nefinanciare destinate pieţei şi ale căror resurse provin, în cea mai mare

parte (peste 50%) provin din vânzarea producţiei.

Forma societară este importantă. Formele juridice ale unităţilor instituţionale incluse în

acest sector pot fi foarte variate: societăţi anonime (pe acţiuni, societăţi cu răspundere

limitată, societăţi colective, etc.) Societăţile se caracterizează prin faptul că au o

personalitate juridică distinctă, autonomă. Întreprinderile individuale care nu au

personalitate juridică distinctă de cea a întreprinzătorului individual nu sunt incluse în

acest sector instituţional. Astfel, activităţile de producţie ale agricultorilor, ale micilor

meseriaşi, etc. sunt incluse în sectorul instituţional “gospodăriile populaţiei” .

Gospodăriile populaţiei (familiile sau menajele) reprezintă sectorul care include

unităţile instituţionale rezidente a căror funcţie principală o constituie consumul

sau eventual producţia dacă aceasta se realizează de către întreprinzătorii

individuali sau asociaţiile familiale.

Resursele principale ale acestor unităţi provin din remunerarea factorilor de producţie

deţinuţi de către gospodării (muncă, pământ, capital). Este vorba despre salarii, despre

dobânzi, dividende sau chirii. Resursele provin însă şi din transferuri de la alte sectoare


sau din vânzarea producţiei de bunuri şi servicii realizate de întreprinzătorii individuali

sau asociaţiile familiale.

Administraţia publică cuprinde unităţile instituţionale a căror funcţie principală

este de a produce servicii nedestinate pieţei pentru colectivitate şi de a efectua

operaţii de redistribuire a veniturilor statului.

Resursele unităţilor instituţionale incluse în acest sector provin din prelevări sau

vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi aparţinând altor sectoare.

Sectorul “Administraţia publică” are două subsectoare: “Administraţia centrală” şi

“Administraţia locală”.

În acest sector sunt incluse organele administraţiei centrale sau locale, ale

procuraturii şi cele judecătoreşti, unităţile ce desfăşoară activităţi de învăţământ, sănătate,

cultură, artă, apărare, etc. Sursa de finanţare a unităţilor incluse în acest sector o

constituie bugetul public, fondurile extrabugetare, fondurile proprii. Datele referitoare la

acest sector reflectă în mare măsură politica fiscală a statului. Redistribuirea veniturilor

de către stat, creşterea sau reducerea cheltuielilor publice, încercarea de a relansa

economia şi de a evita şocurile sunt condiţionate în mare măsură de politica fiscală.

Instituţiile de credit grupează unităţile instituţionale a căror funcţie principală

constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi repartiza disponibilitaţile

financiare. Rolul instituţiilor de credit este de a pune în legătură agenţii

economici care au nevoie de finanţare, care sunt în căutare de fonduri, cu cei

care au capacităţi de finanţare şi care caută plasamente.

Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din fonduri provenind din

angajamentele contractate (depozite la vedere şi pe termen, obligaţiuni, etc.) şi din

dobânzile primite. Sectorul “Instituţii de credit” cuprinde activitatea băncilor, CEC-ului,

Comisiei Centrale a Cooperativelor de Credit, Asociaţiei Generale a Caselor de Ajutor

Reciproc şi altele. În interiorul acestui sector nu se face nici o distincţie între instituţiile

de credit care aparţin sectorului public şi care aparţin sectorului particular. Nu se face nici

o deosebire nici dacă este vorba de instituţii autohtone sau străine. Criteriul este cel al

rezidenţei. Instituţiile nerezidente sunt luate în considerare în cadru sectorului “restul

lumii“.

A. Societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare

Funcţia: produc bunuri şi servicii nefinanciare destinate pieţei;

Resursele: provin în cea mai mare parte din vânzarea producţiei.

B. Gospodăriile populaţiei

Funcţia: consumul sau eventual producţia întreprinzătorilor individuali;

Resursele: provin în cea mai mare parte din remunerarea factorilor deţinuţi de

gospodării sau din vânzarea producţiei gospodăriilor.

C. Administraţia publică

Funcţia: produc bunuri şi servicii nedestinate pieţei, pentru colectivităţi şi

redistribuie veniturile statului;

Resursele: de la bugetul de stat, fonduri proprii, resurse extrabugetare.

D. Instituţii financiare

Funcţia: colectează, transformă şi repartizează disponibilităţi financiare

Resursele: fonduri din angajamentele contractate şi din dobânzi primite.

E. Întreprinderi de asigurări

Funcţia: transformă riscurile individuale în riscuri colective şi garantează plata unei

despăgubiri în caz de realizare a riscului.

Macroeconomia

68

Resursele: primele sau cotizaţiile consimţite în mod voluntar de persoana asigurată.

F. Administraţia privată

Funcţia: prestează, în principal, servicii nedestinate pieţei, pentru familii;

Resursele: cotizaţii voluntare sau din proprietate.

G. Restul lumii

Reflectă operaţiunile ce se desfăşoară între unităţile rezidente şi unităţile economice

nerezidente.

Tabelul 3.1. Sectoarele instituţionale

Întreprinderi de asigurări reprezintă toate unităţile instituţionale care au funcţia

de asigurare: transformă riscurile individuale în riscuri colective şi de a garanta

plata unei indemnizaţii în caz de realizare a unui risc.

Resursele lor sunt constituite din primele de asigurare sau cotizaţii consimţite în mod

voluntar de persoana asigurată. Obiectul contractelor de asigurare poate fi foarte diferit:

asigurări de autovehicule, asigurări în transportul maritim şi aerian, asigurări de viaţă,

asigurarea împotriva unor calamităţi, asigurarea locuinţelor împotriva furturilor sau

incendiilor etc.

Administraţia privată grupează unităţile instituţionale rezidente care prestează,

în principal, servicii nedestinate pieţei pentru gospodării şi ale căror resurse

provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării

şi din veniturile pe proprietate.

În acest sector se include sindicatele, partidele politice, cultele religioase, uniuni,

fundaţii, asociaţii culturale şi sportive, etc.

Restul lumii reprezintă un ansamblu de conturi care reflectă operaţiunile ce se

desfăşoară între unităţile rezidente şi unităţile nerezidente.

Datele referitoare la aceste sector reflectă legăturile economiei cu restul lumii, respectiv

exporturile şi importurile realizate de ţară în perioada analizată. Acestea sunt evidenţiate

separat pe export (import) de mărfuri şi export (import) de servicii.

3.1.2. Principiile contabile: înregistrarea resurselor şi a utilizărilor

Operaţiile care interesează fiecare sector instituţional constau fie în încasări

(intrări), fie în plăţi (ieşiri). Contabilitatea naţională reţine pentru primele termenul de

resurse, şi pentru următoarele termenul de utilizări.

Orice înregistrare este în acelaşi timp o utilizare şi o resursă.

Astfel, impozitele sunt utilizări pentru gospodăriile populaţiei şi resurse pentru

administraţia publică.

Fiecare sector instituţional este divizat într-un ansamblu de conturi care grupează

activităţi economice omogene. În fiecare cont apare, consecinţă a înregistrării în partidă

dublă, un sold creditor sau debitor, transferat în contul următor la utilizări dacă este vorba

de un sold debitor şi la resurse, dacă este vorba de un sold creditor.


Operaţiunile reţinute de contabilitatea naţională reunesc fluxurile ce descriu crearea

(producţia) bunurilor şi serviciilor; naşterea, repartiţia şi utilizarea venitului generat în

producţie; naşterea şi stingerea creanţelor şi datoriilor.

Actele economice ale unităţilor instituţionale sunt regrupate în trei categorii omogene:

- operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor;

- operaţiuni de repartiţie;

- operaţiuni financiare.

3.1.3. Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor

Prin activitatea de producţie, unităţile instituţionale pun la dispoziţia colectivităţii

bunuri şi servicii susceptibile de a avea utilizări multiple.

Operaţiunile asupra bunurilor şi serviciilor descriu originea bunurilor şi

serviciilor şi în ce scop au fost create.

Resursele sunt constituite din producţia obţinută şi din importuri. Utilizările sunt

consumul final, formarea brută de capital fix şi exporturile.

În decursul unui an, ceea ce este produs şi importat nu este obligatoriu egal cu ceea ce

este utilizat. Variaţia stocurilor permite ajustarea, şi figurează prin convenţie printre

utilizări. Egalitatea fundamentală de echilibru economic poate fi scrisă în felul următor:

Producţia + Importurile = Consumul final +

Formarea brută de capital fix +

Exporturile +


3.1.4. Operaţiuni de repartiţie

Operaţiunile de repartiţie descriu formarea venitului disponibil brut generat în

producţie sau recepţionat din străinătate şi repartiţia sa între diferite unităţi

instituţionale. Toate operaţiunile de repartiţie fac obiectul unei duble înregistrări:

în utilizările conturilor unităţilor instituţionale care varsă resursele şi în resursele

conturilor unităţilor care beneficiază de aceste resurse.

Operaţiunile de repartiţie a venitului reţinute de contabilitate naţională sunt următoarele:

- remunerarea salariaţilor: salarii şi indemnizaţii brute, cotizaţii sociale efective,

cotizaţii sociale fictive;

- impozite legate de producţie şi import;

- subvenţii de exploatare;

- venituri din proprietate şi ale întreprinderii;

- operaţiuni de asigurare-daune;

- transferuri curente fără contrapartidă: impozite curente pe venit şi patrimoniu,

prestaţii sociale, cotizaţii sociale etc.

Transferurile de capital sunt de asemenea luate în considerare. Ele nu influenţează

direct consumul unităţilor instituţionale dar ele determină nivelul investiţiilor sau al

avuţiei diferitelor unităţi instituţionale. Transferurile de capital cuprind îndeosebi

ajutoarele pentru investiţii şi impozitul pe capital.

3.1.5. Operaţiuni financiare

Operaţiunile financiare descriu creanţele achiziţionate şi cedate şi datoriile

contractate şi rambursate.

Creanţa constată existenţa unui drept asupra cuiva şi reprezintă un activ

financiar, un element pozitiv în patrimoniul unei unităţi instituţionale.

Macroeconomia

70

Datoria constituie un angajament de plată, reprezentând un pasiv financiar.

Operaţiunile financiare sunt înregistrate ca fluxuri nete de creanţa (achiziţii minus cedări)

şi ca fluxuri nete de datorii (datorii contractate diminuate cu datoriile rambursate pe

perioada analizată). Operaţiunile financiare descriu de asemenea fluxuri cu caracter pur

financiar care sunt emisiunile de acţiuni şi obligaţiuni, refinanţarea interbancară şi

cumpărările sau vânzările de devize.

Tema 3.2. Conturile naţionale

Obiectivele 3.2.1. Producţia de bunuri şi servicii – baza activităţii economice

3.2.2. Contul de exploatare

3.2.3. Contul de venit

3.2.4. Contul de utilizare a venitului

3.2.5. Contul de capital

3.2.6. Aspectele financiare ale activităţii economice

Mijloace





Finalitatea - cunoaştrea componenţei conturilor naţionale şi a funcţiilor lor

- cunoaşterea modului de completare a conturilor naţionale

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse la sfârşitul capitolului

Timp de lucru

necesar

- pentru cunoaşterea conţinutului: 1 oră

3.2. CONTURILE NATIONALE

Activitatea economică a fiecărui sector instituţional este rezumată în următoarele

conturi: contul de producţie, contul de exploatare, contul de venit, contul de utilizare

a venitului, contul de capital şi contul financiar.

Tabelul 3.2. descrie înlănţuirea acestor conturi. Contul de producţie

Utilizări Resurse

Consumul intermedir

Sold: Valoarea adăugată

Producţia de bunuri şi servicii

Contul de exploatare

Utilizări Resurse

Cheltuieli legate de activitatea de producţie

Sold: Excedentul brut de exploatare

Valoarea adăugată

Contul de venit

Utilizări Resurse

Cheltuieli din venitul obţinut

Sold: Venitul disponibil brut

Excedentul brut de exploatare


Contul de utilizare a venitului

Utilizări Resurse

Consum

Sold: Economia brută

Venitul disponibil brut

Contul de capital

Utilizări Resurse

Formarea brută de capital

Sold: Capacitatea de finanţare

Economia brută

Sold: Nevoia de finanţare

Contul financiar

Utilizări Resurse

Plasamente şi credite

Sold: Soldul creanţelor şi datoriilor

Emisiuni şi împrumuturi

Sold: Soldul creanţelor şi datoriilor

Tabelul 3.2. Conturile utilizate în Contabilitatea Naţională

Contul de producţie descrie legătura existentă între producţie şi consumul

intermediar. Scopul său este de a pune în evidenţă valoarea adăugată brută.

Contul de exploatare raportează la resurse valoarea adăugată brută şi descrie

cheltuielile şi ajutoarele legate de producţie. Soldul său este reprezentat de

excedentul brut de exploatare.

Contul de venit redă operaţiunile ce conduc la formarea venitului disponibil brut.

Contul de utilizare a venitului descrie repartiţia venitului disponibil brut între

consum final şi economia brută. Acest cont nu interesează decât gospodăriile

populaţiei şi administraţiile, căci pentru celelalte sectoare instituţionale venitul

disponibil brut este egal cu economia brută.

Contul de capital descrie modificările patrimoniului fiecărui sector instituţional.

El cuprinde la resurse economia brută şi indică utilizările sale. Solul său este

nevoia de finanţare sau capacitatea de finanţare.

Contul financiar redă operaţiunile financiare ce permit acoperirea nevoii de

finanţare sau utilizarea capacităţii de finanţare.

Conturile astfel definite nu privesc sectorul restul lumii pentru care se utilizează doar un

cont nefinanciar ce înregistrează operaţiunile curente de export şi de import, şi un cont

financiar care redă mişcările de capitaluri şi fluxurile financiare.

3.2.1. Producţia de bunuri şi servicii - baza activităţii economice

Conceputul de producţie specific societăţilor şi cvasisocietăţilor nefinaciare se

aplică şi activităţilor nedestinate pieţei ale administraţiilor (publice sau private)

ca şi activităţilor destinate pieţei ale instituţiilor de credit şi ale întreprinderilor

de asigurări.

Această extindere a conceptului de producţie este foarte importantă şi reflectă dorinţa de

lua în considerare elemente calitative în măsurarea rezultatelor economice.

Dacă contabilitatea naţională nu poate lua în considerare bunăstarea sau satisfacţia

socială, luarea în considerare a producţiei nedestinate pieţei asigură o analiză mai

Macroeconomia

72

profundă a rolului administraţiei publice în determinarea acestei bunăstări. Calitatea

acestor servicii nedestinate pieţei influenţează semnificativ nivelul de trai dintr -o ţară.

Conturile de producţie pentru anul 1997 ale principalelor sectoare instituţionale

sunt reproduse în Tabelele 3.3, 3.4 şi 3.5.

Utilizări 1997 Resurse 1997

Consumul intermedir

Valoarea adăugată

TOTAL

224035,5

128087,6

352123,1


TOTAL

352123,1

352123,1

Tabelul 3.3. Contul de producţie al societăţilor şi cvasisocietăţilor nefinanciare pe anul 1997


Consumul intermedir

Valoarea adăugată

TOTAL

17473,8

16460,2

33934,0


TOTAL

33934,0

33934,0

Tabelul 3.4. Contul de producţie al administraţiilor publice pe anul 1997


Consumul intermedir

Valoarea adăugată

TOTAL

59094,5

84532,6

143627,1


TOTAL

143627,1

143627,1

Tabelul 3.5. Contul de producţie al gospodăriilor populaţiei pe anul 1997

3.2.2. Contul de exploatare

Contul de producţie are ca sold valoarea adăugată brută. Aceasta este raportată

la resurse în cadrul contului de exploatare. În resurse figurează de asemenea

subvenţiile de exploatare vărsate de de administraţiile publice societăţilor şi

cvasisocietăţilor nefinanciare.

Subvenţiile de exploatare reprezintă transferuri curente pe care administraţia

publică, conform unei politici economice şi sociale, le varsă unităţilor rezidente

care produc bunuri şi servicii destinate pieţei, în scopul de a influenţa preţurile

acestora şi de a permite o plată suficientă a factorilor de producţie. Obiectivul

acestor subvenţii este acela de a reduce costurile producţiei şi de a încuraja

activităţile productive.

În utilizările contului de exploatare sunt înregistrate remuneraţiile salariale,

cuprinzând salariile şi indemnizaţiile brute, precum şi cotizaţiile sociale efective

şi fictive, precum şi impozitele legate de producţie.

Cotizaţiile sociale efective cuprind toate vărsămintele către organismele asigurătoare

pentru acoperirea riscurilor de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, accidente

profesionale etc. Cotizaţiile sociale efective pot fi:

- cotizaţii sociale efective în sarcina salariaţilor (contribuţia pentru pensia suplimentară

şi contribuţia la fondul şomaj);

- cotizaţii sociale efective în sarcina unităţilor (contribuţia pentru asigurări sociale şi

contribuţia la fondul şomaj).

Cotizaţiile sociale fictive reprezintă contravaloarea prestaţiilor sociale furnizate direct

salariaţilor, în afara unui sistem de asigurări sociale (contravaloarea salariilor şi


indemnizaţiilor pe care patronii continuă temporar să le plătească salariaţilor în caz de

boală, maternitate, accident de muncă, invaliditate).

Impozitele legate de producţie reprezintă vărsăminte obligatorii către administraţiile

publice de la unităţile producătoare şi care privesc producţia şi importul de bunuri şi

servicii sau utilizările factorilor de producţie. Ele sunt datorate independent de realizarea

profitului şi cuprind: impozitele pe salarii, TVA, Accize, taxe vamale, taxe asupra

mijloacelor de transport, impozit pe clădiri etc.

Soldul contului de exploatare este reprezentat de excedentul brut de exploatare şi

arată ceea ce rămâne din valoarea nou creată în procesul de producţie după remunerarea

salariaţilor şi plata impozitelor legate de producţie.

Conturile de exploatare pentru anul 1997 ale principalelor sectoare instituţionale

sunt reproduse în Tabelele 3.6, 3.7 şi 3.8.


Remunerarea salariaţilor

Salarii şi indemnizaţii brute

Cotizaţii sociale efective

Cotizaţii sociale fictive

Impozite legate de producţie şi de import


TOTAL

51790,6

38655,1

12762,0

373,5

10564,1

69175,8

131530,5

Valoarea adăugată brută

Subvenţii de exploatare şi de import

TOTAL

128087,6

3442,9

131530,5

Tabelul 3.6. Contul de exploatare al societăţilor şi cvasisocietăţilor nefinanciare pe anul 1997








TOTAL

13199,1

10433,2

2211,1

554,8

2936,1

325,0

16460,2


TOTAL

16460,2

16460,2

Tabelul 3.7. Contul de exploatare al administraţiei publice pe anul 1997







TOTAL

257,9

211,5

46,4

127,0

84147,7

84532,6


TOTAL

84532,6

84532,6

Tabelul 3.8. Contul de exploatare al gospodăriilor populaţiei pe anul 1997

Macroeconomia

74

3.2.3. Contul de venit

Contul de venit redă operaţiile relative la formarea venitului.

În resurse figurează excedentul brut de exploatare. Aceasta este rubrica cea mai

importantă pentru societăţile şi cvasisocietăţile nefinanciare.

Alături de excedentul brut de exploatare, la resurse figurează şi alte rubrici a căror

importanţă diferă în funcţie de sectorul instituţional:

- venituri din proprietate şi ale întreprinderii – sunt venituri pe care le primeşte un

propietar de active financiare şi nefinanciare în schimbul punerii acestora la dispoziţia

altor unităţi instituţionale (dobânzi, arende, chirii, dividende şi alte venituri încasate),

- indemnizaţii de asigurare-daune, transferuri curente (cotizaţii sociale) şi

remunerări salariale. Dobânzile recepţionate sunt principala resursă a instituţiilor de

credit. Primele de asigurări-daune constituie principala resursă pentru întreprinderile

de asigurări. Impozitele şi cotizaţiile sociale constituie principalele resurse pentru

administraţiile publice. Remunerările salariale şi prestaţiile sociale constituie resursa

esenţială pentru gospodăriile populaţiei.

În utilizările contului sunt înregistrate:

- venituri din proprietate şi ale întreprinderii (dobânzi, taxe pe terenuri şi alte active

închiriate pentru exploatare, dividende şi alte venituri plătite) vărsate altor sectoare

instituţionale,

- prime de asigurare-daune vărsate întreprinderilor de asigurări, transferuri

curente vărsate administraţiilor publice (impozite pe venit, cotizaţii sociale).

Soldul contului de venit este reprezentat de venitul disponibil brut.

Conturile de venit pentru anul 1997 ale principalelor sectoare instituţionale sunt

reproduse în Tabelele 3.9, 3.10 şi 3.11.


Venituri din proprietate şi ale întreprinderii

Dobânzi efective

Venituri din terenuri şi active nemateriale

Dividende şi alte venituri

Prime nete de asigurare-daune

Transferuri curente fără contrapartidă

Impozite curente pe venit şi patrimoniu

Prestaţii sociale

Transferuri curente ale adm. private

Transferuri curente diverse


TOTAL

22182,2

14850,8

157,7

7173,7

322,8

26508,3

8779,2

373,5

17355,6

26207,7

75221,0


Venituri din proprietate şi ale întrepr.

Dobânzi efective

Dividende şi alte venituri

Indemnizaţii de asigurare-daune



Transferuri private internaţionale


TOTAL

69175,8

4149,2

3542,1

607,1

284,0

1612,0

373,5

1238,5

75221,0

Tabelul 3.9. Contul de venit al societăţilor şi cvasisocietăţilor nefinanciare pe anul 1997




Dobânzi efective

Venituri din terenuri şi active nemat .

Prime nete de asigurare-daune





Transferuri curente ale adm. Private




TOTAL

3451,7

3397,1

54,6

357,5

22013,9

368,0

17702,0

1030,4

1367,7

862,3

683,5

188462,1

214303,2







Dobânzi efective

Dividende şi alte venituri distrib.de s.c.

Indemnizaţii nete de asigurare-daune


Prestaţii sociale



TOTAL

68282,9

51512,1

15740,5

1030,3

84147,7

14241,1

8127,0

6114,1

414,8

47216,7

25011,4

3164,9

19040,4

214303,2

Tabelul 3.10. Contul de venit al gospodăriilor populaţiei pe anul 1997


Subvenţii de exploatare şi de import

Subvenţii pe produs

Alte subvenţii de exploatare

Subvenţii de import


Dobânzi efective



Prestaţii sociale

Transferuri curente între adm. publice

Cooperarea internaţională



TOTAL

5712,1

2269,2

3442,9

9526,7

9526,7

29227,8

24535,9

2114,3

223,9

2353,7

31100,8

75567,4


Impozite legate de producţie şi import

Taxa pe valoarea adăugată

Impozite pe produs

Alte impozite legate de producţie

Taxe vamale


Dobânzi efective

Venituri din terenuri şi active nemateriale

Dividende şi alte venituri distribuite de s.c.





Transferuri curente între adm. publice

Cooperarea internaţională


TOTAL

325,0

37081,0

11681,3

6887,8

14703,7

3808,2

4331,0

3713,3

213,5

404,2

33830,4

12239,7

17702,0

554,9

2114,3

18,3

1201,2

75567,4

Tabelul 3.11. Contul de venit al administraţiilor publice pe anul 1997

3.2.4. Contul de utilizare a venitului

Contul de utilizare a venitului indică repartizarea venitului disponibil brut între

consumul final şi economii.

El nu priveşte decât gospodăriile populaţiei, administraţiile publice şi administraţiile

private, celelalte sectoare instituţionale ne-având consum final. Pentru societăţile şi

cvasisocietăţilor nefinanciare, instituţiile de credit şi întreprinderile de asigurări, venitul

disponibil brut este egal cu economia brută.

Macroeconomia

76

Tabelele 3.12 şi 3.13 prezintă conturile de utilizare a venitului pentru principalele

sectoare instituţionale vizate.


Consumul final

Economia brută

TOTAL

30999,8

101,0

31100,8


TOTAL

31100,8

31100,8

Tabelul 3.12. Contul de utilizare a venitului al administraţiilor publice pe anul 1997


Consumul final

Economia brută

TOTAL

186238,2

2223,9

188462,1


TOTAL

188462,1

188462,1

Tabelul 3.13. Contul de utilizare a venitului al gospodăriilor populaţiei pe anul 1997

3.2.5. Contul de capital

Contul de capital descrie utilizarea economiei brute. Aceasta din urmă figurează

printre resursele contului de capital. La ea se adaugă anumite transferuri de

capital (ajutoare de investiţii, impozite pe capital primite) a căror importanţă este

relativ scăzută. Economia brută este elementul esenţial utilizat la formarea brută

de capital fix.

Formarea brută de capital fix exprimă valoarea bunurilor durabile (destinate altor

scopuri decât cele militare) achiziţionate de unităţile producătoare rezidente cu scopul de

a fi utilizate cel puţin un an în procesul de producţie, precum şi valoarea serviciilor

incorporate în bunurile de capital fix. O altă utilizarea a economiei brute o reprezintă

variaţia stocurilor.

Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre stocul de la sfârşitul perioadei

considerate şi cel iniţial. Stocurile reprezintă bunurile, altele decât cele de capital fix,

deţinute la un moment dat de unităţile de producţie. Prin convenţie, gospodăriile

populaţiei (în calitate de consumatori) nu deţin stocuri. De asemenea, activităţile cu

producţie nedestinată pieţei ale administraţiilor publice şi private nu deţin stocuri (cu

excepţia celor strategice). Alte utilizări ale economiei brute sunt achiziţiile de terenuri şi

de alte active nemateriale. Între economia brută a unui sector instituţional şi investiţiile

pe care le realizează acel sector instituţional poate să apară un dezechilibru. Soldul

contului de capital poate fi pozitiv sau negativ.

Capacitatea de finanţare reprezintă soldul pozitiv al contului de capital. Ea

indică faptul că resursele sunt superioare utilizărilor. Nevoia de finanţare reprezintă

soldul negativ al contului de capital. Ea indică faptul că utilizările depăşesc resursele.

Prin convenţie, atât nevoia de finanţare (-) cât şi capacitatea de finanţare (+) figurează în

soldul contului de capital la utilizări.

Conturile de capital ale principalelor sectoare instituţionale sunt reproduse în

Tabelele 3.14, 3.15 şi 3.16. Pentru societăţile şi cvasisocietăţile nefinanciare utilizările

sunt întotdeauna superioare resurselor astfel încât apare mereu o nevoie de finanţare.



Transferuri de capital

Impozit pe capital

Alte transferuri de capital




Achiziţii nete de terenuri şi active nemateriale

Achiziţii nete de terenuri

Achiziţii nete de active nemateriale

Capacitatea (+) / necesarul (-) de finanţare

TOTAL

4315,9

4315,9

40663,6

44911,1

-4247,5

3533,4

2601,1

932,3

-15663,5

32894,4

Economia brută


Alocaţii pentru investiţii


TOTAL

26207,7

6641,7

5380,2

1261,5

32849,4

Tabelul 3.14. Contul de capital al societăţilor şi cvasisocietăţilor nefinanciare pe anul 1997

Gospodăriile populaţiei, din contră, degajă de fiecare dată o capacitate de finanţare în

ciuda investiţiilor întreprinderilor individuale. O fracţie importantă a formării brute de

capital fix a gospodăriilor populaţiei o constituie construcţia de locuinţe.







Achiziţii nete de terenuri şi active nemateriale

Achiziţii nete de terenuri

Achiziţii nete de active nemateriale


TOTAL

6873,7

3516,0

3357,7

-3604,5

-2627,0

-977,5

556,7

3825,9

Economia brută



TOTAL

2223,9

1602,0

1602,0

3825,9

Tabelul 3.15. Contul de capital gospodăriilor populaţiei pe anul 1997









TOTAL

9824,6

7356,6

2468,0

3541,0

4006,5

-465,5

-6914,2

6451,4

Economia brută



Impozit pe capital


TOTAL

101,0

6350,4

1976,4

4374,0

6451,4

Tabelul 3.16. Contul de capital al administraţiilor publice pe anul 1997

3.2.6. Aspectele finaciare ale activităţii economice

Contul de capital degajă o nevoie sau o capacitate de finanţare, altfel spus, o poziţie

debitoare sau una creditoare.

