1

CAPITOLUL IV

Competenţa în materie penală

Noţiunea de competenţă

Competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de

îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul

procesului penal.

Formele competenţei

În doctrină se consideră că în procesul penal modern felurile

competenţei sunt competenţa materială (rationae materiae), competenţa

personală (rationae personae) competenţa teritorială (rationae loci),

competenţa funcţională (rationae oficii), competenţa specială şi competenţa

excepţională.

Competenţa funcţională determină categoriile de activităţi pe care le

poate desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale.

Rezultă că anumite activităţi pot fi realizate numai de anumite categorii de

organe.

Prin competenţă materială se înţelege criteriul în baza căruia se

stabileşte care din organele judiciare de grade diferite pot instrumenta

anumite categorii de cauze penale. Prin competenţă materială se stabileşte

sfera atribuţiunilor unui anumit organ în raport cu organele inferioare sau

superioare în grad. Competenţa materială funcţionează pe verticală.

În vederea determinării competenţei materiale dat fiind faptul că

există un număr mare de fapte încriminate de legea penală, prin determinare

abstractă sau concretă, în lege se arată ce grupe mari sau categorii de

infracţiuni cad în competenţa de soluţionare a unui organ judiciar. Potrivit

legislaţiei noastre organele de cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă

de cercetare penală generală. Judecătoriile au competenţă generală deoarece

judecă în primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor date în

competenţa altor instanţe. La determinarea concretă legiuitorul enumeră

infracţiunile care fac obiectul cauzelor penale la fiecare categorie de organe

judiciare în parte. În cazul anumitor infracţiuni urmărirea penală se

efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Astfel art. 56 C. proc. pen. alin 3 arată: „Urmărirea penală se

efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

- în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă

instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;

- în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188 (omorul), art. 189

(omorul calificat), art. 190 (uciderea la cererea victimei), art. 191

2

(determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 279 (ultrajul judiciar) şi art.

289 (luarea de mită), art.290 ( darea de mită), art. 291 (traficul de influenţă),

art. 292 (cumpărarea de influenţă), art. 293 (fapte săvârşite de membrii

instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia), art. 294 (fapte săvârşite de

funcţionarii străini sau în legătură cu aceştia) din Codul penal;

- în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca

urmare moartea unei persoane;

- în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea

penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie;

Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială se

sancţionează cu nulitatea absolută. Excepţia de necompetenţă materială

poate fi invocată în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii

definitive.

Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină

care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită

cauză. Competenţa teritorială diferenţiază organele judiciare cu o egală

competenţă materială, pe linie orizontală. Potrivit art. 41 alin. 1 C. proc.

pen. competenţa după teritoriu este determinată, în ordine de:

a) locul săvârşirii infracţiunii

b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul

c) locuinţa suspectului sau inculpatului-persoană fizică ori după caz

sediul inculpatului-persoană juridică la momentul la care a săvârşit fapta

d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate

Ordinea de prioritate stabilită în art. 41 alin. 1 C. proc. pen. se aplică

în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori

urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini. Când nici unul

din locurile prevăzute în textul menţionat nu este cunoscut ori când sunt

sesizate succesiv două sau mai multe instanţe, competenţa revine instanţei

mai întâi sesizate.

Legiuitorul determină locul săvârşirii infracţiunii prin raportare la

acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al laturii obiective

(„unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în tot sau în parte”) dar şi la

perimetrul în care s-a produs urmarea infracţiunii.

Infracţiunile săvârşite pe o navă sub pavilion românesc sunt de

competenţa instanţei în cărei circumscripţie se află primul port român în care

ancorează nava în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Infracţiunea săvârşită pe aeronavă înmatriculată în România este de

competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare

pe teritoriul român.

3

Aspecte deosebite privind reglementarea competenţei teritoriale sunt

întâlnite şi în cazul infracţiunilor săvârşite la regimul navigaţiei civile,

aceste infracţiuni fiind de competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale

instanţelor din Constanţa şi Galaţi.

