5. psy personalitatii - abordarea psihometrica

Lector dr. Zeno R. CRETU

100 100

UI 5: ABORDAREA PSIHOMETRICĂ

1. Obiective 101

2. Modelul clasic dispoziţional (Modelul trăsăturilor dispoziţionale) 102

2.1. Concepţia lui Allport 102

2.2. Concepţia lui Cattell 111

2.3. Concepţia lui Eysenck 114

2.4. Modele Big Five 118

2.5. Critici formulate cu privire la modelul trăsăturilor 120

3. Modelul interacţionist 121

3.1. Două viziuni teoretico-metodologice în modelul interacţionist 122

4. Modelul condiţional dispoziţional 125

5. Răspunsurile la testele de autoevaluare 129

6. Lucrarea de verificare 130

7. Rezumat 130

8. Bibliografie 132


101 101

ABORDAREA PSIHOMETRICĂ

1. Obiective

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:

� să prezinţi aserțiunile introduse de Allportcu privire la trăsături

� să descrii particularităţile trăsăturilor conform lui Allport

� să prezinţi modalitatea de organizare a trăsăturilor propusă de Allport

� să explici pe baza unor exemple diferenţa dintre trăsături şi: atitudini, tipuri şi habitudini

� să prezinţi precizările metodologice introduse de Cattell

� să explici avantajele analizei factoriale în studiul personalităţii, conform lui Cattell

� să prezinţi şi să exemplifici tipurile de trăsături, conform lui Cattell

� să descrii particularităţile concepţiei lui Eysenck

� să explici organizarea ierarhică a factorilor de personalitate conform lui Eysenck și să

prezinţi consecinţele modelului de structurare factorială a personalităţii în planul

cercetării empirice

� să explici de ce modelările de tip Big Five sunt incluse în Abordarea clasic

dispozițională

� să prezinţi criticile formulate la adresa Modelului clasic dispoziţional

� să dai exemple de concepţii interacţioniste din istoria psihologiei personalităţii

� să descrii particularităţile concepţiilor interacţioniste

� să explici diferențele dintre Modelul interacţionist mecanic și Modelul interacţionist

dinamic

� să prezinţi ipotezele Modelului interacţionist dinamic

� să descrii particularităţile Modelului condiţional-dispoziţional

� să explici diferența dintre termenul de trăsătură dispozițională și cel de construct

dispozițional așa cum apare el expus în Modelul condiţional-dispoziţional

� să dai exemple de constructe dispoziționale conform Modelul condiţional-dispoziţional

� să identifici implicaţiile practice ale Modelului condiţional-dispoziţional asupra

cercetării personalităţii

Durata medie de studiu individual: 2 ore


102 102

2. Modelul Clasic Dispoziţional (Modelul Trăsăturilor Dispoziționale)

Scurt istoric:

Personalitatea, ca sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilist

(Golu, 1993, 2000), pentru a putea fi măsurată, a fost necesar să fie descompusă

în unităţi elementare. Ofertele alternative nu au întârziat să apară. Unii autori au

propus focalizarea cercetării pe constelaţiile motivaţionale, alţii pe cele valorice,

unii pe dispoziţii sau trăsături, alţii pe constructe, variabile persoană, roluri

sociale etc. Diversitatea a devenit curând dezarmantă, cercetarea personalităţii

luând mai degrabă aspectul unor preocupări heteroclite. Treptat, soluţiile

teoretico-metodologice alternative s-au grupat în câteva modele de referinţă.

Una dintre primele concepţii teoretice şi metodologice, care s-a constituit şi a

dominat net cercetările dedicate măsurării personalităţii, încă de la debutul lor, a

fost abordarea bazată pe trăsături. Totuşi, în definirea şi organizarea a ceea ce

ulterior avea să poarte denumirea de Model Clasic Dispoziţional, au fost

integrate şi sintetizate mai multe concepţii teoretice şi metodologice. Trei dintre

aceste concepţii, elaborate de Allport, Cattell şi Eysenck, se poate spune că au

fost esenţiale.

2.1. Concepţia lui Allport ( 1897-1967)

Gordon W. Allport poate fi considerat, pe bună dreptate,

unul dintre titanii psihologiei personalităţii, care s-a

preocupat de realizarea unei teorii integrate, unificate a

acesteia. Multe dintre consideraţiile teoretice realizate de

către Allport asupra conceptului de trăsătură, ca unitate

descriptivă elementară în cercetarea personalităţii, au

influenţat demersurile investigative realizate de-a lungul

timpului.

� Încercările de definire a personalităţii, unităţile de analiză şi accepţiunile

conceptuale propuse, raporturile dintre acestea, diferenţele şi modurile lor de organizare,

modurile de clasificare, principiile de operare metodologică şi valoarea generală a acestora


103 103

pentru cunoaşterea personalităţii, aşa cum au fost prezentate de Allport, au constituit substanţa

modelului dispoziţional sau al trăsăturilor personalităţii.

Conceptul de trăsătură:

Allport este primul personolog care a propus o conceptualizare şi o descriere a personalităţii

în termeni de trăsături, încercând să clarifice modul de organizare structural-dinamică a

acestora. Conceptul de trăsătură a fost introdus în 1921. Câţiva ani mai târziu, în cadrul celui

de Al IX-lea Congres Internaţional de Psihologie (Yale, 1929), autorul prezenta articolul

intitulat What is a Trait of Personality? (Ce este o trăsătură de personalitate?) (apud Allport,

1931, 1968), în care au fost lansate opt aserţiuni cu privire la trăsături, şi anume:

1. trăsăturile au mai mult decât o existenţă nominală;

2. trăsăturile sunt mai generalizate decât habitudinile sau obişnuinţele

comportamentale;

3. trăsăturile sunt dinamice sau cel puţin determinative pentru comportament;

4. trăsăturile pot fi determinate în mod empiric;

5. trăsăturile dispun de o independenţă doar relativă în raport cu alte trăsături;

6. trăsăturile nu sunt sinonime cu judecata morală sau socială;

7. trăsăturile pot fi văzute concomitent din perspectiva personalităţii care le

conţine sau din perspectiva distribuţiei lor la nivelul populaţiei;

8. actele sau comportamentele şi chiar habitudinile care sunt inconsistente cu o

trăsătură nu pot fi considerate automat dovezi ale inexistenţei unei anumite

trăsături.

În 1937, Allport a publicat cartea Personality: A Psychological Interpretation,

în care „Doctrina trăsăturilor” a fost expusă pe larg. Autorul arăta că

trăsăturile sau dispoziţiile caracteristice sunt unităţile de bază ale personalităţii.


104 104

Exemplu:

entuziasmul, stilul expresiv, interesele unei persoane nu sunt consistente

intrinsec, nici nu pot fi explicate prin habitudini specifice sau elemente

identice . toate acestea trebuie explicate pe baza trăsăturilor consistente.

Vorbind despre natura trăsăturilor, autorul nota: Trăsăturile nu sunt creaţii în mintea

observatorului, nici ficţiuni verbale, ele sunt acceptate ca fapte biofizice, ca dispoziţii

psihofizice relaţionate cu sistemele neuronale persistente de tensiune şi determinare (1937,

p. 339).

Definire:

În concepţia promovată de Allport, trăsăturile ar avea o existenţă absolut reală,

ele fiind realităţi ultime ce dau expresie modului de organizare psihologică a

experienţelor personale acumulate. Cu toate acestea, autorul atrage atenţia

asupra faptului că: Trăsăturile nu sunt observate în fluxul comportamental. Ce

se observă este succesiunea unor acte adaptative specifice, care urmează unul

după altul într-o înlănţuire strânsă. Astfel, trăsăturile în sine nu sunt niciodată

observate, ele sunt cu necesitate inferate. Fără inferarea unor structuri

flexibile subiacente personalităţii, ar fi imposibil de explicat calitatea

recurentă a actelor observabile separat (Allport, 1937, p. 339).

Trăsătura este un sistem neuropsihic generalizat şi focalizat (specific

individului) cu capacitatea de a prelucra--interpreta o multitudine de stimuli

funcţional echivalenţi şi de a iniţia şi ghida forme consistente (echivalente) de

comportament adaptativ şi expresiv. Astfel definite, trăsăturile dispun de două

atribute importante:

� generalitatea şi

� permanenţa/caracterul omniprezent.