Macroeconomia

78

Contul financiar are ca scop de a arăta cum este acoperită nevoia de finanţare

(care sunt activele utilizate: credite pe termen scurt, pe termen mediu sau lung,

emisiune de acţiuni, de obligaţiuni etc.) sau cum este utilizată capacitatea de

finanţare (care sunt activele utilizate: numerar, depozite la vedere, depozite la

termen, cumpărări de acţiuni, de obligaţiuni etc.).

Contul financiar al fiecărui sector instituţional pune în evidenţă un sold de creanţe sau un

sold de datorii.

Dacă un sector se împrumută de 100 u.m., datoriile sale cresc cu 100 u.m. Dacă,

în aceeaşi perioadă, el împrumută 70 u.m., creanţele sale cresc cu 70 u.m. soldul de

creanţe şi datorii este 30. El va fi înscris cu semnul minus în partea fluxurilor nete ale

datoriilor contului financiar.

Tema 3.3. Economii şi avuţie

Obiectivele 3.3.1. Măsurarea economiilor agregate

3.3.2. Utilizarea economiilor private

3.3.3. Relaţia dintre economii şi avuţie

3.3.4. Variabile nominale şi reale

3.3.5. Indicii preţurilor şi inflaţia

3.3.6. Ratele dobânzii

3.3.6.1. Rata reală şi rata nominală a dobânzii

3.3.6.2. Rata reală aşteptată a dobânzii

Mijloace





Finalitatea - înţelegerea conceptelor de economii şi avuţie, a rolului lor şi a relaţiei

dintre ele

- măsurarea variabilelor macroeconomice în termeni reali şi nominali

- importanţa indicelui preţurilor de consum, a deflatorului PIB

- cunoaşterea tipurilor de rate ale dobânzii

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse din finalul capitolului

Timp de lucru

necesar

- pentru citirea şi înţelegerea conţinutului: 1 oră

3.3. ECONOMII sI AvUTIE

Dacă dorim să evaluăm situaţia economică a unei familii, venitul curent al

familiei este un element important care trebuie luat în calcul, dar nu este singurul. Cineva

care are un venit curent ridicat nu este neapărat mai bine situat din punct de vedere

economic decât cineva care are un venit mai scăzut. De exemplu, o persoană retrasă din

afaceri, care nu are un venit curent, dar care posedă o avere mare este probabil mai bine


situată decât o persoană care are un venit mare, dar care a început să câştige de puţin

timp. Pentru a determina bunăstarea familiilor, în plus faţă de cunoaşterea venitului

curent este necesară cunoaşterea activelor (posesiunilor) şi a pasivelor (datoriilor) lor.

Diferenţa dintre active şi pasive este denumită avuţie.

Ca şi pentru o familie, bunăstarea economică a unei naţiuni depinde nu numai de venitul

său, ci şi de avuţia (bogăţia) sa.

Avuţia (bogăţia) unei întregi naţiuni este denumită avuţie naţională.

Un important factor determinant al avuţiei îl reprezintă rata economiilor.

O familie care pune deoparte un sfert din venitul său, în fiecare lună, va acumula mai

multă avuţie decât o familie care cheltuieşte tot venitul său. În mod similar, rata cu care

creşte avuţia naţională depinde de rata economiilor pe care le fac indivizii, firmele şi

guvernul. Astfel, rata economiilor şi acumularea de avuţie sunt strâns legate între ele.

3.3.1. Măsurarea economiilor agregate

Economiile reprezintă partea din venit neconsumată, adică nefolosită pentru

satisfacerea nevoilor curente.

Rata economiilor arată ce parte din venit este economisită:

Rata economiilor = Y

S, unde: S = economiile; Y = venitul.

Din perspectivă macroeconomică, prezintă importanţă trei categorii de economii:

a) economiile private;

b) economiile guvernamentale;

c) economiile naţionale.

a) Economiile private

Economiile sectorului privat, cunoscute sub denumirea de economii private, sunt

egale cu venitul privat minus consumul privat.

Venitul sectorului privat, cunoscut şi sub denumirea de venit disponibil, măsoară

cantitatea de venit pe care sectorul privat o are la dispoziţie pentru a o cheltui.

În general, ca şi pentru o familie,

venitul privat pe ansamblu economiei este egal cu venitul obţinut în activităţile

private plus plăţile recepţionate de sectorul privat de la stat minus taxele plătite

guvernului.

Venitul sectorului privat = Yprv = Y + VNS + TR + DOB – T

unde: Y = Produsul Intern Brut

VNS = venitul net din străinătate

TR = transferuri recepţionate de la sectorul guvernamental

DOB = dobânzi încasate de la sectorul guvernamental

T = taxele

Sprv = economiile private

Se obţine: Sprv = (Y + VNS + TR + DOB – T) – C

unde C reprezintă consumul privat, adică cheltuielile sectorului privat pentru satisfacerea

nevoilor curente.

Investiţiile, deşi sunt o parte a cheltuielilor sectorului privat, nu se scad din

venitul privat disponibil, deoarece bunurile de capital sunt utilizate pentru a mări

capacitatea productivă în viitor şi nu pentru a satisface nevoile curente.

Macroeconomia

80

Rata economiilor private = prv

prv

Y

S.

b) Economiile guvernamentale

Economiile guvernamentale sunt egale cu venitul net guvernamental minus

cheltuielile guvernamentale pentru bunuri şi servicii.

Venitul net guvernamental este egal cu taxele plătite de sectorul privat, T, minus

plăţile făcute de guvern sectorului privat (transferuri, TR şi plăţi ale dobânzilor la

creditele guvernamentale, DOB).

Venitul net guvernamental = Yguv = T – TR – DOB

unde: T = taxele

TR = transferuri către sectorul privat

DOB = dobânzi plătite sectorului privat

Se obţine: Sguv = (T – TR – DOB) – G

Cheltuielile guvernamentale, G, cuprind toate cheltuielile făcute de guvern, chiar

dacă unele bunuri (străzi, poduri, baze militare, clădiri, etc.) nu sunt utilizate pe

durata unui singur an, ci pentru a satisface nevoi viitoare.

O măsură ideală a economiilor guvernamentale exclude aceste bunuri din cheltuielile

guvernamentale, dar aceasta este dificil de realizat în practică.

O măsură a economiilor guvernamentale o reprezintă surplusul (excedentul) bugetar.

Excedentul bugetar este egal cu diferenţa dintre intrările şi ieşirile de la buget.

Intrările la buget sunt taxele, T.

Ieşirile de la buget sunt:

- cheltuielile guvernamentale, G,

- transferul, TR,

- dobânzile, DOB.

Excedentul bugetar = T – (C + TR + DOB), care este acelaşi lucru cu S guv.

Când intrările la buget sunt mai mici decât veniturile, există un deficit bugetar.

Când există un deficit bugetar, economiile făcute de guvern sunt negative.

c) Economiile naţionale

S = Sprv + Sguv = (Y + VNS + TR + DOB – T) – C + (T – TR – G – DOB)

S = Y + VNS – C – G

Aceasta arată că economiile naţionale egalează venitul naţional, (Y + VNS) minus

cheltuielile făcute pentru satisfacerea nevoilor curente, (G + C).

3.3.2. Utilizarea economiilor private

Ţinând cont de faptul că Y = C + I + G + X se obţine:

S = C + I + G + X + VNS – C – G, adică:

S = I + (X + VNS).

Termenul X + VNS, care este suma dintre exportul net şi venitul net din străinătate, este

denumit soldul contului curent, CA.

Soldul contului curent egalează plăţile recepţionate din străinătate în schimbul bunurilor

şi serviciilor produse în ţară minus plăţile făcute către străinătate de agenţii economici

interni. Se obţine: S = I + CA. Rezultă: Sprv = I + (- Sguv) + CA, relaţie ce reprezintă

identitatea de utilizare a economiilor private , unde - Sguv reprezintă deficitul bugetar.

Această identitate arată că că economiile private sunt utilizate în trei moduri:


a) Investiţii (I). Firmele se împrumută pentru a finanţa construirea şi cumpărarea de

capital nou şi investiţii de inventar.

b) Acoperirea deficitului bugetar (- Sguv). Când guvernul are un deficit, el trebuie să se

împrumute de la sectorul privat pentru a putea acoperi deficitul.

c) Balanţa contului curent (CA). Când balanţa costului curent este pozitivă, încasările

din străinătate sunt mai mari decât plăţile. Pentru a acoperi diferenţa, străinii vând

activele lor ţării respective şi astfel creşte cantitatea de factori, stocuri etc. deţinută de

economia naţională. Pentru a achiziţiona activele pe care străinii le vând, se utilizează

o parte din economiile private.

3.3.3. Relaţia dintre economii şi avuţie

Economiile reprezintă o variabilă cheie, deoarece ele sunt strâns legate de

acumularea de bogăţie. Relaţia dintre economii şi avuţie este aceeaşi cu relaţia dintre o

mărime flux şi una stoc. Variabilele economice precum P.I.B. şi diferite tipuri de

cheltuieli, venitul şi economiile, sunt măsurate pe unitate de timp (de exemplu, pe

trimestru sau pe an). De exemplu, P.I.B. reprezintă măsura producţiei unei economii

într-un an. Variabilele care sunt măsurate pe unitatea de timp reprezintă vari abile flux.

În contrast, unele variabile economice, ce se constituie în variabile stoc, sunt

definite la un moment dat. Exemple de variabile stoc sunt: cantitatea de bani din conturile

de la bancă la 15 septembrie din acest an, sau valoarea tuturor conturilor din România la

1 ianuarie 2002.

În multe aplicaţii, o variabilă flux constituie o rată de modificare a unei variabile

stoc. Un exemplu clasic este acela al unui bazin cu apă în care apa curge printr-un

robinet. Cantitatea de apă din bazin, la orice moment, este o variabilă stoc. Unităţile de

măsură ale unei variabile stoc nu au o dimensiune în timp. Rata cu care apa intră în bazin

este o variabilă flux. Unităţile sale de măsură (litri pe minut, de exemplu) au o

dimensiune de timp. În acest caz, variabila flux este egală cu rata de schimbare a

variabilei stoc.

3.3.4. Avuţia şi economiile ca stoc şi flux

Economiile şi avuţia sunt legate între ele în acelaşi mod în care sunt legate stocul

de apă din bazin şi apa care curge în bazin.

Avuţia oricărei economii, numită şi bogăţie, constă în activele sale (înţelegând

prin aceasta toate posesiunile sale, inclusiv cele din alte ţări) minus datoriile sale

(ceea ce este în posesia altor economii).

Bogăţia este măsurată în unităţi monetare la un anumit moment de timp şi este o variabilă

stoc. Economiile sunt măsurate în unităţi monetare pe unitatea de timp şi sunt o variabilă

flux. Pentru că economiile reprezintă forma de acumulare a unor active sau a reducerii

datoriilor (dacă economiile sunt utilizate pentru a plăti creditele), ele adaugă bogăţie în

acelaşi mod în care apa care curge în bazin face să crească stocul de apă din bazin.

Avuţia naţională reprezintă totalul avuţiei rezidenţilor dintr-o ţară.

Avuţia naţională constă din două părţi:

a) activele fizice deţinute de ţara respectivă în interiorul ţării, precum stocul de bunuri

de capital şi pământ;

b) activele nete deţinute în străinătate.

Activele nete din străinătate ale unei ţări sunt egale cu activele străine deţinute în

străinătate (bunuri de capital, titluri financiare şi întreprinderi deţinute de rezidenţi în

Macroeconomia

82

străinătate) minus datoriile lor către străinătate (bunurile fizice şi financiare deţinute de

străini în interiorul ţării).

Activele nete din străinătate sunt o parte a avuţiei naţionale, deoarece ele reprezintă

drepturi asupra străinilor care nu sunt acoperite cu drepturi ale străinilor asupra

economiei interne.

Activele financiare deţinute de rezidenţi nu sunt o parte a avuţiei naţionale,

deoarece valoarea oricărui activ financiar intern este acoperită de datorie financiară

internă.

De exemplu, un cont deţinut de un român la o bancă românească constituie un

activ pentru depozitar, dar o datorie pentru bancă. Astfel, el nu reprezintă bogăţie pentru

economie în ansamblul ei. În contrast, un cont deţinut de un român la o bancă străină nu

corespunde unei datorii interne (este o datorie a unui străin) şi astfel, el face parte din

avuţia noastră naţională. Avuţia naţională se poate schimba în timp în două moduri.

În primul rând, valoarea activelor sau pasivelor (datoriilor) existente, care

constituie avuţie naţională, se poate schimba. Astfel, o creştere a valorii pământului prin

îmbunătăţiri funciare creşte avuţia naţională, la fel cum se întâmplă cu creşterea valorii

capitalului străin deţinut de români. Uzura sau deprecierea fizică a activelor, care

corespunde unei scăderi a valorii acestor active, reduce avuţia naţională.

În al doilea rând, avuţia se poate schimba prin schimbarea economiilor naţionale.

De-a lungul unei perioade de timp, menţinând valoarea activelor şi datoriilor existente

constantă, fiecare leu economisit adaugă un leu la avuţia naţională.

Relaţia: S = I + CA arată că economiile naţionale au două utilizări:

1) pentru a creşte stocul de capital intern prin investiţii;

2) pentru a creşte cantitatea de active străine deţinute de rezidenţi, prin împrumuturi

către străini sau prin achiziţionarea de active străine în mărime egală cu soldul

contului curent, (CA).

Dar, fiecare u.m. (unitate monetară) cu care activele fizice interne sau activele străine

cresc, face să crească cu o u.m. avuţia naţională. Astfel, aşa cum am spus, creşterea

economiilor naţionale creşte avuţia naţională leu cu leu. În exemplul cu bazinul şi apa, o

mai rapidă curgere a economiilor naţionale face să crească într-un timp mai scurt avuţia

naţională.

3.3.4. Variabile nominale şi reale

Toate variabilele macroeconomice importante discutate în acest capitol – P.I.B.,

componentele cheltuielilor şi venitul, avuţia naţională şi economiile – sunt măsurate la

valoarea lor curentă de piaţă. Astfel de variabile sunt numite variabile nominale.

Avantajul utilizării valorii de piaţă pentru a măsura activitatea economică este

acela că este posibilă astfel însumarea diferitelor tipuri de bunuri şi servicii.

Cu toate acestea, o problemă legată de măsurarea activităţii economice în termeni

nominali se ridică atunci când se compară valorile diferitelor variabile economice – P.I.B.

de exemplu – la două momente diferite de timp. Dacă valoarea curentă de piaţă a

bunurilor şi serviciilor incluse în P.I.B. se schimbă în timp, nu se poate spune dacă aceste

schimbări reflectă schimbări în cantitatea de bunuri şi servicii produse, schimbări în

preţurile bunurilor şi serviciilor, sau o combinaţie a acestor factori.

De exemplu, o importantă creştere a valorii de piaţă a P.I.B. poate însemna că o

ţară şi-a mărit rapid producţia sa de bunuri şi servicii sau poate însemna că în ţara

respectivă a existat o inflaţie ridicată, care a mărit preţurile bunurilor şi serviciilor.

Economiştii au stabilit metode pentru separarea schimbărilor variabilelor nominale

determinate de schimbările cantităţilor fizice de bunuri şi determinate de schimbările de

preţuri. În general, o variabilă economică care este măsurată în preţurile perioadei de

bază este denumită variabilă reală.


Variabilele economice reale măsoară volumul fizic al activităţii economice.

Deoarece preţurile curente şi preţurile anului de bază sunt aceleaşi în anul de bază,

cantităţile nominale şi reale sunt aceleaşi în anul de bază.

În acelaşi mod în care producţia unei firme poate fi exprimată în termeni nominali

şi termeni reali, la fel şi producţia întregii economii poate fi exprimată în termeni

nominali cât şi în termeni reali.

PIB nominal, denumit de asemenea PIB în preţuri curente, este valoarea de

piaţă a producţiei finale, la preţurile curente de piaţă.

PIB real, denumit PIB în preţuri constante, măsoară valoarea de piaţă a

producţiei finale la preţurile care prevalau pe durata unui an sau unei perioade de bază.

Utilizarea P.I.B. real mai degrabă decât P.I.B. nominal se preferă atunci când se

analizează în ce măsură producţia fizică a economiei a evoluat în timp. În prezent, anul

de bază utilizat pentru a calcula P.I.B. real în România este anul 1990.

Astfel, pentru a calcula P.I.B. real pentru 1992, de exemplu, se înmulţesc

cantităţile de bunuri şi servicii produse în 1992 cu preţurile bunurilor şi serviciilor din

anul 1990. În contrast, pentru a calcula P.I.B. nominal al anului 1999, se înmulţesc

cantităţile de bunuri şi servicii produse în anul 1999 cu preţurile pe care aceste bunuri le

aveau în anul 1999. În Tabelul 3.17 sunt prezentate valorile PIB din România, real şi

nominal, pentru perioada anilor 90.

PIB

- mld. lei -

Anii

Preţuri

curente

Preţuri

constante

Indicii de volum

ai PIB real, %

(1990 = 100%)

Schimbări ale PIB

real faţă de anul

anterior

%

1990 857.9 857.9 100.0 -5.6

1991 2203.9 747.2 87.1 -12.9

1992 6029.2 681.2 79.4 -8.8

1993 20035.7 691.5 80.6 1.5

1994 49773.2 718.9 83.8 3.9

1995 72135.5 770.4 89.8 7.1

1996 108919.6 801.3 93.4 3.9

1997 252925.7 752.4 87.7 -6.1

1998 368260.7 712.1 83.0 -5.4

1999 521735.5 688.9 80.3 -3.2 Surse: INSSE, Anuarul Statistic al României, 1999

INSSE, Revista Română de Statistică, nr. 8-9/2000

Tabelul 3.17. Evoluţia PIB în România în anii ’90

PIB nominal din 1999 a depăşit PIB real din 1999 cu o mărime foarte mare, deoarece

preţurile au crescut foarte mult între 1990 şi 1999. Din contră, P.I.B. real şi nominal din

1990 au fost egale, deoarece anul curent şi anul de bază a fost acelaşi în 1990.

Toate variabilele macroeconomice discutate în acest capitol – consum, economii, avuţie

etc. – pot fi exprimate în termeni reali. Pentru că ele măsoară cantitatea fizică de bunuri,

variabilele reale sunt indicatori mai buni decât cele nominale ale schimbărilor intervenite

în timp în ceea ce priveşte standardul de viaţă şi capacitatea productivă a unei ţări.

De aceea, analiza macroeconomică se focalizează asupra determinanţilor reali ai

bunăstării economice. În absenţa altor precizări, referirile la producţie, Y, consum, C,

investiţii, I, şi la alte mărimi abordează aceste variabile în termeni reali.

Macroeconomia

84

3.3.5. Indicii preţurilor şi inflaţia

Măsurarea P.I.B. în termeni reali elimină efectele schimbării preţurilor din

măsurarea producţiei naţionale. Uneori, cu toate acestea, când se studiază cauzele

inflaţiei, se poate dori să se determine cât de mult s-au schimbat preţurile în decursul unei

perioade de timp. O măsură a nivelului mediu al preţurilor pentru o mulţime specificată

de bunuri şi servicii, relativ la preţurile din anul de bază este denumită indicele

preţurilor. Cel mai simplu tip de indice de preţ este indicele preţului unui bun.

1000

1 p

pi p

În mod uzual, economiştii doresc să cunoască nu numai cum s-a schimbat preţul

unui bun, ci preţurile unei mulţimi mai mari de bunuri, poate ale tuturor bunurilor şi

serviciilor produse într-o economie. Aceasta face necesară combinarea într-un anumit

mod a preţurile mai multor bunuri şi servicii într-un singur indice.

Există două tipuri de bază de indici ai preţurilor, denumiţi indici cu ponderi variabile şi

indici cu ponderi fixe. Ei se utilizează pentru a măsura modificarea medie a preţurilor

unei mulţimi de bunuri şi servicii.

Un indice cu ponderi variabile începe cu o mulţime de bunuri şi servicii produse

în perioada curentă şi compară costul la zi al acestor bunuri şi servicii cu cel pe care le-au

avut în perioada de bază. Mai precis:

Indicele preţurilor cu ponderi variabile = (Valoarea producţiei curente la preţuri

curente)/ (Valoarea producţiei curente la preţurile perioadei (anului) de bază)x100.

Dacă bunurile şi serviciile produse în perioada curentă sunt mult mai costisitoare decât

cele produse în anul de bază, indicele preţului cu ponderi variabile va fi mai mare de 100.

Un indice cu ponderi variabile des utilizat, construit în cadrul contabilităţii

naţionale, este deflatorul PIB.

Pentru orice perioadă, deflatorul PIB este raportul dintre PIB nominal şi PIB real:

Deflatorul PIB = (PIB nominal)/(PIB real) x100.

Deflatorul este indicele preţurilor cu ponderi variabile care acoperă toate

bunurile şi serviciile finale in economie.

Valoarea producţiei curente în preţuri curente este aceeaşi cu PIB nominal, iar valoarea

producţiei curente în preţurile anului de bază este aceeaşi cu PIB real.

Astfel, definiţia deflatorului P.I.B. ia forma generală a unui indice de preţ cu

ponderi variabile. Valorile publicate ale deflatorului P.I.B. şi a altor indici de preţuri sunt

înmulţite cu 100, pentru se exprima în %. În acest caz notaţia este 1990 = 100%, care

înseamnă că anul de bază este 1990, când indicele este egal cu 100.

Al doilea tip de indici de preţ sunt cei cu ponderi fixe. Un indice de preţ cu

ponderi fixe măsoară cât de mult costă un coş de bunuri (un sortiment fix de bunuri) în

perioada curentă comparativ cu perioada de bază:

Indicele de preţ cu ponderi fixe = (Valoarea unui coş de bunuri în preţuri curente)/

(Valoarea aceluiaş coş de bunuri în preţurile perioadei de bază) x 100.

Indicele cu ponderi fixe cel mai mult utilizat este indicele preţurilor bunurilor de

consum, sau IPC.

Biroul de statistica muncii construieşte indicele IPC prin înregistrarea în fiecare lună a

preţurilor curente pentru o listă de bunuri de consum (sau coş de bunuri), incluzând mai

multe denumiri de bunuri cum ar fi îmbrăcăminte, locuinţă şi combustibil. Indicele


consumatorului pentru luna curentă este calculat ca fiind costul curent al unui coş de

bunuri de consum divizat prin costul aceluiaşi coş de bunuri din anul de bază.

Indicii cu ponderi variabile şi indicii cu ponderi fixe prezintă avantaje diferite.

Avantajul indicilor cu ponderi variabile faţă de indicii cu ponderi fixe este acela

că ei reflectă preţurile unui coş de bunuri pe care populaţia îl cumpără în anul curent, în

comparaţie cu coşul de bunuri ce era cumpărat în anul de bază. Relativul dezavantaj al

unui indice cu ponderi variabile este acela că în coşul curent de bunuri pot fi cuprinse

multe bunuri care nu existau în perioada de bază sau care erau de calitate diferită. Pentru

astfel de bunuri, statisticienii trebuie să estimeze că un bun nou sau îmbunătăţit ar fi fost

produs şi în perioada de bază, ceea ce introduce o sursă de erori.

O variabilă importantă care este măsurată cu indicii preţurilor este rata inflaţiei.

Rata inflaţiei este egală cu procentul de creştere a indicelui preţurilor pe

perioada respectivă, analizată.

Astfel, dacă IPC creşte de la 100% într-un an la 105% în anul următor, rata inflaţiei între

cei doi ani este de 5% pe an. Dacă în al treilea an IPC este 112%, rata inflaţiei între cel

de-al doilea şi al treilea an este de (112 – 105) / 105 = 6,67% pe an.

Mai general, dacă Pt este nivelul preţului în perioada t şi Pt+1 este nivelul preţurilor în

anul t + 1, rata inflaţiei între t şi t + 1, sau 1t este:

t

1t

t

t1t

1tP

P

P

PP

Rata inflaţiei în România în anii ´90, bazată pe deflatorul P.I.B., este prezentată în

Tabelul 3.18. Inflaţia a fost foarte accentuată pe durata anilor 1990 – 1999, cu vârfuri în

anii 1993 şi 1997.

Anii Deflatorul PIB % Rata inflaţiei %

1990 100

1991 295,0 195,0

1992 885,1 200,1

1993 2897,4 227,4

1994 6923,5 139,0

1995 9363,4 35,2

1996 13592,9 45,2

1997 33615,9 147,3

1998 51714,7 53,8

1999 75734,6 46,4 Surse: INSSE, Anuarul Statistic al României, 1999

Tabelul 3.17. Rata inflaţiei în România în anii ’90 calculată pe baza deflatorului PIB

3.3.6. Rata dobânzii

Rata dobânzii reprezintă o altă importantă - şi familiară – variabilă economică.

O rată a dobânzii este o rată de revenire promisă creditorului de către debitor. Există mai

multe rate ale dobânzii în economie. Ratele dobânzii variază în raport de cine dă creditul,

pe ce perioadă sunt împrumutate fondurile şi cui, şi alţi factori.

Există de asemenea multe active în economie, cum ar fi acţiunile, pentru care nu

se plăteşte o dobândă specificată, dar ele aduc deţinătorilor un venit. Pentru acţiuni,

Macroeconomia

86

venitul ia forma dividendelor şi câştigurilor rezultate din diferenţa de curs (creşterea

preţului de piaţă a acţiunilor).

Existenţa a aşa de multe active diferite, fiecare cu o rată de revenire proprie, face

mai complicat studiul macroeconomiei. Din fericire, cu toate acestea, multe din ratele

dobânzii şi alte rate de revenire tind să se diminueze sau să crească împreună.

Pentru scopurile analizei macroeconomice se va vorbi de rata dobânzii, ca şi cum ar

exista una singură. Dacă se spune că o anumită politică determină creşterea ratei dobânzii

spre exemplu, se va înţelege că ratele dobânzii şi ratele de revenire în general cresc.

3.3.6.1. Rata reală şi rata nominală a dobânzii

Ratele dobânzii şi alte rate de revenire ridică o problemă de măsurare precum

P.I.B. nominal.

O rată a dobânzii indică cât de repede valoarea nominală (în unităţi monetare) a

unui activ împrumutat creşte în timp, dar nu arată cât de repede se schimbă

valoarea reală a acelui activ, sau puterea sa de cumpărare.

Pentru a face distincţia dintre schimbarea valorii reale a unui activ de schimbarea valoarii

sale nominale, în economie se utilizează frecvent conceptul de rata reală a dobânzii.

Rata reală a dobânzii (sau rata reală de revenire a unui activ) este rata cu care

valoarea reală sau puterea de cumpărare a activului respectiv creşte în timp.

Pentru a le distinge de ratele reale ale dobânzii, ne referim la ratele dobânzii măsurate

convenţional, cum ar fi cele scrise în ziare sau afişate de către bănci, ca la rate nominale

ale dobânzii.

Rata nominală a dobânzii (sau rata nominală de revenire) arată rata cu care

valoarea nominală a unui activ creşte în timp. Simbolul pentru rata nominală a

dobânzii este i. Rata reală a dobânzii este legată de rata nominală a dobânzii şi

de rata inflaţiei, : r = i -

rata reală a dobânzii = rata nominală a dobânzii – rata inflaţiei

3.3.6.2. Rata reală aşteptată a inflaţiei

Când se acordă credite, se contractează împrumuturi sau se constituie depozite

bancare, rata nominală a dobânzii este specificată în avans. Pentru orice rată nominală a

dobânzii, rata reală a dobânzii depinde de rata inflaţiei pe perioada creditului sau

depozitului, de exemplu pentru un an.

Dar rata inflaţiei pe un an nu poate fi determinată până când anul nu a trecut. Astfel, la

momentul la care un credit este acordat sau un depozit este constituit, rata reală a

dobânzii ce va fi recepţionată este incertă.