În privinţa infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României

competenţa revine instanţei în a cărei circumscripţie se află locuinţa

suspectului sau inculpatului-persoană fizică ori după caz sediul inculpatului-

persoană juridică. Celelalte cazuri ale competenţei teritoriale pentru

infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României sunt reglementate în art.

42 C. proc. pen. astfel:

Dacă inculpatul nu locuieşte sau după caz nu are sediul în România iar

infracţiunea este de competenţa judecătoriei aceasta se judecă la Judecătoria

Sectorului 2 Bucureşti iar în celelalte cazuri de instanţa competentă după

materie ori după calitatea persoanei din mun. Bucureşti în afară de cazul

când prin lege se dispune altfel.

Infracţiunea săvârşită pe o navă sau pe aeronavă este de competenţa

instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român sau după caz

primul loc de aterizare pe teritoriul român.

Competenţa personală

Este criteriul legal potrivit căruia anumite cauze penale sunt

soluţionate în raport cu anumite calităţi pe care le au suspecţii sau inculpaţii.

Competenţa personală este atrasă de calitatea prevăzută în mod expres

de lege pe care o are subiectul activ al infracţiunii. Normele care

reglementează competenţa personală se regăsesc în diferite acte normative,

de ex. art. 109 alin. 2 din Constituţie reglementează răspunderea membrilor

Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei, competenţa de

judecată aparţinând ICCJ.

Competenţa specială

Este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe

judiciare de a rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei

anume sfere de relaţii sociale. De ex. instanţele maritime şi fluviale care sunt

competente în a soluţiona cauzele penale privind infracţiunile săvârşite în

legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale.

Constituţia reglementează în art. 126 alin. 5 posibilitatea înfiinţări prin

lege organică a unor instanţe specializate în anumite materii cu posibilitatea

participării unor persoane din afara magistraturii. În baza acestui text există

posibilitatea înfiinţări unor instanţe cu competenţă specială de ex. în cazul

infracţiunilor de natură fiscală sau la regimul vamal. Potrivit art. 126 alin. 5

partea I în ţara noastră este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare

care presupun o competenţă excepţională. Astfel de instanţe au existat în

4

ţara noastă de ex. tribunalele poporului în perioada imediat următoare celui

de-al doilea război mondial.

Potrivit art. 281 alin. 1 lit. b şi alin. 3 C.p.p. este sancţionată cu

nulitatea absolută care poate fi invocată în orice stare a procesului încălcarea

dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a

instanţelor judecătoreşti atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă

inferioară celei legal competente.

Competenţa instanţelor penale. Competenţa judecătoriei

În sistemul nostru de drept judecătoria are o competenţă generală pe

planul competenţei materiale deoarece potrivit art. 35 alin. 1 C. proc. pen.

„Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor

date prin lege în competenţa altor instanţe”. Art. 35 alin. 2 C.p.p.:

„Judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege”.

Competenţa tribunalului

Sub aspectul competenţei funcţionale tribunalul judecă potrivit art. 36

C. proc. pen., în primă instanţă, soluţionează conflictele de competenţă ivite

între judecătoriile din circumscripţia sa, contestaţiile formulate împotriva

hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege şi

soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Potrivit Codului de procedură penală tribunalul judecă în primă

instanţă (în fond):

1. infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189

(omorul calificat), art. 190 (uciderea la cererea victimei) art. 191

(determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 209 (sclavia), art. 210 (traficul

de persoane), art. 211 (traficul de minori), art. 254 (distrugerea calificată),

art. 263 (traficul de emigranţi), art. 282 (tortura), art. 289 (luarea de mită),

art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de influenţă), art. 292 (cumpărarea

de influenţă), art. 293 (faptele săvârşite de către membrii instanţelor de

arbitraj sau în legătură cu aceştia), art. 294 (faptele săvârşite de funcţionarii

străini sau în legătură cu aceştia), art. 303 (divulgarea informaţiilor secrete

de stat), art. 304 ( divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice),

art. 306 (obţinerea ilegală de fonduri), art. 307 (deturnarea de fonduri), art.