Ele unifică şi imprimă o amprentă unică mai multor răspunsuri adresate

anumitor stimuli. Amprenta trăsăturii este regăsită în consistenţa

comportamentală a persoanei considerate.


105 105

Particularităţi ale trăsăturilor:

1. trăsăturile trebuie diferenţiate de facultăţile mintale (memorie, voinţă etc.) şi de

substructurile mintale (interese, sentimente, atitudini generale). Facultăţile sunt

universale, independente şi date a priori, trăsăturile în schimb sunt personale,

interdependente şi trebuie determinate empiric;

2. trăsăturile diferă de teoria factorilor şi de orice alt sistem de categorizare a

persoanelor. Unităţile conceptualizate nomotetic (factori, instincte, nevoi)

subliniază ceea ce este universal în om, nu ceea ce este organizat în sisteme

personale integrale. Doctrina trăsăturilor evidenţiază individualitatea concretă.

(1937, p. 339);

3. trăsăturile nu pot fi observate direct, ci, ca orice tendinţe, trebuie inferate; fără

inferenţă, stabilitatea şi consistenţa comportamentului personal nu pot fi explicate;

4. orice acţiune este determinată de un număr infinit de factori, nu doar trăsături, ci şi

forţe accidentale sau influenţe specializate; dar apariţia repetată a acţiunilor ce au

aceeaşi semnificaţie (echivalenţă a răspunsurilor), urmând unui şir definit de

stimuli, având aceeaşi semnificaţie personală (echivalenţa stimulilor), face

necesară postularea trăsăturilor ca stări de a fi (1937, p. 340);

5. trăsăturile nu sunt mereu active, ci şi latente uneori, adică aflate la un prag scăzut

de activare;

6. trăsăturile nu pot fi imaginate ca entităţi reale, ci trebuie descoperite;

7. trăsăturile sunt exprimate prin etichete lingvistice aparţinând limbajului comun;

8. atunci când sunt operaţionalizate şi scalate pe un continuum liniar, trăsăturile

comune, în cel mai bun caz, sunt abstracţiuni, întrucât în viaţa particulară a

fiecărui individ ele operează în mod unic;


106 106

9. există trăsături dinamice sau motivaţionale (ambiţii, interese, complexe etc.), dar şi

trăsături mai puţin dinamice, acestea din urmă însă mai degrabă stilizează decât

dinamizează comportamentul;

10. trăsăturile nu sunt total independente unele faţă de altele. Această afirmaţie se

bazează pe definirea lor ca sisteme neuropsihice relaţionate, excitabilitatea unei

zone iradiind şi zonele învecinate. Totuşi, trăsăturile pot fi concepute ca focusuri

sau patternuri de organizare dinamică. Din aceasta derivă consistenţa lor relativă

şi, complementar, aspectul de flexibilitate comportamentală ca expresie dinamică a

aceleiaşi trăsături;

11. trăsăturile reprezintă modi vivendi, semnificaţia lor fiind dată de măsura în care

facilitează adaptarea persoanei la mediul personal;

12. ca orice structură mentală, gradul de organizare a structurilor de trăsături diferă de

la o persoană la alta.

De reflectat:

După aproximativ 35 de ani de la conceptualizarea şi introducerea

trăsăturilor în cercetarea personalităţii, ca urmare a unor critici extrem

de diversificate, Allport a publicat un articol intitulat sugestiv „Traits

revisited” (Trăsăturil revizuite), arătând că „Aceste propoziţii, cu toate că

pentru mine par încă valabile, au fost formulate la o vârstă a inocenţei

psihologice” (1966, p. 44).

Se poate spune că Allport este unul dintre puţinii autori care au rămas

consecvenţi de-a lungul timpului cu definiţia iniţială, în ciuda criticilor

adresate. Astfel, în revizuirea făcută, Allport nota: „Utilizez trăsătura ca

termen generic, pentru a acoperi toate posibilităţile permanente de acţiune de

ordin generalizat. Trăsăturile sunt dispoziţii corticale, subcorticale sau

posturale având capacitatea de a provoca sau ghida reacţii fizice specifice,

doar aspectul fizic fiind vizibil. Trăsăturile includ un spectru larg de seturi şi

aptitudini precum şi variabile ca dispoziţii de răspuns perceptiv, constructe

personale, stiluri cognitive... De asemenea, subliniez că trăsăturile pot fi


107 107

studiate la două niveluri: (a) dimensional, ca aspect al psihologiei diferenţelor

individuale, şi (b) individual, în termeni de dispoziţii personale” (1966, p. 48).

Iniţial, o problemă serioasă în cunoaşterea şi evaluarea personalităţii a constituit-o

tocmai găsirea unor unităţi elementare unanim acceptate, capabile să reflecte într-o manieră

validă, condensată şi generalizată procesele, stările şi dispoziţiile comportamentale ale

personalităţii umane. Candidatul ideal pentru rezolvarea acestor probleme a devenit cuvântul

sau, mai precis, anumite specii de cuvinte (frecvent adjective şi substantive) din tezaurul

lexical de care dispune orice popor.

Încă din 1936, Allport şi Odbert au inventariat pentru limba engleză peste 17.000 de

cuvinte care descriu trăsături de personalitate, pe care le-au redus ulterior la un număr de

4.504 de trăsături reale (de exemplu: arogant, timid, conştiincios etc.). Prezenţa unui număr

atât de mare a sugerat autorilor faptul că acestea deţin o mare valoare în modul în care

oamenii se percep şi comunică unii cu alţii.

Organizarea trăsăturilor :

Allport a considerat că cei mai mulţi oameni au anumite dispoziţii care

modelează cea mai mare parte a comportamentelor lor, în marea majoritate a

contextelor de viață. Acestea ar fi dispoziţiile generalizate ale persoanei,

intitulate trăsături cardinale.

Exemplu:

dacă pentru o persoană scopul central al vieţii este dobândirea cu orice preţ,

prin orice mijloace a unor statute socio-politice, atunci parvenitismul ar putea

fi trăsătura cardinală a acesteia, după cum pentru o altă persoană care şi-ar

orienta întreaga viaţă şi conduită în consens cu normele etice prescrise într-

un anumit spaţiu cultural, moralitatea/conştiinciozitatea ar putea fi trăsătura

cardinală.

� Subordonate acestor trăsături cardinale sunt trăsăturile centrale. Ele

reprezintă dispoziţii cu un grad mai redus de generalitate, mai puţin prezente

în conduita persoanei comparativ cu trăsăturile cardinale.


108 108

� La un grad şi mai redus de generalitate se află dispoziţiile/trăsăturile

secundare. Acestea iau frecvent forma unor atitudini personale.

Allport a subliniat faptul că pentru fiecare persoană există un mod unic de structurare

a acestor tipuri de trăsături, ceea ce ne permite să înţelegem unicitatea şi identitatea de

expresie a fiecăruia, chiar şi atunci când situaţia manifestă presiuni absolut identice asupra

unui grup de indivizi.

Allport a sustinut în mod repetat:

� rolul determinativ, predispozant (în cadrul conduitei) al trăsăturilor de personalitate

sau patternuri dispoziţionale;

• concepţia biopsihologică asupra trăsăturilor personalităţii, deoarece, după cum el

însuşi spunea, „nu se poate afirma că orice etichetă-trăsătură implică o trăsătură; ci,

mai degrabă, că dincolo de erorile observaţiilor empirice, există structuri mentale

autentice în fiecare personalitate, care explică consistenţa comportamentală a

acesteia” (1937, p. 289).

Sarcini de lucru

1. Stabilește o listă cu 10 trăsături care crezi că îți sunt cele mai carcteristice. Evaluează

(de exemplu: pe o scală de la 1minim la 5maxim) măsura în care fiecare dintre acestea

consideri că îți controlează comportamentele în majoritatea contextelor de viață

socială. Ierarhizează descrescător lista trăsăturilor. Trasează trei cercuri concentrice.

