7. psy personalitatii - abordarea fenomenologica

Lector dr. Zeno R. CRETU

160 160

UI 7 : ABORDAREA FE OME OLOGICĂ A PERSO ALITĂŢII

1. Obiective 161

2. Abordarea personalităţii din perspectivă fenomenologică 162

3. Teoria constructelor personale 166

3.1. Definirea constructului personal 166

3.2. Asumpţii ale Teoriei constructelor 167

3.3. Proprietăţi ale constructelor 169

3.4. Postulatul fundamental şi cele 11 corolare 170

4. Teoria auto-actualizării 173

4.1. Tendinţa de auto-actualizare 173

4.2. Selful (Eul) / self-conceptul 174

4.3. evoia de consideraţie pozitivă 175

4.4. Condiţiile de valorizare 176

4.5. Implicaţii asupra creativităţii 177

4.6. Piedici în calea auto-actualizării 178

4.7. Procesele defensive 178

4.8. Ajustrea psihologică 179

4.9. Terapia centrată pe client 179

5. Răspunsurile la testele de autoevaluare 180

6. Lucrarea de verificare 180

7. Rezumat 181

8. Bibliografie 182


161 161

ABORDAREA FE OME OLOGICĂ A PERSO ALITĂŢII

1. Obiective

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:

� să definești și să exemplifici cum funcționează fenomenologia ca

perspectivă psihologică de abordare a personalității

� să prezinți particularitățile și asumpțiile teoriei fenomenologice

� să explici ce este un construct personal și care sunt proprietățile acestuia

conform lui G. Kelly

� să oferi exemple de constructe personale

� să prezinți postulatul fundamental și cele 11 corolare ale Teoriei

constructelor personale

� să prezinți implicațiile constructelor personale pentru evaluarea

personalității

� să explici cum se formează personalitatea plecând de la tendința de

autoactualizare și nevoia de considerație pozitivă

� să explici relația dintre creativitate și condițiile de valorizare conform lui

C. Rogers

� să explici conflictul intrapsihic și procesele defensive activate conform

teoriei lui C. Rogers

� să prezinți specificul terapiei centrate pe client

Durata medie de studiu individual: 2 ore


162 162

2. Abordarea personalităţii din perspectivă fenomenologică

Fenomenologia şi strategia fenomenologică

Definire

Fenomenologia şi strategia fenomenologică pleacă de la asumpţia de bază că

„realitatea fenomenelor rezidă exclusiv în modul subiectiv în care acestea sunt

percepute”. Real pentru o persoană este doar ceea ce se află în cadrul intern de

referinţă (în universul subiectiv), adică tot ceea ce face obiectul atenţiei persoanei

la un anumit moment dat.

Fenomenologia ca perspectivă de analiză psihologică a personalităţii readuce în

atenţie o idee filosofică mai veche, conform căreia orice experienţă, respectiv act de

cunoaştere va fi dependent de interpretarea subiectivă. În psihologie se subliniază faptul că

percepţia ca mecanism de prelucrare a informaţiilor este un act interpretativ.

Exerciţiu:

1. Desenaţi pe o foaie o stea cu înălţimea de 1,5 cm şi un cerc cu acelaşi

diametru. Lăsaţi o distanţă de 7 cm între stea şi cerc.

2. Fixaţi desenul cu privirea.

3. Închideţi ochiul stâng şi focalizaţi privirea pe stea.

4. Mişcaţi foaia încet înainte, până la 25-30 cm.

5. Găsiţi distanţa critică la care cercul dispare.

6. Mişcaţi foaia lateral stânga – dreapta şi observaţi dispariţia cercului.

Explicaţie:

Cercul se suprapune peste pata oarbă. Oamenii nu sunt de regulă conştienţi de

existenţa ei. Nici un obiect proiectat pe pata oarbă nu va fi perceput. În

concluzie, câmpul perceptiv are anumite discontinuităţi (goluri), pe care

oamenii, de obicei, nu le conştientizează. Fenomenologia explică acest fapt

prin implicarea interpretării perceptive – oamenii umplu golurile perceptive

pentru că ştiu sau cred că punctul (cercul) există, chiar dacă nu este perceput.


163 163

� Prin urmare, din perspectivă fenomenologică, orice obiect există doar în măsura în care

persoana crede în existenţa sa. Credinţele se bazează pe percepţii, dar şi pe asumpţia că ceva

există. Din perspectivă fenomenologică, „realitatea este realitatea percepută”. Două

persoane care observă aceeaşi realitate o vor percepe foarte diferit, ba chiar este posibil să

perceapă două realităţi distincte.

� Carl Rogers (1964) vorbeşte de cunoaşterea fenomenologică – demers care presupune

înţelegerea personalităţii prin prisma propriului cadru intern de referinţă.

Cercetare

Geer, Gatchel & Davison (1970) arătau că stresul este determinat nu doar de

caracteristicile obiective ale situaţiei, ci şi de credinţa subiectivă a persoanei că

poate controla acea situaţie (self efficacy – Bandura). Ei au administrat

experimental şocuri electrice, toate cu aceeaşi intensitate. Nici un subiect nu a

putut controla real intensitatea şocurilor. În prima fază, toţi subiecţii au fost

trataţi cu şocuri electrice şi s-a măsurat timpul de reacţie şi nivelul de arousal

(aici indicator de stres). Apoi, în a doua fază, subiecţii au fost împărţiţi în două

grupuri. Subiecţii din primul grup (experimental) au fost lăsaţi să creadă că vor

putea scurta durata şocurilor administrate dacă vor apăsa suficient de repede o

manetă. Subiecţii din acest grup au avut percepţia controlului. Al doilea grup a

fost grupul de control, în care subiecţii nu au avut această percepţie că pot

controla şocurile. În schimb, li s-a spus doar că următoarele 10 şocuri vor fi

scurte.