309 (faptele care au produs consecinţe deosebit de grave), art. 345

(nerespectarea regimului armelor nucleare sau a altor materii radioactive),

art. 346 (nerespectarea regimurilor materiilor explozive), art. 354

(transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit) şi art. 360 (accesul ilegal

la un sistem informatic), art. 361 (interceptarea ilegală a unei transmisii de

date informatice), art. 362 (alterarea integrităţii datelor informatice), art. 363

(perturbarea funcţionalităţii sistemelor informatice), art. 364 (transferul

neautorizat de date informatice), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive

5

sau programe informatice), art. 367 (constituirea unui grup infracţional

organizat).

2. infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care a avut ca urmare

moartea unei persoane. Intră în această categorie toate infracţiunile la care

moartea persoanei s-a produs ca rezultat praeter intenţionat

3. infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de

către D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor

instanţe ierarhic superioare

4. infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală

prevăzute de art. 9 din L. nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale

5. alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa

Competenţa curţii de apel

Din punct de vedere al competenţei funcţionale curtea de apel judecă

în primă instanţă, judecă ca instanţă de apel, apelurile împotriva hotărârilor

penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale,

soluţionează conflictele de competenţă între instanţele din circumscripţia sa

altele decât cele care intră în competenţa tribunalului, soluţionează

contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în

cazurile prevăzute de lege, cererile de strămutare prevăzute de lege şi alte

cauze anume prevăzute de lege.

Precizare:

Potrivit art. 54 alin. 11 şi 1

2 din L. 304/2004 republicată astfel cum a

fost modificată prin OUG nr. 3/2014 contestaţiile împotriva hotărârilor

pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi

judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se

soluţionează în complet format dintr-un judecător; contestaţiile împotriva

hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în primă instanţă

de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un

judecător.

În primă instanţă curtea de apel judecă:

1. infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 (trădarea), art.

395 (trădarea prin transmiterea unor informaţii secrete de stat), art. 396

(trădarea prin ajutarea inamicului), art.397 (acţiuni împotriva ordinii

constituţionale), art. 399 ( acţiuni ostile contra statului), art. 400 (spionaj),

art. 401 (atentatul care pune în pericol securitatea naţională), art. 402 (

atentatul contra colectivităţii), art. 403 (actele de diversiune), art. 404

(comunicarea de informaţii false), art. 405 (propaganda pentru război), art.

6

406 (compromiterea unor interese de stat), art. 407 (divulgarea secretului

care periclitează securitatea naţională), art. 408 (infracţiuni contra

persoanelor care se bucură de protecţie internaţională), art. 409 (constituirea

de structuri informative ilegale), art. 410 (nedenunţarea unor infracţiuni

contra securităţii naţionale), art. 411 (cauze de reducere a pedepsei), art. 412

(sancţionarea tentativei) şi art. 438 (genocidul), art. 439 (infracţiuni contra

umanităţii), art. 440 (infracţiuni de război contra persoanelor), art. 441

(infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi), art. 442

(infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor), art. 443

(utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă), art. 444 (utilizarea

de mijloace interzise în operaţiunile de luptă), art. 445 (sancţionarea

tentativei).

Ca atare, curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile

prevăzute în Titlul X al părţii speciale din Codul penal mai puţin

infracţiunea de înaltă trădare şi din Titlul al XII-lea din Codul penal –

infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.

2. infracţiunile privind securitate naţională a României prevăzute în

legi speciale

3. infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de

procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe

4. infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori

judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi precum şi auditori

publici externi

5. infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în

condiţiile legii şi ceilalţi membrii ai Înaltului Cler care au cel puţin rangul de

arhiereu sau echivalent al acestuia

6. infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la ICCJ, de

judecătorii de la curţile de apel şi curtea militară de apel, precum, şi de

procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe

7. infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de Preşedintele

Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului

Poporului şi de chestori

Curtea de apel judecă cererile de strămutare în cazurile anume

prevăzute de lege.

Competenţa instanţelor militare:

Competenţa tribunalului militar.

Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de

militari până la gradul de colonel inclusiv şi alte cauze anume prevăzute de

lege.