Plasează în cercul interior trăsătura care au primit nota cea mai mare. În cercul

următor plasează următoarele trei trăsături care au primit notele cele mai mari. În

cercul exterior vor rămâne trăsăturile care nu au intrat în cercurile anterioare. Aceasta

ar trebui să fie modelul concentric-ierahic al trăsăturilor tale

2. Alege mai multe persoane care te cunosc foarte bine (părinți, frați, prieteni foarte buni,

profesori etc). Cu cât mai multe persoane cu atât mai bine, cu condiția să te cunoască

bine. Oferă-le acestor persoane (fiecăreia în mod independent) lista de trăsături pe care

tu ai reținut-o la sarcina 1. În lista pe care o oferi, trăsăturile trebuie să fie dipuse într-o

ordine total aleatoare (nu în ordinea ierarhiei întocmite de tine). Roagă aceste persoane

să mai adauge în listă orice altă trăsătură pe care o consideră definitorie pentru tine.

Apoi roagă aceste persoane să le introducă în cele trei cercuri concentrice (după logica

de mai sus), dar așa cum consideră fiecare persoană că stau lucrurile în cazul tău.


109 109

Confruntă organizarea ierarhică personală cu fiecare din ierahiile care ți-au fost

întocmite de persoanele care ai stabilit că te cunosc cel mai bine. Stabilește în ce

măsură ceea ce crezi tu despre tine se reflectă și în ceea ce cred despre tine persoanele

care te cunosc cel mai bine.

Diferenţieri conceptuale introduse de G. Allport

1. Trăsături-atitudini

Allport considera că atitudinile şi trăsăturile luate împreună epuizează întregul spectrul

dispoziţional de care se interesează psihologia. Totuşi, atitudinile, în opinia lui, sunt legate

întotdeauna de un obiect sau de o valoare concretă, bine precizată, pe când trăsăturile sunt

dispoziţii generalizate care depăşesc graniţa limitată a unei clase precise de obiecte sau valori.

Exemplu:

Allport arăta că în cazul radicalismului sau conservatorismului, dacă rebeliunea sau

intenţia de conservare are un obiect sau o valoare bine precizată, este preferabil

termenul atitudine. În schimb dacă radicalismul şi conservatorismul exprimă aspecte

cronice, temperamentale, manifestate în orice domeniu comportamental de către

persoana respectivă, atunci este corect să utilizăm termenul trăsătură.

2. Trăsături-tipuri

În concepţia lui Allport, tipurile sunt considerate construcţii abstractizate, utilizând

referenţi biosociali; ele nu există natural, ci doar în mintea observatorului, fiind prototipuri.

Spre deosebire de acestea, trăsăturile există doar la nivelul individului concret.

Exemplu:

Despre un om se poate spune că are o trăsătură, dar nu se poate spune că are un tip, ci

că se înscrie sau se potriveşte unui tip.

Distincţia crucială este aceea că, în cazul tipurilor, punctul de referinţă este dat de

câteva atribute sau atribute corelate, abstractizate de la diverse persoane, adică de un referent

biosocial definit în funcţie de interesul unui anumit investigator (1937, p. 296).


110 110

3. Trăsături-habitudini

Allport arăta că raportul habitudini-trăsături este similar celui dintre parte şi întreg

postulat de gestaltism. Trăsăturile sunt structurări dinamice de habitudini, autonomizate.

Habitudinile reprezintă un răspuns invariant faţă de anumite situaţii-stimul recurente, de care

se leagă pe baza unei practici sau experienţe îndelungate. O trăsătură apare, cel puţin în parte,

prin integrarea unor habitudini numeroase specifice, care nu au în comun elemente identice, ci

aceeaşi semnificaţie adaptativă pentru persoană.O trăsătură este întotdeauna o fuziune de

habitudini. (1937, p. 292). Trăsătura, odată formată, poate forţa formarea unor noi habitudini,

care sunt puse în slujba acelei trăsături. Ea se poate exprima variat, întrucât poate fi activată

de o clasă largă de stimuli echivalenţi, şi devine omniprezentă în comportament, deoarece se

transformă într-un sistem motivaţional relativ autonom al personalităţii.

Exemplu:

Un tânăr puber, care fumează deja de câţiva ani ori de câte ori se simte stresat, se

poate afirma că are habitudinea sau obişnuinţa fumatului. Dacă cu timpul se fixează şi

alte habitudini, precum consumul de alcool, care atunci când îi lipseşte poate fi la fel

de bine substituit cu inhalarea de substanţe eterice şi, de câte ori are ocazia, cu

consumul de droguri, se observă că la acest individ conduita devine regizată de o

anumită structură motivaţională (latentă) care se satisface sub diverse modalităţi.

Trăsătura latentă în acest caz ar putea fi adicţia, ea având concomitent o bază

neurofiziologică şi una psihologică aşa cum preciza Allport. Se observă în acest

exemplu autonomizarea trăsăturii, sub aspectul formelor alternative de satisfacere

alternative şi sub aspectul independeţei situaţionale, cu timpul nemaifiind necesară o

determinare contextuală (stresul resimţit), performarea ei fiind autodirijată.


111 111

2.2. Concepţia lui Cattell (1905-1998)

Raymond B. Cattell este un alt teoretician şi practician de

marcă al cărui nume rămâne emblematic pentru afirmarea şi

dezvoltarea modelului dispoziţional. Şi pentru el trăsăturile

reprezintă unitatea de bază fundamentală în studiul

consistenţei personalităţii. Trasaturile sunt „structuri

mentale”, inferabile pe baza observării comportamentelor

unei persoane sau „constructe” fundamentale responsabile

de regularitatea şi consistenţa comportamentală.

� În cadrul modelului dispoziţional, contribuţia lui Cattell se distinge în special prin

contribuții de ordin metodologic introduse în scopul fundamentării demersurilor

descriptive, explicative şi predictive ale personalităţii.

Contribuții metodologice:

1. Analiza factorială. Cattell păstrează relativ intact modul de conceptualizare a

trăsăturilor, propus iniţial de către Allport, dar ilustrează virtuţile şi, mai ales,

necesitatea utilizării procedurilor factoriale în identificarea trăsăturilor de

personalitate. Cattell (1965) expunea astfel necesitatea analizelor factoriale:

„Problema în măsurarea trăsăturilor este că acestea sunt prea multe! (...)

Tendinţa psihologilor în trecut a fost de a imagina anumite trăsături particulare,

precum autoritate, extraversie. (...). Mii de trăsături sunt încă neglijate, iar

prejudecăţile şi preferinţele psihologilor individuali conduc către un sistem care

încearcă să opereze cu cel puţin atâtea trăsături câţi psihologi există!” (p.84).

Cattell introduce analiza factorială în psihologia persoanlității, demonstrând cum

pot fi extrași factorii-trăsătură și cum pot fi eliminate elementele redundante din

descrierea personalității. Autorul a considerat că, pe baza intercorelării unui

număr masiv de elemente-trăsătură (altminteri greu de gestionat) şi factorizării lor,

cercetătorul poate ajunge la determinarea unei structuri economice a personalităţii

compusă dintr-un număr finit de factori independenţi care să fie necesari şi


112 112

suficienţi într-un asemenea demers. Conform lui Cattell, demersul explorativ

factorial este necesar şi în psihologia personalităţii ca şi în fizică, unde descrierea

unor obiecte poate fi realizată reducând toate caracteristicile lor la două

dimensiuni, altele necesitând trei dimensiuni, iar altele n dimensiuni. În baza

analizelor factoriale realizate Cattell a redus personalitatea la 16 factori primari

(16 PF).

În opinia lui Cattell, analiza factorială aduce două avantaje majore în cercetarea

personalităţii:

� economia resurselor, întrucât descripţii mult mai bune pot fi făcute prin

măsurarea câtorva factori şi nu a unor sute sau chiar mii de elemente-

trăsături;

� trăsăturile-sursă astfel descoperite ar fi adevăratele influenţe structurale ale

personalităţii, care ar deschide calea cunoaşterii şi explicării dinamicii

personalităţii.