Rezultatele arată că indicatorii de stres măsuraţi pe perioada administrării

şocurilor (faza 2) la primul grup au avut o valoare mai mică decât la al doilea

grup. Concluzia a fost că percepţia subiectivă a unei situaţii face ca una şi

aceeaşi realitate să fie trăită psiho-comportamental şi fiziologic (în acest

exemplu) mult diferit.

Atenţie!


164 164

Fenomenologia ca perspectivă de analiză psihologică ridică problema validităţii

ştiinţifice. În ştiinţă se caută realitatea obiectivă, cea asupra căreia mai mulţi

observatori se pun de acord în baza celor observate. Din perspectivă fenomenologică,

cunoaşterea şi analiza experienţei personale reprezintă un act ce nu poate fi realizat

decât subiectiv de către respectiva persoană, intrucat doar aceasta are acces deplin la

analiza psihologică a propriilor stări.

Particularităţi şi asumpţii ale teoriei fenomenologice

1. Oamenii sunt fiinţe natural active. Teoria fenomenologică elimină necesitatea

invocării motivaţiei ca factor explicativ al comportamentului. Oamenii nu sunt

obiecte inerte care trebuie puse în mişcare prin acţiunea unor forţe motivaţionale

externe. Teoria fenomenologică asumă că oamenii reacţionează prin zestrea lor

biologică la evenimentele stimul.

2. Teoria fenomenologică se interesează de direcţionarea comportamentului.

Rogers afirmă că acesta este direcţionat de tendinţa unică a oamenilor de

autoactualizare. Kelly susţine că „oamenii acţionează astfel încât să-şi

maximizeze abilitatea de a anticipa cu acurateţe evenimentele din viaţa lor.

3. Teoria fenomenologică abordează omul ca fiinţă dinamică. „Viaţa este în cel

mai bun caz o curgere, un flux, un proces schimbător în care nimic nu este fix”

(Rogers, 1961). Această concepţie subliniază importanţa analizei de tipul „aici şi

acum” a experienţei curente. „Aici şi acum” este trăirea actuală bine focalizată şi

nu cea prezentă, care se extinde pe perioade mai lungi (săptămâna / anul acesta).

Se admite că experienţa anterioară influenţează comportamentul prezent, dar

trecutul este interpretat doar în măsura în care afectează percepţia prezentă.

Perspectiva fenomenologică acordă astfel puţină atenţie trăsăturilor de

personalitate sau pattern-urilor comportamentale originate în copilăria timpurie

(spre deosebire de psihanaliză).

4. Teoria fenomenologică este holistică – explică şi concepe comportamente

specifice în termenii întregii personalităţi a individului. Rogers subliniază

importanţa consistenţei dintre percepţia proprie a unui individ şi felul în care îl


165 165

percep ceilalţi. Kelly refuză să diferenţieze între gânduri, sentimente şi acţiuni,

considerând toate acestea procese psihologice subscrise şi guvernate de aceleaşi

principii.

5. Teoria fenomenologică implică şi creditează o metodologie idiografică în studiul

personalităţii. Individualitatea este aspectul central în perspectiva

fenomenologică. Rogers şi Maslow consideră că toate comportamentele sunt

guvernate de tendinţa de autorealizare, deşi natura acestei tendinţe este

idiosincratică pentru fiecare individ. Kelly arată că fiecare conduită este

determinată de felul în care oamenii percep lumea, dar viziunile asupra lumii

sunt unice pentru fiecare persoană.

6. Oamenii se comportă raţional. Acţiunile oamenilor reprezintă răspunsuri

„sensibile” la mediu aşa cum îl percepe individul. Se asumă că oamenii sunt

atenţi la procesările lor psihologice, astfel se subliniază experienţa conştientă.

Test de autoevaluare 1

I. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

1. Abordare fenomenologică asumă faptul că pentru individ realitatea este rezultatul

interpretărilor sale subiective.

2. Potrivit abordării fenomenologice, principalul factor explicativ al comportamentului

uman este motivaţia.

3. Adepţii perspectivei fenomenologice creditează metodologiile idiografice, întrucât

surprind legităţi grupale.

4. Abordarea fenomenologică propune o analiză de tipul „aici şi acum”, care însă ia în

considerare trăsăturile de personalitate ale individului.

II. Completează următoarele propoziţii:

1. Potrivit perspectivei fenomenologice, orice obiect există doar în măsura în care...

2. În abordarea rogersiană, comportamentul este direcţionat de...

3. Percepţia reprezintă în esenţă un proces de.....


166 166

3. Teoria constructelor personale (George Kelly, 1905 – 1967)

În 1955, George Kelly publică „Principles of Personal

Construct Psychology”, o lucrare în două volume în care

prezintă una dintre cele mai comprehensive teorii ale

personalităţii. El s-a situat pe o poziţie filosofică existenţialistă

pe care a intitulat-o alternativism constructiv. „Există

întotdeauna căi alternative de a vedea lumea. 'imeni nu

trebuie să fie complet victima circumstanţelor prezente sau a

istoriei”.

