CUPRINS

Cuvântul de mulţumire

Cuvânt înainte

Introducere

Partea 1 Teoria cuantică şi conştiinţa (Prefaţă la Partea 1)

Capitolul 1 Realismul şi cele trei mari filozofii metafizice

Capitolul 2 Fizica clasică de la Newton la Einstein

1

Capitolul 3 Fizica cuantică de la Planck şi Einstein la Bohr, Heinsberg, de Broglie

şi Schrödinger

Capitolul 4 Undele şi interferenţa, paradoxul pisicii lui Schrödinger, inegalitatea lui

Bell

Capitolul 5 Mintea conştientă şi liberul arbitru

Capitolul 6 Ce înseamnă teoria cuantică?

Capitolul 7 O interpretare a teoriei cuantice în concordanţă cu idealismul monistic

Partea 2 Metafizica non-dualităţii (Prefaţă la Partea 2)

Capitolul 8 Domeniile transcendentale

Capitolul 9 Percepţia

Capitolul 10 Învăţământul non-dualităţii

Capitolul 11 Funcţionarea minţii

Capitolul 12 Non-dualitatea, religia şi credinţa

Capitolul 13 Câteva metafore utile

Capitolul 14 Spaţiu, timp, cauzabilitate, destin

Capitolul 15 Liberul arbitru şi responsabilitatea

Capitolul 16 Iubirea

Partea 3 Sfârşitul suferinţei şi descoperirea adevăratei noastre naturi (Prefaţă la

Partea 3)

Capitolul 17 Cum să-şi trăiască fiecare viaţa

2

Capitolul 18 Practici şi învăţători

Capitolul 19 Acceptarea şi capitularea

Capitolul 20 Dezidentificarea prin înţelegere

Capitolul 21 Dezidentificarea prin negaţie

Capitolul 22 D ezi dentificarea prin introspecţie

Capitolul 23 Dezidentificarea prin meditaţie

Capitolul 24 Dezidentificarea prin acceptare

Capitolul 25 Rezumat foarte scurt

Appendix Resurse şi învăţaţi

Cuvânt înainte

Introducere

Din 1992 până în 1995 am predat studenţilor umanişti de la Universitatea

Virginia, mai multe cursuri despre realitate şi conştiinţă, în conformitate cu

teoria cuantică. Aceste cursuri au încercat să contureze într-un mod cât mai pe

înţelesul unui om care nu se ocupă de ştiinţă, motivele pentru care conştiinţa

este o parte necesară şi acceptată de cele mai largi interpretări ale fizicii

cuantice. Pentru aceste cursuri, am scris concis şi complet note pe care le-am

înmânat studenţilor mei şi care rezumau punctele centrale, pentru a le face cât

3

mai clar posibil baza ştiinţifică a cursului. O versiune rafinată şi revizuită a

acestor note este cuprinsă în Partea 1 a acestei lucrări.

În 1995, 1996 şi 1998, din nou pentru studenţii care nu au o formaţie ştiinţifică,

am predat cursuri despre non-dualitate sau Advaita, începând cu informaţiile

descrise ştiinţific în Partea 1, urmate în Partea 2 de câteva capitole teoretice

despre metafizica non-dualităţii şi concluzionând cu predarea unor înţelepţi

iluminaţi contemporani (jnani). În mod obişnuit, înţelepţii nu sunt interesaţi să

predea principiile non-dualităţii într-un mod sistematic şi logic ca acesta, pentru

că un astfel de sistem conceptual poate fi o închisoare pentru minte,

conducând-o la a crede că ea se poate transcende pe sine doar printr-un

sistem de conducere (să iasă din închisoarea proprie, autoimpusă). Cu toate

acestea, pentru scopurile predării, am scris un set de note şi pentru aceste

seminarii.

Până în 1998 am îmbunătăţit şi rafinat aceste note, după cum experienţa şi

intuiţia mea au evoluat şi după cum am fost în legătură cu alţi înţelepţi.

Deşi există o mică parte din Partea 1 cu care unii oameni de ştiinţă nu sunt de

acord, dând suficient timp studiului minuţios, există însă un material

considerabil în Partea 2 şi Partea 3, care ar putea fi în dezacord cu ceea ce

spun unii înţelepţi. Motivul pentru care există această diferenţă este acela că

ştiinţa operează în întregime cu concepte ce pot fi văzute ca fiind consistente

sau nu, în concordanţă sau nu cu observaţiile, în timp ce pentru un înţelept

este imposibil să folosească conceptele pentru a descrie Realitatea, deoarece

Realitatea transcende toate conceptele. În ştiinţă, concepte sunt (sau nu sunt)

adevărate, în timp ce în învăţăturile spirituale, conceptele doar pot arăta spre

Adevăr. Pentru a sparge închisorile conceptuale în care trăim, înţelepţii

folosesc conceptele ca pe nişte instrumente, dar după ce conceptele au fost

folosite ele trebuie aruncate căci altfel devin lanţuri în sclavia noastră. Cu toate

acestea, în Partea 2 şi în Partea 3 există multe concepte, care sunt

susceptibile de a fi verificate prin observaţii directe, de cei care gândesc că se

mai află încă într-o astfel de închisoare, sporindu-le astfel încrederea în

învăţăturile următoare.

Cititorul care nu este interesat de teoria cuantică, poate obţine un curs

prescurtat dar complet, doar prin omiterea Capitolelor 2, 3, 4, 6, 7 şi 8. Acestea

sunt capitolele care arată că fizica este incompletă fără conştiinţă; ele nu sunt

necesare pentru înţelegerea materialului rămas.

Unii poate doresc să citească doar un scurt curs despre principiile şi practicile

4

Advaita. Acestea se găsesc în Capitolele 9, 10, 11, 20, 21, 22, 23 şi 24.

Capitolul 25 este un rezumat al cursului şi de fapt un (foarte) scurt curs în sine.

Partea 1

Partea 1 Teoria cuantică şi conştiinţa

Prefaţă la Partea 1

Partea 1 este alcătuită din temeliile filozofice şi ştiinţifice ale acestui Curs în

Conştiinţă.

Stabilim contextul discuţiei noastre în trei mari tipuri ale filozofiei metafizice,

punem întrebări ce apar în mod natural atunci când cineva începe un studiu al

minţii conştiente, rezumăm datele ştiinţifice pe care trebuie să le luăm în

consideraţie pentru a înţelege fenomenul conştiinţei şi facem o simplă

descriere a teoriilor filozofice şi ale mecanicii cuantice, deoarece avem nevoie

să includem conştiinţa în descrierea pe care o vom face lumii materiale.

Vom vedea că din punct de vedere ştiinţific, nu numai că este imposibil să

înţelegem lumea materială fără a lua în consideraţie conştiinţa observatorului,

dar de fapt aceasta este Conştiinţa ce se manifestă în lume. Totuşi, ceea ce

există nu poate fi conştiinţa individuală a observatorului, ci ea trebuie să fie

Conştiinţa universală non-localizată.

Partea 1

Capitolul 1 Realismul şi cele trei mari filozofii metafizice

1.1 Ipoteza realismului, o necesitate pentru a supravieţuire şi pentru ştiinţă?

5

1.2 Materialismul, filozofia că totul este materie, sau în cele din urmă, totul este

guvernat de o lege fizică

1.3 Dualismul cartezian, filozofia că atât materia cât şi mintea sunt ambele

primordiale şi ireductibile

1.4 Idealismul, filozofia că mintea este totul şi totul este mintea

Capitolul 1

Realismul şi cele trei mari filozofii metafizice

1.1 Ipoteza realismului, o necesitate pentru a supravieţuire şi pentru ştiinţă?

Realismul este presupunerea faptului că există o lume reală, ce este exterioară

minţilor noastre individuale şi a simţurilor noastre, şi ea există chiar dacă noi

suntem observatori sau nu. Această prezumţie nu poate fi dovedită deoarece

toate percepţiile noastre, fără excepţie, sunt imagini mentale şi noi nu avem

mijloace să mergem dincolo de imaginile noastre mentale. De obicei, există un

mijloc pe care îl folosim fără să ne gândim niciodată la el. Presupunem că

biroul şi calculatorul din interiorul său există şi după ce noi ne părăsim munca,

la sfârşitul zilei, şi ele vor fi tot acolo şi atunci când noi ne întoarcem la lucru, a

doua zi dimineaţă. Când la sfârşitul zilei ne conducem maşina spre casă,

presupunem că atunci când vom sosi acasă, casa sau apartamentul nostru va

fi tot acolo şi va continua să rămână acolo în timpul absenţei noastre, după ce

noi am plecat dimineaţa la serviciu. Presupunem că prietenii, rudele şi

cunoştinţele noastre există chiar dacă noi nu îi putem vedea şi vorbi, chiar dacă

noi ne gândim sau nu la ei. Presupunem că părinţii noştri au existat şi înainte

ca noi să ne naştem şi că cei mai mulţi oameni pe care-i cunoaştem vor trăi şi

după ce noi vom muri. Deci, multe din experienţele noastre de fiecare zi,

repetabile, confirmă această presupunere despre care cei mai mulţi dintre noi

cu greu se îndoiesc. Ea este o prezumţie cu o enormă valoare de supravieţuire:

ştim că o maşină cu viteză mare poate să ne omoare în timp ce traversăm

strada fiind absorbiţi de gânduri sau inconştienţi, ştim că un glonţ rătăcit de la

un vânător poate instantaneu să ne şteargă conştiinţa fără să ne avertizeze şi

ştim că am putea muri din cauza vreunui factor extern, virus, bacterie sau

otravă.

6

Pentru ca ştiinţa să funcţioneze şi să înflorească, este necesară prezumţia unei

realităţi exterioare. În cea mai mare parte, ştiinţa este descoperirea şi explicaţia

lumii exterioare. Fără această presupunere ar exista numai gânduri şi imagini

ale propriei noastre minţi (care ar fi singura minte existentă) şi nu ar mai fi

necesară ştiinţa sau orice altceva.

Completând presupunerea realităţii exterioare, noi facem de asemenea

presupunerea că această realitate este obiectivă. În mod repetat, aceasta este

confirmată de experienţele noastre zilnice şi de observaţiile ştiinţifice.

Obiectivitatea înseamnă observaţii, experimente sau măsurători efectuate de o

persoană, ce pot fi făcute şi de o altă persoană care va obţine acelaşi rezultat,

sau unul similar. A doua persoană va fi capabilă să confirme dacă rezultatele

sunt aceleaşi sau similare, prin consultarea sa cu cea dintâi. De aceea, pentru

obiectivitate, comunicarea este esenţială. De fapt, o observaţie ce nu este

comunicată şi acceptată, nu este acceptată în general ca fiind o observaţie

validă a realităţii obiective. Întrucât este cerut acordul, realitatea obiectivă este

uneori numită realitate în consens.

Aşa cum am mai spus înainte, ştiinţa presupune că realitatea obiectivă este

exterioară minţilor ce o observă. Chiar şi psihologii fac această presupunere în

studiile lor asupra funcţionării mentalului, atunci când studiază minţile altora, nu

însă şi minţile lor proprii. Rezultatele sunt obiective pentru că ele pot fi

comunicate altor minţi şi comparate. Astfel, ceea ce noi am fi putut considera

uneori ca fiind subiectiv, fenomene mentale, sunt chiar cu adevărat obiective şi

în acest sens psihologia este cu adevărat o ştiinţă obiectivă.

Ce putem spune despre persoana care îşi observă propriile sale gânduri şi alte

impresii mentale? În acest caz, este clar că realitatea pe care persoana o

observă direct nu este cu totul exterioară, dar ea poate fi încă comunicată şi

comparată cu observaţiile interne similare ale altora, deci o putem privi ca fiind

obiectivă dacă există acord. De exemplu, nu există nici o dificultate atunci când

comparăm paşii pe care-i facem mental în timpul rezolvării unei probleme de

matematică sau chiar atunci când comparăm experienţele noastră de teamă

sau de furie, dacă noi răspundem la aceeaşi stimuli exteriori. Dacă acceptăm

că vedem sau simţim acelaşi lucru, atunci putem de asemenea defini aceste

impresii mentale ca fiind obiective. În acest caz, este evident că aceiaşi stimuli

“exteriori” trebuie să fie prezenţi la noi amândoi, deci aceasta este cu adevărat

o lărgire a realităţii externe. De fapt, toate observaţiile ale aşa–numitei realităţi

exterioare sunt cu adevărt observaţile propriilor noastre imagini mentale, la

7

răspunsul unor stimului presupuşi exteriori. Trebuie să ţinem minte aici că

“exterior” înseamnă exterior minţii şi nu neapărat exterior corpului. De exemplu,

dacă aş simţi o durere ca răspuns la înţepătura unui ac de siringă sau dacă am

o răceală, nimeni nu ar mai pune la îndoială obiectivitatea observaţiei mele.

Dacă întrebăm acum: ”Ce este pur şi simplu experienţa subiectivă?”, vom fi

conduşi să considerăm experienţele ce sunt pur interioare minţii şi care nu sunt

rezultatul direct al unor stimuli “exteriori”. Exemple de fiecare zi a unor astfel de

experienţe sunt gândurile, imaginaţia, visele, viziunile etc. Totuşi, multe astfel

de experienţe sunt asemănătoare cu cele ale altor oameni, pe care le-am putea

însă comunica lor uşor, aşa că ele au o calitate obiectivă şi din acest motiv nu

sunt considerate în mod obişnuit pur subiective. Acest tip de obiectivitate este

aşadar bazat pe ceea ce oamenii denumesc ca fiind „normal” într-o experienţă

obişnuită. De fapt, unii ar putea defini “normalitatea” ca fiind condiţia de a avea

astfel de experienţe.

Acum noi trebuie să considerăm experienţele care sunt doar interioare minţii,

dar care ies în afară limitei normalităţii, aşa cum a fost ea definită mai sus.

Aceste tipuri de experienţe am putea să le numim pur subiective, deoarece ele

nu sunt uşor de comunicat altora şi din acest motiv lipsesc atât stimulii externi

cât şi obiectivitatea. Exemple sunt halucinaţiile, deziluziile, experienţele

religioase sau altele greu de exprimat şi experienţele trezirii sau ale realizării

sinelui. Este limpede că definiţia pe care noi o dăm subiectivităţii depinde de

definiţia dată normalităţii. De fapt, vom vedea mai târziu că minţile “normale”

pot fi considerate suferind cu adevărat de mari deziluzii şi că toată suferinţa

“normală” este rezultatul acestei deziluzii.

Ca un punct al acestei probleme, am putea întreba:” Lucrează ea mintea atunci

când noi nu o observăm?”. O astfel de funcţionare mentală, dacă există,

trebuie dedusă atâta vreme cât ea nu este observată direct, însă există

anumite tipuri de experimente ce puternic indică că există numeroase astfel de

procese mentale. Mai târziu, vom vorbi despre unele dintre ele. Chiar în

experienţa noastră de zi cu zi, uneori mintea va lucra asupra unor probleme în

mod inconştient, soluţia va apare brusc, părând o strălucire de geniu.

Am spus că ştiinţa presupune că realitatea exterioară există chiar dacă este

sau nu observată, însă acesta nu poate fi demonstrată atâta vreme cât toate

observaţiile noastre sunt pur şi simplu imagini mentale. O afirmaţie despre

adevărata sa natură nu poate fi demonstrată printr-o ipoteză fizică, dar este

numită o ipoteză metafizică. (O astfel de ipoteză poate fi numită şi axiomă.)

8

Astfel, piatra de temelie a întregii ştiinţe nu este deloc ştiinţa, ci metafizica! Nu

numai natura ştiinţei, dar la fel de bine experienţele noastre de viaţă, ar fi fost

fundamental schimbate dacă această ipoteză nu ar fi fost făcută. Mai târziu, în

curs, vom dezbate o învăţătură în care nu se mai impune această ipoteză şi

care ne dă un tablou radical diferit, despre noi şi despre lume.

1.2 Materialismul, filozofia că totul este materie, sau în cele din urmă, totul este

guvernat de o lege fizică

Cel mai vechi reprezentant al filozofiei materialismului a fost Democrit (filozof

grec, 460-370 î.H.) El a postulat o lume compusă în întregime din particule

materiale, invizibile, numite atomi. Aceşti atomi aveau formă, masă şi mişcare,

însă nu aveau şi alte calităţi, precum culoare sau miros. Mai târziu, aceste

calităţi au fost considerate ca fiind subiective şi au fost completate de către

observator, care a fost considerat de asemenea ca fiind alcătuit din atomi.

Reformarea protestantă iniţiată în Germania în anii 1520, de călugărul

augustinian Martin Luther (1483–1546), a stimulat o asemenea emulaţie încât

ordinea catolică din acele timpuri a fost răsturnată şi înlocuită de noile ordini

religioase, politice şi ştiinţifice ale secolului al XVII–lea. Atomismul a fost

reînviat în 1640 de către savantul şi preotul catolic francez Pierre Gassendi

(1592–1655), care a căutat să îmbine teoria cu doctrina catolică. Totuşi,

începând cu anul 1640, eliberarea ştiinţei de sub autoritatea bisericii, de către

filozofii dualismului cartezian (vezi Secţiunea 1.3) şi avansul ştiinţific enorm ce

a urmat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea a consolidat autoritatea

materialiştilor, iar materialismul a devenit filozofia dominantă în lumea

occidentală.

Chiar cei care susţin că deţin alte filozofii decât materialismul, sunt influenţaţi

de acesta, poate în moduri de care nu sunt total conştienţi. Principiul său

fundamental este acela că materia şi energia sunt pe primul loc şi toate

celelalte pe locul secund, în sensul că toate celelalte derivă din materie şi

energie, su sunt roadele lor. Până la apariţia teoriei cuantice în anii 1920 şi a

întrebărilor fundamentale despre natura materiei, această filozofie a fost uneori

extinsă, susţinând că legile fizice sunt primordiale materiei şi energiei, şi de

exemplu, totul poate fi explicat şi înţeles în termenii legilor fizice. Acesta este

numit scientism sau materialism ştiinţific.

Bineînţeles, aceasta solicită imediat întrebarea: ”Ce este aceea o lege fizică?”.

Cineva ar putea spune că legea fizică include toate legile realităţii, în care caz

9

întrebarea devine fără sens. Pentru scopul nostru, vom restrânge definiţia

legilor fizice la acele legi care sunt recunoscute ca fiind părţi ale fizicii. Prin

fizică vom înţelege studiul exteriorului, al realităţii obiective definite mai sus.

Aşadar, vom înţelege materialismul ca fiind acea filozofie în care realitatea

exterioară obiectivă este primordială şi orice altceva, precum fenomenul

mental, sunt derivate din ea sau este efectul unei astfel de realităţi.

Răspândita credinţă în materialism are efecte profunde asupra vieţii şi asupra

societăţii noastre. Dacă noi gândim în acest mod, trebuie să conchidem că

totul, inclusiv noi şi viaţa noastră, este guvernat complet de legile fizice. Legile

fizice sunt singurele guvernate de dorinţele, speranţele, etica, ţelurile şi

destinele noastre. Materia şi energia trebuie să fie ţinta noastră principală,

subiectul tuturor dorinţelor şi ambiţiilor noastre, şi anume, aceasta înseamnă că

viaţa noastră trebuie să se centreze pe acumularea bunurilor materiale (inclusiv

corpurile) sau în cele din urmă să le rearanjăm şi să le schimbăm pentru a ne

produce un maxim de satisfacţie materială şi de plăcere. Trebuie să ne

cheltuim toată energia în această căutare, pentru că nu poate exista un alt

scop şi în toate acestea noi nu avem altă alegere deoarece suntem guvernaţi

în totalitate de legile fizice. Ne putem simţi ca fiind prinşi într-o capcană de

toate aceste credinţe şi dorinţe, însă nu putem să le clătinăm, căci ele ne

domină în totalitate.

O formulare succintă şi personalizată a filozofiei materialiste este: ”Eu sunt

corpul.”

Putem să credem că noi nu suntem de acord deloc cu această filozofie, dar

totuşi să ne mai gândim puţin la acest lucru. Oare nu credem noi că suntem

servitorii şi prizonierii corpurilor noastre, că noi trebuie să le preţuim sub

ameninţarea foamei, a setei, a bolii şi a disconfortului? Grija noastră

primordială nu este oare opera caritabilă a corpurilor noastre, chiar în măsura

în care ne planificăm întregul nostru viitor sau reînviem întregul nostru trecut?

Chiar dacă înlocuim corpul nostru cu al altcuiva, încă ne mai domină aceleaşi

forţe. Suntem aproape complet orientaţi asupra corpului, adică pătrunşi de

materie. În această încurcătură există totuşi puţină libertate. Chiar dacă

domeniul psihologiei a fost influenţat de către materialism, principalul rezultat a

fost teza comportamentală („behaviorism”), care explică faptul că

comportamentul nostru în totalitate este determinat de motivaţiile materialiste,

iar conştiinţa şi conştienţa noastră nu au asupra sa nici un efect. Aceasta a fost

o premiză utilă multor cercetări psihologice, în mod particular asupra

10

animalelor. Ea a lucrat de asemenea în gândirea societăţii, cu rezultatul că

instituţiile sociale încearcă în mod obişnuit să ne modifice comportamentul

oferindu-ne stimulente materiale. De fapt, acest tip de comportament modificat

lucrează cu adevărat în măsura în care noi am adoptat credinţele materialiste.

O problemă majoră a filozofiei materialiste este aceea de a explica conştiinţa

sau mintea. Materialiştii pot cu greu nega existenţa conştiinţei, deoarece

aceasta este o experienţă universală. Explicaţia general acceptată este aceea

că conştiinţa este un epifenomen, sau o caracteristică ieşită la iveală din

materie. Ea se dezvoltă atunci când obiectele materiale ating un anumit nivel

de complexitate, acela al organismelor vii, sau în cele din urmă, anumite tipuri

ale lor. Totuşi, deoarece ea este complet dependentă de materie, pentru a

exista, nu poate afecta sau influenţa materia, ci poate fi numai conştientă de

aceasta. Materia este încă primordială.

1.3 Dualismul cartezian, filozofia că atât materia cât şi mintea sunt ambele

primordiale şi ireductibile

Această filozofie a fost pentru prima dată propusă în 1641 de René Descartes

(savant şi filozof francez, 1596–1650) şi explică că mintea şi materia (sau

mentalul şi fizicul) sunt două substanţe independente şi separate. Fiinţele

umane (conform cu Descartes, dar nu şi animalele) sunt alcătuite din ambele

substanţe. O minte este o conştiinţă, o entitate care gândeşte, ea înţelege,

doreşte, simte şi îşi imaginează. Un corp este un obiect ce are o dimensiune

fizică, de exemplu există în spaţiul fizic. Minţile nu au dimensiuni fizice (pe

motiv că nu există în spaţiul fizic) şi sunt indivizibile, în timp ce corpurile sunt

divizibile în mod infinit (în filozofia lui Descartes). Iniţial, Descartes a dorit să-şi

limiteze premizele sale numai la cele ce nu erau disputate, şi de aici a apărut

motivul celebrei sale premize: ”Cuget, deci exist.” „Eu-ul” în această exprimare

este mintea şi atâta vreme cât ea nu există în spaţiul fizic, în principiu ea poate

supravieţui morţii corpului fizic. Chiar dacă mintea şi corpul sunt independente,

Descartes a crezut că mintea poate acţiona asupra corpului.

O formulare succintă şi personalizată a dualismului este: ”Eu sunt mintea şi eu

am un corp.” Dualismul apelează la intuiţie mai mult decât o face materialismul,

care este forţat să creadă că „ Eu sunt corpul”, dar mai puţin să creadă că „Eu

am un corp”. Mulţi oameni însă au puţine dubii că vor supravieţui morţii

corpului.

O problemă filozofică majoră în dualism este întrebarea: ”Au ele minţi animalele

11

sau alte obiecte fizice?” Dacă animalele sunt excluse, există problema explicării

unor comportamente ale lor, apropiate de cele umane? Dacă ele sunt incluse,

excludem noi ceva din ele? Dar despre plante şi microbi ce putem noi spune?

La aceste întrebări nu există răspunsuri satisfăcătoare.

O altă problemă a dualismului este aceea de a explica relaţia ce se află între

minte şi materie şi în mod particular efectul pe care îl poate avea una asupra

celeilalte. Nu este dificil de văzut că mintea este afectată de corp. În particular,

noi (însemnând minţile noastre) părem a fi afectaţi de sănătatea şi confortul

corpurilor noastre şi cu siguranţă părem a fi afectaţi dacă corpul nostru este

treaz sau dacă acesta doarme. Sunt oare acestea efecte reale sau iluzii? Dacă

ele sunt reale, care este atunci mecanismul prin care corpul afectează mintea?

În cele din urmă am putea răspunde la întrebarea dacă mintea este fizică, şi în

acest caz ea s-ar supune legilor fizice. Dacă mintea nu este fizică, folosind

metodele ştiinţei noi nu suntem capabili niciodată să răspundem la această

întrebare.

O întrebare înrudită este: ”Afectează oare mintea corpul şi dacă da, cum?”.

Pentru a răspunde este de asemenea necesar să cunoaştem legile cărora li se

supune mintea. Vom vedea că unele interpretări ale teoriei cuantice explică

faptul că mintea se manifestă în materie, iar efectul nu este nesemnificativ. Nu

se ştie însă cum se întâmplă acest lucru. Lipsa răspunsurilor satisfăcătoare la

toate aceste întrebări a avut ca rezultat discreditarea substanţială a dualismului

în rândul filozofilor.

Cum adoptarea dualismului ne afectează viaţa din punctul de vedere al propriei

noastre filozofii? Problema de fond pare să fie că aceasta implică o eliberare

incompletă din limitările corpului. Atât timp cât credem că avem un corp, noi

vom simţi pentru el responsabilitate şi aceasta va fi întotdeauna o sursă de

teamă. Dacă materialismul ne împiedică întotdeauna să ne eliberăm din

închisoarea corpului, dualismul ne permite însă să găsim doar jumătatea de

drum, dincolo de uşă. Suntem încă întemniţaţi după gratii şi numai moartea

corpului va rupe definitiv lanţurile.

În ciuda deficienţelor dualismului, Descartes a reuşit pentru totdeauna să

elibereze ştiinţa (studiile realităţii obiective) de sub dominaţia dogmei bisericii,

care era bazată pe apelarea autorităţii şi care oprise temporar dominaţia minţii,

fapt ce a permis în continuare ca ştiinţa să înflorească fără a fi stânjenită.

Ştiinţa a devenit aşa de victorioasă în prevederea şi controlarea naturii, încât

savanţii au început să pună problema valabilităţii tuturor învăţăturilor religioase.

12

Materialismul devenise mult mai dominant şi realitatea fizică mai bine înţeleasă.

Mintea luase un loc în spate şi a fost redusă la un epifenomen. Lumea din

Occident acceptase cu curiozitate darul filozofiei materialiste şi începuse să fie

intoxicată cu mulţumirile şi plăcerile pe care acesta le oferea. Reducea mintea

la un instrument a cărui principală folosinţă era să asigure mai multe case şi

maşini, mai multe slujbe şi cariere prestigioase, parteneri şi copii mult mai

frumoşi. Totuşi, rezultatul inevitabil a fost mintea deformată.

1.4 Idealismul, filozofia că mintea este totul şi totul este mintea

Idealismul explică că mintea sau conştiinţa constituie realitatea fundamentală.

Unele versiuni ale idealismului admit existenţa obiectelor materiale, altele

neagă că obiectele materiale există independent de percepţia umană.

Platon (filozof grec, 428–348 î.H.) este adesea considerat primul filozof idealist,

mai ales datorită doctrinei sale asupra Formelor. Platon considera că Ideea

universală sau Forma, uneori numită arhetip–de exemplu, roşeaţa sau

bunătatea este mult mai reală decât o expresie particulară a formei–un obiect

roşu sau o acţiune bună. Conform lui Platon, lumea experienţei schimbărilor

este ireală şi Ideea sau Forma–care nu se schimbă şi care poate fi cunoscută

numai prin raţiune–constituie adevărata realitate. Platon nu a recunoscut

experienţa mistică ca pe o cale spre adevărata realitate, singură fiind raţiunea.

Idealismul a fost pentru prima dată explicat de Platon în alegoria peşterii în

Republica (vezi de exemplu, Julia Annas, O introducere în Republica lui Platon,

paginile 252, 1981). Prizonierii se află într-o cavernă, cu un foc în spatele lor,

îngrădiţi, astfel că pot vedea numai umbrele pe un perete din faţa lor, umbre

aruncate de păpuşile manipulate în spatele lor. Ei cred că aceasta este tot

ceea ce este de văzut; dacă sunt eliberaţi din lanţuri şi forţaţi să se întoarcă în

jurul focului şi al păpuşilor, ei devin bulversaţi şi sunt mai fericiţi dacă sunt lăsaţi

în starea lor iniţială. Sunt chiar supăraţi pe oricine încercă să le spună cât este

de jalnică poziţia lor. Numai puţini pot înţelege că umbrele sunt numai umbrele

aruncate de păpuşi; şi ei încep o călătorie pentru a fi eliberaţi, călătorie care îi

conduce să treacă dincolo de foc şi drept în afara cavernei, spre lumea cea

adevărată. La început, acolo ei sunt orbiţi şi pot vedea obiectele adevărate

numai în reflectare şi în mod indirect, dar apoi privesc direct la ele, în lumina

soarelui, şi pot privi chiar la soare.

Această alegorie se înrudeşte cu idealismul, în modul următor: umbrele

păpuşilor, pe care prizonierii le văd, reprezintă într-un stil de neexprimat

13

trecerea lor dincolo, opiniile şi credinţele induse de părinţi, societate şi religie;

păpuşele însele reprezintă minţile prizonierilor, mecanice şi iraţionale; lumina

focului din peşteră furnizează numai parţial iluminarea deformată din

intelecturile lor, aflate în închisoare. Eliberarea începe atunci când cei puţini se

întorc, se trezesc şi ies afară. În afara peşterii, obiectele reale (Formele) sunt

cele din domeniul transcendental. Pentru a le vedea, este necesară lumina

soarelui, care reprezintă raţiunea pură. O alegorie asemănătoare, folosind

simbolurile de astăzi, ar înlocui peştera cu o sală de cinematograf, umbrele cu

imaginile de pe ecran, păpuşile cu filmul şi focul cu lumina proiectorului.

Soarele este afară şi noi trebuie să părăsim sala pentru a-i putea vedea lumina.

Filozoful britanic George Berkeley (1685–1753), din secolul al XVIII-lea, a fost

unul dintre exponenţii majori ai idealismului. El a negat existenţa substanţei

materiale (filozofia sa era numită imaterialism) şi a susţinut că universul constă

din Dumnezeu, care este un spirit infinit, din spiritele finite care includ fiinţele

umane, din ideile care există numai în minţile spiritelor şi din nimic altceva. Cea

mai caracteristică doctrină filozofică a sa este rezumată în expresia „a fi

înseamnă a fi perceput”. Cu alte cuvinte, a spune că obiectele materiale există,

înseamnă a vedea, auzi sau percepe altceva cu mintea. Atât timp cât a

Berkeley presupune că obiectele materiale există fără minţile umane care să le

perceapă, mintea care le percepe trebuie să fie mai degrabă divină decât

umană.

Filozoful german Immanuel Kant (1724–1804) a explicat o formă de idealism

pe care a denumit-o idealism transcendental. El credea că există o realitate ce

este independentă de minţile umane (noumenon, sau lucru în sine), dar

aceasta, pentru totdeauna, este de necunoscut pentru noi. Toate experienţele

noastre, inclusiv experienţa sinelor noastre empirice (fenomenon, sau lucru aşa

cum apare el), depinde de activitatea sinelui transcendental, despre care noi nu

ştim nimic.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel, un alt filozof german (1770-1831), a construit

un sistem pe filozofia idealistă a lui Kant, idealismul absolut. El credea că

realitatea este Mintea Absolută, Raţiunea sau Spiritul. Această Minte este

universală, în timp ce fiecare minte individuală este un aspect al acestei Minţi a

Lumii şi activitatea conştientă şi raţională a oricărei persoane este o fază a

Absolutului. Mintea Absolută se dezvoltă continuu în căutarea sa pentru propria

sa unificare şi actualizare. Pentru acest scop, ea îşi manifestă sinele în

conştiinţa subiectivă a individului, care suferă un proces raţional al dezvoltării

14

de la materialismul pur şi de la starea de auto-centrare, la conştiinţa şi raţiunea

universală. În acest proces, individul trece prin numeroase faze–familie,

societate, stare–şi fiecare reprezintă o mişcare de la individualism la unitate. În

general, istoria omenirii este o mişcare progresivă de la sclavie la libertate. O

astfel de libertate este obţinută numai dacă dorinţele separate ale individului

sunt învinse şi integrate într-un sistem unificat al stării în care dorinţa individului

este înlocuită cu dorinţa întregului.

Formele idealismului, descrise anterior, au fost formulate de către filozofii din

Occident, care aproape în exclusivitate depindeau de gândirea raţională

dezvoltată de filozofiile lor. Ei abia au luat în seamă mai multe forme ale

filozofiilor orientale ce sunt dependente din plin de experienţa mistică. În plus, a

existat o foarte mică recunoaştere a teoriilor şi a învăţăturii pe care ştiinţa le-a

dezvoltat începând cu secolul al XVII-lea.

Pentru scopul nostru din această secţiune, vom considera o versiune a

idealismului, numită idealism monistic, care defineşte conştiinţa ca fiind singura

fundamentală şi primordială. Orice, inclusiv întreaga materie şi minţile

individuale, există în interiorul ei, şi este parţe a acestei conştiinţe. Din acest

punct de vedere, materia este mai degrabă o caracteristică ce apare sau un

epifenomen al conştiinţei, decât opusă, ca în materialism. Există multe aspecte

în interpretarea teoriei cuantice, aspecte ce pot fi explicate cu această filozofie

şi care sunt sursele paradoxului confuz din filozofia materialistă şi dualistă.

În această filozofie, conştiinţa, ca temei al întregii fiinţe, nu poate fi

conceptualizată. Rezumatul personalizat al afirmaţiei idealismului monistic este:

”Eu nu sunt nici mintea şi nici corpul. Ca noumenon, eu sunt pura conştienţă

subiectivă, care transcende tot ceea ce este şi tot ceea ce nu există. Ca

fenomenon, eu sunt expresia obiectivă a noumenon-ului, inclusiv tot ceea ce

există şi tot ceea ce nu există.” Aceasta sugerează că pentru a cunoaşte

transcendentalul, sinele noumenal, trebuie să privim în interiorul nostru,

departe de toate obiectele fenomenale. Ca un noumenon ce sunt, eu nu sunt

un obiect şi apoi nu pot fi descris conceptual sau perceput ca fiind un obiect.

Natura mea adevărată poate fi înţeleasă numai privind departe de ceea ce este

conceptual şi perceptual.

Pentru a reprezenta idealismul monistic noi putem adapta alegoria peşterii lui

Platon în modul următor: focul este înlocuit cu lumina soarelui ce vine în

interior, prin intrarea în peşteră; păpuşile sunt înlocuite cu obiectele arhetipale

din interiorul domeniului transcendental; lumea fenomenală a materiei şi a

15

gândurilor este doar umbra arhetipurilor în lumina conştiinţei. Noi limpede

putem vedea aici o complementaritate a fenomenon-ului şi a noumenon-ului. A

fi direct conştient de noumenon este a înţelege că lumea fenomenală este doar

o umbră. Lumea umbrei este ceea ce noi percepem. Noumenon-ul poate fi

numai aperceput, de exemplu înţeles, în timp ce o stare de cunoaştere se află

dincolo de percepţie. Apercepţia (starea sau faptul minţii de a fi conştientă de

propria sa conştienţă–nota traducătorului) eliberează pe cineva din lanţurile

peşterii şi îi acordă o libertate infinită. Apercepţia este dovada că tot ce există

este conştiinţa.

Vom discuta mai departe despre filozofiile metafizice, fără însă a le defini. O

filozofie metafizică este pur şi simplu o structură conceptuală, ce se presupune

a fi descriere logică, consistentă, a unor aspecte din realitate. Pentru a

experimenta această realitate nu este necesar ca ea să includă tehnici. O

filozofie este diferită faţă de ceea ce vom numi noi învăţătură. Scopul unei

învăţături este să ajute studentul să experimenteze realitatea, indiferent dacă

este ea fenomenală sau noumenală. Atâta vreme cât accentul se pune mai

degrabă pe învăţătură decât pe logică, o învăţătură poate folosi concepte şi

tehnici, aducându-l pe student la experienţa dorită. O învăţătură va avea

adeaea baze filozofice, dar însă nu există o cerinţă particulară pentru a adera

în mod rigid la ea.

Învăţătura nondualităţii sau Advaita (care este termenul sanscrit pentru non-

dualitate) este strâns legată de filozofia idealismului monistic; este o învăţătură

şi nu o filozofie, deoarece ea foloseşte multe metode ce arăta spre minte, de la

conceptual la non-conceptual. Conştiinţa nu poate fi descrisă, ea trebuie

cunoscută direct, fără intermedierea conceptelor. Deşi foloseşte concepte,

învăţătura non-dualităţii este cu adevărat un indicator spre adevărul că tot ceea

ce există este Conştiinţa. Dezbaterea noastră din Partea 1 a acestui curs,

referitoare la teoria cuantică şi la conştiinţă, este necesară din punct de vedere

filozofic, deaorece ea operează strict cu concepte, la fel ca ştiinţa. În Părţile 2 şi

3 ne vom îndepărta totuşi de filozofie şi vom studia în locul ei, învăţătura non-

dualităţii.

În mod paradoxal, Advaita este mai mult „ştiinţifică” decât premiza materialistă

a unei lumi obiective, exterioare, deoarece ea este bazată mai curând pe

experienţa imediată şi directă a conştiinţelor noastre, decât pe un concept

metafizic. Conceptul unei lumi exterioare nu este principal, însă el derivă din

simţul impresiilor, deci trebuie predat şi învăţat precum toate conceptele, în

16

timp ce experienţa noastră proprie, evidentă conştiinţei, este pre-conceptuală şi

ea nu poate fi negată.

Trebuie să spunem aici ce distincţie vom face între minte şi conştiinţă. Mulţi

scriitori vor folosi „mintea”, în timp ce alţii vor folosi „conştiinţa”, pentru a descrie

acelaşi lucru. Atunci când vom folosi cuvântul „conştiinţă”, în mod special cu

litere mari, ne vom referi în mod obişnuit la principiul general al conştiinţei ca

fundament al întregii fiinţe sau la conştiinţa a tot ceea ce există. Vom face

distincţie între conştiinţă şi conştienţă, cea din urmă fiind conştiinţa care a

început să se identifice cu organismul fizic. Experienţa devine posibilă atunci

când se produce identificarea şi folosim atunci cuvântul minte pentru a ne referi

la experienţa organismului individual, din punct de vedere mental şi senzorial şi

nu la vreun alt fel de obiect fizic, precum creierul. Pentru combinaţia dintre corp

şi minte, vom folosi termenul de organism corp-minte.

Capitolul 2 Fizica clasică de la Newton la Einstein

2.1 Legile lui Newton şi determinismul

2.2 Termodinamica şi statistica mecanică. Entropia şi direcţia timpului

2.3 Electromagnetismul

2.4 Undele

2.5 Relativitatea

Capitolul 2

Fizica clasică de la Newton la Einstein

2.1 Legile lui Newton şi determinismul

O ipoteză fundamentală a fizicii clasice este aceea că lumea obiectivă există

17

independent de orice observaţii sunt făcute asupra ei şi în principiu nu este

afectată de nici o observaţie făcută. Aceasta nu înseamnă că observaţiile nu o pot

afecta, ci înseamnă că nu este necesar să o afecteze. Folosind o expresie

populară, un copac poate cădea într-o pădure chiar dacă cineva observă sau nu

căderea sa. O altă ipoteză fundamentală a fizicii clasice este că atât viteza cât şi

poziţia unui obiect pot fi măsurate fără nici o limită în ceea ce priveşte precizia lor,

aceasta fiind limitată doar de precizia instrumentelor de măsură. Cu alte cuvinte,

lumea obiectivă este o lume precisă, cu nici o incertitudine intrinsecă. Aşa cum

vom vedea mai târziu, teoria cuantică abandonează aceste două prezumţii

fundamentale.

Filozoful englez Isaac Newton (1642- 1727) a fost primul savant important ce a

realizat experimente fundamentale şi a conceput teoriile matematice care să le

explice. El a inventat teoria gravitaţiei pentru a explica legile astronomului şi

matematicianului german Johannes Kepler (1571-1630) care descria orbitele

planetelor utilizând celebrele experimente de cădere liberă, ale savantului italian

Galileo Galilei (1564–1642) şi a inventat calculul pentru legile de mişcare

descoperite, dându-le o formă matematică. Newton s-a considerat un filozof al

naturii, însă contemporanii săi i-au acordat titlul de fizician. De fapt, el, probabil

mai mult decât oricare alt savant, a stabilit fizica ca pe o disciplină ştiinţifică

separată. A fost considerat ca fiind cel mai mare fizician care a trăit vreodată. În

1687, la vârsta de 44 de ani, şi-a publicat Principiile Matematice ale Filozofiei

Naturii, făcând cunoscute legile sale referitoare la mişcare şi gravitaţie.

Cele trei legi ale sale privind mişcarea pot fi enunţate astfel:

1. 1. Un corp se mişcă cu o viteză constantă, dacă există o forţă ce

acţionează asupra sa. (Un corp în repaus are o viteză constantă

egală cu zero.)

2. 2. Acceleraţia unui corp este proporţională cu forţa ce acţionează

asupra corpului (modificarea vitezei sau a direcţiei).

3. 3. Dacă un corp exercită o forţă asupra altui corp, cel de al doilea

exercită asupra primului o forţă egală şi de sens contrar.

Pentru a folosi aceste trei legi, trebuie cunoscute proprietăţile forţelor ce

acţionează asupra unui corp. Ca un exemplu de forţă, cu proprietăţile sale, forţa

gravitaţională dintre două corpuri, precum pământul şi luna, este proporţională cu

masa fiecărui corp şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Această

descriere a forţei gravitaţionale, atunci când este folosită împreună cu cea de a

18

doua lege a lui Newton, explică de ce orbitele planetelor sunt eliptice. Din cauza

celei de a treia legi a lui Newton, forţa ce acţionează asupra pământului este egală

şi de sens contrar cu forţa ce acţionează asupra lunii. Ambele corpuri îşi schimbă

în mod constant vitezele, deoarece forţa gravitaţională acţionează în mod continuu

asupra lor.

Un alt exemplu este forţa gravitaţională ce acţionează între pământ şi corpul meu.

În momentul în care corpul meu se află în repaus, trebuie să existe o altă forţă ce

acţionează asupra lui, altfel prima lege a lui Newton nu ar fi corectă. Dacă eu stau

aşezat pe un scaun, această forţă este îndreptată în sus, acţionând asupra mea

din partea scaunului şi tocmai anulează forţa gravitaţională pe care pământul o

exercită asupra mea.

Pentru mai mult de 200 de ani, după multele experimente efectuate asupra tuturor

subiectelor accesibile din natura macroscopică, legile lui Newton au fost luate în

consideraţie de fizicieni şi de o mare parte a societăţii, ca legi cărora li se

supuneau toate fenomenele din lumea fizică. Ele au avut succes în explicarea

tuturor mişcărilor, de la cele ale planetelor până la cele ale moleculelor într-un gaz.

Acest succes universal a condus spre o răspândită credinţă în principiul

determinismului, care spune că, dacă starea unui sistem (chiar atotcuprinzător,

precum universul) este cunoscută la un anumit moment, cum ar fi acum, starea

sistemului la orice moment în viitor poate fi prevăzută în mod precis. Pentru

sistemele complexe, matematica actuală ar putea fi foarte complicată, însă ea nu

a afectat principiul. În final, acest principiu a fost gândit pentru a fi aplicat la fel de

bine fiinţelor umane, cât şi obiectelor neînsufleţite. O astfel de lume deterministică

a fost gândită ca fiind totalmente mecanică, fără posibilitatea liberului arbitru, de

fapt, chiar fără posibilitatea nici unei mici deviaţii a destinului său final. Dacă în

această lume exista un Dumnezeu, rolul său a fost în întregime limitat numai la a

determina mişcarea iniţială.

Intrinsec principiului deterministic era prezumţia că starea unui sistem de obiecte

ar putea fi descrisă în mod precis în orice moment. Aceasta înseamnă, de

exemplu, că poziţia şi viteza oricărui obiect ar fi putut fi specificată în mod exact,

fără nici o incertitudine. Fără o astfel de exactitate, predicţia poziţiilor şi vitezelor

viitoare ar fi imposibilă. După multe, multe experimente, a apărut clar că imprecizia

inevitabilă a instrumentului de măsurare limitase acurateţea măsurătorii poziţiei şi

vitezei şi nimeni nu se îndoise că acele precizii s-ar fi putut îmbunătăţi fără limită,

pe măsura îmbunătăţirii tehnicilor de măsurare.

19

2.2 Termodinamica şi statistica mecanică. Entropia şi direcţia timpului

Termodinamica este fizica căldurii şi a conversiei dintre energia calorică şi alte

forme de energie. Mecanica statistică este teoria ce descrie proprietăţile

macroscopice, precum presiunea, volumul şi temperatura unui sistem, în termenii

proprietăţilor medii ale constituenţilor săi microscopici, atomii şi moleculele. Atât

termodinamica cât şi mecanica statistică se ocupă cu predicţia aceloraşi

proprietăţi şi cu descrierea aceloraşi procese, termodinamica dintr-un punct de

vedere strict macroscopic şi mecanica statistică din punct de vedere microscopic.

În 1850, fizicianul german Rudolf Clausius (1822-1888) a oferit prima lege a

termodinamicii, lege ce afirmă că energia poate fi convertită dintr-o formă într-alta,

precum energia calorică în rotaţia mecanică a unei turbine, însă întotdeauna

energia se conservă. Această lege este probabil cea mai importantă în natură. Se

aplică tuturor sistemelor, indiferent cât sunt ele de mari sau de mici, simple sau

complexe, cu sau fără viaţă. Credem că această lege nu este niciodată încălcată

nicăieri în univers. Nici o nouă teorie fizică nu a fost vreodată oferită, fără a fi

controlată dacă confirmă această lege. De când fizicianul germano-elveţiano-

american Albert Einstein (1879-1905) a descoperit teoria relativităţii speciale, în

1905, noi ştim că energia şi materia pot fi convertite una într-alta. De aici, de fapt

prima lege se aplică în mod comun atât materiei cât şi energiei.

Cea de a doua lege a termodinamicii poate fi exprimată în mai multe moduri.

Prima exprimare a ei, făcută de Rudolf Clausius în 1850, spune: căldura nu poate

trece de la sine de la un corp mai rece la unul mai cald. O altă exprimare a celei

de a doua legi a termodinamicii a fost făcută de fizicianul scoţian William Thomson

Kelvin (1824-1907) şi de fizicianul german Max Planck (1858-1947): energia

calorică şi energia mecanică nu pot să se transforme în întregime una într-alta. A

treia exprimare a celei de a doua legi depinde de un nou concept, pe care îl vom

discuta, acela al entropiei.

Să ne imaginăm o cutie împărţită în două compartimente. Punem o bilă de biliard,

bila 1, într-o parte a cutiei. Acum ne imaginăm că vederea noastră este destul de

bună pentru a spune în care compartiment se află bila, însă noi nu putem vedea

unde este localizată bila în acel compartiment.

Acum punem cea de a doua bilă, bila 2, în acelaşi compartiment, unde se află şi

prima. Ştim că există acolo două bile, dar din nou, datorită vederii noastre slabe,

nu putem distinge unde se află ele localizate ele în compartiment.

Permiteam bilei 2 să se mişte în celălalt compartiment, în timp ce bila 1 rămâne

acolo unde se află. Vederea noastră este suficient de bună pentru a spune că

20

există o bilă în fiecare compartiment. Acesta este un nou aranjament al sistemului.

Acum schimbăm locul celor două bile. Acesta este de asemenea un nou

aranjament al sistemului, deoarece vederea noastră este destul de bună pentru a

spune câte bile sunt în fiecare compartiment. În cazul celor două bile, una în

fiecare compartiment, există două aranjamente distincte pentru sistem. În primul

caz, atunci când cele două bile ocupau acelaşi compartiment, există numai un

singur aranjament distinct, deoarece nu putem vedea unde se aflau bilele în acel

compartiment. Aşadar, numărul aranjamentelor distincte depinde de cât de bună

este vederea noastră, de numărul de bile şi de numărul de compartimente.

Acum suntem capabili să definim entropia. Entropia este legată de numărul

aranjamentelor unui sistem, posibil distincte (de fapt, ea este proporţională cu

logaritmul acestora). Entropia creşte repede pe măsură ce creşte volumul

sistemului şi numărul de obiecte din el. Pentru un sistem macroscopic, să spunem

cu 1023 particule, entropia este enormă faţă de sistemul descris anterior, alcătuit

din două bile. Entropia este mai mare atunci când obiectele sunt uniform distribuite

(de exemplu, o bilă în fiecare compartiment), decât atunci când ele sunt puse

împreună (de exemplu, ambele bile în acelaşi compartiment). Aceasta dovedeşte

că entropia este mult mai mare atunci când energia, la fel ca şi masa, este

distribuită în mod uniform. Energia fiind legată de temperatură, entropia este mai

mare atunci când temperatura este uniformă.

Vedem că descreşterea entropiei este echivalentă cu creşterea ordinii, organizării

sau a integrării unui obiect sau sistem, în vreme ce creşterea entropiei este

echivalentă cu sporirea dezordinii, dezorganizării sau dezintegrării.

Procesele naturale ale unui sistem macroscopic izolat, încep întotdeauna în

direcţia probabilităţii maxime, care este direcţia numărului maxim de aranjamente

distincte. Este foarte puţin probabil pentru ele să înceapă în direcţia opusă.

Direcţia înainte este de asemenea direcţia entropiei maxime. Ea dovedeşte că a

doua lege a termodinamicii poate fi redefinită în termenii acestei tendinţe. Este

foarte probabil ca procesele naturale ale unui sistem macroscopic izolat vor

începe în direcţia creşterii entropiei. În fizica clasică, aceasta defineşte direcţia

înainte a timpului. În Secţiunea 6.4 vom vedea ce determină această direcţie în

fizica cuantică. (De observat că am accentuat faptul că cea de a doua lege se

referă numai la un sistem izolat de restul universului, sau la univers ca întreg).