2. Ipoteza lexicală. În cercetarea sa, Cattell a oferit un model de aplicare a ipotezei

lexicale pentru extragerea dimensiunilor structurale ale personalităţii. Cattell

(1943) a plecat de la lista prescurtată de cuvinte-trăsături propusă de Allport şi

Odbert şi, operând o nouă reducere pe baza eliminării sinonimelor, a ajuns la un

număr de 171 descriptori. Aceştia au fost supuşi evaluării utilizând trei tehnici:

self-report-ul, evaluarea de către ceilalţi (peer-rating) şi testele obiective.

3. Delimitarea tipurilor de trăsături. Pe baza intercorelării datelor, Cattell a ajuns la

depistarea a 36 de clusteri, denumiţi de el trăsături de suprafaţă. Acestea nu erau

altceva decât elementele vizibile, manifeste ale trăsăturilor care s-au grupat

împreună datorită variaţiei lor comune. Apoi, asupra acestor clusteri s-au aplicat

strategii de analiză factorială destinate extragerii acelor factori sau dimensiuni

subiacente răspunzătoare de covariaţia trăsăturilor comportamentale de suprafaţă.

Cattell a identificat între 15 şi 20 de astfel de factori, denumiţi trăsături-sursă, dintre

care ulterior se pare că doar şase au fost reconfirmaţi în mod repetat (Vernon, 1964).

Autorul a considerat că scopul fundamental în cercetarea personalităţii trebuie să

devină identificarea factorilor-sursă, el propunând o formulă a personalităţii în 16

factori (Cattell, 1950; Cattell, Eber şi Tatsuoka, 1970).


113 113

Exemplu:

Capacitatea mentală generală şi experienţa achiziţionată prin educaţie pot fi două

exemple de trăsături-sursă. „Trăsăturile de suprafaţă sunt rezultatul intercorelării

unor elemente-trăsături variate. Pe această bază se descoperă că acestea din urmă

se interasociază puternic, putând fi reduse la un singur factor. O trăsătură de

suprafaţă este, în orice caz, o simplă colecţie de elemente-trăsături, de o putere mai

mică sau mai mare de reprezentare, care în mod evident „merg împreună” în cazul

mai multor indivizi şi circumstanţe”. (1950, p. 21)

� În opinia lui Cattell, trăsăturile-sursă sunt pure şi independente. În schimb,

trăsăturile de suprafaţă, de cele mai multe ori, sunt consecinţa unor surse multiple

suprapuse, efectul lor de interacţiune fiind mult mai important în determinarea

patternului de corelaţii dintre elementele-trăsătură.

Cattell a păstrat distincţia operată de Allport între trăsături comune şi trăsături unice,

arătând că patternul de corelaţii al trăsăturilor de suprafaţă reprezintă doar o tendinţă

medie specifică grupului (tuturor indivizilor), rămânând însă şi o parte de variaţie

strict specifică fiecărui subiect. Explicaţia trăsăturilor comune oferită de Cattell se

bazează, aşa cum arăta şi Allport, pe faptul că, pe de o parte, indivizii dispun într-o

anumită măsură de acelaşi fond ereditar, iar pe de altă parte, ei sunt supuşi unui

pattern asemănător de presiuni social-educaţionale. La rândul lor, trăsăturile unice

pot fi intrinsec unice, în sensul că reprezintă dimensiuni strict caracteristice unui

singur individ, sau relativ unice, fiind mai degrabă o deviaţie de tip particular a

individului de la o trăsătură comună.

Sarcini de lucru

1. Intră pe adresa: http://www.chimaeraconsulting.com/16pf.htm. Citește factorii din

primul tabel și descrierile polare care sunt date pentru fiecare din acești factori.

Evaluează-te pentru fiecare factor astfel: alege pentru fiecare etichetă polul care

consideri că ți se potrivește; pentru polul reținut fizează un grad de intensitate de la 1

minim la 5 maxim caracteristic. Procedează astfel cu toți cei 16 factori din tabel.

Notează această evaluare pe o foaie de hârtie.


114 114

2. Intră pe adresa: http://similarminds.com/cgi-bin/16sm.pl. Completeză răspunsul la cei

85 de itemi. Compară profilul pe care îl vei primi aici cu autoevaluarea care ai facut-o

anterior (și ai notat-o pe hârtie). Interpretează diferențele.

2.3. Concepţia lui Eysenck (1916-1997)

Hans J. Eysenck a pornit de la tipologia propusă de Jung

(extraversiune-introversiune) şi de la dimensiunile

constituţionale cercetate de Kretschemer, propunând o

nouă viziune factorială asupra personalităţii, asemănătoare

în parte cu cea propusă de Cattell. Totuşi, Eysenck a

limitat la trei (extraversiune, nevrotism, psihotism)

numărul factorilor extraşi prin analiză factorială,

considerând că cercetarea personalităii trebuie realizată

mai degrabă într-o manieră ipotetico-deductivă şi nu într-

una exclusiv explorativă.

Altfel spus, structurile sau dimensiunile descriptive ale personalităţii, identificate factorial,

trebuie să fie confirmate şi din punct de vedere practic pentru a putea avea pretenţia unei

abordări eminamente ştiinţifice. Factorii extraşi trebuie raportaţi predictiv la un criteriu de

confirmare sau la un grup de control.

Caracteristici ale concepţiei lui Eysenck:

1. Eysenck a aderat la ideea care a dominat multă vreme cercetarea bazată pe analize

factoriale, conform căreia factorii sunt principii de clasificare economice (Burt,

1940). Totuşi, el a încercat să demonstreze că, dacă aceştia sunt investigaţi

suplimentar printr-un demers ipotetico-deductiv care să permită confirmarea lor

empirică, atunci ei ar putea fi consideraţi negreşit ca dimensiuni fundamentale ale

minţii (Eysenck, 1947).


115 115

2. În baza interdependenţei dintre datele experimentale şi cele factoriale, Eysenck a

demonstrat că factorii pot fi înţeleşi nu în calitate de concepte denotative, aşa cum

sugera Cattell, ci mai degrabă în calitate de concepte conotative.

3. Eysenck a repus în discuţie diferenţierea dintre conceptul de trăsătură şi cel de tip.

Anterior, s-a considerat că teoria tipurilor şi teoria trăsăturilor se află în opoziţie,

deoarece prima recurge la o distribuire sau clasificare mutual exclusivă a indivizilor

între categoriile (tipurile) considerate, pe când a doua presupune distribuirea acestora

pe un continuum de intensitate. Conform teoriei tipurilor, un individ ar fi exclusiv

introvertit sau extravertit, pe când conform teoriei trăsăturilor, care apelează la

distribuţia normală, cei mai mulţi ar fi consideraţi caracterizaţi de ambiversiune.

Eysenck s-a înscris pe linia acelor cercetători care au considerat că tipurile de

personalitate constau în mod necesar în interconexiuni între trăsături şi nu în trăsături

dihotomizate. Totuşi, el a subliniat că aceste conexiuni nu trebuie înţelese ca având

un caracter obligatoriu, de necesitate, ci ca răspuns habitual cu o anumită frecvenţă,

detectabil pe baza observaţiilor sau a demersurilor experimentale. Astfel, Eysenck

definea tipurile drept „constelaţii observate de sindroame de trăsături” , iar

trăsăturile „constelaţii observate de tendinţe-acţionale ale individului.

Organizarea ierarhică a factorilor personalităţii:

Modelarea factorială propusă de Eysenck valorifică o serie de clarificări conceptuale

introduse de Allport cu privire la raportul dintre habitudini şi trăsături, fiind totodată o

alternativă de structurare factorială a personalităţii în raport cu varianta propusă de Cattell.

Eysenck distingea patru niveluri ierarhice la care se produce organizarea şi integrarea

succesivă a elementelor personalităţii în factori (vezi fig 1)


116 116

Figura 1 . Organizarea ierarhică a factorilor de personalitate

Fiecare dintre cele patru niveluri de organizare corespunde unuia dintre cele patru tipuri de

factori ce pot fi extraşi prin intermediul analizei factoriale: factori eroare, factori specifici,

factori grupali şi factori generali.