7

Competenţa Curţii militare de apel

Curtea militară de apel judecă în primă instanţă, judecă apelurile

împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare , soluţionează

conflictele de competenţă invite între tribunalele militare din circumscripţia

sa precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de

acestea (de tribunalele militare) şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Curtea militară de apel judecă în primă instanţă:

1. infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi

438-445, săvârşite de militari

2. infracţiunile privind securitatea naţională a României prevăzute în

legi speciale săvârşite de militari

3. infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de

procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste

instanţe

4. infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali

Curtea militară de apel judecă cererile de strămutare în cazurile

prevăzute de lege

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ICCJ are competenţă de judecare a cauzelor penale în primă instanţă,

judecă ca instanţă de apel, ca instanţă de recurs, soluţionează conflictele de

competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor

aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de

strămutare în cazurile prevăzute de lege, contestaţiile formulate împotriva

hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi soluţionează şi alte cauze anume

prevăzute de lege.

Ca instanţă de fond ICCJ judecă în primă instanţă infracţiunile de

înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membrii din

România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii

Curţii Constituţionale, de membrii CSM, de judecătorii ICCJ şi de procurorii

de la Parchetul de pe lângă ICCJ.

Ca instanţă de apel ICCJ judecă apelurile împotriva hotărârilor

penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de

apel şi de secţia penală a ICCJ.

Ca instanţă de recurs ICCJ judecă recursurile în casaţie împotriva

hotărârilor penale definitive precum şi recursurile în interesul legii.

Precizare:

Pentru apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă

instanţă de curţile de apel şi de curtea militară de apel completul de

judecată este format din 3 judecători iar pentru apelurile împotriva

8

hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de secţia penală a ICCJ

completul este format în 5 judecători.

Pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de

drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel

şi curtea militară de apel, completul de judecată este format dintr-un

judecător. Pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul

judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi curtea militară de apel

completul de judecată este format din 3 judecători.

Pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de

drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la ICCJ completul

de judecată este format din 2 judecători iar pentru contestaţiile împotriva

încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de secţia penală a

ICCJ completul este de 5 judecători.

Probleme legate de competenţă în materia penală – Reunirea cauzelor

Prorogarea de competenţă – constă în extinderea competenţei normale

a organelor judiciare asupra unor cauze care în mod normal revin altor

organe judiciare. Prorogarea de competenţă poate interveni atât în ce

priveşte organele de cercetare penală cât şi instanţa de judecată aspect care

rezultă din conţinutul art. 63 C. proc. pen. Prorogarea operează în favoarea

organelor superioare în grad.

Prorogarea poate fi obligatorie sau facultativă.

Prorogarea obligatorie o întâlnim în 3 situaţii:

- în cazul infracţiunii continuate

- în cazul concursului formal de infracţiuni

- în cazul în care două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură

infracţiune.

Prorogarea este facultativă (este lăsată la aprecierea instanţei de

judecată) în următoarele situaţii:

- când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi

persoană;

- când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe

persoane

- când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea

cauzelor se impune pentru buna administrare a justiţiei.

Prorogarea facultativă este condiţionată în sensul că reunirea cauzelor

se dispune dacă prin aceasta nu se întârzie judecata. Prorogarea se poate face

numai în cazurile prevăzute de lege,

Reunirea cauzelor în cazurile menţionate îşi are raţiunea în necesitatea

bunei administrări a justiţiei. Prin reunire se dă posibilitatea creării unei

9

viziuni de ansamblu asupra tuturor împrejurărilor în care au fost comise

faptele, se evită posibilitatea pronunţării unor soluţii contradictorii, se

accentuează operativitatea activităţii procesuale.

Potrivit art. 43 alin. 3 C. proc. pen. reunirea cauzelor este dispusă sau

poate fi dispusă şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe

cauze cu acelaşi obiect.

În cazul în care competenţa după natura faptelor sau după calitatea

persoanelor aparţine unor instanţa egale în grad, competenţa de a judeca

toate faptele şi persoanele revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă

instanţele sunt de grad diferit, competenţa aparţine instanţei superioare în

grad.

Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă

pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei

anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a

pronunţat achitarea (art. 44 alin. 2 C. proc. pen.).

Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni

sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunile la care acestea se

referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine

unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele revine

instanţei superioare în grad.

Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară competenţa revine

instanţei civile.

Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine

instanţei civile echivalente în grad competente.

Reunirea cauzelor se poate dispune din oficiu de către instanţa căreia

îi revine competenţa de judecată în urma prorogării de competenţă sau la

cererea procurorului ori a părţilor.

Reunirea cauzelor se poate face fie în faţa primei instanţe, chiar în

rejudecare după desfiinţarea sau casarea hotărârii sau poate fi făcută în faţa

instanţei de apel.

Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra reunirii cauzelor

poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă instanţa se pronunţă asupra

reunirii cauzelor la acelaşi termen la care soluţionează cauza pe fond atunci

hotărârea poate fi sentinţă sau decizie, după caz.

Disjungerea este dispusă motivat de necesitatea unei mai bune

desfăşurări a judecăţii, fiind operaţiunea prin care cauzele se despart fie cu

privire la unii dintre inculpaţi, fie cu privire la unele dintre infracţiuni. Din

modul de redactare a art. 46 C. proc. pen. care reglementează disjungerea

rezultă că poate opera în caz de participaţie penală sau de pluralitate de

10

infracţiuni. Instanţa se pronunţă asupra disjungerii prin încheiere, din oficiu

ori la cererea procurorului sau părţilor.

Chestiunile prealabile – sunt probleme de natură extrapenală care se

impun a fi rezolvate înainte de rezolvarea cauzei penale, de soluţionarea

cărora depinde rezolvarea fondului cauzei penale.

De exemplu instanţa penală investită cu soluţionarea acţiunii civile

alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal este competentă să

constate nulitatea unui certificat de moştenitor eliberat cu nerespectarea legii

civile în cazul exercitării acţiunii civile faţă de succesorii inculpatului

decedat indiferent dacă nulitatea este de competenţa unei instanţe de grad

egal sau diferit faţă de instanţa penală.

La soluţionarea chestiunii prealabile instanţa penală procedează

potrivit normelor din materia căreia aparţine acea chestiune.

Instanţa penală nu poate soluţiona chestiuni prealabile pentru care

competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.

Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei

chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa

instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa

infracţiunii.

Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării

faptei şi în caz de schimbare a calităţii inculpatului

Potrivit art. 49 C. proc. pen. instanţa sesizată cu judecarea unei

infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă, după schimbarea

încadrării juridice infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Din

această reglementare rezultă că schimbarea încadrării juridice se poate face

în tot cursul cercetării judecătoreşti. Dacă datele sau împrejurările care

determină schimbarea încadrării juridice existau înainte ca instanţa să fi fost

sesizată, dar nu s-a ţinut seama de ele se poate invoca excepţia de

necompetenţă.

Suntem în prezenţa unei prorogări de competenţă şi în situaţia în care

printr-o lege nouă se recalifică fapta în cursul judecării cauzei caz în care

instanţa sesizată rămâne competentă, dacă prin legea nouă nu se prevede

altfel.

Când competenţa instanţei este determinată de calitatea persoanei (de

ex: art. 40 alin. 1 C. proc. pen. - textul face trimitere la competenţa de a

judeca în primă instanţă a ICCJ, competenţă care e determinată după

calitatea persoanei). Instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă

inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are acea calitate în cazurile în

care fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu sau s-a dat citire actului de

11

sesizare a instanţei. Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu

determină schimbarea competenţei, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 40

alin. 1 C.p.p. menţionat.

Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de necompetenţă

Orice instanţă este obligată să-şi verifice din oficiu competenţa sub

toate formele ei. Această verificare se face imediat după sesizare. Dacă se

constată fie la momentul sesizării, fie pe parcursul procesului penal că nu

este competentă să judece cauza instanţa îşi declină competenţa.

Instanţa care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de

judecată pe care o desemnează ca fiind competentă printr-o hotărâre de

declinare.

Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după

calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat,

probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care

şi-a declinat competenţa.

În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele

administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin.

Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.

Partea nemulţumită poate invoca excepţia de necompetenţă în faţa

instanţei sesizate prin hotărârea de declinare.

Instanţa sesizată prin hotărârea de declinare din oficiu îşi verifică ea

însăşi competenţa.

Conflictul de competenţă

Există conflict de competenţă pozitiv când două sau mai mult instanţe

se recunosc concomitent competente să soluţioneze o cauză.

Există conflict de competenţă negativ când două sau mai multe

instanţe îşi declină reciproc competenţa.

Atât conflictul negativ cât şi cel pozitiv se soluţionează de instanţa

ierarhic superioară instanţelor aflate în conflict. Această instanţă în cazul

conflictului pozitiv este instanţa superioară celei care s-a declarat cea din

urmă competentă, iar în cazul conflictului negativ este instanţa superioară

celei care şi-a declinat cea din urmă competenţa.

Judecarea cauzei se suspendă până la soluţionarea conflictului pozitiv

de competenţă.

Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă

constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care

12

a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună,

trimite dosarul instanţei superioare comune.

Excepţiile de necompetenţă – sunt mijloace legale folosite de

participanţi la procesul penal pentru a invoca lipsa de competenţă a

organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procedura judiciară în vederea

desesizării acestuia.

Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate din oficiu, de procuror, de

persoana vătămată sau de părţi.

Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a

instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot

cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive. Nerespectarea

acestei dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii absolute (art. 281 alin. 1 lit. b)

Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a

instanţei superioare celei competente potrivit legii precum şi excepţia de

necompetenţă teritorială pot fi invocate până la începerea cercetării

judecătoreşti. După acest moment instanţa rămâne competentă a judeca

pricina chiar dacă competenţa ar aparţine altei instanţe.

Nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după

calitatea persoanei, în cursul judecăţii, atunci când judecata a fost efectuată

de o instanţă inferioară celei legal competente este şi motiv de recurs în

casaţie prevăzut de art. 438 alin. 1 pct. 1 C.p.p.

Dispoziţii privitoare la competenţă aplicabile în faza de urmărire

penală

Art. 63 C. proc. pen. arată că în cursul urmăririi penale se aplică

dispoziţiile care reglementează competenţa teritorială, reunirea cauzelor,

disjungerea şi după calitatea persoanei care sunt reglementate corespunzător

pentru faza judecăţii (din art. 41-46 şi 48 C. proc. pen.).

În faza de urmărire penală nu se aplică art. 44 alin. 2.

Declinarea de competenţă se face prin ordonanţă de către procuror.

Conflictul de competenţă între procurori se rezolvă de procurorul ierarhic

comun. Conflictul de competenţă între organele de cercetare penală se

rezolvă de procurorul care exercită supravegherea penală, iar dacă

procurorul nu exercită supravegherea asupra tuturor organelor de cercetare

penală aflat în conflict de competenţă, rezolvarea o face prim procurorul

parchetului.

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. Strămutarea cauzelor

penale

13

Pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi

pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate prin

intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este

înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale. Aceste remedii

sunt incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

Incompatibilitatea – Poate fi considerată ca o instituţie prin

intermediul căreia o anumită persoană care face parte dintr-un organ judiciar

este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală

concretă în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra

obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei de către

persoana respectivă.

În art. 64 Cod procedură penală incompatibilitatea este reglementată

astfel:

„(1) Judecătorul este incompatibil dacă:

a. a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect

procesual principal, chiar şi în altă cauză;

b. este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află

într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una

dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu

reprezentantul acestora;

c. a fost expert sau martor, în cauză;

d. este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual

principal;

e. a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în

calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător

sau a unei instanţe de judecată;

f. există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este

afectată.

(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care

sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află

într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 Cod penal.

(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai

poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la

rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi

cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile

de atac.

(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva

soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în

aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

14

(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la măsura supusă

contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei”.