O greşeală comună, făcută de mulţi, este de a crede că această a doua lege se

aplică sistemelor sau obiectelor individuale, precum automobile, plante, corpuri

umane, chiar dacă ele nu sunt izolate de restul universului şi acesta este motivul

21

pentru care astfel de obiecte decad şi se dezintegrează cu timpul. Aceasta este o

totuşi o înşelătorie, deoarece a doua lege nu împiedică entropia unui obiect

individual să descrească continuu cu timpul, şi deci, de a deveni mult mai ordonat

şi organizat pe măsură ce primeşte energie de la ceva anume din universul, a

cărui entropie continuă să crească. În sistemul nostru solar, entropia soarelui este

în mod primar cea care continuă să crească, pe măsură ce combustibilul din el

este ars.

O proprietate extrem de importantă a legilor lui Newton este aceea că ele sunt

invariante la inversarea timpului. Ceea ce semnifică acest termen, oarecum

neclar, este că direcţia timpului este reversibilă, direcţiile de mişcare ale tuturor

particulelor sunt de asemenea reversibile şi această mişcare reversibilă este

permisă în întregime de legile lui Newton. Cu alte cuvinte, mişcarea reversibilă în

timp este chiar la fel de valabilă ca şi mişcarea înainte, şi natura sa nu se

deosebeşte de a celeilalte. Un simplu exemplu este mişcarea reversibilă pe care o

execută o minge de baseball aruncată, ce urmează o traiectorie parabolică în

direcţie opusă. Fără a vedea acţiunea aruncării şi fără rezistenţa aerului, noi nu

am putea fi capabili să distingem mişcarea înainte de cea înapoi. Invarianţa la

inversarea timpului este de asemenea aparentă în mişcarea moleculelor dintr-un

gaz, ce pare a fi la întâmplare. Dacă le-am putea vedea mişcarea şi apoi să le-o

inversăm, nu am fi în stare să spunem care este direcţia înainte şi care este

direcţia înapoi.

Totuşi, dacă considerăm mişcarea unui obiect ale cărui particule sunt mai degrabă

bine organizate decât distribuite la întâmplare, întâlnim un fenomen diferit. Este

uşor de spus diferenţa dintre mişcările înainte şi înapoi ale unei persoane, ale unui

cal, ale unei plante ce creşte, ale unei ceşti ce cade de pe masă şi se sparge şi

multe alte exemple din viaţa de zi cu zi. În toate aceste cazuri mişcarea la nivelul

individual al moleculelor este invariant reversibilă în timp, însă este clar că

mişcarea grosieră a obiectului macroscopic nu este. Un alt exemplu este

expansiunea liberă a unui gaz, care iniţial este limitat printr-o membrană, într-o

parte a unei cutii. Dacă membrana este spartă, gazul imediat se întinde în cealaltă

parte (iniţial presupusă a fi goală) şi am putea uşor spune timpul invers din

mişcarea înainte.

Întrebarea noastră este „De ce natura pare a fi invariantă la inversarea timpului la

nivel de individ sau de particulă, dar în aparenţă nu la nivelul mai multor

particule?” Răspunsul este că, la toate nivelele, moleculele individuale sunt

acţionate de forţe invariante în timp şi mişcarea inversă a moleculelor individuale

22

este din plin admisă prin natura legilor (fie ale mecanicii clasice, fie cuantice).

Aparenta încălcare a invarianţei inversării timpului în mişcările grosiere ale

sistemelor cu multe molecule, se datorează procesului necesar de a face o medie

a mişcărilor moleculelor pentru a obţine mişcările macroscopice, pe care le

observăm cu simţurile noastre. Acest proces de mediere se produce în exemplul

bilelor de biliard în cutie, când am specificat că vederea noastră slabă ne-a

împiedicat să discernem diferenţa dintre aranjamente, atunci când bilele se aflau

în acelaşi compartiment. Aşadar, invarianţa inversării timpului la nivel

macroscopic, în ciuda invarianţei inversării timpului la nivel microscopic, este un

rezultat al faptului că toate procesele corpului nostru sunt insensibile la diferite

aranjamente ale moleculelor, atunci când am făcut o medie a volumelor

microscopice, însă ele sunt de fapt sensibile la diverse aranjamente, atunci când

am făcut o medie pe volume mari.

2.3 Electromagnetismul

Fizicianul francez Charles Augustin de Coulomb (1736-1806) a descoperit între

1785 şi 1791 legea forţei exercitate de obiectele staţionare, încărcate electric. În

1820, fizicianul danez Hans Christian Öersted (1777-1851) a descoperit că un

curent electric produce un câmp magnetic. Din 1820 până în 1827, fizicianul

francez André Ampère (1775–1836) a extins aceste descoperiri şi a dezvoltat

relaţiile matematice, descriind intensitatea câmpului magnetic ca fiind o funcţie de

curent. În 1831, chimistul şi fizicianul englez Michael Faraday (1791–1867) a

descoperit că variaţia câmpului magnetic produce un curent electric într-un

conductor şi a explicat aceasta în termenii liniilor de câmp magnetic. Acesta a fost

un uriaş pas înainte, deoarece a fost premergător conceptului de câmpuri de forţă,

care sunt folosite pentru a explica astăzi toate forţele din natură.

Aceste fenomene şi teorii disparate au fost cuplate împreună într-o teorie elegantă

în 1873, de către fizicianul scoţian James Clark Maxwell (1831-1879). Cele patru

ecuaţii ale lui Maxwell, ce descriu câmpul electromagnetic, sunt recunoscute ca

fiind una dintre cele mai mari realizări ale fizicienilor secolului al XIX-lea. Maxwell

a fost în stare să calculeze din ecuaţiile sale, viteza de propagare a câmpului

electromagnetic şi a descoperit că aceasta este aproximativ egală cu viteza

luminii. A presupus atunci că lumina este un fenomen electromagnetic. Deoarece

sarcinile pot oscila la orice frecvenţă, Maxwell a tras concluzia că lumina vizibilă

ocupa numai o mică porţiune din spectrul de frecvenţă al radiaţiei

electromagnetice. Întregul spectru include unde radio (de joasă frecvenţă), înaltă

23

frecvenţă, foarte înaltă frecvenţă, ultra înaltă frecvenţă şi microunde. La frecvenţe

mai înalte se află radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă, radiaţia ultravioletă, razele X şi

gamma. Toate acestea sunt în mod fundamental acelaşi fel de unde, singura

diferenţă dintre ele fiind frecvenţa lor.

2.4 Undele

În anii 1800, era cunoscut că lumina avea natură de undă, şi fizica clasică

presupunea că de fapt ea este o undă. Undele sunt oscilaţii călătoare. Exemple

sunt valurile, ce sunt oscilaţii călătoare ale suprafeţei apei şi undele într-o coardă

subţire tensionată, ce sunt oscilaţiile călătoare ale corzii. Undele sunt caracterizate

prin trei parametri, lungimea de undă (λ ), frecvenţa (f) şi viteza (v). Aceşti

parametri sunt legaţi prin relaţia următoare:

v= λ f

În cazul luminii nu se cunoştea care era mediul ce oscila, dar i s-a dat numele de

„eter”. Maxwell a presupus că eterul furniza un cadru de referinţă absolut, cu

condiţia că viteza oricărui obiect sau undă ar fi putut fi măsurată.

În 1881, fizicianul germano-american Albert Michelson (1852–1931) şi fizicianul

american Eduard Morley (1828–1923) au realizat experimente fundamentale

asupra vitezei luminii. Ei au descoperit că viteza luminii pe pământ are

întotdeauna aceeaşi valoare constantă, indiferent de direcţia mişcării pământului

faţă de soare. Aceasta a încălcat în întregime conceptul răspândit al timpului,

anume că viteza măsurată a oricărui obiect, fie particulă sau undă, ar trebui să

depindă de viteza observatorului. Acest lucru este clar demonstrat în fiecare zi,

atunci când observaţia noastră asupra vitezei unei alte maşini depinde de viteza

maşinii în care ne aflăm. Constanta vitezei luminii semnifica faptul că acest

concept de eter trebuia să fie abandonat. Aşadar, în cazul undelor de lumină,

fizicienii au concluzionat că nu există nici un mediu material ce oscilează.

2.5 Relativitatea

Implicit, în discuţiile precedente ale fizicii clasice, exista prezumţia că spaţiul şi

timpul erau contextele în care toate fenomenele fizice aveau loc. Erau absolute, în

sensul că nici fenomenele fizice şi nici observaţiile nu puteau să le afecteze, deci

erau întotdeauna fixate şi constante. În 1905 fizicianul germano-elveţiano-

american Albert Einstein (1879-1955) a revoluţionat aceste idei despre timp şi

spaţiu, prin publicarea teoriei sale despre relativitatea specială. În această teorie el

a abandonat conceptul de eter şi conceptul mişcării absolute a unui obiect,

24

înţelegând că putea fi măsurată numai mişcarea relativă dintre obiecte. Folosind

numai ipoteza vitezei luminii constante în spaţiul liber, el a arătat că nici lumina şi

nici timpul nu sunt absolute. Aceasta semnifică că atât măsurătorile de lungime cât

şi cele de timp depind de vitezele relative ale observatorului şi ale elementelor

observate. Un observator ce stă pe pământ, măsurând lungimea unui avion ce

zboară, va obţine o valoare mai mică decât cea obţinută de un observator ce se

află în avion. Un observator pe pământ, comparând un ceas de pe o navă spaţială

cu ceasul său de pe pământ, va vedea că ceasul de pe navă merge mai încet

decât cel de pe pământ (Desigur, un observator de pe navă vede că ceasul de pe

pământ se mişcă mai încet decât al său!) Acesta este faimosul paradox al

gemenilor. Este soluţionat prin înţelegerea că pentru ca observatorul de pe navă

să-şi compare observaţiile sale cu cele ale observatorului de pe pământ, el trebuie

să reducă viteza pentru a se opri pe pământ. Această decelerare, care este o

acceleraţie negativă, este o mişcare neuniformă, prin urmare, relativitatea specială

nu se poate aplica.

Suplimentar, în teoria relativităţii speciale apare celebra relaţie dintre energie (E) şi

masa (m) a oricărui obiect

E=mc2

în care c este viteza luminii în vid. Teoria relativităţii speciale a lui Einstein a fost

confirmată direct şi indirect de mii de experimente.

În teoria relativităţii speciale a lui Einstein, chiar spaţiul şi timpul nu erau separate

în mod absolut, ele erau încă euclidiene. Aceasta semnifica că cele două linii

drepte ce erau paralele, la un punct ele rămâneau întotdeauna paralele, indiferent

de ce forţă gravitaţională exista şi acea acceleraţie (creşterea sau descreşterea

vitezei) a unui obiect nu avea efect asupra timpului, aşa cum este la nivelul

obiectului.

În 1915, Einstein a finalizat cea mai importantă lucrare a sa, teoria relativităţii

generalizate. În timp ce teoria relativităţii speciale operează cu obiecte în mişcare

relativă uniformă, de exemplu, mişcarea cu viteză constantă de-a lungul liniilor

drepte relative una faţă de alta, teoria relativităţii generalizate operează cu obiecte

care sunt accelerate una în raport cu altul, de exemplu, mişcarea cu viteză variată

sau pe traiectorii curbe. Exemple ale obiectelor accelerate sunt un avion ce

decolează sau aterizează, o maşină ce-şi creşte sau descreşte viteza, un

ascensor ce porneşte sau se opreşte, o maşină ce merge pe o curbă cu o viteză

constantă, pământul în mişcarea sa de revoluţie în jurul soarelui sau luna în

mişcarea sa de revoluţie în jurul pământului, cu viteză constantă.

25

Un exemplu particular, important, al acceleraţiei, este cel al unui obiect în cădere

liberă în gravitaţia pământului. Căderea liberă a obiectului este ceva ce se

întâmplă numai datorită forţei gravitaţionale, fără frecarea aerului sau alte forţe.

Toate obiectele în cădere liberă în acelaşi loc în câmpul gravitaţional al

pământului, cad cu aceeaşi acceleraţie, independentă de masa sau de materialul

obiectului. Un obiect în cădere liberă, precum un astronaut într-o navă spaţială, nu

suportă forţa gravitaţională (lipsa masei) şi de aici noi putem spune că acceleraţia

anulează forţa gravitaţională. Un alt mod de a defini acest lucru este acela că forţa

gravitaţională este echivalentă cu o acceleraţie. Aceasta este celebra echivalenţă

postulată de Einstein, pe care a folosit-o în descoperirea relativităţii generalizate.

Postulatul echivalenţei se aplică tuturor obiectelor, chiar şi fasciculelor luminoase.

Prin urmare, traiectoria unui fascicul luminos este afectată de câmpul gravitaţional,

precum traiectoria unei mingi de baseball. Totuşi, din cauza vitezei foarte mari a

fotonilor din fasciculul de lumină (3.108 m/s sau 186000 mile/s), traiectoriile lor

sunt curbate numai foarte puţin în câmpurile gravitaţionale ale obiectelor obişnuite,

precum soarele. Deoarece toate tipurile de obiecte sunt afectate în exact acelaşi

fel de gravitaţie, un mod echivalent de a privi problema este de a înlocui toate

forţele gravitaţionale prin traiectorii curbe. Ele sunt echivalente cu curbarea

spaţiului însuşi! Acesta este cel de al doilea concept cheie, pe care Einstein l-a

folosit în teoria relativităţii generalizate. Rezultatul este că teoria relativităţii

generalizate înlocuieşte conceptul de gravitaţie cu cel de curbare a spaţiului.

Care sunt efectele curbării spaţiului? Principalul efect este acela că fasciculele de

lumină nu mai călătoresc în linii drepte. De aceea, dacă două raze de lumină

pornesc paralele, până la urmă vor fi ori convergente ori divergente. Dacă ele

diverg, vom spune că spaţiul are o curbură negativă, dacă ele converg, vom spune

că spaţiul are o curbură pozitivă. Curbura zero corespunde fasciculelor de lumină

paralele, care rămân paralele. Acesta este numit spaţiu euclidian sau spaţiu plat.

Tipul curburii depinde de densitatea medie (valoarea medie a masei pentru un

metru cub) şi de gradul de expansiune al universului. Faptul că universul se

lărgeşte, a fost descoperit de astronomul american Edwin Hubble (1889-1953) în

1929, la 14 ani după ce Einstein şi-a publicat teoria relativităţii generalizate. În

lucrările sale de început, Einstein a construit un model al universului ce nu se

expanda. Mai târziu, în 1922, dar înainte de descoperirea lui Hubble, fizicianul rus

Aleksandr Friedmann (1888-1925) a descoperit soluţiile ecuaţiilor relativităţii

generalizate, ce descriau un univers în expansiune, fie cu o curbură pozitivă, fie

negativă. Mai târziu, după descoperirea lui Hubble, din 1932, Einstein şi W. de

26

Sittler au construit un model ce descria un univers expandat, cu curbură zero.

Pentru determinarea experimentală contează dacă spaţiul din universul nostru are

o curbură pozitivă sau negativă. În practică, este foarte dificil să se facă aceasta

prin măsurarea curburii traiectoriilor fasciculelor luminoase, însă curbura poate fi

calculată dacă sunt cunoscute densitatea medie şi mărimea vitezei de

expansiune. Densitatea medie nu poate fi în mod direct măsurată uşor, deoarece

noi nu suntem capabili să vedem materia ce nu emite propria sa lumină, deci

densitatea medie dintr-o galaxie, de exemplu, trebuie să fie calculată din

traiectoriile vizibile ale stelelor din galaxie. Astfel de măsurători indică că există o

mare cantitate de materie în univers, care nu străluceşte. Aceasta este numită

materie întunecată şi caracterul acestei materii întunecate este în mod curent

subiectul unei intense munci teoretice şi experimentale.

Există motive teoretice puternice pentru a crede că curbura spaţiului nostru nu

este nici pozitivă, nici negativă, ci este exact zero. Curbura zero cere o anumită

valoare a densităţii medii. O valoare mai mare implică o curbură pozitivă şi o

valoare mai mică implică o curbură negativă. Dacă universul are o curbură zero,

atunci materia vizibilă constituie mai puţin de 10% din materia ce există. Restul

trebuie să fie materie întunecată.

În descoperirea teoriei speciale a relativităţii, Einstein a fost puternic influenţat de

pozitivismul filozofului naturalist austriac Ernst Mach (1838-1916). Pozitivismul

este filozofia ce afirmă că singurele concepte folositoare sunt acelea ce depind de

observaţia empirică. Această atitudine este derivată din credinţa că numai

obiectivitatea, realitatea exterioară ce există, este singura ce poate fi observată în

mod direct, precum sunt obiectele macroscopice. În descoperirea şi explicarea

teoriei relativităţii speciale, Einstein a urmat modelul de abordare pozitivist şi a

folosit în mod extins definiţiile empirice ale măsurătorii timpului şi spaţiului. El a

încorporat aceste definiţii în formule matematice ce au descris cum lungimea şi

timpul variau cu viteza relativă a observatorului şi a obiectelor observate. Totuşi,

Einstein a abandonat pozitivismul atunci când a dezvoltat teoria relativităţii

generalizate şi este puţin probabil că el ar fi descoperit-o dacă nu ar fi făcut astfel.

Conceptul său despre relativitate generalizată a depins în mod esenţial de un salt

intuitiv, de la operaţiile empirice de măsurare a forţei gravitaţiei şi a acceleraţiilor

obiectelor, la un model al spaţiului care era curbat şi în care nu existau forţe

gravitaţionale. El nu ar fi putut face aceasta fără a crede că spaţiul era în mod

obiectiv real.

Pe lângă spaţiul curbat, un fizician care a aderat la filozofia pozitivistă nu ar fi

27

descoperit electronul, atomul sau undele cuantice. Saltul intuitiv a lui Einstein este

un exemplu al unui aspect esenţial al muncii savanţilor. Experimentele individuale,

pe care savanţii le realizează, sunt întotdeauna foarte specifice unei probleme

particulare, în circumstanţe particulare. Orice încercare de a înţelege rezultatele

multor astfel de experimente despre subiecte asemănătoare ar fi de prisos fără un

anumit fel de model unificator sau de concept ce descrie o realitate fundamentală

ce afectează aceste experimente. Crearea acestui model sau concept reclamă

întotdeauna un salt al intuiţiei. Cum se produce acest salt al intuiţiei şi de unde

provine acest concept esenţial unificator? Vom discuta aceasta şi în capitolele

următoare.

Aşa revoluţionară cum a fost, teoria relativităţii generalizate a lui Einstein, nu a

făcut nimic să schimbe credinţa că noi, ca observatori, încă trăiam în interiorul

contextului spaţiu-timp, chiar dacă domeniul spaţiu-timp numai era absolut sau

euclidian. Acesta însemna, de exemplu, că noi, ca obiecte, eram încă subiectul

experienţei separării şi al izolării de alte obiecte din spaţiu şi eram subiectul

experienţei îmbătrânirii şi a morţii definitive a corpului. Mai târziu se va adopta

teorie mult mai revoluţionară, teoria cuantică, pentru a începe să zdruncine aceste

credinţe ce ne întemniţează.

Capitolul 3 Fizica cuantică de la Planck şi Einstein la Bohr, Heinsberg, de Broglie

şi Schrödinger

3.1 Începutul fizicii cuantice, Planck şi Einstein

3.2 Dezvoltarea mecanicii cuantice, de către Bohr, Heinsberg, de Broglie şi

Schrödinger

3.3 Incertitudine şi complementaritate

Capitolul 3

Fizica cuantică de la Planck şi Einstein la Bohr, Heinsberg, de Broglie şi

Schrödinger

28

3.1 Începutul fizicii cuantice, Planck şi Einstein

La sfârşitul anilor 1800, fizicienii au făcut măsurători precise ale spectrelor

(intensitatea luminii ca funcţie a lungimii de undă sau culoare) ale emisiilor

corpurilor negre (obiectele ce sunt opace sau puternic absorbante a luminii pe

care ele o emit). Bune exemple pentru astfel de obiecte sunt soarele, filamentul

lămpii incandescente sau arzătorul cuptorului electric. Culoarea corpului negru

depinde de temperatura sa, un corp rece emite o radiaţie cu o lungime de undă

mare, de exemplu, în domeniul radiofrecvenţei sau în infraroşu, care este invizibil

ochiului; un corp mai cald emite o radiaţie cu o lungime de undă mai scurtă şi

apare roşu închis; un corp şi mai cald emite o radiaţie ce include lungimi de undă

şi mai scurte şi apare galben, iar un corp fierbinte emite radiaţii şi mai scurte şi

apare alb. Emisiile cu un larg spectru al culorilor sau al lungimilor de undă şi

modul în care ele apar este rezultatul net al vederii tuturor culorilor odată.

Fizica clasică nu a putut explica spectrele corpului negru. Ea a prevăzut că

intensitatea luminii emise creşte rapid odată cu descreşterea lungimii de undă,

fără limită („catastrofa ultravioletă”). În figura ce urmează, curba anumită „legea lui

Rayleigh–Jeans” arată comportarea clasică aşteptată.

R–J=Legea lui Rayleigh–Jeans

P=Legea lui Planck

W=Legea lui Wien

Totuşi, spectrele măsurate au arătat o intensitate maximă a unei anumite lungimi

de undă, în timp ce intensitatea descreşte la lungimi de undă situate de o parte şi

de alta a maximului. Pentru a explica spectrele, fizicianul german Max Planck

29

(1858-1947) a fost forţat în 1900 să facă o presupunere disperată, pentru care nu

a avut nici o explicaţie fizică. Ca şi în fizica clasică, el a presupus corpul fiind

alcătuit din oscilatori ce vibrează (ce sunt o colecţie de atomi sau molecule).

Totuşi, în contrast cu fizica clasică care presupunea că fiecare oscilator ar putea

absorbi o cantitate oarecare de energie din radiaţie sau ar putea emite o cantitate

oarecare de energie, Planck a fost forţat să presupună că fiecare oscilator ar

putea absorbi sau emite numai energia discretă, cuantificată (E), astfel încât:

E=hf

unde h este o constantă extrem de mică, ce are o valoare care nu este necesar a

fi prezentată aici, iar f este frecvenţa vibraţiei oscilatorului (numărul de oscilaţii pe

secundă). Fiecare oscilator se presupune a vibra întotdeauna la o frecvenţă fixă

(deşi, în general, oscilatori diferiţi au avut frecvenţe diferite), astfel încât dacă

emite o anume radiaţie, el va pierde o energie egală cu „hf”, şi dacă absoarbe o

anume radiaţie, va câştiga o energie egală cu „hf”. Planck nu a înţeles de ce, el

doar a făcut o presupunere empirică pentru a explica spectrul. Figura de deasupra

ne arată predicţia lui Planck şi că aceasta era în concordanţă cu spectrele

măsurate.

Tot la sfârşitul anilor 1800, fizicienii experimentalişti au măsurat emisia de

electroni din obiectele metalice, atunci când le-au iluminat. Acesta este numit

efectul fotoelectric. De asemenea, aceste experimente nu au putut fi explicate

folosindu-se conceptele clasice. Aceşti fizicieni au observat că emisia de electroni

s-a petrecut numai pentru lumina cu lungimi de undă mai scurte decât o anumită

valoare de prag, ce depindea de metal. În mod clasic, totuşi se crede că emisia nu

depinde deloc de lungimea de undă, ci numai de intensitate, odată cu creşterea

intensităţii producându-se o bogată emisie de electroni.

Într-una din celebrele sale lucrări din 1905, Einstein explica efectul fotoelectric

pornind de la conceptul lui Planck despre schimburile de energie cuantizate ale

radiaţiei luminoase şi făcând prezumţia iniţială că aceste schimburi cuantizate

erau un rezultat direct al însăşi cuantizării luminii, de exemplu, lumina fiind

alcătuită mai degrabă din fascicule de energie, numite fotoni, decât din unde

continue, cum s-a presupus întotdeauna de către fizicienii clasici. Totuşi, aceste

fascicule aveau încă o natură de undă şi puteau fi caracterizate printr-o lungime

de undă care le determina culoarea. El a folosit de asemenea relaţia lui Planck

dintre energie şi frecvenţă, pentru a identifica energia unui foton şi a folosit relaţia

dintre viteză, frecvenţă şi lungime de undă, pe care fizicienii clasici o folosiseră

30

deja. Einstein a primit premiul Nobel pentru această lucrare.

3.2 Dezvoltarea mecanicii cuantice, de către Bohr, Heinsberg, de Broglie şi

Schrödinger

În completare, pentru a măsura spectrul radiaţiei corpului negru, în secolul al XIX-

lea, fizicienii experimentalişti erau de asemenea familiarizaţi cu spectrul emis de

descărcările electrice în gaze (un curent electric cu suficientă energie pentru a

extrage unii electroni din atomii de gaz). Exemple ale unor astfel de descărcări

sunt tubul cu neon şi becul fluorescent, în care gazul este format din vapori de

mercur (becul fluorescent are învelişuri speciale în interior, care schimbă spectrul

luminii). Spectrele acestei surse de lumină sunt alcătuite mai degrabă din emisiile

de lungimi de undă discrete şi separate, decât dintr-o bandă continuă de lungimi

de undă, precum în spectrele corpului negru. Aceste spectre sunt numite spectre

de linii, datorită modului în care apar atunci când sunt vizualizate cu un

spectrometru, care este un dispozitiv folosit pentru a separa diferite lungimi de

undă.

Spectrele de linii sunt un alt exemplu al fenomenului ce nu poate fi explicat prin

fizica clasică. De fapt, explicaţia nu a putut veni până nu a fost realizată o evoluţie

în înţelegerea structurii atomilor, de către fizicianul englez Ernest Rutherford

(1871–1937 şi echipa sa, în 1911. Studiind împrăştierea particulelor alfa emise de

o sursă radioactivă (alcătuite din doi protoni şi doi neutroni legaţi împreună), la

trecerea lor printr-o foiţă subţire de aur, ei au descoperit că atomii de aur erau

alcătuiţi dintr-un nucleu subţire (10 –15 m), foarte dens, încărcat pozitiv, înconjurat

de un nor mult mai întins (10 –10 m), din electroni încărcaţi negativ. (Din punctul de

vedere al mecanicii cuantice acest tablou nu este corect, dar pentru noi acum,

este considerat adecvat).

Atunci când a fost aplicată fizica clasică unui astfel de model al atomului, s-a

prevăzut că electronii nu ar putea rămâne pe orbite stabile din jurul nucleului, dar

ar fi radiat întreaga lor energie, prăbuşindu-se în final în nucleu, mai mult decât un

satelit al pământului ce cade în pământ atunci când îşi pierde energia datorită

frecării atmosferice. În 1913, după ce fizicianul danez Neils Bohr (1885–1962) a

studiat aceste rezultate, el a construit un model al atomului după ideile cuantice

ale lui Planck şi Einstein. A sugerat că electronii ocupă orbite discrete stabile, fără

să-şi radieze energia. Discretizarea a fost un rezultat al cuantizării orbitelor,

fiecărei orbite corespunzându-i o energie cuantizată a electronului. Electronului i s-

a cerut să aibă o anumită cuantă minimă de energie, corespunzătoare celei mai

31

mici orbite, deci regulile cuantice nu au permis electronului să cadă în interiorul

nucleului. Totuşi, un electron ar putea sări de pe o orbită mai înaltă pe una mai

joasă şi să emită în proces, un foton. Energia fotonului ar putea lua numai

valoarea corespunzătoare diferenţei dintre energia electronului de pe orbita mai

înaltă şi cea mai joasă. Bohr şi-a aplicat teoria sa celui mai simplu atom, atomul de

hidrogen, care este alcătuit dintr-un singur electron ce se învârte în jurul nucleului

format dintr-un proton. Teoria a explicat multe proprietăţi ale spectrului de linii

observat, al hidrogenului, însă nu a putut explica următorul atom mai complicat,

cel de heliu, care are doi electroni. Cu toate acestea, teoria conţinea ideea de

bază a cuantizării orbitelor, care a fost reţinută în cele mai multe teorii ulterioare.

În cele mai timpurii zile ale dezvoltării teoriei cuantice, unii fizicieni, precum Bohr,

au încercat să creeze tablouri fizice ale atomului, în acelaşi mod în care au creat

întotdeauna tablouri fizice în fizica clasică. Totuşi, deşi Bohr şi-a dezvoltat modelul

iniţial al atomului de hidrogen folosind un model mai uşor de vizualizat, el a avut

caracteristici ce nu au fost înţelese şi nu au putut explica modelul mult mai

complicat al atomului cu doi electroni. Realizările teoretice au venit atunci când

unii fizicieni, care erau foarte sofisticaţi din punct de vedere matematic, precum

fizicienii germani Werner Heisenberg (1901–1976) şi Wolfgang Pauli (1900–1958)

şi fizicianul englez P.A.M. Dirac (1902–1984) au abandonat în mare măsură

tablourile fizice şi au creat teorii matematice superioare ce au explicat detaliat

caracteristicile spectrului hidrogenenului, în termenii nivelelor de energie şi ale

tranziţiilor radiante de la un nivel la altul. Cheia caracteristicilor acestor teorii a fost

utilizarea matricilor în locul numerelor obişnuite, pentru a descrie cantităţile fizice,

precum energia, poziţia şi momentul. O matrice este un aranjament de numere

care respectă regulile multiplicării, regului ce sunt diferite de regulile pe care le

respectă numerele.

Etapa recurgerii la teoriile matematice care nu erau bazate pe tablouri fizice, a

constituit la început o îndepărtare radicală faţă de teoria cuantică, dar astăzi, în

dezvoltarea teoriilor particulelor elementare, este o practică standard. Astfel de

teorii au devenit aşa de secrete încât tablourile fizice au devenit dificil de creat şi

de conturat şi ele au fost dezvoltate mai curând pentru a se potrivi cu matematica

decât pentru ca matematica să se potrivească cu tablourile fizice. Aşadar,

adoptând o filozofie pozitivistă am putea împiedica progresul în dezvoltarea

modelelor realităţii, iar modelele care au fost intuite sunt mai mult matematice

decât fizice.

Cu toate acestea, la începutul anilor 1920, unii fizicieni au continuat să gândească

32

mai curând în termenii modelelor fizice decât în cei ai modelelor matematice. În

1923, de Broglie a argumentat că dacă şi lumina s-ar putea comporta ca

particulele, atunci particulele, precum electronii, s-ar putea comporta ca şi undele,

şi el a dedus formula pentru lungimea de undă a undelor:

=h/p

unde p este impulsul (masa ori viteza) electronului. Experimentele ulterioare au

verificat că de fapt în experienţele ce sunt alese pentru a dezvălui natura de undă,

electronii se comportă ca şi undele. Vom spune mai multe despre astfel de

experimente, mai târziu.

În fizică, dacă există o undă, atunci trebuie să existe o ecuaţie care descrie unda.

De Broglie nu a descoperit acea ecuaţie, însă în 1926, fizicianul german Erwin

Schrödinger (1887- 1961) a descoperit celebra ecuaţie care-i poartă numele. El şi-

a verificat ecuaţia folosind-o ca să calculeze spectrul de linii emis al hidrogenului,

pe care nu ar fi putut-o face fără a înţelege cu adevărat semnificaţia undelor. De

fapt, Schrödinger a interpretat în mod eronat undele şi a crezut că ele reprezentau

particulele însele. Totuşi, o astfel de interpretare nu a putut explica de ce

întotdeauna experimentele arătau că fotonii emişi de un atom erau emişi mai

curând aleatoriu decât la momente predictibile, chiar dacă valoarea medie a

emisiei putea fi prevăzută atât de teoria lui Heisenberg, cât şi de cea a lui

Schrödinger. El, de asemenea, nu a putut explica de ce atunci când este detectată

o particulă, ea întotdeauna are o poziţie mai bine definită în spaţiu decât atunci

când este împrăştiată în afara spaţiului, ca undă.

Interpretarea corectă a fost descoperită de fizicianul german Max Born (1882–

1970) în 1926, care a presupus că unda (de fapt, pătratul amplitudinii undei în

fiecare punct din spaţiu) reprezintă probabilitatea cu care particula va apare în

acel punct din spaţiu, specificat, dacă este făcut un experiment pentru a măsura

localizarea particulei. Această interpretare introduce două caracteristici ale

mecanicii cuantice, extrem de importante:

1. Din teorie putem calcula numai probabilităţi, nu şi certitudini (teoria este

probabilistică, nu deterministică).

2. Teoria ne spune numai probabilitatea de a găsi ceva numai dacă căutăm, nu şi

probabilitatea de a găsi acelaşi lucru dacă nu căutăm (nu există realitatea

obiectivă a materiei, de exemplu, materia nu există independent de observator şi

de observaţii).

Unda lui Schrödinger este o undă de probabilitate şi nu o undă ce transportă forţă,

energie şi impuls, precum unda electromagnetică. Totuşi, ecuaţia lui Schrödinger

33

ne permite să calculăm în mod precis unda în toate punctele din spaţiu şi în orice

moment de timp viitor, dacă noi cunoaştem unda în toate punctele din spaţiu în

momentul iniţial. În acest sens, chiar teoria cuantică este complet deterministică.

3.3 Incertitudine şi complementaritate

Aşa cum a propus Bohr, teoria cuantică este în mod intrinsec probabilistică, căci în

cele mai multe cazuri ea nu poate prevedea rezultatele observaţiilor individuale.

Totuşi, ea este deterministică prin faptul că poate prevedea în mod exact

probabilităţile cu care vor fi obţinute rezultate specifice. Un alt mod de a spune

aceasta este că ea poate prevedea media valorilor cantităţilor măsurate, precum

poziţia, viteza, energia sau numărul de fotoni emişi ori absorbiţi pe unitate de timp,

atunci când este realizat un număr mare de măsurători în sisteme identice. Pentru

o singură măsurătoare nu se pot prevedea exact rezultatele, cu excepţia unor

cazuri speciale. Acest comportament aleatoriu nu este o greşeală a teoriei, ci este

o proprietate intrinsecă a naturii. Natura nu este deterministică aşa cum s-a crezut

în fizica clasică.

O altă trăsătură a lumii cuantice, lumea obiectelor microscopice, este aceea că în

mod intrinsec este imposibil de măsurat simultan poziţia şi impulsul unei particule.

Acesta este celebrul principiu al incertitudinii al lui Heisenberg, care a derivat din

folosirea regulilor de înmulţire a matricilor, pe care le-a utilizat pentru poziţie şi

impuls. De exemplu, un aparat proiectat să măsoare cu o anumită precizie poziţia

unui electron, este prezentat în diagrama următoare. Orificiul din perete

garantează că poziţiile electronilor ce trec prin el, sunt în interiorul orificiului şi nu

în afara lui.

Aşa deci, aceasta nu diferă de fizica clasică. Totuşi, teoria cuantică spune că dacă

noi cunoaştem poziţia electronului în interior, cu o precizie q (diametrul

orificiului), atunci cunoaşterea impulsului în acel punct este limitată la o precizie

34

p, astfel încât

( p)( q)> h

(relaţia de incertitudine a lui Heisenberg)

Cu alte cuvinte, cu cât cunoaştem mai precis poziţia electronului (cu cât este mai

mic q), cu atât cunoaştem mai puţin impulsul (cu atât este mai mare p). Să ne

reamintim că impulsul este (masa) x (viteza), deci incertitudinea impulsului este

echivalentă cu o incertitudine în viteză. Incertitudinea în poziţie este în aceeaşi

direcţie cu incertitudinea în viteză. În desenul anterior, incertitudinea în poziţie este

o incertitudine verticală. Aceasta înseamnă că incertitudinea în viteză este de

asemenea o incertitudine verticală. Ea este reprezentată mai curând prin liniile

divergente (date de o cantitate incertă) după ce electronii ies din orificiu (o poziţie

verticală incertă), decât rămânând paralele, aşa cum sunt cele din stânga.

De asemenea, un experiment proiectat să măsoare impulsul cu o anumită

precizie, nu va fi capabil să localizeze poziţia particulei cu o precizie mai bună

decât cea pe care o permite relaţia de incertitudine.

De observat este faptul că în relaţia de incertitudine, dacă membrul din dreapta

este egal cu zero, atunci atât p cât şi q pot fi zero. Aceasta este prezumţia

fizicii clasice, care spune că dacă particulele urmează traiectorii paralele la stânga,

ele nu vor fi perturbate de orificiu şi vor urma traiectorii paralele la dreapta.

Dacă împărţim la masa m a particulei, ambii membri ai relaţiei de incertitudine,

obţinem

( v)( q)> h/m

Aici vedem că incertitudinile în viteza v sau poziţia q sunt invers proporţionale cu

masa particulei. De aceea, un mod de a face membrul drept egal cu zero este de

a mări foarte mult masa. Atunci când se introduc numerele în această relaţie, se

constată că incertitudinile sunt semnificative numai atunci când masa este

microscopică, iar pentru o masă macroscopică, incertitudinea este atât de mică

încât ea este nemăsurabilă. Aşadar, fizica clasică, care întotdeauna a operat cu

obiecte macroscopice, a fost aproximativ corectă în presupunerea că poziţia şi

viteza tuturor obiectelor ar putea fi determinate cu o precizie oricât de bună.

Relaţia de incertitudine este înrudită îndeaproape cu principiul complementarităţii,

care a fost pentru prima dată enunţat de Bohr. Principiul complementarităţii afirmă

că obiectele cuantice au atât natură de particulă cât şi de undă, şi încercarea de a

măsura cu precizie proprietatea de particulă va avea tendinţa de a face

proprietatea de undă nedefinită, în timp ce încercarea de a măsura cu precizie

proprietatea de undă va avea tendinţa de a face proprietatea de particulă

35

nedefinită. Cu alte cuvinte, proprietăţile de particulă şi cele de undă sunt

proprietăţi complementare. Exemple ale proprietăţilor de particulă sunt impulsul şi

poziţia. Exemple ale proprietăţilor de undă sunt lungimea de undă şi frecvenţa. Se

poate arăta că dacă lungimea de undă a unei unde este bine definită, poziţia ei nu

este şi viceversa. Însă lungimea de undă este în legătură cu impulsul, prin relaţia

lui de Broglie, astfel că lungimea de undă bine definită implică un impuls bine

definit. Aşadar, complementaritatea undă–particulă este echivalentă cu

complementaritatea impuls–poziţie.

Capitolul 4 Undele şi interferenţa, paradoxul pisicii lui Schrödinger, inegalitatea lui Bell

4.1 Unde şi interferenţa

4.2. Paradoxul pisicii lui Schrödinger

4.3 Teorema lui Bell, experimentele lui Aspect şi non-localizarea realităţii

Capitolul 4

Undele şi interferenţa, paradoxul pisicii lui Schrödinger, inegalitatea lui Bell

4.1 Unde şi interferenţa

Să recapitulăm conceptul undei probabilistice. Unda cuantică nu transportă energie, moment

sau forţă. Singura sa interpretare este aceea că prin ea putem calcula probabilitatea pe care o

măsurătoare va produce un rezultat particular, de exemplu un film fotografic va măsura o poziţie

specifică a unui electron într-un fascicul de electroni sau într-un contor Geiger, care va număra

un număr specific de particule raze Gamma dintr-o sursă radioactivă. O particulă apare numai

în timpul unei măsurători. Înainte de măsurătoare, teoria cuantică nu ne spune ce există. De

aceea, ceea ce există, este în mod principal o întrebare metafizică. Prin aceasta înţeleg că

răspunsul nu este subiectul falsificării printr-un experiment ştiinţific. Prin urmare nu este o

36

problemă de fizică. Totuşi, aceasta nu semnifică că nu are un impact considerabil atât în lumea

ştiinţifică cât şi în lumea personală a fiecăruia. Vom discuta mai târziu despre astfel de

implicaţii.

Presupunem că facem un experiment în care gloanţele armei se descarcă într-un zid cu două

orificii (vezi figura de sus, din diagrama de mai jos). Probabilitatea P12 de a găsi un glonte ce a

trecut prin oricare dintre cele două orificii este egală cu probabilitatea P1 de a găsi un glonte ce

a trecut prin orificiul 1, plus probabilitatea P2 de a găsi un glonte ce a trecut prin orificiul 2.

Distribuţia probabilistică este pur şi simplu aditivă.

Atunci când operăm cu unde, avem o regulă diferită. Principiul superpoziţiei este unul de care

ascultă doar undele din mediul material, cu condiţia ca amplitudinea lor să nu fie prea mare, lui i

se supun riguros toate undele electromagnetice şi cuantice. El spune că amplitudine unei unde,

în orice punct în spaţiu, este egală cu suma algebrică a amplitudinilor tuturor undelor ce o

compun. În cazul undelor pe suprafaţa apei, putem avea unde separate, datorită dârei bărcii,

plescăirii unui înotător şi forţei vântului. În fiecare punct al suprafeţei apei, se adună

amplitudinile undelor, dar este important să includem semnul lor, care poate fi la fel de bine

negativ sau pozitiv. Amplitudinea bazei valului este negativă, în timp ce amplitudinea coamei

este pozitivă. Când o bază se adună cu o coamă, amplitudinea undei tinde să se anuleze. Ele

se anulează exact dacă amplitudinea coamei valului şi amplitudinea bazei sunt egale şi de

semne contrare.

Principiul superpoziţiei conduce la fenomenul de interferenţă. Superpoziţionarea sau suma a

două unde într-un punct din spaţiu unde ambele au amplitudini fie pozitive, fie negative, rezultă

într-o undă sumă cu amplitudinea pozitivă sau negativă, mai mare decât a fiecăreia dintre ele.

Aceasta este denumită interferenţă constructivă. Dacă amplitudinile individuale au semne

opuse, ca în exemplul din paragraful precedent, interferenţa este distructivă şi amplitudinea

undei sumă este mai mică decât cea mai mare amplitudine a celor două.

O proprietate măsurabilă importantă a undelor clasice este puterea sau intensitatea I (putere

pentru unitatea de suprafaţă). Puterea este proporţională cu pătratul amplitudinii undei şi este

întotdeauna pozitivă. Interferenţa undelor clasice este ilustrată în mijlocul figurii din diagramă,

unde este reprezentată intensitatea I12. Observăm diferenţa radicală între graficul lui I12 pentru

unde şi graficul lui P12 pentru gloanţe. Diferenţa se datorează interferenţei. Asemănător, atunci

când observăm undele luminoase, noi observăm distribuţia intensităţii şi nu amplitudinea undei.

37

38

Pentru undele cuantice, noi deja ştim că proprietatea care este proporţională cu pătratul

amplitudinii undei, este probabilitatea. Acum avem nevoie să descoperim ce implică interferenţa

în măsurarea probabilităţilor.

Fie ψ 1 şi ψ 2 amplitudinile a două unde de probabilitate, în acelaşi punct al spaţiului (În general,

în teoria cuantică, aceste amplitudinii sunt mărimi complexe. Pentru simplificare, aici

presupunem că ele sunt reale). Suma acestor două amplitudini este pur şi simplu ψ =ψ 1+ψ 2,

astfel probabilitatea este:

ψ 2=(ψ 1+ψ 2)2 =ψ 12 +2 ψ 1ψ 2 +ψ 2

2

Această ecuaţie are o interpretare simplă. Primul termen din partea dreaptă este pur şi simplu

probabilitatea ca prima particulă să apară dacă nu era nici o interferenţă cu a doua particulă şi

viceversa pentru ultimul termen. Aşadar aceşti doi termeni ar putea reprezenta ei înşişi

probabilităţile pentru particulele clasice, cum ar fi gloanţele, chiar dacă noi nu le-am fi

reprezentat în mod normal prin unde. Dacă termenul din mijloc nu ar exista, această expresie ar

fi putut reprezenta chiar suma a două probabilităţi clasice. În figura de sus din diagramă, s-a

reprezentat probabilitatea ca un glonte să treacă fie prin primul orificiu, fie prin cel de al doilea şi

să apară într-un punct particular pe ecran.

Termenul din mijloc din membrul drept este numit termenul de interferenţă. Acest termen apare

numai în fenomenele cu unde (incluzând undele clasice, precum cele de pe suprafaţa apei) şi

este responsabil pentru interferenţa distructivă sau constructivă, atât timp cât poate fi fie

negativ, fie pozitiv. Dacă interferenţa distructivă este completă, termenul din mijloc anulează

39

ceilalţi doi termeni (asta se va întâmpla dacă ψ 1=–ψ 2). Datorită interferenţei, distribuţiile

probabilităţilor pentru unde sunt complet diferite faţă de cele pentru gloanţe. Probabilitatea de

distribuţie pentru electroni, notată P12, în partea figurii de jos din diagramă, are aceeaşi formă cu

distribuţia intensităţii undelor, arătată în figura din mijloc, deoarece ambele distribuţii sunt

derivate din pătratul sumei amplitudinilor undelor.

Acum putem trage o concluzie foarte importantă din această discuţie. Ori de câte ori observăm

interferenţa, ea sugerează existenţa undelor reale, obiective, mai degrabă decât a undelor

fictive, care sunt numai instrumente pentru a calcula probabilităţile rezultatelor.

Prin urmare, în acest capitol vom presupune că undele cuantice sunt unde fizice reale şi după

acesta, presupunem că funcţia de undă este o parte a realităţii obiective. În Capitolul 6 şi mai

încolo vom reexamina această presupunere şi vom sugera mai degrabă o interpretare

subiectivă decât una obiectivă.

Ne amintim că atunci când detectăm unde cuantice, noi detectăm particule. Atât timp cât noi

detectăm particule, poate părea că particula trebuie să vină dintr-un orificiu sau altul, dar este

incorect. Particulele detectate de noi nu vin din orificii, ele apar numai în momentul detectării,

înaintea detectării avem numai unde de probabilitate.

Ce se întâmplă atunci când încercăm să vedem dacă avem electroni în stânga ecranului de

detecţie, iluminând spaţiul dintre peretele cu orificii şi ecranul de detecţie? Dacă lumina este

destul de intensă pentru a vedea fiecare electron înainte ca el să fie detectat pe ecran, modelul

interferenţei este îndepărtat şi noi vedem numai distribuţia clasică a particulelor, arătată în

figura din partea de sus. Orice măsurătoare în care se manifestă electronii, cum ar fi

observarea lor cu lumină puternică, elimină unda de probabilitate ce a produs iniţial modelul de

interferenţă. După aceasta vedem numai distribuţiile undei de probabilitate ale particulelor.

4.2. Paradoxul pisicii lui Schrödinger

Acest experiment mental a fost creat de Schrödinger într-o încercare de a arăta că misterele

teoriei cuantice nu sunt potrivite cu obiectele microscopice considerate singure. Proprietăţile de

undă ale microlumii pot fi transmise macrolumii, dacă prima este cuplată cu cea de a doua.

Ne imaginăm o cutie conţinând un singur nucleu radioactiv şi un detector de particule, precum

un contor Geiger. Acest detector este conceput să detecteze cu certitudine orice particulă

emisă de nucleu. Nucleul radioactiv este microscopic şi de aceea el poate fi descris de teoria

cuantică. Presupunem probabilitatea că sursa va emite o particulă într-un minut, de ½. (Durata

de 1 minut este numită perioada de înjumătăţire a sursei).

Atâta vreme cât funcţia de undă a nucleului este o soluţie a ecuaţiei lui Schrödinger şi trebuie

să descrie toate posibilităţile, după un minut ea este alcătuită dintr-o undă cu doi termeni, unul

40

corespunzând unui nucleu ce emite particula şi unul corespunzător unui nucleu ce nu emite

particula.

ψ =ψ 1 (particulă) + ψ 2 (fără particulă)

unde, pentru simplificare, presupunem din nou că funcţiile de undă sunt reale şi nu complexe,

deci ψ 12 este probabilitatea de a avea o particulă emisă şi ψ 2

2 este probabilitatea de a nu avea

o particulă emisă.

Contorul Geiger este un instrument macroscopic. Totuşi, nu este nimic mai mult decât o colecţie

de particule microscopice (atomi şi molecule), care se supun teoriei cuantice. De aici,

presupunem că însuşi contorul poate fi descris de o funcţie de undă ce este o soluţie a ecuaţiei

lui Schrödinger. Sistemul combinat al nucleului şi al detectorului, trebuie de asemenea descris

de o funcţie de undă ce conţine doi termeni, unul descriind un nucleu şi un detector ce a

detectat o particulă şi celălalt descriind un nucleu şi un detector ce nu a detectat o particulă:

ψ =ψ 1 (particula detectată) + ψ 2 (particula nedetectată)

Amândoi aceşti termeni trebuie să fie prezenţi, iar starea rezultantă, ψ , este superpoziţia

acestor două stări. Din nou, ψ 12 şi ψ 2

2 sunt probabilităţile pentru cele două stări diferite.

Punem într-o cutie o fiolă de gaz otrăvitor şi o conectăm la detector, astfel încât gazul este în

mod automat eliberat dacă detectorul numără o particulă. Acum punem în cutie o pisică vie.

Presupunem că gazul otrăvitor şi pisica pot fi descrise şi ele de ecuaţia lui Schrödinger. Funcţia

de undă finală conţine doi termeni, unul descriind o particulă detectată, plus gazul eliberat şi

pisica moartă şi celălalt descriind nici o particulă detectată, nici un gaz eliberat şi pisica vie.

Ambii termeni trebuie să fie prezenţi dacă teoria cuantică poate fi aplicată conţinutului cutiei.

Funcţia de undă trebuie să descrie atât o pisică moartă cât şi o pisică vie.

ψ =ψ 1 (particulă detectată, pisică moartă)

+ ψ 2 (particulă nedetectată, pisică vie)

După exact un minut, privim în cutie şi vedem fie o pisică moartă, fie una vie însă în mod sigur

nu ambele! Care este explicaţia?

Până la această observaţie, nu exista nici o pisică, nici vie, nici moartă! Exista numai o funcţie

de undă. Funcţia de undă ne spune doar ce posibilităţi vor fi prezentate observatorului atunci

când se deschide cutia. Observaţia însăşi manifestă realitatea fie a unei pisici vii, fie a unei

pisici moarte (aceasta este aşa–numită realitate creată de observator). Acum ne putem întreba

de ce observatorul însuşi nu este inclus în sistemul descris de ecuaţia lui Schrödinger, aşadar îl

vom include în următoarea ecuaţie:

ψ =ψ 1 (particulă detectată, observatorul vede pisica moartă) +

ψ 2 (particulă nedetectată, observatorul vede pisica vie)

Noi ştim că observatorul poate observa numai o pisică vie sau una moartă, nu pe amândouă.

41

Deci, există ceva despre observator, ce nu poate fi descris de ecuaţia lui Schrödinger. Care

este această proprietate? Singura proprietate remarcabilă ce nu poate fi descrisă de teoria

cuantică este conştiinţa. De aici, unii fizicieni consideră că trebuie să fie conştiinţa ceea ce

defineşte o observaţie. Toate acestea vor fi mai clare după ce am luat în consideraţie mult mai

detaliat teoria cuantică, în Capitolele 6 şi 7.