Teoria constructelor personale încearcă să determine felul în care persoana vede şi aliniază

evenimentele pe propriile sale coordonate. Spre deosebire de teoria trăsăturilor, în care se

încerca localizarea persoanei pe continuumul unei trăsături abstractizate, Kelly încearcă să

descopere natura dimensiunilor constructelor personale.

Exemplu:

Dacă examenul din sesiune este foarte important pentru un student, teoria lui

Kelly încearcă să determine modul în care acesta îl percepe, ce semnificaţie îi

conferă şi nu să determine scorul la o scală de anxietate obţinut în raport cu

situaţia de examen.

3.1. Definirea constructului personal

Kelly (1955) considera că omul simplu, ca si omul de știintă, încearcă să prezică şi

eventual să controleze într-o anumită măsură comportamentele celorlalți în

interacțiunea socială. Persoana își confecționează pentru aceasta o serie de

„şabloane transparente” după a căror formă se decupează realitatea. Aceste

șabloane sunt numite de Kelly constructe personale.

Constructele sunt moduri subiectivate de reprezentare internă a evenimentelor externe; de

aceea constructele sunt strict personale. Pentru Kelly eveniment poate fi orice aspect care intră

în sfera vieţii unei persoane: alte persoane, fenomene sau obiecte. Constructele (ca structuri


167 167

cognitive) sunt utilizate pentru a construi semnificaţia evenimentelor sau situaţiilor reflectate/

trăite de persoană.

Construirea unei situaţii presupune că persoana va activa si va aplica un construct

care va prezice ceva despre dinamica probabilă a acelei situaţii. Fiecare conduită

pe care o persoană o performează este determinată de constructul activat, adică de

șablonul unic/ personal după care aceasta percepe evenimentele/ environmentul.

Persoana va testa ipoteza derivată din construct, comportându-se aşa cum dictează

constructul.

Astfel, în viața de zi cu zi, oamenii de rând s-ar comporta precum oamenii de

știință, întrucât prin constructele pe care le activează încearcă să prezică

evenimentele cu care se confruntă, astfel încât să obțină un maximum de adaptare

în urma confruntării

Exemplu:

Dacă un copil vrea să-şi determine bunicul să-i cumpere o a doua îngheţată,

întrucât părinţii îi refuză această solicitare suplimentară, el va acţiona pe baza

unor predicţii (asemeni oamenilor de ştiinţă). El va lansa ipoteza: „am o şansă mai

bună să primesc îngheţata dacă mă prefac supărat, apelând astfel la simpatia

bunicului”. Prin urmare, copilul va acţiona în consecinţă. Ipoteza sa va fi

verificată dacă bunicul va reacţiona la supărarea afişată, încercând să o

„îndulcească” cu o îngheţată. Dacă ipoteza nu se confirmă, copilul va lansa

probabil o altă ipoteză şi va încerca să o confirme.

3.2. Asumpţii ale Teoriei constructelor

� Fiinţele umane încearcă mereu să prezică şi să controleze evenimentele,

comportându-se astfel ca oamenii de ştiinţă. Oamenii au teorii despre lume, iar

aceste teorii le ghidează comportamentul în relaţiile cu alţii şi în relaţie cu

evenimentele. Aşa cum există evenimente reale, tot aşa există teorii personale reale

despre existenţa lor. Aceste teorii pot fi studiate ştiinţific.


168 168

� Kelly susţine că oamenii percep lumea prin intermediul unor pattern-uri/

„şabloane transparente”. Oamenii creează aceste şabloane şi încearcă să le adapteze

realităţii cu care se confruntă. Aceste şabloane se numesc constructe şi sunt

reprezentări sau interpretări subiective ale evenimentelor, moduri subiective de a

vedea lumea.

� Constructele nu sunt abstrase din realităţile existente, ci sunt impuse ,

aplicate asupra evenimentelor reale. Constructul provine din persoană şi nu din

evenimentul care este supus interpretării.

� Constructele au o natură bipolară pentru Kelly. Exemple de constructe: just

– injust, stabil – schimbător, liberal – conservator, sănătos – bolnav, raţional –

emoţional, putere / control – dependenţă / slăbiciune.

� Constructele sunt unice: chiar dacă toţi oamenii folosesc aceeaşi etichetă

lingvistică pentru denumirea unui construct, semnificaţia constructului respectiv este

diferită de la persoană la persoană. De exemplu, constructul „bun-rău” are o

semnificaţie sensibil diferită de la om la om. Rezultă de aici necesitatea de a înţelege

constructele personale din perspectiva subiectivă a persoanei.

� Constructele sunt utilizate pentru a construi, pentru a da semnificaţie

evenimentelor. Pentru Kelly, eveniment este orice aspect care intră în sfera vieţii unei

persoane: alte persoane, fenomene sau obiecte. Construirea unui eveniment presupune

că persoana va utiliza un construct care va prezice ceva despre acel eveniment.

Persoana va testa ipoteza derivată din construct, comportându-se aşa cum dictează

constructul.

� Oamenii reţin şi cultivă acele constructe care i-au ajutat să prezică corect un

anumit eveniment. Astfel apare un sistem de constructe personalizat, unic.