� Primul nivel în această organizare revine răspunsurilor specifice RS1, RS2 etc., adică

reacţiilor accidentale ale individului, în situaţii accidentale, care probabil nu se mai

repetă. Deoarece este vorba de o specificitate extremă, aceste răspunsuri sunt mai

degrabă alocabile forţelor care activează contextual reactivitatea individului, astfel

încât este impropriu să se vorbească la acest nivel despre o organizare autentică.

� Nivelul secundar este primul şi, totodată, cel mai scăzut nivel la care are loc

organizarea reacţiilor. Aici apar acele răspunsuri habituale RH1, RH2 etc. care nu sunt

altceva decât răspunsuri specifice care s-au specializat şi au căpătat consistenţă sau

consecvenţă de apariţie în raport cu contexte activatoare repetate identic sau care sunt

similare funcţional. Eysenck arăta că acesta este primul nivel la care organizarea se

poate demonstra pe baza coeficienţilor de fidelitate în sensul probabilităţii crescute ca

la repetarea unei situaţii comportamentul să rămână acelaşi.

INTROVERSIUNE

persistenţă rigiditateinflexibilitate

funcţionalăperfecţionism iritabilitate

RHnRH1 RH3RH2

RS

1

RS

2

RS

n

Nivel

răspuns

specific

Nivel

răspuns

habitual

Nivel

trăsătură

Nivel

tipologieINTROVERSIUNE

persistenţă rigiditateinflexibilitate

funcţionalăperfecţionism iritabilitate

RHnRH1 RH3RH2

RS

1

RS

2

RS

n

Nivel

răspuns

specific

Nivel

răspuns

habitual

Nivel

trăsătură

Nivel

tipologie


117 117

� La al treilea nivel, răspunsurile habituale se organizează în trăsături T1, T2, Tn. Prin

intercorelarea răspunsurilor habituale se pot obţine factori de grup, adică constructe

teoretice precum persistenţa, rigiditatea, iritabilitatea etc.

� La al patrulea nivel ierarhic, prin intercorelarea trăsăturilor se organizează tipurile, în

exemplul dat, tipul introvertit.

Consecinţe pentru cercetare:

Eysenck a fost de părere că un asemenea mod de structurare factorială a personalităţii

prezintă două consecinţe importante pentru practica de cercetare:

� Descoperă o relaţie invers proporţională între nivelul ierarhic de organizare şi

acurateţea demersurilor predictive efectuate de cercetător. Este mult mai uşor şi mai

corect să realizăm predicţii despre răspunsurile specifice pe baza măsurării nivelului

răspunsurilor habituale, imediat supraordonat, decât pe baza măsurării trăsăturilor sau

tipului. Ori de câte ori scopul cercetătorului este acela de a realiza predicţii cu privire

la un anumit nivel de organizare, el trebuie să pornească de la măsurarea nivelului

ierarhic supraordonat. Un răspuns habitual este doar un răspuns specific separat de

componenta eroare şi integrat într-un factor specific; o trăsătură este un sistem de

răspunsuri specifice separat de eroarea acestora şi de varianţa specifică; un tip este un

sistem de răspunsuri specifice, care a pierdut eroarea acestora, varianţa specifică şi pe

cea a factorului grupal (Eysenck, 1947, p. 30).

� În al doilea rând, distincţia operată între factorii generali, de grup şi specifici este una

doar formală şi nu una materială, una relativă şi nu fixă, deoarece toate aceste structuri

de diferite niveluri ierarhice sunt structuri care emerg strict în dependenţă de anumite

teste şi trăsături particulare care au fost supuse intercorelării şi factorizării.

Sarcini de lucru

1. Evaluează-te dacă ești mai degrabă introvertit decât extravertit și dacă ești mai degrabă

stabil emoțional decât instabil emoțional.

2. Intră pe adresa: http://www.trans4mind.com/personality/index.html și după ce citești

instructajul completează scalele oferite. Compară rezultatele!


118 118

2.4. Modelele Big Five

Teoria Clasică Dispozițională este astă ilustrată fidel în modelele Big Five ale

personalității. Acestea extrag prin analize factoriale trăsăturile esenţiale ale individului, în

forma superfactorilor de personalitate. Față de vechile modele factoriale, acestea au schimbat

doar aspectul numeric al soluției, trans-cultural fiind replicați 5 superfactori (factori sursă).

(Digman, 1990; Piedmont, McCrae și Costa,1991). De exemplu în cadrul modelulului Big

Five NEO-PI-R, superfactorii sunt denumiți: >evrotism, Extraversie, Deschidere,

Agreabilitate și Conștiinciozitate, fiecare fiind compus din 6 fațete intercorelate. Metodologia

propusă de Cattell a rămas nealterată în cercetările factoriale de tip Big Five.

Superfactorii operaționalizează structuri comportamentale considerate independente de

orice constrângere situaţională. Se asumă că superfactorii, împreună cu fațetele lor, sunt

singurele structuri durabile ce conferă un caracter pervaziv comportamentului. În cadrul

acestor modelele, demersurile explicative și predictive aplicate personalităţii se bazează

exclusiv pe invocarea factorilor-trăsătură abstrași din tendințele medii comportamentale (așa

cum apar ele declarate în self-reportul celor investigați) de a performa anumite tipuri de

acţiuni. Conform acestei concepții, superfactorii personalităţii ar fi neafectaţi de variațiile

factorilor situaționali (ignorați deliberat prin procesul de agregare a datelor), motiv pentru

care se asumă că ar rămâne consistenți de-a lungul timpului şi contextelor situaționale

(McCrae și Costa, 1994).

Modelele factoriale de tipul Big Five care au proliferat începând cu anii ’90, reprezintă

dovada că analiza factorială a devenit practica dominantă în cercetarea nomotetică a

personalității.

Sarcini de lucru

1. Încearcă să te autovaluezi la următorii factori: >evrotism, Extraversie, Deschidere,

Agreabilitate și Conștiinciozitate. Pentru aceasta folosește o scală de la 1 la 10

puncte, unde 10 înseamnă că factorul respectiv îți este foarte caracteristic. Notează

pe o foaie de hârtie evaluările.

2. Intră pe adresa: http://personalitytest.net/cgi-bin/shortipipneo1.cgi

Completează cei 120 de itemi și apoi compară rezultatele.


119 119

Concluzii:

Concepţiile teoretice şi sugestiile metodologice incipiente oferite de Allport, Cattell şi

Eysenck au pus bazele modelului dispoziţional al personalităţii. Desigur, de-a lungul

timpului multe alte contribuţii teoretice şi metodologice (Block, 1977; Epstein, 1980;

Guilford, 1959; Ten Berge şi De Raad, 1999 etc.) au fost aduse în sprijinul acestui

model. Totuşi, matricea de identitate a modelului dispoziţional se pare că poate fi

redusă şi asimilată cu aceste concepţii iniţiale (Opre, 2002). Prezentarea lor ne permite

să extragem câteva caracteristici definitorii ale modelului clasic dispozitional:

1. Asumă valoarea cauzală a trăsăturilor de personalitate. Deoarece acestea sunt

definite ca predispoziţii stabile, ele sunt considerate forţe determinante interne, care

induc un mod stabil de a reacţiona comportamental în contexte variate. Întrucât

trăsăturile sunt conceptualizate ca structuri psihologice sau variabile latente,

cercetătorul se poate aştepta la asocierea şi stabilitatea răspunsurilor persoanei chiar şi

atunci când situaţiile cu care aceasta se confruntă se schimbă.

2. În ceea ce priveşte explicarea consistenţei comportamentale a personalităţii,

modelul asuma atât o stabilitate în timp, cât şi o consistenţă trans-situaţională a

trăsăturilor unui anumit individ.

3. Postuleaza ideea că tipul de organizare a personalităţii poate fi inferat pe baza

relaţiilor de asociere strânsă a mai multor comportamente (R-R). De pildă, despre o

persoană care se manifestă autoritar la serviciu, care îşi impune ideile tranşant în

discuţiile cu prietenii şi care îşi conduce milităreşte familia se va putea afirma că este

caracterizată de trăsătura dominanţei. Astfel, în baza obţinerii unor coeficienţi de

corelaţie suficient de semnificativi, între mai mulţi indicatori comportamentali sau

între unul şi acelaşi indicator manifestat în mai multe contexte au putut fi relevate

diverse trăsături de personalitate.