4.3 Teorema lui Bell, experimentele lui Aspect şi non-localizarea realităţii

Unul dintre principiile considerate cel mai sfânt de către Einstein şi de fapt de cei mai mulţi

fizicieni, până în 1980, este principiul cauzalităţii locale sau pe scurt, al localizării. Acest

principiu afirmă că nici un efect fizic nu poate fi transmis cu o viteză mai mare decât cea a

luminii. El implică de altfel, dar nu a fost explicat întotdeauna, principiul că toate fectele fizice

trebuie să scadă pe măsură ce distanţa dintre sursa efectului şi observator creşte. În practică,

acest principiu interzice nu numai toate acţiunile instantanee la distanţă, ci şi orice acţiune la

distanţă, atunci când distanţele sunt aşa de mari încât forţa cu cea mai mare rază de acţiune în

transmiterea semnalelor, forţa electromagnetică, nu poate produce un efect sesizabil.

Pe lângă localizare, mai există un alt principiu puternic, principiul realităţii obiective. Acest

principiu afirmă că dacă există o realitate, aceasta există chiar dacă este sau nu observabilă.

Înainte de descoperirea mecanicii cuantice, aceasta semnifica că această realitate este

alcătuită din particule materiale sau din unde, care întotdeauna aveau proprietăţi fizice definite

şi ele ar fi putut deveni cunoscute, fie prin efectuarea unei măsurători, fie printr-un calcul

folosind legile clasice şi o stare iniţială cunoscută. De exemplu, înaintea măsurătorii, o particulă

întotdeauna avea o poziţie şi o viteză definită, chiar dacă acestea nu erau cunoscute înainte ca

măsurătoarea sau calculul să fie făcut. Noi numim aceasta obiectivitate puternică. După

dezvoltarea mecanicii cuantice, cei ce cred într-o realitate creată de un observator, cred că

numai funcţiile de unde există înaintea unei observaţii, însă aceasta este încă considerată a fi

obiectivitate reală. Totuşi, parametrii săi fizici, precum poziţia şi viteza, sunt nedefiniţi până când

nu este făcută măsurătoarea. Aceasta este denumită obiectivitate slabă.

Einstein nu ar fi putut niciodată accepta o realitate care nu era localizată sau care era indefinită.

Lucrarea sa celebră, scrisă împreună cu Podolsky şi Rosen în 1935 (lucrare EPR) a fost o

încercare în a folosi un experiment gândit să arate că, deoarece mecanica cuantică nu putea

descrie o realitate, care era atât locală cât şi definită, teoria era incompletă. Urmând acestora,

mulţi fizicieni au depus mult efort încercând să născocească teorii care să fie complete, şi

anume, teorii care permiteau parametrilor, precum poziţia şi viteza, să fie în orice moment

definiţi însă necunoscuţi (teoria variabilelor ascunse) şi care în acelaşi timp să dea rezultate în

concordanţă cu teoria cuantică. Nici una din aceste teorii nu a găsit o acceptare generală,

42

deoarece ele nu erau elegante, erau complicate şi dificil de folosit, iar cea mai cunoscută

versiune a fost teoria non-localizării. (David Bohm, 1952 )

În 1965, John Bell a propus un mod de a determina experimental dacă realitatea ar putea fi

descrisă prin teoriile variabilelor localizate ascunse şi a obţinut o inegalitate ce depindea numai

de cantităţile măsurate experimental, de aceea era independentă de orice teorie specifică. Mai

târziu, s-a înţeles că teorema sa era chiar mai largă decât înţelesese el, iar încălcarea

inegalităţii sale implica non-localizarea, chiar dacă variabilele ascunse existau sau nu; de

exemplu chiar dacă realitatea este indefinită (obiectivitate slabă). Ulterior au fost făcute multe

experimente pentru a se testa inegalitatea sa, cu rezultate ce încălcau întotdeauna inegalitatea,

arătând aşadar că dacă există o realitate, ea s-ar putea să nu fie localizată. În plus,

experimentele au dat întotdeauna rezultate ce erau consistente cu predicţiile teoriei cuantice.

Cele mai bune experimente au fost făcute de un grup condus de fizicianul francez Alain Aspect

în 1981-1982. Aceste rezultate au implicaţii adânci în interpretarea teoriei cuantice, aşa cum

vom vedea mai târziu.

Experimentele lui Aspect au folosit perechi de fotoni emişi dintr-o sursă de calciu, în direcţii

opuse. Aceste perechi de fotoni aveau proprietatea că direcţiile lor de polarizare erau

întotdeauna paralele, însă direcţiile polarizării perechii erau distribuite aleator.

Fiecare parte a sursei avea pentru detectarea fotonilor doi detectori, cu două direcţii de

polarizare diferite (vezi diagrama de mai jos). Cele două părţi erau la depărtare de 12 metri.

Fiecare detector înregistra în mod separat un număr egal de fotoni, pentru toate direcţiile de

polarizare, arătând că fotonii erau în întregime nepolarizaţi. Acum, presupunem că detectorii

erau legaţi, pentru a măsura numai valorile de coincidenţă (de exemplu, fotonii erau înregistraţi,

numai dacă ei erau detectaţi) aproximativ simultan în A şi B. Decizia în privinţa cărei direcţii să

se măsoare polarizarea fiecărui foton nu era luată până când fotonii nu erau deja emişi în plină

lumină, prea târziu pentru ca un mesaj din partea A să-i spună părţii B despre direcţia de

polarizare a primului, înainte ca cel de al doilea foton să fie detectat.

Prin urmare, dacă realitatea este localizată, o măsurătoare în A ar putea să aibă efect asupra

măsurătorii în B. Dacă realitatea este non-localizată, atunci măsurătoarea din A ar putea fi

corelată cu măsurătoarea din B, chiar dacă A şi B pot fi la distanţe enorme, chiar ani lumină!

43

Inegalitatea lui Bell spune că, dacă realitatea este localizată, o anumită funcţie F a acestor

coincidenţe măsurate pentru toate cele patru combinaţii ale celor două unghiuri din A şi a celor

două unghiuri din B, trebuie să fie între –2 şi +2. Toate experimentele au avut acelaşi rezultat:

inegalitatea lui Bell a fost încălcată. Pe deasupra, valoarea măsurată pentru funcţia F a fost

întotdeauna în acord cu predicţiile teoriei cuantice. Concluzia este aşadar: realitatea este non-

localizată şi ea este descrisă de teoria cuantică.

Orice încălcare a inegalităţii lui Bell dovedeşte falsă fie localizarea sau obiectivitatea slabă, fie

pe amândouă. Obiectivitatea slabă este eliminată, noi renunţăm la noţiunea că există o realitate

care să fie descrisă (în Capitolul 9, vom reexamina realitatea obiectivă). Dar noi am presupus

mai înainte că pentru a explica interferenţa, undele cuantice sunt unde reale. De aceea, noi

concluzionăm că trebuie să renunţăm la localizare.

Non-localizarea implică o corelaţie instantanee între măsurătorile polarizării, efectuate de doi

observatori. Sursa este desemnată să emită particule corelate aşa că această corelaţie este

prezentă întotdeauna în funcţia de undă, atâta vreme cât particulele sunt emise de sursă.

Acesta este un caz asemănător cu cazul în care particulele realităţii obiective sunt emise de o

sursă obiectivă reală. Totuşi, corelaţiile impuse de mecanica cuantică asupra funcţiei de undă

emise sunt mai mari decât cele ce ar putea exista între particulele obiectivităţii reale. Din

această cauză, inegalitatea lui Bell a fost încălcată.

S-ar fi putut crede asta deoarece corelaţiile măsurate sunt instantanee, cei doi observatori ar fi

putut folosi aceste corelaţii pentru a comunica instantaneu unul cu altul, într-o încălcare a teoriei

relativităţii speciale a lui Einstein. Atât timp cât teoria relativităţii speciale interzice transmiterea

energiei sau a materiei cu viteze mai mari decât viteza luminii, ea nu interzice o corelaţie

instantanee ce poate fi descoperită numai prin compararea a două seturi de date măsurate,

după o perioadă de timp. Non-localizarea teoriei cuantice implică o corelaţie între seturile de

date, nu o transmitere a informaţiei. Putem vedea aceasta înţelegând că fotonii detectaţi numai

în A sau B apar complet aleatoriu, atât în timp cât şi ca polarizare. Prin urmare, observatorul A

44

nu vede nici o informaţie în datele sale singure, la fel şi observatorul B. Mai târziu, comparând

aceste două seturi de date aleatoare, se poate descoperi o corelaţie între aceste două seturi.

Poate exista o puternică corelaţie între două seturi aleatoare, care nu poate fi descoperită

privind numai la un singur set. Aceasta este ilustrată printr-un exemplu al stenogramelor

aleatoare (diagramele Ochiului Magic), care văzute pentru prima dată, par a fi modele de

puncte colorate, aproape aleatoare. Totuşi, există de fapt două modele aproape aleatoare şi ele

sunt deplasate unul faţă de altul la o distanţă aproape egală cu distanţa dintre ochii unei

persoane. Aşadar, privind la model cu direcţia neconvergentă a ochilor, aşa cum privim uneori

la distanţă, cei doi ochi văd modele diferite. Corelaţiile dintre modele sunt distinse de creier şi

este văzută o imagine tridimensională.

Capitolul 5

Capitolul 5 Mintea conştientă şi liberul arbitru

5.1 Care sunt caracteristicile minţii conştiente?

5.2 Abilităţile extraordinare ale minţii

5.3 Unitatea minţii umane

5.4 Mintea inconştientă

5.5 Există un test pentru conştiinţă?

5.6 Poate fi o maşină conştientă ?

5.7 Ce par a fi efectele conştiinţei?

5.8 Când şi cum începe un copil să perceapă realitatea obiectivă?

5.9 Experimentele lui Libet şi ale colaboratorilor săi, implicaţiile lor asupra

liberului arbitru

5.10 Liberul arbitru ca posibilitate a unei acţiuni alternative

5.11 Originea credinţei în liberul arbitru

5.12 Este necesar liberul arbitru pentru fericirea noastră?

5.13 Libertatea ca trăire

5.14 Universurile probabile şi determinate, dualitatea interior-exterior şi

libertatea

Capitolul 5

45

Mintea conştientă şi liberul arbitru

5.1 Care sunt caracteristicile minţii conştiente?

Mintea individuală este experienţa conştientă a funcţionării creierului

individual şi a simţurilor. Trebuie să facem distincţie între mintea

individuală şi funcţionarea ei. Mintea individuală prezintă trei aspecte

importante:

a) Obiectele conştientizării: obiectele mentale includ gânduri, emoţii,

sentimente, visuri, viziuni, etc. Obiectele perceptuale includ şi ceea ce

este interiorul şi în exteriorul corpului. Obiectele ce sunt interioare includ

senzaţiile de durere, de plăcere, frica, presiunea, întinderea, tensiune,

mişcare etc. Multe dintre acestea implică componente mentale precum

frica sau plăcerea. Analog acestor obiecte sunt umbrele de pe zidul din

alegoria lui Platon (vezi Secţiunea 1.4) sau imaginile de pe ecranul de

cinematograf.

b) Un caz special al obiectelor conştientizării este câmpul conştientizării.

Câmpul conştientizării variază de la îngust la larg, în funcţie de gradul

concentrării şi el poate fi direcţionat spre orice obiect. Analog acestui

câmp este vederea printr-un sistem optic, precum telescopul sau aparatul

de fotografiat.

c) Un alt caz special al obiectelor conştientizării este subiectul

conştientizării. Acesta este individualul “eu”, cu adevărat un obiect, ce va

fi văzut în Capitolul 11. Atât în alegoria lui Platon, cât şi în metafora

filmului, subiectele sunt observatorii pe post de spectatori.

Există câteva stări ale experienţei conştiente, cele mai obişnuite fiind

starea de veghe, cea din somnul fără vise şi visatul. Există şi stări ale

conştiinţei modificate, care pot fi experimentate în timpul meditaţiei sau

sub influenţa drogurilor. Alte stări sunt acelea ce sunt experimentate în

transă hipnotică, sub sedative sau anestezie. Toate obiectele minţilor

individuale sunt în fond personale, atâta vreme cât senzaţiile,

sentimentele şi emoţiile sunt în întregime proprii fiecărui om. De exemplu,

orice senzaţie, să zicem “roşu”, este o experienţă pe care noi o

cunoaştem în mod intim şi este imposibil să o comunicăm ca pe o

experienţă altcuiva. Presupunem că fiecare persoană a avut o experienţă

asemănătoare, dar niciodată nu putem şti dacă a fost cu adevărat aşa.

46

Experienţa conştientă poate include starea în care nu există obiecte, cu

excepţia subiectului şi/sau a câmpului şi chiar starea în care nu există

deloc obiecte. Astfel de stări se obţin în timpul meditaţiei profunde.

5.2 Abilităţile extraordinare ale minţii

Există o mare problemă în a evidenţia faptul că mintea este cu mult mai

mult decât doar un procesor central pentru informaţia senzorială. Un bun

rezumat al acestui lucru este făcut de Russell Targ şi Jan Katra în cartea

lor din 1998, „Miracolele minţii”. În continuare, vom face o scurtă listă a

capacităţilor extrasenzoriale descrise de cei doi autori.

Telepatia=comunicarea mentală, directă, între două minţi.

Vederea la distanţă=obţinerea unei imagini mentale despre un obiect-ţintă

îndepărtat, lângă care este aşezat un asistent. Aceasta se deosebeşte de

telepatie, deoarece imaginea adesea deţine detalii pe care asistentul nu le

cunoaşte.

Clarvederea=obţinerea unei imagini mentale a unei ţinte îndepărtate, fără

ajutorul unui asistent.

Precogniţia=există mai multe tipuri de precogniţie. O profeţie este un vis

sau o viziune despre un eveniment viitor, atunci când nu există

posibilitatea să aibă loc aici o acţiune ce ar putea schimba viitorul.

Exemple sunt înregistrările unei profeţii şi dezvăluirea ei numai după ce

evenimentul s-a produs sau profeţirea într-un mod vag, nespecific. Au

existat doi profeţi celebri: Nostradamus şi Edgar Cayce. Dacă precogniţia

este suficient de exactă pentru a permite să aibă loc o acţiune pentru a

preîntâmpina evenimentul viitor, atunci ea este denumită prevedere,

premoniţie sau presentiment. Exemplu: un vis despre un accident aviatic

care îi permite persoanei în cauză să evite acel zbor.

Hipnoza la distanţă=hipnotizarea unei persoane la distanţă.

Vindecarea psihică=un tip de vedere şi de vindecare la distanţă, în care

vindecătorul îşi transpune în mod activ impresiile sale intuitive în gânduri,

iar vindecarea precisă acţionează pentru a remedia problemele percepute

în corpul pacientului.

Vindecarea spirituală=vindecarea la distanţă, în care vindecătorul este

într-o stare de recepţie conştientă–starea lui de non-judecare–ce îi

permite conştiinţei sale să fie folosită ca pe un canal pentru vindecare prin

intermediul minţii non-localizate, universale.

47

Energia de vindecare=vindecarea în care terapeutul îşi direcţionează

atenţia spre pacient şi se concentrează asupra completării şi manipulării

fluxului de energie vitală a pacientului. Exemple sunt: Reiki, atingerea

terapeutică, vindecarea pranică şi chi gong.

Intuiţia=conştientizarea directă, non-analitică, care poate veni din

procesele interioare subconştiente sau din sursele psihice, precum

conectarea minte la minte ori percepţia direct clarvăzătoare, a lumii din

afară.

Existenţa acestor capacităţi extraordinare, atinse prin practica yoga, sunt

bine stabilite şi documentate în literatura yoga, unde ele sunt numite stări

siddhi. Înţeleptul Patanjali, din sec.4 î.H., a enumerat în Yoga Sutra

următoarele stări siddhi (aşa cum au fost ele prezentate de Tang şi

Katra):

• cunoaşterea trecutului şi viitorului;

• înţelegerea glasurilor tuturor creaturilor;

• cunoaşterea vieţilor trecute;

• cunoaşterea a ceea ce gândesc alţii;

• cunoaşterea dinainte a morţii cuiva;

• atingerea unor tipuri variate de putere;

• perceperea micului, tăinuitului şi îndepărtatului;

• cunoaşterea altor regiuni nelocuite;

• cunoaşterea stelelor şi a mişcării lor;

• cunoaşterea interiorului corpului omenesc;

• controlul foamei şi al setei;

• stabilitatea;

• vederea adepţilor în propria lumină interioară;

• intuiţia;

• înţelegerea minţii;

• intrarea în corpurile altora;

• luminarea şi levitaţia;

• strălucirea;

• controlul elementelor materiale;

• controlul simţurilor;

• perfecţiunea corpului;

48

• rapiditatea corpului .

Pentru scopul nostru, concluzia principală pe care noi dorim să o tragem

din aceste capacităţi, este aceea că mintea nu este limitată de materialul

şi procesele creierului în spaţiu şi timp. Aceasta înseamnă că ea sau

efectele sale se întind pe regiuni mari în spaţiu, posibil în tot spaţiul şi pe

epoci îndelungate de timp, posibil în întreg timpul, atât în trecut cât şi în

viitor. Noi nu ştim care efecte rezultă din transmisia locală a informaţiei

dintr-un punct spaţio-temporal în altul şi care se datorează adevăratei

non-localizări a minţii, de exemplu, corelaţiile instantanee dintre două

minţi localizate sau dintre o minte şi un eveniment care este îndepărtat,

atât în spaţiu cât şi în timp. Cu toate acestea, noi ne vom referi la această

proprietate a minţii, ca fiind mintea non-localizată. Mult mai mult se va

spune despre acest subiect în Capitolele 9, 14, şi 16.

5.3 Unitatea minţii umane

Din această discuţie, vom putea să răspundem noi oare la întrebarea “Ce

este mintea conştientă?” O vom putea oare noi explica în termeni simpli,

de exemplu, îi vom putea aplica prin metodele de reducere ştiinţifice sau

ea este în mod fundamental o unitate?

În unele aspecte, minţile noastre apar ca fiind un lucru unic şi unificate,

fapt ce aduce continuitatea în vieţile noastre şi unitatea în percepţii, în

ciuda faptului că multe zone ale creierului sunt implicate în percepţii. Noi

părem a fi o singură persoană şi nu multiplă. Chiar o persoană cu tulburări

date de personalitatea multiplă, se crede pe sine a fi o singură persoană

la un moment dat, chiar mai mult decât o singură personalitate.

Totuşi, atunci când examinăm mintea în detaliu, ea devine mai complexă.

De exemplu, ce vrem să spunem atunci când noi vorbim despre conflictul

interior? Sunt aceste două minţi în conflict? Ce putem spune despre sfatul

obişnuit: ”Iubeşte şi acceptă-te pe tine însuţi!” şi ce putem spune despre

încercările noastre de a ne controla minţile sau pe noi înşine? Cât de

multe sine există? Vom lua în consideraţie aceste întrebări şi altele

similare, puţin mai târziu pe parcursul cursului.

5.4 Mintea inconştientă

Denumim starea de absenţă a conştientizării individuale, o stare

inconştientă. Trebuie să facem distincţie între funcţionarea pur mecanică

49

a creierului şi funcţionarea inconştientă, dar nu în mod necesar mecanică.

Cea mai mare parte a funcţionării inconştiente a creierului este complet

fizică sau mecanică, fără nici o componentă mentală. Astfel de procese ar

putea fi înlocuite prin cele pe care le face o maşină, fără să existe nici o

diferenţă deosebită. Aceasta este probabil adevărat pentru acele procese

inconştiente ce au loc în funcţionarea fizică a corpului. Cele mai multe

funcţii ale organelor interne se desfăşoară fără conştientizarea noastră şi

cele ce sunt controlate de creier sunt controlate prin simplele componente

fizice ale creierului, fără nici o conştientizare.

Totuşi, există alte procese inconştiente care nu ar putea fi complet

mecanice. Oricine a avut o experienţă a unei soluţii creative pentru o

problemă ce a apărut spontan, după o perioadă de frământare

inconştientă, precum după o noapte de nesomn sau după o meditaţie, sau

în timpul meditaţiei. Acest proces al creativităţii are trei stadii: saturaţia

(strângerea şi absorbirea tuturor informaţiilor pertinente), incubaţia

(lăsarea informaţiei “la copt”, în minte) şi iluminarea sau manifestarea

(geneza noului concept). Primele două stadii sunt în mare măsură

inconştiente. Pare puţin probabil că ar putea fi pur şi simplu mecanice şi

doar dau naştere unui lucru în întregime nou. Desigur, ar fi dificil să

demonstrăm că astfel de concepte sunt de fapt în totalitate noi, mai mult

decât un rearanjament al unor concepte cunoscute anterior.

5.5 Există un test pentru conştiinţă?

Ce obiecte sunt conştiente? Deoarece alte fiinţe umane se comportă ca şi

noi, presupunem că ele sunt conştiente. Dar este o astfel de comportare o

probă a conştiinţei? Unele animale manifestă un comportament

asemănător celui uman. Sunt ele conştiente? Dacă e aşa, sunt peştii şi

plantele de asemenea conştienţi? Dar amoebele? Vine conştiinţa gradat,

aşa că orice este conştient într-un anumit grad? Problema cu răspunsul la

întrebarea “Ce este conştient?” este o născocire a unui test care ne spune

dacă ceva este sau nu conştient. Un astfel de test nu există în ştiinţă,

deoarece ar trebui mai degrabă să măsoare direct conştiinţa unui obiect,

decât comportarea sa. Totuşi, pare a fi posibil ca conştiinţa unei persoane

să poată fi simţită direct de conştiinţa altei persoane, fără a depinde de

replicile date de comportamentul persoanei sau de reacţiile fizice. Aceasta

ar putea fi situaţia în diverse tipuri de evenimente telepatice. Dacă

50

aceasta este situaţia, am putea fi capabili să determinăm dacă experienţa

unei persoane în ceea ce priveşte “roşu” este aceeaşi cu a altei persoane.

5.6 Poate fi o maşină conştientă ?

Dacă am fi cunoscut ceea ce este conştienţa, am fi putut fi în stare să

construim o maşină conştientă, cel puţin în principiu. În prezent, nu putem

proiecta o maşină conştientă, dar s-ar putea întâmpla ca una să fie

realizată de cineva, la un moment dat, în mod accidental.

Aşa cum am mai spus mai înainte, nu există în prezent teste pentru

conştiinţă. Cel mai bun lucru pe care-l putem face, este să observăm şi să

comparăm comportamentul său cu cel al unei fiinţe umane. Totuşi, aşa

cum am văzut în secţiunile anterioare, comportamentul de tip uman nu

este o mărturie pentru conştienţă. Dacă existau pentru conştienţă unele

teste veritabile, atunci ar fi fost posibil să proiectăm o maşină ce ar fi

trebuit să se conformeze unor astfel de teste şi prin urmare ea ar fi fost

conştientă.

În 1950, matematicianul englez Alan Turing (1912-1954) a propus un test

prin care să verifice dacă un computer este sau nu conştient. El a pus

întrebarea: “Presupunem un om, care după o lungă conversaţie cu

calculatoarele, nu poate face distincţie între răspunsurile calculatorului şi

cele ale omului, atunci ar putea fi calculatoarele conştiente? Deoarece noi

ştim că unele astfel de sisteme deterministe se comportă haotic şi

imprevizibil, chiar şi un calculator deterministic ar putea fi imprevizibil

precum omul.

Ar trebui să ne gândim că un calculator foarte complex ar putea fi capabil

să înţeleagă şi dacă înţelegerea este parte a conştiinţei, atunci un

calculator ar putea fi conştient. Totuşi, putem demonstra că un calculator,

nu are importanţă cât de complex este şi nici cât de mult comportamentul

său mimează comportamentul uman, nu necesită să fie capabil să

înţeleagă. Acest lucru a fost arătat printr-un test celebru, inventat în 1980

de filozoful anglo-american John Searle (1932–). Scopul său a fost să

arate că fiinţa umană poate realiza orice funcţie a unui calculator (deşi

mult mai încet), fără a avea nici o înţelegere asupra funcţionării. De

aceea, dacă omul nu are nevoie să înţeleagă, nici calculatorul nu are

nevoie. Un calculator ia un set de date de intrare, operează cu ele prin

mijloacele unei proceduri algoritmice predeterminate şi produce un set de

51

date de ieşire. Deşi el face acest lucru în mod electronic, aceeaşi

procedură ar putea fi făcută prin mijloacele operaţiilor mecanice, pe

componente mecanice. Un om ar putea lua aceleaşi date de intrare (într-o

formă citibilă, dar nu inteligibilă) şi doar prin urmărirea instrucţiunilor

(algoritmului) să execute toate operaţiile mecanice, fără nici o înţelegere a

datelor de intrare-ieşire sau a algoritmului. Aşadar, nici calculatorul nu are

nevoie să înţeleagă toate acestea.

Dacă conştiinţa este cu adevărat o funcţie a complexităţii, atunci un

calculator extrem de complicat ar trebui să fie conştient. Dar care ar fi

funcţia conştiinţei într-un calculator ce operează în mod algoritmic, de

exemplu, prin urmărirea unei proceduri prescrise?

În 1931, matematicianul american-austriac Kurt Gödel (1906-1978) a

arătat că, în orice sistem logic finit, descriptibil (unul care poate fi descris

cu un număr finit de afirmaţii), care este de sine consistent şi care conţine

reguli aritmetice, există afirmaţii adevărate care nu sunt teoremele

sistemului logic. Dovada sa ne arată că aceste afirmaţii adevărate pot fi

văzute ca fiind adevărate, chiar dacă ele nu sunt teoreme.

Pentru a discuta această teoremă, definim în primul rând ceea ce

înţelegem noi printr-un sistem logic. Considerăm propoziţiile

a > b şi b > c

unde a, b şi c sunt întregi. Presupunem că ambele propoziţii sunt

adevărate, de exemplu că ele sunt axiome. Atunci noi trebuie să

concluzionăm că:

a > c

Aceasta este o teoremă ce trebuie să fie adevărată dacă axiomele sunt

adevărate. Acesta este un exemplu al celui mai simplu sistem logic

axiomatic posibil. El este compus dintr-un set de axiome care sunt

acceptate dar nu şi dovedite şi din setul tuturor teoremelor ce rezultă din

aceste axiome.

Teorema lui Gödel arată că nici un sistem logic nu poate produce toate

propoziţiile care sunt posibile. Cu alte cuvinte, există unele propoziţii

adevărate care nu pot fi demonstrate în nici un sistem logic. Din această

teoremă se poate trage concluzia că mintea conştientă poate învăţa

adevărurile pe care calculatorul ce urmează regulile logice, nu le poate

niciodată descoperi. Aceasta ar putea însemna că un calculator

deterministic nu poate niciodată modela o minte conştientă sau că nici un

52

calculator deterministic nu poate fi conştient, indiferent de cât de complex

este el. În continuare, asta ar putea însemna că nici o teorie ştiinţifică

(care este un sistem logic) nu poate explica orice, poate nici conştiinţa. Ar

însemna că nu ar fi niciodată posibil să concepem o Teorie Adevărată

pentru Orice Lucru. (O teorie pentru orice lucru este “potirul Sfântului

Graal “ al fizicii.) Este o teorie ce ar putea încorpora toate legile fizice şi ar

putea determina toate constantele fizice, fără introducerea nici unei valori

numerice).

Un fizician teoretician american, Richard Feynman (1918–1988) a arătat

că un calculator clasic (acesta este, cel deterministic) nu poate niciodată

simula non-localizarea. Dacă mintea non-localizată există cu adevărat, un

calculator clasic niciodată nu ar putea să simuleze mintea umană.

Oamenii manifestă creativitatea, care este un model discontinuu al

gândului. Este dificil de văzut cum un calculator deterministic, chiar dacă

el e haotic, poate opera în mod discontinuu.

Oamenii par să aibă sentimentul legăturii interioare cu alţi oameni,

sentiment ce nu ar putea exista între un om şi o maşină, indiferent cât

este ea de complexă. Această legătură care poate fi o manifestare a minţii

non-localizate, poate fi imposibil de simulat cu orice tip de maşină.

5.7 Ce par a fi efectele conştiinţei?

Afectează conştiinţa individuală lumea fizică? Ea pare cu adevărat să aibă

un efect asupra lumii fizice, deşi una trebuie să fie cauzată de aceasta:

a) Noi nu suntem conştienţi de cât de multe face corpul, încât conştiinţa

pare să nu joace nici un rol în astfel de funcţii.

b) Nu există nici o diferenţă între cât de multe facem noi cu conştienţa,

fiind sau nu conştienţi de aceasta (vezi Secţiunea 5.9). Faptul că

percepţiile şi înţelegerea noastră sunt conştiente, determină vreo

diferenţă? Ar fi deşteptăciunea fără conştiinţă, la fel de bună ca şi cea cu

conştiinţă?

c) Dacă animalele sunt inconştiente, atunci acele aspecte ale

comportamentului uman, care sunt similare comportamentului animal sunt

aparent neafectate de conştiinţă?

Totuşi, există căi în care lumea fizică pare a fi direct afectată de

conştiinţă, de exemplu, cărţile scrise despre ea, noi vorbim despre ea, se

predau cursuri despre ea, conştiinţa suferinţei stimulează mulţi oameni să

53

înţeleagă suferinţa şi apoi să o evite şi dorinţa de a deveni mai conştient

este principala motivaţie pentru cei mai mulţi căutători spirituali.

5.8 Când şi cum începe un copil să perceapă realitatea obiectivă?

Este percepţia unei realităţi obiective o capacitate pe care un copil o

învaţă de la părinţii săi sau este o funcţie înnăscută a dezvoltării fizice a

creierului? S-au făcut multe cercetări asupra dezvoltării capacităţii copiilor

de a percepe obiecte separate şi de a le concepe ca existând

independent de perceperea lor.

În cartea sa „Inteligenţa vizuală” (1998, W.W.Watson & Lo, paginile 12-

16), Donald D. Hoffman descrie dezvoltarea abilităţii minţii copilului de a

înţelege conceptele în afara confuziei imaginilor vizuale.

Printre cei mai uimitori factori despre viziune este acela că copii, înainte

de a merge, sunt în viziune genii desăvârşite. Înainte de un an, ei pot

construi o lume vizuală în trei dimensiuni, pot să navigheze prin ea având

ca scop mergerea în patru labe, pot organiza lumea în obiecte, pot apuca,

pot muşca şi recunoaşte aceste obiecte. După vârsta de o lună copii

clipesc dacă ceva se mişcă în faţa ochilor lor. Pe la trei luni, ei folosesc

mişcarea vizuală pentru a construi graniţele obiectelor. Pe la patru luni, ei

folosesc mişcarea şi vederea stereoscopică, pentru a construi forme

tridimensionale pentru obiecte. Pe la şapte luni ei folosesc umbrele,

perspectivele, interpunerile (în care un obiect acoperă parţial pe un altul)

şi înaintea familiarizării cu obiectele pot să construiască adâncime şi

formă. Pe la un an ei sunt genii vizuale şi încep să înveţe numele

obiectelor, acţiunilor şi relaţiilor pe care le construiesc…

…fiecare copil construieşte o lume vizuală cu trei dimensiuni–înălţime,

lăţime şi adâncime. Dar o imagine are doar două dimensiuni–înalt şi lat.

Înseamnă că pentru a da o imagine, există trei lumi pe care copilul ar

putea să le construiască…

…Această ambiguitate nu este numai pentru adâncime, ci pentru toate

aspectele construcţiilor noastre vizuale, inclusiv mişcarea, suprafeţele

colorate şi iluminarea…

…Aceasta face sarcina să sune imposibil. Cum ar putea un copil să

selecteze dintre nenumăratele lumi vizuale şi să ajungă la acelaşi răspuns

ca oricare alt copil?

Hoffman conchide că toţi copii sunt născuţi cu aceleaşi reguli prin care ei

54

îşi construiesc lumile vizuale şi care le permit să vadă aceeaşi lume ca şi

oricare alt copil. Aşadar, principala condiţie esenţială pentru perceperea

realităţii obiective pare a fi o predispoziţie moştenită. Hoffman

argumentează că regulile universale ale viziunii ajută regulile universale

ale limbajului (vezi Noam Chomsky, „Reflecţii asupra limbajului”, 1975,

Pantheon) prin care copilul învăţă să vorbească sunt tot o parte a

eredităţii sale.

Un exemplu deosebit de important al copilului ce vede obiecte separate,

este percepţia mamei sale ca pe un obiect, asta începând de pe la patru

luni (vezi „Dezvoltarea copilului şi educaţia timpurie”–Pauline M.Turner,

1999, paginile 58–59). După opt luni, copilul începe să se perceapă pe

sine ca fiind un obiect separat de mama sa, acest proces devenind

complet pe la cincisprezece luni. Se pare că această evoluţie trebuie de

asemenea să fie un rezultat al capacităţilor moştenite de către copil.

Concluzionăm din aceste studii, că perceperea realităţii obiective şi a

separării dintre indivizi este un produs al tendinţelor noastre înnăscute.

Aşa cum vom vedea în curând, percepţia separării este baza întregii

noastre suferinţe. Aşadar, se pare că ne-am născut cu tendinţa de a

suferi. Din fericire, acest gând depresiv nu este întregul adevăr. Înţelepţii

ne-au spus că separarea este doar o percepţie greşită şi că această

greşeală poate fi îndreptată. Dar înainte de a o corecta, ea trebuie

înţeleasă. Câştigarea acestei înţelegeri este obiectivul pe care acest curs

îl reaminteşte.

5.9 Experimentele lui Libet şi ale colaboratorilor săi, implicaţiile lor asupra

liberului arbitru

În seria de experimente prezentate pentru prima dată în 1973 (vezi

Benjamin Libet, „Iniţiativa cerebrală inconştientă şi rolul voinţei conştiente

în acţiunea voluntară, Comportamentul şi Ştiinţa Creierului”, 1985,

paginile 529–566), Benjamin Libet şi colaboratorii săi ne-au arătat că cele

mai timpurii experienţe ale conştientizării stimulilor senzoriali se produc în

cca. 500 ms (0,5 s) după stimulul însuşi. Aceasta demonstrează că nici

una din experienţele percepţiei nu este în timp real, dar de fapt, ele sunt

în întârziere cu aproape o jumătate de secundă după producerea lor.

Această întârziere este timpul cerut de potenţialul electric neuronal

(potenţialul evocat PE–care a fost măsurat prin folosirea microelectrozilor

55

chirurgicali implantaţi în creier) să se ridice la un nivel necesar

experimentului conştientizării. Aceasta înseamnă că este imposibil să se

răspundă voit în mai puţin de 500 ms la orice stimuli, atâta vreme cât

experienţa noastră este întotdeauna întârziată de acesta. Totuşi, Libet ne-

a arătat că răspunsurile comportamentului inconştient, cu semnificaţie, se

pot produce în mai puţin de 100 ms după stimuli, arătând că un

comportament cu semnificaţie nu este necesar să fie conştient.

În 1983, Libet şi alţii au expus un set de experienţe mult mai profunde, în

care subiecţii răspundeau la stimulii senzoriali ce iniţiau acţiuni musculare

“voliţionale”. Experimentele au arătat că potenţialul evocat PE a început

cu 550-1050 ms înaintea răspunsului muscular, însă experienţa

conştientizării voinţei ce execută acţiunea a urmat apariţiei PE cu 350 ms.

(Această conştientizare nu ar fi putut fi semnalată de subiect apăsând pe

un buton, deoarece aceasta ar fi cerut o altă decizie pentru acţiunea

musculară. A fost măsurată făcând asocierea între citirea de către subiect

a unui ceas electronic, cu apariţia conştientizării deciziei). Aşadar, decizia

de a executa acţiunea musculară este luată înaintea conştientizării

deciziei. Cu alte cuvinte, noi devenim conştienţi de o decizie numai după

ce aceasta a fost luată. Libet presupune că poate fi posibil să te opui în

mod conştient unei astfel de decizii inconştiente, dacă ea este făcută în

interiorul ultimilor 100-200 ms, înainte ca acţiunea să apară. Dacă o astfel

de decizie de împotrivire este precedată de un PE, ar fi foarte dificil de

măsurat în prezenţa PE original, astfel că verificarea experimentală a

deciziilor de împotrivire conştientă nu este posibilă în prezent. Totuşi,

posibilitatea deciziilor voliţionale de împotrivire este negată de către

consideraţiile din paragraful precedent şi de cele din Secţiunile 5.10 şi

5.12.

Experimentele lui Libet indică spre un concept general, că un mic gând

este întotdeauna valid. Aşa că orice lucru se întâmplă, trebuie să se

întâmple înainte ca noi să devenim conştienţi de el. Există întotdeauna un

timp mort între orice proces neuronal sau senzorial şi conştientizarea

gândului, sentimentului, senzaţiei sau acţiunii care-l reprezintă. În

experimentele lui Libet, acest decalaj era între 350 ms şi 500 ms, însă

valoarea exactă nu este importantă. Atât timp cât decalajul există,

indiferent cât de mare sau mic este el, dacă este de o oră sau de o

microsecundă, experienţa noastră obiectivă prezentă trebuie să vină din

56

obiectivitatea trecută (în prezentul subiectiv). Cu alte cuvinte, prezentul

subiectiv întotdeauna urmează prezentului obiectiv.

Consecinţele acestei intuiţii sunt extraordinare, revoluţionare şi cu o largă

perspectivă. Aceasta înseamnă că orice gând, sentiment, senzaţie sau

acţiune se produce întotdeauna în mod obiectiv înainte ca noi să devenim

conştienţi de aceasta în mod subiectiv şi de aici, nu exită nici o posibilitate

prin care noi să le evităm. Aceasta include orice alegere sau decizie pe

care o luăm. Fără scăpare, noi trăim în trecutul obiectiv, aşa că prezentul

şi viitorul obiectiv sunt complet în afara controlului nostru.

5.10 Liberul arbitru ca posibilitate a unei acţiuni alternative

Discuţia următoare, referitoare la liberul arbitru, vine din Capitolul 7 al

cărţii scrise de Euan Squires în 1990, intitulată „Mintea conştientă în

lumea fizică”. O definiţie obişnuită pentru liberul arbitru este următoarea: o

decizie este liberă, dacă un factor nu ar fi putut decide altfel. Pentru a

înţelege această definiţie, împărţim universul în două părţi, factorul şi

lumea exterioară. Nu contează cum este făcută această împărţire,

definiţia implică trei posibilităţi :

a) O decizie este liberă dacă, în diverse circumstanţe, acelaşi factor ar

putea lua decizii diferite. Acesta nu poate fi înţelesul liberului arbitru atâta

vreme cât poate fi adevărat că factorul poate fi un obiect fără viaţă,

precum un termostat.

b) O decizie este liberă dacă, în circumstanţe identice, diferiţi factori pot

lua decizii diferite. De asemenea, acesta nu poate fi înţelesul liberului

arbitru atâta vreme cât poate fi adevărat că factorii pot fi obiecte fără

viaţă, precum termostatele.

c) O decizie este liberă dacă, în circumstanţe identice, factori identici pot

lua decizii diferite. Acesta nu poate fi înţelesul liberului arbitru, deoarece

acesta implică o alegere la întâmplare, nu un liber arbitru şi poate fi

adevărat orice factor non-deterministic, precum unul aleator ori din

mecanica cuantică.

Tabelul următor rezumă alternativele posibile.

Factori Circumstanţe Decizii Adevărat pentru

termostatIdentici diferite diferite da

Diferiţi identice diferite da57

Identici identice diferite decizie aleatorie

Cele trei posibilităţi sunt singurele posibile. Discuţia dezvăluie problemele

ce apar cu orice definiţie a liberului arbitru, bazate pe circumstanţele

obiective ce determină decizia. Circumstanţele obiective pot include

gândurile, sentimentele, percepţiile şi comportamentul factorului, dacă

acestea sunt considerate ca fiind exterioare factorului. Aşadar, dacă noi

încercăm să definim liberul arbitru considerând circumstanţele obiective

ce determină o decizie, suntem forţaţi să concluzionăm că liberul arbitru,

aşa cum l-am definit noi, nu există.

De observat este următorul fapt, conceptul de liber arbitru se poate naşte

numai dacă există un factor care este separat de ceea ce se află în jurul

său. Această separare este esenţa dualităţii (vezi Secţiunea 11.1). Fără

dualitate nu există nici factor, nici asupra cui el să acţioneze, deci liberul

arbitru nu are sens.

5.11 Originea credinţei în liberul arbitru

Credinţa în liberul arbitru pare să aibă originea în modelul mental pe care

noi îl avem despre noi înşine. “Eu-ul” pare să fie separat într-o parte

interioară şi una exterioară, pe care le vom denumi Eui şi Eue. Împărţirea

poate fi între mental şi fizic, între o combinaţie a celor două sau mai mult,

în două părţi mentale diferite. Gândim despre Eui ca având liber arbitru şi

fiind partea ce ne controlează şi despre Eue ca neavând liber arbitru şi

fiind partea controlată. În acest mod, entitatea individuală separată (Eui)

poate crede că este în afara controlului minţii şi/sau corpului (Eue), în

interiorul unor limite care nu sunt niciodată cu adevărat clare.

Vedem din acest model că separarea universului într-un factor şi ceea ce

este în jur (aşa cum am discutat în Secţiunea 5.10) este cu adevărat o

separare în interiorul organismului individual corp-minte. Credinţa în

liberul arbitru depinde de percepţia noastră asupra dualităţii interior-

exterior, care se află în noi. Fără separarea percepută de noi înşine, între

un obiect interior ce controlează şi un obiect exterior care este controlat,

nu am putea avea această credinţă şi liberul arbitru nu ar fi un concept ce

ar apare vreodată. (De fapt, aşa cum vom vedea mai târziu, credinţa că

noi suntem divizaţi este echivalentă cu credinţa în liberul arbitru).

Dualitatea interior-exterior există de fapt în filozofia dualistă, dar în

58

filozofia monistică, fie materialistă sau idealistă, ea ar putea exista numai

aparent, niciodată cu adevărat.

5.12 Este necesar liberul arbitru pentru fericirea noastră?

Existenţa liberului arbitru ar implica că noi ar trebui să fim liberi să ne

alegem gândurile, emoţiile sau acţiunile pe care le-am dori. Totuşi,

suntem noi cu adevărat liberi să ne alegem gândurile şi emoţiile? Dacă

da, de ce alegem dorinţe care nu ne aduc fericire, precum şi dorinţe de

neobţinut? De ce alegem gânduri de vinovăţie, de ură, mânie, invidie sau

senzualitate? De fapt, de ce noi nu suntem niciodată fericiţi? De ce noi nu

suntem întotdeauna fericiţi dacă suntem liberi să alegem fericirea? De

fapt, chiar mult mai profund, de ce noi nu încetăm să oprim gândirea că

noi alegem ceva? Experienţa noastră ne spune că noi nu putem alege

gândurile şi sentimentele pe care le vom avea cu 30 secunde mai târziu,

cu atât mai puţin pe acelea dintr-o zi sau dintr-o săptămână după

momentul prezent şi mai rău, nu putem să ne oprim a ne gândi deloc. De

fapt, orice gând nepoftit pe care-l avem este mai mult decât o dovadă că

noi nu suntem liberi să alegem. Aşadar, a ne fixa fericirea pe o himeră

precum este liberul arbitru trebuie să ne pecetluiască o viaţă cu frustrare,

supărare şi lipsă de speranţă.

Totuşi, modul de abordare opus renunţării la libertate nu este un răspuns.

A accepta în resemnare şi în mod fatalist ceea ce ne fărâmă minţile şi

ceea ce lumea aruncă asupra noastră, este cu greu o soluţie fericită.

Soluţia reală ne cere să descoperim ce este libertatea adevărată.

5.13 Libertatea ca trăire

În ciuda răspânditei credinţe în liberul arbitru, nu este posibil să arătăm că

liberul arbitru există în mod obiectiv în divizarea sinelui, aşa cum au arătat

secţiunile anterioare. Experienţa libertăţii trebuie să transmită altceva

decât o divizare a sinelui. Acest altceva este pura conştiinţă, care este

unificată, non-duală, nedivizibilă, complet liberă, aşa cum vom vedea în

Partea 2. Libertatea este experienţa curată şi este o proprietate intrinsecă

a conştiinţei pure. Nu există nici o altă cale pentru a defini libertatea,

deoarece experienţa libertăţii este transcendentală liberului arbitru. Liberul

arbitru se referă la existenţa alegerii, în timp ce libertatea, ca trăire, există

chiar în absenţa libertăţii de alegere. De fapt, putem spune că libertatea

59

adevărată este eliberarea de sarcinile liberului arbitru imaginat.

5.14 Universurile probabile şi determinate, dualitatea interior-exterior şi

libertatea

Ce implică asupra viitorului existenţa precogniţiei şi a profeţiei? Aici există

câteva posibilităţi.

1. Viitorul ar putea fi predeterminat datorită unei cauzalităţi strict

convenţionale, ce implică că trecutul determină în totalitate prezentul şi

viitorul. Aceasta este paradigma fizicienilor clasici, care nu mai este

considerată a fi valabilă.

2. Ar putea fi determinat probabilistic, dar nu în totalitate, de trecut.

Aceasta este paradigma mecanicii cuantice şi a fizicii moderne. Implică

cum că toate experienţele precogniţiei şi evenimentele prevăzute sunt mai

mult probabilistice decât sigure.

3. Ar putea fi determinat printr-o cauzalitate neconvenţională, care

operează într-o direcţie inversă a timpului, aşa că viitorul mai mult decât

trecutul, determină prezentul. Acesta este conceptul destinului, ce va fi

discutat mai mult în Secţiunea 14.5. Nu există nimic nici în fizica clasică,

nici în fizica cuantică, care să preîntâmpine aceasta, deoarece legile fizicii

microscopice sunt valabile atât în sensul direct al timpului, cât şi invers.

Singurul motiv pentru care aplicăm legile numai în sens direct este

deoarece noi avem cunoştinţe despre trecut şi nu despre viitor, pe care

încercăm să-l prevedem. Legea entropiei, care a fost discutată în

Secţiunea 2.2, este o lege macroscopică, nu microscopică şi nu ar

invalida cauzalitatea inversă, deoarece ea determină numai direcţia timp,

nu direcţia cauzalităţii.

4. Ar putea să fie determinat de o combinaţie dintre cauzalitatea directă şi

inversă, cauzalitatea directă determină viitorul probabilistic, în timp ce

cauzalitatea inversă operează înapoi în timp, rezolvă această incertitudine

şi o face certitudine. Certitudinea ar putea fi forţată de necesitatea

consistenţei dintre rezultatele cauzalităţii ce operează în ambele direcţii.

5. Nu ar putea fi determinat deloc până când cineva nu a experimentat

precogniţia. Ar putea exista o corelaţie între o astfel de experienţă în

prezent şi evenimentul preconizat în viitor. Înaintea precogniţiei, precum

în mecanica cuantică clasică, atât evenimentul prezent, cât şi cel viitor ar

putea fi mai degrabă probabilistic decât sigur. În terminologia din Capitolul

60

6, colapsul funcţiei de undă poate produce manifestarea atât a

precogniţiei evenimentului în prezent, cât şi evenimentul preconizat în

viitor. Acesta ar putea fi un exemplu pentru cum două evenimente

separate temporal ar putea fi corelate în timp, în mod asemănător modului

în care două evenimente separate spaţial sunt corelate în spaţiu, în

experimentele lui Bell-Aspect, descrise în Secţiunea 4.3. Nu este

cunoscut modul în care s-ar putea întâmpla aşa ceva.

6. Totul din trecut şi din viitor poate exista acum şi poate fi numai o

limitare a percepţiei noastre, ce ne împiedică în a vedea mai mult decât

prezentul perceput (observaţi deosebirea dintre prezentul obiectiv şi

prezentul perceput, aşa cum s-a discutat în Secţiunea 5.9.) Această

posibilitate este discutată mai pe larg în Secţiunea 14.1 şi Secţiunea 14.5.

Trebuie să fim clari că orice concept al viitorului care este determinat sau

a cauzalităţii care operează în timp invers, este un concept pur metafizic,

şi nu pot exista experimente sau observatori care ar putea face vreodată

deosebirea dintre ele. Acestea sunt diferite de conceptele fizicii care, chiar

dacă admitem că sunt bazate pe un concept metafizic (vezi Secţiunea

1.1), pot fi validate (deşi nu dovedite) sau invalidate de experiment şi de

observaţie.

Într-un univers complet determinat, ar putea fi posibilă trăirea libertăţii?

Într-un astfel de univers, nu ar putea exista libertatea obiectivă a alegerii.

Totuşi, absenţa libertăţii obiective nu împiedică trăirea libertăţii, dacă

libertatea este pur subiectivă, independentă de circumstanţele obiective.

Aşadar, trăirea libertăţii poate exista dacă lumea fenomenală este complet

determinată sau nu. Compatibilitatea dintre libertate şi determinism este

denumită compatibilism. El implică că libertatea şi determinismul se referă

la diverse nivele ale realităţii pur subiective contra celei pur obiective, sau

noumenalitatea contra fenomenalităţii.

Dacă nu există nici o libertate obiectivă, cum se poate naşte o credinţă în

divizarea interior-exterior? Dacă o obiectivitate a determinat universul,

cum poate exista o divizare între un obiect interior şi care controlează şi

altul exterior, controlat? Într-un astfel de univers, orice obiect este

conectat într-un mod fără scăpare, cu un alt obiect, fie cauzal, invers-

cauzal sau în vreo combinaţie şi prin urmare, nu există nici o cale prin

care să facem distincţie între un obiect care controlează şi unul controlat.

Nu ar trebui să existe nici o credinţă în divizare, în ciuda dovezilor

61

obiective, întrucât este imposibilă existenţa unei divizări adevărate.

Acum presupunem că universul este probabilistic, aşa cum s-a presupus

în mecanica cuantică clasică. Într-un univers probabilistic, noi trebuie să

răspundem la întrebările: “Cum se naşte dualitatea interior-exterior, pe

care noi o percepem?”, “Cum putem considera două obiecte, identificând

unul cu interiorul şi celălalt cu exteriorul?”. Dacă noi putem răspunde la

aceste întrebări, putem fi de asemenea capabili să punem întrebarea

“Cum se naşte credinţa în liberul arbitru?”.

Vom prezenta un model al teoriei cuantice, care încearcă să răspundă la

aceste întrebări, în Capitolul 7.

Capitolul 6

Capitolul 6 Ce înseamnă teoria cuantică?