Trecând în revistă motivele de incompatibilitate se poate remarca:

Incompatibilitatea este incidentă indiferent de felul reprezentării

(legală sau convenţională) şi chiar dacă calitatea de reprezentant sau avocat a

fost avută într-o cauză care nu are nicio legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Se observă că incompatibilitatea este extinsă şi asupra relaţiei de

afinitate care ar putea exista între judecători, afinitatea fiind înţeleasă ca

fiind legătura dintre soţi şi rudele celuilalt soţ. Afinitatea nu poate fi reţinută

între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.

Se observă, de asemenea, că în text se face trimitere la art. 177 Cod

penal sub aspectul includerii şi a persoanelor care au stabilit relaţii

asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii în cazul în care

convieţuiesc.

În ce priveşte motivul referitor la expert sau martor, acesta se

fundamentează pe ideea că expertul şi-a exprimat părerea în legătură cu

anumite aspecte ale cauzei penale iar pe de altă parte că persoana care a

furnizat o probă într-o cauză penală să nu poată, ulterior, chiar ea să

evalueze proba respectivă.

În ce priveşte motivul privitor la suspiciunea rezonabilă, aria de

cuprindere este nelimitată, orice eveniment sau împrejurare putând fi

invocată dacă şi măsura în care acestea ar avea ca efect ştirbirea

imparţialităţii.

Cele mai des întâlnite în practica judiciară sunt cazurile privitoare la

compunerea completului de judecată în situaţia casării cu trimitere a cauzei,

a schimbării încadrării juridice a faptelor sau a schimbării calităţii din

procuror în judecător. Practica judiciară este constantă în sensul că punerea

în discuţia părţilor de către judecător a schimbării încadrării juridice a faptei

şi chiar schimbarea încadrării juridice a faptei nu are semnificaţia unei cauze

de incompatibilitate deoarece această schimbare nu reprezintă o modalitate

de soluţionare parţială a cauzei, fiind o problemă procedurală ce nu priveşte

soluţionarea nemijlocită a cauzei (Această practică a devenit unitară

începând cu decizia nr. 442/1992 a CSJ). Judecătorul este, de asemenea,

incompatibil dacă a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în

judecată, a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a

soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării

preventive în cursul urmăririi penale. În genere, incompatibilitatea intervine

dacă judecătorul s-a pronunţat pe fond asupra pricinii sau s-a pronunţat cu

privire la elemente esenţiale ale cauzei penale iar nu şi atunci când, făcând

15

parte din completul de judecată, a participat la dezlegarea unor chestiuni

procedurale.

Dispoziţiile privind incompatibilitatea judecătorului prevăzute în art.

64 alin. 1 lit. a-d şi f se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.

Motivele de incompatibilitate prevăzute în art. 64 alin. 1 se aplică şi

magistratului asistent şi grefierului.

Procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în

aceeaşi cauză, să exercite funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la

judecarea acelei cauze în primă instanţă şi în căile de atac.

Abţinerea – Este modalitatea prin care unele din persoanele aflate în

stare de incompatibilitate declară că nu participă în cauza respectivă.

Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat

la cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.

Recuzarea – Este mijlocul procesual prin intermediul căruia părţile,

subiecţii procesuali principali sau procurorul cer ca o persoană incompatibilă

să nu participe în cauza respectivă. Cererea de recuzare se formează oral sau

în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cauzei de

incompatibilitate. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a

procurorului chemat să decidă asupra recuzării. Cererea de recuzare poate

privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată. Cererea

de recuzare formulată oral se consemnează fie într-un proces verbal fie în

Încheierea de şedinţă. Abţinerea şi recuzare se soluţionează în funcţie de

faza în care se află procesul penal, iar competenţa de soluţionare este diferită

în funcţie de calitatea persoanei care se abţine sau este recuzată. Procedura

de soluţionare a abţineri şi recuzării este comună. Abţinerea sau recuzarea

judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară

se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.

Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de

judecată se soluţionează de un alt complet de judecată. Determinarea acestui

complet de judecată este reglementată prin regulamente instanţelor.

Abţinerea sau recuzarea magistratului asistent se soluţionează de completul

de judecată, iar a grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi

libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau după caz, de completul de

judecată.

Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face cu celeritate în cel mult 24

de ore, în camera de consiliu putându-se efectua în vederea soluţionării orice

verificări ar considera necesar cel investit cu soluţionarea cererii.

Prin încheierea de soluţionare a abţinerii sau recuzării care nu este

supusă nici unei căi de atac, în caz de admitere se stabileşte în ce măsură

actele efectuate până la acel moment în cauza penală sunt menţinute. Dacă

16

este recuzată întreaga instanţă sau dacă nu se poate constitui un complet care

să soluţioneze cererea de abţinere sau recuzare, cererea va fi soluţionată de

instanţa ierarhic superioară. Abţinerea sau recuzarea persoanei care

efectuează urmărirea penală intră în competenţa de soluţionare a

procurorului care supraveghează urmărirea penală. Acesta soluţionează

abţinerea sau recuzarea prin ordonanţă definitivă care nu este supusă nici

unei căi de atac în cel mult 48 de ore. În orice fază a procesului penal

procurorul se poate abţine sau poate fi recuzat. Soluţionarea abţinerii sau

recuzării se face de procurorul ierarhic superior căruia i se adresează

declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare sub sancţiunea

inadmisibilităţii. Acesta soluţionează abţinerea sau recuzarea în 48 de ore

prin ordonanţă definitivă. Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea

cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice

măsuri care justifică urgenţa (art. 7 alin. CPP).

Strămutarea judecării cauzelor penale

Strămutarea este instituţia procesuală prin intermediul căruia o

anumită cauză penală este luată din competenţa unei instanţe şi este dată

spre rezolvare unei alte instanţe de grad egal. În cazul strămutării suntem

prezenţa unei deviaţii de la competenţa teritorială obişnuită, aceasta fiind

înlocuită.

Motivele de strămutare sunt determinate generic de art. 71 CPP,

legiuitorul făcând trimitere la existenţa unei suspiciuni rezonabile a ştirbirii

imparţialităţii judecătorilor, „datorită împrejurărilor cauzei calităţii părţilor,

ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice”. Strămutare

poate fi cerută de părţi sau de procuror. Nu este admisibilă cererea de

strămutare făcută în cursul de cameră preliminară. Competenţa de

soluţionare a cererii de strămutare aparţine ICCJ, în cazul în care se cere

strămutarea de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel. În

celelalte cazuri curtea de apel strămută judecare unei cauze de la un tribunal

sau după caz de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de

acelaşi grad din circumscripţia sa.

Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea, trebuie

să fie motivată în fapt şi în drept, să se facă menţiune dacă inculpatul este

supus unei măsuri preventive şi să fie însoţită de înscrisurile doveditoare,

dacă şi în măsura acestea sunt invocate. Prealabil judecării cererii de

strămutare instanţa competentă poate solicita informaţii de la instanţa de

unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic

superioare acesteia. Soluţionarea cererii se face în şedinţă publică chiar şi în

17

lipsa părţilor în termen de cel mult 30 de zile. Dacă cererea este respinsă nu

poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Dacă cererea este

admisă se pronunţă o sentinţă prin care se desemnează o altă instanţă egală

în grad să soluţioneze cauza penală menţionându-se în cuprinsul hotărârii

ce măsuri se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a

strămutat cauza.

Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei

Această instituţie procesuală relativ nouă în legislaţia noastră (apare în

legislaţia noastră pentru prima data prin Legea nr. 356/2006) reprezintă o

modalitate de schimbare a instanţei competente a fi sesizată prin rechizitoriu

cu judecarea cauzei. În acest sens art. 76 CPP reglementează ipoteza în care

procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere

ICCJ să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în

care se va emite rechizitoriu. Corelativ procurorul poate cere curţii de apel

competente să desemneze un alt tribunal sau după caz o altă judecătorie în

cazul în care se va emite rechizitoriu. Legiuitorul circumstanţiază motivarea

cererii de desemnare a altei instanţe prin trimitere la motivele strămutării.

Instanţa sesizată cu o astfel de cerere se pronunţă prin încheiere motivată

definitivă.