4. Nu manifestă preocupări empirice explicite legate de apariţia şi dezvoltarea

patternurilor comportamentale care diferențiază indivizii între ei.


120 120

2.5. Critici formulate cu privire la modelul trăsăturilor

Deşi modelul dispoziţional are cea mai mare longevitate, fiind şi astăzi promovat în cercetarea

personalităţii în forma modelelor factoriale (inclusiv Big Five), el a stârnit necontenit, încă de

la lansare, nu doar efuziuni ştiinţifice, ci şi critici extrem de virulente.

� Modelul dispoziţional a fost aspru criticat pe motivul ignorării, în modul de

conceptualizare şi măsurare a personalităţii, a variabilelor externe/ situaţionale, care ar

contribui cu necesitate la ecuaţia comportamentului individual. Ross (1977) considera

că trăsăturile sunt de fapt rezultatul a ceea ce el numea “eroarea fundamentală”,

produsă prin subestimarea de către observator a factorilor situaţionali şi prin

supraestimarea factorilor dispoziţionali care ar controla comportamentul persoanei

analizate.

� Inițial s-a considerat că factorii și superfactorii dispoziționali sunt cele mai bune

unități de analiză întrucât măsurarea lor ar demonstra stabilitate de-a lungul timpului,

consistență și generalitate în comportamentele performate de individ. După mai multe

decenii de practică bazată pe superfactori, cercetătorii domeniului au realizat că

acuratețea explicării și prezicerii personalității a fost decepționantă. Șocul cel mai

puternic a fost dat de probarea faptului că superfactorii extrași nu controlează decât o

parte foarte mică din variația comportamentului individual. Altfel spus, comunitatea

științifică a început să conștientizeze faptul că superfactorii surprind foarte anemic

aspectele consistente ale personalității.

� Criticile care au afectat cel mai puternic modelul dispoziţional au fost cele privind

incapacitatea acestuia de a furniza dovezi empirice solide pentru consistenţa trans-

situaţională a comportamentului


121 121

3. Modelul interacţionist

Concepţii interacţioniste:

� Endler (1976) considera că cercetările care s-au focalizat exclusiv pe trăsături sau

exclusiv pe variabile situaţionale în determinarea comportamentului au fost eronate.

Comportamentul uman este mult mai complex. Interacţionismul centrat pe relația

dintre persoană (trăsături) și situație ar fi o soluție mai adecvată prin faptul că

„subliniază ce tipuri de răspunsuri oferă indivizii şi cu ce intensitate, în diverse

situaţii” (Endler şi Hunt, 1966, p. 336).

� Tolman a introdus încă din 1935 o asemenea viziune asupra măsurării personalităţii.

El considera ca variabilele independente S (un anumit set de stimuli exteriori), E

(ereditatea organismului), T (trecutul / experienţa achiziţionată) şi F (apetitul sau

aversiunea fiziologică) sunt cauzele depline ale comportamentului rezultat. Dacă

simbolizăm comportamentul prin C, atunci ecuaţia totală ia forma:

C = f (S, E, T, F).

� Una dintre cele mai vechi şi mai articulate concepţii interacţioniste destinate abordării

empirice a personalităţii a fost prezentată de Lewin (1936). Acesta, inspirat de

conceptul de „câmp de forţe” (introdus de Einstein), elaborează propria teorie a

câmpului personalităţii, subliniind ideea gestaltistă că obiectele nu pot exista sau

funcţiona în vid, ci doar în interrelaţie. Studiind procesele de grup, Lewin a arătat că

determinarea comportamentului este situată la intersecţia forţelor interne şi externe,

considerând că acest lucru poate fi exprimat sub forma:

C = f (P × S).

Altfel spus, comportamentul este un produs al interacţiunii dinamice dintre persoană şi

situaţia în care se află persoana respectivă.

� Pentru interacţionişti, măsurarea personalităţii nu poate fi redusă la efectele principale

reprezentate de persoană (P) sau situaţie (S), ci aceasta trebuie focalizată pe

interacţiunea celor două variabile ca unitate minimală de analiză (PxS).

„Interacţionismul argumentează că situaţiile sunt la fel de mult o funcţie a

personalităţii precum comportamentul persoanei este o funcţie a situaţiei” (Bowers,

1973, p. 327).


122 122

3.1. Două viziuni teoretico-metodologice în modelul interacţionist

Transpunerea teoriei interacţioniste în practica de măsurare a personalităţii a condus la

diferenţierea a două modele diferite, sub aspectul operaţionalizărilor efectuate şi, implicit, al

evidenţelor culese pentru a susţine ipotezele teoretice de la care s-a plecat. Krahe (1992)

nota: În loc să denote o singură teorie a personalităţii bine definită, „interacţionismul

modern” serveşte unei varietăţi de perspective de cercetare. Ceea ce împărtăşesc aceste

perspective este ipoteza fundamentală ce consideră comportamentul ca fiind funcţie a

interacţiunii dintre caracteristicile personale şi caracteristicile unei situaţii date (p. 70).

Interacționismul mecanic

� Acest model a luat în considerare doar acţiunea unilaterală a variabilelor reprezentate

de persoană şi situaţie (considerate independente) asupra comportamentului

(considerat aici ca variabilă dependentă) (vezi figura 2). Pentru acest motiv acest

model a fost denumit interacţionist-mecanic.

P

S

C

SP C= persoană =situaţie =comportament

P

S

C


Figura nr.2 Modelul interacţionist mecanic

� Overton şi Reese (1973), arătau că modelul mecanicist operează o separare clară între

variabilele independente şi cele dependente, fiind preocupat de evidenţierea cauzalităţii


123 123

unidirecţionale la nivelul analizelor de varianţă înteprinse. Multe modelări mecanice ale

interacțiunii Px S s-au bazat pe partiționarea varianței. De exemplu Endler et al. (1962) au

conceput un inventar de tip stimul-reacție (S-R) destinat culegerii datelor într-o formă

interacționistă. Acest instrument, conține o serie de situații standard (exemplu potențial

anxiogene) și o seriede răspunsuri standard posibile, respondenții având sarcina de a indica

pentru fiecare din situațiile propuse (S) măsura în care consideră că ar manifesta fiecare din

răspunsurile posibile (R). Spre deosebire de inventarele clasice de trăsături, în acest tip de

inventar, răspunsul oferit de un subiect apare ca fiind strict condiționat de caracteristicile

specifice fiecărei situații. Prin aplicarea acestui tip de instrument se obține o matrice

tridimensională Personă x Situație x Răspuns, în baza căreia se poate stabili varianța pe

fiecare componentă (efectele principale) și interacțiunea lor (dublă sau triplă).

Tehnica a fost preluată, aplicată și adaptată pentru multiple alte scopuri în diverse

cercetări (Bishop și Witt, 1970; Endler, 1973; Endler și Hunt, 1966, 1968; Ekehammar,

Magnusson și Ricklander,1974 etc.), concluzia generală în fiecare dintre acestea fiind aceea

că efectele de interacțiune Persoană x Situație explică un procent semnificativ mai mare de

varianță decât fiecare componentă în parte. Baron et al. (1974), folosind designuri

interacționiste de tipul Persoană x Tratament, au descoperit că locul controlului (ca trăsătură a

personalității) nu acționează linear, constant pentru orice tip de feedback (variabilă

situațională). Mai exact, persoanele caracterizate de un loc intern al controlului au reacționat

mai bine în cazul unor sarcini pentru care s-a oferit un feedback intrinsec, pe când persoanele

cu un control extern au reacționat mai bine în situațiile caracterizate de feedback extern. S-a

considerat că astfel de rezultate permit o generalizare în anumite limite a efectelor de

interacțiune Persoană x Situație. Endler și Magnusson (1976) notau: ”concluzia generală ...

este că persoanele și situațiile per se sunt surse de variație comportamentală mai puțin

importante decât sunt interacțiunile persoană-situație (p. 964).

Dincolo de faptul că această concluzie a atras atenția asupra necesității

operaționalizării explicite a variabilelor situaționale în măsurarea personalității și a

interacțiunii PxS, ulterior s-a conștienteizat faptul că tehnica analizei de varianţă aplicată în

modelarea datelor riscă o reprezentare mecanicistă a proceselor comportamentale complexe

ce definesc personalitatea.