6.1 Interpretarea problemei

6.2 Interpretarea clasică

6.3 Ce poate face o măsurătoare în interpretarea clasică?

6.4 Reducerea funcţiei de undă în interpretarea clasică, direcţia înainte a timpului

6.5. Non-localizarea conştiinţei în interpretarea clasică

6.6 Modelele variabilelor ascunse

6.7 Interpretarea „lumilor multiple”

6.8 Asemănarea dintre interpretarea clasică şi cea a lumilor multiple

6.9 Implicaţiile uimitoare ale interpretării clasice

6.10 Interpretarea subiectivă a teoriei cuantice

Capitolul 6

Ce înseamnă teoria cuantică?

62

6.1 Interpretarea problemei

6.1.1 Interpretarea în termenii unei realităţi obiective

Cei mai mulţi fizicieni cred că mecanica cuantică nu este completă fără o

interpretare în termenii realităţii obiective, care se presupune că este descrisă de

observaţiile experimentale, aşa cum sunt ele interpretate de teorie. Există în cele

din urmă trei categorii generale ale interpretării obiective:

a) Teoria cuantică nu este corectă, aşa cum se crede. Ea trebuie modificată

pentru a descrie procesul măsurării sau trebuie să fie completată prin includerea

fenomenului colapsului funcţiei de undă, care va fi descris mai târziu. Interpretarea

clasică aparţine celei de a doua categorii.

b) Teoria cuantică este corectă, aşa cum se crede, dar funcţia de undă nu este o

descriere completă a sistemului. Ea trebuie completată prin adăugarea

“variabilelor ascunse”, de exemplu, poziţiile şi vitezele tuturor particulelor în orice

moment. În această interpretare, particulele sunt întotdeauna prezente. Funcţia de

undă nu mai este interpretată ca o probabilitate, ci ea este sursa forţei cuantice

(de asemenea, o variabilă ascunsă), ce acţionează asupra particulelor în

completarea tuturor forţelor clasice, precum forţele electromagnetică şi

gravitaţională.

c) Teoria cuantică este atât de corectă şi atât de completă pe cât este de posibil,

ceea ce conduce spre interpretarea “lumilor multiple”

6.1.2 Interpretarea în termenii cunoştinţelor subiective

Pe de altă parte, unii fizicieni susţin că dacă există o realitate obiectivă, ea nu

poate fi descrisă de către teoria cuantică. Ei cred că teoria poate fi folosită numai

pentru a calcula probabilităţile unor rezultate posibil diferite, ale unor observaţii

sau măsurători. Aceasta este singura interpretare pe care o are teoria cuantică

pentru ei şi poate fi denumită interpretare subiectivă, deoarece funcţia de undă

reflectă mai degrabă numai cunoaşterea noastră referitoare la o situaţie, decât

descrierea unei realităţi obiective.

6.2 Interpretarea clasică

În această interpretare, înaintea unei măsurători nu există particule, există numai

o funcţie de undă, care este o descriere completă a sistemului, de exemplu, nici o

altă informaţie despre sistem nu este posibilă. În momentul măsurătorii sunt

observate rezultatele măsurătorii, astfel că funcţia de undă se poate schimba dintr-63

o undă de probabilitate, care include toate posibilităţile ce existau înaintea

măsurătorii, într-una ce descrie numai posibilităţile permise de măsurătoare.

Aceasta este denumită reducere sau colaps şi nu este explicată de teorie. În

această interpretare, funcţia de undă este numai realitatea obiectivă dinaintea unei

măsurători.

6.3 Ce poate face o măsurătoare în interpretarea clasică?

Vom arăta mai întâi că orice sistem ce este descris complet de teoria cuantică nu

poate demonstra reducerea funcţiei de undă. Pentru a face aceasta în cea mai

eficientă manieră cu putinţă, vom folosi o noţiune simbolică, care face descrierea

concisă şi precisă. Nu lăsaţi ca aceasta să vă înspăimânte–este o simplă notaţie,

nu este vorba de matematici superioare. Notaţia se va referi la un experiment de

tip particular, cu particule ce au spin. Spinul unei particule este în legătură cu

rotaţia sa. O analogie macroscopică este un titirez. Putem spune că dacă partea

de sus se învârte normal pe o suprafaţă întinsă, netedă, spinul (precum partea de

sus) este orientat în jos. Dacă pentru vreun motiv anume, partea de sus se

răstoarnă, astfel că ea se răsuceşte în jos (există vârfuri ce fac asta), putem spune

că spinul este orientat în sus. Particulele (precum electronul) pot avea spini

orientaţi fie în sus, fie în jos.

Începem cu un experiment în care un electron ce intră se află într-o superpoziţie

de stări spin-up (sus) (+) şi spin-down (jos) (–). Prin suprapunere, noi înţelegem că

funcţia de undă este o sumă de doi termeni, unul descriind starea + şi celălalt

descriind starea – . Acesta este un exemplu a ceea ce se numeşte o stare “pură”.

Notaţia pe care noi o introducem este numită notaţia ket Dirac. În loc de a scrie

simplu funcţia de undă ca ψ , aşa cum am făcut-o înainte, noi o închidem în

paranteze ket şi obţinem ψ>. Facem acelaşi lucru cu notaţia pentru stările + şi –

şi obţinem

> = + > + - >

Toată această ecuaţie spune că electronul este o undă alcătuită din suprapunerea

spinului de sus peste cel de jos. Aici α2 este probabilitatea că măsurătoarea ar

rezulta într-o particulă spin-up şi β2 este probabilitatea să rezulte într-o particulă

spin-down. (Acestea sunt scrise cu semnele valorilor absolute, deoarece α şi β

sunt în general mărimi complexe. Totuşi, acest detaliu nu ne interesează aici).

Acum trimitem acest fascicul într-un aparat Stern-Gerlach, care conţine un câmp

64

magnetic neuniform, ce cauzează componenta + > a electronului să fie deviată

în sus şi componenta – > să fie deviată în jos. Prin urmare, după ce electronul

trece prin aparat, ecuaţia lui Schrödinger ne spune că ea este descrisă prin starea

pură a funcţiei de undă

> = +,up> + -,down>

unde este evident că + > este deviat în sus şi – > în jos. Această funcţie de

undă nu este arbitrară–dată de electron şi de caracteristicile aparatului Stern-

Gerlach, ecuaţia lui Schrödinger dictează această formă. Noi acum trimitem cele

două componente separate ale funcţiei de undă într-un detector, care

înregistrează “on” dacă este detectată o particulă + > şi “off” dacă este detectată

o particulă - > (Etichetele “on” (deschis) şi “off” (închis) sunt pur şi simplu

arbitrare, ele ar putea fi numite de exemplu ”1” şi “2”). Pentru a clarifica aceasta,

este prezentată mai jos o diagramă.

Presupunem că detectorul, precum restul sistemului, este descris de ecuaţia lui

Schrödinger. Trebuie să includem în funcţia de undă stările detectorului şi starea

pură devine:

> = +,up,on> + -,down,off>

Aceasta conduce la o concluzie foarte importantă. Orice obiect în sistemul ce

poate fi descris de ecuaţia lui Schrödinger trebuie să fie inclus în superpoziţia

termenilor ce descriu sistemul. Ecuaţia lui Schrödinger converteşte o stare pură

întotdeauna într-o stare pură. O funcţie de undă a unei stări pure va fi întotdeauna

o superpoziţie, ceea ce semnifică că există o probabilitate de a găsi sistemul în

oricare stare.

Reducerea sau colapsul funcţiei de undă solicită trecerea dintr-o stare pură,

alcătuită dintr-o superpoziţie, spre o stare finală, alcătuită numai dintr-un singur

termen, deoarece funcţia de undă redusă trebuie să descrie detectorul fie într-o

stare, fie în alta, dar nu în ambele. Prin urmare, nici un obiect care poate fi descris 65

de ecuaţia lui Schrödinger nu poate reduce funcţia de undă, de exemplu, să facă o

măsurătoare.

6.4 Reducerea funcţiei de undă în interpretarea clasică, direcţia înainte a timpului

Acum presupun că privesc la detector şi că de asemenea, eu pot fi descris de

ecuaţia lui Schrödinger. Sunt necesare pentru a mă descrie două stări, pe care le

numim me+ (eu+) şi me– (eu–), cu conotaţiile evidente. Funcţia de undă finală va fi

starea pură:

> = +,up,on,me +> + -,down,off,me ->

Totuşi, dacă eu sunt conştient de starea finală a detectorului, această funcţie de

undă nu poate descrie sistemul combinat începând din momentul în care

detectorul este în starea “on” sau în stare “off”. Ceva ce nu poate fi descris prin

mecanica cuantică a redus funcţia de undă. Dacă noi presupunem că orice sistem

fizic poate fi descris prin mecanica cuantică, atunci reducerea trebuie să fie

cauzată de ceva non-fizic. Atributul non-fizic evident pe care eu îl am, este

conştienţa.

În paradoxul pisicii lui Schrödinger din Secţiunea 4.2 eu observ pisica aflându-se

ori în starea de a fi vie, ori în starea de a fi moartă, dar nu în amândouă stările.

Dacă conştienţa reduce funcţia de undă, aceasta este fie conştienţa mea, fie a

pisicii. Care din aceste două conştienţe este, este o chestiune metafizică,

deoarece ceea ce eu văd atunci când deschid cutia va fi exact acelaşi lucru în

fiecare caz.

Din cauză că cei mai mulţi fizicieni sunt materialişti şi cred că conştiinţa este mai

mult un epifenomen, lor nu le place să admită că este necesară conştiinţa pentru a

reduce funcţia de undă. Ei preferă mai degrabă să creadă că ceea ce cauzează

această reducere a funcţiei de undă este o proprietate fizică a instrumentelor

macroscopice. Desigur, dacă acesta este cazul, în prezent această proprietate nu

poate fi descrisă prin teoria cuantică, aşa că pentru teoria cuantică este în prezent

incorectă. (Totuşi, cei mai mulţi nu cred că sunt adevărate.)

În interpretarea clasică, reducerea funcţiei de undă defineşte direcţia înainte a

timpului, deoarece starea redusă este ireversibilă. Ea este adevărată pentru

ambele sisteme, microscopic şi macroscopic. Revăzând acesta din Secţiunea 2.2,

în fizica clasică, al doilea principiu al termodinamicii determina direcţia înainte a

timpului, deoarece procesele naturale macroscopice, în mod statistic sunt

ireversibile. În fizica clasică, ireversibilitatea este o proprietate a unui sistem, chiar

dacă ea este sau nu observată, în timp ce în interpretarea clasică, ireversibilitatea

66

este un rezultat al observaţiei însei.

6.5. Non-localizarea conştiinţei în interpretarea clasică

În această secţiune ne vom asuma interpretarea clasică şi la început vom

presupune, de asemenea, că funcţia de undă descrie numai sistemele fizice,

conştienţa ne fiind inclusă.

Acum presupunem că avem un experiment Stern-Gerlach, cu doi detectori în loc

de unul, aşa cum este arătat în figură, un detector înregistrează starea de +, up >

şi celălalt starea – , down >. Detectorii nu comunică unul cu altul şi pot fi în mod

arbitrar la mare distanţă. Ce împiedică ambii detectori să înregistreze în mod

simultan aceeaşi particulă? Acest exemplu arată că nici un proces localizat nu

poate să producă colapsul funcţiei de undă, deoarece un astfel de proces nu ar

putea împiedica coincidenţele dintre detectori. De aici trebuie să tragem concluzia

că prăbuşirea funcţiei de undă nu poate fi produsă de nici un proces fizic cunoscut

(care este în întregime localizat). (Acest rezultat poate fi dedus din experimentele

Bell-Aspect). Aşadar, orice interpretare a teoriei cuantice, care cere colapsul

funcţiei de undă, nu este potrivită cu o filozofie materialistă .

Acum presupunem că există doi observatori, tu şi eu, aşa că tu observi starea – ,

down > în timp ce eu observ starea +, up >. Atunci când eu observ că detectorul

meu înregistrează “on”, tu trebuie să observi că detectorul tău înregistrează “off”.

Pentru a garanta că aşa este, dacă conştiinţa prăbuşeşte funcţia de undă, această

conştiinţă trebuie să fie conştiinţă non-localizată.

Desigur, interpretarea noastră solicită existenţa observatorilor localizaţi, sensibili,

ce observă rezultatele.

Această concluzie poate fi ilustrată printr-un exemplu mult mai simplu decât

experimentul descris mai sus. Presupunem doi observatori localizaţi (de exemplu,

care nu comunică), care fac simultan observaţii asupra aceluiaşi obiect, a cărui

culoare este necunoscută înaintea observaţiei. În acest caz, înainte de observaţie,

67

ar trebui să fie reprezentate în funcţia de undă a obiectului, toate culorile posibile.

Atunci, de ce ambii observatori observă aceeaşi culoare şi nu un observator

observă de exemplu un obiect roşu şi celălalt unul albastru? Dacă conştiinţa

prăbuşeşte funcţia de undă, răspunsul trebuie să fie acela că conştiinţa celor doi

observatori este aceeaşi conştiinţă. Aşadar, conştiinţa tuturor observatorilor

sensibili este aceeaşi conştiinţă universală.

Acum considerăm acelaşi exemplu, fără a face referire la teoria cuantică. Ca şi

înainte, să presupunem că toate obiectele sunt mai degrabă create de observator

decât există într-un sens obiectiv, însă acum nu există funcţia de undă înaintea

observaţiei. Este uşor de văzut că conştiinţa observatorilor trebuie să fie o

conştiinţă universală, dacă ambii observatori văd acelaşi obiect. Aşadar, ori de

câte ori noi presupunem că obiectele apar numai ca imagini mentale, nu ca

obiecte ce există independent, conştiinţa observatorilor individuali trebuie să fie o

conştiinţă universală. Desigur, în acest exemplu, chiar şi observatorii înşişi trebuie

să fie imagini mentale.

6.6 Modelele variabilelor ascunse

Unul din motivele pentru care noi am abandonat particulele clasice a fost acela că

am arătat că ele nu puteau trece în acelaşi timp prin două fante diferite şi să

producă interferenţa, pe când undele puteau. Însă interferenţa este posibilă cu

particulele clasice, dacă este prezentă şi o undă. O teorie ce le include pe

amândouă, este teoria variabilelor ascunse, dezvoltată de David Bohm (fizician

britanic, 1917-1992), cea mai bine dezvoltată şi cunoscută dintre modelele

variabilelor ascunse. Acest model este complet deterministic şi presupune că

particulele sunt clasice şi subiectul forţelor clasice. Ele sunt şi subiectul unei forţe

cuantice, ce este derivată dintr-o funcţie de undă. (Pentru a fi mai precişi, există

un potenţial cuantic, ce este derivat din funcţia de undă şi forţa cuantică este

derivată din potenţialul cuantic). Atâta vreme cât particulele se presupun a fi

clasice, poziţiile şi vitezele lor sunt întotdeauna definite, chiar înaintea observaţiei.

Opusă interpretării clasice, funcţia de undă în interpretarea variabilelor ascunse nu

este o descriere completă a sistemului, deoarece sunt necesare poziţiile

particulelor. În starea iniţială, funcţia de undă specifică distribuţia actuală a

particulelor în spaţiu, nu doar o probabilitate. Dezvoltarea în timp a funcţiei de

undă este apoi descrisă de ecuaţia lui Schrödinger, ca şi în teoria cuantică

obişnuită.

Funcţia de undă este identică cu cea din teoria cuantică clasică şi conţine toate

68

părţile pe care le au undele, de exemplu, părţile incidente şi reflectate, sau părţile

ce trec prin diferite fante, chiar dacă nici una din particule nu urmează aceste căi.

O particularitate a forţei cuantice este aceea că ea poate fi foarte mare, chiar

atunci când funcţia de undă este foarte mică. Atât timp cât funcţia de undă şi prin

urmare forţa cuantică depind în întregime de aparatul experimental, aşa fac şi

traiectoriile fasciculului, chiar dacă traiectoriile şi aparatul pot fi destul de

depărtate. Aşadar, toate părţile aparatului, simultan, afectează toate părţile tuturor

traiectoriilor particulelor, indiferent de distanţă. Datorită acestui efect simultan,

care este independent de distanţă, teoria variabilelor ascunse este non–localizată.

Cum putem împăca determinismul acestui model cu observaţiile noastre

experimentale, mai exact că poziţiile şi vitezele particulelor nu pot fi prevăzute?

Răspunsul este că, deşi în principiu traiectoriile particulei sunt complet

determinate în această teorie printr-o combinaţie de forţe clasice şi cuantice, în

practică ele sunt puternic haotice şi, în funcţie de precizia cu care o particulă poate

fi localizată în starea sa iniţială, localizarea particulei în starea finală poate fi făcută

numai probabilistic. Din cauză că traiectoriile exacte şi forţa cuantică nu pot fi

niciodată cunoscute, aceasta este denumită teoria variabilelor ascunse.

Atâta vreme cât particulele există în această interpretare a variabilelor ascunse,

nu există nici un colaps al funcţiei de undă şi ca urmare, nu este necesară

introducerea conştiinţei în interpretare. Din această cauză, variabilele ascunse

sunt potrivite cu filozofia materialistă.

Există probleme cu această teorie. Este foarte dificil de a face calcule cu ea şi nu

este cunoscut dacă poate fi dezvoltată din ea o teorie relativistă. Forţa cuantică

este independentă de poziţiile şi vitezele particulelor şi nu este afectată de

mişcarea lor, pe când particulele sunt direct afectate de forţa cuantică. Acest tip de

asimetrie nu este uşor de acceptat de către fizicieni. Faptul că forţa cuantică nu

descreşte cu distanţa, de asemenea îi perturbă pe mulţi fizicieni.

Privitor la problemele ce apar în legătură cu teoria, pot decurge implicaţii filozofice

importante. În cazurile în care sunt posibile calculele, rezultatele sunt în

concordanţă în orice detaliu, cu cele din teoria cuantică clasică. Acest lucru nu

este surprinzător, deoarece teoria a fost construită pentru aceasta. Acum noi

trebuie să răspundem la întrebarea: „Dacă două teorii radical diferite dau rezultate

ce sunt în concordanţă cu experimentul, care este teoria corectă?” Deoarece

ambele sunt în concordanţă cu experimentul, aceasta este în mod intrinsec o

chestiune metafizică. Totuşi, există profunde implicaţii în a alege între cele două,

deoarece interpretarea clasică reclamă conştiinţa şi prin urmare este potrivită cu

69

filozofia dualistă sau idealistă, în timp ce interpretarea variabilelor ascunse nu o

face şi ea este potrivită cu filozofia materialistă.

Comunitatea fizicienilor a făcut efectiv o alegere, ignorând aproape în întregime

teoria lui Bohm, pentru motivul că nu avea nimic de a face cu conştiinţa. Motivele

sunt că teoria cuantică clasică poate fi făcută relativistă (rezultând teoria câmpului

cuantic), cu rezultate ce sunt la fel de precise ca şi experimentul ce le determină.

Teoria clasică este mult mai simplă şi înlătură o mulţime de calcule. Interpretarea

sa probabilistică nu mai plictiseşte de mult timp pe fizicieni şi nu are problemele

menţionate, pe care le avea teoria lui Bohm. În mare, cei mai mulţi fizicieni

folosesc teoria ca pe o descriere matematică a realităţii, în timp ce ignoră

problemele în descrierea şi înţelegerea colapsului funcţiei de undă.

Aşa cum am menţionat mai înainte, conştiinţa nu era o parte din teoria originală a

variabilelor ascunse, a lui Bohm. Totuşi, mai târziu, el a extins teoria câmpurilor

cuantice şi această generalizare a inclus speculaţii despre natură, minte, materie

şi conştiinţă. El a denumit aceasta ca teoria ordinii implicate şi noi ne vom întâlni

cu ea în Secţiunea 8.1.

6.7 Interpretarea „lumilor multiple”

Această interpretare a fost inventată de Hugh Everett în 1957, deci cosmologii au

putut aplica teoria cuantică întregului univers de la originile sale. În concordanţă cu

cronologia acceptată, universul a explodat dintr-un punct, la acel moment al big-

bang-ului, aproximativ cu 12 miliarde de ani în urmă. Înainte, universul era atât de

mic şi densitatea sa era aşa de mare, încât forţele sale gravitaţionale erau

enorme. În astfel de condiţii, gravitaţia nu a putut fi tratată în mod clasic; astfel că

ea trebuie să fie descrisă prin mecanica cuantică. Chiar dacă încă nu avem o

astfel de teorie cuantică a gravitaţiei, cunoaştem că universul iniţial trebuie să fie

descris de către funcţia de undă. Universul, prin definiţie, include totul, aşa că nu

pot exista observatori externi. Fără observatori, nu poate exista colapsul funcţiei

de undă, astfel încât teoria cuantică este presupusă a fi corectă, fără nici o

corecţie sau adăugire.

Să privim acum la experimentul Stern-Gerlach, în lumina interpretării lumilor

multiple. Ne întoarcem la funcţia de undă ce descrie observaţia mea despre

detector:

> = +,up,on,me +> + -,down,off,me ->

Acum nu există nici o reducere a funcţiei de undă. Ambii termeni trebuie să

descrie realitatea. Interpretarea lumilor multiple spune că în momentul unei

70

observaţii, lumea se divide sau se ramifică şi că ambele ramificaţii continuă după

observaţie. Există un eu în ambele ramificaţii. Această interpretare susţine că în

fiecare ramificaţie, eu-ul din acea ramificaţie este conştient numai de observaţia

pe care a făcut-o. Atât timp cât în lumea mea, eu sunt conştient de un singur

rezultat, eu exist numai în acea ramificaţie. În altă ramificaţie, un alt eu este

conştient de un alt rezultat. Cele două ramificaţii nu comunică între ele, astfel că

eu nu sunt conştient de una şi de cealaltă.

(Notă tehnică: Presupunând toate acestea ca fiind adevărate, ce este atunci

interpretarea lui α şi β ? Interpretarea probabilistică a teoriei cuantice spune că

α2 şi β2 sunt probabilităţile fiecărui rezultat. Aceste probabilităţi pot fi

măsurate numai făcând multe măsurători asupra sistemelor identice. Ce pot

semnifica ele aici, când noi avem un singur sistem (universul)? De Witt, în 1970, a

propus următoarea interpretare. În prima încercare a unui astfel de experiment, au

rezultat din observaţie ambele ramificaţii. Dacă eu acum fac multe măsurători cu

aparatul meu în ramura mea, voi măsura probabilităţile ce sunt în acord cu α2 şi

β2. La fiecare măsurătoare, va exista o altă ramificaţie, ce va determina în

aceasta un “eu” într-o ramificaţie şi un alt “eu” în cealaltă ramificaţie. Dacă fiecare

din aceşti “eu” continuă măsurătorile, el va măsura de asemenea probabilităţile ce

vor fi în concordanţă cu α2 şi β2).

Este uşor de văzut cum numărul de ramificaţii proliferează rapid ca observaţii

continue. Suplimentar, cele mai multe observaţii asupra celor mai multe tipuri de

sisteme vor rezulta nu numai în două ramificaţii, ci în mult mai multe, atât de multe

cât sunt permise de ecuaţia lui Schrödinger.

De fapt, numărul de ramificaţii este în mod obişnuit infinit. Este clar că în timp ce

interpretarea lumilor multiple este foarte economică în termenii numărului de

concepte cerute în teorie, este abundent exagerată în termenii complexităţii lumii

pe care o descrie. Este trăsătura pe care mulţi fizicieni o găsesc greu de acceptat.

6.8 Asemănarea dintre interpretarea clasică şi cea a lumilor multiple

În interpretarea lumilor multiple, după o ramificaţie, eu mă aflu numai în această

ramificaţie şi eu observ numai această ramificaţie. Atâta vreme cât eu sunt

preocupat, celelalte ramificaţii nu sunt materializate. Avantajul lumilor multiple este

acela că ramificaţiile neobservate pot fi încă descrise prin funcţii de undă, chiar

dacă ele nu sunt observate. Aşadar, teoria cuantică nu cere nici un mecanism

misterios, de reducere, ca să scape de funcţiile de undă neobservate, chiar dacă

sunt solicitate unele mecanisme misterioase pentru ca ramificaţia mea să se 71

materializeze. Cosmologii cred că acest mecanism misterios ar fi conştiinţa

epifenomenală ce apare după ce funcţia de undă s-a dezvoltat într-o complexitate

destul de mare. Dacă noi stipulăm că ramificaţiile neobservate rămân

nematerializate, interpretarea lumilor multiple este foarte asemănătoare cu cea

clasică, şi pentru scopul nostru ele pot fi considerate ca fiind echivalente.

6.9 Implicaţiile uimitoare ale interpretării clasice

Chiar înainte să ajungem la acest capitol, am văzut în Secţiunea 4.3 că

experimentele Bell-Aspect arată că realitatea este non-localizată. Acesta în sine

nu implică cauzalitatea non-localizării, care ar încălca teoria relativităţii speciale a

lui Einstein, însă este simplu că realitatea poate suporta corelaţii non-localizate.

Cauzalitatea însăşi este încă crezută a fi localizată (localizarea lui Einstein) şi

aceasta înseamnă că se crede încă că toate procesele fizicii sunt localizate.

Dacă este aşa şi apoi dacă noi presupunem că colapsul funcţiei de undă operează

în experimentele Bell–Aspect, suntem forţaţi să tragem concluzia că prăbuşirea

funcţiei de undă este un proces ce încalcă cauzalitatea localizată. Aşadar, plecând

de la simpla presupunere că lumea fizică trebuie să se supună localizării lui

Einstein, examinarea atentă, pe care o facem asupra proceselor cuantice, ne

conduce la concluzia că ele nu pot fi fizice. Fizica nu poate explica că ceea ce noi

am gândit erau procese pur fizice! (Acesta este reminiscenţa teoriei lui Gödel, pe

care am discutat-o în Secţiunea 5.6). Aşadar, trebuie acum să începem să ne

chestionăm prezumţiile despre realitatea spaţiului şi a timpului. Vom spune mai

multe despre acest subiect în Secţiunea 7.1 şi în Capitolul 14.

Aşa cum am văzut mai înainte şi de asemenea în Secţiunea 6.4, dacă cea care

prăbuşeşte funcţia de undă este conştiinţa (sau cea care materializează

ramificaţia), atunci conştiinţa trebuie să fie non-fizică. Dacă este conştiinţa

universală non-localizată, aşa cum noi am dedus în Secţiunea 6.5, atunci suntem

îndreptaţi spre alte concluzii. Aşa cum am văzut, ceea ce doi observatori

individuali văd este determinat de conştiinţa universală, nu de către vreun fel de

conştiinţă individuală ce ar putea exista. Aceasta se aplică tuturor percepţiilor

noastre senzoriale, fără excepţii. Atât timp cât tot ce percepem este determinat de

conştiinţa universală, nu are sens să spunem că există o lume materială

independentă de conştiinţă. Aşadar, este exclus dualismul minţii şi materiei.

Există însă numai un mic pas acum până la a presupune că, dacă toate percepţiile

noastre senzoriale sunt determinate de conştiinţa universală, atunci la fel şi toate

gândurile şi sentimentele, deoarece nu există nici o diferenţă intrinsecă între ele

72

(aşa cum vom vedea în Capitolul 9 şi Capitolul 22). Dacă toate trăirile sunt

determinate de conştiinţa universală, atunci noi trebuie să concluzionăm că nimic

din vieţile noastre, ce considerăm a fi “al nostru”, individual, nu este cu adevărat al

nostru. Dacă totul curge din conştiinţa universală, vieţile “noastre” nu sunt deloc

vieţile noastre, ci vieţile conştiinţei universale. Conştiinţa “mea” nu poate fi cu

adevărat a mea, nu poate exista nici un liber arbitru dacă nici gândurile „noastre”

nu sunt ale noastre. Chiar gândul că eu exist nu este al meu. Cu aceste concluzii

uimitoare, noi suntem forţaţi să punem întrebările: “Exist eu cu adevărat?” şi “Ce

sunt eu cu adevărat?”. Aceste întrebări le vom lua mai târziu în considerare.

6.10 Interpretarea subiectivă a teoriei cuantice

În Secţiunea 6.1 am menţionat posibilitatea că funcţia de undă nu este o undă

fizică, ci doar un algoritm pentru calculul probabilităţilor, ca anumite evenimente

prescrise să se producă. Dacă este aşa, nu există nici o undă cuantică reală, fie

înainte, fie după o observaţie. Atâta vreme cât funcţia de undă reflectă numai

cunoaşterea noastră referitoare la o situaţie şi nimic mai mult, putem spune că

aceasta este o interpretare subiectivă.

Câţiva fizicieni susţin acest punct de vedere, deoarece el evită atât non-

fizicalitatea colapsului non-localizat, cât şi misterul variabilelor ascunse. (Notă

pentru fizicieni: Pentru o discuţie ca aceasta, vezi articolul scris de Christopher

Fuchs şi Asher Peres, ”Teoria cuantică nu necesită nici o interpretare”, din Physics

Today, martie 2000, pagina 70 şi „Scrisori" din Physics Today, septembrie 2000,

pagina 11). Aceşti fizicieni nu neagă posibilitatea existenţei unei realităţi obiective

independente de ceea ce percep observatorii. Totuşi, aşa cum am discutat în

Secţiunea 1.1, este clar că existenţa unei astfel de realităţi nu poate fi niciodată

dovedită sau nu, şi poate fi numai o presupunere metafizică. Dacă există o astfel

de realitate obiectivă, înţelegerea noastră referitor la natura sa este limitată de

diferite experimente, pe care noi le face prin tipul teoriei folosite pentru a le

interpreta. Imaginea noastră despre lumea microscopică prezentă, ca fiind

alcătuită din atomi, molecule şi particule elementare, este determinată în mod

esenţial de aceste limite. Diferite tipuri radicale de experimente şi teorii ar putea

conduce la imagini radical diferite.

Un bun exemplu pentru dilema creată de interpretarea obiectivă a teoriei cuantice,

este văzut imediat atunci când se măsoară franjele de interferenţă, un exemplu

simplu fiind cele două fante din experimentul descris în Secţiunea 4. Interferenţa

presupune că undele fizice interferă, fie că ele sunt sau nu identificate cu funcţia

73

de undă. Identificarea lor cu funcţia de undă este atrăgătoare, deoarece ele

produc aceleaşi fel de franje de interferenţă pe care funcţia de undă le-ar produce

într-un obiect fizic. Aceasta conduce spre non-fizicalitatea colapsului non-localizat.

Dacă undele nu sunt identificate cu funcţiile de undă, le-am putea considera atunci

variabile ascunse. Totuşi, ele trebuie să aibă încă proprietăţi foarte apropiate de

cele ale funcţiei de undă, deoarece ele produc acelaşi tip de franje de interferenţă.

Poate această dilemă este modul în care Natura ne sugerează că nu există nici un

lucru ca fiind realitate fizică obiectivă .

Este paradoxal să credem că studiul atent, serios, empiric şi teoretic al realităţii

fizicii obiective, ceea ce noi denumim fizică, ar putea să ne conducă spre

concluzia că nu există nici o astfel de realitate! Se pare că ipoteza realităţii

obiective conţine seminţele propriei sale distrugeri. Poate, într-o bună zi, domeniul

fizicii va schimba obiectivitatea cu subiectivitatea şi fizicienii vor începe să

privească mai degrabă înţelepţii ca pe nişte prieteni, decât să-i cerceteze cu

suspiciune.

Capitolul 7

Capitolul 7 O interpretare a teoriei cuantice

în concordanţă cu idealismul monistic

7.1 Fizica idealismului monistic

7.2. Reluarea paradoxului pisicii lui Schrödinger

7.3. Lumea exterioară în idealism

7.4. Mintea cuantică

7.5. Paradoxurile şi ierarhiile confuze

7.6. “Eu-ul” conştiinţei

7.7. O discuţie despre sinele necondiţionat, ego şi libertate

7.8.Semnificaţia şi dificultăţile modelelor conceptuale

Capitolul 7

74

O interpretare a teoriei cuantice

în concordanţă cu idealismul monistic

7.1 Fizica idealismului monistic

Până acum, fizica despre care s-a discutat este bazată în mod ferm pe conceptul

unei realităţi obiective, verificată prin observaţii experimentale. Atâta vreme cât

sunt incluse interpretările alternative ale teoriei cuantice, ce au fost prezentate,

aceasta ar primi probabil acordul de consens al celor mai mulţi fizicieni. Totuşi,

prezentul capitol este bazat mult mai mult pe speculaţii. În el, prezentăm unele

rezultate din cartea lui Amit Goswami, scrisă în 1993 “Conştienţa de Sine a

Universului”, împreună cu critica unor anumite dificultăţi ale modelului său cuantic

pentru creier. Vom vedea că Goswami presupune valabilitatea conceptului

realităţii obiective, însă el este forţat într-o prelungire îndoielnică a acestui

concept, în interiorul unui domeniu care nu este măsurabil şi nu este verificabil,

domeniul transcendental.

Goswami încearcă să-şi plaseze teoria cuantică a conştiinţei în contextul

idealismului monistic (vezi Secţiunea 1.4). Făcând astfel, el postulează conştiinţa

ca având următoarea structură:

a) Conştiinţa, temeiul fiinţei, este elementul esenţial.

b) Conştiinţa conţine următoarele trei domenii: lumea materiei şi lumea

fenomenelor mentale, care sunt domenii imanente, şi domeniul arhetipal, care

este domeniul transcendental. Toate aceste domenii există în şi ca conştiinţă şi

deci nu există nimic în afara conştiinţei.

c) Domeniul transcendental este sursa materiei imanente şi a domeniilor mentale.

În această teorie, domeniile imanente sunt manifestările fenomenale ale

domeniului transcendental.

Trebuie să ne reamintim că înainte operam cu o teorie ce se presupunea a fi o

reprezentare conceptuală a realităţii. Totuşi, nici conceptele şi nici materia,

indiferent cât de subtile sau de sofisticate ar fi, nu pot descrie realitatea. În cel mai

bun caz, ele pot fi doar un indicator spre cunoaşterea realităţii.

Idealismul tradiţional susţine conştiinţa ca fiind realitatea primordială şi că toate

obiectele, fie ele materiale ori mentale, sunt obiecte în interiorul conştiinţei. Totuşi,

ea nu explică cum apare subiectul individual sau experimentatorul din experienţa

subiect-obiect. Chiar idealismul monistic tradiţional afirmă conştiinţa subiectului

individual ca fiind identică cu conştiinţa, care este baza întregii fiinţe. Sentimentul

75

separării, pe care-l simţim, este o iluzie, aşa cum a fost întotdeauna susţinut de

către mistici.

Misticii dezvăluie că separarea nu există în realitate. Cea care dă iluzia separării

este ignorarea adevăratei noastre naturi şi acest sentiment de separare este baza

tuturor problemelor noastre. Idealismul monistic nu numai că ne spune că

sentimentul separării este iluzoriu, dar interpretarea pe care o dă Goswami teoriei

cuantice,în interiorul idealismului monistic merge mai departe, intenţionând să

explice cum iau naştere iluziile.

Dacă conştiinţa produce colapsul funcţiei de undă, materialismul nu poate explica

interacţiunea ce cauzează colapsul. Dualismul prezintă problemele discutate în

Secţiunea 1.3, deci ne-a mai rămas doar idealismul. Acum trebuie să punem

întrebarea, este idealismul, şi în mod particular idealismul monistic, compatibil cu

fizica cuantică? Goswami spune că nu numai că este compatibil, însă rezolvă şi

problemele interpretării. El mai spune că rezolvă paradoxul transcendenţei şi

imanenţei din misticism.

Pentru discuţia noastră referitoare la non-localizare, din Secţiunea 4.3, am văzut

că deşi realitatea este non-localizată, ea nu implică transfer de energie sau de

masă, la viteze ce depăşesc viteza luminii, aşadar nu încalcă relativitatea

specială. Totuşi, aşa cum am văzut în Secţiunea 6.9, dacă colapsul funcţiei de

undă este mecanismul de manifestare, el trebuie să fie simultan peste tot. Aceasta

ar încălca localizarea lui Einstein, unul dintre cele mai solid fundamentate principii

din fizică. Pe deasupra, în idealismul monistic, timpul şi spaţiul nu apar înainte să

apără manifestarea, aşa că funcţia de undă, ca sursă a manifestării, nu există în

spaţiu-timp.

Goswami ocoleşte aceste dificultăţi, argumentând că funcţia de undă există nu în

domeniul spaţiu-timp, ci în domeniul transcendental. Domeniul transcendental nu

trebuie gândit ca incluzând sau fiind inclus în domeniul fizic spaţiu-timp.

Transcendentalul în acest context înseamnă absenţa domeniului spaţiu-timp.

Domeniul transcendental nu poate fi localizat sau perceput. În misticism, se arată

spre el, însă numai indicând din afară tot ceea ce este perceput: nu aceasta, nu

cealaltă, nu ceva cunoscut şi nu ceva de necunoscut.

Să ne reamintim că în adaptarea alegoriei peşterii lui Platon (vezi Secţiunea 1.4),

lumea materială este alcătuită din umbrele arhetipurilor transcendentale ale lui

Platon. În reprezentarea lui Goswami, funcţiile de undă sunt echivalente cu

arhetipurile transcendentale. Conştiinţa manifestă imanenţa din transcendental

prin colapsul funcţiei de undă. Toate acestea se produc în întregime în interiorul

76

conştiinţei.

7.2. Reluarea paradoxului pisicii lui Schrödinger

Să ne reamintim că paradoxul pisicii a fost inventat de Schrödinger, pentru a

scoate în relief straniile consecinţe ale cuplării lumii microscopice cu cea

macroscopică într-o astfel de modalitate încât ambele trebuie să fie incluse în

funcţia de undă. Să recapitulăm acest experiment.

Un atom radioactiv, un contor Geiger, o fiolă de gaz otrăvitor şi o pisică se află

într-o cutie. Atomul are o probabilitate de 50% să se dezintegreze într-o oră. Dacă

el se dezintegrează, contorul Geiger declanşează, face ca otrava să fie

împrăştiată şi pisica să moară. Dacă nu se dezintegrează, pisica mai este încă în

viaţă după o oră. După o oră văd dacă pisica este vie sau moartă. Presupunem că

tot ceea ce este în cutie poate fi descris de teoria cuantică, aşa cum am văzut

înainte, nu exista nimic altceva decât o funcţie de undă. Funcţia de undă conţine o

superpoziţie a celor doi termeni, unul descriind o pisică moartă şi celălalt descriind

o pisică vie. Înainte să privesc, nu era nici o pisică moartă şi nici vie. Atunci când

privesc, nu văd nici o suprapunere, văd fie o pisică moartă, fie una vie. Pisica

moartă, parte a funcţiei de undă, reprezintă o pisică care ar fi putut fi moartă cu o

probabilitate crescută pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul orei.

[Notă tehnică: Această discuţie ignoră efectele mediului asupra funcţiei de undă a

pisicii, înainte ca observaţia să se producă. Exemplele unor astfel de efecte sunt

rezultatul bombardării pisicii de către moleculele de aer, căldura şi radiaţia

luminoasă emise şi absorbite de pisică. Cercetările teoretice recente indică că

astfel de efecte transformă funcţia de undă a pisicii dintr-o stare pură într-una

mixtă, de exemplu, ea reprezintă apoi fie o pisică vie, fie una moartă, nu o

suprapunere a celor două. Totuşi, până la observaţie, nu există nimic altceva

decât o funcţie de undă şi este încă necunoscut dacă această funcţie de undă

reprezintă o pisică vie sau o pisică moartă. Pentru scopul nostru, putem ignora

astfel de probleme, deoarece concentrarea noastră este pe ceea ce întâmplă în

momentul observaţiei.]

Interpretarea idealistă a lui Goswami susţine că înaintea observaţiei pisica este o

superpoziţie a stărilor vie şi moartă, iar această superpoziţie este distrusă prin

observaţia noastră. Aceasta este similară cu interpretarea clasică, cu excepţia

cazului idealist, atunci când superpoziţia stărilor se află în domeniul

transcendental, în timp ce în cazul clasic, superpoziţia se află în spaţiu-timp. Orice

observator conştient, inclusiv pisica însăşi sau chiar un gândac de bucătărie din

77

cutie poate distruge funcţia de undă. Diferitele observaţii, fie făcute de către

acelaşi observator sau de către un altul, vor avea în general rezultate diferite, însă

numai în interiorul limitelor permise de teoria cuantică şi de probabilităţile date de

aceasta. Funcţia de undă dinaintea observaţiei şi obiectul materializat în momentul

observaţiei, amândouă constituie realitatea obiectivă. Totuşi, este evident că

această realitate obiectivă nu este independentă de observaţie. Precum în

Secţiunea 4.3, vom folosi termenul de obiectivitate slabă, atunci când ne referim la

o realitate ce depinde de observator, ca fiind opusă obiectivităţii puternice, care se

referă la o realitate ce este independentă de observator.

Presupunem că doi observatori privesc simultan într-o cutie în care funcţia de

undă nu s-a distrus încă. Care observator distruge funcţia de undă? Este acelaşi

paradox ca şi cel al celor două detectoare şi al celor doi observatori din

experimentul Stern-Gerlach, descris în Secţiunea 6.5. Singura rezolvare este

aceea că conştiinţa ce produce colapsul funcţiei de undă trebuie să fie solidară şi

non-localizată (universală). Aceasta înseamnă că ceea ce pare a fi conştiinţă

individuală, în realitate este conştiinţă universală. Cu alte cuvinte, conştiinţa

despre care gândesc eu că este a mea este identică cu conştiinţa despre care

gândeşti tu că este a ta. Aceasta nu înseamnă că conţinutul minţii tale este acelaşi

cu conţinutul minţii mele, ele sunt individuale şi depind de mecanismele noastre

senzoriale individuale şi de structurile creierului.

În teoria cuantică, observaţia nu este un proces continuu, ci o secvenţă rapidă de

observaţii discrete. "Între" observaţiile succesive, există numai funcţia de undă, în

cele mai multe cazuri, una foarte complexă. Această funcţie de undă include nu

numai lumea exterioară, ci şi propriile noastre corpuri. Schimbarea se produce

"între" observaţii, însă să ne amintim că în conformitate cu Goswami, funcţia de

undă "între" observaţii există în domeniul transcendental din afara timpului, aşa că

schimbarea se petrece de fapt în mod discontinuu. Numai funcţia de undă se

poate schimba şi ea se schimbă în concordanţă cu teoria cuantică. (În filozofia

clasică indiană, durata unei observaţii discrete este numită o kshana, care este

definită ca fiind între 1/4500 dintr-un minut, ori 0,0133 secunde.)

În prezent, nu există nici o mărturie că teoria cuantică nu poate în principiu descrie

orice obiect fizic, inclusiv pisici sau propriile noastre corpuri. Aceasta este o uriaşă

extrapolare, de la cel mai complex dar încă chiar relativ simplu obiect, ce a fost

arătat în mod experimental că ascultă de teoria cuantică. Cu toate acestea, vom

continua să facem presupunerea că orice în lumea fizică este mecanică cuantică.

Aşa cum deja s-a arătat, nimic din mecanica cuantică nu poate produce colapsul

78

funcţiei de undă. Colapsul trebuie să fie un rezultat al unui lucru din afara fizicii, de

exemplu, spaţiu-timp.

Dacă conştiinţa non-localizată, solidară, produce colapsul funcţiei de undă, cum

poate să se petreacă deci schimbarea? De ce ea nu cauzează un colaps continuu

şi împiedică să se producă schimbarea? Goswami răspunde că acest colaps cere

de asemenea o conştienţă imanentă, ceea ce înseamnă că un aparat senzorial

cuplat la o structură cerebrală, trebuie de asemenea să fie prezent. Conştiinţa fără

o imanentă conştientă nu poate cauza colapsul. Limitările structurii fizice ale

creierului permit să fie făcute observaţii numai discrete, separate.

Cum a apărut creierul, dacă creierul este cerut ca el să apară? Explicaţia este

aceea că pentru creier numai potenţialul (de exemplu, funcţia de undă pentru

creier) este necesar. Conştiinţa non-localizată produce colapsul întregii funcţii de

undă, de îndată ce se manifestă funcţia de undă pentru creier. Creierul, corpul şi

împrejurimile lor sunt materializate în mod simultan.

7.3. Lumea exterioară în idealism

Acum înfruntăm problema înţelegerii de ce lumea exterioară ne pare aşa de reală.

Putem întreba, dacă ea nu este reală, de ce ştiinţa o descrie cu atâta succes?

Toate cele trei interpretări convenţionale ale teoriei cuantice, pe care noi le-am

discutat, susţin o lume exterioară reală. Pentru moment, vom neglija variabilele

ascunse ale teoriei, deoarece fiind vorba despre o teorie materialistă, ea nu

explică şi nici nu cere conştiinţă. Celelalte două sunt teoria lumilor multiple şi cea

clasică. Ele sunt similare, deoarece ambele solicită observaţia conştientă; în cazul

lumilor multiple, pentru a defini o ramificaţie, iar în cea clasică, pentru colapsul

funcţiei. Asemănarea lor este chiar mai mare, dacă presupunem că în

interpretarea lumilor multiple conştiinţa selectează şi manifestă o ramificaţie în

lumea materială, în timp ce alte ramificaţii rămân ca funcţii de undă şi nu sunt

niciodată materializate. Există totuşi o diferenţă majoră între cele două interpretări

şi cea bazată pe idealismul monistic, aşa cum a fost el folosit de Goswami.

Ambele interpretări fac ipoteza că funcţiile de undă există în domeniul spaţiu-timp

obişnuit, înainte ca conştiinţă să definească o ramificaţie sau colapsul funcţiei de

undă, pe când Goswami face ipoteza că funcţia de undă există într-un domeniu

transcendental, înainte de colaps. Diferenţa este semnificativă din cauză că

interpretările convenţionale evită problemele descrierii funcţiei de undă în

domeniul transcendental, în timp ce interpretarea lui Goswami evită problema

colapsului funcţiei de undă, care încalcă localizarea lui Einstein. Vom discuta

79

aceste diferenţe mai detaliat în Secţiunea 7.8.

Folosind interpretarea lui Goswami, acum trebuie să punem întrebarea: "În ce

formă a existat de miliarde de ani universul, înainte ca observatorii conştienţi să

înceapă colapsul funcţiilor de undă?" Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că

presupune că universul a existat de fapt înaintea apariţiei observatorilor conştienţi.

Dacă universul este o funcţie de undă în domeniul transcendental "până" la prima

observaţie conştientă şi domeniul transcendental este în afara domeniului spaţiu-

timp, atunci timpul însuşi nu există până când nu încep observaţiile. Există o

manifestare simultană a domeniului spaţiu-timp, universul observat şi sistemul

creier–simţuri. Aceasta nu se întâmplă "până când" funcţia de undă pentru un

sistem suficient de complex creier–simţuri este prezentă, astfel că o fiinţă

sensibilă, cu conştiinţă, să se poată manifesta simultan cu observaţia. De fapt,

acest proces se produce în mod constant: spaţiu-timp, obiectele care observă şi

cele care sunt observate sunt constant şi simultan materializate prin colapsul

funcţiei de undă.

Conştiinţa non-localizată produce colapsul funcţiei de undă. Spaţiu-timp, obiectele

percepute şi cele care le percep, apar simultan. Unele dintre obiectele percepute,

dintre care sunt de asemenea cele care percep, formează realitatea externă,

empirică. Obiectele percepute extern sunt macroscopice şi clasice şi prin urmare

ele au în mod esenţial nedeterminare în poziţie şi viteză. Ele par a fi stabile,

deoarece în timp ce funcţiile lor de undă se schimbă "între" observaţii, aceasta se

petrece lent în timpul percepţiei. Schimbările pot include împrăştierea unui

mănunchi subţire de funcţii de undă, reprezentând destul de bine un obiect şi cu

cât funcţia de undă este mai împrăştiată, nedeterminarea în poziţie este mai mare.

Perceperea obiectelor provine din conştiinţa de sine a lor şi din conştientizarea

imanentă a conştiinţei universale, non-localizate, conştiinţă ce le materializează.

Vom vedea mai târziu cum se întâmplă acest lucru.

7.4. Mintea cuantică

Nici una dintre filozofiile idealiste tradiţionale nu explică cum se naşte experienţa

personală a “eu-ului”. Aceasta este o trăire atât de necesară şi de persistentă,

încât ea trebuie să fie explicată.

Goswami propune un model pentru creier-minte, care are o parte cuantică şi una

clasică, cele două fiind cuplate împreună, precum experimentul cu pisica lui

Schrödinger are un nucleu cuantic, cuplat la un sistem clasic detector-pisică, iar

experimentul Stern-Gerlach are un electron cuplat cu un detector clasic. Să ne

80

reamintim că în această asociere, aşa-numitele părţi clasice devin cuantice,

deoarece ele sunt forţate să-şi asume multe funcţii de undă consistând din atâtea

suprapuneri câte părţi cuantice există. Pentru justificarea părţii cuantice, Goswami

observă că mintea are câteva proprietăţi care sunt cuantice:

a) Nedeterminarea şi complementaritatea. Un gând are o caracteristică, care este

conţinutul său instantaneu, analog cu poziţia unei particule. El are de asemenea o

asociere, care este mişcarea, analog cu viteza sau impulsul unei particule. Un

gând se produce în câmpul conştienţei, care este analog spaţiului. Caracteristica

şi asocierea sunt complementare. Dacă ne concentrăm la ceva şi-l identificăm în

mod clar (incertitudine redusă), pierdem din vedere altceva (incertitudine mare).

b) Discontinuitatea ori salturile. De exemplu, în gândirea creativă, noile concepte

apar în mod discontinuu.

c) Non-localizarea. Experimentele de vedere la distanţă pot fi explicate în termenii

corelaţiilor persistente dintre două minţi, care în mod iniţial deveniseră corelate

prin intenţia şi pregătirea experimentelor. Non-localizarea nu ar cere transfer de

informaţie şi ca urmare, ar fi asemănătoare cu corelaţiile non-localizate din

experimentele lui Aspect. Acelaşi lucru poate fi adevărat în unele experimente ale

ieşirii din corp, precum atunci când un pacient anesteziat "vede" chirurgul lucrând

asupra corpului său, el fiind într-un punct avantajos situat deasupra sălii de

operaţie. Astfel de corelaţii pot fi explicate în termenii minţilor non-localizate.

d) Superpoziţia. Experimentele psihologice importante, făcute de Tony Marcel,

prea complicate pentru a fi discutate aici, pot fi interpretate în termenii unui model

al creierului subiectului, care conţine o parte cuantică, ce există într-o superpoziţie

a posibilităţilor, înainte ca subiectul să recunoască obiectul.