� Nu există o asociere unică de tip construct – eveniment. Alternativismul

constructiv admite că unul şi acelaşi eveniment poate fi văzut dintr-o varietate de

perspective. Atunci când oamenii schimbă constructele prin care se raportează la un

eveniment, comportamentul lor se va modifica consecvent. Constructele sunt


169 169

instrumente prin intermediul cărora persoana poate interpreta realitatea (procese

cognitive).

3.3. Proprietăţi ale constructelor

a. Spectrul de aplicabilitate. Fiecare construct este util în construirea unui set limitat de

evenimente. Setul de evenimente posibile reprezintă lungimea spectrului de

aplicabilitate.

Exemplu :

Constructul „religios – non-religios” poate fi utilizat pentru a construi o

varietate de comportamente umane, nu va fi însă util în predicţia

comportamentului animalului de companie. Aplicarea unui construct peste

limita de spectru va duce la scăderea eficienţei predictive până la zero.

b. Zona de focalizare. De-a lungul spectrului de aplicabilitate, fiecare construct are o

zonă de focalizare în care prezice cel mai bine evenimentele.

Exemplu :

Pentru constructul „religios – non-religios” focusul va fi pentru comportamente

specifice ceremoniilor religioase. A copia la examen poate fi construit ca „non-

religios”, dar focalizarea va fi slabă şi eficienţa scăzută. Mai eficientă ar fi

construirea acestei situaţii prin constructul „cinstit – necinstit”.

c. Permeabilitatea este măsura în care constructul poate fi utilizat pentru a construi noi

constructe. Un construct înalt permeabil permite construirea unei multitudini de

evenimente. Permeabilitatea unui construct este prin definiţie nulă atunci când se iese

din spectrul de aplicabilitate al constructului.

Exemplu:

Constructul „inteligent – stupid” este foarte permeabil, aplicându-se la oameni,

animale, computere, dar nu şi la copaci, roci etc.


170 170

3.4. Postulatul fundamental şi cele 11 corolare

Postulatul fundamental

În teoria sa, Kelly (1955) considera că: “Procesele unei persoane sunt canalizate

psihologic de modurile in care aceasta anticipeaza evenimentele” (p.32) ”...iar aceste

moduri exista in forma constructelor” (p.84). Aceasta constituie postulatul fundamental

al teoriei constructelor personale.

Care ar fi sursa de energie a acestor demersuri anticipative?

� Kelly, ca şi Rogers consideră că nu există o sursă specială de energie, ci mai curând e

vorba de natura activă a organismului uman care determină demersurile predictive

indiferent de nivelul lor de formalizare.

Cele 11 corolare

1) Corolarul construcţiei: omul realizează predicţii despre evenimente în

termeni de teme recurente (replicări). Omul caută în evenimente trăsăturile

comune, stabile. Chiar dacă două evenimente nu sunt identice, persoane

diferite le pot construi aproximativ la fel. Lipsa trăsăturilor recurente în

evenimente ar face viaţa un univers haotic, nepredictibil. Omul grupează

elementele recurente comune şi în baza lor aplică un comportament

adecvat.

2) Corolarul alegerii: atunci când anticipează, persoana trebuie să facă o

dublă alegere – la nivel de construct şi la nivel de pol pozitiv sau negativ al

acelui construct. Persoana alege acea alternativă a unui construct

dihotomizat prin care anticipează posibilitatea maximă de extindere şi

definire a sistemului constructual. Definirea constructului se referă la

alegerea acestuia şi a polului care a dat dovadă de cea mai mare acurateţe în

predicţia evenimentelor din trecut. Extinderea se referă la a alege ceea ce

duce cu probabilitate crescută la lărgirea spectrului de aplicabilitate.

Validitatea unui construct reprezintă puterea sa de predicţie. Puterea

Toate procesele psihice şi personalitatea ţintesc spre anticiparea evenimentelor.


171 171

predictivă creşte prin îmbunătăţirea modului de definire a constructului şi

prin extinderea spectrului său de aplicabilitate.

3) Corolarul dihotomiei: fiecare persoană deţine un număr finit de constructe

dihotomice. Constructul indică întotdeauna măsura similarităţii /

disimilarităţii a două evenimente. Pentru a construi un eveniment sunt

necesare 3 etape:

- identificarea evenimentului ce trebuie construit

- un al doilea eveniment etalon care trebuie să măsoare similaritatea

- un al treilea eveniment diferit care să permită stabilirea disimilarităţii

4) Corolarul spectrului: un construct este util pentru anticiparea unui set finit

de evenimente. Pot să apară şi evenimente pe care persoana nu le poate

construi fie pentru că nu deţine un construct pentru acea situaţie, fie din

cauza impermeabilităţii constructelor faţă de noul eveniment.

5) Corolarul organizării: constructele sunt organizate într-o ordine ierarhică,

fapt ce permite anticiparea evenimentelor. Persoanele diferă pentru că au

constructe diferite şi organizări ierarhice diferite.

6) Corolarul experienţei: sistemul de constructe se schimbă continuu pe

măsură ce persoana construieşte replicări (trăsături similare) ale

evenimentelor. Pe măsură ce unele predicţii dau greş, constructele

subiacente vor fi supuse schimbării, modificării sau eliminării. Schimbarea

constructelor duce la modificarea sistemului de constructe, dar modificări

minore ale acestui sistem duc la modificări evidente de comportament.