124 124

Interacționismul dinamic

� Interacţionist dinamic, numit şi reciproc-interacţionist, este preocupat de interacţiunea

reciprocă dintre evenimentele situaţionale şi comportament (P x S), în sensul că se

asumă atât faptul că evenimentele afectează comportamentul persoanei, cât și faptul că

persoana este un agent activ, ce poate influenţa evenimentele externe. (vezi figura 3).

P

C

S

P

S


P

C

S

P

S

SP C= persoană =situaţie =comportamentSP C= persoană =situaţie =comportament

Figura nr.3 Modelul interacţionist dinamic

Exemplu:

Amânarea sau anularea unei gratificaţii promise, adică frustrarea (S), l-ar putea

determina pe un copil instabil afectiv (P) să-şi manifeste furia comportamental

spărgând (C) vaza preferată a mamei. Odată produs, acest comportament ar putea

să-l determine pe copil să reevalueze cognitiv situaţia, resimţind-o afectiv mai

puţin frustrantă, ceea ce l-ar putea motiva în mod constant să se comporte mai

puţin furios, eventual relaxat, sau dimpotrivă, în funcţie de modul posibil de

activare a fiecărei componente din acest sistem de variabile, rezultatul ar putea fi

total pe dos.


125 125

Asumpțiile interacţionismului dinamic:

1. comportamentul manifest este o funcţie a unor interacţiuni multidirecţionale, a unor

procese continue sau a feedback-ului dintre individ şi situaţia dată;

2. individul este un agent activ, intenţional în acest proces interactiv;

3. în cadrul interacţiunii, din perspectiva persoanei, factorii cognitivi şi motivaţionali

sunt determinanţii comportamentali esenţiali;

4. din perspectiva situaţiei, semnificaţia psihologică a situaţiei pentru individ este cel mai

important factor determinant. (Magnusson şi Endler, 1976)

4. Modelul condiţional dispoziţional (MCD)

Abordarea mecanică a desprins secvențe din personalitate, surprinzând corect anumite

interacțiuni, însă n-a putut să ofere o concepție în baza căreia părțile să fie articulate în

patternuri stabile de procesare și răspuns ajustat la mediu, respectiv în amprente

comportamentale definitorii.

Modelul Condițional Dispozițional elaborat de Jack Wright şi Walter Mischel (1987)

constiutie o mutație paradigmatică în psihologia personalității atâta timp cât abandonează

deliberat modelările statice, oferind în schimb un mod programat de acces la procesualitatea

dinamică, aparent instabilă, pe care se fundamentează totuși amprenta personalității fiecărui

individ.

Termenul „condiţional” care apare în denominația modelului, așa cum precizează

autorii săi, se referă la faptul că acesta se focalizează pe contingenţa dintre o situaţie şi un

comportament care ia forma unei propoziţii ipotetice (condiţionale) de forma:

„dacă…atunci...”. „În modelul condiţional sau contextual propus de noi, constructele

dispoziţionale sunt reprezentate drept concepte care leagă categoriile comportamentale de

categoriile condiţionale în care se expectează că se vor produce acele comportamente.

Modelul postulează că structura şi funcţia constructelor dispoziţionale sunt cel mai bine

dezvăluite prin identificarea clusterilor contingenţelor specifice de tipul ’dacă…atunci...’,

condiţie–comportament, pe care oamenii le afişează” (Wright & Mischel, 1987, p.1159).


126 126

Particularităţi ale MCD

1. MCD propune renunțarea la conceptul de trăsătură de personalitate. Chiar dacă au

fost vehiculate mai multe moduri de definire ale trăsăturilor, în esența toate au fost

convergente sub aspectul că trăsătura subsumează sub aceeași etichetă (sau propoziţie)

sumativă un set de tendinţe comportamentale covariante, generalizate.

2. Constructul dispozițional este unitatea de analiză a personalității. MCD operează cu

constructe dispoziționale respectiv cu propoziţii condiţionale, de tipul

”dacă...atunci”, care specifică contextul necesar pentru apariţia unui

comportament.Constructele dispoziționale nu sunt doar un substitut de ordin lingvistic

pentru conceptul de trăsătură, ci un mod mai complex de conceptualizare a

personalității aflată în context (vezi figura nr.4).

3. Constructele definitorii pentru o persoană apar definite în MCD ca „seturi de

probabilităţi condiţionale, comportamental-contextuale” (idem, p.1161). Altfel spus,

în cadrul constructului este determinată probabilitatea cu care un anumit

comportament va urma într-un context activat. Constructele nu sunt simple

probabilităţi ale frecvenței comportamentale de bază.

De exemplu, Wright și Mischel (1987) arătau că agresivitatea este în fapt o astfel de

implicaţie condiţională, care arată cum se va comporta o persoană într-o anumită

condiţie (set de condiţii). Astfel, dacă cineva e frustrat, atunci ar putea reacţiona în

mod agresiv; acest lucru se manifestă doar când condiţiile situaţionale ale agresivităţii

(triggerii) sunt prezente sau activate (exemplu: frustrare, incitare). În consecinţă, nu ar

trebui să abordăm agresivitatea ca o tendinţă generalizată, sumativă care se exprimă

independent de context (vezi figura nr.4).

4. La nivelul MCD, regula probabilistică de asociere a celor două categorii (P și S)

surprinde aspectul dinamic al personalității. .

5. În contrast cu modelul dispozițional – la nivelul căruia trăsăturile sunt conceptualizate

fără a exista însă un control al activării condiţiilor contingente specifice – MCD pune

sub control strict condiţiile-stimul activatoare.


127 127

Figura nr.4 Ilustrarea unui construct dispoziţional conform MCD

(sursa: Wright, J.C. și Mischel, W., 1987)

Aşadar, constructele dispoziţionale sunt reprezentări conceptuale ce constau în două

categorii (situaţii şi comportamente) unite printr-o relaţie (probabilistică) de tipul

„dacă…atunci...” (vezi figura nr.4). De pildă, în ceea ce priveşte constructul dispoziţional al

agresivităţii, modelul stipulează o categorie comportamentală în care pot fi incluse elemente

fizice (loveşte, împinge, etc.) şi verbale (ameninţă, provoacă, etc.) şi o categorie situaţională

antecedentă, care conţine acele situaţii interne (supărare, frustrare) sau externe (incitări,

ameninţări) care amorsează potenţialul comportamental al persoanei. Cele două categorii sunt

unite printr-o relaţie de tip probabilist. Categoriile comportamentale, ca şi cele situaţionale, au

de cele mai multe ori graniţe şi conţinuturi de tip fuzionat (fuzzy) şi nu de tip exact delimitat.

Implicații practice ale MCD

1. La nivelul cercetării empirice a personalităţii, modelul impune necesitatea trecerii de

la măsurarea consistenţei trans-situaţionale a indicatorilor comportamentali pertinenţi

pentru o trăsătură dată, la măsurarea patternurilor formate de acele perechi de tipul

context-comportament care dispun de o manifestare regulată. Aceste patternuri

comportamentale sunt afişate de indivizi doar atunci când sunt activate condiţiile ce

dispun de potenţiale activatoare sau evocatoare.

Stare internă

� Supărare � Frustrare

Eveniment interpersonal

� Ameninţare � Critică

Fizică

� Loveşte � Se comportă impulsiv

Verbală � Ameninţă � Ţipă

CATEGORIE CO>DIŢIO>ALĂ CATEGORIE COMPORTAME>TALĂ

Regulă de asociere


128 128

2. La nivelul proiectării demersurilor destinate explicării modului în care indivizii

realizează percepţii evaluative şi inferenţe asupra trăsăturilor sociale ale semenilor,

modelul subliniază necesitatea trecerii de la focalizarea îngustă pe co-ocurenţa unor

adjective-trăsături la focalizarea mai largă, care să surprindă deopotrivă structura

contextuală şi legătura specifică cu comportamentul. Acestea din urmă ar permite

surprinderea elementelor necesare în determinarea predictibilităţii (consistenţei)

comportamentale locale.