În modelul lui Goswami, creierul alcătuit din părţile clasice şi cuantice, există ca o

funcţie de undă în domeniul transcendental (în spaţiu-timp) "înainte" ca colapsul

funcţiei de undă să îl materializeze. Să ne gândim la experimentul lui Stern-

Gerlach sau la cel al paradoxului pisicii lui Schrödinger. "Înaintea" colapsului,

stările cuantice ale părţii cuantice (spinul sau nucleul radioactiv) sunt corelate cu

stările clasice ale părţii clasice (spin detector ori particule detectoare şi pisica) să

formeze o superpoziţie în domeniul transcendental. Conştiinţa non-localizată

produce colapsul funcţiei de undă a întregului sistem, într-una din stările permise

de partea clasică. Mintea este alcătuită din trăirile acestor stări fizice de colaps ale

creierului.

Prezenţa părţii cuantice furnizează un domeniu mare de posibilităţi ce se pot

materializa. În simplele noaste analogii, aceste posibilităţi erau stările spin-up

81

(sus) şi spin-down (jos), din experimentul Stern-Gerlach, sau stările de

dezintegrare sau non-dezintegrare ale nucleului radioactiv din exemplul pisicii lui

Schrödinger. Desigur, creierul cuantic are de departe mai multe posibilităţi.

Precum în analogiile noastre, prezenţa părţii clasice este necesară pentru a se

produce colapsul şi pentru a furniza stările finale produse. În analogiile noastre,

aceste stări finale erau stările observate, detector-on ori detector-off şi pisica–vie

sau pisica–moartă. Numai stările părţii clasice pot fi experimentate prin conştiinţă,

exact ca în analogiile noastre. Aceste stări trebuie să fie distincte şi nesuprapuse,

pentru a corespunde trăirii noastre ce acceptă la un moment dat numai un

eveniment distinct. Ele trebuie să fie de asemenea stări de memorie, care sunt

stări ireversible în timp (rezultând din experienţa curgerii timpului înainte) şi

funcţiile de undă ce se schimbă numai lent, aşa că au loc înregistrări persistente

ale evenimentelor distruse, conducând spre un sens al continuităţii trăirilor

noastre.

Manifestând tendinţe de solidaritate, conştiinţa non-localizată alege starea de a fi

experimentată, dar deoarece creierul clasic este localizat şi izolat, experienţa stării

finale a creierului este locală şi individuală. Deşi noi suntem conştienţi de trăirea

unui eveniment, nu suntem conştienţi de alegerea procesului care va distruge

funcţia de undă ce va rezulta în eveniment, de exemplu, alegerea este făcută

inconştient. Acest lucru este clar atunci când noi observăm în mod pasiv curgerea

evenimentelor, aşa că secvenţa timpului pare să continue fără intervenţia noastră.

Totuşi, este chiar adevărat şi în cazul în care noi luăm decizii. (vezi Secţiunea

5.9).

7.5. Paradoxurile şi ierarhiile confuze

În mod normal, ne identificăm numai cu trăirile asociate cu un corp-minte

particular. Pentru a explica cum conştiinţa s-ar putea identifica cu un astfel de

obiect fizic (structura combinată a mecanismului creier–simţuri), Goswami

utilizează conceptul de ierarhie confuză, pe care l-a împrumutat din cartea scrisă

în 1980, de Douglas Hofstadter, “Gödel, Escher şi Bach: O eternă împletitură de

aur”. El a făcut următoarea analogie pentru a ilustra acest concept.

Pentru aceasta, introducem conceptul tipurilor logice. Un exemplu este următorul:

1. Oameni care fac afirmaţii,.

2. Afirmaţiile.

Un obiect ce defineşte contextul pentru un alt obiect are un nivel logic mai înalt

decât celălalt obiect. În exemplul de mai sus, primul punct identifică obiectele

82

(oamenii) ce definesc contextul pentru cel de al doilea punct (afirmaţiile făcute de

oameni). Aşadar, oamenii sunt la un nivel logic mai înalt decât afirmaţiile.

În continuare definim un sistem autoreferenţial. Un exemplu este următorul:

1. Următoarea afirmaţie este adevărată.

2. Afirmaţia precedentă este adevărată.

Ambele aceste puncte sunt de acelaşi nivel logic, atâta vreme cât sunt ambele

afirmaţii. Totuşi, ele se referă una la alta, făcând sistemul autoreferenţial. În plus,

afirmaţiile se întăresc una pe alta, întărindu-şi valabilitatea.

Acum considerăm un sistem paradoxal de puncte de acelaşi nivel logic:

1. Următoarea afirmaţie este adevărată.

2. Afirmaţia precedentă este falsă.

Dacă prima afirmaţie este adevărată, cea de a doua afirmaţie o face falsă, aşadar

conducând la serii infinite de concluzii opuse. Acesta este un paradox. Toate

paradoxurile se nasc din sisteme autoreferenţiale, de exemplu, sisteme care se

referă mai degrabă la ele însele, decât la altceva din afara lor.

Putem reformula atât toate sistemele întărite cât şi cele paradoxale, ca singure

afirmaţii:

3. Această afirmaţie este adevărată. (Întărire)

4. Această afirmaţie este falsă. (Serii infinite paradoxale)

Acum considerăm următorul sistem autoreferenţial:

5. Eu sunt un mincinos.

Să considerăm trei interpretări alternative ale acestei afirmaţii.

a) Dacă “eu” este însăşi afirmaţia, atunci aceasta nu amestecă tipurile logice şi

este echivalentă cu seriile infinite paradoxale ale afirmaţiei cu numărul 4, de mai

sus.

b) Totuşi, dacă eu sunt persoana care face afirmaţia, eu sunt la un nivel logic mai

înalt decât afirmaţia pe care o fac (eu sunt în contextul ei). Acum nu este necesar

nici un paradox, deoarece afirmaţia nu se referă la ea însăşi sau la o altă

afirmaţie, de acelaşi tip logic, ci la mine, care sunt de un tip logic mai înalt. Dacă

afirmaţia nu afectează contextul său, nu există nici o amestecare a nivelului

afirmaţiei cu nivelul contextului. Noi nu avem încă o ierarhie confuză, deoarece

este menţinută delimitarea clară între cele două nivele.

Cineva poate spune că seriile infinite de interpretare a) pot fi discontinui, terminate

printr-o schimbare în înţelesul “eu-ului”, pentru a obţine interpretarea b). În acest

fel, paradoxul este eliminat.

c) Acum presupunem că eu încep să gândesc despre afirmaţie şi încep să o iau în

83

serios, chiar pot să cred în ea. Afirmaţia afectează contextul său şi îl schimbă. Eu

aş putea de fapt să devin un mincinos, o schimbare radicală în context

(presupunând că iniţial eu nu eram un mincinos). Dacă eu devin un mincinos

inveterat, meticulos şi nu pot face o afirmaţie sinceră, se dezvoltă un paradox.

Dacă eu nu pot spune adevărul şi declar că sunt un mincinos, atunci eu nu mint

etc. Cele două nivele au devenit confuze de nerezolvat, o ierarhie paradoxală,

confuză.

În sistemul creier-minte, creierul este alcătuit din părţi cuantice şi clasice, stimulate

de intrarea din sistemul senzorial fizic, conducând către o superpoziţie a tuturor

posibilităţilor creierului cuplat, cuantic-clasic. Această stare cuantică continuă până

când funcţia de undă este distrusă de către conştiinţa non-localizată. În

următoarele două secţiuni, vom vedea cum nivelul creierului fizic şi nivelul

conştiinţei non-localizate ar putea fi amestecate împreună, pentru a forma un

sistem autoreferenţial, o ierarhie confuză, rezultând în experienţa auto-conştiinţei

individuale. Aceasta este analog cu interpretarea c) din afirmaţia de la punctul 5,

de mai sus.

7.6. “Eu-ul” conştiinţei

La primul colaps al funcţiei de undă a creierului-minte, atât observarea obiectului

(subiect), cât şi obiectul observat, se manifestă simultan. Goswami explică acest

colaps ca fiind colapsul sistemului autoreferenţial, deoarece funcţia de undă a

creierului acţionează împreună cu conştiinţa non-localizată, pentru a distruge

propria sa funcţie de undă. Rezultatul nu este numai o manifestare ci şi o

încurcătură a nivelului conştiinţei non-localizate cu nivelul sistemului fizic, o

ierarhie confuză. Aceasta rezultă în identificarea conştiinţei non-localizate cu

mecanismul fizic. Această identificare este necesară pentru ca procesele vieţii

mecanismului fizic să se producă şi să apară simţirea. Ea produce trăirea unei

conştienţe nelimitate, indefinite, uneori numită “eu sunt” sau pura conştienţă, şi

inconştienta conştienţă atunci devine conştientă. Goswami numeşte acest lucru

sine cuantic, chiar dacă ambele creiere, clasic şi cuantic, sunt necesare să

producă colapsul. Îi putem spune şi starea sinelui necondiţionat.

Creierul clasic înregistrează în memoria sa fiecare trăire (fiecare colaps) ca

răspuns la stimulii senzoriali. Dacă aceiaşi stimuli sau unii asemănători sunt

prezenţi din nou în creier-minte, este declanşată memoria stimulilor anteriori şi

această memorie acţionează ca o restimulare a creierului cuantic. Funcţia de undă

combinată, cuantic-clasic, este din nou distrusă şi noua memorie o întăreşte pe

84

cea veche. Stimulii similari inevitabili repetaţi conduc în cele din urmă la un

răspuns aproape în totalitate condiţionat, unul în care probabilitatea unui nou

răspuns creativ se apropie de zero. Creierul se comportă apoi aproape ca un

sistem clasic deterministic. Aceasta este descrisă în următoarea diagramă:

Restimularea repetată a sistemului cuantic de către sistemul clasic determină un

lanţ de colapsuri secundare. Aceste colapsuri secundare corespund memoriilor

evocate, reacţiilor obişnuite, trăirilor introspective şi răspunsurilor motorii

condiţionate. Totuşi, putem vedea dovada pentru funcţionarea creierului cuantic

chiar şi în introspecţie şi în memorie, din cauza caracteristicilor cuantice ale minţii,

discutate în Secţiunea 7.4 de mai sus.

Procesele secundare şi rularea repetată a programelor învăţate de către creierul

clasic ne ascund rolul conştiinţei non-localizate în distrugerea funcţiei de undă şi în

crearea unei trăiri. Rezultatul este gândul persistent că există o entitate (conceptul

“eu”), ce rezidă în minte. În acest moment, poate apare o a doua ierarhie confuză,

între conştiinţa non-localizată şi conceptul “eu”, rezultând în identificarea

conştiinţei non-localizate cu conceptul “eu”. Atunci când aceasta se produce,

apare iluzia a ceea ce noi denumim ego ori entitatea “eu”. Ego-ul sau falsul sine

este o entitate presupusă a fi separată, care este asociată cu creierul clasic,

condiţionat, deterministic, în timp ce sinele cuantic este o trăire ce este dominată

de întregul domeniu al posibilităţilor creierului cuantic. Pentru a recapitula, apar

două nivele distincte ale identificării (ierarhia confuză), primul rezultând din sinele

cuantic, iar cel de al doilea din falsul sine, ego, sau entitatea fictivă “eu”.

Ego-ul nu există. Nu este nimic altceva decât o presupunere–presupunerea că

dacă gândirea sau acţiunea se produc, trebuie să existe o entitate care gândeşte,

trăieşte sau acţionează. Este identificarea conştiinţei non-localizate cu gândul din

minte. Ca rezultat al acestei identificări, trăirea libertăţii, care este într-adevăr o

proprietate a sinelui cuantic devine limitată şi este atribuită în mod fals ego-ului,

rezultând în presupunerea că “eu” are liber arbitru, în loc să fie un produs complet

condiţionat al trăirilor repetate. Dacă noi credem că suntem entitatea, ego-ul, vom

crede conştiinţele noastre separate de alte conştiinţe şi că suntem liberi să

85

alegem. Totuşi, în acelaşi timp, ne vom percepe pe noi înşine în mod

contradictoriu, ca fiind în interior şi subiect al domeniului spaţiu-timp şi astfel o

victimă a mediului nostru. Realitatea este că adevărata noastră identitatea este

conştiinţa non-localizată, unitară, nelimitată, care transcende domeniul spaţiu-

timp, iar trăirea adevăratei noastre identităţi este libertatea infinită, sinele cuantic

necondiţionat.

7.7. O discuţie despre sinele necondiţionat, ego şi libertate

În această discuţie, trebuie să facem o clară distincţie între cele două tipuri de

trăiri ce sunt în legătură cu cele două tipuri de procese ce se petrec în creier.

Primul proces se produce ca răspuns la un stimul senzorial este stabilirea unei

funcţii de undă specifice în creierul combinat, cuantic-clasic. Aceasta este o

superpoziţie a tuturor posibilităţilor cu care creierul este capabil să răspundă la

stimuli. Conştiinţa non-localizată produce colapsul funcţiei de undă. Să ne

reamintim că în prima ierarhie confuză nivelul contextual al conştiinţei non-

localizate acţionează asupra nivelului fizic al creierului, care reacţionează iarăşi la

nivelul contextual şi tot aşa…şi cele două nivele devin amestecate, de neseparat.

Această ierarhie confuză dă naştere conştienţei şi percepţiei, dar încă în afara

conceptului unei entităţi ce percepe sau observă. Goswami numeşte diferit

aceasta conştientizare primordială, pura conştiinţă, sinele cuantic, sinele

necondiţionat şi atmanul. Este important de înţeles că sinele necondiţionat nu este

o entitate, un lucru sau un obiect. Pura trăire nu cere nici o entitate. În această

stare nu există un experimentator şi nimic de experimentat. Există numai trăirea

însăşi.

Celălalt tip de trăire este în legătură cu cel de al doilea proces din creier. Acestea

sunt procesele în care creierul clasic restimulează creierul cuantic şi funcţia de

undă combinată, cuantic-clasic, se distruge din nou, în aceeaşi stare sau într-o

stare similară a creierului clasic, care restimulează creierul cuantic etc. După o

condiţionare suficientă a creierului clasic, creierul cuantic tinde să răspundă într-o

formă deterministică la stările obişnuite. Inclus în aceste stări este conceptul unei

entităţi separate. În cea de a doua ierarhie confuză, conştiinţa non-localizată se

identifică cu acest concept şi apare presupusa entitate “eu” sau ego-ul. Atunci

când noi suntem în această condiţie identificată, nu suntem în mod normal

conştienţi nici de ierarhiile confuze şi nici de sinele cuantic.

Identificarea ce conduce spre entitatea iluzorie “eu” apare în timpul copilăriei

fragede, atunci când copilul era condiţionat să se gândească la el însuşi ca la o

86

persoană separată. Aceasta se produce după ce copilului i s-a spus în mod

repetat pe nume, spunându-i-se “tu” (implicând existenţa altuia), a fost instruit "Fă

asta!", "Nu face asta!" şi în general a fost tratat ca fiind o persoană independentă,

separată de mama sa. Totuşi, nu ar trebui să credem că acest proces de

condiţionare este ceva ce poate fi evitat, atâta vreme cât este o parte necesară

dezvoltării copilului (vezi Secţiunea 5.8).

Ego-ul este de presupus a fi cel care gândeşte, cel care alege şi cel care creează.

Totuşi, este absurd să crezi că doar un concept ar putea fi de fapt un factor cu

puterea de a gândi, de a alege sau de a face ceva. Ego-ul nu este nimic, el este o

plăsmuire a imaginaţiei, el nu există ca entitate şi nu are putere. În realitate, nu

există şi nu a existat niciodată cineva care gândeşte, alege sau creează, ci numai

o ierarhie confuză între conştiinţa non-localizată (care nu este o entitate) şi creierul

condiţionat cuantic-clasic.

Există numai o singură conştiinţă. Conştiinţa noastră este conştiinţa non-

localizată. Conştiinţă mea este identică cu conştiinţa ta. Numai conţinuturile sunt

diferite. Entităţile ce greşit credem noi că suntem, sunt rezultatul identificării

acestei conştiinţe cu un concept din mintea condiţionată.

Identificarea cu condiţionarea puternică şi cu izolarea rigidă a ego-ului fictiv este

micşorată în aşa-numitele trăiri transpersonale sau de vârf, care conduc spre o

expansiune creativă a imaginii de sine. Aceste trăiri se apropie însă nu sunt

identice de cele ale sinelui cuantic, atâta vreme cât identificarea cu conceptul de

sine este încă prezentă, deşi conceptul de sine devine expandat.

Sinele cuantic pur este trăit ca pura conştienţă, pura prezenţă sau pura

subiectivitate, în care nu există câtuşi de puţin nici o entitate şi care apare atunci

când funcţia de undă cuantică necondiţionată este distrusă pentru prima dată, sau

alternativ, după ce a apărut dezidentificarea de conceptul de sine. Pura prezenţă-

conştientă este ceea ce suntem noi cu adevărat şi este echivalent cu atman-ul din

filozofia orientală, sau cu non-sinele din budism. Ţelul tuturor practicilor spirituale

este dezindentificarea de entitatea fictivă “eu” şi înţelegerea adevăratei noastre

naturi.

Acum suntem în poziţia de a completa discuţia noastră despre libertate. Goswami

foloseşte termenul de alegere, pentru a se referi la acţiunea non-voliţională a

conştiinţei non-localizate, în selectarea unei posibilităţi particulare din afara

domeniul posibilităţii definite de funcţia de undă. (Alegerea este non-voliţională,

deoarece nu există nici o entitate care să exercite alegerea voliţională.) Fără

identificare, alegerea este liberă. Cu identificarea, alegerea devine limitată. Totuşi,

87

chiar ca ego-uri, noi suntem conştienţi şi ştim că noi suntem conştienţi. De aceea,

identificarea conştienţei cu conceptul “eu” nu este niciodată cu adevărat completă

şi aceasta permite posibilitatea dezidentificării de falsul sine.

Am descoperit în Secţiunile 5.9, 5.10 şi 5.12, că libertatea alegerii nu există într-o

entitate separată. Ca urmare, chiar dacă ego-ul era real, el nu ar fi avut libertatea

de a alege. Totuşi, ego-ul nu este nimic altceva decât un concept fictiv, el nu

există ca o entitate. De aceea, libertatea este dublu fictivă. Toată alegerea este

alegerea non-voliţională a conştiinţei non-localizate şi libertatea totală este trăirea

purei prezenţe conştiente dezidentificată, sinele cuantic.

Ajungem acum la un paradox. Ego-ul este credinţa că el este liber să aleagă., dar

nu este. Sinele cuantic este libertatea însăşi, însă nu există nici o entitate separată

care poate alege. Să ne aducem aminte din Secţiunea 5.11 că, credinţa în liberul

arbitru depinde de o percepere a separării percepută sau de dualitatea dintre un

controlat şi un controlor. În interiorul sinelui cuantic nu există nici o separare sau

izolare, nu există nici o entitate–aşa că nu există nici o dualitate. Prin urmare,

conceptul de liber arbitru nu se poate naşte în starea pură sau primară a

conştienţei. Ori de câte ori noi trăim libertatea infinită, ea este un rezultat al

dezidentificării momentane de credinţa condiţionată a ego-ului, permiţând să fie

revelată trăirea libertăţii sinelui cuantic neidentificat. Aceasta este adevărata

libertate, fără restricţiile de a fi individualitate limitată şi fără povara de a face

alegeri. Pe parcursul acestor momente nu există nici o individualitate “eu”. Când

se produce reidentificarea, “eu-ul” reapare şi pretinde să fie liber!

Această trăire a libertăţii adevărate este prezentă numai atunci când apare

dezidentificarea. Ceea ce credem noi în mod normal ca liber arbitru, implică numai

“alegeri” non-creative, condiţionate, ce cu siguranţă nu sunt libere. În aceste

alegeri, iluzia libertăţii vine din credinţa că noi suntem separaţi de mediul

înconjurător şi poate opera asupra lui, în concordanţă cu voinţa noastră. Fără

această credinţă în separare, noi nu am avea credinţa în liberul arbitru.

Cum putem noi aplica această cunoaştere în vieţile noastre personale? Am văzut

că conştiinţa noastră este cu adevărat conştiinţa universală non-localizată şi ţelul

tuturor practicilor spirituale este de a cunoaşte pura libertate a conştienţei

necondiţionate. Aceasta se poate întâmpla numai atunci când se produce

dezidentificarea de entitatea fictivă a ego-ului. Primul pas în acest proces este de

a înţelege că problema este identificarea şi prin urmare, soluţia este

dezidentificarea. Pasul următor este de a ne angaja în orice practică ce va facilita

această dezidentificare. Vom discuta despre astfel de practici în Partea 3.

88

7.8.Semnificaţia şi dificultăţile modelelor conceptuale

Ipoteza lui Goswami, referitoare la creierul cuantic, este prezentă numai ca o

ipoteză, atâta vreme cât nu este cunoscut dacă un astfel de lucru există. Aceasta

nu este o problemă fundamentală într-un model speculativ, deoarece este o

ipoteză ce poate fi făcută în cele din urmă într-un test experimental şi după cât se

poate presupune, într-o bună zi, vom cunoaşte dacă există sau nu.

Totuşi, în acest model există o problemă profundă. Domeniul transcendental este

de presupus că conţine funcţia de undă, în plus, funcţia de undă normal concepută

este o funcţie de timp şi spaţiu, care de fapt nu apare “înaintea” colapsului funcţiei

de undă. Un mod mult mai general de a defini aceeaşi dificultate este că în teoria

cuantică conceptele sunt în mod obişnuit concepute în interiorul contextului

timpului şi spaţiului, aşa că în principiu este imposibil de a folosi astfel de concepte

cuantice în domeniul în care spaţiu-timp este absent. Aceasta va fi discutată în

continuare în Secţiunea 8.4.

S-ar putea crede că interpretarea lumilor multiple din teoria cuantică, care

postulează existenţa unui domeniu spaţiu-timp comun, de la începutul universului

(big bang), ar evita dificultatea de a încerca să postuleze o funcţie de undă într-un

domeniu transcendental, atât timp cât toate funcţiile de undă ar exista apoi în

domeniul spaţiu-timp comun. Totuşi, aceasta ridică vechea întrebare metafizică,

dacă o realitate obiectivă, precum cea existentă înaintea primilor observatori

conştienţi, poate să existe dacă nu este observabilă chiar în principiu. Aşa cum am

văzut în Secţiunea 1.1, o astfel de realitate obiectivă nu poate fi niciodată dovedită

că există şi poate fi numai o supoziţie.

Modelul lui Goswami este util în accentuarea importanţei de a vedea că noi

suntem limitaţi de identificare. De fapt, cunoaşterea exactă a mecanismului de

identificare nu este necesară pentru valabilitatea sau înţelegerea Părţilor 2 şi 3 din

acest curs. Ceea ce este necesar, este de a vedea că identificarea este un proces

neîntrerupt, ce niciodată nu este complet, deci întotdeauna poate fi evitat şi prin

urmare, noi nu suntem sortiţi să suferim de-a pururi. Dezidentificarea este posibilă

în orice moment şi pentru orice persoană.

Capitolul 8

Capitolul 8. Domeniile transcendentale

89

8.1 Holomişcarea lui Bohm

8.2. Asemănarea dintre diversele domenii transcendentale

8.3. Rezervorul conştiinţei conform cu Ramesh Balsekar

8.4. Înţelesul domeniilor transcendentale

8.5. Sunt reale domeniile transcendentale şi realitatea obiectivă?

Capitolul 8. Domeniile transcendentale

8.1 Holomişcarea lui Bohm

Am întâlnit două domenii transcendentale, acela al alegoriei peşterii lui Platon

(vezi Secţiunea 1.4) şi cel al teoriei cuantice (al lui Goswami), din idealismul

monistic (vezi Capitolul 7). Un al treilea astfel de domeniu a fost propus şi

descris de David Bohm (vezi de exemplu David Bohm, „Întregul şi ordinea

implicată”, 1980 şi David Bohm şi F. David Peat, „Ştiinţă, ordine şi creativitate”,

1980) ca o extensie a teoriei sale cuantice pentru particule (vezi Secţiunea

6.6).

David Bohm a fost un fizician cu o înţelegere neobişnuit de adâncă şi intuitivă a

conceptelor fizice. El nu a fost niciodată satisfăcut de interpretările

convenţionale ale teoriei cuantice şi s-a străduit să dezvolte o teorie care

încorpora în ea particulele clasice, mai mult cele create de observator. Această

incursiune în interiorul fizicii neconvenţionale a condus spre teoria cuantică a

particulelor sale, teoria variabilelor ascunse, pe care am discutat-o în Secţiunea

6.6). În acest efort, el s-a întâlnit cu aprobarea lui Einstein. Totuşi, această

teorie a devenit în mod extrem non-localizată, ceea ce Einstein nu a putut

accepta. Mai târziu, Bohm a generalizat teoria cuantică a particulelor în teoria

cuantică a câmpurilor şi a fost condus către o teorie a lumii materiale, mult mai

radicală .

[Notă pentru cititorii înclinaţi spre ştiinţă: În fizica clasică, un câmp este o

cantitate definită peste tot spaţiul, care este sursa unei forţe. Această forţă

acţionează asupra particulelor clasice. De exemplu, câmpul electromagnetic

este sursa forţei electromagnetice ce acţionează asupra particulelor încărcate

electric, precum electronul. De asemenea, câmpul gravitaţional este sursa

forţei gravitaţionale ce acţionează asupra tuturor particulelor ce au masă. (În

fizica clasică, aceasta include toate particulele). Pe de altă parte, în teoria

90

cuantică a câmpului există un câmp cuantic care este sursa fiecărei particule.

Unele particule sunt factorii de forţă şi ele se numesc cuanta câmpului. De

exemplu, câmpul electromagnetic cuantizat este sursa fotonului, care este

factorul forţei electromagnetice. Câmpul gluonic este sursa gluonului, care este

factorul forţei nucleare, forţa ce menţine coeziunea nucleului. Câmpul

gravitaţional cuantizat (pentru care până în prezent nu s-a stabilit o teorie, dar

asupra existenţei căruia avem mici îndoieli) este sursa gravitonului, care este

factorul forţei gravitaţionale.

În teoria particulelor cuantice a lui Bohm (vezi Secţiunea 6.6), potenţialul

cuantic şi forţa cuantică derivată din el nu sunt observabile, însă funcţiile lor

sunt de a organiza mişcarea particulelor, astfel încât această mişcare are o

formă ondulatorie, la fel ca şi cea a particulelor. În teoria câmpului cuantic,

câmpurile cuantice nu sunt sursele particulelor precum în teoria convenţională

a câmpurilor cuantice. Într-o oarecare măsură, există mişcarea câmpurilor ce

produce atât fenomenul de corpuscul cât şi de undă. Pentru a organiza

mişcarea acestor câmpuri, Bohm a propus un potenţial analog potenţialului său

cuantic, pe care l-a denumit potenţial supercuantic, şi care ca şi potenţialul

cuantic, de asemenea, nu este observabil.]

Bohm a descris toate fenomenele în termenii ordinii. Un simplu exemplu al

ordinii este descrierea unei linii drepte, ca o matrice ordonată a unor segmente

liniare scurte, de lungime egală, puse cap la cap, toate segmentele succesive

având aceeaşi diferenţă de poziţie. Un pătrat este o matrice ordonată a patru

linii drepte de aceeaşi lungime, puse cap la cap, fiecare fiind orientată la un

unghi de 90° faţă de precedenta. Un cerc poate fi gândit ca o matrice ordonată

a unor segmente liniare infinitezimale, puse cap la cap, cu aceeaşi diferenţă

infinitezimală în orientarea unghiulară. Linii şi figuri geometrice mult mai

complicate pot fi descrise ca matrici ordonate, cu diferenţe mult mai complicate

în poziţie şi orientare.

Ordinea poate fi văzută nu numai în formele geometrice, ci şi în toate

manifestările fenomenelor. Tipurile de ordini descrise în paragraful anterior

reprezintă ordonări în spaţiu. Există de asemenea ordonări în timp. Ticăitul

ceasului, un sunet cu o singură frecvenţă, bătăile ritmice ale inimii sau lumina

intermitentă, stroboscopică, sunt simple exemple ale ordonării în timp. Exemple

mult mai complicate ale ordonării sunt sunetele care îşi schimbă frecvenţele

şi/sau au frecvenţe amestecate, precum sunetul muzical, schimbarea

amestecului frecvenţelor luminii, în cele mai multe obiecte vizuale, sau

91

senzaţiile ritmice ale corpului în mers, alergat şi dans. Exemple chiar şi mai

complicate sunt cele în care ritmul şi frecvenţa nu sunt chiar atât de vizibile,

precum în gândit, mâncat, lucrat şi jucat. Pe scurt, toate fenomenele percepute

sunt exemple ale unui anumit fel de ordonare.

Toate exemplele de mai sus sunt ceea ce Bohm a numit ordonare explicitată,

de exemplu, ordinea care este explicită şi există în orice lucru perceput. Un

domeniu al ordinii mult mai larg este ceea ce Bohm a numit ordinea implicată,

de exemplu, un domeniu al ordinii care este implicit şi nu poate fi observat în

mod direct. Bohm a fost condus iniţial spre conceptul acestui domeniu de către

teoria sa, a particulelor variabile ascunse. [Ne amintim că potenţialul său

cuantic şi forţa cuantică sunt întotdeauna implicate în toate fenomenele

observate şi nu pot fi niciodată măsurate sau observate. Explicit observabile

sunt proprietăţile particulelor, precum poziţia şi viteza. În extinderea teoriei sale

asupra teoriei câmpurilor cuantice, potenţialul supercuantic, care niciodată nu

poate fi observat, cuprinde ordinea implicită, în timp ce fenomenele de

corpuscul şi undă, care sunt mişcări organizate ale câmpurilor, sunt ordinea

explicitată].

O ordine explicitată este o proiecţie într-o lume manifestată a ordinii implicite

corespunzătoare. Ordinea implicită este înfăşurată în ea însăşi, într-un astfel

de mod, încât orice parte a ei conţine elemente ale întregului, pe când ordinea

explicitată este desfăşurată din ordinea implicită şi este alcătuită din obiecte

separate, identificabile. Bohm folosea analogia cu holograma, în care o rază

laser este divizată în două părţi, prima parte a modelului interferând cu cea de-

a doua parte, după ce ultima a fost reflectată de către un obiect. Rezultatul este

un model de interferenţă, astfel încât fiecare parte a modelului conţine lumina

reflectată de întregul obiect. Atunci când o imagine fotografică a modelului de

interferenţă (holograma, analog cu ordinea implicită) este iluminată cu o rază

laser, este dezvăluită şi formată o imagine tridimensională a obiectului original

(analog cu ordinea explicitată). Aşadar, ordinea implicită este o reprezentare a

ordinii explicitate, astfel încât informaţia despre separare, distincţie şi identitate

este păstrată, dar înfăşurată. Dacă numai o parte a hologramei este iluminată

de raza laser, întreaga ordine explicitată (imaginea tridimensională) va fi

desfăşurată (formată în raza laser), însă lipseşte inevitabil o anume acurateţe şi

detaliu, deoarece nu este folosită informaţia de la restul hologramei.

Din aceste considerente, Bohm a fost condus spre ideea unei holomişcări, ce

poartă ordinea implicită şi care datorită înfăşurării este o totalitate de nespart şi

92

de nedivizat. Toate tipurile posibil diferite ale ordinii implicite sunt înfăşurate în

ele însele şi în fiecare alta, aşa că ele sunt toate amestecate. Aşadar, orice

parte a holomişcării conţine toate ordinele implicite şi este reprezentativă

pentru întreaga holomişcare. Bohm a folosit termenul de holomişcare mai mult

decât pe cel de hologramă, pentru a accentua că aceasta este mereu în

schimbare şi în mişcare şi nu poate fi descrisă ca fiind statică, în modul în care

este descrisă o hologramă. Holomişcarea este sursa ordinii explicitate, care

este proiectată în afară şi poate să se manifeste. Prin urmare, Bohm a

considerat holomişcarea ca fiind esenţială şi fundamentală, în timp ce

manifestarea este secundară. Holomişcarea nu are limite de nici un fel şi nu

este cerută să se supună vreunei anumite ordini. Aşadar, ea este nedefinibilă şi

nelimitată.

Bohm credea că toate aspectele manifestate sunt proiecţii din holomişcare,

inclusiv toate manifestările fizice, mentale, emoţionale şi senzoriale. Aşadar,

toate obiectele conştientizării apar din holomişcare, inclusiv însuşi organismul

corp-minte. El considera mentalul şi fizicul ca fiind strâns conectate unul de

altul, precum sunt polii unui magnet. Aşadar, orice obiect fizic are un aspect

mental şi invers, orice obiect mental are un aspect fizic. Prin urmare,

manifestarea este dualistică. Totuşi, holomişcarea din care sunt proiectate

mintea şi materia este caracterizată de integralitate, fără nici o deosebire între

ele. Aşadar, holomişcarea este monistică.

Ordinea explicitată este ordinea pe care noi o percepem în mod direct. Bohm

credea că există o ierarhie infinită a ordinilor implicite, deasupra acestei ordini

explicitate. Fiecare ordine implicită poate fi considerată ca fiind ordinea

explicitată a ordinii implicite, care este imediat deasupra ei. Ordinea implicită

care este imediat deasupra ordinii explicitate a universului observat conţine

legile fizice ce guvernează mişcarea universului. Ele sunt implicite în ordinea

explicitată, de exemplu, ele nu sunt direct observate, dar trebuie să fie deduse

din măsurătoare şi observaţie. Legile fizice guvernează domeniul spaţiu–timp,

comandând succesiunea evenimentelor care sunt proiectate în manifestare,

astfel încât prezentul urmează trecutului, o manifestare a legii cauzalităţii.

Manifestarea conţine numai evenimentele domeniului spaţiu–timp ce sunt

observate în acest moment. Totuşi, atât timp cât holomişcarea este

caracterizată prin integralitate, ea conţine evenimentele din întreg domeniul

spaţiu–timp, în formă implicită, de exemplu, conţine toate evenimentele din

orice moment şi în tot spaţiul. Aşa cum înţeleptul Ramesh Balsekar spune:

93

”Totul este acolo!” Această caracteristică este o posibilă explicaţie pentru non-

localizarea minţii (vezi Secţiunea 5.2). Non-localizarea în timp înseamnă că

unele minţi non-localizate sunt sensibile la proiecţiile din holomişcare ce includ

unele aspecte ale trecutului şi/sau ale viitorului. Aceasta ar explica-o acei

indivizi talentaţi care pot citi înregistrările akaşice şi prin urmare ei văd vieţi

trecute, sau cei care sunt precognitivi şi pot vedea unele aspecte din viitor.

Non-localizarea în spaţiu înseamnă că unele minţi non-localizate sunt sensibile

la proiecţiile unor imagini localizate departe, în afara percepţiei directe a acelui

individ. Inexactitatea şi nesiguranţa inevitabilă unor astfel de proiecţii pot fi

explicate prin înţelegerea că este proiectată numai o parte din ordinea implicită.

Aşadar, unele informaţii lipsesc, ca şi în cazul în care raza laser iluminează

numai o parte a hologramei.

8.2. Asemănarea dintre diversele domenii transcendentale

Putem vedea acum asemănările dintre holomişcarea lui Bohm şi domeniile

transcendentale ale lui Platon şi Goswami. Toate acestea transcend domeniul

spaţiu-timp, dar toate sunt sursa domeniului spaţiu-timp şi a întregii manifestări.

Ele sunt toate caracterizate de integralitate, deoarece ele nu pot fi divizate sau

separate în părţi. Deoarece ele sunt întregul, toate evenimentele în spaţiu şi

timp există în forma lor implicită. Fiecare moment al manifestării este format şi

ulterior dispare. Aceste procese ale manifestării şi desfacerii continuă moment

cu moment. În fiecare moment, manifestarea se naşte iarăşi şi dispare, fiind

înlocuită de următorul moment.

Nici unul din domeniile transcendentale nu poate fi descris şi definit folosind

concepte spaţio-temporale, căci toate sunt transcendentale domeniului spaţiu–

timp (care este parte a ordinii explicitate). Toate cele trei domenii

transcendentale nu sunt perceptibile de noi, dar toate conţin copiile pentru

manifestarea percepută, de exemplu, arhetipurile lui Platon, funcţiile de undă

ale lui Goswami şi ordinea implicită a lui Bohm. Lumea materială este

proiectată de domeniul arhetipal al lui Platon, în adaptarea noastră pentru

alegoria peşterii. Ea este de asemenea proiectată de ordinea implicită a lui

Bohm şi apare prin distrugerea funcţiei de undă a domeniului transcendental al

lui Goswami .

8.3. Rezervorul conştiinţei conform cu Ramesh Balsekar

Înţeleptul Ramesh Balsekar, pe ale cărui învăţături punem un mare accent în

94

acest curs, are un concept despre sursa şi curgerea manifestării care este

asemănător cu domeniile transcendentale discutate mai sus. El îl denumeşte

“rezervorul conştiinţei” şi conţine în mod implicit toate formele din care

conştiinţa “selectează” un obiect pentru manifestare, precum organismul corp-

minte. La moartea organismului, condiţionarea mentală care era prezentă în

organism prin gânduri, dorinţe, aversiuni şi ambiţii, se întoarce în rezervor.

Acestea devin ingrediente pentru a fi folosite de conştiinţă în crearea unor noi

forme.

Aşa cum am explicat mai sus, din cauza caracteristicii de bază a domeniilor

transcendentale, în integritatea şi transcendenţa lor, întregul domeniu spaţiu-

timp trebuie să fie reprezentat în ele. Ramesh se referă în mod frecvent la

destinul oricărui individ şi al lumii ca fiind în totalitate determinat (vom spune

mai multe despre aceasta în Secţiunea 14.5). Aceasta este potrivit cu existenţa

unei forme abstracte a întregului domeniu spaţiu-timp existent în “rezervorul

conştiinţei”, precum se întâmplă în alte domenii transcendentale.

8.4. Înţelesul domeniilor transcendentale

Ce înţeles poate fi dat domeniilor transcendentale? Un înţeles este că este

implicată existenţa destinului, aşa cum s-a menţionat mai sus. Existenţa

destinului înseamnă că întregul trecut şi viitor al oricărui individ există în forma

implicită. Deosebirea dintre trecut şi viitor este pur conceptuală, deoarece ele

sunt cu adevărat părţi inseparabile dintr-un întreg, aşa cum vom vedea în

Capitolul 14. Un alt înţeles este acela că numai o fracţiune infinitezimală din

numărul total de posibilităţi este proiectată mereu în manifestare. Domeniile

transcendentale sunt domeniile tuturor posibilităţilor. Aceasta înseamnă că nu

există nici o limitare a tipurilor formelor ce de fapt ar putea să apară în

manifestare. Ceea ce apare este ceea ce percepem noi şi percepţiile noastre

sunt limitate de preconcepţiile şi condiţionările noastre (Ramesh le numeşte

programările noastre), care sunt de asemenea parte din destinul nostru. Însă

minţile non-localizate sunt mai puţin limitate de condiţionări decât minţile ce

sunt condiţionate să fie receptive numai la ceea ce este material şi tangibil în

momentul prezent. Pe deasupra, realitatea obiectelor pe care noi le percepem

este mult mai abstractă decât credem noi.

Atâta vreme cât timpul şi spaţiul nu există în domeniile transcendentale, astfel

de domenii nu pot fi definite şi descrise folosind conceptele spaţio-temporale.

Formele existente în ele sunt mult mai abstracte. În fizica de astăzi există o

95

analogie pentru acest fel de abstracţie. Am menţionat deja în Secţiunea 3.2 că

formulele originale ale teoriei cuantice a lui Heisenberg au fost scrise în

termenii matricilor, fără referiri la domeniul spaţiu-timp. De fapt, particulele

fizice teoretice cu care lucrează adesea fizicienii astăzi sunt modele

matematice foarte abstracte, ce nu conţin nici o referinţă la noţiunile spaţio-

temporale. De exemplu, există o obişnuinţă de a considera rotaţiile şi alte

operaţii în spaţiile matematice abstracte, care nu sunt în nici un fel legate de

domeniul spaţiu-timp.

Scopul postulării domeniului transcendental este încercarea de a explica

fenomenele care nu au nici o altă explicaţie. Aceasta este făcută pentru a

menţine o anume asemănare cu o realitate obiectivă, dar disperarea de a face

acest lucru este demascată de faptul că toate domeniile transcendentale, spre

deosebire de modelele fizice din spaţiile matematice abstracte menţionate mai

sus, sunt într-un mod intrinsec neverificabile. În aceasta, ele se aseamănă cu

epicentrele inventate de Ptolemeu în 140 î.H., pentru a păstra cosmologia

geocentrică. Necesitatea de a recurge la o astfel de păcăleală ascunde un

defect teoretic fundamental, pe care ar fi mai bine să-l dezvăluim decât să-l

tăinuim.

Motivul pentru care Goswami a făcut ipoteza unui domeniu transcendental a

fost pentru a explica cum s-ar putea produce colapsul funcţiei de undă, fără

încălcarea localizării lui Einstein. Totuşi, aşa cum am văzut în Secţiunea 7.8,

într-un domeniu transcendental este fără înţeles să vorbim despre ecuaţia lui

Schrödinger, funcţiile sale de undă şi colapsul funcţiei de undă, toate acestea

fiind în mod normal concepute să se producă în domeniul spaţiu-timp.

Închipuirea unui domeniu transcendental se ridică la atingerea în general a

întregii probleme de dedesubt, care este în afara vederii, sau la invocarea unui

inexplicat şi inexplicabil Dumnezeu ca şi creator sau în mod implicit, la

admiterea imposibilităţii unei explicaţii.

8.5. Sunt reale domeniile transcendentale şi realitatea obiectivă?

În Secţiunile 1.1 şi 1.2 am străbătut un drum lung în discuţia noastră despre

realitatea obiectivă şi materialism. Am insistat în încercarea de a găsi o

explicaţie reală, obiectivă pentru toate fenomenele observabile. Făcând

aceasta am văzut cum conceptul de realitate obiectivă începe să devină atât de

greoi încât ameninţă să se prăbuşească mortal, sub propria sa greutate.

Domeniile transcendentale pot fi cu greu denumite obiective, atât timp cât este

96

imposibil să le observăm fie direct, fie indirect şi cât timp nu există nici un acord

asupra proprietăţilor, existenţei sau chiar necesităţii lor. Din punct de vedere

ştiinţific, am fost conduşi spre a le considera că trebuie să opeze fie cu variabile

ascunse (holomişcarea lui Bohm), fie cu colapsul funcţiei de undă (teoria lui

Goswami), dar am sfârşit prin ceva ce este mai puţin justificabil. Progresul

inevitabil al gândului nostru de la material şi tangibil la imaterial şi

incomprehensibil ne sugerează cu tărie că noi suntem la limitele ştiinţei şi

poate chiar le încălcăm (vezi discuţia despre aceasta în Secţiunea 6.10). De

asemenea, se impune cu putere fatul că ştiinţa este incapabilă să explice orice,

posibilitate pe care noi deja am discutat-o în Secţiunea 5.6.

Domeniile transcendentale au fost inventate pentru a încerca să explice cum se

naşte manifestarea din ceea ce este nemanifestat şi sunt imaginate să aibă o

poziţie intermediară între cele două. Este uşor de văzut că aceasta nu este nici

un fel de explicaţie, pentru că atunci noi suntem forţaţi să întrebăm la infinit:

”Cum se naşte transcendentalul însuşi din nemanifestat?”. Aceasta este

propunerea ierarhiei infinite a ordinii implicite a lui Bohm, probabil punctul final

al conceptelor neverificabile. Poate adevărata problema este în primul rând

insistenţa noastră asupra realităţii obiective. Vom examina ipoteza în Capitolul

9.

Capitolul 9

Capitolul 9 Percepţia

9.1 Ce este perceputul ?

9.2. Cine este cel care percepe ?

9.3 Un nou concept al realităţii obiective

9.4 Obiectivizarea, organismul corp-minte şi supremaţia memoriei

Capitolul 9

Percepţia

97

9.1 Ce este perceputul ?

Vom vorbi despre două tipuri de procese mentale. Perceperea este simpla

aparenţă a manifestării conştiinţei. O aparenţă poate fi “exterioară”, detectată

de unul sau mai multe din cele cinci simţuri, precum auzul sau vederea, sau

“interioară” precum un gând, o senzaţie, un sentiment. Pe de altă parte,

conceperea este procesul separării şi al denumirii, solicită intelectul şi este

alcătuită din partea mentală a manifestării, separată de orice altceva, dându-i

acesteia un nume. Acest proces este denumit şi conceptualizare. Manifestarea

nu este un concept, ci este însăşi percepţia. Conceptualizarea fragmentează

manifestarea în concepte separate.

Toate cuvintele sunt concepte, aşadar toată comunicarea vorbită sau scrisă

este conceptuală. Acest întreg curs este conceptual, dar el indică spre ceea ce

nu poate fi conceptualizat. Un bun exemplu de conceptualizare este ceea ce

am făcut noi în paragraful anterior, de exemplu am descompus manifestarea în

diferite aparenţe exterioare sau interioare.

În Secţiunea 1.1 am făcut distincţie între conceptele “realitate obiectivă” şi

“realitate subiectivă”. Am spus că realitatea obiectivă este exterioară minţii şi

este independentă de ea, poate fi observată şi acceptată prin mine însumi şi în

cele din urmă, de către un observator exterior. Realitatea subiectivă este

interioară minţii şi poate fi observată numai de mine însumi. (Am mai spus că

anumite fenomene mentale pot fi considerate ca fiind obiective, dacă ele pot fi

verificate de un observator exterior).

În Secţiunea 6.9 şi Secţiunea 6.10 am văzut că insistenţa noastră asupra

realităţii obiective ne forţează să intrăm într-o dilemă neinteresantă, cea a

acceptării fie a colapsului funcţiei de undă, fie a variabilelor ascunse, ambele

fiind concepte problematice şi neverificabile. De fapt, dintr-un punct de vedere

metafizic, fizica ne serveşte cel mai bine atunci când dezvăluie paradoxuri

inerente în prezumţia iniţială a realităţii obiective.

În Secţiunea 7.3 am văzut cum Goswami, în contextul idealismului monistic,

face ipoteze asupra aparenţei realităţii obiective. (De acum încolo, vom folosi

mai degrabă termenul de non-dualitate pentru a ne referi la acest context,

decât cel de idealism monistic. Diferenţa este aceea că cel dintâi termen este

un învăţământ, în timp ce al doilea este o filozofie, vezi Secţiunea 1.4.)

Pentru a depăşi dificultăţile colapsului funcţiei de undă în domeniul spaţiu-timp,

teoria lui Goswami presupune că funcţia de undă există într-un domeniu

98

transcendental, în afara spaţiului şi timpului, dar în Secţiunea 7.8 am văzut că

nici funcţiile de undă, nici colapsul lor, ambele fiind definite în termenii spaţiu-

timp, nu pot exista în afara domeniului spaţiu-timp. Aşadar, Goswami dezvăluie

neintenţionat paradoxul domeniului transcendental, pentru care el a emis

ipoteza de a scăpa de paradoxul colapsului funcţiei de undă în spaţiu-timp! În

plus, nici un domeniu transcendental nu este verificabil, aşa cum am văzut în

Secţiunea 8.4. Din cauza tuturor acestor probleme, în Secţiunea 8.5 am

început să examinăm întregul concept al realităţii obiective.

Acest concept rămâne ca prezumţie, fiind introdus în Secţiunea 1.1, arătând că

există observatori exteriori ce pot să-mi confirme propriile mele observaţii. Din

copilărie, am crescut fără a examina acest concept, care ne sună foarte

natural. Dar acum noi vom vedea că ceea ce este denumită “realitate obiectivă”

nu este în principiu diferită de ceea ce este “realitatea subiectivă” şi nu există

nici un fel de realitate, nu există nimic altceva decât un concept. Aceasta poate

începe să aibă sens dacă ne oprim din a considera că nu numai realitatea

obiectivă este presupusă a fi independentă faţă de minte, dar aşa este şi

observatorul “exterior”, de care eu depind pentru a mi se confirma propriile

mele observaţii referitoare la realitatea obiectivă. Totuşi, observatorul exterior

poate în fapt să nu fie în întregime independent faţă de minte, ci poate fi numai

o parte din realitatea mea subiectivă, de exemplu, poate fi numai o imagine în

mintea mea.

Realitatea este ceea ce este, fără conceptualizare. Totuşi, realitatea obiectivă

este numai o presupunere şi nu poate fi dovedită. Chiar şi această

presupunere este utilă pentru comunicare şi pntru supravieţuire, ea reprezintă

realitatea şi prin urmare va aduce suferinţa dacă va fi considerată reală.

Suferinţa vine, deoarece ea defineşte observatorii exteriori ca fiind obiecte ce

îmi sunt mie exterioare, deci logic, eu sunt un obiect ce le este exterior lor.

Aşadar, ea mă defineşte pe mine ca fiind o parte din realitatea lor obiectivă,

ceea ce înseamnă că eu sunt separat de ei. Atât timp cât eu persist în

identificarea cu un „eu” separat, obiectiv, voi fi incapabil să-mi realizez

adevărata mea natură şi voi suferi.

O altă problemă în definirea mea ca pe un obiect este aceea că toate obiectele

se schimbă în timp, de exemplu, toate sunt temporare, aşa că totul apare şi

dispare în timp. Doresc eu să accept că adevărata mea natură este pur

temporară? Aşa cum am declarat mai sus, unul din motivele pentru care noi

credem în realitatea obiectivă este aceea că are o valoare fizică de

99

supravieţuire, dar ea este o valoarea fizică trecătoare pentru supravieţuire,

pentru că orice în “realitatea obiectivă” vine şi pleacă şi nimic nu

supravieţuieşte în ea.

Am definit “realitatea subiectivă“ ca fiind aceea care poate fi observată numai

de mine, cu intenţia de a include în ea toate trăirile mele subiective, adică

gândurile mele, sentimentele, emoţiile, intuiţiile etc. Aşa cum am vorbit mai

înainte, este limpede că nu există nici o diferenţă intrinsecă între această

realitate subiectivă şi realitatea obiectivă, aşa cum am definit-o anterior, atâta

vreme cât toţi observatorii “exteriori” sunt numai imagini în mintea mea.

“Realitatea obiectivă” nu este nimic altceva decât o aparenţă în mintea mea,

precum este şi “realitatea subiectivă”. Toate aparenţele mentale vin şi pleacă,

şi aceasta este la fel de adevărat şi pentru imaginile obiectelor “obiective” şi

pentru cele “subiective”.

Lumea minţii mele este singura lume pe care eu o pot percepe direct.

Corpul, tu şi înţelepciunea nu sunt nimic altceva decât concepte în mintea

mea. (Conceptul că nu există alte minţi decât cea a mea este o afirmaţie a

solipsismului). Dacă accept conceptul că există alte minţi, fiecare trebuie să

fie compusă din propria sa lume individuală (acesta este de asemenea un

concept metafizic şi nu poate fi dovedit). În consecinţă, există tot atât de

multe lumi câte minţi există.