Deoarece creditorii, debitorii sau depozitarii nu cunosc care va fi rata reală a dobânzii, ei

trebuie să ia deciziile cu privire la cât de mult să se împrumute, să dea bani cu împrumut

sau să facă depozite pe baza unei rate reale aşteptate a dobânzii. Ei cunosc rata nominală

a dobânzii în avans, astfel că rata reală aşteptată a dobânzii depinde de ceea ce ei se

aşteaptă că va fi rata inflaţiei.

Rata aşteptată a dobânzii reale este rata nominală a dobânzii minus rata

aşteptată a inflţiei, sau: r = i - e, unde: r este rata reală aşteptată a dobânzii, iar

e este rata aşteptată a inflaţiei.

Dacă aşteptările populaţiei sunt corecte – rata aşteptată a inflaţiei şi rata efectivă a

inflaţiei vor fi aceleaşi – rata reală aşteptată a dobânzii şi rata reală (actuală, efectivă) a

dobânzii recepţionate vor fi aceleaşi.


Rata reală aşteptată a dobânzii este rata corectă a dobânzii utilizată în studiul

multor tipuri de decizii economice, cum ar fi deciziile populaţiei cu privire la cât de mult

să se împrumute sau să dea bani cu împrumut.

Tema 3.4. Aplicaţii

Obiectivele 3.4.1. Conturile naţionale

Mijloace






Finalitatea - realizarea de aplicaţii în contabilitatea naţională

- utilizarea tabelului economic de ansamblu

- completarea şi utilizarea tabelului de intrări-ieşiri


Timp de lucru

necesar


- pentru înţelegera aplicaţiei: 30 minute

3.4. APLICATII 3.4.1. Conturile naţionale

Fie o economie închisă formată din trei sectoare instituţionale: societăţi, menaje şi

administraţia publică. Se admite că producţia destinată pieţei este concentrată în sectorul

societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare.

Se dispune de următoarele informaţii relative la un anumit an:

- producţia societăţilor este de: 1000;

- consumul intermediar al societăţilor : 100;

- producţia administraţiei publice: 150;

- consumul intermediar al administraţiei publice: 50;

- subvenţii de exploatare ale societăţilor: 100;

- ajutor de investiţii pentru societăţi: 100;

- salarii brute vărsate de sectorul societăţilor şi de sectorul administraţiei publice: 50%

din valoarea lor adăugată brută;

- impozite legate de producţie (altele decât TVA) vărsate de sectorul societăţilor şi de

cel al administraţiei publice: 5% din valoarea lor adăugată brută;

- cotizaţii sociale totale: 50% din salariile brute;

- prestări sociale totale: 50% din salariile brute;

- impozite asupra societăţilor: 50% din excedentul lor brut de exploatare;

- impozite pe venitul persoanelor fizice: 10% din totalul salariilor nete şi din profiturile

distribuite;

- consumul final al menajelor: 450 (fără TVA) sau 550 (cu TVA inclus);

- formarea brută de capital fix a societăţilor: 300;

- formarea brută de capital fix a administraţiei publice: 100.

Macroeconomia

88

Se cere:

1. Stabiliţi, pentru fiecare din cele trei sectoare, conturile nefinanciare.

2. Calculaţi Produsul Intern Brut (PIB) al acestei economii.

3. Exprimaţi relaţia de echilibru global a operaţiunilor de bunuri şi servicii.

Rezolvare

1. În fiecare cont, coloana din stânga este cea a utilizărilor, iar cea din dreapta, cea a

resurselor. Conturile fiecărui sector sunt cele din tabelul următor : Notaţii: VAB – valoarea adăugată brută,

EBE – excedentul brut de exploatare,

VDB – venitul disponibil brut,

EB – economia brută. Sectorul “Societăţi” Sectorul “Administraţie publică” Sectorul “Menaje”

Contul de producţie Contul de producţie Contul de producţie

CI 100 Prod. 1000 CI 50 Prod. 150

VAB 900 VAB 100

Contul de exploatare Contul de exploatare Contul de exploatare

Salarii 450 VAB 900 Salarii 50 VAB 100

Impozite 45 Subvenţii 100 Impozite 5

prod. exploatare prod.

EBE 505 EBE 45

Contul de venit Contul de venit Contul de venit

Profit 100,0 EBE 505 Subvenţii 100 EBE 45 Cotizaţii 250 Salarii 500

Distruibuit Ajutor 100 Impozite 50 Impozit venit 35 Profit 100

Impozite 252,5 investiţii producţie distribuit

societăţi Prestări 250 Cotizaţii 250 Prestări 250

sociale sociale

VDB 152,5 Impoz.soc. 252,5 VDB 565

Impoz.venit 35

TVA 100

VDB 282,5

Contul de utilizare a venitului Contul de utilizare a venitului Contul de utilizare a venitului

EB 152,5 VDB 152,5 Consum 150 VDB 282,5 Consum final 550 VDB 565

Final

EB 132,5 EB 15

Contul de capital Contul de capital Contul de capital

FBCF 300 EB 152,5 FBCF 100 EB 132,5 FBCF 0 EB 15

Necesar - 47,5 Capacitate +32,5 Capacitate +15

de finanţare de finanţare de finanţare

TVA-ul este contabitizat în resurse la contul de venituri al administraţiei publice,

în utilizări figurează implicit în consumul final al populaţiei (menajelor) în contul lor de

utilizare a venitului, fiind dat de consumul final care este evaluat în preţuri de achiziţie,

cu TVA inclus.


Cotizaţiile sociale totale (se cuprinde şi partea patronală şi cotizaţiile fictive) sunt

tratate în contabilitatea naţională, ca şi cum ar fi fost dinainte vărsate în întregime

menajelor prin angajaţii la societăţi şi în administraţia publică, apoi vărsate în întregime

de către menaje, administraţiilor publice colectoare. Menajele nu au aici nici cont de

producţie şi nici de exploatare. Administraţia publică consumă ceea ce produce, de unde

şi consumul său final de 150. Impozitele pe veniturile persoanelor fizice =10% x (salariile brute – cotizaţii

sociale + profituri distribuite) = 10% x (450 + 50 – 250 + 100) = 35. Soldul fiecărui cont

pentru fiecare sector instituţional se calculează ca diferenţă între suma resurselor şi suma

utilizărilor. Societăţile au o economie brută (EB) identic egală cu valoarea venitului

disponibil brut VDB, pentru că nu există consum final în acest sector.

2. PIB = Σ VAB + TVA = (900 + 100) + 100 = 1100

3. Resursele totale sunt aici producţia totală (evaluată în preţurile de producţie, adică

fără TVA): 1000 + 150 = 1150.

Totalul utilizărilor evaluat în preţuri de achiziţie, cu TVA inclus) se obţine astfel:

- consumul intermediar: 150

- consumul final: 700

- FBCF: 400

1250

Se obţine egalitate între resurse şi utilizări, dacă se adaugă la resurse TVA (100). Aceasta

este relaţia de echilibru general a operaţiunilor de bunuri şi servicii.

Sumarul capitolului

1. Sistemul Conturilor Naţionale îşi are începuturile în deceniul al patru-lea al secolului trecut

şi a fost implementat în ţările capitaliste în perioada anilor 1940-1950, ca răspuns la cerinţele

crescânde de a dispune de informaţii macroeconomice, pentru elaborarea politicilor

economice pe termen mediu şi lung, a programelor şi măsurilor de reglare a resurselor şi a

fluxurilor economiei de piaţă.

2. Elaborarea conturilor naţionale presupune definirea sectoarelor instituţionale, gruparea

agenţilor economici (pe ramuri) şi identificarea fluxurilor din economie pentru a fi transpuse

în operaţii specifice Contabilităţii Naţionale.

3. Sectoarele instituţionale sunt constituite plecând de la nomenclatorul acestora din Sistemul

European al Conturilor (SEC) şi ţinând seama de funcţia principală a unităţilor ce se

grupează în aceste sectoare instituţionale şi de resursele principale pe care le folosesc în

activitatea lor.

4. În statistica românească, nomenclatorul operaţiunilor cu detaliile menţionate de SEC sunt

înregistrate în contul de producţie, contul de exploatare, contul de venituri, contul de

utilizare a venitului, contul de capital şi contul financiar .

5. Venitul sectorului privat (gospodăriile şi firmele rezidente) este denumit venit privat

disponibil. Venitul privat disponibil este egal cu venitul recepţionat din activităţile

sectorului privat (PIB + venitul net din străinătate = PNB) plus plăţile recepţionate de la

guvern (transferurile şi dobânzile la creditele guvernamentale) minus taxele plătite

guvernului. Venitul net al sectorului guvernamental este egal cu taxele colectate minus

transferurile şi dobânzile plătite la creditele guvernamentale. Venitul privat disponibil şi

venitul net guvernamental formează împreună P.N.B., care este venitul tuturor factori de

producţie interni.

6. Economiile reprezintă o parte din venitul curent al unei economii, care nu este cheltuită

pentru a acoperi necesităţile curente. Economiile sectorului privat, denumite economii

private, egalează venitul privat disponibil minus consumul. Economiile guvernamentale,

care sunt acelaşi lucru cu surplusul bugetar, egalează venitul net guvernamental minus

cheltuielile sale de bunuri şi servicii.În mod echivalent, economiile guvernamentale egalează

Macroeconomia

90

încasările minus cheltuielile guvernamentale. Economiile naţionale sunt suma economiilor

private şi a economiilor guvernamentale. Ele egalează PIB plus plata netă a factorilor din

străinătate minus consumul şi cheltuielile guvernamentale.

7. Identitatea de utilizare a economiilor spune că economiile private egalează suma

investiţiilor, a deficitului bugetar şi a soldului contului curent. În mod echivalent, economiile

naţionale egalează suma investiţiilor şi a soldului contului curent.

8. Avuţia naţională a unei ţări egalează activele sale fizice, cum ar fi capitalul, plus activele

nete din străinătate. Avuţia naţională creşte în două feluri: ca urmare a schimbărilor în

valoarea activelor existente şi prin economiile naţionale. Economiile naţionale se adaugă la

avuţia naţională deoarece sunt utilizate fie pentru investiţii, adăugând astfel active fizice de

capital, sau prin împrumutarea lor străinilor într-o cantitate care egalează soldul contului

curent, care creşte activele nete din străinătate ale ţării.

9. O problemă a măsurării ratei reale aşteptate a dobânzii este aceea că economiştii în general

nu cunosc exact care sunt aşteptările publicului în ceea ce priveşte rata inflaţiei. Economiştii

utilizează diferite modalităţi pentru a măsura inflaţia aşteptată. O abordare este aceea de a

prospecta publicul şi, pur şi simplu, de a întreba care este rata inflaţiei pe care o aşteaptă

oamenii. O a doua metodă este de a presupune că aşteptările inflaţioniste ale publicului sunt

aceleaşi cu cele anunţate public de guvern sau de instituţiile private de previziune. O a treia

posibilitate este aceea de a presupune că aşteptările inflaţioniste sunt o extrapolare a celor

mai recente rate observate ale inflaţiei. Din nefericire, nici una din aceste metode nu este

perfectă, astfel că măsurarea ratei reale aşteptate a inflaţiei conţine întotdeauna erori.


1. Definiţi economiile private. Cum sunt utilizate economiile private în economie? Care este

relaţia între economiile private şi economiile naţionale?

2. Ce este avuţia naţională şi de ce este ea importantă? În ce fel depinde avuţia naţională de

economiile naţionale?

3. În scopul evaluării performanţelor de creştere economică, ce are o importanţă statistică mai

mare: PIB real sau PIB nominal? De ce?

4. Descrieţi cum se calculează deflatorul PIB şi indicele preţurilor de consum. Care este

diferenţa de bază între cele două tipuri de indici de preţ?

5. Explicaţi diferenţa dintre rata nominală a dobânzii, rata reală a dobânzii şi rata reală aşteptată

a dobânzii. Care concept al ratei dobânzii este mai important în deciziile luate de creditori şi

debitori? De ce?

Indexul dezvoltării umane (IDU)

Progresul condiţiilor de viaţă este rezultat al creşterii economice, al cărei ritm depinde de

condiţiile de viaţă.

Mulţimea de indicatori care descriu progresul condiţiilor de viaţă defineşte

conceptul de dezvoltare umană.

Venitul pe cap de locuitor este doar unul dintre indicatorii dezvoltării economice. Analiza

nivelului de sănătate, educaţie, cultură etc. presupune luarea în considerare şi a altor

indicatori: speranţa de viaţă la naştere, incidenţa malnutriţiei la copii, rata mortalităţii

infantile, rata de alfabetizare etc.

În cadrul Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNPD) s-a avut în vedere

combinarea anumitor indicatori, cum sunt cei de mai sus, într-unul singur.


A fost calculat un indicator complex denumit Indexul Dezvoltării Umane (IDU),

care a început să fie publicat din 1990, în Raportul Dezvoltării Umane.

Indexul Dezvoltării Umane are trei componente. Prima componentă este speranţa

de viaţă la naştere, care reflectă indirect şi mortalitatea infantilă. A doua

componentă este o măsură a nivelului de educaţie al societăţii. Această măsură

este ea însăşi una compozită, luând în calcul gradul de alfabetizare la nivelul

adulţilor (cu o pondere de 2/3) şi o combinaţie a ratelor de înscriere în sistemul

de educaţie primar, secundar şi terţiar (cu o pondere de 1/3). Ultima componentă

a IDU este PIB pe locuitor (evaluat la paritatea puterii de cumpărare), care este

ajustat când depăşeşte un anumit nivel (aprox. 5000$). Astfel, se acordă o

pondere mai mică venitului care depăşeşte acest prag, pe baza diminuării

utilităţii marginale a venitului la niveluri înalte.

IDU este calculat prin definirea realizărilor unei ţări pentru fiecare dintre aceste trei

componente, făcând apoi o medie simplă a celor trei indicatori.

IDU furnizează, pentru fiecare ţară, un număr ce este cuprins între 0 şi 1. Numărul

trebuie să fie interpretat ca o fracţie a ultimei realizări în ceea ce priveşte dezvoltarea, pe

care ţara în cauză, a atins-o. Pentru că IDU se referă la ultimele performanţe atinse de ţări

în ceea ce priveşte dezvoltarea, acest indicator are o variabilitate ridicată în cazul ţărilor

sărace, dar această variabilitate se diminuează simţitor în cazul ţărilor bogate.

Dacă diferenţa dintre locul ocupat de o ţară în clasamentul realizat pe baza PIB pe

locuitor şi locul ocupat în clasamentul realizat pe baza IDU pe locuitor este pozitivă,

aceasta arată că ţara respectivă este mai bine situată în ceea ce priveşte “dezvoltarea

umană“ în comparaţie cu poziţia sa determinată de PIB/locuitor. Dacă diferenţa este

negativă, îndeplinirea criteriilor dezvoltării umane este sub nivelul posibilităţilor pe care

le oferă venitul creat în ţara respectivă.

Macroeconomia

92

CAPITOLUL 4

PRODUCTIvITATE, PRODUCTIE, OCUPARE 4.1. Cât poate produce economia?

4.2. Cererea de muncă

4.3. Oferta de muncă

4.4. Echilibrul pieţei muncii

4.5. Şomajul

Sumarul capitolului

Termeni importanţi


Structura populaţiei ocupate

Tema 4.1. Cât poate produce economia?

Obiectivele 4.1.1. Funcţia de producţie

4.1.2. Şocuri asupra ofertei

Mijloace





Finalitatea - definirea funcţiei de producţie

- modificări ale funcţiei de producţie la diverse şocuri ale ofertei de muncă


Timp de lucru

necesar


4.1. CâT POATE PRODUCE ECONOMIA?

Măsurarea performanţelor economiei este o etapă preliminară în atingerea scopului

principal al macroeconomiei: a înţelege cum funcţionează economia. Acest lucru se face

prin trecerea de la măsurare la analiza economică. Studiul are două obiective de bază:

a) de a analiza factorii care influenţează performanţele economiei pe termen lung –

incluzând rata de creştere economică, productivitatea, nivelul de ocupare şi neocupare

a forţei de muncă, economiile şi formarea de capital, ca şi rata inflaţiei şi multele

altele;

b) de a dezvolta modele teoretice macroeconomice care să fie utilizate în analiza ideilor

economice care există sau cele care pot apare în viitor.

Modelul macroeconomic general are la bază ipoteza că indivizii, firmele şi guvernul

(statul) interacţionează în cadrul a trei pieţe: piaţa muncii, piaţa bunurilor şi piaţa activelor

financiare. Modelul general are ca element esenţial faptul că bunăstarea depinde în mod

esenţial de capacitatea productivă a economiei. Dacă toate celelalte rămân neschimbate, cu

cât este mai mare cantitatea de bunuri şi servicii pe care economia le poate produce, cu

Capitolul 4. Productivitate, productie, ocupare 93

atât populaţia va avea un venit mai mare la dispoziţie pentru a consuma în prezent, pentru

a economisi şi a investi. Cantitatea de bunuri pe care o produce o economie depinde de:

- cantitatea de factori de producţie (cum ar fi: munca, capitalul şi resursele materiale)

utilizate în procesul de producţie. Dintre factorii de producţie, doi prezintă o

importanţă mai mare: capitalul şi munca. Ne vom limita la aceşti doi factori atunci

când analizăm capacitatea economiei de a produce.

- productivitatea factorilor de producţie, rodnicia cu care acestia sunt utilizaţi.

Cantitatea de capital şi muncă utilizate în producţie nu determină în întregime

cantitatea de producţie obţinută. La fel de important este şi modul în care acestea sunt

folosite în mod efectiv. Pentru aceeaşi cantitate de capital şi muncă o economie cu o

tehnologie mai avansată sau cu un management mai performant va produce mai mult

decât o altă economie care nu dispune de aceste elemente.

Dintre factorii de producţie, cel mai important este munca. Din acest motiv, se începe

studiul cu piaţa muncii, utilizând conceptele de cerere şi ofertă de muncă. Factorii care

influenţează cererea şi oferta de muncă tind să echilibreze piaţa muncii.

Echilibrul pe piaţa muncii determină salariile şi ocuparea.

În consecinţă, nivelul de ocupare, împreună cu cantităţile din alte inputuri (cum ar fi cele

de capital) şi nivelul productivităţii determină cât de mult poate produce economia.

4.1.1. Funcţia de producţie

Legătura între factorii de producţie şi bunurile obţinute este sintetizată de funcţia

de producţie.

Aceasta este o expresie matematică care leagă cantitatea de bunuri produse de cantităţile

de factori de producţie utilizaţi: Y = A F(K,L) ,

unde: Y – producţia reală realizată într-o perioadă de timp dată;

A – un număr ce măsoară productivitatea de ansamblu a factorilor de producţie;

K – cantitatea de capital utilizată (stocul de capital);

L – numărul de lucrători angajaţi în perioada dată;

F – o funcţie care leagă producţia, Y, de cantităţile de capital K şi de muncă L.

Funcţia de producţie se poate reprezenta grafic dacă unul din factorii de producţie

este menţinut constant (Figura 4.1.).

Y

Y = A F(K,L)

0 K

Figura 4.1. Funcţia de producţie pentru L constant

Macroeconomia

94

Referitor la funcţia de producţie a economiei se fac următoarele două ipoteze :

a) funcţia de producţie are o pantă pozitivă, aceasta însemnând că atunci când creşte

stocul de capital, volumul producţiei creşte;

b) rata de creştere a producţiei este descrescătoare, adică producţia creşte, dar creşterile

sunt din ce în ce mai mici.

Produsul marginal al capitalului se poate detremina pe baza relaţiei: K

YPMK

.

Acest indicator arată sporul producţiei determinat de creşterea cu o unitate a stocului de

capital, ceilalţi factori rămânând constanţi. Pentru creşteri mici ale stocului de capital,

PMK se poate măsura prin panta tangentei la graficul funcţiei de producţie într-un punct.

Ţinând cont de ipotezele făcute asupra funcţiei de producţie se pot stabili două proprietăţi

ale PMK:

a) PMK este pozitiv;

b) PMK se diminuează pe măsură ce creşte cantitatea de capital utilizată.

În cazul în care capitalul este menţinut constant, funcţia de producţie se poate

reprezenta grafic ca în Figura 4.2.

Y

Y = A F(KL)

0 L

Figura 4.2. Funcţia de producţie pentru K constant

Produsul marginal al muncii se poate detremina pe baza relaţiei: L

YPML

.

Acest indicator arată sporul producţiei determinat de creşterea cu o unitate a cantităţii de

muncă, ceilalţi factori rămânând constanţi. Pentru creşteri mici ale cantităţii de muncă,

PML se poate măsura prin panta tangentei la graficul funcţiei de producţie într-un punct.

Ţinând cont de ipotezele făcute asupra funcţiei de producţie se pot stabili două proprietăţi

ale PML:

a) PML este pozitiv;

b) PML se diminuează pe măsură ce creşte cantitatea de capital utilizată.

4.1.2. Şocuri asupra ofertei

Funcţia de producţie a unei economii nu rămâne aceeaşi în decursul perioadei. În

economie se utilizează noţiunea de şocuri asupra ofertei – sau uneori şocuri asupra

productivităţii – pentru a referi o schimbare a funcţiei de producţie.

Un şoc pozitiv, sau benefic, determină creşterea cantităţii de producţie

care poate fi obţinută pentru o cantitate dată de capital şi muncă.


Un şoc negativ, sau nefavorabil, determină scăderea cantităţii de producţie

care poate fi obţinută pentru o cantitate dată de capital şi muncă.

Exemple se şocuri pozitive şi negative sunt: o secetă, o invenţie, o inovaţie în

management, o schimbare a politicii economice.

În Figura 4.3. este ilustrată schimbarea funcţiei de producţie datorată unui şoc

pozitiv şi unui şoc negativ.

Y şoc pozitiv

Y = A F(KL)

şoc negativ

0 Cantitate de muncă, L

Figura 4.3. Şocuri asupra ofertei

Tema 4.2. Cererea de muncă

Obiectivele 4.2.1. Determinarea cererii de muncă

4.2.2. Factorii care influenţează cererea de muncă

4.2.3. Cererea agregată de muncă

Mijloace




Finalitatea - definirea şi determinarea cererii agregate de muncă

- cunoaşterea factorilor de influenţă ai cererii de muncă


Timp de lucru

necesar


4.2. CEREREA DE MUNCA 4.2.1. Determinarea cererii de muncă

Stocul de capital se schimbă în timp, ca rezultat al investiţiilor şi ca urmare a

uzurii. Pe termen scurt, schimbările sunt nesemnificative. Economiştii consideră adesea că

Macroeconomia

96

stocul de capital este fix pe termen scurt. Cantitatrea de muncă se poate schimba cu

uşurinţă într-un timp scurt. Oamenii pot părăsi sau pot decide să intre pe piaţa muncii.

Pentru a înţelege modul în care firmele decid cât de mulţi lucrători să angajeze, se vor face

următoarele ipoteze:

a) Lucrătorii sunt toţi la fel – ignorăm diferenţa dintre aptitudini, îndemânare, ambiţie,

calificare, etc.;

b) Firmele privesc salariul lucrătorilor ca fiind determinat pe o piaţă a muncii

competitivă, şi nu stabilit de către firme sau de către stat. Nivelul salariului depinde

astfel de raportul dintre cererea şi oferta de muncă ;

c) În luarea deciziei da a angaja salariaţi, scopul firmei este acela de a obţine un profit cât

mai mare.

Pentru a îşi maximiza profitul, firmele trebuie să compare beneficiile cu costurile legate de

fiecare muncitor în parte. Firma continuă să angajeze salariaţi atât timp cât beneficiile sunt

mai mari decât costurile. Beneficiul rezultat din creşterea numărului de lucrători este

sporul producţiei obţinut prin angajarea acestuia, adică produsul marginal al muncii

înmulţit cu preţul produselor obţinute. Costurile legate de fiecare muncitor în parte sunt

reprezentate de salariul plătit fiecărui muncitor.

Salariul real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor şi reprezintă

salariul măsurat în termeni de unităţi de producţie.

În Figura 4.4 este prezentat modul de determinare a cererii de muncă.

O descreştere a salariului real creşte cantitatea de muncă cerută. O creştere a salariului real

scade cantitatea de muncă cerută. Dacă PML este mai mare decât salariul real (în stânga

punctului A), firma creşte cererea de muncă. Dacă PLM este mai mică decât salariul real

(în drepata punctului A) firma micşorează cererea de muncă. În punctul A, cantitatea de

muncă cerută este L. Este L

cantitatea de muncă care asigură profitul maxim?

PML CL

sr

A

sr sr

PML

0 L0 L L1 L

Figura 4.4. Determinarea cererii de muncă

La nivele de ocupare mai mici decât L, produsul marginal al muncii depăşeşte salariul

real. Astfel, dacă ocuparea este mai mică decât L, firma creşte profitul crescând cantitatea

de muncă pe care o angajează. Similar, dacă firma are un număr de angajaţi mai mare

decât L, produsul marginal al muncii este mai mic dacât salariul real. Firma măreşte

profitul diminuând nivelul de angajare. Numai atunci când ocuparea este egală cu L,

firma va fi satisfăcută cu numărul de salariaţi pe care-i are. În general, pentru orice salariu


real, cantitatea de muncă care maximizează profitul firmei corespunde punctului de

intersecţie dintre salariul real şi curba PML.

Graficul care arată relaţia dintre cantitatea de muncă cerută şi salariul real reprezintă

curba cererii de muncă. Curba cererii de muncă este aceeaşi cu curba PML. Ca şi curba

PML, curba cererii de muncă are o pantă negativă, arătând că pe măsură ce salariul real

creşte, cererea de muncă scade.

4.2.2. Factorii care influenţează cererea de muncă

Schimbarea salariului real determină o deplasare de-a lungul curbei cererii de

muncă. Schimbări ale salariului real nu cauzează deplasări ale curbei cererii de muncă.

Cererea de muncă se modifică ca răspuns la acţiunea unor factori care schimbă cantitatea

de muncă pe care firmele doresc să o angajeze la orice nivel dat al salariului real. Spre

exemplu, un şoc benefic asupra ofertei este de natură să determine creşterea cererii de

muncă, după cum unul advers determină scăderea cererii de muncă.

În Figura 4.5. este prezentat efectul creşterii produsului marginal al muncii

asupra cererii de muncă. Deoarece curba cererii de muncă este identică cu curba

produsului marginal al muncii, creşterea produsului marginal şi creşterea cererii de muncă

sunt strâns legate între ele.

PML

sr PML1 PML

2

A

sr

C L2

B

C L1

0 L L

*1 L

Figura 4.5. Creşterea produsului marginal al muncii

Un alt factor care poate influenţa cererea de muncă este mărimea stocului de

capital. În general, o creştere a stocului de capital K prin dotarea fiecărui lucrător cu mai

multe maşini sau echipamente de lucru, creşte productivitatea muncii şi deci măreşte PML

pentru orice nivel al angajării. Acesta determină deplasarea curbei PML spre dreapta, deci

creşterea cererii de muncă. Orice factor care determină scăderea salariului real duce la

scăderea cererii de muncă, în Figura 4.6.

Macroeconomia

98

PML,

sr PML

A

sr1

B

sr2

C L

0 L L

*1 L

Figura 4.6. Scăderea salariului real

4.2.3. Cererea agregată de muncă

În analiza macroeconomică se lucrează cu cererea agregată de muncă:

suma cererilor de muncă ale tuturor firmelor care lucrează în economie.

Deoarece cererea agregată de muncă este suma cererilor de muncă ale firmelor

individuale, factorii care determină schimbarea cererii agregate sunt aceiaşi cu cei care

determină schimbarea cererilor de muncă ale firmelor individuale.

Astfel, curba cererii agregate de muncă arată la fel cu cea a cererii individuale de muncă.

Factorii care deplasează curba cererii de muncă sunt sintetizaţi în Tabelul 4.1.