Modificările au loc permanent. Experienţa subiectivă este un flux de

evenimente construite succesiv şi presupune interacţiuni cu evenimente noi

sau cu aceleaşi evenimente din perspective noi. De aici rezultă necesitatea

interpretării dintr-o nouă perspectivă, adică reconstruirea evenimentelor.

7) Corolarul modulaţiei: Variaţia în sistemul constructelor personale este

limitată de permeabilitatea constructelor disponibile. Pentru ca o schimbare

să se producă în sistemul de constructe, constructele trebuie să fie


172 172

permeabile iar persoana trebuie să fie capabilă să construiască schimbarea

în sine. Pentru ca o schimbare să influenţeze comportamentul persoanei,

aceasta trebuie să dispună de un construct care să dea sens acelei schimbări.

8) Corolarul fragmentării: o persoană poate implica succesiv o varietate de

subsisteme de constructe, care inferenţial sunt incompatibile unele cu

altele. Schimbările nu decurg cu necesitate (logic) unele din altele. Noile

constructe nu sunt extensii logice ale celor vechi. Prin urmare, sistemele de

constructe personale sunt fragmentate.

9) Corolarul individualităţii: modul de construire şi ierarhizare a sistemului

de constructe personale duce la individualizare. Nu există două persoane cu

acelaşi sistem de constructe şi respectiv cu acelaşi mod de interpretare a

evenimentelor.

10) Corolarul comunalităţii: în măsura în care o persoană construieşte

realitatea într-un mod care e similar cu cel al altei persoane, procesările

psihologice subiacente vor fi similare. Persoanele se vor comporta similar

în măsura în care construiesc similar realitatea / evenimentele. Oamenii

care aparţin unui grup cultural se comportă relativ identic datorită faptului

că tind să construiască anumite aspecte ale realităţii în mod similar.

Corolarul comunalităţii este baza empatiei, înţeleasă ca disponibilitate de a

construi evenimentele prin şabloanele celuilalt.

11) Corolarul socialităţii: în măsura în care cineva construieşte procesele

constructive ale altcuiva, aceasta va putea juca un rol într-un proces social

de interrelaţionare.

Sarcini de lucru

1. Identifică un exemplu din experienţa personală care ar putea ilustra sintagma

„fiecare individ se comportă asemeni unui om de ştiinţă”.


173 173

4. Teoria auto-actualizării (Carl Rogers, 1902-1987)

Carl Rogers (1959), elaborează o altă teorie de factură

fenomenologică, în care accentul investigației psihologice trece pe

surprinderea modului subiectiv al persoanei de a reflecta realitatea la

care încearcă să se adapteze.

Teoria lui Rogers se fundamentează pe două asumpţii majore:

1. Comportamentul este determinat / ghidat de tendinţa unică a

fiecărei persoane spre auto-actualizare.

2. Toţi oamenii au nevoie de consideraţie (evaluare) pozitivă.

„Fiecare dintre noi are un potenţial unic de a se dezvolta, creşte şi schimba în direcţii

pozitive şi sănătoase; având un climat psihologic care este esenţialmente liber de

influenţele şi constrângerile externe, acel potenţial va ghida toate comportamentele

persoanei.” (Rogers)

4.1.Tendinţa de auto-actualizare

După Rogers, tendinţa de auto-actualizare este înnăscută, este o „tendinţă inerentă a

organismului de a-şi dezvolta toate capacităţile în moduri care servesc la menţinerea şi

îmbunătăţirea acestuia”. (Rogers, 1959)

�� La nivel fundamental, tendinţa de auto-actualizare duce la satisfacerea nevoilor

biologice, la maturizare fizică, creştere continuă şi regenerare.

�� La nivel psihologic, tendinţa de auto-actualizare ghidează omul spre dobândirea

autonomiei, auto-suficienţă, extinderea experienţei şi dezvoltare personală.

Tendinţa de auto-actualizare ghidează oamenii spre comportamente pozitive, sănătoase.

Comportamentele patologice apar doar în condiţii neobişnuite / perverse, de aceea „tendinţa

de auto-actualizare este selectivă şi direcţională – „o tendinţă constructivă.”

Cum conduce tendinţa de auto-actualizare la comportamente pozitive?

Rogers susţine că fiecare om evaluează orice experienţă în funcţie de măsura în care

aceasta îl ajută să se menţină şi să se dezvolte. Acest proces evaluativ este numit procesul

valorizării organismice.


174 174

Experienţă înseamnă orice se întâmplă la un moment dat şi care intră în câmpul conştiinţei

persoanei.

Experienţele pozitive conduc la sentimentul satisfacţiei; oamenii le vor căuta activ.

Experienţele negative conduc la sentimentul insatisfacţiei; oamenii le vor evita activ.

Tendinţa de auto-actualizare are două aspecte:

1. Aspectul biologic – totalitatea comportamentelor care asigură supravieţuirea

biologică (homeostazia)

2. Aspectul psihologic – autonomie, auto-suficienţă şi dezvoltare personală (auto-

actualizare)

4.2. Selful (Eul) / self-conceptul

Conceptul de self reprezinta percepţia totală / globală, organizată şi consistentă pe care

omul o are despre sine. Include pe de o parte percepţia asupra lumii, iar pe de altă parte

valorile şi atitudinile cu privire la aceste percepţii.