În Secţiunea 4.3 pentru a ne referi pur şi simplu la localizare, am introdus

conceptul localizării lui Einstein. Mintea individuală nu există în domeniul

spaţiu-timp, din contră, domeniul spaţiu-timp nu este altceva decât un concept

în interiorul fiecărei minţi (vezi Secţiunea 14.1). Aşadar, localizarea este un

concept în interiorul fiecărei minţi. Acum punem întrebarea, dacă fiecare individ

sau minte individuală este alcătuită din propria sa lume, cum pot aceste minţi

localizate să comunice una cu alta? Cu alte cuvinte, este clar că un obiect din

mintea mea poate comunica cu un alt obiect din mintea mea, dar cum poate un

obiect din mintea mea să comunice cu un obiect din mintea ta?

În Secţiunea 5.2 am introdus conceptul minţii non-localizate, dar fără legătură

cu Conştiinţa non-localizată. În Secţiunea 6.5 am văzut următoarele: conştiinţa

tuturor observatorilor localizaţi este într-adevăr Conştiinţa non-localizată. Acum

putem vedea că dacă se produce comunicarea dintre minţile localizate,

aceasta se datorează Conştiinţei care este non-localizată, chiar dacă minţile

individuale sunt localizate. Aşadar, întreaga comunicare dintre minţi este non-

localizată.

100

Ştim că minţile localizate (lumile) sunt puternic corelate unele cu altele,

deoarece multe din aceleaşi obiecte şi evenimente apar în minţi diferite.

Aşadar, atât corpul tău cât şi al meu poate apare în mintea mea, la fel ca şi în a

ta, însă perspectiva în mintea mea este diferită de a ta, aşa că şi corpurile sunt

diferite. Modul în care noi ştim că există aceleaşi corpuri, se datorează

comunicării non-localizate dintre noi (vezi Secţiunea 6.5). Totuşi, noi trebuie să

nu uităm că existenţa altor minţi este numai un concept metafizic, deşi este

unul util.

9.2. Cine este cel care percepe ?

(În această secţiune începem convenţia de a scrie cu litere mari toate

substantivele ce se referă la noumenal sau la Realitatea transcendentală, în

timp ce atunci când ne vom referi la manifestarea fenomenelor vom folosi litere

mici, cu excepţia cazurilor în care gramatica cere litere mari).

Acum cercetăm mai atent ce sau cine este “eu-ul”, cel care percepe. Poate

părea absurd să punem întrebarea: “Cine percepe acestea (sau ce este de

perceput)?”, atâta vreme cât răspunsul pare limpede să fie “Eu sunt”. Totuşi, în

lumina secţiunii anterioare trebuie să fim atenţi. Este “eu-ul” care percepe,

separat de ceilalţi care percep? Dacă el este separat, atunci el trebuie să nu fie

nimic altceva decât un obiect conceptual! Toate obiectele separate (asta

înseamnă toate obiectele) sunt conceptuale. Orice concept este rezultatul unui

proces intelectual şi, prin urmare, separatul “eu” este numai un rezultat al

procesului intelectual. Cel mai răspândit exemplu al conceptualizării este

conceptul de individualitate, deoarece natura esenţială fundamentală a

individului este separarea sa faţă de orice altceva (de un altul).

Perceperea implică încă existenţa unei conştientizări, fără de care nu ar exista

nici o percepţie. Ce este această Conştienţă? Aceasta este chestiunea

esenţială pe care noi va trebui să o examinăm de-a lungul întregului curs.

Această Conştienţă este ceea ce este numit uneori Sinele. Totuşi, a o numi

Sine este o eroare pentru că ea nu este un obiect. Este ceea ce eu sunt cu

adevărat, adevărata mea natură. Este Conştiinţa non-localizată,

Nemanifestatul, pura Subiectivitate, fără nici o urmă de obiectivitate. Aceasta

înseamnă că nu are nici un fel de calităţi sau de caracteristici. Nu poate fi

percepută, conceptualizată, obiectivizată sau descrisă. Deoarece ea este ceea

ce eu sunt, eu nu o pot vedea sau imagina. Aşadar, termenii pe care îi folosim

sunt cu toţii indicatori şi nu identificatori.

101

În mod conceptual, vom face o distincţie între pura Subiectivitate şi pura

obiectivitate, între pura Conştienţă şi percepţie, între Nemanifestat şi

manifestat. Totuşi, din cauză că separarea este doar un concept,

Nemanifestatul şi manifestarea nu sunt cu adevărat separate. Cu toate

acestea, vom vedea (în mod conceptual) că Nemanifestatul este singura

Realitate, deoarece nu se schimbă (nu are calităţi), în timp ce manifestarea se

schimbă adeseori, ea nu este reală, ci doar o umbră sau o reflectare a

Realităţii. Un alt mod de a vedea acest lucru este acela că nu există nici o

manifestare fără Nemanifestat, dar întotdeauna există Nemanifestatul, chiar

dacă apare sau nu manifestarea. Somnul profund sau starea de anestezie sunt

Nemanifestatul fără manifestare. Stările de vis şi de veghe sunt Nemanifestatul

cu manifestare.

Tu nu eşti un obiect, tu eşti pura Subiectivitate manifestată, care se află dincolo

de toată obiectivizarea şi conceptualizarea. Tu nu eşti în spaţiu şi timp,

deoarece ele nu sunt altceva decât concepte, deci ele se află în tine. Tu nu eşti

în nici o lume; lumile se află toate în tine. Nu există nimic în afara Conştienţei şi

tu eşti Conştienţa, aşa că nu există nimic în afara ta.

Conştienţa fiecărei minţi este aceeaşi Conştienţă. Conştienţa care eşti tu este

aceeaşi cu Conştienţa înţeleptului. Totuşi, lumea înţelepciunii este la fel de

localizată şi de individualizată ca şi lumea persoanei obişnuite. Diferenţa este

că în înţelepciune, Conştienţa nu este identificată cu conceptul “eu” (vezi

Secţiunile 7.6, 7.7, şi 11.2), aşa cum este în persoana obişnuită.

Atunci când Conştienţa se identifică cu conceptul “eu”, rezultă entitatea iluzorie

“eu”. Ori de câte ori presupusa entitate separată “eu” apare, rezultă în mod

inevitabil suferinţa. Fără această identificare nu există nici o suferinţă,

deoarece nu există nici un individ care să sufere. De aceea, suferinţa poate

dispare numai atunci când încetează identificarea cu conceptul “eu”. Ori de

câte ori apare presupusa entitate separată „eu”, se produc unele tipuri de

suferinţă, spre exemplu, agăţarea sau ataşamentul faţă de alte obiecte

percepute, fie că aceste obiecte sunt obiecte fizice “exterioare” sau “interioare”,

gânduri, sentimente, senzaţii, emoţii. Alte exemple rezultă din contrariile

agăţării şi ataşamentului, adică din partea rezistenţei sau a aversiunii faţă de

unele astfel de obiecte, fie ele “interioare” sau “exterioare” .

Dezidentificarea se poate produce fie prin înţelegerea profundă şi acceptarea

că nu există nici o individualitate “eu”, gânditor sau creator, sau prin

introspecţia în interiorul existenţei entităţii separate “eu”, crescând

102

conştientizarea adevăratei naturi a fiecăruia. Prima cale este învăţătura lui

Ramesh Balsekar şi a iluminaţilor săi discipoli. A doua cale este învăţătura lui

Ramana Maharishi şi a discipolilor săi iluminaţi.

9.3 Un nou concept al realităţii obiective

Singura minte a cărei existenţă o putem percepe este propria noastră minte.

Existenţa altor minţi, precum existenţa realităţii obiective, este un concept pur

metafizic şi nu poate fi verificat. Totuşi, dacă există alte minţi, fiecare trebuie să

fie alcătuită din propria sa lume percepută.

Pe deasupra, eu nu sunt mintea, deoarece eu sunt Conştiinţa care este

conştientă de toate minţile.

În acest concept, existenţa obiectelor separate din interiorul oricărei minţi este

încă pur conceptuală. Totuşi, fiecare obiect conceptual trebuie să apară în cele

din urmă într-o minte, astfel încât nu există obiecte neobservate şi aşadar să fie

în afară sau independente de Conştienţă. Acest lucru este contrar definiţiei

obişnuite date realităţii obiective, care afirmă că obiectele există chiar dacă ele

sunt sau nu observate. Acum noi adoptăm o definiţie modificată a realităţii

obiective, care reclamă că toate obiectele din realitatea obiectivă există numai

prin acordul dintre mai multe minţi, însă niciodată nu există în afaraminţii. Să nu

uităm totuşi că totul nu este nimic altceva decât un concept.

9.4 Obiectivizarea, organismul corp-minte şi supremaţia memoriei

Aşa cum am văzut, toate obiectele, inclusiv organismul corp-minte, sunt

stăvilite de concepte. (Aşa cum bine am văzut în Secţiunea 11.2, obiectele

apar atunci când Conştiinţa se identifică cu aceste concepte. Noi numim acest

proces obiectivizare.) Întreaga lume poate fi conceptualizată ca o simplă

colecţie de gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii. În această

conceptualizare, organismul corp-minte este alcătuit din gânduri, sentimente,

senzaţii şi unele percepţii, în timp ce lumea exterioară este compusă din

reminiscenţe ale percepţiilor. Ţelul acestui curs este de a vedea că toate

obiectele, în special individualul “eu”, sunt în mod fundamental conceptuale,

deşi unele obiecte apar în mod înşelător, persistente şi solide.

Precum bine am văzut în Secţiune 14.1, fenomenul memoriei este fundamentul

tuturor experienţelor, aşa că memoria este primordială tuturor celorlalte

fenomene. (În modelul creat de Goswami pentru creier, responsabilă pentru

memorie este partea clasică (vezi Secţiunea 7.4) Fără memorie, nu există nici

103

continuitate, nici schimbare, deci nu pot exista nici concepte, nici individualul

“eu”, nici organismul corp-minte şi nici lumea exterioară.

Capitolul 10

Capitolul 10 Învăţământul non-dualităţii

10.1 Metafizica non-dualităţii

10.2 Practicile

10.3 Căile

10.4 Despre moarte

10.5 Diagramă–rezumat

Capitolul 10

Învăţământul non-dualităţii

10.1 Metafizica non-dualităţii

De acum încolo, puteţi avea impresia că în acest curs vom examina realitatea

tuturor obiectelor şi dacă credeţi aceasta, va fi corect. Nici un obiect nu va exclus

din această examinare, pentru că până când nu vei înţelege că nici un obiect nu

este real şi că toate sunt conceptuale, tu nu vei fi liber.

Definiţia non-dualităţii este: Conştiinţa este tot ceea ce există. Advaita, cuvântul

sanskrit pentru non-dualitate, semnifică absenţa atât a dualităţii, cât şi a non-

dualităţii. Nu există nici dualitate, nici non-dualitate în Conştiinţă, atât timp cât

ambele nu sunt altceva decât concepte. Aceasta înseamnă că Conştiinţa nu poate

fi obiectivizată, ci este transcendentă întregii obiectivizări. Conştiinţa include

întreaga existenţă, întreaga absenţă a existenţei şi tot ceea ce transcende atât

existenţa cât şi non-existenţa. Chiar dacă nu poate fi descrisă, încercăm să o

reprezentăm în structura prezentată mai jos.

Această structură este una numai conceptuală şi nu reală, deoarece, de

fapt nu există nici o separare de nici un fel. Toată separarea este conceptuală,

104

aşadar toate obiectele sunt conceptuale. Atâta vreme cât nici un obiect nu este

real, nu există nici un obiect. Într-adevăr, existenţa însăşi este numai conceptuală

(vezi discuţia mai amplă despre acest subiect în Secţiunea 11.2).

Noi folosim concepte pentru a fi în stare să comunicăm cu alţii, despre Conştiinţă.

De fapt, nu există decât Conştiinţă şi nimic altceva decât Conştiinţă. (Unii învăţaţi

se referă uneori la Conştiinţă ca la Dumnezeu sau Totalitate). Nu există

individualităţi separate şi nu există nici un "eu" separat. Există iluzia separării

(maya, vezi Secţiunea 14.7), care ne face să credem că există o lume separată de

noi. Atâta vreme cât nu există nici un "eu" separat, nu există capacitatea voinţei

sau libertatea de a gândi, de a simţi sau de a acţiona în mod separat. Tot ceea ce

pare să se întâmple, inclusiv toate gândurile şi acţiunile "individuale", se întâmplă

complet spontan (fără cauză). De fapt, manifestarea însăşi, inclusiv iluzia cauzelor

fizice, apare complet de la sine. În scopul comunicării, putem uneori spune că tot

ceea ce pare să se întâmple, inclusiv toată gândirea, simţirea şi acţiunea, este

făcut de Conştiinţă, Totalitate sau Dumnezeu. Pericolul în aceasta este că noi

putem să înclinăm să credem în mod eronat Conştiinţa ca fiind un obiect sau o

entitate, căreia i-am putea atribui emoţii şi intenţii omeneşti. De exemplu, putem fi

tentaţi apoi să întrebăm: "De ce Dumnezeu a creat suferinţa?" sau "De ce îmi face

Dumnezeu asta mie?". Totuşi, de fapt, Conştiinţa nu este nici un obiect, nici o

entitate ce are emoţii sau intenţii. Conştiinţa funcţionează absolut impersonal.

Conştiinţa nu face şi nu poate "face" nimic, pentru că nu există nimic altceva decât

Conştiinţă, deci nu există nimic separat de Conştiinţă, care să acţioneze, să simtă

sau să gândească.

Ignoranţa este rezultatul Conştiinţei ce se identifică cu conceptul separatului "eu"

(vezi Secţiunea 6, Secţiunea 7.7 şi Secţiunea 11.2), rezultând în entitatea iluzorie

“eu”, care este separată de toate celelalte obiecte şi entităţi şi care este însoţită în

mod eronat de credinţa că are puterea să facă, să gândească sau să aleagă.

Realizarea Sinelui, trezirea şi iluminarea sunt termeni aplicaţi dispariţiei

sentimentului de creator personal, urmată apoi de înţelegerea că nu există nimic

altceva decât Conştiinţa. Trezirea este experimentată ca fiind libertatea şi pacea

totală, absolută, în afara timpului, cu sau fără activitate. Simultan se naşte

convingerea profundă, intuitivă, că adevărata noastră natură este nemanifestarea

Prezenţei Conştiente pure, sau pura Subiectivitate şi că ea transcende toate

fenomenele. Din această cauză, ea este fără limite. Alţi termeni pe care îi putem

folosi pentru Prezenţa Conştientă pură sunt Sine, Noumenalitate, Adevăr, Acela

sau Eu Sunt. Adevărul nu este ceva ce poate fi conceptualizat sau descris, el

105

poate fi doar indicat. Iluminarea sau trezirea este un rezultat natural al evoluţiei

spirituale.

Înaintea iluminării, mişcarea exterioară spre lume şi separarea este însoţită de

dorinţă, frică şi de suferinţă, în timp ce mişcarea spre Adevăr este condusă de

intuiţie, scăzând interesul pentru exterior şi îndemnând la cunoaşterea adevăratei

noastre naturi. Este însoţită de o creştere a sentimentului de libertate, integralitate

şi pace. Acestea nu sunt mişcări adevărate, deoarece nu există loc unde să

mergem, pentru Conştiinţă este întotdeauna Ceea-Ce-Suntem, însă, iniţial, ele

trebuie trăite ca mişcare. Percepţia că noi suntem separaţi şi că noi suntem ceea

ce este făcut, perceput şi gândit este o mişcare înspre exterior, în timp ce

înţelegerea şi conştientizarea interioară sunt mişcări înspre interior. Înaintea

iluminării, mişcările interioare şi exterioare alternează unele cu altele, deoarece

nici una nu poate fi susţinută vag de ea însăşi. Atunci când evenimentele

fenomenale se produc în timp şi par să se supună legii cauzalităţii, trezirea sau

iluminarea nu se supune legilor fenomenalităţii şi prin urmare, ea se produce din

afara timpului şi nu poate fi prevăzută, obţinută, atinsă sau provocată.

10.2 Practicile

Nici unul din conceptele non-dualităţii nu este doar o dogmă. Toate sunt

verificabile în mod empiric. De exemplu, absenţa liberului arbitru sau a voinţei, a

fost confirmată ştiinţific (Secţiunea 5.9) şi logic (Secţiunea 5.10) şi pot fi verificate

doar prin supravegherea minţii şi văzând că toate gândurile, fără excepţie, apar în

totalitate de la sine (Secţiunea 5.12). Deci gândul că "eu" voi decide într-un fel sau

altul se naşte complet spontan şi prin urmare, nu este o acţiune a liberului arbitru.

Absenţa gânditorului individual este verificată întrebând: "Cine este acela care

gândeşte asta?" sau "Cine este "eu-ul" care gândeşte asta?", apoi caută

gânditorul care nu poate fi găsit. În mod similar, absenţa creatorului este verificată

întrebând: "Cine este acela ce face asta?" sau "Cine este "eu" care face asta?" şi

căutăm creatorul care nu poate fi găsit. Acum, dacă întrebăm: "Cine este acela

care caută?", nici observatorul nu poate fi găsit.

Practicile tocmai descrise dau crezare învăţăturii. Pentru a înainta în interiorul

mişcării spre iluminare, se poate cerceta mai departe întrebând: "Cine este

conştient de toate acestea?" Ceea ce este conştient nu poate fi văzut, căci nu este

manifestat. Punând astfel de întrebări şi căutând spre interior în această manieră,

ne este permis să începem să simţim că noi nu suntem cu adevărat individualităţi,

ci de fapt suntem Conştienţă impersonală nemanifestată, care este absenţa

106

individului şi a tuturor obiectelor. Un alt mod de a exprima aceasta este că pura

prezenţă noumenală este echivalentă cu totala absenţă fenomenală. Ea este pura

Conştienţă în care organismul corp-minte, şi de fapt întregul univers, apare şi

dispare. Deoarece este prezenţă noumenală, ea nu este o extincţie, aşa că nu

există nici un motiv de teamă faţă de dispariţia sinelui fenomenal.

Practicile descrise înainte sunt denumite introspecţie şi sunt discutate mai detaliat

în Capitolul 22. Ele de fapt includ două practici: introspecţia în interiorul Sinelui (cu

litere mari) este introspecţia în interiorul adevăratei noastre naturi, şi introspecţia

în interiorul sinelui (cu litere mici), care este introspecţia în interiorul ego-ului sau a

entităţii “eu”. Ele sunt variante ale practicii de bază, care este a întreba: "Cine sunt

eu (cu adevărat)?" Această practică simplă pare a fi de fapt foarte profundă,

deoarece exprimă singurul scop, adevărat în viaţa cuiva. Întreaga căutare a

fericirii, a satisfacţiei sau a împlinirii, este doar o denaturare a acestui singur scop

de a descoperi adevărata noastră natură. Indiferent dacă înţelegem sau nu

aceasta, noi, cei care credem că suntem individualităţi, toţi căutăm să descoperim

Sursa, care este adevăratul nostru Sine. Introspecţia opreşte mintea şi o întoarce

spre Sursă, care pare a fi înăuntru, dar care este tot ceea ce există. Introspecţia

este accentuată în învăţăturile discipolilor iluminaţi ai lui Ramana Maharshi.

O alternativă apropiată de Adevăr nu este de fapt o practică, ci este creşterea

înţelegerii profunde a absenţei creatorului individual (discutată în continuare în

Capitolele 20 şi 21).

107

Înţelegerea apare aşa cum vedem că tot ce funcţionează în manifestare se

întâmplă în totalitate de la sine. Vedem că ceea ce este conceptul creatorului

(inclusiv al celui ce gândeşte, simte şi observă), care este echivalent cu conceptul

individului, este sursa întregii sclavii şi suferinţe. Cu cât înţelegem mai profund,

devine mai clar că individul şi toate suferinţele sale nu sunt şi întotdeauna nu au

fost nimic altceva decât o iluzie. Acest fapt este echivalent cu a vedea că nu există

şi niciodată nu a existat nici un creator. Acceptarea acestui înţeles înseamnă

acceptarea absenţei întregii responsabilităţi şi vinovăţii şi este echivalentă cu

capitularea în faţa funcţionării Totalităţii. Această înţelegere este accentuată în

învăţătura lui Ramesh Balsekar şi a iluminaţilor săi discipoli.

108

10.3 Căile

Ramana Maharshi (1879–1950), considerat de mulţi a fi unul dintre marii sfinţi

indieni ai secolului al XX-lea, ne-a învăţat că introspecţia (vezi Capitolul 22) şi

capitularea (vezi Capitolul 19) sunt numai practici ce conduc spre trezire (vezi de

exemplu, “Învăţăturile lui Ramana Maharshi” editată de Arthur Osborne în 1962).

Nisargadatta Maharaj (1897–1981), Ramesh Balsekar (1917–) şi Wei Wu Wei (–

sfârşitul anilor 70), toţi accentuează înţelegerea (vezi Capitolele 20 şi 21) şi care

este cu adevărat este o formă a introspecţie. Dacă progresul în înţelegere

continuă, toate celelalte practici trebuie în cele din urmă să se reducă la un

moment dat la acesta.

Introspecţia şi înţelegerea conţin calea spirituală cunoscută ca jnana yoga sau

calea înţelegerii (un înţelept al căii jnana este numit jnani). Aceasta este una dintre

cele trei căi spirituale clasice hinduse (vezi de exemplu una din multele traduceri

diferite ale Bhagavad Gita). Celelalte două sunt karma yoga sau serviciul

dezinteresat şi bhakti yoga sau abandonarea în faţa lui Dumnezeu (adeptul este

numit bhakta). Aceste trei căi corespund unor trei tipuri diferite de personalităţi ce

sunt atrase de acestea. Practicanţii bhakta sunt în mod obişnuit "simţitorii", cei

karma sunt în mod obişnuit "creatorii" şi cei jnani, "gânditorii". În general, putem

spune că sunt de departe mai mulţi ce care practică bhakta decât cei care practică

celelalte două tipuri de yoga, şi cei foarte puţini sunt jnani. Totuşi, există o mare

suprapunere între cele trei căi şi nici o persoană nu urmează în exclusivitate o

cale sau alta. Jnana este în mod particular urmată cel mai bine pentru studiul

academic, din cauza accentuării pe care o face asupra intelectului. Totuşi,

înţelegerea intelectuală este numai primul pas şi de fapt ea poate deveni mai

târziu o piedică, când trebuie să fie depăşită de înţelegerea intuitivă.

10.4 Despre moarte

Deoarece toate corpurile mor, dacă tu te identifici cu o entitate ce depinde de corp,

tu ori te vei teme de moarte ori o vei dori. Atunci când vezi că tu nu eşti o entitate,

vei fi indiferent faţă de moarte. În Capitolele 21 şi 22 vom vedea direct că noi

suntem Realitatea, care este neschimbătoare şi nu poate muri. Noi nu suntem

ceea ce se schimbă, ce este nereal şi trebuie să moară.

Toţi înţelepţii încearcă să răspundă la întrebarea: "Unde eram “eu” înaintea de

naşterea corpului?" şi "Unde voi fi “eu” după ce corpul moare?". Ramesh Balsekar

(care a scris cărţile “Capul tău se află în gura tigrului (1998) şi “Ce contează?”

(1999), rezumate excelente ale învăţăturii sale) ne învaţă că, atunci când corpul

109

moare, Conştiinţa se dezidentifică pur şi simplu de el (vezi şi cartea lui Ramesh

din 1997 ”O ţesătură de bijuterii”, meditaţia din 13 aprilie). De fapt moartea

corpului este rezultatul dezidentificării Conştiinţei de corp. Atâta vreme cât nu a

existat nici un “eu” separat înainte de moarte, nu există nici unul după moarte, deci

nu există nici o entitate care să continue după moarte. Aşadar, nu există nici o

stare a “eu-ului” după moarte şi nici una înaintea morţii, atâta vreme cât “eu” nu a

existat în prima ipoteză. Fără corp există numai Conştiinţa pură nemanifestată.

Atâta vreme cât nu a existat niciodată un "eu" separat, nu poate exista nici o

entitate care să se încarneze sau să se reîncarneze. Ramesh explică existenţa

caracteristicilor individuale ale organismului corp–minte ca pe un rezultat al

condiţionărilor şi eredităţii, unde ereditatea include diferenţele proiectate din

"rezervorul" Conştiinţei (vezi Secţiunea 8.3), la fel de bine ca şi diferenţele

genetice. Deci, organismul corp–minte poate moşteni caracteristici de la

organismele corp–minte anterioare, dar acestea nu se produc în vieţile anterioare

ale lui "eu", dacă "eu" nu există.

Unii înţelepţi ne învaţă că în absenţa corpului, Conştiinţa este încă conştientă de

ea însa. Mărturia pe care ei o citează este o conştientizare despre care ei spun că

există în timpul somnului profund (fără vise). Aceasta este de asemenea starea de

sub anestezie şi cea dinaintea naşterii şi după moarte. Totuşi, atâta vreme cât nu

există nici un corp, nu există nici o trăire a acestor stări.

Deşi toate religiile încearcă să dea o imagine asupra ce vom fi după moarte, ele sunt mai mult bazate pe fricile şi dorinţele ego-ului, mai mult decât pe experienţa personală. Ego-ul poate insista că va continua să existe după moartea corpului, însă într-o astfel de acţiune, el sfidează dovada directă a non-experienţei fiecăruia din timpul somnului profund sau a anesteziei. Dacă cititorul doreşte să-şi imagineze unele fotografii din viaţa personală dinaintea naşterii şi după moarte, ar trebui să fie conştient că niciodată nu poate exista vreo dovadă directă a unor astfel de stări. Unii oameni cred că poate exista gândul fără corp, deci conceptul "eu" poate triumfa după moartea corpului. Dar dacă nu există nici memoria acelei stări, cum poate fi spus că am existat cât de cât (vezi Secţiunea 9.4)?Stările de după moarte, aşa cum au fost descrise în “Cartea tibetană a morţilor”, sunt intuite sau cunoscute de o persoană în viaţă, deci trebuie luate în consideraţie temeinicia şi justificările acelei persoane. Orice trăire personală intensă, precum cea din apropierea morţii, nu poate fi dovedită, deoarece astfel de experienţe, prin definiţie şi necesitate, nu sunt experienţele morţii. Aparenţa entităţilor descarnate, precum ghizii spirituali, rudele decedate sau figurile religioase, nici ele nu pot fi dovedite, pentru că ele apar întotdeauna în prezenţa organismului viu corp–minte şi prin urmare pot fi doar fenomene mentale.

10.5 Diagramă–rezumat

Când diagrama anterioară este golită de toate conceptele neesenţiale, ea devine următoarea:

110

Notă: Pagina web http://www.sentient.org/amber/galen a fost realizată de Galen Sharp şi este o descriere succintă şi clară a gândirii ce produce conceptul individualului "eu", şi cum acest concept este dizolvat. Galen a fost discipolul lui Wei Wu Wei, autorul cărţii “Lucrări postume”, scrisă în 1968 şi “Secretul deschis”, scrisă în 1970, două cărţi foarte importante din punct de vedere metafizic, indicatori metafizici ai Adevărului.

Capitolull 11

Capitolul 11 Funcţionarea minţii

11.1 Natura dualităţii

11.2 Cele trei nivele ale identificării: manifestarea, obiectivizarea şi

personalizarea

11.3. Perechile diametral opuse, separarea şi suferinţa

14.4. Perechea polară victimă–călău

11.5. Păcatul şi vinovăţia, o monstruozitate a minţii

11.6. Mintea care gândeşte şi mintea care lucrează

11.7. Rezumat

Capitolul 11

Funcţionarea minţii

11.1 Natura dualităţii

În acest capitol ne vom abate de la subiectul Capitolelor 9 şi 10, concentrându-ne atenţia asupra manifestării, în loc să aflăm ce suntem noi de fapt. Totuşi, va fi folositor pentru cititor să păstreze în minte lecţia acestor capitole, vis-à-vis de faptul că nu există nimic altceva decât Conştiinţa. Orice altceva este un concept. Dar, pentru a ne continua cursul, trebuie să încercăm să conceptualizăm ceea ce nu poate fi conceptualizat.În Secţiunea 8.5 am văzut conceptul tradiţional al realităţii obiective, ce rămâne pe un teren şubred (este dată o nouă definiţie în Secţiunea 9.3). În Secţiunea 9.1 am văzut că întreaga separare dintre obiecte este pur conceptuală, deoarece nu există

111

separare în interiorul întregului Conştiinţei. De asemenea, separarea dintre Subiectivitatea pură (Conştienţa) şi obiectivitatea pură este tot pur conceptuală. Acesta este un exemplu al modului în care noi folosim conceptele, pentru a descrie ceea ce este dincolo de ele. Atâta vreme cât conceptele sunt formate prin ruperea unei părţi de restul întregului, ele intră invariabil în forma perechilor diametral opuse, ceea ce înseamnă de fapt perechi de concepte inseparabile. Aceste perechi formează împreună întregii indivizibili, ce trebuie să apară întotdeauna împreună şi care sunt imaginaţi din ceea ce este de neimaginat. Atâta vreme cât întregul apare ca fiind spart, non-dualitatea apare ca fiind înlocuită de dualitate. Totuşi, aceasta este numai o aparenţă, un rezultat al conceptualizării, atâta vreme cât Conştiinţa este întotdeauna în mod intrinsec un întreg.Aparenţa dualităţii implică o linie de demarcaţie între o parte şi cealaltă. Aşa cum vom vedea în curând, una din consecinţele inevitabile ale oricărei demarcaţii este potenţialul său de a deveni o linie de luptă, cu întreaga suferinţă ce este trasă după sine.Toate perechile diametral opuse sau dualităţile sunt numai conceptualizări în minte şi vin şi pleacă din minte, fără să afecteze Conştiinţa, aşa cum o reflexie poate veni şi pleca fără să-şi afecteze sursa. Toate fenomenele conceptuale sunt doar reflexiile Conştiinţei în Conştiinţă.

11.2 Cele trei nivele ale identificării: manifestarea,

obiectivizarea şi personalizarea

În Capitolul 9 am folosit termenul de minte individuală cu înţelesul că o individualitate percepe manifestarea sau lumea, deşi am aflat că conştientizarea manifestării este universală şi nu individuală. În cei mai simpli termeni conceptuali, o minte sau o lume poate fi divizată în gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii. Toate acestea nu sunt nimic altceva decât concepte care divid Conştiinţa, deci nici unul nu este mai real decât altul. Totuşi, avem tendinţa să egalizăm intensitatea şi persistenţa cu realitatea, astfel că ultimele poziţii de pe listă pot părea mai reale decât primele. De exemplu, percepţiile şi senzaţiile pot părea mult mai reale decât sentimentele şi gândurile, căci ele pot fi mai intense. Totuşi, lumea şi corpul nu sunt mai reale decât sentimentele şi gândurile despre acestea, iar sentimentele despre lume şi corp nu sunt nici ele mai reale decât gândurile despre acestea.Din contră, cu cât atenţia asupra unui obiect este mai mare, cu atât pare mai ireală şi cu cât ea este mai subtilă, cu atât pare mai reală. De exemplu, sentimentele subtile şi gândurile (vezi Secţiunea 10.1) sunt mult mai potrivite să indice Adevărul decât cele care sunt intense şi percepţia foarte subtilă (numită apercepţie) este mult mai probabilă pentru a revela fundamentul obiectului (vezi Secţiunea 22.3 şi Capitolul 23) decât este percepţia superficială. În metafora din Secţiunea 13.4, valurile sunt mult mai evidente decât este oceanul, dar oceanul este realitatea, în timp ce valurile sunt doar fenomenele de suprafaţă.Două explicaţii conceptuale pentru cum apare manifestarea sunt date prin 1) colapsul funcţiei de undă, prezentat în Capitolul 6 şi în Secţiunea 7.3 şi prin 2) proiecţia ordinii explicite în afara celei implicite, prezentată în Secţiunea 8.1. În mod mai general, lumea apare atunci când Conştiinţa se identifică cu simţirea. Acesta este primul nivel al identificării, nivelul manifestării (vom vorbi despre trei nivele). Simţirea este mecanismul prin care Conştiinţa devine conştientă de ea însăşi. Nu poate exista nici un univers fără ca simţirea să nu-l observe şi nu poate exista nici o simţire fără ca universul să nu o observe.La primul nivel, Conştiinţa este identificată cu fiecare minte individuală (lume). În timp ce simţirea apare la acest nivel al identificării, aceasta nu înseamnă că există o entitate “eu”, dacă nu există nici o identificare cu conceptul “eu”. Până când apare

112

intelectul, nu pot exista nici concepte, nici dualitate şi nici obiecte. Acesta este cazul insectelor şi al animalelor inferioare. Atunci când apare intelectul, ca la oameni şi posibil la animalele superioare, apare şi dualitatea. Dualitatea apare în interiorul non-dualităţii, de exemplu: mintea localizată apare în interiorul Conştiinţei non-localizate (vezi Secţiunea 9.1). Aceasta este starea de înţelepciune.Atunci când circumstanţele şi comunicarea o cer, Conştiinţa adoptă adesea rolul identificării cu corpul înţeleptului. Deci, atunci când înţeleptul spune “eu”, el se referă adesea la “corpul său”, dar niciodată la un alt corp. (Alteori, când înţeleptul spune “eu”, el se referă adesea la Conştiinţă). Ramesh spune că identificarea cu corpul se manifestă atunci când înţeleptul este chemat şi corpul răspunde.Deoarece înţeleptul este pura Conştienţă, când acesta vorbeşte, ceea ce spune vine direct de la Sursă, fără a fi corupt de o entitate “eu”. În mod asemănător, atunci când căutătorul este conştient de Conştienţă ori când el caută Adevărul, identificarea cu conceptul “eu” este slăbită. Aceasta este pura Conştienţă căutându-se pe Sine.În înţelepciune, deşi poate exista durere, nu există suferinţă, deoarece nu există nici o entitate “eu”. Conceptul “eu-lui” separat apare în copil (vezi Secţiunea 5.8), după apariţia intelectului şi după ce există suficientă condiţionare în organismul corp-minte. Conştienţa se identifică apoi cu conceptul “eu” (al doilea nivel de identificare, nivelul „eu”), pentru a crea ficţiunea entităţii “eu-ului”, ego-ul sau individualitatea (vezi de exemplu, Secţiunile 7.6 şi 7.7). Acum există obiectivizarea (pe care o mai putem numi şi entificare), la fel de bine ca şi conceptualizarea şi dualismul la fel de bine ca şi dualitatea.Când Conştienţa se identifică cu conceptul “eu”, se naşte periculoasa credinţă în existenţa entităţii “eu”. Aceasta conduce spre credinţa în existenţa altor obiecte. Entitatea “eu” şi toate celelalte obiecte par reale, deoarece ele par să existe independent unul faţă de altul şi faţă de conştientizarea noastră asupra lor. Totuşi, existenţa independentă este doar un concept, nimic altceva decât un produs al intelectului, al identificării şi al credinţei. În Realitate nu există nici o entitate “eu” sau un alt fel de obiect. Există numai Conştiinţa.Credinţele în existenţa entităţii “eu” şi a lumii sunt mult mai persistente decât ar fi dacă ele erau pur conceptuale. Atât timp cât mintea este alcătuită nu numai din gânduri, ci şi din sentimente, senzaţii şi percepţii, identificarea şi credinţa pot filtra spre aceste alte nivele. În mod particular, emoţiile vinovăţiei, urii, invidiei, geloziei, frustrării şi mândriei sunt puse în evidenţă de o continuă identificare cu entitatea “eu” şi de încrederea în aceasta. Odată cu trezirea, aceste emoţii dispar (vezi cartea scrisă de Ramesh în 2000, “Păcat şi vinovăţie–o monstruozitate a minţii”). Pot apare suplimentar şi alte emoţii, dar nu există nici o identificare cu ele, deci ele nu cauzează suferinţa.Încrederea în existenţă este persistentă la maxim,şi în mod virtual, invulnerabilă la practicile mentale superficiale, precum repetarea mecanică a aforismelor, afirmaţiilor sau negaţiilor. De exemplu, gândul că eu exist ca individualitate nu este aproape aşa de dificil de văzut prin sentimentul că eu exist. Prin urmare, pentru ca o practică să fie eficientă, trebuie în mod direct văzut şi simţit că nu există nici o entitate “eu” şi nu există nici o lume. Astfel de practici sunt subiectele Capitolelor 20, 21, 22, 23 şi 24.Aparenţa individualităţii conceptuale şi dualistice este sursa întregului conflict, a suferinţei şi a luptei în lume. Totuşi, individul este o iluzie, deoarece conştienţa aparent individuală este de fapt chiar pura Conştienţă. Există întotdeauna numai o singură Conştienţă, niciodată nu există multiple conştienţe. Individul este numai un obiect conceptual, deoarece subiectivitatea sa este cu adevărat pura Subiectivitate.Atunci când entitatea “eu” pare să apară, pare să se nască o graniţă între ea şi orice altceva. Aceasta este reprezentată în Figura 1 din Capitolul 10, prin dreptunghiurile din dreapta, etichetate cu “eu” şi “non-eu”. Linia de demarcaţie între “eu” şi “non-eu” devine o potenţială linie de luptă, în războiul dintre “eu” şi “non-eu”. Singurul

113

mod în care această linie de front poate fi eliminată este ca “eu” să dispară complet, de exemplu, să se producă recunoaşterea că niciodată nu a existat o entitate “eu”. Fie ca lumea să se afle cu totul în afara mea, fie cu totul în interiorul meu. Eu sunt fie nimic, fie totul. Acestea sunt echivalente şi ambele reprezintă percepţia înţeleptului care, ca şi un copil, este pura Prezenţă Conştientă. Diferenţa dintre înţelept şi copil este aceea că înţeleptul şi-a dezvoltat bine intelectul, în timp ce copilul nu a făcut-o.Am văzut că primul nivel al identificării este aparenţa manifestării însăşi, atunci când Conştiinţa devine conştientă, în timp ce al doilea nivel este identificarea Conştienţei cu conceptul separatului “eu”, în mintea condiţionată, rezultând în fictiva entitatea “eu”. Imaginea de sine iniţială a acestei entităţi iluzorii este cea a observatorului, a creatorului, a gânditorului, a celui ce hotărăşte sau experimentează. Însă, condiţionarea şi identificarea produc nu numai acest sine fals, ci şi variate tipuri de gânduri, păreri, imagini şi sentimente despre falsul sine. Aşa de exemplu sunt competenţa, incompetenţa, frumuseţea, urâţenia, bunătatea, răutatea etc.Odată cu apariţia acestora, acum se poate produce al treilea nivel al identificării, nivelul lui „al meu”, Conştienţa poate să se identifice de asemenea cu unele din acestea, rezultând multe forme înfrumuseţate bazate pe entitatea “eu”. Fără acest al treilea nivel al identificării, entitatea “eu” este goală, fiind alcătuită numai din sentimentul creatorului (care include sentimentul observatorului, al gânditorului şi al celui ce hotărăşte). Cu aceasta, pe care îl putem numi personalizare, entitatea “eu” devine îmbrăcată în propriile gânduri şi imagini, şi apare posibilitatea multor variate suferinţe. Acest al treilea nivel al identificării este cel ce cauzează tot necazul (unii ar putea spune toată distracţia), dar el depinde în întregime de presupusa existenţă a creatorului. Această entitate “eu”, din plin identificată (îmbrăcată), pare să sufere agonii nelimitate, să creadă că nu este destul de bună, de frumoasă, de competentă, de sănătoasă, de puternică, de iubită, de protejată, şi multe alte “destul de…”. Ea se simte vinovată de acţiunile “sale” din trecut sau este îngrijorată de cum se va descurca “ea” în viitor. Uneori se vede pe sine ca pe un sac plin cu gunoi sau alteori ca pe un Dumnezeu sau o zeitate. Singura caracteristică comună, intrinsecă tuturor imaginilor de sine, la cel de al treilea nivel al identificării, este că toate se văd pe ele însele, mai devreme sau mai târziu, ca fiind o victimă, de exemplu, ca pe o entitate ce suferă în mâinile altcuiva.

11.3. Perechile diametral opuse, separarea şi suferinţa

Din paragraful precedent, se pare că noi începem să fim imersaţi în limbajul dualistic, acum când vorbim despre ce face şi cum funcţionează entitatea “eu” sau ego-ul. În scopul comunicării eficiente, în partea rămasă din acest capitol, vom folosi adesea acest model al vorbirii dualistice. Totuşi, trebuie să rămână limpede că ego-ul, nefiind nimic altceva decât un concept, este fără putere în a face ceva. Orice se întâmplă este în totalitate funcţionarea impersonală a Conştiinţei. Nimeni nu a făcut niciodată nimic, căci nu există nimeni care să facă ceva.Identificarea la cel de al doilea şi al treilea nivel îmi dă percepţia că eu sunt separat de tine, ceea ce uneori te face să pari a fi o ameninţare pentru supravieţuirea mea. Ameninţările pot părea reale numai pentru că ascunderea lor în ego este recunoaşterea că el însuşi este numai un concept, şi prin urmare vulnerabil la variate forţe din afara sa. Intrinsecă identificării cu ego-ul este frica de moarte a ego-ului, ca şi în cazul în care moartea este un concept ce nu este înţeles de ego (mintea nu poate concepe absenţa ei însăşi). Atâta vreme cât frica de moarte este intrinsecă ego-ului, organismul corp-minte, care este un obiect sensibil ce se bazează pe ego, pare să fie duşmanul ego-ului, căci corpul este de asemenea vulnerabil la multe alte forţe exterioare, la fel de bine cum îşi imaginează propriile defecte. Ego-ul ştie că corpul trebuie să moară şi de aceea el trăieşte într-o constantă frică a acestei întâmplări. În acelaşi timp, ego-ul glorifică moartea corpului, atunci când îşi poate imagina că pe

114

undeva moartea sa îl va glorifica pe el însuşi. Pentru unele ego-uri nu este nimic mai glorios decât să moară într-o luptă.Cât timp ego-ul nu este nimic altceva decât un concept, pot apare alte concepte care să-l ameninţe, inclusiv conceptele despre ego-ul în sine. Unele din acestea intră în conflict cu preţuirea de sine a ego-ului, precum sunt conceptele referitoare la greşeală, slăbiciune, imperfecţiune, lipsă de atractivitate sau vinovăţie. Ego-ul reacţionează la unele din aceste ameninţări, atacându-le şi apoi are tendinţa de a vedea pe alţi indivizi ca fiind vinovaţi, inamici sau călăi. Ego-ul se vede pe sine însuşi întotdeauna ca fiind o victimă, niciodată ca pe un călău şi deci este capabil să-şi justifice virtual existenţa acţiunii în lupta cu sine însuşi. Ego-ul descoperă foarte uşor cum să se alieze cu alte concepte, deoarece el găseşte puterea în concepte. Acest lucru este în mod special adevărat pentru conceptele ideologice, multe din ele fiind adoptate de alte numeroase ego-uri, deci permit ego-ului să vadă numărul ca putere.Conceptul „eu” reclamă în mod necesar conceptul său complet opus, „non-eu” sau altceva, de exemplu orice dar nu „eu”. Atâta vreme cât „eu” şi „non-eu” sunt perechile diametral opuse, „eu” vede orice altceva în lume ca fiind împărţit în perechi diametral opuse. Conceptul de „drept” solicită în mod necesar conceptul de „greşit”, binele cere răul, Dumnezeu reclamă Satana, vinovăţia cere nevinovăţia, lumina solicită întunericul, sănătatea cere boala, bogăţia cere sărăcia, cunoaşterea cere ignoranţa, etc. Toate acestea sunt doar concepte şi sunt formate prin desenarea demarcaţiilor conceptuale dintre părţile opuse ale unei perechi de concepte inseparabile. Aceste delimitări sunt pur şi simplu arbitrare şi pot fi modificate aşa cum o cere ocazia. De exemplu, ce pare a fi bun la un moment dat şi într-un loc, poate pare greşit într-altul, sau ce apare ca fiind bogăţie într-un loc va părea sărăcie în altul. Simultan cu perechea diametral opusă „eu” şi „non–eu” şi inseparabil faţă de ea, se naşte perechea opusă frică–dorinţă. Aceasta este datorită ego-ului, gândirii despre sine, ca o fiinţă separată şi face imposibilă simţirea întregului şi privindu-se ca pe un creator, el caută ceva în afara sinelui, pentru a-şi completa sinele. Acest fapt arată falsitatea ego-ului în încercare sa de a fi fără dorinţă, precum şi atunci când el adoptă calea spirituală care stipulează renunţarea la dorinţă. Există multe forme ale polarităţii frică–dorinţă. Printre ele se află iubirea–ura, atracţia–repulsia, ataşamentul–aversiunea şi apropierea–eschivarea.Atâta vreme cât ego-ul este inseparabil de frică–dorinţă, el conceptualizează orice în termenii frică–dorinţă. Frica sa copleşitoare de slăbiciune, de singurătate şi de moarte (mult timp nefiind legată de ameninţările corpului) face ca perechile lor opuse, numite putere, relaţii şi supravieţuire, să fie dorinţe supraputernice. Vede orice hotar între aceste lucruri opuse ca pe un potenţial front de luptă.Legea ego-ului este că numai cel mai puternic supravieţuieşte. Egalează câştigul cu supravieţuirea şi pierderea cu moartea, fie din punct de vedere academic, profesional, politic, social, economic sau relaţional. Stresul generat de lupta pentru a învinge domină viaţa în lumea materialistă, individualistă, unde nu există niciodată destul timp, bani sau efort. Frica de a pierde este baza acestei lupte, însă nu contează cât de mult efort este depus, câştigul nu este niciodată garantat, aşa că în loc de a fi eliberată prin luptă, frica este reîntărită de aceasta. În mod paradoxal, încetarea luptei nu îndepărtează deloc frica. Nu există nici un mod de a câştiga această bătălie, cu excepţia examinării şi înţelegerii bazelor sale.Întregul conflict şi suferinţa este un rezultat al victimei conceptuale, ce trasează graniţele conceptuale şi vede rezultatul spargerii perechilor în dezirabil–îngrozitor, prieten–inamic, atrăgător–urât, acceptabil–inacceptabil, etc. Suferinţa trebuie să continue atâta vreme cât întregul apare separat în perechi opuse. Singura vindecare pentru întreaga suferinţă este să vezi că nu există nici o entitate „eu” care să sufere. Lumea va fi întotdeauna văzută, înainte să se producă dezidentificarea, ca fiind un

115

loc dorit sau groaznic.

14.4. Perechea polară victimă–călău

Conceptul de călău este partea opusă conceptului de victimă. Atunci când există imaginea victimei, există în mod necesar o imagine a celui dintâi. Motivul pentru care noi suferim nu este numai că ne identificăm cu o victimă neajutorată, ci şi pentru că percepem ceva ca fiind izvorul suferinţei noastre. Conceptul de călău vine din ideea de cum “ar trebui să fie” lucrurile. Ori de câte ori ceva este în dezacord cu această idee, atunci trebuie să fie “greşit” de exemplu, este văzut a fi ceea ceva ce ne chinuie pe noi. Este important de înţeles că aceasta identificare cu starea de victimă este ceea ce face călăul să pară real. Toată suferinţa vine din împotrivirea călăului, care este la fel de fictiv ca şi victima.Este ispititor să cred că eu sunt chinuit de soţul meu, de şeful meu, de guru meu, de persoana de deasupra mea, pe linie ierarhică, de naşterea mea ghinionistă, de corpul meu, de părinţi mei, de profesorii mei, de circumstanţe, de viaţă, de lume sau de Dumnezeu. Totuşi, suferinţa nu este niciodată cauzată de nimic altceva decât de propriile noastre concepte. Acest lucru devine mai clar atunci când noi vedem că cel care ne chinuie se află în mintea noastră. De exemplu, când eu mă urăsc pe mine însumi, mă autocondamn, mă rănesc, sunt dezgustat de mine, sunt dezamăgit de mine, mă chinui singur, în toate aceste cazuri există o imagine a unui “eu”, care este călăul în minte, precum şi o altă imagina a unui “eu”, care este victima.Atunci când acuzăm pe cineva din afara noastră, proiectăm conceptul de călău asupra altcuiva. De exemplu, când părinţii noştri nu erau părinţii pe care îi doream (calea părinţilor care “ar trebui“ să fie), noi aveam un alt concept despre cum erau ei (un concept despre ei ca schingiuitori) şi atunci îi acuzăm pentru a fi la fel cu acest concept, deşi faptul de a fi asemenea acestui concept este improbabil şi imaterial. Chestiunea este că noi nu am mai fi putut suferi ca victime dacă nu ar fi existat în minţile noastre nici un concept despre ei ca fiind cei ce ne fac să suferim.Ceea ce pare a ne face victime nu este independent de minte, ci este o imagine în minte. Atât victima cât şi călăul nu sunt nimic altceva decât concepte în minţile noastre. Este esenţial să înţelegem aceasta, pentru a fi liberi de suferinţă. Suferinţa nu este nimic altceva decât conceptul de jertfire. Libertatea cere dezidentificarea de ambele părţi ale perechii diametral opuse, aşadar, dezidentificarea reclamă ca noi să vedem limpede atât imaginea victimei, cât şi pe cea a călăului.Mai jos se găsesc exemplele unor atitudini obişnuite ce indică că persoana ce le foloseşte este identificată cu victima. Este un exerciţiu valoros a căuta călăul conceptual în aceeaşi minte a persoanei. “Tu nu poţi să te baţi cu sistemul.”“Eu sunt nebun şi nu mai vreau nimic.”“Nu fii nebun. Răzbună-te.”“Extremiştii sunt problema.”“Guvernul este problema.”“Liberalii sunt problema.”“Fundamentaliştii sunt problema.”“Rasismul este problema.”“Multiculturalii sunt problema.”“Am nevoie de tine!”“Ei încearcă să dea timpul înapoi!”“Mi-ai promis!”“Nu pot trăi fără tine!”“Mi-ai făcut un rău.”“Cum ai putut să-mi faci una ca asta?”“Nu începe din nou!”