O creştere a: determină o deplasare a curbei

cererii de muncă spre:

deoarece:

productivităţii dreapta şocuri benefice sau adverse asupra

ofertei cresc PML şi deplasează

curba PML spre dreapta

stocului de capital

dreapta Un stoc mai mare de capital creşte

PML şi deplasează curba PML

spre dreapta

Tabelul 4.1. Factorii care determină deplasarea curbei cererii de muncă

Tema 4.3. Oferta de muncă

Obiectivele 4.3.1. Determinarea ofertei de muncă

4.3.2. Curba ofertei de muncă

4.3.3. Factorii care deplasează curba ofertei de muncă

4.3.4. Oferta agregată de muncă


Mijloace





Finalitatea - înţelegerea conceptului de ofertă de muncă şi factorii de influenţă

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse, la sfaărşitul capitolului

Timp de lucru

necesar


4.3. OFERTA DE MUNCA 4.3.1. Determinarea ofertei de muncă

Cererea de muncă este determinată de către firme, în timp ce oferta de muncă este

determinată de către indivizi sau membrii familiilor care iau decizii de angajare. Fiecare

persoană în vârstă de muncă decide cât de mult să lucreze cu salariu şi cât de mult să

lucreze fără salariu.

Oferta agregată de muncă este suma ofertelor de muncă individuale pe care le

face populaţia aptă de muncă.

Ca şi firmele, în luarea decizie de angajare, indivizii cântăresc beneficiile obţinute şi

costurile angajării. În afara oricărei satisfacţii psihologice care apare din faptul că au un

loc de muncă, principalul beneficiu al faptului că lucrează pentru angajaţi este reprezentat

de salariul obţinut. Acesta poate fi utilizat pentru cumpărarea unor bunuri sau satisfacerea

anumitor nevoi.

În economie se utilizează noţiunea de timp liber pentru a exprima acel timp pe care

oamenii îl consumă pentru toate activităţile din afara muncii, incluzând luarea mesei,

somnul, lucrul în jurul casei, activităţile în mijlocul familiei şi prietenilor etc. Pentru a se

simţi ei înşişi mai bine, indivizii aleg între a oloca timp pentru muncă şi pentru timp liber.


Beneficiul economic pe care populaţia îl obţine din muncă este valoarea reală a

venitului pe care ei îl obţin pentru fiecare unitate de timp destinată muncii, adică

salariul real.

Salariul real este salariul nominal împărţit la indicele preţurilor: ip

snsr .

Se face distincţia între salariul real curent (pe care salariaţii îl primesc pentru o zi de

muncă, de exemplu) şi salariul real aşteptat în viitor (pe care salariaţii se aşteaptă să îl

obţină la o dată viitoare).

Când salariul real creşte, munca devine mai atractivă decât timpul liber. O creştere a

salariului real determină creşterea cantităţii de muncă oferită.

Macroeconomia

100

Curba ofertei de muncă a unui individ arată legătura dintre cantitatea de muncă

oferită de acel individ şi salariul real curent, când ceilalţi factori sunt menţinuţi constanţi

(inclusiv salariul real aşteptat). Curba ofertei de muncă are o pantă pozitivă , în Figura 4.7.

sr OL

0 L

Figura 4.7. Curba ofertei de muncă

4.3.3. Factori care deplasează curba ofertei de muncă

Orice factor care schimbă cantitatea de muncă oferită la un nivel dat al salariului

real curent deplasează curba ofertei de muncă. În acest paragraf sunt analizate efectele

schimbării averii sau salariului viitor aşteptat asupra ofertei de muncă.

Averea. Efectul averii asupra ofertei de muncă este mai uşor ilustrat printr-un caz

extrem: câştigul la loterie. Când o persoană care desfăşoară ore suplimentare realizează un

câştig substanţial la loterie, este de aşteptat că va renunţa să mai muncească peste

programul de lucru. Deoarece persoanele bogate se pot bucura de mai mult timp liber, o

creştere a averii tinde să reducă cantitatea oferită de muncă în perioada curentă la orice

nivel al salariului real.

Curba ofertei de muncă se deplasează spre dreapta în acest caz, cum se arată în Figura 4.8.

sr OL2 OL

1

0 L

Figura 4.8. Efectul asupra ofertei de muncă a creşterii averii


Salariul real aşteptat. O creştere a salariului real aşteptat îi face pe indivizi să se

simtă mai bogaţi şi să îşi diminueze oferta de muncă. Speranţa într-un câştig viitor mai

mare determină indivizii să reacţioneze la fel ca şi în cazul creşterii averii.

Curba ofertei de muncă se deplasează spre dreapta, aşa cum se arată în Figura 4.8.

4.3.4. Oferta agregată de muncă

Cum s-a menţionat deja, oferta agregată de muncă este reprezentată de cantitatea

totală de muncă oferită de membrii societăţii. Chiar dacă cantitatea de muncă oferită de

către un individ creşte atunci când creşte salariul real curent, cantitatea agregată de muncă

oferită creşte atunci când creşte salariul real pe ansamblul economiei. O creştere a

salariului real pe ansamblul economiei creşte cantitatea de muncă oferită din două motive:

- atunci când salariul real creşte, populaţia care deja lucrează va dori să lucreze mai

multe ore, efectuînd ore suplimentare sau încă un serviciu suplimentar.

- un salariu real mai mare va determina populaţia din afara pieţei muncii să decidă să se

angajeze.

Deoarece un salariu real mai mare determină populaţia să dorească să lucreze mai mult,

curba ofertei agregate de muncă, care arată legătura dintre cantitatea agregată de muncă

oferită şi salariul real curent, va avea o pantă pozitivă.

Toţi factori care determină modificarea cantităţii de muncă oferită, alţii decât salariul real,

vor determina deplasarea curbei ofertei agregate de muncă. În afară de avere şi salariul

viitor aşteptat, care influenţează oferta agregată de muncă la fel cum influenţează oferta

individuală de muncă, se pot evidenţia şi schimbările ce intervin în mărimea populaţiei

apte de muncă precum şi schimbări ale ratei de participare.

Aceşti factori sunt prezentaţi în Tabelul 4.2.

O creştere a: determină o deplasare a

curbei ofertei agregate de

muncă spre:

deoarece:

averii stânga creşterea averii determină creşterea

timpului liber de care doresc să

dispună salariaţii

salariului viitor aşteptat

stânga creşterea salariului viitor aşteptat

creşte timpul liber de care doresc să

dispună salariaţii

populaţiei în vârstă de

muncă

dreapta creşterea numărului potenţial de

salariaţi creşte cantitatea de muncă

oferită

ratei de participare dreapta creşterea numărului populaţiei care

doreşte să se angajeze creşte

cantitatea de muncă oferită

Tabelul 4.2. Factorii care determină deplasarea curbei ofertei agregate de muncă

În Tabelul 4.3. sunt prezentate datele evoluţiei populaţiei ocupate, a numărului de

şomeri, a ratei de participare, a ratei de ocupare şi a ratei şomajului în perioada 1995 -1998.

Macroeconomia

102

Indicatori 1995 1996 1997 1998

Populaţia ocupată (mii persoane) 9.493 9.379 9.023 8.813

Număr salariaţi (mii persoane) 6.160 5.939 5.597 5.369

Număr şomeri (mii persoane) 998 657 881 1.025

Rata de activitate 66,0 64,8 64,8 63,6

Rata de ocupare 60,7 60,4 60,9 59,6

Rata şomajului BIM 8,0 6,7 6,0 6,3 Sursa: INSSE, Anuarul statistic 2000

Tabelul 4.3. Oferta de muncă în România

În Tabelul 4.4. este prezentată evoluţia numărului mediu de salariaţi pe pincipalele

componente de formare ale PIB în anii 1990 şi 1999.

1990 1999 Denumire

Număr Pondere

%

Număr Pondere

%

Indici de volum

1990/1999

Total 8.156 100,0 4.563 100,0 56,0

Agricultură şi silvicultură 762 9,3 153,6 3,3 20,2

Industrie 3.846 47,2 1.948 42,5 50,7

Construcţii 704 8,6 299,5 6,6 42,5

Servicii 2.884 34,9 2.172 47,6 76,4 Sursa: INSSE, Anuarul statistic, 2000

Tabelul 4.4.Evoluţia numărului de salariaţi în România în anii ’90

Se poate constata că în perioada 1990 – 1999, numărul de salariaţi s-a redus cu 44,0%,

scăderile cele mai mari înregistrându-se în agricultură şi construcţii.

Tema 4.4. Echilibrul pieţei muncii

Obiectivele 4.4.1. Nivelul ocupării depline

4.4.2. Producţia ocupării depline

Mijloace






Finalitatea - înţelegerea echilibrului pieţei muncii şi factori care îl afectează

- determinarea producţiei la nivelul ocupării depline


Timp de lucru

necesar

- pentru cunoaşterea problemei: 30 minute


4.4. EChILIbRUL PIETEI MUNCII 4.4.1. Nivelul ocupării depline

Echilibrul pieţei muncii implică egalitatea dintre cantitatea de muncă cerută şi

cantitatea de muncă oferită. Modelul de bază al pieţei muncii definit în acest capitol

(denumit modelul clasic al pieţei muncii) se bazează pe ipoteza că salariul real se ajustează

suficient de rapid pentru a se realiza egalitatea dintre cantitatea de muncă cerută şi

cantitatea de mucă oferită. Astfel, dacă cantitatea de muncă oferită este mai mare decât

cantitatea de muncă cerută salariul real va scădea, iar dacă mulţi oameni se concurează

pentru a ocupa un număr relativ scăzut de locuri de muncă, salariul real va creşte.

Echilibrul pieţei muncii este reprezentat grafic prin intersecţia dintre curba cererii

agregate de muncă cu curba ofertei agregate de muncă, cum se prezintă în Figura 4.9.

Nivelul ocupării atins la echilibru, când salariile şi preţurile s-au ajustat complet,

este cunoscut sub denumirea de nivel al ocupării depline, L*. Salariul real de echilibru

este sr*.

Oferta de muncă, OL

E

sr*

Cererea de muncă, C L

0 L* Cantitatea de muncă, L

Figura 4.9. Echilibrul pieţei muncii

Factorii care deplasează fie curba cererii agregate de muncă, fie curba ofertei agregate de

muncă influenţează atât salariul real de echilibru cât şi nivelul ocupării depline.

Un exemplu de astfel de factor îl constituie un şoc temporar negativ asupra ofertei.

Un astfel de şoc determină scăderea productivităţii marginale a muncii pentru orice nivel

al angajării. Curba cererii de muncă se deplasează spre stânga. Deoarece şocul este

temporar, curba ofertei agregate de muncă nu se deplasează. Cum se arată în Figura 4.10,

echilibrul se realizează la un nivel mai scăzut al salariului real (de la sr1* la sr2

*) şi la un

nivel mai scăzut al ocupării (de la L1* la L2

*).

Modelul clasic al pieţei muncii are meritul că este simplu şi uşor de utilizat pentru

a studia factorii economici sau politici care influenţează ocuparea şi salariul real. Cu toate

acestea, un dezavantaj important al acestui model este acela că nu permite studiul

şomajului. Deoarece în acest model se presupune că orice om care doreşte să lucreze cu

salariul de echilibru poate gpsi un loc de muncă, modelul implică posibilitatea unui şomaj

egal cu zero, care în realitate nu se înregistrează niciodată.

Sal

ariu

l re

al,

sr

Macroeconomia

104

O cale de a introduce şomajul în modelul clasic este aceea de a presupune că

salariile şi preţurile nu se ajustează suficient de rapid pentru a se realiza egalitatea între

cantitatea de muncă cerută şi oferită.

O altă cale de a extinde modelul pentru a cuprinde şi posibilitatea unui şomaj

diferit de zero este aceea de a considera că procesul prin care şomerii caută un loc de

muncă este un proces de durată.

OL

E1

sr1*

E2

sr2* CL1

CL2

0 L 2* L1

* Cantitatea de muncă, L

Figura 4.10. Efectul unui soc temporar negativ asupra echilibrului pieţei muncii

În general, un şomer nu se angajează pe primul loc de muncă găsit. De multe ori,

cei aflaţi în şomaj decid în mod voluntar prelungirea duratei şomajului, în speranţa găsirii

unui loc de muncă mai bun. Nici firmele nu angajează, de regulă, primul solicitant al

locului de muncă, de multe ori organizând concursuri de ocupare a locului de muncă, ceea

ce implică un anumit timp. Deoarece procesul de angajare durează un anumit timp, la orice

moment de timp vor exista un anumit numaăr de şomeri, chiar şi după ajustarea completă a

preţurilor şi a salariilor.

4.4.2. Producţia ocupării depline

Prin combinarea echilibrului pieţei muncii cu funcţia de producţie, se poate

determina cantitatea oferită pe care doresc să o facă firmele. Producţia ocupării depline,

denumită uneori producţia potenţială, este nivelul producţiei pe care îl oferă firmele din

economie când salariile şi preţurile s-au ajustat complet, iar piaţa muncii este în echilibru.

Determinarea nivelului ocupării depline este prezentată în Figura 4.11.

Algebric, producţia ocupării depline se poate defini utlizând funcţia de producţie:

Y* = A F(K, L

*)

Aceată ecuaţie arată că, pentru un stoc constant de capital, K, producţia ocupării depline

este determinată de doi factori: nivelul ocupării depline, L*

şi funcţia de producţie care

exprimă relaţia dintre producţie şi ocupare.

Sal

ariu

l re

al,

sr


Oferta de muncă, O L

E

sr*



Y = A F(K,L)

Y*


Figura 4.11. Determinarea producţiei ocupării depline

Orice schimbare care modifică fie nivelul ocupării depline, fie funcţia de producţie,

va modifica nivelul producţiei ocupării depline. De exemplu, un şoc negativ asupra ofertei

care reduce PML acţionează în două moduri distincte asupra nivelului producţiei ocupării

depline:

1. determină în mod direct reducerea producţiei, prin reducerea cantităţii de producţie

care poate fi produsă cu o cantitate fixă de capital şi de muncă. Acest efect direct poate

fi apreciat ca o reducere a mărimii productivităţii.

2. reduce cererea de muncă şi astfel determină reducerea nivelului ocupării depline. O

reducere a nivelului ocupării depline determină la rândul său reducerea producţiei

ocupării depline.

Tema 4.5. Şomajul

Obiectivele 4.5.1. Măsurarea şomajului

4.5.2. De ce există în permanenţă persoane aflate în şomaj?

4.5.3. Rata naturală a şomajului

4.5.4. Relaţia dintre producţie şi ocupare: legea lui Okun

Sal

ariu

l re

al, sr

P

rod

ucţ

ia,

Y

Macroeconomia

106

Mijloace




Finalitatea - cunoaşterea definiţiei şomajului şi a tipurilor de şomaj existente

- calculul ratei şomajului şi a legii lui Okun

Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse la sfaârşitul capitolului

Timp de lucru

necesar

- pentru cunoaşterea conţinuului teoriei: 30 minute

4.5. sOMAjUL

Modelul clasic al pieţei muncii, care prezintă legătura între cererea şi oferta de

muncă, este util pentru studiul modificării salariului real şi a nivelului ocupării în

economie şi arată că aceste variabile influenţează nivelul producţiei şi productivităţii. Cu

toate acestea, acest model al pieţei muncii se bazează pe ipoteza că atunci când piaţa

muncii este în echilibru, toţi cei care doresc să lucreze cu un salariu egal cu cel de

echilibru vor găsi un loc de muncă. În realitate, acest lucru nu se întâmplă. Există în

permanenţă un număr de şomeri, chiar şi atunci când aceştia sunt dispuşi să se angajeze cu

un salariu egal cu cel de echilibru. Existenţa unui şomaj permanent implică faptul că, la

fiecare moment de timp resursele de muncă ale societăţii nu sunt complet utilizate în

procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor.

Se vorbeşte de şomaj involuntar atunci când populaţia aptă de muncă, disponibilă

a se angaja cu un salariu care predomină pe piaţa muncii, nu găseşte loc de

muncă, în ciuda eforturilor sale.

Definit astfel, sursa şomajului involuntar este rigiditatea la scădere a a salariului real.

În Figura 4.12 este pus în evidenţă şomajul involuntar. La nivelul salariului real

sr0, cantitatea de muncă oferită este L1, în timp ce cantitatea de muncă cerută este L0.

Oferta de muncă, O L

sr0

E

sr*


0 L 0 L* L1 Cantitatea de muncă, L

Figura 4.12. Şomajul involuntar

Sal

ariu

l re

al,

sr


Volumul de muncă L1 – L0 disponibil, dar necerut reprezintă şomajul involuntar. Dacă

salariul real scade până la nivelul de echilibru, sr*, se atinge echilibrul pe piaţa muncii şi

nu va exista şomaj involuntar.

Rigiditatea la scădere a salariului real se explică îndeoasebi prin existenţa sindicatelor.

Pe lângă sindicate, există şi alţi factori de natură economică şi instituţională care fac ca

salariile să fie rigide la scădere şi să apară un şomaj involuntar pe piaţa muncii.

Unul dintre acesti factori îl reprezintă modul în care este creat capitalul uman.

Salariaţii nu sunt perfect substituibili pe piaţa muncii.

Diferenţierile se datorează îndeosebi stocului de cunoştiinţe şi experienţă acumulat

de lucrători, aceste acumulări reprezentând ceea ce se numeşte capitalul uman.

Ca şi capitalul fizic, capitalul uman costă bani, care trebuie investiţi imediat, dar

care nu vor aduce un profit decât în viitor. Spre deosebire de capitalul tehnic, investiţiile în

capitalul uman nu crează pentru întreprinderea care le realizează nici un drept de

proprietate asupra sa. Odată formaţi, lucrătorii pot decide să părăsească locul lor de muncă

şi să îşi valorifice cunoştiinţele şi experienţa (adică capitalul lor uman) în altă parte.

Aceste plecări voluntare reprezintă bineînţeles o pierdere pentru întreprindere. Aceasta va

dori să îşi recupereze costurile formării prin salariile celor ce rămân. Aceasta explică două

lucruri: nivelul scăzut al salariilor oferite tinerilor, pe de o parte, şi ezitările firmelor de a

investi în oameni ajunşi la final de carieră, pe de altă parte.

Capitalul uman specific unei întreprinderi sau unui sector de activitate reprezintă cunoştiinţele generale ale tehnicilor de muncă, ale tehnologiilor şi al

modului precis în care trebuie executate anumite operaţiuni.

Ca şi capitalul fizic, un lucrător deja format într-o întreprindere este mai productiv decât

unul nou sosit. Capitalul uman al oricărui lucrător existent este mai util în procesul de

producţie decât capitalul uman al oricărui al lucrător potenţial. Aceasta explică tendinţa

creşterii salariilor odată cu vârsta. Pentru a evita plecarea unor salariaţi deja existenţi, mai

productivi, firmele plătesc acestora salarii mai mari. Chiar dacă firma ar putea angaja alţi

lucători cu salarii mai mici, diferenţele existente în ceea ce priveşte capitalul uman

descurajează noile angajări.

4.5.1. Măsurarea şomajului

Persoanele în vârstă de muncă (de peste 16 ani) se pot clasifica în:

- persoane ocupate – dacă au de lucru, adică au un loc de muncă:

- persoane neocupate (şomeri) – dacă nu au un loc de muncă dar caută un loc de muncă;

- persoane în afara pieţei muncii – dacă nu au şi nu caută un loc de muncă.

Piaţa forţei de muncă este o piaţă dinamică, într-o continuă schimbare.

În permanenţă au loc schimburi între aceste trei categorii de populaţie, aşa cum se prezintă

în Figura 4.12. Chiar dacă de la o lună la alta numărul de şomeri rămâne acelaşi, pe

parcursul perioadei respective unii oameni îşi pierd locul de muncă şi devin neocupaţi

(adică şomeri), iar alţii se angajează pe un loc de muncă şi devin ocupaţi. În timp ce unele

persoane care devin neocupate îşi găsesc un loc de muncă imediat (sau în decur s de o lună)

altele rămân neocupate (adică în şomaj) o perioadă îndelungată de timp.

Macroeconomia

108

Perioada de timp în decursul căreia un individ rămâne fără loc de muncă este

denumită durata şomajului.

Durata şomajului determină în mare măsură nemulţumirile şomerilor (şi dificultăţile lor).

Persoane aflate în Persoane neocupate

afara pieţei muncii (şomeri)

Persoane ocupate

Figura 4.12. Determinarea producţiei ocupării depline

Forţa de muncă cuprinde pe toţi cei ocupaţi şi pe cei neocupaţi.

Printre mărimile uzuale care se utilizează pentru a reflecat starea pieţei muncii se numără

rata şomajului, rata de participare şi rata ocupării.

Rata şomajului arată ponderea forţei de muncă care este neocupată:

rs = populaţia neocupată (numărul de şomeri)/forţa de muncă x 100

Rata de participare arată fracţia din populaţia în vârstă de muncă pe care o

reprezintă oferta de muncă:

rp= forţa de muncă/total populaţie în vârstă de muncă x 100

Rata ocupării este reprezentată de fracţia din populaţia în vârstă de muncă pe

care o reprezintă populaţia ocupată:

ro = populaţia ocupată/populaţia în vârstă de muncă x 100

O parte dintre şomeri renunţă să mai caute un loc de muncă. Ei reprezintă şomerii

descurajaţi. O altă parte dintre şomeri părăsesc piaţa muncii şi se angajează în activitrăţi

în afara pieţei muncii, cum ar fi activităţile din gospodăriie sau activităţi şcolare. Durata

perioadelor de şomaj este caracterizată de două procese aparent contradictorii:

- cele mai multe perioade de şomaj sunt de scurtă durată, de două luni sau mai puţin;

- cei mai mulţi oameni aflaţi în şomaj la un anumit moment sunt cei care sunt în şomaj

de lungă durată.

4.5.2. De ce există în permanenţă persoane aflate în şomaj ?

Chiar dacă economia cunoaşte o creştere viguroasă şi se crează multe locuri de

muncă, unii oameni rămân în şomaj. Acest şomaj permanent este explicat de existenţa

şomajului fricţional şi a şomajului structural.

Şomajul fricţional (şomajul de căutare) este determinat de:

- căutarea unui loc de muncă corespunzător;


- căutarea unui angajat corespunzător.

Nu toate activităţile sunt la fel şi nu toţi oamenii posedă aceleaşi calităţi. Şomerii caută

locuri de muncă mai potrivite aspiraţiilor şi calităţilor lor, în timp ce firmele caută pe acei

oameni care să corespundă cel mai bine cerinţelor locurilor de muncă. Acest şomaj care

apare în perioada de căutare se numeşte şomaj fricţional. Deoarece piaţa muncii este o

piaţă dinamică, având loc în permanenţă crearea unor locuri de muncă şi dispariţia altora,

întotdeauna va exista un anumit şomaj fricţional.

Şomajul structural este de regulă un şomaj de lungă durată, afectând în

permanenţă o parte a populaţiei în vârstă de muncă. El există nu numai pe durata

perioadelor de criză economică, ci şi în perioadele de expansiune. Persoanele care sunt

afectate de acest tip de şomaj (care predomină şi în ţara noastră) nu-şi găsesc vreme

îndelungată un loc de muncă (perioadele de şomaj sunt eventuale întrerupte de scurte

perioade de angajare).

Acest şomaj are două cauze principale:

- nivel scăzut de calificare şi deseori lipsa oricărei calificări, care nu le permite

şomerilor să-şi găsească un loc de muncă. Locurile de muncă oferite pentru aceste

persoane sunt în mod tipic prost plătite şi oferă puţine şanse acestora pentru pregătire

sau avansare. Cel mai adesea aceste locuri sunt disponibile pentru perioade scurte de

timp sau pe durata executării unor lucrări. După câteva luni aceste activităţi încetează,

iar lucrătorii îşi pierd locurile de muncă, întrând într-o nouă perioadă de şomaj.

Anumiţi lucrători cu un nivel scăzut de calificare pot căpăta suficientă pregătire şi

experienţă pentru a putea obţine un loc de muncă mai sigur, pe o durată mai mare de

timp. Datorită unor factori precum educaţie neadecvată, discriminare, bariere de limbă

ect., unii dintre lucrătorii necalificaţi nu vor face niciodată tranziţia de la şomajul de

lungă durată şi vor rămâne în mod cronic neocupaţi. În ţara noastră acest tip de şomaj

afectează îndeosebi comunităţile de rromi, şi îndeosebi anumite zone ale ţării precum

Moldova sau sudul Olteniei.

- schimbarea structurii economiei. Forţa de muncă disponibilizată din activităţile

industriale care se restrâng sau din zonele în care activitatea economică se restrânge,

nu se poate angaja în activităţile care se dezvoltă. Lucrătorii din activităţile ale căror

bunuri nu se mai cer pe piaţă sau cei din industriile care nu sunt competitive, îşi pierd

locurile de muncă. În acelaşi timp anumite domenii, cum ar fi serviciilor sau comerţul,

se dezvoltă şi crează noi locuri de muncă. Conversia profesională poate implică de

multe ori o perioadă lungă de timp, în special dacă este nevoie de pregătire şi

experienţă în noile activităţi.

4.5.3. Rata naturală a şomajului

Combinaţia dintre şomajul fricţional şi şomajul structural face ca rata şomajului să

nu fie niciodată egală cu zero, chiar şi atunci când economia se află la nivelul ocupării

deplina, adică numărul locurilor de muncă este egal cu numărul celor care doresc să se

angajeze.

Rata şomajului care există când producţia şi ocuparea se situează la nivelul

ocupării depline este denumită rata naturală a şomajului, u*.

Rata naturală a şomajului reflectă şomajul care decurge din cauze fricţionale şi

structurale.

Deşi nu există o măsură oficială a ratei naturale a şomajului, mulţi economişti cred că ea

se situează în jurul a 4-5%, cu tendinţa de creştere în jurul a 6%.

Când producţia oscilează în jurul producţiei ocupării depline, rata şomajului

oscilează în jurul ratei naturale a şomajului. Diferenţa dintre rata curentă a şomajului şi

Macroeconomia

110

rata naturală a şomajului este denumită şomaj ciclic: şomajul ciclic = u – u*, unde u este

rata curentă a şomajului, iar u* este rata naturală a şomajului. Şomajul ciclic este pozitiv

când producţia curentă se situează sub nivelul producţiei ocupării depline, şi negativ când

producţia curentă se situează deasupra nivelului producţiei ocupării depline.

4.5.4. Relaţia dintre producţie şi şomaj: legea lui Okun

La începutul acestui capitol am precizat că multe dintre fluctuaţiile pe termen scurt

ale producţiei rezultă din schimbări ale nivelului de ocupare. Când ocuparea scade şi

şomajul creşte, reducerea numărului celor care lucrează conduce la scăderea cantităţii de

bunuri şi servicii produse.

Se poate utiliza conceptul de şomaj ciclic pentru a ilustra mai precis legătura dintre

starea pieţei muncii şi producţia obţinută pe ansamblul economiei.

Impactul cantitativ asupra producţiei agregate a unei schimbări a ratei şomajului

este descris de legea lui Okun.

Legea poartă numele economistului american Arthur Okun (1929 – 1979) şi afirmă

că: elasticitatea raportului dintre producţia reală şi producţia potenţială faţă

de schimbarea ratei şomajului este constantă şi aproximativ egală cu 2,5.

Astfel, o estimare grosieră a costului bunăstării asociat unei creşteri tempotrare cu

1% a ratei şomajului va fi de 2,5 % din producţia reală.

Altfel spus, decalajul dintre producţia unei economii la nivelul ocupării depline şi

nivelul curent al producţiei creşte cu 2,5% pentru fiecare punct procentual de

creştere a ratei şomajului.

Algebric, legea lui Okun se poate scrie în felul următor:

(Y* - Y)/Y

* = 2,5(u – u

*).

Partea stânga a acestei ecuaţii reprezintă mărimea prin care producţia agregată Y scade

faţă de producţia ocupării depline Y*, exprimată ca procent din Y

*. Astfel, această ecuaţie

arată că decalajul procentual dintre producţia potenţială şi producţia actuală este egal cu de

2,5 ori rata şomajului ciclic.

Uneori legea lui Okun se exprimă prin relaţia:

ΔY/Y = ΔY*/Y

* - 2,5 Δu,

unde: ΔY/Y reprezintă rata de creştere a producţiei agregate curente,

ΔY*/Y

* reprezintă rata de creştere a producţiei ocupării depline, iar

Δu este schimbarea ratei curente a şomajului faţă de anul anterior.