Orice adult distinge între Eu (fizic şi psihic) şi non-Eu, adică alte persoane şi obiecte.

Copiii mici nu fac această distincţie. Selful începe să se dezvolte pe măsură ce copiii încep să

opereze această distincţie şi să sorteze elementele lumii înconjurătoare în cele două categorii.

Eul trebuie să rămână consistent pentru ca funcţionarea personalităţii să fie normală. Self-

percepţiile variate trebuie să rămână relativ compatibile. Atunci când self-percepţiile sunt

conflictuale, selful poate rămâne consistent cu condiţia ca self-percepţiile să fie reconciliabile.

Reconcilierea este posibilă doar atunci când self-percepţiile contrastante privesc aspecte

diferite ale vieţii acelei persoane. De exemplu, un individ poate fi concomitent organizat (în

plan cognitiv) şi dezorganizat (la locul de muncă).

Rogers diferenţiază între Eul real (modul în care se percepe persoana) şi Eul ideal (aşa

cum ar vrea persoana să fie).

Măsurarea selfului

Măsurarea selfului se face frecvent prin tehnica Q-sort. Individului îi sunt prezentate o

serie de afirmaţii (ex.: „sunt leneş”, „nu-mi place compania altora”, „sunt o persoană

dominantă”) ce urmează a fi evaluate comparativ şi sortate în câteva categorii dispuse pe un

continuum de la caracteristic la necaracteristic (sau, în funcţie de instructaj, de la selful real la

selful ideal; prin corelaţie se poate obţine congruenţa).


175 175

Ogilvie (1987) introduce distincţia dintre Eul ideal (dezirabil) şi Eul indezirabil – acele

caracteristici ale personalităţii pe care persoana le consideră indezirabile; o altă faţetă de

contrast a selfului real. Ogilvie a descoperit că satisfacţia de viaţă poate fi prezisă mult mai

bine pe baza discrepanţei Eului real faţă de Eul indezirabil decât pe baza discrepanţei dintre

Eul real şi cel ideal.

4.3. evoia de consideraţie pozitivă

Nevoia de consideraţie pozitivă este a doua asumpţie majoră a teoriei lui Rogers şi se

referă la acceptare, respect, simpatie, căldură şi dragoste.

Pe măsură ce persoana devine autonomă, sentimentul valorii începe să vină din interior

devenind auto-consideraţie pozitivă. Auto-consideraţia pozitivă este un sentiment care iniţial

provine din evaluarea / consideraţia pozitivă oferită de ceilalţi. La adult, consideraţia pozitivă

provine atât de la sine, cât şi de la ceilalţi.

Rogers susţine că nevoia de consideraţie pozitivă este probabil învăţată (nu moştenită) şi

este unul dintre determinanţii cei mai puternici ai comportamentelor, sentimentelor şi

cogniţiilor. Consideraţia pozitivă este un proces reciproc – oferi şi primeşti automat.

Foarte frecvent, consideraţia pozitivă este oferită doar cu condiţia ca persoana să realizeze

anumite comportamente sau conduite, apărând astfel consideraţia pozitivă condiţională.

Uneori, consideraţia pozitivă este oferită independent de orice valorizare aplicată asupra

comportamentelor persoanei. Această formă de consideraţie pozitivă se numeşte consideraţie

pozitivă necondiţionată. Ea nu presupune condiţii de valorizare, persoana este valorizată în

sine ca fiinţă umană şi nu pentru anumite comportamente. Prototipul consideraţiei pozitive

necondiţionate este dragostea părintească.


176 176

Pentru auto-actualizare, self consideraţia pozitivă necondiţionată este cea mai importantă

deoarece individul se bazează pe sine şi nu pe ceilalţi în ceea ce priveşte consolidarea

sentimentului valorii şi stimei de sine.

Self consideraţia pozitivă necondiţionată şi consideraţia pozitivă necondiţionată sunt înalt

dezirabile. Atunci când oamenii le experimentează se creează condiţii optime pentru a fi

ghidaţi de tendinţele proprii de auto-actualizare.

4.4. Condiţiile de valorizare

Nevoia de consideraţie pozitivă (fie de la sine, fie de la ceilalţi) este extrem de puternică,

încât uneori suprimă procesul de valorizare organismică. Chiar şi atunci când o experienţă

duce la menţinerea şi dezvoltarea persoanei, aceasta poate fi evaluată negativ şi evitată.

Valorile aplicate asupra anumitor comportamente de către individ se numesc condiţii de

valorizare. Condiţiile de valorizare apar atunci când consideraţia pozitivă venită din partea

unor persoane semnificative pentru individul dat este oferită condiţional. Condiţiile de

valorizare sunt inevitabile în viaţă pentru că nu orice comportament poate primi consideraţie

pozitivă necondiţionată.

Condiţiile de valorizare pot interfera cu procesul organismic de valorizare şi consecvent

pot afecta dezvoltarea personalităţii atunci când se substituie acestui proces. Acest fapt

împiedică persoana să funcţioneze liber şi la un maximum de eficienţă.

Nevoia de consideraţie pozitivă

Consideraţie pozitivă

Auto-consideraţie pozitivă


condiţională


necondiţionată

Auto-consideraţie pozitivă

condiţională

Auto- consideraţie pozitivă

necondiţionată


177 177

4.5. Implicaţii asupra creativităţii

Rogers (1954) afirma că emergenţa creativităţii se realizează în două condiţii:

1. Siguranţa psihologică – mediu social care furnizează consideraţie pozitivă

necondiţionată, în care lipsesc evaluările altora şi în care există înţelegere empatică.