116

“Nici o odihnă pentru ticălos!”“Trecutul meu mă ajunge din urmă.”“Ce m-a făcut să spun asta?”“Ce am făcut ca să merit asta?”“De ce eu?”“Nimeni nu mă înţelege!”“Nu există nimic ce pot face.”“Nu sunt bun.”“Trebuie să faci ceea ce poţi.”“Ucide sau eşti ucis!“Fă-le-o înainte ca să ţi-o facă ei!”“Sunt doar un sclav al pasiunilor mele.”“Nu pot să mă ajut pe mine însumi.”Pentru a supravieţui, ego-ul are nevoie de inamici. Un “inamic” poate fi orice lucru care prezintă rezistenţă sau care se opune ego-ului, de exemplu, un competitor, un oponent sau un adversar. Ego-ul câştigă putere rezistând şi luptând cu inamicii şi din recrutarea aliaţilor. Observăm nevoia de oponenţi şi de suporteri în evenimentele sportive, de competitori şi prieteni la locul de muncă, de duşmani şi de aliaţi în război. Ego-ul şi lumea ego-urilor prosperă din ciocnirea polarităţilor opuse. Fără conceptul de călău şi fără puterea pe care i-o dă ego-ului, conceptul de victimă nu ar putea supravieţui. Dezidentificarea de ambele este necesară pentru pacea minţii.Este uşor să cazi în capcana acuzării ego-ului pentru suferinţa cuiva. Dar cine este acel care acuză ego-ul pentru suferinţa sa? Pot fi două ego-uri? Ego-ul, fiind numai un concept, nu face şi nici nu poate face nimic. Suferinţa se produce numai şi numai pentru un singur motiv şi se datorează sentimentului iluzoriu de “eu”, ca fiind un individ separat. Fără acest sentiment nu ar putea exista nici neajutorare, vină, mândrie, ură, invidie sau gelozie. Totuşi, suferinţa nu este necesară sau inevitabilă. Înţelegând cum funcţionează mintea şi investigând în interiorul celui care suferă, devine clar că nu există nici o victimă şi nici un călău. Partea 3 va aduce mai multă claritate în această practică.Nici un concept nu poate reflecta ori descrie integralitatea intrinsecă a naturii. Pentru acest motiv, orice concept pe care noi îl folosim în aceste curs este fundamental inadecvat pentru a descrie Realitatea–noi putem numai să indicăm spre Realitate. Toate conceptele pe care le folosim sunt doar indicatori. Singura cale de a cunoaşte Realitatea este să vezi că tu eşti Realitatea. De aceea, acest curs nu te poate învăţa ceea ce eşti cu adevărat, însă poate să te încurajeze să descoperi ceea ce tu eşti cu adevărat, ceea ce înseamnă să fii ceea ce eşti. Esenţial pentru a fi ceea ce eşti, este să vezi ceea ce nu eşti. Asta înseamnă că tu trebuie să vezi că nu eşti un corp, nu eşti o minte, nici un creator, nici un gânditor, nici o persoană care hotărăşte, nici un ego, nici o imagine de sine, nimic. În contrast cu imposibilitatea de a vedea cine eşti, este posibilitatea de a vedea cine nu eşti, deoarece orice crezi că eşti este doar un concept sau o imagine, aşa că tu poţi să vezi ceea ce nu eşti. Reversul identificării este dezidentificarea şi vederea a ceea ce tu nu eşti, este o parte esenţială a dezidentificării.Nu trebuie să presupunem că conceptele de mai sus nu sunt folositoare şi necesare. Acest curs este alcătuit în întregime din concepte şi ele sunt esenţiale pentru activitatea lumii. Conceptualizarea în sine nu este o sursă a problemelor–ea este identificată cu conceptele ce cauzează toate problemele. Înţeleptul foloseşte conceptele ca pe o parte necesară a vieţii (aceasta este ceea ce înseamnă maya, vezi Secţiunea 14.7), însă nu se identifică cu ele (nu trăieşte în ignoranţă). În mod particular, nu există nici o identificare cu conceptul “eu”, aşa că nu există nici o entitate înţeleaptă.

11.5. Păcatul şi vinovăţia, o monstruozitate a minţii117

(Subtitlul acestei secţiuni a fost luat din cartea lui Ramesh, scrisă în anul 2000, care are acelaşi titlu.) Nici un concept nu cauzează mai multă suferinţă decât cele două concepte gemene, de păcat şi de vinovăţie. Toţi cresc cu ele, pentru că ele sunt infiltrate de religie, guvernare, societate şi de părinţi, pentru a constrânge la ascultare. Păcatul este credinţa că este posibil să faci ceva greşit, iar vinovăţia este auto-pedepsirea şi disperarea ce rezultă din credinţa că cineva a făcut ceva greşit. În creştinism, ele au originea în conceptul “păcatului originar”, “păcatul” comis de Adam şi Eva, făcut prin neascultarea de Dumnezeu. Aceste credinţe pot fi atât de profund înrădăcinate şi de copleşitoare, încât ele pot conduce spre o auto-condamnare abjectă, ce pleacă în primul rând din faptul că te-ai născut şi apoi din faptul că tu continui să trăieşti. Sinuciderea este un rezultat frecvent. Conceptul de vinovăţie cere conceptele de victimă şi de călău, discutate în secţiunea anterioară. “Victima îl acuză pe “călău”, care apoi se simte vinovat şi neînţelegând sentimentul de vinovăţie, vede “victima” ca pe un “călău” şi încearcă să arunce vinovăţia asupra lui, care la rândul său se simte vinovat, şi aşa mai departe…etc. Totuşi, sentimentul de vinovăţie se naşte cu adevărat din auto-pedepsire, care este bazată pe conceptele duale, “eu” care pedepsesc un alt “eu”, ce apoi se simte vinovat. Ambii “eu” sunt imaginari şi ca să înţelegi, elimină vinovăţia.Iubirea lumească este o iubire dualistică (vezi Capitolul 16). Prin urmare, multe cazuri de iubire lumească, în special iubirea romantică şi cea a celor căsătoriţi, este infectată din plin cu un puternic sentiment de vinovăţie. Acesta este cel care îi dă “iubirii” durerea şi chinul şi aceasta rezultă întru-un ciclu repetat, greşeală, vinovăţie, acuzare şi uneori “iertare”. Însă această “iertare” nu este niciodată adevărată (vezi Capitolul 19), deoarece dacă era, ciclul s-ar fi încheiat imediat.Desigur, păcatul este imposibil atât timp cât nu există nici un creator care să comită un păcat. Conceptele de păcat şi de creator merg mână în mână şi se întăresc unul pe altul. Prin urmare, este imposibil să avem unul fără celălalt. Eliberarea de păcat şi de vinovăţie este posibilă numai prin dezidentificarea de sentimentul de creator personal (vezi Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24).

11.6. Mintea care gândeşte şi mintea care lucrează

Pentru a clarifica diferenţele dintre modul de funcţionare al minţii dinainte şi după trezire, Ramesh face distincţie între mintea care gândeşte şi cea care lucrează. Mintea care gândeşte, sau ego-ul, este sentimentul de creator personal, care rezultă din identificarea cu conceptul “eu”. Ţelul său primordial este să supravieţuiască. Pentru aceasta, aderă la conceptele de păcat şi de vinovăţie, doreşte lucrurile să fie diferite şi opune rezistenţă funcţionării Totalităţii. Ea judecă toate celelalte obiecte conceptuale după cum ele vor intensifica propriul său sentiment de completitudine şi mai rău, dacă ele sunt ameninţări pentru aceasta. Ameninţările pe care ego-ul le simte sunt văzute ca fiind surse pentru ură, vinovăţie, frică, invidie şi gelozie, pe când obiectele desăvârşite sunt văzute ca fiind surse pentru dorinţă, muncă şi adulaţie. Judecata că aceasta este sursa tuturor emoţiilor este un rezultat al identificării cu conceptul “eu”. Atunci când se produce dezidentificarea, judecarea şi emoţiile dispar. Înaintea dezidentificării, mintea care gândeşte şi preocupările sale pot uşor domina mintea să-şi îndeplinească sarcinile sale, sau în cele din urmă, să obstrucţioneze sau să altereze priorităţile naturale ale sarcinilor pe care mintea trebuie să le îndeplinească. (În cartea sa din anul 2000 “Aşa este”, Tony Parsons se referă la mintea care gândeşte ca la o minte abstractă. Acesta este gândul care menţine iluzia separării prin trăirea în trecut sau în viitor, deşi nici unul din ele nu există, aşa cum s-a arătat în Secţiunea 14.1.)Partea minţii care este orientată pe sarcini este mintea care lucrează. (În “Aşa este”, Tony Parsons se referă la mintea care lucrează ca la un gând natural sau creativ.) Această parte a minţii continuă încă după dezidentificare, deoarece este necesară

118

pentru continuarea funcţionării organismului. Ori de câte ori ego-ul se luptă să supravieţuiască, pentru mintea care lucrează, supravieţuirea doar se întâmplă în mod natural. Gândurile şi emoţiile ce sunt necesare pentru funcţionarea sa, acţionează instantaneu şi apoi ele dispar, aşa că nu persistă. Nu există rezistenţă, nici judecată, nici frică, nici îngrijorare sau îndoială, tot ce ar interfera cu funcţionarea sa. Mintea care lucrează foloseşte orice concepte care-i sunt necesare în activitate, însă în absenţa minţii care gândeşte, nu există nici o identificare cu ele, deci nu sunt formate pseudo-entităţi.Înaintea trezirii, se pare că ego-ul este stăpânul celor mai multe gânduri, conducând la experienţele dorinţei “mele”, aversiunii “mele”, poftei “mele”, muncii “mele”, corpului “meu”, minţii “mele”, etc. Aşadar, mintea care gândeşte sau ego-ul este în mod obişnuit complet identificată (la cel de al treilea nivel) cu gândurile sale şi cu imaginile de sine, rezultând în emoţiile dorinţei, invidiei, frustrării, vinovăţiei, neliniştii, indeciziei, ataşamentului etc. După dezidentificare şi trezire, reacţiile la circumstanţe şi persistenţa condiţionării pot rezulta în unele dintre aceleaşi gânduri şi emoţii produse în mintea care lucrează, însă mintea nu se identifică niciodată cu ele. Ele niciodată nu sunt judecate, respinse, hrănite, îndepărtate sau ţinute laolaltă; prin urmare ele dispar imediat.Trebuie înţeles că atât mintea care gândeşte, cât şi cea care lucrează sunt instrumente folosite în funcţionarea Totalităţii. Nu există nimic greşit sau corect, bun sau rău, despre vreuna dintre ele. Amândouă doar apar şi în cele din urmă dispar. Iniţial, Conştiinţa funcţionează prin intermediul ambelor, armonios prin mintea care lucrează şi dizarmonios prin cea care gândeşte. După ce mintea care gândeşte dispare, Conştiinţa continuă să funcţioneze prin mintea care lucrează. Atâta vreme cât separarea şi creatorul nu sunt concepte în mintea care lucrează, funcţionarea sa este mereu armonioasă, în concordanţă cu Întregul.

11.7. Rezumat

Suferinţa este în întregime iluzorie, fiind o consecinţă a identificării cu o entitate “eu”, precum victima din perechea victimă-călău. Aceasta nu înseamnă că suferinţa nu pare reală “cuiva” care suferă. Singura vindecare pentru suferinţă este dezidentificarea, după care se vede că nu a existat niciodată nici o victimă ce ar fi putut suferi. Deoarece Conştienţa este adevărata noastră natură, este uşor de văzut că, cu cât noi suntem mai conştienţi de identificările noastre, cu atât există mai puţină identificare. Aşadar, conştientizarea este cheia dezidentificării şi a libertăţii. Aceasta este semnificaţia înţelegerii că noi suntem pura Conştienţă.Diagrama următoare ilustrează conceptele discutate în acest capitol. Dezidentificarea este procesul de a înţelege, de a deveni conştienţi, de a investiga în interiorul Realităţii şi de a vedea limpede. Acestea vor fi discutate mai pe larg în Partea 3.

119

Capitolul 12 Capitolul 12 Non-dualitatea, religia şi credinţa

Capitolul 12

Non-dualitatea, religia şi credinţa Există o enormă diferenţă între natura învăţăturilor non-dualităţii şi cea a religiilor. În formele cele mai pure ale non-dualităţii nu există teologie, în timp ce teologia este baza religiei. Prin teologie înţeleg un sistem de credinţă ce conţine conceptele determinante pe care le are cineva pentru a crede Adevărul, dar care nu pot fi verificate prin propria experienţă a individului.Sistemele de credinţă, chiar prin natura lor, sunt adesea divizibile şi exclusiviste, deoarece teama de un alt sistem poate fi chiar mai mare decât teama de moarte. Atunci când un sistem, precum unul religios sau ideologic, se pretinde singurul corect, susţinătorii săi încearcă să elimine competiţia, prin încercarea de a converti, exclude sau distruge adepţii celuilalt sistem. Creştinii au încercat să convertească toate populaţiile la creştinism, iar atunci când oamenii au opus rezistenţă, ei au fost deseori omorâţi (de exemplu, Cruciadele creştine şi Inchiziţia). S-au purtat războaie crude între protestanţi şi catolici şi aceştia încă se mai omoară şi în zilele noastre. Creştinii, musulmanii, hinduşii şi cei de religie Sikh se terorizează zilnic unii pe alţii, cu atacuri de guerila. Hitler şi naziştii au încercat să extermine evreii. În ultimii ani, ţările capitaliste şi comuniste au evitat cu greu să se anihileze unele pe altele, folosind armele nucleare.Însă atâta vreme cât Adevărul transcende conceptele, Adevărul nu poate fi conceptualizat. Non-dualitatea, ca învăţătură, conţine multe concepte, însă toate sunt indicatori ai Adevărului, indicatori ce pot fi verificaţi prin propria noastră experienţă. Dacă credem în mod greşit conceptele ca fiind însuşi Adevărul, acest fapt ne împiedică să înţelegem Adevărul. În sfârşit, singura valabilitate a oricărui concept se află în utilitatea lui de a aduce trezirea şi sfârşitul suferinţei.

120

Noi putem totuşi să dăm o definiţie generală valabilităţii celor două tipuri de concepte, cele care neagă ceea ce este fals şi cele ce care afirmă ceea ce este adevărat. Primul dintre ele arată întotdeauna spre ceea ce este fals, în timp ce al doilea arată spre ceea ce este adevărat. Conceptele care afirmă ceea ce este adevărat pot fi indicatori amăgitori. De exemplu, a afirma că Conştiinţa este infinită implică două lucruri: 1) Conştiinţa poate fi descrisă în termeni conceptuali şi 2) Conştiinţa nu are limite. Nici unul dintre aceste concepte nu se aplică Conştiinţei, care se află dincolo de toate conceptele. Pe de altă parte, conceptele care neagă ceea ce este fals pot fi indicatori folositori. De exemplu, afirmaţia “Conştiinţa nu este un concept, un obiect, o entitate.” exprimă limpede că Ea nu poate fi descrisă de nici un termen conceptual. Un indicator negativ foarte folositor este afirmaţia că nu există individualităţi. Capitolul 21 descrie negaţia ca pe un mijloc pentru dezidentificare.Deoarece conceptele sunt folosite doar pe post de indicatori, este limpede că două sisteme conceptuale pot fi ambele indicatori eficienţi ai Adevărului, dar de fapt pot să se contrazică în totalitate unul pe celălalt. Aceasta ar trebui să-l îngrijoreze pe cel care înţelege scopul conceptelor. Care este sistemul conceptual pe care-l acceptă cineva, va depinde de cât de eficient indică acesta Adevărul în ochii intuitivi ai unui discipol. De aceea, sisteme conceptuale diferite vor fi atracţia diferiţilor indivizi. Două exemple clare de posibile sistemele conceptuale eficiente sunt: învăţătura lui Ramesh, care accentuează înţelegerea profundă în absenţa creatorului, în comparaţie cu învăţătura lui Ramana Maharishi, care accentuează introspecţia în interiorul entităţii “eu”, pentru a-i descoperi absenţa. Învăţătura aleasă depinde de caracteristicile personalităţii individului. (De fapt, acest curs este o combinaţie realizată din cele două învăţături.) Alte exemple ale învăţăturii non-dualiste sunt cele ale lui Ch’an şi al Budismului Zen, care sunt mai curând privite ca fiind sisteme de indicatori pentru experienţa non-duală, decât un Adevăr literal de orice fel.Deoarece învăţătorul trezit nu este un individ ci este un organism corp-minte prin care Conştiinţa funcţionează spontan şi impersonal, din punctul de vedere al învăţătorului (de exemplu, Conştiinţa) nu există un sentiment personal de obligaţie, de responsabilitate sau de loialitate (deşi ele vor exista adesea din punctul de vedere al discipolului), deci nu există nici o preocupare dacă o anumită persoană va accepta sau nu învăţătura. Totuşi, deoarece un sistem conceptual de indicatori ai Adevărului poate fi eficient numai dacă este înţeles de către discipol ca experienţă câştigată prin învăţarea organismului corp-minte, învăţătura va deveni în mod natural mai uşoară şi mai concentrată. Paradoxal, dar pe măsură ce învăţătura devine mai simplă şi mai concentrată, tot mai mulţi oameni vor fi îndepărtaţi de la ea şi mulţi alţii vor fi atraşi de ea.În completare, deşi credinţele spirituale nu pot fi adevărate, nici măcar un sistem conceptual nu poate satisface dorul de întreg, dor ce se află în mod irezistibil în spatele tuturor căutărilor spirituale. Numai o vedere limpede poate satisface aceasta şi în sfârşit, numai o vedere clară poate conduce spre înţelegerea că individualitatea nu există. Datorită intuiţiei care ne atrage constant spre această înţelegere, orice practică bazată mai mult pe gândire decât pe introspecţie trebuie să lupte pentru a ignora această atracţie. Mai mult, orice sistem de credinţă este în mod constant antrenat într-o competiţie cu alte sisteme de credinţă, perfecţionate. Rezultatul este că orice sistem de credinţă, pentru a fi susţinut, cere un efort constant pentru protejarea, întărirea şi susţinerea lui. Acest efort întăreşte în mod invariabil sentimentul separării, pe care sistemul de credinţă se presupune că-l dizolvă.

Capitolul 13

121

Capitolul 13 Câteva metafore utile

13.1 Visul

13.2 Filmul

13.3 Păpuşa şi robotul

13.4 Oceanul

13.5 Spinul

13.6 Electricitatea şi aparatul electric

13.7 Obiectul de aur

13.8 Praful în raza de lumină

13.9 Oglinda

13.10 Şarpele şi funia

13.11 Mirajul

13.12 Borcanul şi spaţiul în care el există

Capitolul 13

Câteva metafore utile

Discutând despre metafizica manifestării, este foarte util pentru înţelegerea

noastră să folosim analogiile luate din viaţa de zi cu zi. Aceasta deoarece Sursa

manifestării nu poate fi descrisă în termeni conceptuali. Ea poate fi doar

indicată şi analogiile sunt indicatori folositori.

13.1 Visul

Suntem cu toţii familiarizaţi cu caracteristicile de bază ale viselor noastre din timpul somnului. Înainte de începutul visului, există un somn profund, cu absenţa conştientizării sale. Visul apoi izbucneşte ca o floare, cu oameni, peisaje, clădiri, avioane; o întreagă lume creată într-o clipă. Pe parcursul visului, care poate dura numai câteva secunde sau minute, pot apărea oameni, pot dispărea sau pot muri, se pot lovi, pot să se prăbuşească sau arde clădiri, se pot forma, modifica sau dispărea oceane. Pot să aibă loc drame de orice tip, inimaginabile, cuprinzând frumuseţe, iubire, crime, ură, teroare şi pofte. Totuşi, fiecare vis are invariabil o

122

figură principală, o reprezentare a lui “eu”. Forma acestei reprezentări a „eu-ului” trezit poate fi diferită şi ne este clar imediat ce figură este reprezentată de „eu” şi care nu este.Manifestarea sau visul trezit este similară în multe privinţe cu visul din somn. Atât timp cât pura obiectivitate nu poate exista fără pura Subiectivitate, universul nu poate exista fără sensibilitatea de a-l observa, deşi visul din somn nu poate apărea fără a conţine în interiorul său vreo reprezentare a organismului corp–minte, pe care să o observe. Atunci când universul apare, el apare în întreaga sa prezenţă, fără a necesita ca eonii evoluţiei să apară înaintea sensibilităţii. De fapt, el nu poate chiar să apară fără obiectele simţite, care sunt parte din el. El este iluzoriu, în sensul că trezirea (iluminarea) arată că universul nu este real, ci este doar o reflexie sau o umbră a singurii Realităţi, care este Conştiinţa. El este un epifenomen al Conştienţei, total dependent de Ea şi nu are o existenţă separată.Înţeleptul vede lumea aşa cum un visător lucid îşi vede visul. Ambii văd că visul nu este real, se dezidentifică de el şi îi sunt doar martori. Diferenţa este aceea că înţeleptul observă pura Conştienţă impersonală, în timp ce visătorul lucid încă se crede pe sine a fi visător.În visul trezit, ca şi în visul din somn, toţi ce sunt aparent indivizi separaţi, sunt doar figuri din vis, fără nici o voinţă proprie sau liber arbitru. O figură din vis este pur şi simplu visată şi ei îi lipseşte în întregime orice realitate independentă. În mod normal, ne credem ca fiind noi înşine visătorul din visul din somn, dar este incorect. Nu există nici un visător, nici în visul din somn, nici în visul trezit. Ambele vise sunt doar aparenţe în interiorul Conştienţei. Din cauza acesteia, este o eroare să ne gândim la Conştiinţă ca un visător, atât timp cât Conştiinţa nu este o entitate sau un obiect. Atunci când individul îşi priveşte sinele ca fiind real, este un caz al unei identităţi greşite. Adevărata identitate (Conştiinţa) devine vizibilă atunci când se produce trezirea. În acel moment, devine evident că visul nu a fost niciodată real, singura realitate fiind întotdeauna numai Conştiinţa.

13.2 Filmul

Într-un fel, metafora filmului impresionează mai profund iluzia manifestării şi apoi poate fi mai bună decât metafora visului, pentru a produce şocul necesar inducerii trezirii.Noi, ca individualităţi, nu suntem nimic altceva decât figuri pe un ecran. Nu avem mai multă realitate, independenţă sau voinţă decât imaginile proiectate pe ecran. Tot ceea ce pare gând, sentiment sau acţiune este de fapt înregistrat pe filmul prin care Lumina Conştiinţei străluceşte şi proiectează imaginile pe ecranul Conştiinţei. Absurditatea situaţiei noastre este clarificată la gândul că doar o imagine pe un ecran poate să se lupte pentru succes, să tânjească după realizare sau să-i caute sursa! În plus, toate acestea par să se întâmple, nu datorită faptului că imaginile fac ceva, ci pentru că totul este înregistrat pe film! Filmul este analog cu domeniul transcendental al lui Platon sau al lui Goswami (Secţiunea 7.1), ori cu holomişcarea lui Bohm (Secţiunea 8.1), iar lumina şi ecranul sunt similare cu adevărata noastră natură, care este pura Conştiinţă. Lumina şi ecranul nu sunt afectate deloc de film şi de imagini. Imaginile apar din neant, îşi fac dansul şi dispar înapoi în neant, fără nici o urmă.

13.3 Păpuşa şi robotul

Această metaforă este asemănătoare cu cea a filmului. Organismul corp-minte nu este nimic altceva decât o păpuşă ce se mişcă în conformitate cu calea pe care este împinsă de sforile sale (de exemplu, prin gândurile şi impulsurile din domeniul transcendental) şi conform cu construcţia sa mecanică (condiţionările sale). O

123

versiune mai contemporană ar fi cea a unui robot, care funcţionează în conformitate cu instrucţiunile şi cu programarea sa. Ambele metafore ilustrează un punct important şi anume că gândurile pot veni din domeniul transcendental sau din memorie. Nici păpuşa şi nici robotul nu pot iniţia nici un gând sau acţiune proprie. Nu există nici o necesitate de a fi preocupat de aceasta, pentru că tu nu eşti organismul corp-minte, tu eşti ceea ce este conştient de organismul corp-minte.

13.4 Oceanul

O metaforă folositoare pentru a ne ajuta în creionarea relaţiei dintre fenomenalitate (pura obiectivitate) şi Noumenalitate (pura Subiectivitate) este aceea a valurilor de pe suprafaţa unui ocean. Valurile (fenomenon) nu pot exista fără ocean (Noumenon). Oceanul, în adâncurile sale este tăcut, liniştit şi neperturbat. Valurile, furtunile şi spuma valurilor ce se sparg de ţărm, se nasc la suprafaţă, fără a perturba adâncurile. În mod asemănător, Noumenalitatea nu este perturbată de activitatea frenetică şi fără de înţeles a fenomenalităţii. Fiecare val este alcătuit dintr-o creastă şi o bază şi una nu poate apărea una fără cealaltă, precum toate părţile opuse, inseparabile, ale fenomenalităţii trebuie să apară împreună. Atunci când oceanul se identifică cu un val şi valul însuşi crede că este separat de alte valuri şi de oceanul însuşi, apare iluzia individualităţii. Aceasta este ignoranţa. Când identificarea se sfârşeşte şi se produce trezirea, este limpede că există numai oceanul (Conştiinţa) şi întotdeauna a existat numai oceanul.

13.5 Spinul

Dacă un spin intră în picior (dacă conceptul individual al “eu”-lui intră în minte), alt spin (concept) poate fi folosit pentru a-l scoate pe cel dintâi. Spinul trebuie să fie ascuţit şi trebuie să fie abil folosit pentru a fi eficient. Un spin bont va ţinti într-un loc greşit şi nu va face decât să mutileze piciorul. Un spin moale, deci care nu răneşte, va fi ineficient. O colecţie mare de spini va conduce numai la confuzie şi tulburare, în special dacă atenţia este mai curând îndreptată numai pe colecţionarea spinilor, decât pe folosirea celui mai bun pentru a-l scoate pe cel înfipt în picior. Spinii înşişi nu sunt Adevărul, deci după ce primul spin a fost scos, ambii spini sunt aruncaţi. Nu putem descrie Adevărul folosindu-ne de concepte, dar putem folosi concepte pentru a le îndepărta pe cele false şi a indica înspre Adevăr. Atunci când Adevărul este dezvăluit, toate conceptele devin irelevante şi ele pot fi aruncate.

13.6 Electricitatea şi aparatul electric

Un aparat electric (corpul uman) este un obiect inert, care vine “la viaţă” atunci când electricitatea (Conştiinţa) curge prin interiorul lui (se identifică cu el). În absenţa electricităţii, aparatul electric este “mort”.

13.7 Obiectul de aur

Aurul dintr-o brăţară este acelaşi cu aurul dintr-un inel. Numai forma este diferită. Dacă brăţara şi inelul se topesc, formele se schimbă, dar încă avem aurul, care este neschimbat. Aurul este analog cu pura Conştiinţă, în timp ce formele brăţării şi ale inelului sunt similare cu manifestarea.

13.8 Praful în raza de lumină

124

O rază de lumină este invizibilă până când loveşte ceva ce o reflectă. Conştiinţa (raza de lumină) se percepe pe sine reflectându-se în manifestare, care este de asemenea a ei. Conştiinţa îşi vede propria lumină reflectată de ea însăşi şi este prin urmare conştientă de sine.

13.9 Oglinda

O oglindă ideală (pura Conştienţă) este invizibilă şi reflectă imagini (manifestarea), fără a fi afectată de ele. Fără oglindă nu ar exista imagini (percepţie) şi fără imagini, prezenţa oglinzii nu ar fi vizibilă.

13.10 Şarpele şi funia

În obscuritate (ignoranţa), o funie (manifestarea) poate fi percepută greşit ca fiind un şarpe (o lume separată de sine) şi poate rezulta frica. Atunci când lumina strălucitoare (Conştiinţa) se aprinde, funia poate fi văzută aşa cum este (nimic altceva decât Conştiinţa însăşi). Această metaforă poate fi de asemenea folosită pentru a ne referi la ego (şarpele), care este văzut ca fiind nimic altceva decât Conştiinţa (funia) după trezire.O variantă a acestei metafore este ego-ul văzut ca pe funia însăşi (nu şarpele). Pe parcursul paşilor făcuţi spre trezire, funia este arsă în focul Conştienţei. După trezire, rămâne numai funia arsă. Ego-ul încă mai persistă însă nu are nici o putere să oblige sau să lege pe cineva. Acest ego lipsit de puterea ego-ului este rămăşiţa identificării Conştiinţei cu organismul corp-minte, ce este necesar organismului pentru a supravieţui.

13.11 Mirajul

Mirajul din deşert (manifestarea), aşa cum este văzut de la distanţă (din

ignoranţă), pare a fi apă, dar fiind mai aproape (după trezire), este văzut ca

fiind o reflectare a razelor de soare (Conştiinţa).

13.12 Borcanul şi spaţiul în care el există

Spaţiul (Conştiinţa), în care un borcan (entitatea “eu” din ficţiune sau lumea) există, nu este afectat de borcan. Acelaşi spaţiu există în afară, înăuntru şi interiorul pereţilor săi (este imanent). Atunci când borcanul se sparge (se produce trezirea), spaţiul din interiorul borcanului şi cel al pereţilor este văzut ca fiind acelaşi cu spaţiul din exterior.

Capitolul 14 Capitolul 14 Spaţiu, timp, cauzabilitate, destin

14.1 Conceptele de spaţiu şi timp

125

14.2 Non-localizarea în timp şi spaţiu

14.3 Conceptul de cauzalitate

14.4 Natura legilor

14.5 Conceptul de destin

14.6 Noi suntem deja aici, acum

14.7 Maya, hipnoza divină

Capitolul 14

Spaţiu, timp, cauzabilitate, destin

14.1 Conceptele de spaţiu şi timp

Conştiinţa este tot ceea ce există. Realitatea Prezenţei Conştiente nu este un concept. Este orice altceva. Spaţiul este un concept, care nu este mai adevărat decât obiectele ce apar în interiorul lui. Conceptul celor trei dimensiuni ale spaţiului permite să apară conceptul obiectelor tridimensionale. Natura conceptuală a spaţiului este clarificată dacă ne gândim la diferenţa dintre conceptele “chiar aici” şi “aici”. Conceptul “chiar aici” implică conceptul “acolo”, care este echivalent cu “nu chiar aici”. Aşadar, întregul indivizibil al lui “aici” a fost împărţit prin conceperea sa ca fiind alcătuit din două părţi, chiar aici şi acolo. Fără conceptul de spaţiu, există numai integralitatea lui aici.Fără conceptul spaţiului tridimensional, nu există conceptul profunzimii tridimensionale, astfel că toate formele spaţiale apar în minte la aceeaşi “profunzime”. Putem vedea ce înseamnă aceasta, considerând diferenţa dintre profunzimile spaţiale la care apar gândurile şi obiectele “exterioare”. Atâta vreme cât nu există nici o diferenţă intimă între gând şi percepţie (vezi Secţiunea 9.1), fără conceptul de spaţiu, gândurile şi obiectele apar la aceeaşi profunzime.În spaţiu, cadrele succesive (de exemplu, în teoria cuantică, cele cauzate de succesiunea colapsurilor funcţiei de undă) formează o succesiune ce permite să apară conceptul de timp. Conceptul de timp este complementar celui de spaţiu şi formează a patra dimensiune, care este perpendiculară pe cele trei dimensiuni spaţiale. Deoarece conceptul de timp depinde de conceptul de schimbare, avem echivalenţele timp═schimbare═durată═succesiune. La fel ca şi spaţiul, devine clar că şi timpul este numai un concept, dacă comparăm conceptul “acum” cu conceptul “chiar acum”. Conceptul “chiar acum” implică conceptul “atunci”, care este echivalent cu “nu chiar acum”. Întregul indivizibil al lui “acum” a fost spart în două părţi, “chiar acum” şi “atunci”. Fără conceptul de timp, există un singur întreg al lui “acum”. O încercare binecunoscută de a indica realitatea, care transcende conceptul spaţiu-timp, este cartea scrisă în 1971 de Ram Dass, intitulată “Fii aici acum”. (După cum se spune, la acel timp a fost cea de a treia carte, ca popularitate, după Biblie şi Manualul de îngrijire a sugarului al doctorului Spock).Conceptul de timp depinde de fenomenul memoriei, fără de care nu am putea compara cadrele succesive şi aşadar nu am putea forma conceptul de schimbare. Fără schimbare nu există trăire, deci toate gândurile, sentimentele, senzaţiile şi percepţiile sunt concepte ce depind de memorie ca fiind baza lor. Timpul poate fi conceptual împărţit în două mari părţi, trecut şi viitor, care sunt perechi opuse inseparabile (aceasta este o divizare mult mai convenţională decât divizarea în “acum” şi “atunci”, aşa cum a fost făcută în paragraful anterior). Conceptul lui “acum” nu devine nimic altceva decât o graniţă între

126

trecut şi viitor. Fără conceptele de timp şi spaţiu, este imposibilă o conceptualizare în continuare, în special pentru entitatea conceptuală “eu”.Vom vedea la un moment dat numai o porţiune din spaţiul tridimensional (un cadru) şi toate celelalte porţiuni de timp vin într-o succesiune pe care noi o numim trecerea timpului. Limitările mecanismului de percepţie ne împiedică să vedem simultan toate “feliile”. Dacă am putea să le vedem în acelaşi timp, nu s-ar mai naşte conceptul de timp. (Există o expresie remarcabilă: ”Timpul este ceea ce ţine totul ca să se întâmple o dată”). Noi putem avea viziunea viitorului, chiar în mod surprinzător al unuia “real”, dar aceste viziuni se întâmplă întotdeauna în prezent. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vieţile trecute, pentru cine este dăruit cu abilitatea de a le vedea. Aceste exemple ne arată că “trecutul” şi “prezentul” nu există ca perioade separate, ci trebuie să existe chiar acum în prezent, care este singurul “timp” ce există.Prin urmare, nu există nici o realitate obiectivă în afara minţii pentru spaţiu şi nici pentru obiectele din interiorul lui şi nu există nici o realitate obiectivă în afara minţii pentru timp şi nici pentru obiectele din interiorul lui. (vezi Secţiunea 9.1). Orice trecut sau viitor care există, există numai în mintea cuiva. Dacă el există numai în minte, este considerat a fi subiectiv. Dacă există în mai multe minţi şi există un acord între ele, este considerat a fi obiectiv (vezi Secţiune 9.3). Totuşi, nu trebuie să uităm că existenţa altor minţi nu este nimic altceva decât un concept (vezi Secţiunea 9.1).Am văzut că spaţiul tridimensional este conceptualizat în întregime în fiecare moment, fiecare clipă fiind un punct de-a lungul celei de a patra dimensiuni a timpului. Acum ne putem imagina că vedem întreaga a patra dimensiune a timpului dintr-un singur punct de-a lungul celei de a cincea dimensiuni abstracte, care este perpendiculară pe a patra dimensiune a domeniului spaţiu-timp. Din fiecare punct în această a cincea dimensiune, toate evenimentele din trecut şi viitor sunt văzute că există în acelaşi timp, acum. Modul obişnuit de a spune aceasta este că mintea este non-localizată în timp, de exemplu evenimentele din “trecut” şi din “viitor” îi sunt disponibile în prezent.

14.2 Non-localizarea în timp şi spaţiu

În Secţiunea 9.1 am introdus conceptul minţii localizate sau individuale. Am spus că mintea nu se află în domeniul spaţiu-timp, ci că spaţiul şi timpul sunt concepte în interiorul minţii. Apoi am spus că mintea localizată apare “înăuntrul” Conştiinţei non-localizate, dar acel “înăuntru” nu înseamnă spaţiu-timp. Acum introducem un concept mai general, acel al minţii non-localizate. Prin minte non-localizată înţelegem mintea localizată, ce apare în interiorul contextului Conştiinţei non-localizate. Aceasta este o definiţie mult mai precisă pentru mintea non-localizată, decât cea dată în Secţiunea 5.2. Non-localizarea minţii în timp poate fi înţeleasă dacă evenimentele sunt proiectate în interiorul minţii din holomişcare (vezi Secţiunea 8.1.) care, din cauza completitudinii sale, conţine tot ceea ce potenţial se poate întâmpla oriunde în univers, în timpul oricărei epoci. Mărturia pentru non-localizarea în timp este dată în cartea scrisă de Russel Targ şi Jane Katra, “Miracolele minţii”, şi a fost specificată în Secţiunea 5.2.Non-localizarea minţii în spaţiu a fost de asemenea citată în Secţiunea 5.2. Ea poate fi explicată dacă evenimentele din orice loc din spaţiu sunt proiectate de holomişcare în interiorul minţii.Non-localizarea ar putea fi de asemenea explicată, în ultima parte, prin prezenţa aşa-numitului corp subtil, care este un corp non-fizic ce este asociat corpului fizic, dar care poate fi din punct de vedere spaţial mult mai întins (vezi de exemplu, Richard Gerber, “Medicina vibraţională” 1988). Unii oameni cu abilităţi psihice sunt capabili să “vadă” corpul subtil ca pe o aură şi pot să-l observe cum se dilată şi se contractă odată cu dilatarea şi contractarea conştienţei sale. (Este posibil ca unii cititori ai acestui curs să aibă astfel de calităţi). Legile ce guvernează corpul subtil, care nu sunt cunoscute, pot să-i permită să fie non-localizat atât în timp cât şi în spaţiu. Atâta vreme cât noi nu ştim aproape nimic despre el, nu putem spune dacă non-localizarea sa este limitată sau dacă

127

poate fi sensibil la toate fenomenele ce au existat şi vor exista vreodată.Par să existe două tipuri de non-localizare în spaţiu. Un tip, precum vederea la distanţă, este aparent independentă de distanţă. Targ şi Katra afirmă în Miracolele Minţii că precizia şi rezoluţia vederii la distanţă s-a arătat că nu sunt afectate până la 10 000 mile. Acest tip de non-localizare ar putea fi explicat dacă aceste fenomene sunt proiecţiile din holomişcarea lui Bohm, care transcende domeniul spaţiu-timp şi în care toate evenimentele posibile au reprezentări abstracte, ce sunt independente de timp şi de spaţiu. Pe de altă parte, unele fenomene non-localizate slăbesc pe măsură ce distanţa creşte. (Din cauza acestei dependenţe faţă de distanţă, nu putem spune că astfel de fenomene sunt non-localizate într-un sens strict. Totuşi, vom continua să punem laolaltă astfel de fenomene ale minţii, în aceeaşi categorie a non-localizării). Un astfel de exemplu este pacea şi liniştea ce sunt trăite în mod obişnuit în prezenţa unui mare yoghin sau a unui grup de persoane ce meditează (discuţia continuă în Capitolul 16), dar care descresc rapid cu creşterea distanţei. Acest tip de non-localizare ar putea fi explicat prin suprapunerea aurelor sau a corpurilor subtile, care descresc cu distanţa, datorită mărimii lor finite.

14.3 Conceptul de cauzalitate

Se pare că legea cea mai bine stabilită în fenomenologie este legea cauzalităţii, care afirmă că prezentul şi viitorul sunt determinate de trecut. De fapt, în fiecare zi a vieţii noastre folosim în mod obişnuit o formă mult mai restrictivă a acestei legi, care afirmă că un set de evenimente sigure, izolate, (precum hotărârea noastră de a face acest curs) la un moment dat determină un alt set de evenimente izolate într-un timp viitor (participarea voastră activă, la acest curs). Totuşi, atâta vreme cât viitorul şi trecutul sunt ficţiuni conceptuale, ele de fapt nu pot fi produse de nici o lege a cauzalităţii. Dacă toate evenimentele există în momentul prezent (acesta este conceptul de destin, pe care-l vom discuta detaliat puţin mai încolo), nu există nici o ocazie sau nevoie pentru o lege separată a cauzalităţii. Pe deasupra, chiar dacă toate evenimentele nu au existat în clipa prezentă, ar fi imposibil să fie izolate de un eveniment sau de toate celelalte evenimente ce l-au precedat (de exemplu, este imposibil să separi decizia ta de toate celelalte evenimente precedente din viaţa ta şi de toate evenimentele din viaţa tuturor celor care te-au influenţat). Aşadar, această formă a cauzalităţii, mult mai restrictivă, este dublu neîntemeiată, deoarece ea cere nu numai ficţiunile din trecut şi viitor, dar şi iluzia izolării de un eveniment din domeniul spaţiu-timp. Aceasta are consecinţe profunde în ceea ce priveşte conceptul nostru de liber arbitru. Conceptul de liber arbitru este identic cu conceptul “eu”, de voinţă liberă, de sine individual care-şi poate aduce cu sine satisfacţia dorinţelor. Aceasta depinde de conceptul că există un individ ce este separat şi izolat de restul universului (vezi Secţiunea 5.10 şi Secţiunea 5.11), care poate să-şi aleagă propriile sale dorinţe (ale cărui dorinţe nu sunt afectate de cauzalitate), şi încă, care poate controla spre satisfacţia sa, lanţul cauzal al evenimentelor, pentru a-şi satisface dorinţele. Totuşi, fiecare cauzalitate este întemeiată, în cazul în care nu există separare, individ izolat cu dorinţe liber alese sau este neîntemeiată, în care caz nu există nici o posibilitate ca un “eu” conceptual să fi cauzat vreodată să se întâmple ceva.Cunoaştem din fizica cuantică că în interiorul iluziei timpului este imposibilă cauzalitatea strictă, din cauza naturii probabilistice a teoriei cuantice. Indiferent de probabilitatea ce există, aceasta nu afectează discuţia noastră despre liberul arbitru şi despre individ, deoarece tocmai am văzut că deşi cauzalitatea este sau nu întemeiată, conceptul de individ este neîntemeiat.Doctrina cauzalităţii, cuplată cu cea a separării, a dorinţei libere, a entităţii “eu”, este doctrina karmei. Această doctrină afirmă că, cauzalitatea asigură faptul că toate alegerile pe care noi le-am făcut în vieţile noastre trecute determină ceea ce ni se întâmplă astăzi şi împreună cu toate alegerile pe care le vom face astăzi şi în viitor, ne vor determina ceea ce ni se va întâmpla în vieţile viitoare (conceptul reîncarnării este o

128

componentă esenţială a doctrinei karmei). Cineva poate crede că conceptul voinţei sau al liberului arbitru ar putea furniza posibilitatea scăpării de karma trecută, deoarece ne-ar permite să începem un nou lanţ de evenimente cauzale, care nu sunt cuplate cu trecutul. Totuşi, aşa cum am văzut, credinţa în liberul arbitru este incompatibilă cu credinţa în cauzalitate. Credinţa în liberul arbitru, cuplată cu cea în cauzalitate, rezultă doar în sentimentul de vinovăţie şi de regret pentru acţiunile trecute şi frica faţă de consecinţele viitoare. Credinţa în karmă este probabil responsabilă în sens mai larg pentru eforturile religioase ale multor oameni religioşi, în mod particular în ţările hinduse, care încearcă să renunţe la lume şi la lucruri materiale, pentru a scăpa din inexorabila roată a reîncarnărilor şi a sclaviei. Ei nu reuşesc să înţeleagă că adevărata cauză a sclaviei este sentimentul individualului “eu” şi la acesta trebuie să se renunţe. Totuşi, este zadarnic să-i cerem entităţii “eu” să renunţe la ea însăşi, deoarece încercând să renunţe la ea însa, ea se reafirmă pe sine. Singura adevarata renunţare este dispariţia spontană a “eu-lui” conceptual. Cu toate acestea, aşa cum vom vedea în Capitolul 21, negarea “eu-ului” este o practică spirituală valoroasă, ce poate să aline suferinţa şi să dezvăluie adevărata noastră natură şi pe cea a manifestării.Din această discuţie, vedem că orice cauză adevărată trebuie să fie un obiect sau un eveniment izolat, separat (o imposibilitate evidentă), aşa cum am văzut mai sus. Aşadar, conceptul separării este o parte intrinsecă a conceptului cauzalităţii. Am mai văzut că conceptele separării şi al cauzalităţii sunt părţi intrinseci ale conceptelor liberului arbitru şi voinţei. Acum putem vedea de ce individul are aşa o mare dificultate în negarea acestui concept al cauzalităţii. Dacă cauzalitatea este reală, atunci aşa sunt şi separarea şi liberul arbitru, componentele esenţiale ale ego-ului. Ego-ul insistă asupra cauzalităţii, deoarece el îşi justifică propria sa existenţă!

În conceptul obişnuit al cauzalităţii, trecutul este cel ce determină viitorul. Acest

concept este arbitrar şi este ţinut numai din cauză că trecutul se presupune a fi

cunoscut în timp ce viitorul este necunoscut şi atunci există dorinţa de a prezice şi de

a controla întâmplările din viitorul necunoscut, pe baza evenimentelor trecute

cunoscute. Totuşi, aşa cum am văzut, conceptul cauzalităţii întăreşte conceptul

individualităţii, care are dorinţa de a exercita un anume control asupra viitorului

necunoscut. Am putea pune întrebarea: “Este posibil ca viitorul să determine

prezentul, mai degrabă decât trecutul determină viitorul?” Nu există un motiv

ştiinţific pentru care să nu se poată. De fapt există două tipuri de soluţii pentru

ecuaţia lui Schrödinger, soluţii “întârziate” şi soluţii “în avans”. Soluţiile întârziate

descriu evenimentele viitoare, ca fiind rezultatul evenimentelor trecute. Soluţiile în

avans descriu evenimentele trecute ca urmând celor din viitor. Ambele tipuri de

soluţii apar din cauză că toate legile fizicii microscopice sunt valabile atât în direcţia

timpului înainte cât şi înapoi. Totuşi, soluţiile în avans sunt întotdeauna înlăturate ca

fiind “non-fizice”, deoarece pentru a le folosi, mai întâi ar trebui să avem nevoie de

129

unele cunoştinţe din evenimentele viitoare şi cu ele am putea prezice trecutul, pe

care deja îl cunoaştem. Prin urmare, acest fapt părăseşte întrebările filozofice fără

răspuns, viitorul determină trecutul sau trecutul determină viitorul sau acesta este în

întregime determinat? Desigur, astfel de întrebări îşi pierd caracterul presant atunci

când este înţeles că timpul însuşi nu este decât un concept.

14.4 Natura legilor

În cele din urmă se presupune că există în mod obişnuit trei tipuri de legi:a) Legile lui Dumnezeu. Chiar dacă cele mai multe religii accentuează puternic diverse legi ca fiind ordonate de către Dumnezeu, putem vedea acum că astfel de legi nu pot fi ale lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu este doar un alt nume pentru Nemanifestat (vezi Secţiunea 10.1), deoarece Nemanifestatul (Noumenon) transcende toate conceptele. Din contra, ele sunt cu adevărat legi ale oamenilor, aşa cum sunt descrise mai jos.b) Legile naturii. Acestea sunt legile pe care savanţii caută să le "descopere". Ele sunt descrieri matematice (concepte) ale anumitor regularităţi observate în lumea manifestată. Prin urmare, pe măsură ce observaţiile se schimbă şi devin mult mai rafinate, aşa se întâmplă şi cu legile.c) Legile oamenilor. Acestea sunt reguli de comportament, care sunt conceptualizate de societate, pentru a crea şi a menţine ordinea şi pentru a conserva structura de putere existentă.Aşa cum am văzut în secţiunea anterioară, legea cauzalităţii este doar un concept. Acum vedem că toate legile nu sunt nimic altceva decât concepte. Dacă legile există cu adevărat separat de concepte, ele ar fi parte a realităţii obiective. Dar am văzut că realitatea obiectivă nu poate fi niciodată probată că există (vezi Secţiunea 1.1), şi de fapt, ipoteza sa produce paradoxuri în interpretarea teoriei cuantice (vezi Secţiunile 6.9 şi 6.10). Aşadar, putem presupune pentru siguranţă că legile sunt mai degrabă concepute decât descoperite.

14.5 Conceptul de destin

Am văzut că deşi cei mai mulţi dintre noi nu pot vedea direct trecutul şi viitorul, ei nu pot fi separaţi de prezent, dacă realitatea este caracterizată de integralitate. Conceptul care arată că atât viitorul cât şi trecutul există în prezent este fixat şi de neschimbat, este conceptul de destin. O analogie folositoare aici este cea din metafora filmului (vezi Secţiunea 13.2). Datorită completitudinii, destinul este o parte integrală din conceptul holomişcării lui Bohm (Secţiunea 8.1) şi din alte domenii transcendentale. Destinul nu permite nici un loc pentru liber arbitru sau pentru voinţă şi pornind de aici nu poate exista un creator individual. Fiecare detaliu al viitorului, inclusiv fiecare gând, sentiment şi senzaţie pe care noi le vom avea, este deja prezent în acest tablou. Totul există acum. Cei mai mulţi dintre noi nu pot vedea aceasta ca întreaga parte a planului. Dacă noi am fi fost cu toţii capabili să vedem aceasta, jocul şi manifestarea ar înceta. Chiar dacă înţelepţii iluminaţi, ei înşişi, nu sunt în stare să vadă toate detaliile, unii dintre ei au un sentiment intuitiv că “există peste tot” (aşa zice Ramesh) şi nimic ce se întâmplă nu este niciodată pierdut.Conceptul de “eu”, ca gânditor sau creator, nu poate explica anumite mistere. Mulţi oameni s-au mirat de ce au fost conduşi să facă în trecut unele alegeri ce păreau a fi aşa de nevinovate în acel moment, dar care au condus mai târziu la coincidenţe

130

remarcabile. Aproape toţi oamenii s-au mirat de cât de asemănătoare au fost unele evenimente întâmplătoare ce au contribuit mai târziu la convergenţe fericite sau la sincronizări. Ambele situaţii sugerează conceptul de destin şi sentimentul de uimire, pe care ele le inspiră, reprezintă mintea ce începe să piardă unele din puterile sale asupra conceptului referitor la cum “ar trebui” să funcţioneze lumea, permiţând aşadar intuiţiei să dezvăluie ceva cu totul nou.Conceptul de destin poate fi acceptabil pentru unii căutători, dar nu şi pentru alţii. Nu are importanţă, căci el este un concept pur metafizic, ce nu poate fi verificat în mod empiric. Am folosit deja conceptul alternativ care spune că totul se petrece complet de la sine (fără cauză). În acest al doilea concept nu există loc pentru creatorul personal sau pentru liberul arbitru, aşa cum nu există nici în conceptul de destin. Pe deasupra, este uşor de verificat doar privind cum toate gândurile apar spontan, inclusiv gândul de a alege sau de a face ceva. Am văzut deja că simpla valoare spirituală pe care o are un concept este eficacitatea sa în a indica spre adevăr, însă eficienţa sa depinde de compatibilitatea în raport cu intuiţia şi cu experienţa, şi este acceptat în mod diferit de către individ. A accepta conceptul de destin cere ca intuiţia să fie capabilă să priceapă chiar vag totuşi, că atât trecutul cât şi prezentul există şi sunt fixate şi de neschimbat. Intuiţia nu permite aceasta oricui, aşa că unii pot prefera conceptul funcţionării spontane şi impersonale a Conştiinţei sau conceptul voinţei lui Dumnezeu, discutat mai înainte. Ramesh a folosit toate aceste concepte, accentuând când unul, când altul.Unii oameni au probleme în acceptarea conceptului că manifestarea nu este cauzată ci doar se petrece spontan, sau ea este determinată de destin, care el însuşi nu este cauzat ci doar se petrece de la sine. Această problemă apare dintr-un ataşament de necontestat faţă de conceptul cauzalităţii, ce solicită o cauză identificabilă pentru tot ceea ce se întâmplă. Totuşi, o încercare de a păstra cauzalitatea prin propunerea unor entităţi precum un Dumnezeu care cauzează tot ceea ce se întâmplă nu rezolvă nimic, deoarece provoacă doar întrebarea “Ce a cauzat entitatea?”. Aceasta conduce la o regresie infinită a cauzelor, dacă nu este terminată printr-o cauză fără cauză sau printr-un motor în nemişcare, care iarăşi este echivalent cu o întâmplare spontană.Un alt răspuns la întrebarea “De ce nu există un Dumnezeu sau o entitate care doreşte sau determină ceea ce se întâmplă?”, este o contra-întrebare, “Cine este ”eu”care pune întrebarea?”. Acesta devine acum un exerciţiu în introspecţie. Atunci când “eu-ul” este cercetat, devine limpede că el nu există. În legătură cu acesta, ambele întrebări dispar. Un alt răspuns este înţelegerea că existenţa unui astfel de Dumnezeu sau a unei entităţi nu poate fi niciodată verificată, ceea ce evidenţiază că nu este nimic altceva decât un concept gol.Ramesh foloseşte în mod frecvent conceptul voinţei lui Dumnezeu, ca fiind echivalent cu conceptul de destin. În acest concept el îl înţelege pe Dumnezeu ca fiind Conştiinţă sau Totalitate, nu o entitate. Scopul conceptului voinţei lui Dumnezeu este de a funcţiona ca un simbol al puterii ce se poate suprapune peste ego şi poate nega conceptul eronat de creator individual. Dacă orice este determinat de voinţa lui Dumnezeu (destin), nu există loc pentru creatorul individual.Întregul scop al introducerii acestor concepte de destin sau de voia lui Dumnezeu, spontan (fără cauză), clarifică faptul că nu există nici un creator. Pentru aceasta trebuie să utilizăm practica de dezidentificare, discutată în Capitolul 20, Capitolul 21, Capitolul 22, Capitolul 23 şi Capitolul 24. În aceste capitole noi nu folosim termenii de destin sau de voinţa lui Dumnezeu, deoarece aceşti termeni vor cere în continuare o explicaţie şi din cauză că ei nu pot fi verificaţi. Vom folosi în locul lor mai multe echivalenţe intuitive, de exemplu întâmplare spontană sau orice se petrece.