Această relaţie spune că atunci când rata şomajului este în creştere (Δu > 0), producţia

agregată curentă Y creşte mai puţin decât producţia ocupării depline Y*.

Această ecuaţie, care presupune că rata naturală a şomajului este constantă, este cunoscută

sub denumirea de legea lui Okun cu rate de creştere.

Sumarul capitolului

1. Funcţia de producţie arată cantitatea de producţie care poate fi produsă în funcţie de

cantităţile de capital şi de muncă utilizate. Funcţia de producţie poate fi reprezentată grafic ca

o relaţie între producţie şi cantitatea de capital, menţinând cantitatea de muncă utilizată la un

nivel fix, sau ca o relaţie între producţie şi cantitatea de muncă, menţinând neschimbată

cantitatea de capital. De fiecare dată, funcţia de producţie are are o pantă pozitivă, dar se


aplatizează pe măsură ce cantitatea de capital sau de muncă creşte. O deplasare a funcţiei de

producţie, care implică schimbări ale cantităţii de producţie care se poate obţine cu cu o

cantitate dată de capital şi de muncă, este denumită şoc asupra ofertei sau şoc asupra

productivităţii.

2. Sporul de producţie care se obţine prin creşterea cu o unitate a stocului de capital utilizat, în

condiţiile în care factorul muncă rămâne neschimbat, este denumit produs marginal al

capitalului, PMK. Pe graficul funcţiei de producţie care leagă cantitatea produsă de capital,

PMK poate fi măsurat prin panta tangentei la graficul funcţiei de producţie. PMK scade pe

măsură ce stocul de capital creşte, reflectând principiul diminuării productivităţii marginale a

capitalului. Similar, produsul marginal al muncii, PML, reprezintă sporul de producţie

determinat de creşterea cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate, capitalul fiind menţinut

constant. PML poate fi măsurat prin panta tangentei la graficul funcţiei de producţie care leagă

producţia de cantitatea de muncă utilizată. PML scade pe măsură ce consumul de muncă

creşte, reflectând principiul scăderii productivităţii marginale a muncii.

3. Pentru a îşi maximiza profitul, cantitatea de muncă pe care firmele o cer corespunde punctului

la care produsul marginal al muncii în formă valorică egalează salariul nominal, sau,

echivalent, punctului la care produsul marginal al muncii egalează salariul real.

4. Curba cererii de muncă este identică cu curba PML. Deoarece o creştere a salariului real

determină firmele să ceară mai puţină muncă, curba cererii de muncă are o pantă negativă.

Factorii care determină creşterea cantităţii de muncă cerute la orice nivel al salariul real, cum

ar fi şocuri benefice asupra ofertei cau creşterea stocului de capital, determină deplasarea

curbei cererii de muncă spre dreapta. Cererea agregată de muncă este suma cereilor de muncă

ale tuturor firmelor din economie.

5. Pentru un individ, decizia cu privire la cât de multă muncă să ofere pe piaţa muncii reflectă

cântărirea beneficiilor venitului obţinut din muncă cu costurile reprezentate de sacrificiul

timpului liber în favoarea timpului de muncă. Cantitatea de muncă oferită corespunde

punctului la care sporul de venit determinat de creşterea timpului de muncă cu o unitate (o

oră) compensează exact pierderea cauzată de reducerea timpului liber cu o unitate (o oră).

6. Curba ofertei de muncă exprimă legătura între cantitatea de muncă oferită şi salariul real.

Curba ofertei de muncă are o pantă pozitivă, indicând că o creştere a salariului real curent,

ceteris paribus, creşte cantitatea de muncă oferită. Factorii care determină scăderea cantităţii

de muncă oferite la orice nivel al salariul real, cum ar fi creşterea averii şi creşterea salariului

viitor aşteptat, determină deplasarea curbei ofertei de muncă spre stânga. Oferta agregată de

muncă, care este suma ofertelor de muncă ale tuturor indivizilor din economie, este de

asemenea influenţată de schimbări ale populaţiei în vârstă de muncă, ale unor factori sociali

sau legali care afectează numărul populaţiei ce participă pe piaţa muncii.

7. Modelul clasic al pieţei muncii se bazează pe ipoteza că salariul real se ajustează suficient de

rapid pentru a egaliza cantităţile de muncă cerute cu cele oferite. Nivelul de echilibru al

ocupării, care apare atunci când salariile şi preţurile din economie s-au ajstat complet, este

denumit nivel al ocupării depline. Fluctuaţiile ocupării şi ale salariului real sunt rezultat al

factorilor care deplasează curba ofertei de muncă şi/sau curba cererii de muncă.

8. Producţia ocupării depline, sau producţia potenţială, este cantitatea de producţie care se

realizează când ocuparea este la nielul său deplin. Creşterea nivelului ocupării depline sau

şocuri benefice asupra ofertei, cresc producţia ocupării depline.

9. Populaţia în vârstă de muncă care nu are un loc de muncă este clasificată ca fiind neocupată

(sau în şomaj) dacă a căutat un loc de muncă în ultimile patru săptămâni. Cei care nu caută un

loc de muncă sunt clasificaţi ca persoane aflate în afara pieţei muncii. Forţa de muncă

cuprinde pe toţi cei care sunt ocupaţi plus numărul de şomeri. Rata şomajului reprezintă

procentul din forţa de muncă reprezentat de cei care nu sunt ocupaţi.

10. Şomajul fricţional reflectă timpul necesar potenţialilor angajţi pentru găsirea unui loc de

muncă corespunzător, şi firmelor care urmăresc să găsească un angajat corespunzător.

Şomajul structural, un şomaj cronic şi de lungă durată, există chiar şi atunci când economia

Macroeconomia

112

nu se află în recesiune. El se datorează faptului că pentru dobândirea calificărilor cerute pe

piaţa muncii, şomerii au nevoie de un timp destul de mare, sau pentru că este necesar un timp

destul de mare pentru ca şomerii să se deplaseze în zonele în care se crează mai multe locuri

de muncă. Şomajul fricţional împreună cu cel structural determină rata naturală a şomajului,

care reprezintă rata şomajului ce există când nivelul ocupării devine egal cu nivelul ocupării

depline. Şomajul ciclic este reprezentat de diferenţa dintre rata curentă a şomajului şi rata

naturală a şomajului.

11. Conform legii lui Okun, un procent de creştere a şomajului ciclic reduce producţia cu circa

2,5 puncte procentuale.

Termeni importanţi

cererea agregată de muncă

oferta agregată de muncă

şomaj cronic

şomaj ciclic

diminuarea productivităţii marginale

şomeri descurajaţi

durata şomajului

rata ocupării

şomaj fricţional

nivelul ocupării depline

producţia ocupării depline

forţa de muncă

timp liber

produs marginal al capitalului, PMK

produs marginal al muncii, PML

rata naturală a şomajului

legea lui Okun

rata de participare

şomaj structural

rata şomajului


1. Ce este o funcţie de producţie? Care sunt factorii care pot determina funcţia de producţie a

unei ţări să se delaseze în timp? Ce trebuie cunoscut în afara funcţiei de producţie a unei

economii pentru a ştii cât de mult poate produce economia?

2. Funcţia de producţie are o pantă pozitivă, dar panta sa descreşte de la stânga spre dreapta. Daţi

o interpretare economică a fiecăreia dintre aceste proprietăţi ale funcţiei de producţie.

3. Definiţi produsul marginal al capitalului, PMK. Cum poate fi PMK reprezentat grafic ?

4. Explicaţi de ce nivelul ocupării care maximizează profitul este cel pentru care produsul

marginal al muncii în formă valorică este egal cu salariul nominal. Cum poate fi exprimată

condiţia de maximizare a profitului în termeni reali?

5. cum se obţine curba PML?. Care este legătura între curba PML şi funcţia de producţie? Dar

între PML şi cererea de muncă?.

6. Care sunt cele două variabile care determină oferta agregată de muncă? Care sunt factorii care

determină deplasarea curbei ofertei agregate de muncă?

7. Definiţi producţia ocupării depline. Cum este influenţată producţia ocuupării depline de

creşterea ofertei de muncă? Dar de un şoc benefic asupra ofertei?

8. De ce modelul calsic a pieţei muncii nu este foarte utilizat în studiul şomajului?

9. Definiţi mărimile: forţa de muncă, rata şomajului, rata de participare şi rata ocupării.

10. Ce este şomajul fricţional?

11. Ce este şomajul structural? Care sunt principalele surse ale şomajului structural?

12. Definiţi rata naturală a şomajului şi şomajul ciclic. Ce semnificaţia are o valoare negativă a

şomajului ciclic?

13. Ce afirmă legea lui Okun? Dacă rata şomajului va creşte cu 2 puncte procentuale anul viitor

faţă de anul acesta, cât de mult se va schimba producţia agregată între cele două perioade (se

presupune că rata naturală a şomajului şi producţia ocupării depline rămân constante)?


Structura populaţiei ocupate

Structura deficitară a producţiei este reflectată şi de structura populaţiei ocupate pe

principalele ramuri ale economiei naţionale, în Tabelul 4.5. Se poate constata ponderea

mare a populaţiei ocupate în agricultură la nivelul anului 1990, pentru toate ţările

analizate. Ponderea cea mai mare o deţinea România, de cca. 33%. Comparativ cu ţările

dezvoltate, în care ponderea populaţiei ocupate în agricultură se situează sub 5% din

totalul populaţiei ocupate, decalajul este important.

Evoluţia economică din anii ’90 relevă două tendinţe divergente: în timp ce în

Republica Cehă, Ungaria şi Polonia ponderea populaţiei ocupate s-a redus, apropiindu-se

de structura caracteristică ţărilor dezvoltate, în Bulgaria şi îndeosebi în România, s-a

înregistrat o evoluţie opusă, ponderea populaţiei ocupate în agricultură crescând.

În agricultura acestor ultime două ţări, nivelul productivităţii muncii este scăzut,

consecinţă a slabei înzestrări a muncii cu capital.

Structura în procente din total populaţie

ocupată

Populaţia

ocupată

(mii persoane)

Rata

şomajului

(%) Agricultură Industrie Construcţii

Ţara

1990 1998 1993 1999 1990 1998 1990 1998 1990 1998

Bulgaria 3.466 3.279 16.4 12.2 19 25 35 27 7 6

R. Cehă 7.710* 4,942 3.5 9.4 10 5 36 32 8 10

Polonia 17.552 15.155 16.4 13.0 26 19 30 25 7 7

România 10.458 8.813 10.4 11.5 33 38 32 26 6 4

Ungaria 4.978 3.646 12.6 9.6 18 8 30 27 7 6 Sursa: INSSE, Anuarul statistic al României, 1993, 1999

Tabelul 4.5. Structura populaţiei ocupate pe principalele ramuri ale economiei naţionale

Deplasarea forţei de muncă disponibilizată din industrie spre activităţile agricole a

condus la scăderea productivităţii muncii la nivelul economiei în ansamblu. În România,

scăderea populaţiei ocupate în industrie nu s-a realizat prin creşterea productivităţii

muncii, ci prin reducerea activităţii în acest sector. În domeniul construcţiilor, România

deţinea ponderea cea mai mică a populaţiei ocupate, reflectând slaba dezvoltare economică

în această ramură.

Macroeconomia

114

CAPITOLUL 5

CONsUM, ECONOMII, INvEsTITII

5.1. Consumul şi economiile

5.2. Investiţiile

5.3. Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor

Sumarul capitolului

Termeni importanţi


Tema 5.1. Consumul şi economiile

Obiectivele 5.1.1. Venitul curent

5.1.2. Venitul anterior cel mai ridicat

5.1.3. Venitul viitor aşteptat

5.1.4. Termenul lung şi bogăţia

5.1.4.1. Teoria venitului permanent a lui M. Friedman

5.1.4.2. Teoria ciclului de viaţă

5.1.5. Rata reală aşteptată a dobânzii

5.1.6. Taxele şi sporul real al economiilor

5.1.7. Politica fiscală

5.1.7.1. Cheltuielile guvernamentale

5.1.7.2. Taxele

5.1.8. Aplicaţii Mijloace






Finalitatea - cunoaşterea factorilor de influenţă ai comportamentului de consum şi de

economisire


Timp de lucru - pentru cunoaşterea conţinutului: 2 ore

5.1. CONsUMUL ŞI ECONOMIILE

Capitolul 4 a avut ca obiectiv analiza factorilor care determină cantitatea de

producţie realizată sau oferită de economie. În capitolul 5 se analizează factorii care

determină cererea de bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, analiza cu privire la cât de mult

produce economia se mută la analiza modului în care este utilizată producţia obţinută.

Capitolul 5. Consum, economii, investitii 115

Se reaminteşte din capitolul 2 că cererea agregată (totalul cheltuielilor) din economie

cuprinde următoarele patru componente:

- cererea de bunuri şi servicii a gospodăriilor (consumul privat) , C;

- cererea pentru noi bunuri de capital a firmelor (investiţii) , I;

- cheltuielile guvernamentale de bunuri şi servicii, G;

- cererea netă pentru bunuri interne făcută de străini (export net) , X = Export - Import.

Nivelul cheltuielilor guvernamentale este determinat în primul rând de procese politice, iar

analiza macroeconomică tratează această componentă a cheltuielilor ca fiind dată.

Pentru acest capitol se va presupune în plus că economia este închisă, adică exportul net

este zero (această restricţie este ridicată în capitolul 6).

Rămân astfel două componente majore ale cheltuielilor – consumul şi investiţiile – pentru

a fi discutate în acest capitol. Secţiunea 5.1. prezintă factorii care determină cât de mult

aleg gospodăriile să consume, iar secţiunea 5.2. se referă la deciziile firmelor asupra a cât

de mult să investească.

Acest capitol tratează cererea agregată de bunuri şi servicii, respectiv consumul şi

investiţiile. Cu toate acestea se poate spune cu uşurinţă că tratează ceva foarte diferit (dar

de aceeaşi importanţă): ce determină economiile şi formarea capitalului. A studia cererea

agregată de bunuri şi servicii este acelaşi lucru cu a studia factorii care determină

economiile şi formarea capitalului, pentru următoarele motive:

- economiile reprezintă ceea ce rămâne după ce o unitate economică (să spunem o

familie) decide cât de mult să consume din venitul său. Astfel, decizia asupra a cât de

mult să consume este aceeaşi cu decizia asupra a cât de mult să economisească;

- cheltuielile pentru investiţii reprezită o parte a cererii agregate de bunuri şi servicii, dar

de asemenea reprezintă achiziţionarea de noi bunuri de capital de către firme. Astfel, în

studiul cheltuielilor de investiţii, trebuie analizaţi factorii care determină o economie să

achiziţioneze noi maşini, noi fabrici, noi case etc. În consecinţă, în acest capitol, se

analizează două lucruri în acelaşi timp:

- determinanţii cererii agregate de bunuri, care pregătesc discuţia viitoare asupra rolului

cheltuielilor asupra fluctuaţiilor ciclice;

- factorii care afectează economiile şi influenţează formarea capitalului în economie.

În luarea deciziilor economice, inclusiv acele decizii care vor fi analizate în acest capitol,

populaţia face o comparaţie între câştigurile prezente şi cele viitoare. De exemplu, în

luarea deciziei cu privire la cât de mult să consume sau să economisească, o gospodărie

trebuie să cântărească beneficiile unui consum mai mare în prezent cu beneficiile punerii

deoparte a câte ceva din venit (ceea ce reprezintă economiile), care se aşteaptă să apară în

viitor. În mod similar, în luarea deciziei cu privire la cât de mult să investească, managerii

trebuie să determine cât de mult cheltuiesc în prezent pentru a creşte capacitatea

productivă peste un an, cinci sau zece. În efectuarea acestei comparaţii, gospodăriile şi

firmele trebuie să ţină cont de aşteptările asupra viitorului economiei, inclusiv de

aşteptărilor cu privire la caracterisiticile politicii guvernamentale.

Piaţa bunurilor şi serviciilor este în echilibru când cantitatea de bunuri şi servicii pe

care producătorii doresc să o ofere egalează cantitatea de bunuri şi servicii cerută de

gospodării, firme şi guvern (în acest capitol).

În mod echivalent, piaţa bunurilor este în echilibru când economiile dorite egalează

investiţiile dorite. În atingerea echilibrului pieţei bunurilor şi serviciilor, rata reală a

dobânzii joacă un rol cheie.

Consideraţiile despre cererea de bunuri şi servicii încep prin discutarea factorilor

care afectează cheltuielile de consum.

Deoarece cheltuielile de consum ale gospodăriilor reprezintă cea mai mare componentă a

cererii de bunuri şi servicii – contând cca. două treimi din totalul cheltuielilor –

schimbările în preferinţele de consum au implicaţii majore pentru economie.

Macroeconomia

116

În Tabelul 5.1. este prezentată evoluţia componentelor cererii globale în

România în anii ’90. Datele din acest tabel arată că, în prima parte a anilor ’90 s-a

înregistrat scăderea accentuată a formării brute de capital fix, a cărui pondere a ajuns de

numai 14,4% în 1991. În aceeaşi perioadă, ponderea variaţiei stocurilor a crescut de la

10,5% la 13,6%, rămânând superioară formării brute de capital fix.

Consumul populaţiei a crescut de la 56,6% în 1991, la 64,8% în 1992, în timp ce

consumul public a rămas, practic, la acelaşi nivel. În contextul scăderii PIB, consumul

total s-a redus cu 8,8%, într-un ritm mai lent decât în anul 1991, când reducerea a fost de

22,6%.

Exportul net (deficitul contului curent al balanţei de plăţi) a crescut de la 3,9% în

1991 la 8,4% din PIB în 1992. Altfel spus, creşterea ponderii consumului populaţiei a fost

sprijinită în cea mai mare parte prin import şi, într-o măsură mai mică, prin formarea mai

lentă a stocurilor şi reducerea investiţiilor.

- procente -

Indicatori 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

PIB -UTILIZĂRI

Consum final

Form. brută de cap. fix


Exportul net

79,2

19,8

10,5

-0,5

75,9

14,4

13,6

-3,9

77,0

19,2

12,2

-8,4

76,0

17,9

11,1

-5,0

77,3

20,3

4,5

-2,1

81,3

21,4

2,9

-5,6

82,5

23,0

2,9

-8,4

86,4

21,2

-0,5

-7,1

86,7

19,4

2,0

-8,1

84,2

18,5

1,5

-4,2

Sursa: Banca Naţională a României, Raport anual 1999

Tabelul 5.1. Utilizarea PIB în România în anii ’90

În partea a doua a anilor ’90, ponderea formării brute a capitalului fix s-a menţinut în jurul

a 19-20%. În aceeaşi perioadă, ponderea variaţiei stocurilor a scăzut, ajungând chiar

negativă în anul 1997. Cu alte cuvinte, în a doua parte a anilor ’90, imobilizările în

acumularea de noi stocuri s-au redus. Consumul final a crescut constant, de la 75,9% în

1991, la 84,2% în 1999. Exportul net a continuat să fie negativ, deficitul atingând nivele

de peste 8% în anii 1992, 1996 şi 1998. În acest fel, creşterea ponderii consumului

populaţiei a continuat să fie susţinută în mare parte prin import, acumulându-se în acelaşi

timp o datorie externă importantă.

Să se completeze Tabelul 5.1 cu datele corespunzătoare pentru perioada 2000-

2004 şi să se reprezinte grafic evoluţia PIB-ului şi structura sa pe utilizări.

Comparaţia între structura cererii globale în România şi cea existentă în unele

ţări în tranziţie este prezentată în Tabelul 5.2.

În Republica Cehă, Polonia şi Ungaria, ponderea investiţiilor în PIB a crescut în

anii ’90, până în jurul valorii de 30%, în timp ce în România şi Bulgaria, ponderea

investiţiilor în PIB s-a redus la jumătate faţă de cea existentă în anul 1990, la valoarea de

circa 15%. Acest proces s-a desfăşurat pe fondul scăderii PIB şi a însemnat pentru

România, scăderea nivelului investiţiilor în domenii importante de activitate cum ar fi, de

exemplu, agricultura. România a pierdut astfel una dintre sursele cele mai importante ale

creşterii economice: investiţiile.

Concomitent cu scăderea ponderii investiţiilor în PIB, a crescut ponderea

consumului privat, de la 66% la 81%. În anul 1999, România avea cea mai ridicată

pondere a consumului privat în PIB, comparativ cu celelalte ţări aflate în procesul de

tranziţie la economia de piaţă. O caracteristică a ţărilor dezvoltate este aceea că ponderea


consumului privat în PIB este de cca. 55-60%, iar ponderea consumului guvernamental

este de cca. 20%. Republica Cehă şi Ungaria s-au apropiat de această structură a

consumului, în timp ce Polonia, Bulgaria şi România prezintă abateri importante.

În ceea ce priveşte ponderea exporturilor în PIB, comparaţia între aceste ţări trebuie să

ţină seama de dimensiunea cererii interne.

În ţările cu o populaţie mai mare, ponderea exportului în PIB este mai mică. Este,

de exemplu, cazul Franţei, Germaniei, Regatului Unit al Marii Britanii, care au ponderi

ale exportului în PIB situate sub valoarea de 30%. În cazul ţărilor mai mici, cum sunt de

exemplu, Belgia, Olanda, Austria, ponderea exportului în PIB depăşeşte 55%. Această

caracteristică se regăseşte şi în cazul ţărilor aflate în tranziţie. Polonia şi România, ţările cu

populaţia cea mai mare dintre cele analizate, prezintă şi cea mai mică pondere a exportului

în PIB, comparativ cu Republica Cehă, Ungaria şi Bulgaria. Dimensiunea pieţei interne nu

explică în întregime ponderea exportului în PIB.

Alţi factori care determină capacitatea de export a ţărilor sunt avantajele

comparative pe care acestea le deţin, precum şi politicile de stimulare a producţie de

export. Datorită problemelor de structură a producţiei, concentrată de multe ori la un

număr restrâns de producători, politica economică românească în anii ’90 a avut ca

obiectiv declarat stimularea exporturilor (stimularea cererii interne s-a soldat de fiecare

dată cu creşterea preţurilor). La sfârşitul anilor ’90, exporturile au cunoscut un proces de

creştere, iar ponderea exporturilor în PIB s-a ridicat la 29%.

Consumul public are un nivelul scăzut în România şi Polonia, (circa 9%),

comparativ cu Bulgaria (12%), Ungaria (15%) şi Republica Cehă (19%). Numai această

ultimă ţară prezintă o apropiere faţă de ţările dezvoltate în această privinţă.

Structura cererii globale

- procente din PIB -

Consum privat Consum public Investiţii brute Export

Ţara

1990 1999 1990 1999 1990 1999 1990 1999

Bulgaria 60 76 18 12 26 16 33 38

R. Cehă 49 52 23 19 25 30 45 60

Polonia 50 74 19 9 25 28 17 20

România 66 81 13 9 30 15 28 29

Ungaria 61 57 11 15 25 30 31 55 Sursa: Word Devlopment Report, World Bank, 2000

Tabelul 5.2. Structura cererii globale

În afara dimensiunilor cheltuielilor de consum, un alt motiv al studiului

consumului este acela că deciziile indivizilor sau familiilor asupra a cât de mult să

consume sunt strâns legate de o altă decizie economică importantă, decizia cu privire la cât

de mult să economisească. Într-adevăr, pentru un nivel al venitului disponibil, decizia

asupra a cât să consume şi decizia asupra a cât să economisească reprezintă în fapt aceeaşi

decizie. Spre exemplu: ce determină cât de mult din venitul curent să fie consumat şi cât

de mult să fie economisit? Un element important este acela că, în luarea deciziilor

economice, mulţi oameni gândesc asupra viitorului la fel ca şi asupra prezentului. Oamenii

economisesc o parte a venitului lor curent pentru ei sunt atenţi nu numai la consumul pe

care ei îl angajează în prezent, ci şi la consumul pe care ei speră să îl angajeze săptămâna

viitoare, anul viitor sau când ei se vor retrage la pensie. Prin limitarea consumului lor

curent şi economisind mai mult, oamenii speră să îşi îmbunătăţească standardul de viaţă în

viitor. Astfel consumatorii fac un transfer între consumul prezent şi viitor: mai mult

consum prezent înseamnă mai puţine economii şi (dacă toate celelalte rămân egale) mai

puţin consum în viitor.

Acceptând că oamenii economisesc în prezent în primul rând pentru a consuma în viitor,

se pot identifica factorii majori ce determină consumul curent şi economiile.

Macroeconomia

118

5.1.1. Venitul curent

Dacă o familie înregistrează la un moment dat un spor al venitului din muncă,

probabil că o parte din acest spor de venit o va cheltui pentru a cumpăra bunuri de consum

sau pentru diferite servicii: agrement, turism, educaţie etc. O parte din sporul de venit este

probabil că o va economisi, crescând suma din contul de la bancă sau plătind diferite

datorii (o formă de economisire, deoarece astfel se reduc datoriile şi creşte avuţia) Astfel,

creşterea venitului curent va determina o creştere atât a consumului curent cât şi

a economiilor.

Acest răspuns la o creştere a venitului curent are un bun sens economic: când venitul

curent al familiei creşte, acea familie se simte mai bine situată din punct de vedere

economic şi va dori să consume mai mult în prezent. Dar un beneficiu al creşterii venitului

curent este acela că, în plus faţă de angajarea unui consum mai mare în prezent, o familie

îşi poate planifica să consume de asemenea mai mult în viitor, prin economisirea unei părţi

din sporul venitului curent. Astfel, atât consumul cât şi economiile vor creşte când venitul

creşte. Creşterea consumului împreună cu creşterea economiilor egalează creşterea

venitului, astfel că separat ambele sunt mai mici decât creşterea venitului. Acelaşi

argument funcţionează în caz contrar, când venitul scade. Deoarece o scădere a venitului

face o familie să se simtă mai săracă, aceasta va consuma mai puţin în prezent şi va pune

mai puţin deoparte pentru consumul viitor. Ca răspuns la declinul venitului, vor scădea

atât consumul curent cât şi economiile (deşi fiecare separat vor scădea mai puţin decât

scade venitul).

Pentru a analiza în ce mod aceste observaţii asupra comportamentului individual

influenţează consumul şi economiile la nivel macroeconomic, vom defini mai întâi doi

termeni: consumul dorit şi economiile naţionale dorite.

- Consumul dorit, Cd, este cantitatea agregată de bunuri şi servicii, pe care gospodăriile

doresc să le consume, date fiind venitul şi alţi factori care afectează oportunităţile

economice ale gospădăriilor.

- Economiile naţionale dorite, Sd, reprezintă nivelul economiilor naţionale care se

înregistrează când consumul este la nivelul său dorit. Reamintim din capitolul 3 că,

dacă venitul net din străinătate (VNS) este egal cu zero (ceea ce este adevărat într-o

economie închisă), economiile naţionale, S, sunt egale cu Y – C – G, unde Y este

producţia, C este consumul, iar G reprezintă cheltu ielile guvernamentale.

Deoarece economiile naţionale dorite, Sd, reprezintă nivelul economiilor naţionale

S, care se realizează atunci când consumul este egal cu nivelul dorit, se obţine expresia

economiilor naţionale dorite înlocuind consumul cu consumul dorit în ecuaţia economiilor:

Sd = Y – C

d – G

În termeni macroeconomici, o creştere a venitului curent corespunde unei creşteri a

output-ului total, Y. Analiza anterioară asupra consumului şi economiilor familiilor

sugerează că, atunci când venitul curent Y creşte, consumul curent dorit, Cd, creşte de

asemenea, dar nu cu atât cu cât a crescut venitul. Consumul dorit creşte mai puţin decât

creşte output-ul, astfel încât, economiile naţionale dorite Y – Cd – G trebuie să crească

când outputul creşte. Relaţia între consumul dorit Cd şi output-ul agregat Y este uneori

exprimată prin relaţia: Cd = C0 + cY, unde C0 şi c sunt constante. Semnificaţia acestei

ecuaţii este simplă:

Consumul dorit depinde de output-ul agregat curent.

Această relaţie este denumită funcţia Keynesiană a consumului, deoarece Keynes a

formulat-o pentru prima dată în Teoria Generală.