2. Libertatea psihologică – este prezenta atunci când persoana se poate angaja în

expresii creative nerestrictive.

Cercetare

Teoria lui Rogers cu privire la creativitate a fost confirmată de Harrington,

Block & Block (1987). Autorii au studiat dezvoltarea longitudinală a 106 copii

de la vârsta de 3 ani şi jumătate până la vârsta de 10 şi 14 ani. Ei au evaluat

iniţial modul de educaţie utilizat de părinţi în raport cu copiii lor, plecând de la

condiţiile creativităţii discutate de Rogers.

Practici tipice pentru dezvoltarea creativă

Practici tipice pentru dezvoltarea necreativă

1. Respect opiniile copilului meu şi-l încurajez să şi le exprime.

1. Îmi învăţ copilul că dacă e rău va fi pedepsit într-un fel sau altul.

2. Îmi las copilul să ia singur decizii.

2. Îmi ţin copilul departe de alţi copii sau familii care au idei şi valori diferite de ale noastre.

3. Îmi încurajez copilul să fie curios, să exploreze şi să chestioneze lucrurile.

3. Nu permit copilului meu să-mi chestioneze deciziile.

Cercetătorii au descoperit că există o corelaţie pozitivă semnificativă între condiţiile

dezvoltării creative (analizate de Rogers) şi potenţialul creativ al copiilor măsurat la

vârsta adolescenţei (r = 0.38 – 0.49).

Copiii crescuţi într-o atmosferă psihologică de siguranţă şi libertate şi-au dezvoltat la

un nivel mai înalt potenţialul creativ în raport cu grupul copiilor care nu au beneficiat

de această atmosferă.


178 178

4.6. Piedici în calea auto-actualizării

Funcţionarea optimă a personalităţii presupune că Eul e guvernat exclusiv de procesul

de valorizare organismică. În aceste condiţii, Eul rămâne consistent pentru că se aplică

un singur set de reguli.

Astfel de circumstanţe ar fi ideale, ele nu sunt însă şi reale. În dezvoltarea

personalităţii apar conflicte generate de aplicarea a două seturi de reguli. Unul este

organismic, celălalt este dat de condiţiile de valorizare care au devenit parte a Eului,

întrucât consideraţia pozitivă este importantă pentru individ.

Conflictul apare inevitabil atunci când self-conceptul şi experienţele sunt incongruente

(de exemplu: self-conceptul de student competent şi examenul picat la disciplina X).

Conflictul fragmentează Eul.

Frica / teama este experimentată atunci când conştient sau inconştient percepem o

incongruenţă între Eu şi experienţă. În acest caz nu mai există consistenţă şi apar două

standarde evaluative concurente. Frica este experimentată emoţional ca tensiune

difuză, anxietatea fiind semnalul că unitatea self-conceptului este în pericol sau este

dezorganizată. Anxietatea conduce la procese defensive destinate reducerii

incongruenţei.

4.7. Procesele defensive

1. Distorsiunea perceptivă este mecanismul prin care persoana modifică percepţia unei

experienţe ameninţătoare astfel încât aceasta să devină compatibilă cu self-conceptul.

Exemplu:

O persoană care se consideră populară, dar n-a fost invitată la cheful grupului va

distorsiona experienţa spunându-şi că n-a fost invitată pentru că ceilalţi ştiau cât e de

ocupată în weekend.

Distorsiunea perceptivă modifică experienţa în sine, pentru că din perspectivă

fenomenologică experienţa are doar o realitate subiectivă. Experienţa este percepţia

subiectivă a persoanei despre ceva.

2. 'egarea este un proces ce permite persoanei să nu devină conştientă de faptul că

experienţa şi self-conceptul sunt incongruente.


179 179

Exemplu:

Persoana „populară” din exemplul de mai sus îşi va spune că de fapt ea a fost invitată,

dar a refuzat „oferta”. Din punct de vedere fenomenologic, atunci când o realitate este

negată ea nu mai există.

4.8. Ajustarea psihologică

Ajustarea psihologică este un fenomen psiho-social ce presupune cel puţin o

corespondenţă moderată între experienţa subiectivă şi realitatea externă cu care se

confruntă persoana. În aceste condiţii există deschiderea la experienţă, altfel persoana

ar putea rămâne prada ameninţărilor şi a proceselor defensive.

4.9. Terapia centrată pe client

Conform poziţiei fenomenologice susţinute de Rogers, psihoterapia trebuie centrată pe

client – trebuie să răspundă problemelor sale unice, sentimentelor, percepţiilor, atitudinilor si

scopurilor sale.

Terapia centrată pe client abordează persoana prin propriul cadru de referinţă. Deşi nici o

persoană nu poate înţelege perfect punctul de vedere subiectivizat al altei persoane asupra

experienţei, totuşi terapeutul încearcă să înveţe cât mai mult despre modul subiectiv în care

clientul percepe şi se raportează la experienţe.

Procesul terapeutic presupune trei condiţii necesare, astfel încât personalitatea să se poată

ajusta:

1. Congruenţa – deschidere sau transparenţă totală, persoana „netrucată”.

2. Înţelegerea empatică – a fi perceput corect de alte persoane.