Sarcini de lucru

1. Stabilește care sunt diferențele dintre conceptul de trăsătură și cel de construct-

dispozițional, așa cum apare acesta din urmă ilustrat în MCD.

2. Oferă două exemple de constructe dispoziționale care îți sunt înalt caracteristice.

Pentru acestea ilustrează categoriile comportamentale și cele situaționale în care

primele apar. Încearcă să estimezi o probabilitate de asociere între aceste două

categorii luând ca spectru de analiză temporală ultimele două săptămâni.

Test de autoevaluare 1 I. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii cu privire la trăsături: 1) Trăsăturile de personalitate sunt mai puţin generalizate decât habitudinile

comportamentale; 2) Trăsăturile de personalitate sunt interdependente și pot fi determinate empiric; 3) Trăsăturile pot fi observate și măsurate în mod direct; 4) Actele, comportamentele, habitudinile inconsistente cu o trăsătură de personalitate

reprezintă dovezi ale inexistenţei acelei trăsături. 5) Uneori trăsăturile sunt latente, deci au un grad redus de activare II. Alege varianta corectă: 1) Potrivit lui Cattell, unul din marile avantaje ale analizei factoriale în cercetarea

personalității îl consituie: a) identificarea trăsăturilor-sursă și eliminarea trăsăturilor de suprafață, care influențează

doar într-o mică măsură comportamentul individului; b) economia resurselor, întrucât este mult mai facil să măsori un număr restrâns de

factori decât sute sau mii de trăsături; c) identificarea acelor structuri interdependente (factori) care explică structura și

dinamica personalității


129 129

2) Potrivit lui Eysenck, tipurile de personalitate reprezintă: a) dimensiuni/trăsături bipolare; b) prototipuri, construcţii abstractizate utilizând referenţi biosociali; c) interconexiuni între trăsături

3) Modelul clasic dispozițional a fost criticat în special pentru faptul că: a) a supraevaluat variabilele situaționale în conceptualizarea și măsurarea personalității; b) a subestimat factorii dispoziționali în conceptualizarea și măsurarea personalității; c) a ignorat variabilele externe în conceptualizarea și măsurarea personalității. Test de autoevaluare 2 I. Completează urmatoarele propoziții: 1) Pentru interacționiști măsurarea personalității trebuie focalizată pe...... 2) Interacționismul mecanic a luat în considerare..... 3) Interacționismul dinamic asumă....

II. Stabilește valoarea de adevăr a următoarelor afirmații: 1) Interacționismul dinamic asumă ideea consistenței comportamentale; 2) MCD propune redenumirea trăsăturii de personalitate, utilizând termenul de construct

dispozițional; 3) Un construct dispozițional poate fi definit printr-o etichetă lingvistică de tipul

dominanță, corectitudine, agresivitate etc; 4) Constructele dispoziţionale presupun existența unei reguli de asociere între o situație

activatoare și un răspuns comportamental.

6. Răspunsurile la testele de autoevaluare:

Test de autoevaluare 1

I. 1) F; 2) A; 3) F; 4) F; 5) A. II. 1) b; 2) c; 3) c.

Test de autoevaluare 2 I. 1) interacţiunea dintre variabilele persoană și situație ca unitate de analiză a

personalității. 2) doar acţiunea unilaterală a variabilelor reprezentate de persoană şi situaţie (considerate independente) asupra comportamentului. 3) atât faptul că evenimentele afectează comportamentul persoanei, cât și faptul că persoana este un agent activ, ce poate influenţa evenimentele externe.

II. 1) F; 2) F; 3) F; 4) A.


130 130

6. Lucrarea de verificare nr.5

I. Oferă un exemplu în care generozitatea este trăsătură de personalitate și un exemplu în care generozitatea reprezintă o atitudine.

II. Compară organizarea trăsăturilor propusă de Allport cu cea propusă de Catttell și identifică eventualele asemănări/suprapuneri și diferențe.

III. Utilizând schema organizării ierarhice a factorilor de personalitate, oferă explicații și exemple pentru fiecare nivel de organizare.

IV. Prezintă implicațiile practice ale Modelului condițional dispozițional.

7. Rezumat

� În concepția clasic-dispozițională, susținută de Allport, Cattell, Eysenck trăsăturile

sunt unităţi de bază ale personalităţii. Acestea dispun de două atribute importante:

generalitatea şi permanenţa la nivelul comportamentului.

� Pentru cei mai mulți autori trăsăturile dispun de o organizare ierarhică. Allport

distingea trăsături cardinale, centrale și secundare. Cattell distingea trăsături de

suprafață și trăsături sursă. Eysenck a dovedit că organizarea ierarhică a trăsăturilor

permite întemeierea unor demersuri predictive mai acurate, atunci când cercetătorul

pleacă de la măsurători ale unor elemente situate la nivelul imediat superior.

� O ipoteză importantă în identificarea descriptorilor-trăsătură este ipoteza lexicală.

Modelele factoriale de tip Big Five, replicate trans-cultural, se întemeiază pe o astfel

de ipoteză lexicală.

� Analiza factorială este metoda cea mai uzitată pentru extragerea factorilor și

superfactorilor de personalitate, aceasta permițând eliminarea elementelor redundante

din descrierea personalității.


131 131

� Faptul că trăsăturile și factorii de personalitate dispun de consistență trans-temporală și

trans-situațională este asumpția majora a tuturor modelărilor derivate din abordarea

clasic dispozițională.

� O limită majoră a modelului clasic dispozițional este ignorarea sau, în cel mai bun caz,

tratarea implicită a variabilelor situaționale în demersul predictiv al personalității

(C=f(P)).

� Modelele interacționiste constituie o alternativă superioară pentru cunoașterea

personalității, permițînd trecere de la simpla descriere a acesteia, la explicație și

predicție.

� Teoria interacţionistă a fost transpusă în practică prin intermediul a două modele, şi

anume modelul interacţionismului mecanic şi modelul interacţionismului dinamic.

� Interacţionismul dinamic este preocupat de interacţiunea reciprocă dintre evenimentele

situaţionale şi comportament (P x S), reflectată în propoziții condiționale de tipul

”dacă...atunci”.

� În cadrul modelelor interacționiste personalitatea se operaționalizează în forma

constructelor dispoziționale în care cateogoriile dispoziționale și cele contextuale sunt

legate printr-o regulă probabilistică, confirmată statistic în prealabil.

� Interacționismul dinamic promovează ideea că personalitatea dispune de coerență

comportamentală.


132 132

8. Bibliografie

Allport, G.W. (1961) Pattern and Growth in Personality, Holt, Rinehart and Winston, New

York.

Allport, G.W. (1966) Traits revisited., American Psychologist, 21, 1-10.

Allport, G.W. (1968) The Person in Psychology: Selected Essays, Beacon Press, Boston.

Allport, G.W. (1991) Structura și dezvoltarea personalității, București Editura Didactică și

Pedagogică,

Cattell, R.B. (1950) Personality, McGraw-Hill, New York.

Cattell, R.B. (1965) The Scientific Analysis of Personality, Penguin, Baltimore.

Digman, J.M. (1990) Personality structure: Emergence of the Five-Factor Model., Annual

Review of Psychology, 41, 417-440.

Eysenck, H.J. (1952) The Scientific Study of Personality, Routledge and Kegan Paul, London.

Krahe, B. (1992), Personality and Social Psychology: Towards a Synthesis, London, Sage

Publications

McCrae R.R., and Costa P.T.: The stability of personality: Observation and evaluations.

Current Directions in Psychological Science 3: 173-175, 1994.

Piedmont R.L., McCrae R.R., and Costa P.T.: Adjective Check List scales and the five-factor

model. Journal of Personality and Social Psychology 60: 630-637, 1991.

Wright, J.C, and Mischel, W. (1987) A conditional approach to dispositional constructs: The

local predictability of social behavior., Journal of Personality and Social Psychology,

53, 1159-1177.

Resurse web http://www.outofservice.com/bigfive/ http://users.wmin.ac.uk/~buchant/wwwffi/ http://wilderdom.com/personality/L6-3SituationVsPersonality.html

5. psy personalitatii - abordarea psihometrica

Documents