Parametru C0 este numit consum incompresibil, iar parametrul c este denumit înclinaţia

marginală spre consum.


Înclinaţia marginală spre consum, c, este mărimea cu care creşte consumul dorit

atunci când output-ul curent creşte cu o unitate. Înclinaţia marginală spre consum

este cuprinsă între 0 şi 1.

Funcţia de consum Keynesiană se poate reprezenta printr-o dreaptă a cărei pantă este egală

cu înclinaţia marginală spre consum, iar ordonata la origine este egală cu consumul

incompresibil, în Figura 5.1.

Cd

Cd = C0 + cY

C0

Y

Figura 5.1. Funcţia keynesiană de consum

Primele verificări statistice efectuate în Statele Unite ale Americii plecând de la bugetele

de familie au confirmat faptul că între consum şi venit există o funcţie stabilă, dar au pus

în evidenţă caracterul limitat al relaţiei liniare între aceste mărimi.

Două alte ipoteze permit stabilirea unei funcţii mai realiste:

- înclinaţia medie spre consum este superioaă înclinaţiei marginale spre consum, iar

- înclinaţia marginală spre consum este descrescătoare pe măsură ce creşte venitul.

În acest caz, reprezentarea grafică a funcţiei consumului este cea din Figura 5.2.

Cd

Cd = f (Y)

C0

Y

Figura 5.2. Funcţia keynesiană ajustată de consum

Funcţia Keynesiană a consumului este folosită pentru a construi modele simple ale

economiei, dar ea nu ia în considerare câţiva factori importanţi (în afara venitului curent),

care afecteaă consumul dorit. Vom analiza în continuare astfel de factori.

5.1.2. Venitul anterior cel mai ridicat

Studiul atent al datelor statistice a pus în evidenţă faptul că menajele îşi

diminuează consumul mai puţin decât se diminuează venitul lor în perioada de recesiune şi

Macroeconomia

120

îşi măresc consumul mai puţin decât creşte venitul lor în perioada de expansiune. Această

evoluţie a consumului este prezentată în Figura 5.3.

Cd

Y Y

Y*

Cd

Timp

Figura 5.3. Funcţia keynesiană ajustată de consum

Acest fenomen se poate explica prin luarea în calcul a decalajului temporal.

Motivul pentru care consumul se diminuează mai puţin decât venitul în perioada de

recesiune este acela că menajele iau în consoderare nu numai venitul lor curent ci şi

veniturile anterioare, îndeosebi cel mai ridicat nivel al venitului obţinut în trecut. În aceste

condiţii, în perioada de recesiune, consumatorii vor dori să îşi protejeze nivelul lor de

consum reducând economiile.

În perioada de expansiune, din contră, consumul creşte mai lent decât venitul,

menajele fiind înclinate să îşi mărească economiile. Când venitul depăşeşte nivelul trecut

cel mai ridicat, consumul creşte accentuat.

Dacă se notează cu Y* venitul cel mai ridicat obţinut în trecut, funcţia consumului

dorit va avea expresia Cd = a Yt + bY

*.

În perioada de creştere economică se ajunge adesea ca venitul cel mai ridicat

obţinut în trecut să fie cel din perioada imediat anterioară, funcţia de consum devenind

Cd = a Yt + bYt-1.

În aceeaşi ordine de idei, anumiţi autori au relevat faptul, conform căruia consumul şi nu

venitul din perioada anterioară, influenţează consumul dorit, adică Cd = a Yt + bCt-1.

5.1.3. Venitul viitor aşteptat

Presupunem că sporul de venit va fi recepţionat de familie şi anul viitor. Acest spor

de venit este legal garantat şi nu există nici un dubiu că el va fi recepţionat aşa cum a fost

promis. Ce se va întâmpla cu venitul curent şi cu economiile? Cel mai probabil, creşterea

venitului viitor aşteptat va cauza o creştere a consumului curent şi o scădere a economiilor

curente. Deoarece familia este încrezătoare că va recepţiona un un spor de venit anul

viitor, are nevoie de mai puţine economii pentru viitor şi poate angaja un consum curent

mai mare. În mod similar, a scădere a venitului viitor va determina familia să

economisească mai mult şi să consume mai puţin în prezent.

În termeni macroeconomici, o creştere aşteptată a venitului viitor (sau a producţiei

viitoare) determină creşterea consumului dorit curent, Cd. Dacă se presupune că producţia

curentă Y rămâne neschimbată, o creştere a lui Cd va micşora economiile naţionale dorite,

Sd = Y – C

d – G.

Economiştii nu pot măsura venitul viitor aşteptat, în mod direct. Atunci cum este

luată în considerare această variabilă în previzonarea comportamentului de consum şi de

economisire? O modalitate este aceea de a face sondaje printre consumatori pentru a îi

întreba despre aşteptările lor.


5.1.4. Termenul lung şi bogăţia

Un alt factor care afectează consumul şi economiile este bogăţia (averea). Bogăţia

oricărei entităţi, fie ea o gospodărie sau economia naţională, este egală cu activele

(posesiunile) minus pasivele (datoriile). Studiile pornind de la bugetele de familie au arătat

că pe termen lung, există o relativă stabilitate a înclinaţiei medii spre economisire, ceea ce

semnifică faptul că menajele consumă o proporţie aproape constantă din venitul lor.

Funcţia de consum pe termen lung se poate scrie astfel sub forma Cd = α Yt unde, α = C/Y

reprezintă înclinaţia medie spre consum = înclinaţia marginală spre consum.

Au fost avansate două teorii pentru a explica relativa stabilitate a

comportamentului de consum pe termen lung: teoria venitului permanent şi teoria ciclului

de viaţă. Aceste teorii iau în calcul între altele averea acumulată de către manaje.

5.1.4.1. Teoria venitului permanent a lui M. Friedman

În analiza keynesiană, consumul depinde de venitul curent.

Friedman a estimat că principalul determinant al consumului dorit este venitul permanent

şi nu venitul curent. Astfel, Friedman a identificat în consum şi venit o componentă

permanentă şi una tranzitorie. Dificultatea punerii în evidenţă a acestor două componente

decurge din faptul că nu pot fi înregistrate decât valorile curente. Friedman a determinat

venitul permanent plecând de la evaluarea bogăţiei consumatorilor. Dacă i este rata

dobânzii pe piaţa financiară şi Yt este venitul curent din anul t al consumatorilor, bogăţia

naţională a unei perioade date, W este egală cu valoarea actualizată a tuturor veniturilor

curente obţinute de ansamblul consumatorilor pentru toate perioadele viitoare:

t

tn

t i

YW

)1(0

. Dacă W este bogăţia naţională, venitul permanent Yp este

determinat astfel încât W = Yp/i . Venitul astfel calculat diferă de venitul curent obţinut de

către consumatori.

Într-o anumită perioadă, venitul curent poate fi superior venitului permanent, într-

altă altă perioadă acesta poate fi inferior venitului permanent. În primul caz, venitul

tranzitoriu este pozitiv, în cel de-al doilea caz venitul tranzitoriu este negativ.

Pentru Friedman, consumul permanent este proporţional cu venitul permanent şi depinde

în consecinţă de bogăţia naţională în măsura în care Yp = i W.

Cu toate acestea, pe termen scurt, consumul dorit al menajelor nu este proporţional cu

venitul permanent deoarece venitul tranzitoriu perturbă stricta proporţionalitate între

aceste două mărimi.

5.1.4.1. Teoria ciclului de viaţă

Teoria ciclului de viaţă a fost elaborată de economistul american F. Modigliani în

anul 1963, şi susţine următoarele:

consumul reprezintă o proporţie aproape constantă din venitul menajelor pe toată

durata vieţii, care poate fi divizată în trei perioade principale: viaţa inactivă, viaţa

activă şi perioada pensionării. Stabilitatea consumului este determinată de

perioada activă a vieţii prin obţinerea unui venit care depăşeşte nevoile de

consum.

Economiile realizate în perioada activă a vieţii permit acumularea unei bogăţii care

contribuie la stabilitatea consumului; caz prezentat în Figura 5.4.

Pe perioada pensionării, utilizarea bogăţiei acumulate acoperă dezeconomiile determinate

de scăderea venitului curent. Pe perioada vieţii inactive, cu toate că venitul curent este

absent, consumul este stabil datorită bogăţiei acumulate de părinţi.

Macroeconomia

122

Dacă, pentru fiecare generaţie, tinerii, persoanele active şi pensionarii au acelaşi

comportament de consum şi dacă pe termen lung populaţia cuprinde proporţii

identice de persoane active şi inactive, înclinaţia spre consum (şi implicit

înclinaţia spre economii) rămâne aceeaşi. Funcţia consumului propusă de

Modigliani se poate scrie în felul următor:

Cd = a

P

W + b Yt , unde,

P

W reprezintă bogăţia reală, P reprezintă nivelul preţurilor şi Y reprezintă venitul curent.

Bogăţia este un factor de stabilitate a consumului curent.

Dacă este pusă în aplicare, de exemplu, o politică economică restrictivă de luptă împotriva

inflaţiei, aceasta poate conduce la diminuarea consumului şi a preţurilor.

Dimunarea preţurilor determină însă o creştere a bogăţiei reale P

W, ceea ce permite

relansarea consumului. Ipoteza ciclului de viaţă, testată în principal în Statele Unite ale

Americii, a pus în evidenţă rolul deloc de neglijat al bogăţiei reale asupra

comportamentului de consum. Creşterea bogăţiei determină indivizii să se simtă mai bine

situaţi din punct de vedere economic şi să dorescă să consume mai mult. O creştere a

bogăţiei creşte consumul dorit, Cd. Dacă output-ul curent,Y, rămâne neschimbat, creşterea

bogăţiei reduce economiile naţionale dorite, Sd = Y – C

d – G. Similar, dacă bogăţia

descreşte, consumul dorit va scădea şi economiile naţionale dorite vor creşte.

S/Y Venitul

Economii

Dezeconomii

Consumul

Venitul

0 Timp

W

Bogăţia

0 Timp

viaţa activă perioada pensionării

Figura 5.4. Consumul şi ciclul de viaţă


5.1.5. Rata reală aşteptată a dobânzii

Un aspect important al economiilor este acela că ele aduc o dobândă sau alte forme

de venit. Cum am arătat în capitolul 2, rata cu care valoarea reală a unei investiţii

financiare este aşteptată să crească în timp, este rata reală aşteptată a dobânzii sau rata

nominală a dobânzii minus rata aşteptată a inflaţiei.

Presupunem că rata reală a dobânzii pe care populaţia se aşteaptă să o încaseze la

economile sale creşte. Cum va afecta această creştere a ratei reale a dobânzii mărimea

economiilor pe care populaţia le face (şi deci cum va afecta consumul)?

Economiştii au subliniat faptul că o rată reală a dobânzii mai mare afectează înclinaţia

oamenilor de a economisi în două moduri:

- pe de o parte, rata reală a dobânzii mai mare înseamnă că economiile de astăzi vor avea

o putere de cumpărare mai mare în viitor, în termeni de bunuri şi servicii, care se pot

cumpăra cu acestea. Această creştere a recompensei viitoare tinde să facă populaţia

mai dispusă la economii, când rata reală a dobânzii creşte.

- pe de altă parte, o rată reală a dobânzii mai mare face ca mai puţine economii să fie

necesare în prezent pentru a atinge un scop viitor. Aceasta face ca o creştere a ratei

reale a dobânzii să diminueze economiile.

Teoria economică nu indică ce fel de efect - pozitiv sau negativ – are asupra

economiilor creşterea ratei reale a dobânzii. Pentru a lămuri lucrurile se recurge la studii

empirice (studii care examinează relaţiile dintre datele curente). Din nefericire,

interpretarea realităţii empirice este încă disputată. Cea mai larg acceptată concluzie pare

să fie aceea că o creştere a ratei reale a dobânzii reduce consumul şi creşte economiile, dar

că acest efect nu este foarte puternic.

5.1.6. Taxele şi sporul real al economiilor

În analiza sporului real pe care economiile îl generează, trebuie menţionată încă o

caracteristică importantă: dobânzile generate (sau orice alt fel de spor al economiilor) sunt

taxate. Pentru că o parte din venitul generat trebuie plătită ca taxă, sporul real generat de

economii este mai mic decât diferenţa dintre rata nominală a dobânzii şi rata aşteptată a

inflaţiei.

O măsură corectă a venitului recepţionat de cei care economisesc, care ia în considerare

efectele taxelor este rata reală aşteptată a dobânzii după taxare. Pentru a defini acest

concept notăm cu i rata nominală a dobânzii şi cu t rata cu care venitul generat este taxat.

În mare parte, veniturilor sub formă de dobânzi sunt taxate ca un venit obişnuit, astfel că t

este rata de taxare a venitului. Cei ce economisesc, obţin o fracţie (1-t) din venitul total

generat, astfel că dobânda nominală după taxare recepţionată de cei ce economisesc este

(1- t)i.

Rata reală aşteptată a dobânzii după taxare, ra-t, este rata nominală a dobânzii

minus rata aşteptată a inflaţiei e, sau: ra-t = (1- t)i -

e

Rata reală aşteptată a dobânzii este după taxare este cea mai corectă rată a a dobânzii luată

în considerare de consumatori pentru a lua deciziile de consum şi de economisire deoarece

ei măsoară creşterea puterii de cumpărare a economiilor după plata taxelor.

5.1.7. Politica fiscală

Politicile guvernamentale pot afecta venitul real adus de economii şi astfel, rata

economiilor. Chiar şi atunci când politicile guvernamentale fiscale – deciziile aupra

cheltuielilor şi taxelor – nu sunt intenţionat direcţionate să afecteze rata economiilor,

Macroeconomia

124

aceste politici au importante implicaţii asupra mărimii consumului şi economiilor care au

loc în societate.

Pentru început, se consideră output-ul agregat, Y, ca fiind dat. Se ignoră astfel

posibilitatea ca schimbări în politica fiscală să afecteze oferta agregată de bunuri şi

servicii. Această ipoteză este validă dacă economia este la ocuparea deplină şi dacă

schimbări ale politicii fiscale nu afectează în mod semnificativ stocul de capital şi oferta

de muncă. În general, politica fiscală afectează în primul rând consumul dorit, Cd, prin

influenţarea mărimii venitului curent şi a venitului viitor aşteptat.

Mai precis, schimbările fiscale care cresc povara fiscală a sectorului privat, fie prin

creşterea taxelor curente sau prin determinarea populaţiei să se aştepte că taxele vor fi mai

mari în viitor, vor determina populaţia să îşi diminueze consumul dorit.

Pentru un nivel dat al venitului lui, Y, politica fiscală a statului afectează

economiile naţionale dorite Sd, sau Y – C

d – G, în două moduri de bază:

- în primul rând, politica fiscală poate influenţa consumul dorit, cum deja s-a menţiont.

Pentru orice nivel al output-ului Y, şi a cheltuielilor guvernamentale G, o politică

fiscală care reduce consumul dorit Cd cu o unitate monetară va creşte în acelaşi timp

economiile dorite Sd, cu o unitate monetară.

- în al doilea rând, pentru orice nivel al output-ului şi al consumului dorit, creşterea

cheltuielilor guvernamentale scade în mod direct economiile naţionale dorite, aşa cum

se vede din definiţia acestora: Sd = Y – C

d – G.

Pentru a ilustra aceste constatări generale, să analizăm cum consumul dorit şi economiile

naţionale dorite sunt afectate de două schimbări specifice ale politicii fiscale: o creştere a

cheltuielilor guvernamentale şi o diminuare a taxelor.

5.1.7.1. Cheltuielile guvernamentale

Se presupune că G creşte cu 10 mld.lei, deoarece guvernul creşte cheltuielile

pentru învăţământ. Se presupune că această creştere a lui G este temporară, astfel încât

cheltuielile guvernamentale planificate pentru viitor rămân neschimbate. Pentru orice

nivel al output-ului, Y, cum va afecta această schimbare în politica fiscală, consumul dorit

şi economiile naţionale dorite?

Mai întâi se va determina efectul creşterii lui G asupra consumului dorit. Cum deja

s-a menţionat, schimbarea lui G afectează consumul dorit deoarece aceasta afectează

povara fiscală a sectorului privat. Presupunem spre exemplu că guvernul plăteşte cei 10

mdl.lei prin creşterea taxelor curente cu 10 mld. lei.

Pentru un nivel dat al output-ului total Y, (înainte de taxare) această creştere

implică scăderea cu 10 mld. lei a venitului curent (după taxare) al consumatorilor,

Consumatorii răspund la acest declin al venitul lor curent prin reducerea consumului, deşi

mai puţin decât a scăzut venitul. Astfel, spre exemplu, ca răspuns la creşterea taxelor cu 10

mld. lei, consumatorii pot reduce consumul lor curent cu 6 mld. lei.

Ce se întâmplă cu consumul dacă guvernul nu creşte taxele curente când creşte

cheltuielile? Analiza în acest caz este mai subtilă. Dacă guvernul nu creşte taxele curente,

el va împrumuta cei 10 mld. lei pentru a acoperi sporul de cheltuieli. Guvernul va trebui să

returneze cei 10 mld lei împrumutaţi plus dobânzile, cândva în viitor, însemnând că taxele

viitoare vor creşte. Dacă plătitorii de taxe sunt suficient de abili pentru a înţelege că o

creştere a cheltuielilor guvernamentale de azi înseamnă taxe mai mari în viitor, aşteptările

gospodăriilor în ceea ce priveşte venitul viitor (după taxare) sunt acelea că acesta va fi mai

mic, şi din nou ei vor reduce consumul dorit. Pentru ilustrare, se poate considera că

populaţia va reduce consumul curent cu 6 mld. lei, deşi reducerea consumului poate fi mai

mică dacă unii consumatori nu înţeleg că este posibil ca taxele viitoare să crească. Care

sunt efectele asupra economiilor naţionale dorite?

Creşterea cheltuielilor guvernamentale afectează economiile dorite Sd = Y – C

d – G

direct prin creşterea lui G şi indirect prin reducerea consumului dorit Cd. În exemplul


considerat, creşterea cheltuielilor guvernamentale reduce consumul dorit cu 6 mld. lei.,

ceea ce determină creşterea economiilor cu 6 mld. lei. Acest efect atenuează creşterea lui

G cu 10 mld. lei, astfel că pe ansamblu, dacă output-ul Y este menţinut neschimbat,

economiile Sd = Y – C

d – G scad cu 4 mld. lei. În general, deoarece declinul consumului

dorit e foarte posibil să fie mai mic decât creşterea iniţială a cheltuielilor guvernamentale,

o creştere temporară a cheltuielile guvernamentale va micşora economiile naţionale dorite.

În concluzie, pentru un nivel dat al output-ului curent Y, o creştere temporară a

chletuielilor guvernamentale reduce atât consumul dorit cât şi economiile dorite.

5.1.7.2. Taxele

Se presupune că cheltuielile guvernamentale G rămân constante dar guvernul

reduce taxele T cu 10 mld. lei (sumă totală). În condiţiile în care cheltuielile

guvernamentale G şi output-ul Y sunt menţinute constante, economiile naţionale dorite Sd

=Y – Cd – G se vor schimba numai dacă consumul dorit C

d se schimbă. Cum va răspunde

consumul dorit la scăderea taxelor curente?

Din nou elementul cheie este reprezentat de modul în care scăderea taxelor

afectează venitul curent şi venitul aşteptat de către oameni. Scăderea cu 10 mld. lei a

taxelor curente creşte venitul curent (după taxare) cu 10 mld. lei, astfel că că după

scăderea taxelor va creşte consumul dorit (prin ceva mai puţin decât 10 mld. lei). Cu toate

acestea, o scădere cu 10 mld. lei a taxelor va determina populaţia să se aştepte la un venit

după taxare mai scăzut în viitor. Motivul este acela că, deoarece guvernul nu îşi schimbă

cheltuielile sale, scăderea taxelor cu 10 mld. lei în perioada curentă va determina guvernul

să crească cu 10 mld.lei împrumuturile curente.

Deoarece un extradebit de 10 mld. lei va trebui plătit cu dobândă în viitor,

viitoarele taxe vor trebui mărite, ceea ce revine la o scădere a venitului viitor disponibil

pentru gospodării. Toate celelalte fiind egale, declinul în venitul viitor aşteptat va

determina populaţia să consume mai puţin în prezent, compensând efectul pozitiv al

creşterii venitului curent asupra consumului dorit. Astfel, în general, o diminuare a taxelor

curente care creşte consumul curent dar micşoreaă venitul viitor aşteptat, poate fie să

crească, fie să scadă consumul curent dorit.

Unii economişti argumentează că efectul pozitiv al creşterii venitului curent şi

efectul negativ al scăderii venitului viitor asupra consumului dorit vor fi de acceaşi

mărime, astfel că efectul total al scăderii taxelor asupra consumului dorit este zero.

Ideea că diminuarea taxelor nu afectează consumul dorit şi deci nici economiile

dorite este denumită “echivalenţă ricardiană”. Sensul achivalenţei ricardiene poate fi

explicat pe scurt în felul următor: pe termen lung, toate cheltuielile guvernamentale trebuie

plătite din taxe. Dacă cheltuielile guvernamentale curente şi planificate nu se schimbă, a

scădere a taxelor poate influenţa momentul colectării taxelor, dar nu şi povara fiscală

suportată de consumatori. O scădere a taxelor curente fără schimbarea cheltuielilor

guvernamentale nu îi face în realitate pe consumatori mai bine situaţi, astfel că ei nu

răspund la schimbarea taxelor prin modificarea consumului lor dorit.

Deşi logica echivalenţei ricardiene este rezonabilă, mulţi economişti se întreabă

dacă ea are un sens practic. Mulţi dintre aceşti sceptici argumentează că, deşi afirmaţia

predicţionează că consumatorii nu îşi vor creşte consumul când taxele scad, în realitate un

nivel mai scăzut al taxelor pare să conducă la o creştere a consumului dorit şi astfel la

reducerea economiilor naţionale dorite.

Macroeconomia

126

O creştere a: face ca economiile

naţionale să:

deoarece:

producţiei curente, Y crescă o parte din sporul de venit este

economisită pentru a fi utilizată pentru

consumul viitor

output-ului aşteptat viitor scadă anticiparea unei creşteri a venitului viitor

creşte consumul dorit curent

avuţiei

scadă o parte din sporul de avuţie este

consumată, ceea ce reduce economiile la

un venit dat

cheltuielilor guvernamentale, G scadă mărirea cheltuielilor guvernamentale

micşorează în mod direct economiile

naţionale dorite

ratei reale aşteptate a dobânzii, r probabil să crească o creştere a dobânzii face economiile mai

atractive, ceea ce probabil acoperă faptul

că economii mai puţine sunt necesare

pentru a atinge un obiectiv viitor

taxelor, T neschimbate sau să

crească

economiile nu se schimbă dacă

consumatorii iau în considerare o creştere

viitoare a taxelor, economiile cresc dacă

consumatorii nu iau în considerare o

creştere a taxelor viitoare şi reduc

consumul curent

Tabelul 5.3. Factorii de influenţă ai economiilor naţionale dorite

Un motiv pentru care consumul creşte când taxele scad este acela că mulţi

consumatori nu înţeleg că o creştere a împrumuturilor guvernamentale în perioada curentă

conduce la o creştere a taxelor în viitor. Astfel consumatorii înţeleg mai degrabă reducerea

taxelor ca o creştere a venitului lor curent şi deci cresc consumul dorit.

Efectele scăderii taxelor asupra consumului şi economiilor pot fi exprimate astfel:

în concordanţă cu echivalenţa ricardiană, fără o schimbare în nivelul curent sau planificat

al cheltuielilor guvernamentale, reducerea taxelor nu modifică consumul dorit şi

economiile naţionale dorite.

Cu toate acestea echivalenţa ricardiană nu se regăseşte dacă consumatorii eşuează

în a lua în considerare, în planurile lor, o posibilă viitoare creştere a taxelor. În acest caz, o

reducere a taxelor creşte consumul dorit şi reduce economiile naţionale dorite.

5.1.8. Aplicaţii

1. În Figura 5.5 este prezentată evoluţia venitului şi consumului pe perioada ciclului

de viaţă. Evoluţia venitului pe perioada vieţii este descrisă de linia ACDFG. Venitul creşte

pe durata vieţii active şi se reduce la nivelul pensiei în momentul retragerii din muncă.

Linia BCEH reprezintă nivelul mediu al consumului pe durata întregii vieţi.

a. De ce rata consumului pe durata întregii vieţi rămâne aproximativ constantă?

b. Ce reprezintă aria ABC?

c. Cum este finanţată aria ABC?

d. Aria CDE reprezintă un exces de venit peste consum. De ce indivizii economisesc

în această perioadă?

e. Ce reprezintă aria efgh pe durata anilor de pensionare?

f. Cum este finanţată aria EFGH?


Venitul

Consumul

D

H

E

B C

A F G

0 Vârsta

viaţa inactivă viaţa activă perioada pensionării

Figura 5.5. Venitul şi consumul pe perioada ciclului de viaţă

Răspuns:

a) Stabilitatea consumului este determinată de perioada activă a vieţii prin obţinerea unui

venit care depăşeşte nevoile de consum ale acestei perioade. Economiile realizate în

perioada activă a vieţii permit acumularea unei bogăţii care contribuie la stabilitatea

consumului. Linia BH descrie proporţia aproape constantă alocată din venit pentru

consum, pe întreaga durată a vieţii.

b) Aria ABC reflectă faptul că în perioada tânără a vieţii (până la intrarea pe piaţa muncii,

de exemplu) consumul depăşeşte venitul obţinut de persoana respectivă.

c) Acoperirea consumului pentru persoana respectivă este asigurată în general de părinţi.

d) Economisirea CDE este motivată de consumul viitor planificat. O creştere a venitului

se reflectă atât în consumul curent cât şi în economii. Economisirea are ca motivaţie

creşterea consumului viitor. De exemplu, persoana respectivă trebuie să pună de-o

parte venit pentru a-şi putea menţine consumul pe perioada pensionării;

e) Suprafaţa EFGH reprezintă consumul pe perioada pensionării;

f) EFGH este finanţat din economiile realizate pe perioada vieţii active, şi în special la

vârsta mijlocie a persoanei respective.

2. Dacă averea deţinută de către o persoană se dublează pe neaştentate (intră în

posesia unei moşteniri, de exemplu) de la 20.000$ la 40.000$, cum va fi influenţat

consumul curent al acestei persoane, presupunând că venitul său curent va rămâne acelaşi?

Se modifică răspunsul dacă se presupune că persoana intenţiona să economisească 10.000$

pentru a-şi cumpăra un autoturism nou, sau pur şi simplu intenţiona să pună bani deoparte

pentru perioada pensionării?

Răspuns:

O creştere neaşteptată a averii poate conduce la o creştere a consumului curent. Dacă

cineva economiseşte pentru un anumit motiv, cum ar fi cumpărarea unui nou autoturism,

este foarte probabil ca o creştere neaşteptată a averii să-l determine să-şi mărească

consumul. Este foarte probabil ca persoana să-şi utilizeze sporul de avere pentru a atinge

nivelul dorit de economii şi va reduce partea din venitul curent destinată economiilor,

crescând asfel consumul curent. Persoana respectivă poate folosi de asemenea sporul de

avere pentru a achita eventualele datorii la creditele făcute anterior pentru cumpărarea de

bunuri de folosinţă îndelungată sau alte bunuri. Şi în acest caz partea din venitul curent ce

trebuie economisită pentru stingerea acestor datorii se diminuează, crescând consumul

curent. Pe de altă parte, creşterea averii poate determina reducerea consumului în

perioadele următoare, îndeosebi consumul unor bunuri durabile: autoturisme, mobilă,

aparatură electrică etc., deoarece aceste bunuri pot fi cumpărate în perioada curentă.

Macroeconomia

128

Persona nu va mai cumpăra astfel de bunuri în perioadele următoare, alocând în viitor o

parte mai mare din venit pentru economii.

3. Dacă o persoană se aşteaptă ca anul viitor rata inflaţiei să fie de două ori mai mare

decât cea din anul curent, cum este probabil să îşi modifice cheltuielile sale de consum în

anul curent?