3. Consideraţia pozitivă necondiţionată – acceptare deplină, indiferent de ceea ce face /

simte clientul în momentul respectiv.


180 180

Test de autoevaluare 2 I. Alege varianta corectă! 1) Tendința de auto-actualizare reprezintă:

a) tendința individului de a se adapta permanent la cerințele environmentale b) tendința individului de a se ajusta în funcție de evoluția societății c) tendința individului de a-și dezvolta toate capacitățile potențiale.

2) Potrivit lui Rogers, nevoia de considerație pozitivă este:

a) unul din cei mai puternici determinanți ai comportamentelor, sentimentelor și cognițiilor b) este, asemeni tendinței de auto-actualizare, înnăscută c) are un caracter reciproc (oferi și primești) și condițional.

II. Explică relația dintre anxietate și procesele defensive.

5. Răspunsurila testele de autoevaluare:

Test de autoevaluare 1

I. 1.A; 2.F; 3.F; 4.F. II. 1. ...individul crede în existenţa sa. 2. ...tendinţa de auto-actualizare 3. ...interpretare.

Test de autoevaluare 2 I. 1) c); 2) a. II. Anxietatea conduce la procese defensive destinate reducerii incongruenţei dintre conceptul de sine și experiența trăită. Prin procesele defensive persoana fie modifică percepţia unei experienţe ameninţătoare astfel încât aceasta să devină compatibilă cu self-conceptul, fie neagă inconștient faptul că experienţa şi self-conceptul sunt incongruente.

6. Lucrarea de verificare nr. 7

1. Stabilește asemănările și deosebirile dintre constructele personale (Kelly) și constructele dispoziționale (Mischel și Wright). 2. Oferă un exemplu din experiența personală în care să ilustrezi caracterul dinamic al sistemului de constructe personale. 3. Pornind de la teoria lui Rogers, explică o posibilă relație existentă între nevoia de considerație pozitivă a persoanei, raportul Eul real / Eul ideal și incongruența dintre conceptul de sine și experiența trăită de persoană.


181 181

7. Rezumat

� Fenomenologia, ca perspectivă filosofică, avansează ideea că orice act de cunoaştere

presupune o interpretare subiectivă a realităţii obiective. În psihologie fenomenologia

subliniază faptul că persoanele encodează strict subiectiv realitățile obiective.

� Percepţia subiectivă a unei situaţii face ca una şi aceeaşi realitate să fie trăită mult

diferit (fiziologic/ psiho-comportamental) de către două persoane distincte.

� Abordarea fenomenologică creditează o metodologie idiografică, centrată pe

surprinderea legităților individuale. Se postulează ideea că știința personalității poate

furniza, în primul rând, legități cu validitate locală (individuală).

� Teoria constructelor personale asumă că de-a lungul existenței sale omul își

construiește o serie de constructe prin care encodează strict subiectiv evenimentele.

Constructele accesate care ajută persoana să anticipeze corect evenimentele, sunt

întărite și păstrate în sistemul personalității; constructele ineficiente predictiv sunt

eliminate.

� Explicarea dinamicii personalității necesită determinarea sistemului de constructe, a

ierarhiei acestora și a selecțiilor operate de individ. Datorită faptului că oamenii trăiesc

în același spațiu social, ei pot să ajungă la moduri similare de construire a realității,

fapt ce le va facilita ajustarea socialăă reciprocă.

� Teoria auto-actualizării asumă că: 1) comportamentul este determinat / ghidat de

tendinţa unică a fiecărei persoane spre auto-actualizare; 2) toţi oamenii au nevoie de

consideraţie (evaluare) pozitivă.

� Pentru auto-actualizare, auto-consideraţia pozitivă necondiţionată este cea mai

importantă deoarece individul se bazează pe sine şi nu pe ceilalţi în ceea ce priveşte

consolidarea sentimentului valorii şi stimei de sine. Siguranţa psihologică şi libertatea

psihologică sunt două condiții esențiale pentru emergența creativităţii persoanei.

Incongruneţa dintre self-concept şi experienţele trăite perturbă dinamica normală e

personalității, devenind o piedică în calea auto-actualizării persoanei.


182 182

8. Bibliografie

Fransella, F. (2003). International Handbook of Personal Construcs Psychology. New

York: John Wiley & Sons.

Funder, D.C. (1997). The Personality Puzzle. New York: W.W. Norton & Company, Inc.

Kelly, G. A. (1991.) The psychology of personal constructs. London, New York:

Routledge.

Liebert, R. M., Spiegler, M.D. (1990). Personality: strategies and issues. California:

Brooks/Cole Publishing Company

Mischel, W., Shoda, Y., Smith, R.E. (2003). Introduction to Personality: Toward an

Integration. New York: John Wiley & Sons.

Rogers, C.R. (1951). Client-centered therapy : its current practice, implications, and

theory. Boston: Houghton Mifflin Company.

Rogers, C.R. (1961). On becoming a person : a therapist's view of psychotherapy.

Boston: Houghton Mifflin Company.

Rogers, C.R. (1957). The Necessary and Sufficient Conditions of Therapeutic Personality

Change. Journal of Consulting Psychology, 2, 95-103.

Resurse web: http://webspace.ship.edu/cgboer/perschapterspdf.html http://scivescoweb.eac-leipzig.de/?id=scivescoweb

7. psy personalitatii - abordarea fenomenologica

Documents