Răspuns:

Aşteptările că preţul bunurilor şi serviciilor va fi de două ori mai mare decât anul viitor va

conduce la creşterea consumului curent. Este probabil ca persoana respectivă va încerca să

cumpere bunuri şi servicii la preţurile anului curent, înainte ca acestea să crească. La nivel

macroeconomic, creşterea ratei aşteptate a inflaţiei determină scăderea ratei reale aşteptate

a dobânzii şi micşorează economiile naţionale dorite, crescând consumul dorit curent.

Tema 5.2. Investiţiile

Obiectivele 5.2.1. Stocul de capital dorit

5.2.2. Costul utilizării capitalului

5.2.3. Determinarea stocului de capital dorit

5.2.4. Schimbări ale stocului de capital dorit

5.2.5. Taxele şi stocul de capital dorit

5.2.5. De la stocul de capital dorit la investiţii

5.2.5. Decalaje şi investiţii

5.2.5. Investiţii în inventar şi investiţii în locuinţe

Mijloace






Finalitatea - cunoaşterea factorilor de influenţă ai comportamentului de investire

- determinarea stocului de capital dorit


Timp de lucru - pentru cunoaşterea conţinutului: 1 oră

5.2. INvEsTITIILE

Cea de-a doua componentă majoră a cheltuielilor o reprezintă investiţiile. Ca şi

decizia cu privire la consum şi economii, decizia asupra a cât de mult să investească

depinde în mare măsură de aşteptările cu privire la mersul viitor al economiei.

În acest fel, investiţiile împart în comun cu consumul şi economiile ideea unui schimb

între prezent şi viitor.

Efectuarea unei investiţii în capital presupune ca firma să utilizeze resurse curente (care ar

fi putut avea alte utilizări, de exemplu să fie plătite dividende mai mari acţionarilor) pentru

a creşte capacitatea de a produce şi de a genera profituri în viitor.


În capitolul 2, se spunea că investiţiile se referă la cheltuielile cu construirea bunurilor de

capital, inclusiv clădirile rezidenţiale sau nerezidenţiale, maşini şi echipamente utilizate în

producţie precum şi sporirea inventarului de capital circulant.

Investiţiile reprezintă cheltuielile destinate creşterii şi întreţinerii stocului de

capital. Altfel spus, investiţile includ toate cheltuielile care au ca obiect

cumpărarea bunurilor noi de capital.

Totalul acestor cheltuieli reprezintă investiţiile brute, pe care le vom denumi în

continuare, mai pe scurt, investiţii.

Investiţiile includ atât cheltuielile pentru bunurile noi de capital fix, numite investiţii fixe,

cât şi investiţii de inventar, cele care determină creşterea inventarului firmelor.

Investiţiile fixe cuprind două componente majore:

- investiţii fixe făcute de firme (utilaje, clădiri, echipament, etc.);

- investiţii fixe făcute de gospodării (case, apartamente, etc.).

Investiţiile de inventar cuprind de asemenea două componente principale:

- bunuri care sunt produse şi nu sunt vândute. Aici se includ, pe lângă produsele finite, şi

produsele aflate în procesul de fabricaţie.

- bunuri cumpărate de la alte firme, reprezintând creşterea stocurilor de materii prime.

Firmele deţin stocuri de produse sau de materii prime:

- pentru satisfacerea cererii viitoare, multe bunuri neputând fi produse în mod

instantaneu;

- pentru reducerea costurilor producţiei, fiind mai puţin costisitor de a menţine un nivel

constant al producţiei, chiar dacă cererea înregistrează fluctuaţii, mărind stocurile atunci

când cererea este mică şi micşorându-le atunci când cererea creşte. Cu cât este mai

ridicat nivelul de incertitudine cu privire la cererea pentru produsele firmei, cu atât

nivelul stocurilor de produse finite va fi mai ridicat.

- pentru reducerea costurilor aprovizionării cu materii prime, fiind mai puţin costisitor ca

aprovizionarea să se facă în cantităţi mai mari cu o frecvenţă mai redusă decât cantităţi

mici cu o frecvenţă mare. Dacă aprovizionarea se poate face într-un timp scurt şi cu

costuri mici, stocurile de materii prime deţinute vor fi mai mici. Dacă aprovizionarea cu

materii prime întâmpină dificultăţi, stocurile deţinute vorr fi în general mai mari.

- pentru satisfacerea nevoilor rezultate din desfăşurarea proceselor de producţie, pentru

anumite tipuri de producţie fiind necesare etape premergătoare procesului propriu-zis

de producţie.

În determinarea nivelului stocurilor, un rol important în are rata reală aşteptată a

dobânzii. Menţinând stocuri, firmele imobilizează resurse financiare, dobânda

reprezentând un cost al investiţiilor de inventar.

Cu cât rata reală aşteptată a dobânzii va fi mai mare, cu atât investiţiile de inventar vor fi

mai costisitoare iar firmele vor dori reducerea lor.

Din perspectivă macroeconomică, sunt două motive principale ale studiului investiţiilor:

- primul este acela că, mai mult decât alte componente ale cererii agregate, cheltuielile

de investiţii fluctuează puternic pe durata unui ciclu de afaceri, scăzând în recesiune şi

crescând în perioada de boom. Deşi investiţiile nu reprezintă decât a şasea parte din

PIB, într-o recesiune tipică jumătate sau mai mult de jumătate din totalul declinului

cheltuielilor îl reprezintă reducerea cheltuielilor de investiţii. De aceea, explicarea

nivelului şi evoluţiei investiţiilor este un important factor pentru înţelegerea ciclurilor

de afaceri.

În Tabelul 5.4 este prezentată evoluţia investiţiilor în România în anii ’90. Se

observă puternica variaţie a investiţiilor în perioadele în care PIB a cunoscut o creştere

comparativ cu perioadele în care PIB a cunoscut o scădere.

- variaţii procentuale anuale, % -

Macroeconomia

130

Indicatori 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

PIB

Investiţii

-12,9

-25,8

-8,8

-1,1

1,5

8,4

3,9

26,4

7,1

10,7

3,9

3,1

-6,1

-5,4

-5,4

-4,1

-3,2

-12,3


Tabelul 5.4. Investiţiile în anii ’90 în România

1. Să se completeze Tabelul 5.4 cu datele pentru perioada 2000-2004 şi să se

reprezinte grafic evoluţia şi corelaţia celor doi indicatori. Să se comenteze rezultatele.

- al doilea motiv pentru studierea investiţiilor este acela că investiţiile joacă un rol

determinant în stabilirea capacităţii productive pe termen lung a economiei,

reprezentând unul din factorii determinanţi ai creşterii economice. Deoarece prin

investiţii se crează noi bunuri de capital, o rată mai ridicată a investiţiilor înseamnă o

creştere mai rapidă a stocului de capital, determinantă pentru creşterea productivităţii

pe termen lung, pentru îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse şi creşterea

competivităţii economiei în ansamblul său. Cum deja s-a menţionat, capitalul este unul

din cei doi factori de producţie mai importanţi (celălalt este munca). Toate celelalte

fiind egale, producţia unei economii va fi cu atât mai mare cu cât investiţiile sunt mai

mari (investiţiile mai mari permit construirea unei cantităţi mai mari de capital decât în

economiile care investesc mai puţin).

În Tabelul 5.5 este prezentată evoluţia principalelor componente ale formării

PIB, în anii ’90. Se poate observa că investiţiile în agricultură au scăzut, crescând în

principal în domeniul serviciilor.

- procente -

Denumirea 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Agricultură şi silvicultură 10,1 10,8 7,0 19,1 10,9 11,6 6,5 6,8 12,1

Industrie 54,5 56,6 50,0 36,9 41,6 43,9 44,8 45,6 41,0

Construcţii 2,1 2,6 2,8 5,4 5,2 6,3 8,3 7,0 6,6

Servicii 33,3 30,0 40,2 38,6 42,3 38,2 40,4 40,6 40,3


Tabelul 5.5. Structura investiţiilor în România în anii ’90

2. Să se completeze Tabelul 5.4 cu datele pentru perioada 2000-2004 şi să se

reprezinte grafic evoluţia structurii investiţiilor în România. Să se comenteze evoluţia

acestora.

Rata de investiţii a sectorului societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare a evoluat în

România conform datelor din Tabelul 5.6. Se poate observa de asemenea instabilitatea

acestui indicator în anii ’90, mergând de la circa 16% în 1991 la peste 35% în anul 1997.

- procente -

Denumirea 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Rata valorii adăugate brute 1) 33,5 34,1 35,1 39,2 42,1 38,5 36,5 36,4

Rata exced. brut de expl. 2) 36,3 44,9 51,2 48,0 52,5 46,1 47,3 54,0


Rata economiei brute 3) 58,4 72,5 56,0 54,6 49,5 35,2 40,6 37,9

Rata de autofinanţare

- în sens strict 4)

- în sens larg 5)

77,6

69,4

203,7

96,9

126,1

78,1

110,7

73,5

94,7

81,5

54,6

56,6

69,2

59,8

58,4

64,6

Rata de investiţie 6) 23,7 16,0 22,8 23,7 27,5 29,7 27,8 35,1

Sursa: CNS,BNR, Conturile naţionale 1996 -1997

Tabelul 5.5. Rate specifice sectorului Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare

1) (Valoarea adăugată brută : Producţie) x 100;

2) (Excedentul brut de exploatare: valoarea adăugată brută) x100;

3) (Economia brută : Excedentul brut de exploatare) x 100;

4) (Economia brută : FBCF) x 100;

5) (Economia brută + Transferuri nete de capital) : (FBCF + Variaţia stocurilor +

Achiziţii nete de terenuri şi active necorporale) x 100;

6) (FBCF : Valoarea adăugată brută) x 100.

3. Să se completeze Tabelul 5.5 cu datele pentru perioada 2000-2004, să se calculeze

ratele specifice acestui sector, să se comenteze evoluţia lor.

5.2.1. Stocul de capital dorit

Pentru a înţelege ce factori determină mărimea investiţiilor realizate de către firme,

trebuie analizat modul în care firmele decid cât de mult capital doresc să deţină. Dacă

firmele urmăresc maximizarea profitului, aşa cum se presupune, stocul dorit de capital

este reprezentat de cantitatea de capital care permite firmelor să obţină cel mai mare profit

posibil. Managerii pot determina nivelul stocului de capital care maximizează profitul prin

compararea costurilor şi beneficiilor utilizării capitalului suplimentar. Logica economică a

înţelegerii deciziei firmelor cu privire la mărimea stocului de capital pe care doresc să îl

deţină este identică cu cea cu privire la cât de mulţi lucrători să angajeze.

Beneficiul obţinut de către o firmă din achiziţionarea unei unităţi suplimentare de

capital este productivitatea marginală al capitalului (în expresie fizică), PMK.

Productivitatea marginală al capitalului (PMK) reprezintă creşterea înregistrată

de producţia unei firme obţinută prin adăugarea unei unităţi de capital, menţinând

neschimbată forţa de muncă şi ceilalţi factori de producţie.

Deoarece apare un decalaj între obţinerea beneficiului şi instalarea noului capital,

produsul marginal viitor, aşteptat, PMKf este beneficiul din creşterea investiţiilor

prezente cu o unitate de capital.

Acest beneficiu viitor aşteptat trebuie să fie comparat cu costul aşteptat al utilizării acestei

extraunităţi de capital, sau costul utilizării capitalului.

5.2.2. Costul utilizării capitalului

Costul utilizării capitalului este costul real aşteptat al utilizării unei unităţi de

capital pentru o perioadă specificată.

Macroeconomia

132

Costul utilizării capitalului are două componente: costul deprecierii şi un cost

reprezentat de dobândă.

În general prin depreciere se înţelege valoarea pierdută prin uzură. Din cauza

deprecierii, valoarea capitalului fix se diminuează. Costul deprecierii este inclus în

costul contabil prin amortizare.

Costul utilizării capitalului sub formă de dobândă este rata reală aşteptată a

dobânzii înmulţită cu preţul capitalului.

Atunci când pentru obţinerea capitalului trebuie contactat un împrumut, dobânda plătită la

acest împrumut este evident parte a costului total. Dacă se utilizează profiturile din

activitate pentru a cumpăra capitalul, se renunţă la posibilitatea utilizării acestor fonduri în

alte scopuri, de exemplu, se pierde oportunitatea de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale

sau oportunitatea de constutire a unor depozite bancare. Pentru fiecare sumă de bani

folosită la cumpărarea capitalului, se pierde dobânda care ar fi fost generată de acei bani

cumpărând obligaţiuni guvernamentale. Această pierdere de dobândă este un cost al

utilizării capitalului.

Costul reprezentat de dobândă este o parte a costului real al utilizării capitalului,

indiferent dacă cumpărarea capitalului a fost finanţată printr-un împrumut sau prin

reinvestirea profitului firmei. Costul utilizării capitalului este suma deprecierii şi costul

dobânzii. Costul dobânzii este rpk, iar costul deprecierii este dpk şi astfel costul utilizării

capitalului uc este: uc = rpk + dpk = (r+d)pk

unde: pk reprezintă preţul unitar al capitalului;

d reprezintă rata de depreciere (amortizare);

r reprezintă rata reală aşteptată a dobânzii.

5.2.3. Determinarea stocului de capital dorit

Stocul de capital care maximizează profitul firmelor, sau stocul de capital dorit,

reprezintă stocul de capital pe care o firmă doreşte să îl deţină, dat fiind obiectivul

său de maximizare a profitului. Acesta este stocul de capital pentru care produsul

marginal viitor al capitalului egalează costul utilizării capitalului.

În Figura 5.6 se arată determinarea stocului de capital dorit al al unei firme. Stocul

de capital, K, exprimat unităţi de capital, este măsurat de-a lungul axei orizontale, Ox. Atât

PMKf cât şi costul utilizării capitalului sunt măsurate pe axa verticală, Oy.

Linia cu pantă negativă arată valorile PMKf pentru diferite mărimi ale stocului de

capital, K. La fiecare nivel al lui K, PMKf egalează valoarea reală aşteptată a surplusului

de producţie ce poate fi produs dacă capitalul va creşte cu o unitate.

Curba PMKf are o pantă negativă deoarece produsul marginal al capitalului scade

pe măsură ce stocul de capital creşte (motivele pentru care se produce diminuarea

produsului marginal al capitalului au fost discutate în capitolul 4).

Costul utilizării capitalului nu depinde de cantitatea de capital şi este reprezentat printr-o

linie orizontală.

Cantitatea de capital care maximizează profitul aşteptat al firmei este cea care

corespunde punctului A, adică K*. În punctul A beneficiul aşteptat al unei unităţi

suplimentare de capital, PMKf este egal cu costul utilizării capitalului, uc.

Pentru orice mărime a capacităţii cuptorului mai mică de K*, firma poate creşte

profitul său aşteptat prin creşterea capacităţii cuptorului.

Figura 5.6 arată că la o capacitate planificată mai mică de K*, de exemplu K0,

PMKf

al unei unităţi suplimentare de capital depăşeşte costul aşteptat al utilizării acestei

unităţi suplimentare de capital.


PMKf,

uc

A

uc uc

PMKf

0 K 0 K K1 K

Figura 5.6. Determinarea stocului de capital dorit

Creşterea cantităţii de capital peste K0 este profitabilă pentru firmă. În mod similar,

Figura 5.6 arată că la o capacitate a cuptorului dincolo de K*, produsul marginal aşteptat al

capitalului PMKf , este mai mic decât costul utilizării capitalului. În acest caz, firma poate

să îşi mărească profitul aşteptat prin reducerea stocului de capital. Numai când PMKf = uc,

stocul de capital va fi la nivelul care maximizează profitul aşteptat.

Cum se poate uşor observa, determinarea stocului de capital este similară

determinării cererii de muncă a firmelor, descrisă în capitolul 4.

Nivelul de ocupare care maximizează profitul firmelor este acela pentru care produsul

marginal al muncii este egal cu salariul. În mod analog nivelul de capital care

maximizează profitul este acel nivel la care produsul marginal aşteptat al capitalului

egalează costul marginal al utilizării sale, care poate fi privit ca un “salariu” al capitalului

(costul utilizării capitalului pe o anumită perioadă).

5.2.4. Schimbări în stocul de capital dorit

Orice factor care deplasează curba PMKf sau schimbă costul utilizării capitalului schimbă

stocul de capital dorit al firmei.

De exemplu, dacă presupunem că rata reală a dobânzii, r, scade, atunci se reduce

costul utilizării capitalului (r+d)pk.

Scăderea costului utilizării capitalului determină deplasarea curbei costului utilizării de la

uc1 la uc

2, în Figura 5.7.

PMKf,

uc PMKf

A

uc1

B

uc2

0 K K

*1 K

Figura 5.7. Scăderea costului utilizării capitalului

După deplasare, produsul marginal al capitalului la valoarea originală a stocului de

capital dorit, K* (punctul A), depăşeşte costul nou al utilizării capitalului. Firma poate

creşte profitul său crescând cantitatea de capital la valoarea la care PMKf egalează noul

cost al utilizării capitalului, K*

1 (punctul B).Aceasta arată faptul că o scădere a ratei reale

Macroeconomia

134

aşteptate a dobânzii – sau orice altă schimbare care micşorează costul utilizării capitalului

– măreşte stocul de capital dorit.

Schimbările tehnologice care afectează curba PMKf pot de asemenea să modifice

stocul de capital dorit (Figura 5.8.). Dacă firma aplică tehnologii noi care măresc PMKf,

aceasta va determina deplasarea curbei PMKf în sus şi spre dreapta. Pentru fiecare nivel al

capitalului, sporul de producţie obţinut prin creşterea sa cu o unitate va fi mai ridicat decât

înainte de aplicarea noii tehnologii. În Figura 5.8 se arată acest efect de deplasare a curbei

PMKf de la PMK

f1 la PMK

f2.

După deplasarea curbei produsului marginal al capitalului, la valoarea originală a

stocului de capital dorit, K* (punctul A) produsul marginal al capitalului depăşeşte costul

utilizării capitalului. Firma poate creşte profitul său crescând cantitatea de capital la

valoarea la care noul PMKf egalează costul utilizării capitalului, K

*1 (punctul B).

În general, menţinând costul utilizării capitalului neschimbat, o creştere a

produsului marginal aşteptat al capitalului la orice nivel al capitalului, creşte stocul de

capital dorit.

PMKf,

uc PMKf1

PMKf2

A

uc

B

0 K K

*1 K

Figura 5.8. Creşterea produsului marginal al capitalului

5.2.5. Taxele şi stocul de capital dorit

Până acum s-a ignorat rolul taxelor în luarea deciziilor de a investi. Firmele sunt

interesate de maximizarea profitului care rămâne după plata taxelor. Astfel, trebuie luate în

considerare taxele în evaluarea dezirabilităţii unei unităţi suplimentare de capital.

Presupunem că taxele se calculează ca un procent din venitul firmelor. Pentru a

decide dacă va adăuga o cantitate suplimentară de capital la cel deja existent, prin

realizarea unei investiţii, firma va compara PMKf după taxare cu costul utilizării

capitalului. În general, dacă τ este rata de taxare a venitului firmei, produsul marginal

viitor după taxare al capitalului este (1- τ)PMKf.

Stocul de capital dorit este acela pentru care produsul marginal viitor după taxare

egalează costul de utilizare: (1-τ)PMKf = uc, de unde se obţine PMK

f = uc / (1-τ).

În această ecuaţie, termenul uc/(1-τ) este denumit cost ajustat al utilizării capitalului.

Costul ajustat al utilizării capitalului arată că un mai mare produs marginal al capitalului

înainte de taxare este necesar pentru o firmă pentru a dori să adauge o nouă unitate de

capital. O creştere a taxelor măreşte costul ajustat al utilizării capitalului şi astfel reduce

stocul de capital dorit.

Pentru a determina costul ajustat presupunem că taxele sunt stabilite ca un procent

din venitul firmelor (sistemul actual de taxere este mult mai complicat). În general, firmele

plătesc taxele din profitul lor şi nu din venit, iar partea din profit taxabilă depinde de cât de

mult reinvestesc din profit.


Partea din profit reinvestită nu este taxată, astfel încât reinvestind, se reduce mărimea

profitului ce va fi taxat, aceasta permiţând firmelor să îşi reducă totalul taxelor plătite).

În macroeconomie, suma diferitele tipuri de taxe se exprimă printr-o singură

măsură a poverii fiscale, denumită rata efectivă de taxare. Nivelul acesteia este stabilit

plecând de la a întreba ce rată de taxare τ asupra venitului firmelor are acelaşi efect asupra

stocului de capital dorit ca şi taxele curente. Ipotetica rată de taxare care răspunde la

această întrebare este rata efectivă de taxare. Schimbări în sistemul taxelor care cresc

rata efectivă de taxare sunt echivalente cu o creştere a taxelor pe venitul firmelor şi o

creştere a costului ajustat al utilizării capitalului. Astfel, toate celelalte rămânând

neschimbate, o creştere a ratei efective de taxare diminuează stocul de capital dorit.

5.2.6. De la stocul de capital dorit la investiţii

Care este legătura dintre stocul de capital dorit şi investiţii. În general, stocul de

capital (al unei firme sau al unei ţări) se schimbă în timp prin două mecanisme de sensuri

opuse. În primul rând, cheltuielile pentru construirea de noi bunuri de capital măresc

stocul de capital. Cheltuielile totale pentru construirea de noi bunuri de capital ce au loc în

fiecare an sunt “investiţiile”, sau investiţii brute. În al doilea rând, deprecierea sau uzura

capitalului, reduce stocul de capital.

Mărimea stocului de capital creşte sau descreşte în decursul unui an, dacă

investiţiile brute sunt mai mari sau mai mici decât deprecierea capitalului, în decursul

anului respectiv.

Când investiţiile brute depăşesc deprecierea, stocul de capital în decursul anului –

sau echivalent, diferenţa dintre investiţiile brute şi consumul de capital, reprezintă

investiţiile nete. Aceste concepte se exprimă algebric prin simbolurile:

- It : investiţiile brute în decursul anului t;

- Kt : stocul de capital la începutul anului t;

- Kt+1: stocul de capital la începutul anului t+1 (sau sfârşitul anului t).

Investiţiile nete, adică schimbarea stocului de capital în decursul perioadei t, sunt

egale cu: Kt+1 - Kt .

Deprecierea capitalului în decursul anului t, este dKt , unde d este fracţia de capital

care se depreciază în fiecare an (rata de amortizare ).

Relaţia între investiţiile nete şi brute este:

Investiţiile nete = Investiţiile brute - deprecierea.

Se obţine relaţia:

Kt+1 - Kt = It - dKt

Relaţia aceasta se poate utiliza pentru a ilustra relaţia dintre stocul de capital dorit şi

investiţii. Astfel, relaţia de mai sus se poate rescrie în felul următor:

It = Kt+1 - Kt + d Kt.

Această relaţie arată că investiţiile brute sunt egale cu investiţiile nete plus deprecierea.

Se presupune că firmele utilizează informaţia disponibilă la începutul anului t cu

privire la produsul marginal viitor aşteptat al capitalului şi costul utilizării capitalului şi

determină stocul de capital dorit K* de la sfârşitul anului t (începutul lui t+1). Pentru

moment, se presupune de asemenea că este uşor de a obţine capitalul, firmele putând

aduce stocul de capital de la sfârşitul anului t, Kt+1 la valoarea dorită a stocului de capital,

K*. Se obţine: It = K* - Kt + d Kt.

Această relaţie arată că investiţiile brute ale firmelor, It, din cursul unui an au două

componente:

- creşterea netă dorită a stocului de capital din decursul anului, K*- Kt şi

- investiţiile necesare înlocuirii capitalului uzat, d K t.

Macroeconomia

136

Mărimea deprecierii care apare în decursul unui an este determinată de rata de

depreciere şi de stocul iniţial de capital.

Oricum, creşterea netă dorită a stocului de capital în decursul anului depinde de

factori cum ar fi taxele, ratele dobânzii, produsul marginal aşteptat viitor al capitalului,

factori care influenţează stocul de capital dorit.

Orice factor care conduce la o schimbare a stocului dorit de capital, K*, are ca

rezultat o schimbare egală a investiţiilor brute, I t.

5.2.7. Decalaje şi investiţii

Ipoteza care s-a făcut, că firmele pot obţine capital suficient de rapid pentru a

aduce stocul de capital la nivelul dorit în fiecare an, nu este realistă în toate cazurile.

Deşi multe tipuri de echipamente sunt imediat disponibile, o uzină sau o centrală

atomoelectrică poate necesita câţiva ani pentru a fi construite. Astfel, în practică creşterea

cu 1 miliard lei a stocului de capital dorit poate să nu corespundeă creşterii cu 1 miliard lei

a investiţiilor brute din anul respectiv, investiţiile putând fi întinse de-a lungul a câţiva ani

cât durează construirea.

Cu toată această observaţie, factorii care cresc stocul de capital dorit al firmelor

tind de asemenea să crească rata curentă a investiţiilor.

În Tabelul 5.6. sunt sintetizaţi factorii care influenţează investiţiile.

O creştere a: face ca investiţiile

dorite să:

deoarece:

ratei reale aşteptate a dobânzii scadă costul utilizării capitalului creşte,

determinând reducerea stocului

dorit de capital

ratei efective de taxare

scadă costul ajustat al utilizării capitalului

după taxare creşte

produsului marginal aşteptat al

capitalului, PMKf

crească stocul de capital dorit creşte

Tabelul 5.6. Factorii care influenţează investiţiile

5.2.8. Investiţii în inventar şi locuinţe

Analiza de până acum a avut ca obiect investiţiile fixe, adică investiţiile firmelor în

structuri (cum ar fi fabrici şi clădiri administrative) şi în echipament (cum ar fi prese sau

linii de montaj).

Pe lângă acestea există alte două componente ale cheltuielilor de investiţii:

investiţii în inventar şi investiţii în construcţii rezidenţiale.

Cum s-a menţionat deja, investiţiile în inventar sunt egale cu creşterea inventarului de

bunuri nevândute, produse neterminate sau stocuri de materii prime.

Investiţiile rezidenţiale sunt construcţiile de locuinţe, cum ar fi: casele, locuinţe de

stat sau blocuri de locuinţe.

Conceptele de produs marginal viitor şi cost de utilizare a capitalului, care au fost

utilizate la examinarea investiţiilor fixe ale firmelor se aplică de asemenea investiţiilor de

inventar şi investiţiilor rezidenţiale.


Se consideră, de exemplu, un dealer de autoturisme noi, care trebuie să decidă dacă

măreşte numărul de autoturisme pe care le deţine în stoc de la 100 la 150, adică să facă o

investiţie de inventar de 50 autoturisme.

Benefiul pe care îl aduc mai multe maşini în stoc este acela că potenţialul de

vânzare al dealer-ului respectiv va fi mai mare.

Dacă varietatea de modele este mai mare, clienţii pot mai uşor selecta una dintre

ele, şi nu trebuie să aştepte pentru livrare. Aceasta va permite dealer-ului să vândă mai

multe maşini. Creşterea vânzărilor pe care dealer-ul se aşteaptă să le obţină, măsurată în

termeni reali, este produsul marginal viitor aşteptat al creşterii inventarului.

Costul deţinerii mai multor autoturisme este constituit din deprecierea

autoturismelor din inventar şi rata dobânzii pe care dealer-ul trebuie să o plătească la

împrumutul obţinut pentru finanţarea creşterii inventarului. Dealer-ul va face investiţia în

inventar dacă beneficiul aşteptat al creşterii inventarului său, în termeni de creştere a

vânzărilor, este mai mare sau egal cu costul dobânzii şi deprecierea generată de adăugarea

în stoc a 50 de maşini. Principiul este acelaşi care se aplică şi investiţiilor fixe ale firmelor.

Se poate utiliza aceeaşi abordare pentru a analiza investiţiile rezidenţiale. Produsul

marginal viitor aşteptat al construirii unui apartament, de exemplu, este valoarea reală a

rentei care poate fi colectată din închiriere, minus taxele şi costurile de operare

(întreţinere).

Costul utilizării capitalului pentru construirea apartamentelor pe parcursul unui an

este deprecierea sau pierderea din uzură sau distrugeri, plus costul dobânzii (reflectat în

plăţi sub formă de rate, spre exemplu). Ca şi pentru alte tipuri de capital, construirea unui

apartament este profitabilă numai dacă produsul marginal viitor aşteptat este mai mare sau

egal cu costul utilizării sale.

Tema 5.3. Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor

Obiectivele 5.3.1. Diagrama economii-investiţii


5.3.3. Deplasări ale curbei economiilor

5.3.4. Deplasări ale curbei investiţiilor

Mijloace






Finalitatea - cunoaşterea relaţiei economii-investiţii

- factori ce modifică curbele economiilor şi investiţiilor


Timp de lucru - pentru cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului: 1 oră

Macroeconomia

138

5.3. EChILIbRUL PIETEI bUNURILOR sI sERvICIILOR

Analiza echilibrului pieţei bunurilor şi serviciilor, pe lângă analiza echilibrului

pieţei muncii, reprezintă un pas important în construirea unui model macroeconomic

complet.

Cantitatea de bunuri şi servicii pe care le poate produce economia depinde de

cantitatea de factori de producţie, cu deosebire de cantitatea de capital şi de muncă

utilizate în producţie, precum şi de nivelul productivităţii, determinat în principal de

nivelul tehnologiei utilizate în producţie.

Pe de altă parte, cererea de bunuri şi servicii depinde de factori precum venitul

curent, venitul viitor asteptat, avuţia etc., factori analizaţi în primele două secţiuni ale

acestui capitol. Cum se poate afla dacă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii

şi investitorii doresc să o cumpere este aceeaşi cu cantitatea pe care producătorii doresc să

o producă? Cu alte cuvinte, ce forţe economice împing piaţa bunurilor şi serviciilor spre

echilibru, adică spre punctul în care cantităţile cerute să fie egale cu cantităţile oferite?

O variabilă economică care joacă un rol cheie în atingerea echilibrului pe piaţa

bunurilor şi serviciilor este rata dobânzii. Schimbările înregistrate de aceasta aduc

cantitatea de bunuri oferită în echilibru cu cantitatea de bunuri cerută. Piaţa bunurilor şi

serviciilor (pe scurt piaţa bunurilor), este în echilibru atunci când cantitatea de bunuri

cerută este egală cu cantitatea de bunuri oferită.

Algebric, această condiţie se scrie: Y = Cd + I

d + G.

În această relaţie, Y reprezintă cantitatea de bunuri oferită, iar Cd + I

d + G

reprezintă cererea agregată de bunuri.

Dacă exportul net este zero (se presupune că economia este închisă), cantitatea de

bunuri cerută este suma consumului dorit de către sectorul privat, Cd, a investiţiilor dorite

de către firme, Id, precum şi a consumului guvernamental, G.

Condiţia Y = Cd + I

d + G reprezintă condiţia de echilibru a pieţei bunurilor şi

serviciilor. Aceasta diferă semnificativ de identitatea venit-cheltuieli pentru o

economie închisă, Y = C + I + G.

Identitatea venit-cheltuieli este o relaţie între venitul curent şi cheltuielile curente, fiind

prin definiţie întotdeauna satisfăcută. De exemplu, firmele pot realiza o producţie mai

mare decât doresc cumpărătorii să cumpere, bunurile nevândute crescând stocurile din

magaziile firmelor. În această situaţie, identitatea venit-cheltuieli va fi totuşi satisfăcută

(deoarece creşterea stocurilor este considerată parte a cheltuielilor, fiind inclusă in

investiţiile de inventar), dar piaţa bunurilor nu va fi în echilibru deoarece producţia

depăşeste cheltuielile dorite (care nu includ creşterea nedorită a stocurilor).

Deşi condiţia de echilibru a pieţei bunurilor şi serviciilor nu se îndeplineşte întotdeauna, în

economie acţionează puternice forţe care împing această piaţă spre echilibru într-un timp

destul de scurt.

O cale diferită, dar echivalentă, de a scrie condiţia de echilibru a pieţei bunurilor

este aceea în care se pune în evidenţă relaţia dintre economiile dorite şi investiţiile

dorite.

Aceasta se obţine trecând în partea dreaptă a condiţie de echilibru termenii reprezentând

consumul dorit şi consumul guvernamental.

Se obţine: Y - Cd – G = I

d .


Partea dreaptă a acestei ecuaţii reprezintă economiile naţionale dorite, Sd. Astfel, condiţia

de echilibru a pieţei bunurilor şi serviciilor se scrie: Sd = I

d.

Această cale alternativă de a scrie condiţia de echilibru a pieţei bunurilor spune că

Piaţa bunurilor este în echilibru atunci când economiile naţionale dorite sunt

egale cu investiţiile dorite.

Deoarece economiile şi investiţiile sunt două concepte majore în macroeconomie, şi

deoarece este uneori mai uşor de lucrat cu acestă condiţie, de regulă, pentru analiza pieţei

bunurilor şi serviciilor se utilizează această formă de scriere a condiţiei de echilibru. Cu

toate acestea, această condiţie nu este alta decât condiţia de egalitate între cantitatea oferită

şi cantitatea cerută de bunuri.

5.3.1. Diagrama economii - investiţii

Determinarea echilibrului pieţei bunurilor poate fi ilustrată grafic cu ajutorul

diagramei economii-investiţii, din Figura 5.9.

Rata reală a dobânzii este măsurată pe axa verticală, iar economiile naţionale dorite

şi investiţiile dorite sunt măsurate pe axa orizontală.

Curba economiilor, S, arată relaţia între economiile naţionale dorite şi rata reală a

dobânzii. Panta pozitivă a curbei ilustrează rezultatele cercetărilor empirice care au arătat

că o creştere a ratei reale a dobânzii determină creşterea economiilor naţionale dorite.

Curba investiţiilor, I, arată relaţia între investiţiile dorite şi rata reală a dobânzii.

Curba investiţiilor are o pantă negativă deoarece o rata a dobânzii mai ridicată creşte

costul utilizării capitalului şi reduce investiţiile dorite.

Echilibrul pieţei bunurilor este reprezentat de punctul E.

Curba economiilor, S

E

Curba investiţiilor, I

0 Sd = I

d Economii naţionale dorite, S

d

Investiţii dorite, Id

Figura 5.9. Echilibrul pieţei bunurilor

Când rata reală a dobânzii se situează sub nivelul său de echilibru, investiţiile pe

care doresc să le realizeze firmele depăşeşc economiile naţionale dorite. Investitorii vor

dori să împrumute o sumă mai mare decât doresc cei ce economisesc să dea cu împrumut.

În acest caz, rata reală a dobânzii va creşte. Economiile dorite vor creşte, investiţiile dorite

vor scădea, până când rata reală a dobânzii va atinge nivelul său de echilibru.

În mod similar, dacă rata reală a dobânzii depăşeşte nivelul de echilibru, sumele pe

care cei ce economisesc doresc să le dea cu înprumut vor depăşi sumele pe care investitorii

Rat

a re

ală

a d

ob

ânzi

i, r

Macroeconomia

140

doresc să le împrumute. Şi în acest caz, ajustarea ratei reale a dobânzii va împinge piaţa

bunurilor spre echilibru.

5.3.1. Deplasări ale curbei economiilor

Pentru orice nivel al ratei dobânzii, o schimbare în economie care măreşte

economiile naţionale dorite va determina deplasarea curbei economiilor spre dreapta, şi

orice schimbare care reduce economiile naţionale dorite va determina deplasarea curbei

economiilor spre stânga. O deplasare a curbei economiilor conduce la un nou echilibru pe

piaţa bunurilor, corespunzător unui alt nivel al ratei reale a dobânzii şi pentru alt nivel al

economiilor naţionale dorite şi investiţiilor dorite.

Diagrama din Figura 5.10 ilustrează o scădere a economiilor naţionale dorite,

eterminate de exemplu de creşterea cheltuielilor guvernamentale.

S2 S

1

E2

E1

I

0 Economii naţionale dorite, Sd


Figura 5.10. O scădere a economiilor naţionale dorite

Pentru un nivel dat al investiţiilor dorite, o scădere a economiilor naţionale dorite

determină creşterea ratei reale de echilibru şi realizarea echilibrului la un nivel mai scăzut

al egalităţii dintre economiile naţionale dorite şi investiţiile dorite.

5.3.2. Deplasări ale curbei investiţiilor

Ca şi curba economiilor, şi curba investiţiilor se poate deplasa spre stânga sau spre

dreapta. Pentru orice nivel al ratei reale a dobânzii, o schimbare în economie care măreşte

investiţiile dorite deplasează curba investiţiilor spre dreapta, şi orice schimbare care

micşorează investiţiile dorite deplasează curba investiţiilor spre stânga.

Diagrama din Figura 5.11 ilustrează o creştere a investiţiilor naţionale dorite,

determinată, de exemplu, de creşterea produsului marginal al capitalului.

Pentru un nivel dat al economilor naţionale dorite, o creştere a investiţiilor dorite

determină creşterea ratei reale de echilibru şi realizarea echilibrului la un nivel mai ridicat

al egalităţii dintre economiile naţionale dorite şi investiţiile dorite.

Rat

a re

ală

a d

ob

ânzi

i, r


S

E2

E1

I2

I1

0 Economii naţionale dorite, Sd


Figura 5.11. O scădere a economiilor naţionale dorite

Sumarul capitolului

1. Deoarece economiile sunt egale cu venitul minus consumul, decizia gospodăriilor cu privire

la cât de mult să consume şi cât de mult să economisească sunt în realitate aceeaşi decizie.

Indivizii şi gospodăriile economisesc deoarece ei iau în considerare atât consumul curent cât şi

consumul viitor. Pentru aceeaşi cantitate de venit, o creştere a economiilor reduce consumul

curent, dar creşte consumul pe care indivizii şi gospodăriile îl vor putea angaja în viitor.

2. Pentru un individ sau o gospodărie, o creştere a venitului curent creşte atât consumul dorit, cât

şi economiile dorite. În mod analog, la nivel naţional, o creştere a producţiei curente (a

venitului curent) măreşte atât consumul dorit cât şi economiile naţionale dorite. Atât la

nivelul gospodăriilor cât şi la nivel naţional, o creştere a venitului viitor aşteptat sau a bogăţiei,

măreşte consumul dorit. Deoarece aceste schimbări măresc consumul dorit fără să afecteze

venitul curent sau producţia, aceasta determină scăderea economiilor.

3. O creştere a ratei reale aşteptate a dobânzii are două efecte contradictorii asupra

economiilor – o creştere a ratei reale a dobânzii măreşte răsplata pentru economii, dar de

asemenea reduce cantitatea de economii necesară pentru a atinge un scop anumit. Estimările

empirice sugerează că o creştere a ratei reale dobânzii conduce la creşterea economiilor

naţionale dorite (şi astfel reduce consumul dorit), dar nu foarte mult. Rata reală a dobânzii

după taxare este câştigul real al celor care economisesc (după plata unei părţi din dobândă sub

formă de taxe).

4. Dacă producţia totală se menţine constantă, o creştere temporară a cheltuielilor

guvernamentale reduce consumul dorit. Motivul este acela că cheltuielile guvernamentale mai

mari implică creşterea taxelor prezente sau viitoare, care fac consumatorii să se simtă mai

puţin bogaţi. Cu toate acestea, descreşterea consumului dorit este mai mică decât creşterea

cheltuielilor guvernamentale, astfel că economiile naţionale dorite, Y – Cd – G scad ca rezultat

a creşterii temporare a cheltuielilor guvernamentale.

5. În concordanţă cu echivalenta Ricardiană, o taxă nu va avea nici un efect asupra consumului

sau economiilor naţionale dorite. Motivul este acela că, dacă nu există schimbări în cheltuie lile

guvernamentale curente sau planificate, o scădere a taxelor care face să crească venitul

disponibil, trebuie să fie compensată de o creştere viitoare a taxelor care micşorează venitul

viitor aşteptat. Dacă consumatorii nu iau în calcul schimbările aşteptate ale taxelor,

echivalenta Ricardiană nu se va realiza şi o scădere a taxelor pare să conducă la creşterea

consumului dorit şi la scăderea economiilor naţionale dorite.

6. Stocul de capital dorit este nivelul capitalului care maximizează profitul aşteptat. La nivelul

stocului de capital dorit, produsul marginal al capitalului egalează costul utilizării capitalului.

Costul utilizării capitalului este costul real aşteptat al utilizării unei unităţi de capital pentru

Rat

a re

ală

a d

ob

ânzi

i, r

Macroeconomia

142

o anumuită perioadă de timp, suma costului deprecierii (pierderea de valoare datorită uzurii) şi

costulului dobânzii (rata dobânzii înmulţită cu preţul bunului de capital).

7. Orice schimbare care reduce costul utilizării capitalului sau creşte produsul marginal viitor

aşteptat măreşte stocul de capital dorit. O reducere a nivelului de taxare a capitalului,

măsurată prin rata efectivă de taxare, creşte de asemenea stocul de capital dorit.

8. Investiţiile brute sunt cheltuielile pentru bunurile noi de capital. Investiţiile brute minus

deprecierea (uzura) reprezintă investiţiile nete sau schimbările în stocul de capital. Firmele

investesc în vederea atingerii nivelului dorit al stocului de capital. Dacă stocul de capital dorit

creşte, firmele investesc mai mult.

9. Piaţa bunurilor este în echilibru atunci când cantitatea agregată de bunuri oferite devine

egală cu cantitatea agregată de bunuri cerute, ceea ce, într-o economie închisă, este egală cu

suma dintre consumul dorit, investiţiile dorite şi cheltuielile guvernamentale de bunuri şi

servicii. Echivalent, piaţa bunurilor este în echilibru atunci când economiile naţionale dorite

sunt egale cu investiţiile naţionale dorite. Pentru orice nivel dat al producţiei, piaţa bunurilor

este înpinsă spre echilibru prin schimbări ale ratei reale a dobânzii.

10. Determinarea echilibrului pieţei bunurilor, pentru orice ofertă de producţie, Y, este

reprezentată grafic pe diagrama economii-investiţii. Curba economiilor are o înclinaţie

pozitivă deoarece evidenţa empirică sugerează că rata reală a dobânzii mai mare creşte

economiile naţionale dorite. Curba investiţiilor are o pantă negativă deoarece un nivel mai

ridicat al ratei reale a dobânzii măreşte costul utilizării micşorând stocul de capital dorit de

către firme şi astfel investiţiile lor.

Termeni importanţi -stocul dorit de capital

-rata efectivă de taxare

-rata reală aşteptată a dobânzii după taxare

-investiţii brute

-funcţia Keynesiană a consumului

-înclinaţia marginală spre consum investiţii nete

-echivalenţă Ricardiană

-cost ajustat al capitalului

-cost de utilizare a capitalului


1. Pentru un venit dat, ce legătură există între consum şi economii? Care este motivaţia de bază a

economisirii?

2. Cum sunt afectate consumul şi economiile dorite de creşterea venitului curent, a venitului

viitor aşteptat şi a averii? De efectul creşterii ratei reale aşteptate a dobânzii asupra

economiilor dorite este ambigu?

3. Ce efecte are o creştere temporară a cheltuielilor guvernamentale asupra consumului dorit şi a

economiilor naţionale dorite, pentru un nivel constant al producţiei? Ce efect are asupra

economiilor naţionale dorite o creştere a taxelor? De ce efectele creşterii taxelor sunt

controversate?

4. Care sunt cele două componente ale costului utilizării capitalului? Explicaţi pentru fiecare

dintre acestea de ce reprezintă un cost al utilizării capitalului.

5. Ce reprezintă stocul dorit de capital? Cum depinde stocul dorit de capital de produsul marginal

aşteptat al capitalului şi de rata efectivă de taxare?

6. Care este diferenţa dintre investiţiile nete şi investiţiile brute? Pot fi investiţiile brute pozitive

atunci când investiţiile nete sunt negative?

7. precizaţi cele două moduri echivalente de a descrie echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Utilizaţi o diagramă pentru a arăta modul în care echilibrul pieţei bunuri lor este atins.

8. Explicaţi de ce curba economiilor are o pantă pozitivă iar curba investiţiilor are o pantă

negativă. Daţi două exemple de schimbări în economie care au ca efect deplasarea curbei

economiilor spre dreapta şi două exemple de schimbări în economie care determină deplasarea

curbei investiţiilor spre stânga.

Macroeconomie 143

BIBLIOGRAFIE

1. Buchanan, James.U,

Tullok G.

Calculul consensului, Editura Expert, Bucureşti,

1995.

2. Ciucur D., Gavrilă I,

Popescu C.

Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

3. Cohen Daniel Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Eurosong,

Bucureşti, 1998.

4. Didier Michel Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.

5. Dobrotă Niţă Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,

1997.

6. Dobrotă Niţă (coord.) Dicţionar de economie, Editura Economică,

Bucureşti, 1999.

7. Duguleană C.

Creşterea şi dezvoltarea economică, Ed. Alma Mater,

Sibiu, 2002

8. Duguleană C. Macroeconomia. elemente cantitative, Ed. Alma

Mater, Sibiu, 2002

9. Friedman M. Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1995.

10. Galbaith, J.K. Societatea perfectă, Eurosong, Bucureşti, 1997.

11. Hayek, Fr.A Drumul către servitute, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1993.

12. Hayne Paul Modelul economic de gândire, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992.

144

CUPRINs CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE .......................... 3 1.1. CE sTUDIAzA MACROECONOMIA?................................ ................................ ..... 3

1.1.1. Creşterea economică pe termen lung................................ ................................ ................ 4

1.1.2. Fluctuaţiile ciclice sau ciclurile de afaceri ................................ ................................ ....... 7

1.1.3. Şomajul................................ ................................ ................................ ............................. 7

1.1.4. Inflaţia ................................ ................................ ................................ ............................ 10

1.1.5. Relaţiile economice internaţionale ................................ ................................ ................. 13

1.1.6. Politicile macroeconomice ................................ ................................ ............................. 21

1.1.7. Diferenţa dintre macroeconomie şi microeconomie: agregarea ................................ ..... 26

1.2. DE CE sE sTUDIAzA MACROECONOMIA? ................................ ..................... 27 1.2.1. Previziuni macroeconomice ................................ ................................ ........................... 27

1.2.2. Analiza macroeconomică ................................ ................................ ............................... 28

1.2.3. Cercetarea macroeconomică................................ ................................ ........................... 28

1.2.4. Colectarea datelor ................................ ................................ ................................ ........... 29

1.3. DE CE ExIsTA DEzACORDURI INTRE ECONOMIsTI? ............................. 30 1.3.1. Clasicii şi Keynesiştii ................................ ................................ ................................ ..... 31

1.3.2. Evoluţia dezbaterii dintre clasici şi keynesişti ................................ ............................... 33

Sumarul capitolului ............................... .................................................................................. .....34

Termeni importanţi ................................ ................................ ................................ ....................... 34

Întrebări recapitulative ................................ ................................ ................................ ................. 34

Un nou început: dezvoltarea economică durabilă ................................ ................................ ........ 34

CAPITOLUL II CIRCUITUL ECONOMIC ................................ ...................36 2.1. FLUxURILE REALE sI MONETARE................................ ................................ ......36

2.1.1. Actorii vieţii economice ................................ ................................ ................................ . 37

2.1.2. Principalele pieţe din economie ................................ ................................ ..................... 37

2.1.3. O economie cu două categorii de agenţi economici, fără economii............................... 37

2.1.4. O economie cu două categorii de agenţi economici, cu economii ................................ . 39

2.1.5. O economie cu trei categorii de agenţi economici ................................ ......................... 40

2.1.6. O economie deschisă ................................ ................................ ................................ ...... 41

2.2. MAsURAREA ACTIvITATII ECONOMICE NATIONALE.......................... 42 2.2.1. Principiile de bază ale măsurării activităţii economice naţionale ................................ .. 42

2.2.2. Principalele agregate macroeconomice ................................ ................................ .......... 44

2.3. PRODUsUL INTERN bRUT ................................ ................................ ..................... 45 2.3.1. Metoda producţiei de măsurare a PIB ................................ ................................ ............ 45

2.3.2. Metoda cheltuielilor de măsurare a PIB ................................ ................................ ......... 47

2.3.3. Metoda venitului de măsurare a PIB ................................ ................................ .............. 49

2.3.4. Sectorul privat şi sectorul guvernamental ................................ ................................ ...... 50

2.4. APLICATII................................ ................................ ................................ .......................... 51 2.4.1. O economie cu două categorii de agenţi economici ................................ ....................... 51

2.4.2. Gospodăriile populaţiei economisesc o parte din venit ................................ .................. 53

2.4.3. Circuitul economic cu economii şi investiţii ................................ ................................ .. 53

2.4.4. Valoarea adăugată: semnificaţia şi măsurarea sa ................................ ........................... 55

2.4.5. Relaţiile cu restul lumii ................................ ................................ ................................ .. 56

2.4.6. Măsurarea activităţii administraţiilor ................................ ................................ ............. 58

2.4.7. Circuitul economic de ansamblu ................................ ................................ .................... 59

Sumarul capitolului ................................ ................................ ................................ .................. 61

Întrebări recapitulative ................................ ................................ ................................ ............. 61

145

Test grilă ...................... ................................ ................................ ................................ ............ 61

CAPITOLUL 3 PRINCIPIILE gENERALE ALE CONTAbILITATII NATIONALE .......................................................... 65 3.1. CONTAbILITATEA NATIONALA................................ ................................ .........65

3.1.1. Sectoarele instituţionale ................................ ................................ ................................ . 66

3.1.2. Principiile contabile: înregistrarea resurselor ş i a utilizărilor ................................ ........ 68

3.1.3. Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor ................................ ................................ ....... 69

3.1.4. Operaţiuni de repartiţie ................................ ................................ ................................ ... 69

3.1.5. Operaţiuni financiare ................................ ................................ ................................ ...... 69

3.2. CONTURILE NATIONALE................................ ................................ ....................... 70 3.2.1. Producţia de bunuri şi servicii - baza activităţii economice ................................ ........... 71

3.2.2. Contul de exploatare................................ ................................ ................................ ....... 72

3.2.3. Contul de venit ................................ ................................ ................................ ............... 74

3.2.4. Contul de utilizare a venitului ................................ ................................ ........................ 75

3.2.5. Contul de capital ................................ ................................ ................................ ............. 76

3.2.6. Aspectele finaciare ale activităţii economice ................................ ................................ . 77

3.3. ECONOMII sI AvUTIE................................ ................................ ............................... 78 3.3.1. Măsurarea economiilor agregate ................................ ................................ .................... 79

3.3.2. Utilizarea economiilor private ................................ ................................ ........................ 80

3.3.3. Relaţia dintre economii şi avuţie ................................ ................................ .................... 81

3.3.4. Avuţia şi economiile ca stoc şi flux ................................ ................................ ................ 81

3.3.4. Variabile nominale şi reale ................................ ................................ ............................. 82

3.3.5. Indicii preţurilor şi inflaţia ................................ ................................ ............................. 84

3.3.6. Rata dobânzii ................................ ................................ ................................ .................. 85

3.3.6.1. Rata reală şi rata nominală a dobânzii................................ ................................ . 86

3.3.6.2. Rata reală aşteptată a inflaţiei ................................ ................................ .............. 86

3.4. APLICATII................................ ................................ ................................ ........................ 87 3.4.1. Conturile naţionale ................................ ................................ ................................ ......... 87

Sumarul capitolului ................................ ................................ ................................ ...................... 89

Întrebări recapitulative ................................ ................................ ................................ ................. 90

Indexul dezvoltării umane (IDU) ................................ ................................ ................................ . 90

CAPITOLUL 4 PRODUCTIvITATE, PRODUCTIE, OCUPARE .................92 4.1. CâT POATE PRODUCE ECONOMIA?................................ ............................. 92

4.1.1. Funcţia de producţie ................................ ................................ ................................ ....... 93

4.1.2. Şocuri asupra ofertei ................................ ................................ ................................ ....... 94

4.2. CEREREA DE MUNCA ................................ ................................ ................................ 95 4.2.1. Determinarea cererii de muncă................................ ................................ ....................... 95

4.2.2. Factorii care influenţează cererea de muncă ................................ ................................ .. 97

4.2.3. Cererea agregată de muncă................................ ................................ ............................. 98

4.3. OFERTA DE MUNCA ................................ ................................ ................................ . 99 4.3.1. Determinarea ofertei de muncă ................................ ................................ ...................... 99

4.3.2. Curba ofertei de muncă ................................ ................................ ................................ .. 99

4.3.3. Factori care deplasează curba ofertei de muncă ................................ ........................... 100

4.3.4. Oferta agregată de muncă................................ ................................ ............................. 101

4.4. EChILIbRUL PIETEI MUNCII................................ ................................ ............... 103 4.4.1. Nivelul ocupării depline ................................ ................................ ............................... 103

4.4.2. Producţia ocupării depline................................ ................................ ............................ 104

4.5. sOMAjUL................................ ................................ ................................ ....................... 106

146

4.5.1. Măsurarea şomajului ................................ ................................ ................................ .... 107

4.5.2. De ce există în permanenţă persoane aflate în şomaj? ................................ ................. 108

4.5.3. Rata naturală a şomajului ................................ ................................ ............................. 109

4.5.4. Relaţia dintre producţie şi şomaj: legea lui Okun ................................ ........................ 110

Sumarul capitolului ................................ ................................ ................................ .................... 110

Termeni importanţi................................ ................................ ................................ ..................... 112

Întrebări recapitulative ................................................................................... .............................112

Structura populaţiei ocupate .............. ............................................................ .............................113

CAPITOLUL 5 CONsUM, ECONOMII, INvEsTITII ............................... 114

5.1. CONsUMUL ŞI ECONOMIILE................................ ................................ ................114

5.1.1. Venitul curent ................................ ................................ ................................ ............... 118

5.1.2. Venitul anterior cel mai ridicat................................ ................................ ..................... 119

5.1.3. Venitul viitor aşteptat ................................ ................................ ................................ ...120

5.1.4. Termenul lung şi bogăţia ................................ ................................ .............................. 121

5.1.4.1. Teoria venitului permanent a lui M. Friedman ................................ .................... 121

5.1.4.1. Teoria ciclului de viaţă ................................ ................................ ........................ 121

5.1.5. Rata reală aşteptată a dobânzii ................................ ................................ ..................... 123

5.1.6. Taxele şi sporul real al economiilor ................................ ................................ ............. 123

5.1.7. Politica fiscală ................................ ................................ ................................ .............. 123

5.1.7.1. Cheltuielile guvernamentale ................................ ................................ ................ 124

5.1.7.2. Taxele ................................ ................................ ................................ .................. 125

5.1.8. Aplicaţii ................................ ................................ ................................ ........................ 126

5.2. INvEsTITIILE................................ ................................ ................................ ................. 128

5.2.1. Stocul de capital dorit ................................ ................................ ................................ ...131

5.2.2. Costul utilizării capitalului ................................ ................................ ........................... 131

5.2.3. Determinarea stocului de capital dorit ................................ ................................ .......... 132

5.2.4. Schimbări în stocul de capital dorit ................................ ................................ .............. 133

5.2.5. Taxele şi stocul de capital dorit ................................ ................................ .................... 134

5.2.6. De la stocul de capital dorit la investiţii ................................ ................................ ....... 135

5.2.7. Decalaje şi investiţii ................................ ................................ ................................ ..... 136

5.2.8. Investiţii în inventar şi locuinţe ................................ ................................ .................... 136

5.3. EChILIbRUL PIETEI bUNURILOR sI sERvICIILOR................................ ...138

5.3.1. Diagrama economii - investiţii ................................ ................................ ..................... 139

5.3.1. Deplasări ale curbei economiilor ................................ ................................ .................. 140

5.3.2. Deplasări ale curbei investiţiilor................................ ................................ ................... 140

Sumarul capitolului ................................ ................................ ................................ .................... 141

Termeni importnaţi ........................................................................................ ............................ 142

Întrebări recapitulative ................................ ................................ ................................ ............... 142

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................... ...............................143

70131225-macroeconomie-duguleana

Documents