14.6 Noi suntem deja aici, acum

În starea de ignoranţă, care este starea aparentă a graniţelor şi a separării, prezentul este pur şi simplu o graniţă între trecut şi viitor şi nu poate fi experimentat aşa cum este.

131

Percepţia poate vedea numai schimbarea şi nimic altceva decât schimbarea. Acesta este aspectul temporal al fenomenalităţii. Totuşi, pura Conştienţă este în afara timpului, de exemplu, în absenţa timpului. Aceasta este atemporalitatea, uneori numită eternul moment prezent. După trezire, se vede direct că temporalitatea (schimbarea) este numai conceptuală şi nu reală.Chiar în ignoranţă, este uşor de văzut că schimbarea poate fi percepută numai datorită faptului că temporalitatea se produce în atemporalitate. Mişcarea unui râu (a unei curgeri uniforme) poate fi văzută numai de pe malurile sale, deoarece un obiect ce curge odată cu râul nu vede mişcarea (schimbarea) apei din jur. Noi putem vedea schimbarea, deoarece o percepem de pe fundalul ce nu se schimbă. Aceasta este mărturia directă că conştientizarea noastră este pura Conştienţă. Noi suntem Conştiinţa non-localizată, mintea non-localizată.În mod asemănător, putem percepe spaţiul, deoarece noi suntem fără spaţiu. Putem vedea obiectele, deoarece le putem percepe de pe fundalul fără obiecte. Aceasta se aplică oricărui obiect, chiar gândurilor, sentimentelor şi senzaţiilor. De exemplu, putem simţi durerea, deoarece noi suntem fără durere şi putem percepe gândul, deoarece noi suntem absenţa gândului.

14.7 Maya, hipnoza divină

Maya este un concept hindus care încearcă să explice de ce noi credem că visul (vezi Secţiunea 13.1) este real. Maya denotă în mod original puterea vrăjitorească cu care un Dumnezeu poate face o fiinţă să creadă că ceea izgoneşte este o iluzie. Mai târziu, prin extrapolare, înseamnă că puternica forţă care creează iluzia cosmică a lumii fenomenale este reală. Ramesh foloseşte termenul de “hipnoză divină”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Desigur, maya este doar un concept care-şi propune să explice realitatea altor concepte. Aşa cum am văzut în Secţiunea 9.4, realitatea obiectivă este un rezultat al procesului de obiectivizare, care este conceptualizare (vezi Secţiunea 9.1) plus identificare (vezi Secţiunea 11.2). Aceasta înseamnă că nici un obiect, nici o entitate sau lege fizică nu au nici o realitate în ele însele. Realitatea lor aparentă vine din Conştiinţă. Subtilitatea mayei devine evidentă atunci când examinăm de ce credem noi că lumea este reală. Noi credem că obiectele sunt reale deoarece noi nu vedem fundalul Conştiinţei din care ele apar şi din care ele sunt alcătuite (vezi Secţiunea 22.3). Apoi, noi credem în legea cauzalităţii sau în alte legi fizice, deoarece noi ne credem a fi entităţi separate şi vrem puterea de a ne satisface dorinţele şi de a ne schimba mediul.

Capitolul 15

Capitolul 15

Liberul arbitru şi responsabilitatea Doctrina liberului arbitru individual şi a responsabilităţii este larg răspândită atât în religie cât şi în psihologie. Doctrina tradiţională a liberului arbitru susţine că individul este liber să-şi aleagă gândurile şi acţiunile şi chiar trebuie să le aleagă. O alegere slabă sau greşită poate conduce la suferinţă, pe când o alegere fericită sau corectă poate conduce la fericire. Responsabilitatea, aşa cum este ea definită în mod convenţional, spune că suferinţa sau fericirea cuiva sunt rezultatele directe ale alegerii sale liber

132

exprimate. Totuşi, nici o învăţătură tradiţională nu îndrăzneşte să afirme că o alegere corectă va conduce întotdeauna spre fericire, pentru că există întotdeauna rezultatul karmic al alegerilor trecute ce trebuie îndurat, fără a menţiona rolul şansei în ereditate şi în mediul înconjurător. Aşadar, cauzalitatea şi şansa limitează câteodată rezultatele alegerilor cuiva. Mai mult, nici o alegere nu poate fi în întregime liberă, datorită factorilor genetici şi a condiţionărilor trecute, care sunt întotdeauna componente inseparabile. Astfel, în gândirea tradiţională este de fapt imposibil să stabilim că o alegere este întotdeauna liber exprimată şi prin urmare nu este posibil cu adevărat să stabilim vina, meritul sau responsabilitatea pentru vreo alegere. Aceasta totuşi nu împiedică oamenii să încerce astfel de delimitări. De fapt, în mod obişnuit, există multe auto-justificări pentru încălcări, există dorinţa de a împiedica sau de a condiţiona comportamentul viitor, atunci când societatea pedepseşte un infractor. Tendinţa de a atribui total responsabilitatea, referitor la gradul adevărat de libertate în alegere, plasează alegătorul într-o dublă primejdie, fără speranţă. Se pare că singura cale pentru cineva de a scapa de condiţionări şi de ereditate este să-şi afirme cu putere liberul arbitru şi totuşi liberul arbitru nu este posibil niciodată să existe, din cauza eredităţii şi a condiţionării fiecăruia!În unele învăţături dualiste ale curentului New Age, în particular în “Un curs în miracole” (ACIM) şi în cărţile “Seth” ale Joanei Roberts, este îndepărtată dubla legătură prin simpla afirmaţie că toate alegerile sunt complet libere. Aşadar, conceptul tradiţional al responsabilităţii a fost lărgit spre starea că orice i se întâmplă în orice moment unui individ este rezultatul alegerilor sale liber făcute şi că el trebuie să accepte întreaga viaţă responsabilitatea alegerilor sale. Aceasta implică că ereditatea cuiva şi mediul înconjurător sunt de asemenea un rezultat al alegerii, deci conceptul unui alt sine (nu Sinele), ce transcende individul, este o parte necesară a acestei învăţături. Avantajul superficial al adoptării acestui punct de vedere este că nu rămâne nici o ocazie pentru nici o ambiguitate în acceptarea responsabilităţilor şi nu există niciodată nici o justificare de nici un fel pentru a învinui pe cineva sau ceva. Atâta vreme cât orice ni se întâmplă este responsabilitatea noastră, această filozofie nu permite existenţa unor indivizi separaţi, autonomi, care fac alegerile. Deci, poate exista numai un singur sine transcendent, care este responsabil. Aceasta este asemănător cu un concept autorizat, pentru că el cere acceptarea responsabilităţii de a fi singura cauză a destinului cuiva. Totuşi, primejdia este că aceasta conduce la vinovaţii uriaşe, regrete şi auto-condamnări, atunci când se întâmplă inevitabilele ghinioane şi dezastre şi cineva este forţat să accepte că propriile sale alegeri le determină. Singura cale de ieşire din această vinovăţie este de a înţelege că cineva are de asemenea şansa de a se simţi sau nu vinovat şi să privească evenimentele mai mult ca pe o binecuvântare decât ca pe un dezastru. O problemă majoră cu această învăţătură este natura complicată şi neverificabilă a metafizicii. Ea trebuie acceptată cu credinţa unui adevăr teologic.În această învăţătură, ca şi în metafora visului folosită în Secţiunea 13.1, lumea este un vis şi toţi “indivizii” sunt doar forme în vis, fără voinţă sau liber arbitru. În amândouă cazuri, noi existăm într-o realitate care transcende aceste forme. Totuşi, în contrast cu non-dualitatea în care noi suntem pura Prezenţă–Conştientă, în ACIM noi suntem visătorul transcendent, care este o fiinţă cu formă şi structură, intenţie şi voinţă. Deci cartea ACIM este dualistică pentru că în ea există separaţia dintre visător şi Dumnezeu. Această separaţie este mai mult decât o separare visată, căci în ACIM, Dumnezeu este creatorul nostru şi nu cunoaşte nimic despre vis. Din cauză că frica apare inevitabil ori de câte ori există credinţa în separare, dacă noi gândim că Dumnezeu este creatorul nostru, ne vom teme de Dumnezeu. În contrast cu non-dualitatea, care spune că visul este o întâmplare spontană şi completă în interiorul Conştiinţei, visătorul din ACIM are întreaga responsabilitate pentru orice se întâmplă în vis, ca şi pentru existenţa visului (existenţa lumii). Această responsabilitate există chiar dacă visătorul doarme, însă desigur, visătorul a ales să cadă în somn. În plus, pentru a ne da această sarcină de nepătruns a responsabilităţii, ACIM este mult mai complicat decât non-dualitatea.

133

Părţile sale importante, precum existenţa visătorului şi alegerile, au prioritate în viaţă, sunt neverificabile în mod intrinsec şi ele sunt doar aserţiuni teologice. Astfel de aserţiuni fac metafizica de necrezut pentru un necredincios, dar deoarece ele sunt făcute numai să conserve conceptele liberului arbitru, care el însuşi nu poate fi verificat, nu există baze pentru a le face.Atât calea învăţăturii tradiţionale cât şi calea gândirii New Age sunt bazate pe presupunerea că există o entitate ce face alegerile şi care trebuie să accepte responsabilitatea pentru rezultatele acelor alegeri. În mod tradiţional, această entitate este individul, în timp ce în ACIM, entitatea este visătorul. Prin contrast, noi am văzut deja prin observaţii empirice, nu prin pronunţare ex cathedra, că nu există liber arbitru (vezi Secţiunile 5.9, 5.10, 5.11, 5.12, 5.13 şi 10.2 , deci nu poate exista responsabilitate. Pe deasupra, înţelepţii non-dualităţii nu vorbesc niciodată de vreun fel de entitate transcendentală care alege. Visul se petrece complet de la sine.Un argument se ridică adesea în mintea individului, în opoziţie cu conceptul non-responsabilităţii. Dacă nu există responsabilitate, ce este de făcut pentru a împiedica individul de a fi iresponsabil, poate chiar încurajând dorinţa de a fura sau de a ucide? Dacă furtul sau crima trebuie să se întâmple, atunci ele se vor întâmpla, dacă nu, nu. Aceasta va fi adevărat atât înainte cât şi după ce o persoană îşi pierde conceptul de responsabilitate. Orice se întâmplă, aşa cum este de presupus, indiferent dacă conceptul de responsabilitate există sau nu. Este foarte limpede că acest concept nu a împiedicat ca furtul sau crima să se fi întâmplat în trecut. Totul este parte a funcţionării impersonale a Conştiinţei, inclusiv furtul sau crima. În plus, pentru a produce suferinţa, conceptul de responsabilitate încurajează apariţia simţului moral al crimei, atunci când se produce evenimentul şi sensul moral al răsplăţii, atunci când “autorul crimei” a fost prins şi pedepsit. Ambele întăresc conceptul separării. Desigur, nu există nici un autor al crimei. Noi trebuie să înţelegem clar totuşi că răspândita credinţă în conceptele responsabilităţii şi a recompensei sunt de asemenea doar o parte a funcţionării Conştiinţei. Totul se întâmplă aşa cum este presupus a se întâmpla.Vorbind acum în conceptul non-dualităţii, (Secţiunea 10.1), există o definiţie a responsabilităţii? Desigur, nu poate exista nici o responsabilitate dacă nu există liberul arbitru şi nici individul. Totuşi, unii înţelepţi ai non-dualităţii, precum Ramana Maharishi, Russell Smith şi Nome, ne spun că noi suntem liberi în orice moment să alegem să ne trezim şi să fim liberi, până când libertatea este adevărata noastră natură. Atunci când era întrebat dacă există liber arbitru sau destin, Ramana Maharishi spunea că pentru unii oameni totul este premeditat, pentru alţii, trebuie să descopere cine este cel care are liberul arbitru şi pentru alţii, atât timp cât există individualitate, există liber arbitru. Aşadar, aceşti înţelepţi îşi direcţionează răspunsurile spre nivelul de înţelegere al celui ce pune întrebările.Sentimentul de a fi individualitate separată este asociat în mod necesar concomitent cu sentimentul de a avea liber arbitru. De aceea, atâta vreme cât noi ne credem indivizi, vom simţi că noi suntem cei care facem alegerile. Unii înţelepţi accentuează aceasta, învăţându-ne că noi suntem liberi să investigăm în interiorul acestui sentiment de individualitate şi de liber arbitru, iar în felul acesta, să privim spre sursa noţiunii “eu-ului”. Însă libertatea alegerii poate fi numai un concept ce poate fi folositor pentru unii oameni la un moment dat, încurajându-i să-şi examineze libertatea alegerilor şi să vadă dacă adevărata libertate poate exista doar într-un concept.Ramesh, Wei Wu Wei şi discipolii lor iluminaţi, sunt singurii înţelepţi occidentali ai non-dualităţii, ale căror învăţături accentuează în mod constant absenţa liberului arbitru, datorită faptului că sentimentul de liber arbitru este sursa întregii suferinţe. Alţi înţelepţi se vor întreba uneori dacă discipolii lor au responsabilitatea alegerii şi alteori vor spune că tot ce se întâmplă este conform destinului. Împrejurările şi starea ego-ului discipolilor hotărăsc ce mod de abordare este luat în consideraţie. Este deci clar că pentru înţelepţii amintiţi acum, este mai puţin importantă consecvenţa decât folosirea celor mai eficienţi indicatori ai Adevărului, specifici fiecărui discipol, moment şi

134

situaţie. Ei încearcă să evite dilema logică spunând că, aşa cum este văzut în vis, par să existe indivizi şi liber arbitru, dar aşa cum este văzut în Realitate, nu există indivizi şi nu există liber arbitru. (Nici unul dintre aceşti înţelepţi nu se referă la sinele metafizic transcendental care alege, aşa cum face ACIM).Din această discuţie, putem vedea că a examina existenţa liberului arbitru este numai unul din modurile de abordare ale problemei. Altă cale este să examinăm existenţa entităţii “eu”. Atunci când înţelepţi precum Nome şi Russell Smith spun că noi suntem liberi să fim liberi, întrebarea ce trebuie să se nască este: „Cum suntem noi?” În învăţătura lui Ramesh nu există nici o entitate “eu” care să facă ceva, inclusiv să chestioneze existenţa despre entitatea “eu” şi despre liberul arbitru. Dacă examinarea se întâmplă este pentru că este de presupus a se întâmpla, dacă nu, nu. Aceasta este înţelegerea ce conduce spre libertate.

Capitolul 16

Iubirea Cele mai multe religii şi spiritualităţi ne învaţă valoarea, puterea şi necesitatea iubirii. Care este rolul iubirii în Advaita? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să facem distincţie între ceea ce crede lumea că este iubirea şi ceea ce este cu adevărat iubirea, aşa cum ea este văzută de jnani (înţeleptul). În conformitate cu jnani, iubirea este un alt termen ce poate fi folosit pentru a descrie iluminarea, întregul şi acceptarea. Atât timp cât în iluminare există numai întregul, niciodată părţi separate, există o compasiune care este o parte intrinsecă a vederii oricui şi a oricărui lucru ca fiind Sinele. Conştiinţa are o mare iubire pentru orice lucru în manifestarea lui. Ea este iubirea Sinelui pentru Sine. Ramesh spune: „Prezenţa separării este absenţa iubirii şi prezenţa iubirii este absenţa separării.” În cartea sa, „O ţesătură de bijuterii”, el spune: "Numai când ajungi la cea mai profundă convingere că aceeaşi viaţă curge prin tot şi că tu EŞTI acea viaţă, atunci tu poţi începe să iubeşti în mod natural şi spontan." În cartea sa, scrisă în anul 2000 „De la cei ce caută, la cei ce găsesc “, Satyam Nadeen spune: ”...singura mea definiţie a iubirii este îmbrăţişarea ei, indiferent ce este, doar aşa cum este şi numai pentru că este–fără condiţiile de a fi altceva decât ceea ce este.” În cartea sa, scrisă în anul 2000, „Aşa este”, Tony Parsons spune: ”Totul şi orice emană din liniştea şi din iubirea necondiţionată.” Acei ce încă se văd pe sine ca individualităţi sunt în mod obişnuit inconştienţi de iubirea transcendentală, din care ei chiar fac parte. Uneori religia indică spre ea, însă atâta vreme cât ea nu este decât un concept sau o regulă de comportament, nu poate fi încorporată într-o doctrină sau într-o învăţătură.Cât este de diferită iubirea transcendentală faţă de iubirea lumească? Iubirea transcendentală este întotdeauna necondiţionată, atât timp cât ea nu recunoaşte schimbarea şi ea este impersonală, atâta vreme cât nu recunoaşte nici o persoană. Pe de altă parte, atât timp cât percepţia separării este o trăsătură distinctă a ignoranţei, iubirea lumească este întotdeauna dualistică şi de aceea, este bazată pe polaritatea dorinţă–frică. Este accentuat personală şi poate lua forma plăcerii, desăvârşirii, bucuriei, dorinţei, singurătăţii, geloziei, posesiunii, vinovăţiei, responsabilităţii, nevoii, identificării, subjugării sau a abandonării. Ea este o emoţie sau un sentiment simţit în timpul perceperii separării şi astfel se află într-un tărâm diferit de cel al iubirii transcendentale. Totuşi, cât timp iubirea transcendentală este baza oricărui lucru în manifestare, chiar iubirea lumească ia parte la ea, în timp ce

135

rămâne în mare măsură inconştientă de ea.Relaţiile personale de iubire au fost denumite relaţii speciale, deoarece ele se petrec numai între anumiţi oameni, în circumstanţe speciale. Toate formele de relaţii speciale sunt condiţionale şi schimbătoare şi ele sunt cu adevărat relaţii de troc, aşa că ele depind de satisfacţia mutuală a cererilor şi a aşteptărilor. Când acestea sunt îndeplinite, există o mulţumire şi o recunoştinţă temporară şi creşte propria consideraţie, însă atunci când sunt ignorate şi refuzate, există spaimă, respingere şi vinovăţie. Din cauza trocului, relaţiile pot supravieţui numai atâta vreme cât o parte posedă ceva ce doreşte cealaltă şi astfel relaţiile de iubire a multor persoane se sfârşesc în deziluzie, iar după o lungă perioadă de aşteptări satisfăcătoare şi dezamăgitoare, sfârşesc prin a se resemna şi a accepta (adevărata acceptare, vezi Capitolul 19). Alţii însă, după ce au supravieţuit problemelor, se apropie de iubirea transcendentală din natura lor necondiţionată.În iubirea romantică, mult-căutatul "suflet pereche" este perceput ca jumătatea lipsă, a unei dualităţi percepute ("opusul atras"). Paradoxal, atunci când în cele din urmă sufletul pereche este descoperit şi avut, ego-ul se simte mult mai nevoiaş şi mai incomplet. (Aici, vom vorbi ca şi cum ego-ul există, când de fapt noi ştim că el nu există.) El se teme de pierderea celuilalt şi a lui însuşi. Vinovăţia este văzută ca fiind o parte necesară a acestei "iubiri" (vezi Secţiunea 11.5), atât pentru intensitatea sa ("iubirea răneşte"), cât şi ca pe o unealtă cu care se manipulează celălalt ("Dacă tu mă iubeai cu adevărat ar fi trebuit să...."). Deci, pentru a nu-l pierde pe celălalt, ego-ul poate deveni dependent ("Eu nu pot trăi fără tine!"), sau pocăit ("Te rog, iartă-mă!"), sau poate face promisiuni ("Nu voi mai face niciodată aşa ceva!"), poate va încerca să-şi recâştige propria sa consideraţie, prin inducerea geloziei ("Dacă tu nu mă iubeşti, voi găsi pe altcineva care să o facă!") sau a deprecierii ("Fără mine tu ai putea să fii un nimic!").O formă exaltată a iubirii lumeşti este identificarea cu un obiect sau cu o persoană. Aceasta poate apărea în relaţiile de cuplu sau familiale. Poate de asemenea să se producă în bhakti, practica iubirii şi abandonării în faţa lui Dumnezeu sau a unui guru, aşa cum vom discuta în Capitolul 19. În identificarea cu altcineva, separarea tinde să dispară. Atunci când iubirea se extinde asupra întregii rase umane, ea devine iubire universală, care a fost promovată ca practică spirituală de către Iisus. Identificarea cu altcineva ne este poate tot atât de apropiată, căci noi putem ajungem la iubirea transcendentală, în timp ce încă mai păstrăm credinţa în separare. Deoarece intuiţia este o legătură între separare şi întreg, ea este cea care ne dă un înţeles iubirii transcendentale, chiar în interiorul iluziei separării.Identificarea cu altcineva poate fi un rezultat al minţii non-localizate, definită în Secţiunea 14.2 Sentimentul apropierii şi al identităţii, ce există între mulţi oameni, poate fi mai real decât ei bănuiesc, deoarece două sau mai multe minţi pot de fapt să se suprapună, dacă corpurile lor subtile se suprapun, aşa cum s-a sugerat în Secţiunea 14.2. Cei care sunt capabili să simtă aura, pot cu uşurinţă să simtă atunci când aura unei persoane se măreşte, pentru a include aura altei persoane. O experienţă foarte obişnuită în rândul căutătorilor spirituali, este sentimentul de pace şi de calm care este predominant într-un ashram sau într-alt loc unde sunt strânşi căutătorii. Această experienţă este descoperită în mod special atunci când cineva este învăluit în aura unui puternic yogi, precum Maestrul Charles al Fundaţiei Sincronicităţii. Maharishi Malesh Yogi, fondatorul Meditaţiei Transcendentale, s-a înălţat în îndrumarea principiului pe care l-a denumit „Efectul Maharishi”. Acesta susţine că atunci când un grup de oameni meditează împreună, ei creează o influenţă armonioasă, liniştitoare, care nu este simţită nu numai de cei ce meditează, dar şi de oricine altcineva din apropierea lor. El a fost chiar formulat într-un principiu cantitativ, prin explicarea că numărul oamenilor, ale căror stări mentale sunt armonizate de un grup ce meditează, este egal cu o sută de ori pătratul numărului celor ce meditează.Unii învăţători spirituali (de exemplu, Gangaji) vorbesc despre o singură şi profundă experienţă a trezirii, care se produce în timp ce ei se află în prezenţa maestrului lor. Ei numesc acest fenomen „transmisie” şi ar putea rezulta din suprapunerea corpurilor subtile, despre care s-a discutat în capitolul anterior (vezi şi Secţiunea 22.3). Alţi învăţători spun că aceasta se întâmplă treptat în timp. Ramesh o denumeşte „magie” şi alţi mentori (de

136

exemplu, Francis Lucille) uneori o denumesc „calea directă”, dar există o singură formă a căii directe (vezi şi Secţiunea 18.4).Amit Goswami presupunea că dacă creierul are o parte cuantică, mintea non-localizată ar putea fi un efect al corelaţiei Bell–Aspect (vezi Secţiunea 4.3). Noi am putea medita la aceasta; dacă iniţial doi oameni ce se află într-o puternică concordanţă sau aliniere mentală, când ei sunt în imediata apropiere, creierele lor cuantice s-ar putea suprapune şi s-ar putea stabili o corelaţie ce ar putea persista chiar dacă ei vor fi separaţi la o mare distanţă. Se poate ca această corelaţie să fie trăită apoi ca iubire.Iubirea, fie ea lumească sau transcendentală, include întotdeauna acceptarea. Acceptarea Totalităţii, aşa cum este, în fiecare moment, este una din caracteristicile minţii unice, aşa cum vom vedea în Capitolul 19. Chiar pentru o minte scindată, cu cât există mai multă acceptare, cu atât există mai puţină separare şi mai multă iubire. Un caz important şi special al acesteia este acceptarea de sine (Capitolul 24). Acceptarea întotdeauna se ridică din pura Conştiinţă, chiar şi într-o minte scindată. În acest caz, termenul acceptării de sine se referă de fapt la acceptarea sinelui ca fiind Sinele.Iubirea transcendentală arzătoare poate fi prezentă chiar atunci când încă mai există percepţia separării. Un exemplu este iubirea atotcuprinzătoare pentru Adevăr, a căutătorului Adevărului (vezi Secţiunea 17.3). Acesta este Adevărul căutându-se pe Sine.

Partea 3 Sfârşitul suferinţei şi descoperirea adevăratei noastre naturi

Prefaţă la Partea 3

Să recapitulăm principiile non-dualităţii, principii pe care le-am învăţat deja. Conştiinţa este tot ceea ce există şi acest lucru nu poate fi prea des demonstrat. Singura valoare a acestui concept se află în realitatea Prezenţei–Conştiente pe care o indică. Manifestarea este numai o reflexie sau o umbră a acestei Realităţi, care transcende atât existenţa cât şi non-existenţa. Toate obiectele, inclusiv întreaga lume (oameni şi lucruri), nu sunt nimic altceva decât concepte. “Eu–ul” este un individ ce nu există…şi nu există nici alte obiecte. A vedea aceasta înseamnă a fi eliberat de întreaga suferinţă.Acum să punem în practică acest curs. Tot ceea ce a fost înainte a fost format din conceptele de bază pe care acum le vom folosi pentru a sfârşi cu suferinţa şi pentru a descoperi adevărata noastră natură.Scopul învăţământului spiritual este de a ne ajuta să devenim conştienţi de experienţele ce validează conceptele pe care le-am învăţat. Cele mai multe învăţături încorporează unele tipuri de practici spirituale. Există sute de tipuri de practici spirituale şi fiecare mentor ne va învăţa versiunea sa. Noi ne-am concentrat şi vom continua să ne concentrăm numai pe două învăţături predate în mod curent de jnani din Occident. Una dintre ele nu implică nici o practică şi aceasta este profunda înţelegere a absenţei dorinţei, a sentimentului de creator şi a individului, aşa cum a fost predată de Wei Wu Wei, Ramesh Balsekar şi de discipolii lor. Cealaltă este învăţătura introspecţiei în interiorul adevăratei noastre naturi şi în cea a Realităţii şi are diverse variante, aşa cum a fost predată de mai mulţi mentori. Ambele învăţături sunt menite să-şi croiască drum către esenţa şi inima întregii spiritualităţi, sărind peste mărunţişurile caracteristice

137

multor altor practici şi învăţături.

Capitolul 17 Cum să-şi trăiască fiecare viaţa

17.1 Problemele apărute la citirea scripturilor

17.2 Indiferent ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple

17.3 Scopul şi înţelesul în viaţă

17.4 Dorinţa de moarte

17.5 Dacă suferinţa este la sfârşit, în mod obişnuit practica spirituală se

întâmplă prima

17.6 Raritatea iluminării

17.7 Iluminarea este rară şi fericirea este rapidă, dar pacea nu este nici

una din ele

Capitolul 17

Cum să-şi trăiască fiecare viaţa

17.1 Problemele apărute la citirea scripturilor

Titlul acestui capitol răstălmăceşte visul trăit, deoarece noi, ca individualităţi, nu trăim, ci suntem trăiţi. Noi doar am visat forme şi aşa suntem visaţi.Pentru scopul relaxării în comunicare, vom folosi mai des şi mai degrabă diateza activă, prin intermediul căreia există individualităţi reale care fac ceva, decât diateza pasivă, care de fapt este mult mai adecvată descrierii evenimentelor ce se întâmplă spontan (fără motiv). Toţi înţelepţii şi maeştrii spirituali fac aceasta, însă trebuie să înţelegem că este numai pentru înlesnirea comunicării şi nu aceasta descrie cu exactitate ceea ce se întâmplă. De fapt această confuzie este o sursă obişnuită pentru înţelegerea greşită a scripturilor spirituale. În multe cazuri, scrierile despre iluminare sunt descrieri a ceea ce se întâmplă, nu prescrieri pentru atingerea iluminării. Iluminarea nu poate fi atinsă de un creator, ea se poate întâmpla numai de la sine. Un bun exemplu al acestui fapt este mult-citatul Capitol al II-lea, versetul 47, din Bhagavad Gita, în care Krishna descrie esenţa karmei yoga, yoga acţiunii (aşa cum a fost tradus din sanscrită de către Ramesh*): “Tot ceea ce tu poţi face este să munceşti de dragul muncii. Tu nu ai dreptul la roadele activităţii tale (consecinţele acţiunii nu sunt sub controlul tău). Dar nu lăsa acest fapt să te facă să te înclini spre inactivitate.” Ramesh explică că interpretarea corectă a acestui verset este aceea că nimeni nu are libertatea să aleagă dacă să aibă sau nu o activitate. Nu există liber arbitru şi activitatea doar se petrece spontan. Orice teamă că acceptarea acestui verset ne va îndrepta către o lipsă de activitate, fatalistă, este nefondată, deoarece, dacă acţiunea se petrece sau nu, ea nu depinde de individ.În timp ce noi luăm în consideraţie acest verset din Bhagavad Gita, merită să fie comparată traducerea lui Ramesh cu cea făcută de Maharishi Mahesh Yogi**: ”Tu ai control numai

138

asupra acţiunii şi niciodată asupra roadelor ei. Nu trăi din fructele acţiunii şi nici nu te ataşa de lipsa de activitate.” Acesta este un bun exemplu pentru cât de diferite sunt două traduceri, din punct de vedere al înţelesurilor lor. Din traducerea lui Maharishi Mahesh Yogi ar fi dificil să se extragă interpretarea lui Ramesh, chiar dacă ambele traduceri, după cum s-ar putea spune, vin de la fiinţe iluminate. Lecţia de aici este nu numai să facem distincţie între descriere şi prescriere, dar să fim precauţi la citirea oricăror scrieri ce au fost traduse. Orice traducere propagă în mod inevitabil mesajul pe care traducătorul doreşte să-l transmită. Desigur, primejdia este mai mare dacă traducerea a fost făcută de o persoană neiluminată. Aceasta este marea problemă a celor mai multe traduceri ale vechilor scripturi.Este posibil ca cele două traduceri diferite să fie rezultatul a două audienţe diferite pe care intenţionau să le obţină Maharishi Mahesh Yogi şi Ramesh. Ramesh nu era interesat să-şi micşoreze sau să-şi compromită mesajul pentru a obţine o largă audienţă, în timp ce Maharishi Mahesh Yogi era însă interesat să obţină cea mai largă audienţă posibilă. Cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi să audă că nu există liber arbitru, de aceea mesajul lui Ramesh nu-i inspiră decât pe puţini, pe când mesajul lui Maharishi Mahesh Yogi este binevenit pentru milioane de oameni. (Desigur, trebuie iar să ne aducem aminte că ambele mesaje sunt părţi impersonale ale activităţii Conştiinţei, deci nu sunt nici ale lui Ramesh, nici ale lui Maharishi Mahesh Yogi, care acţionează ca individ.)O altă dificultate cu citirea scrierilor spirituale este că cele mai multe dintre acestea au fost scrise pentru a fi înţelese şi acceptate în interiorul culturii cu audienţa originală. Deoarece astfel de culturi erau în mod obişnuit foarte diferite de cultura occidentală contemporană, citirea traducerilor acestor scrieri spirituale prezintă o dificultate suplimentară, aceea că partea spirituală, plină de înţeles, trebuie separată de cea culturală irelevantă. Acest lucru este adevărat nu numai pentru vechile scripturi, dar şi pentru traducerile unor dialoguri relativ mai recente, dintre înţelepţi şi discipolii lor. Un exemplu particular, care induce grav în eroare, este acela al conceptului lui Ramana Maharishi despre Inimă. Maharishi vorbea frecvent despre Inimă, un termen pe care-l folosea în sensul de Sine. Totuşi, aceasta cauzează o confuzie fără sfârşit, nu numai pentru cititorii de astăzi ale dialogurilor sale, dar la fel de bine a fost şi pentru audienţa originală. Deoarece în vorbirea obişnuită, inima se referă la un organ al corpului, oamenii încearcă de obicei să localizeze Sinele ca pe un obiect în corp, mai degrabă decât să se gândească la el ca la o pură Prezenţă-Conştientă.

17.2 Indiferent ceea ce se întâmplă, trebuie să se întâmple

Atâta vreme cât noi nu suntem liberi să ne alegem gândurile, emoţiile sau acţiunile, de ce uneori lucrurile vin în calea noastră? Deoarece uneori deciziile noastre sunt în acord cu ceea ce se întâmplă. Aceasta întăreşte sentimentul nostru greşit că decidem ce vom face. Alteori, indiferent cum suntem noi condiţionaţi să facem sau nu ceva, acţiunile noastre sunt chiar opuse. Aceasta cauzează doar vinovăţie şi frustrare în incompetenţa noastră, lipsa disciplinei sau lipsa caracterului. Adevărul, în ambele cazuri, este acela că nici deciziile şi nici acţiunile noastre nu sunt vreodată în mâinile noastre, ci ele sunt cu desăvârşire spontane. O acţiune va avea loc cu sau fără sentimentul hotărârii noastre, iar sentimentul hotărârii nu va afecta acţiunea, dar totuşi va afecta reacţia noastră. Ne vom simţi mândri că ceea ce am perceput este succesul nostru sau vinovaţi, dacă ceea ce am perceput este eşecul nostru.Wei Wu Wei ne oferă o frumoasă metaforă pentru această situaţie, în cartea sa din 1964, “Totul este sclavie”. Un copil se dă în maşinuţe într-un parc de distracţii. Maşinuţele au drumul limitat datorită unui mecanism, deci acel volan nu are nici un efect. La început când maşinuţa porneşte în direcţia în care ea este dirijată, copilul crede că el este cel ce o conduce în acea direcţie. Apoi, când el o conduce într-o direcţie greşită şi maşinuţa nu o ia într-acolo, el se simte chiar frustrat sau învăţă că manevrarea volanului nu are cu nimic de a face cu direcţia în care o ia maşinuţa. Dacă el învaţă asta, este mult mai deştept decât noi, care încă mai credem că avem puterea de a decide.

139

Când totul este în minte, ce putem spune noi despre felul în care cineva îşi conduce viaţa? În general, putem spune două lucruri. Atât timp cât noi nu avem puterea să alegem sau să acţionăm şi totul se întâmplă de la sine, este limpede că tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, trebuia să se întâmple aşa cum a fost. Nimic nu s-ar fi putut întâmpla în alt mod. Înţelegând cu adevărat aceasta, înseamnă că nu există nici o posibilitate de vinovăţie, de regret sau de învinuire pentru ceva din trecut, şi nici ca acestea să fi fost direcţionate de noi înşine sau de către alţii.Al doilea lucru pe care-l putem spune este acela că atât timp cât noi nu putem decide sau alege acţiunile noastre, orice se întâmplă trebuia să se întâmple în felul în care se întâmplă. Nu există nimic ce ar trebui sau nu să facem şi nimic ce ar fi trebuit sau nu să fie făcut. Această înţelegere ne ajută să îndepărtăm orice şovăială sau indecizie care este bazată pe frica de a face o greşeală, atâta vreme cât ştim că greşelile nu sunt posibile. (Este necesar să nu îndepărtăm toată indecizia, atât timp cât poate exista o indecizie naturală ce nu e bazează pe frica de a nu greşi.) Aflăm apoi că suntem folosiţi ca instrumente ale Conştiinţei, şi ceea ce dorim ca şi alegerile noastre şi toate rezultatele acestora se întâmplă spontan şi impersonal. Când încercăm să ne obişnuim cu ideea că noi nu numai că nu luăm decizii, dar nici nu putem să le luăm, şi că deciziile chiar se întâmplă, putem doar să privim decizia ca fiind un proces în acţiune şi chiar să aşteptăm să vedem ceea se întâmplă. Putem observa apoi lanţul gândurilor ce conduc spre o decizie şi să vedem că fiecare decizie este inevitabilă. Un mod simplu şi practic de a rezuma această concepţie este doar să fim conştienţi că noi nu putem face nimic. Cel mai probabil nu se va petrece nici o schimbare radicală în comportament, deoarece de fapt noi nu am făcut niciodată nimic.

17.3 Scopul şi înţelesul în viaţă

Ce putem spune despre scopul în viaţa cuiva? Primul lucru pe care-l putem spune este acela că niciodată noi nu alegem un scop, scopul se întâmplă de la sine ca şi orice altceva. Dacă scopul se presupune a se întâmpla, el se va întâmpla, dacă nu, nu. Cu acest lucru spus, putem de asemenea adăuga că în timp ce cei mai mulţi oameni sunt nefericiţi dacă vieţile lor par a fi fără un ţel, ţelul nu este ceva static şi în mod obişnuit el se schimbă şi evoluează. La început este pur şi simplu asemenea scopului cuiva de a găsi un mod de viaţă mai bun, mai simplu, mai semnificativ, mai liniştitor, mai satisfăcător, fără toate conflictele, stresul, insatisfacţia ce însoţesc viaţa condusă de fricile şi de dorinţele ego-ului. Pe măsură ce cineva evoluează, scopul poate deveni mai special şi se poate îngusta spre căutarea permanentă lui Dumnezeu, a Sinelui, a Adevărului, a Realităţii. Acest scop pare apoi să ghideze şi să hotărască unde şi ce face cineva, de la muncă la odihnă, vacanţă, citit, prieteni, dietă, mişcare, practică spirituală. Fiecare minut din viaţa cuiva începe să fie dedicat acestei căutări, (un înţelept, Francis Lucille, spune că trezirea s-a petrecut deja atunci când ea s-a întâmplat). Treptat, creşte înţelegerea că ceea ce caută cineva nu poate fi găsit superficial, iar identificarea slăbeşte, suferinţa se micşorează şi intensitatea căutării se diminuează. În curând aceasta capătă puţină importanţă, indiferent dacă trezirea se întâmplă sau nu. Apoi, atât scopul cât şi sentimentul de creator personal dispar şi are loc înţelegerea că nu a existat niciodată o entitate individuală care să facă ceva.

17.4 Dorinţa de moarte

Scopul se poate manifesta într-o multitudine de forme, însă una care este în mod particular înşelătoare, este dorinţa de moarte. Atunci când la o persoană care nu este conştientă apare dorinţa de moarte, aceasta este în mod obişnuit interpretată ca fiind o formă de distrugere a corpului şi el va încerca să o înăbuşe din cauza stigmatului religios şi cultural pus sinuciderii. Totuşi, a înăbuşi-o este a îndepărta o oportunitate de a o înţelege. O interpretare mult mai conştientă este aceea că dorinţa de moarte nu este cu nimic mai mult decât o dorinţă de a sfârşi cu suferinţa. Aceasta nu necesită o moarte fizică, deoarece corpul nu este sursa suferinţei (deşi este locul durerii fizice). Aşa cum am văzut în

140

Secţiunea 11.2, sursa reală a suferinţei este identificarea cu conceptul “eu”, care rezultă în entitatea imaginară “eu”. Aşadar, dorinţa de moarte este în realitate o dorinţă de dezidentificare şi de asigurare a păcii. Privită pozitiv, dorinţa de moarte este dorinţa de a găsi adevăratul Sine, dar corpul nu trebuie să moară pentru ca aceasta să se întâmple. (vezi Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24).

17.5 Dacă suferinţa este la sfârşit, în mod obişnuit practica

spirituală se întâmplă prima

Dacă tu suferi sau nu, este la latitudinea ta. Dacă tu te angajezi în vreun tip de practică spirituală şi dacă lucrezi sau nu cu ea, tot de tine depinde. Aşa cum am spus înainte, trezirea (şi toate celelalte evenimente) pot să apară numai în mod spontan. Trezirea nu poate fi niciodată un rezultat direct al creatorului imaginat în orice credinţă sau practică.Ce putem noi spune apoi despre practica spirituală? În primul rând, dacă ea se petrece, este pentru că trebuie, nu ca fiind un rezultat al vreunei decizii pe care o iei tu (deşi poate părea că aşa este). În al doilea rând, există cazuri izolate de iluminare, produse fără o practică spirituală anterioară. (Ramana Maharishi este un astfel de exemplu). În majoritatea covârşitoare a cazurilor o practică mult mai intensă vine înaintea iluminării. Totuşi ar fi o greşeală să ne aşteptăm că practica spirituală însăşi va conduce către trezire, deoarece există un creator imaginar în toate practicile volitive şi însuşi acest creator este problema. Dacă practica spirituală se întâmplă, valoarea sa adevărată este aceea că poate să-ţi termine suferinţa. (De fapt, deoarece toate evenimentele se petrec de la sine, practica spirituală şi sfârşitul suferinţei nu sunt legate în mod cauzal, însă noi putem să ne continuăm discuţia într-un mod activ.)Să ne reamintim ce spunea Galen Sharp, şi anume din ce cauză suntem noi aşa de nefericiţi (vezi referinţele de la sfârşitul Capitolului 10).Deoarece nu orice se potriveşte cu drumul nostru, deoarece noi ne înspăimântăm de lucruri pe care nu le dorim dar trebuie să le facem şi nu putem face multe lucruri pe care vrem să le facem, toate acestea conduc către faptul că noi ne simţim o persoană cu dorinţele în conflict cu condiţiile şi responsabilităţile noastre.Pornind de la aceasta, este limpede că întreaga suferinţă este o consecinţă a sentimentului că noi suntem entităţi individuale. Prin urmare, dacă o practică spirituală nu se adresează acestei probleme, nu ne vom alina suferinţa. Pentru acest motiv, în acest curs, singurele practici spirituale pe care le luăm în considerare, cer investigarea în interiorul existenţei individuale. Să avem în vedere această clarificare şi să vedem că nu există nici o individualitate.În completare, pentru a clarifica că nu există nici o entitate „eu”, practicile spirituale pot linişti mintea care gândeşte (vezi Secţiunea 11.6). Aceasta este necesară pentru funcţionarea eficientă a minţii care lucrează. O minte liniştită este de asemenea un sfârşit în sine, atâta vreme cât este întotdeauna însoţită de pacea Conştiinţei pure. De fapt, aceasta poate fi un ghid în deosebirea practicilor eficiente de cele ineficiente. Dacă suferinţa este îndepărtată printr-o practică, merită să se continue, dacă nu se întâmplă şi în special dacă suferinţa creşte, este mai bine să se întrerupă.Practicile spirituale ne ajută să ne dezidentificăm de toate formele de condiţionare. În mod paradoxal, o minte cu o gândire mai liniştită, în primul rând permite condiţionărilor trecute (numite de asemenea vasane sau tendinţe latente) să se ridice din starea de non-conştienţă a minţii inconştiente către conştienţa minţii conştiente. Mintea care gândeşte tinde în mod obişnuit să reprime gândurile nedorite, îndemnurile şi dorinţele care sunt partea întunecată a ego-ului (umbra). Atunci când reprimarea încetează, umbra se transformă în conştientizare. Papaji (H.W.L. Poonja) a descris aceasta, spunând că atunci când începi să te trezeşti, toate zeităţile bune şi demonii din trecutul tău vin să te revendice. Vasanele nu sunt diferite de orice alt aspect al funcţionării Conştiinţei. Este chiar la fel de posibil să ne dezidentificăm de ele ca şi de alte feluri de condiţionări (vezi Secţiunea 21.2). Potenţialul

141

vasanelor de a distruge pacea cuiva este minimizată de profunda înţelegere că eliberarea lor reprezintă dizolvarea minţii care gândeşte.Referitor la învăţători şi practici spirituale, trebuie să insistăm asupra unui punct ceva mai important şi trebuie să ţinem minte că adevărata noastră natură este caracterizată prin absenţa sentimentului de creator personal. Acest lucru nu poate fi înţeles dacă noi ne angajăm în orice practici ce reclamă ca noi să facem ceva fără a întreba cine este creatorul ce face aceasta. Prin urmare, orice lucru făcut sau nefăcut, care ne trebuie sau nu, dat nouă de către mentorul spiritual, trebuie să ne atenţioneze că acel mentor poate să nu-şi fi realizat Sinele şi nu ne poate ajuta să sfârşim cu suferinţa. Există extrem de mulţi astfel de învăţători din această categorie, mai mulţi decât cei adevăraţi care înţeleg adevărata lor natură şi care nu ar impune niciodată un regim ce ar putea creşte sclavia. Lumea materialismului spiritual este o vastă piaţă pentru trişori, magicieni, clovni, executanţi, musafiri, negustori, căutători de bani, cei mai mulţi fiind înşelaţi în gândul lor că sunt liberi, deghizându-se ei înşişi în propria fantezie a straielor şi a personajului.În rândul învăţătorilor spirituali care se înşeală pe sine, cei mai distructivi sunt cei care-i învaţă pe alţii că numai ei şi puterea lor personală pot aduce libertatea, sau că ei sunt singurii cei mai potriviţi pentru a ne pune la grea încercare. Ei vor întări doar lanţurile sclaviei noastre. Nici un învăţător veritabil nu ne va sugera că avem nevoie de ceva sau de cineva, atâta vreme cât noi suntem deja liberi şi desăvârşiţi. Îndatorirea unui mentor este să transmită aceasta studentului său şi să-l ajute să vadă acest lucru. Un învăţător este în cel mai bun caz o resursă inepuizabilă pentru student şi în cel mai rău caz un „fals profet”, un înşelător care predă înşelăciunea sau un orb care încearcă să conducă un alt orb.

17.6 Raritatea iluminării

Este potrivit să spunem câteva cuvinte despre probabilitatea trezirii, produsă în mod deosebit în orice organism corp-minte (ar fi greşit să spunem că trezirea se produce la un individ până când nu este înţeles faptul că nu există nici un individ). Pentru aceasta Ramesh este încântat de capitolul 7, versetul 3 din Bhagavad Gita. În acest verset, Krishna (o manifestare a lui Dumnezeu) îi spune lui Arjuna: ”Există poate numai una la mie din fiinţe care luptă pentru libertate. Şi pentru aceia care luptă şi cred că au reuşit, cu greu cineva poate afla Adevărul Total al Fiinţei Mele.”Ar fi imposibil să determinăm câte fiinţe iluminate există în lume, dar acest pasaj ne poate fi însă un ghid. Versetul spune că numai unul la mie sunt tocmai căutătorii. De exemplu, la populaţia USA de aproximativ 300000000 de locuitori, pot exista câteva sute de mii de căutători. Din aceştia-care în plus, cred că sunt iluminaţi-cu greu unul află Adevărul. Acesta este un bilanţ vag şi poate semnifică un alt factor, sub 1000. Dacă este aşa, ar însemna că în jur există numai câteva sute de fiinţe cu adevărat iluminate. Din propriile mele observaţii şi din experienţa mea, aş fi surprins dacă numărul adevărat l-ar depăşi pe acesta.Acesta este un indicator al rarităţii iluminării. Pentru căutător, acest lucru ar trebui să fie deprimant, dar răspunzând la aceasta, Ramesh spunea ceva în felul următor (în multe locuri în cartea sa „Capul tău este în gura tigrului”): „Dacă tu eşti un căutător sau nu, este alegerea ta. Dacă iluminarea se întâmplă în organismul tău corp-minte sau nu, nu este alegerea ta. Deci, continuă să faci ceea ce crezi că trebuie să faci, în interiorul propriilor tale standarde de moralitate şi de disciplină şi bucură-te de viaţă.” (vezi Capitolul 24).

17.7 Iluminarea este rară şi fericirea este rapidă, dar pacea nu

este nici una din ele

Deoarece iluminarea se va produce numai la un milion de organisme corp-minte, învăţaţii care vorbesc despre iluminare fără a oferi practicile care diminuează suferinţa, le fac discipolilor lor un deserviciu. (Ei le fac de asemenea un deserviciu dacă îi învaţă că

142

iluminarea poate fi obţinută prin intermediul practicilor.)Deşi iluminarea este rară, sfârşitul suferinţei nu este atât de rar. Suferinţa se va termina atunci când va deveni vizibil că lupta pentru iluminare sau fericire este inutilă, deoarece iluminarea este un lucru ce nu poate fi obţinut şi fericirea, precum orice altceva în lumer, este rapidă. Totuşi pacea nu este nici iluminare, nici fericire; ea stă la baza fericirii şi nefericirii, a veseliei şi plictiselii. Este o stare de tip „ce contează?”, care există înaintea iluminării (vezi cartea lui Ramesh, scrisă în 1999, „Ce contează?, pagina 132 şi vezi şi Secţiunea 20.2)- Pacea reclamă dezidentificarea, anumite practici ce sunt descrise în Capitolele 20, 21, 22, 23 şi 24). *Ramesh S. Balsekar–Bhagavad Gita: Selecţiune, Zen Publications, Bombay (fără dată) **Maharishi Mahesh Yogi–Bhagavan Gita: O nouă traducere şi comentariu la textul sanscrit, Penguin Books, 1969

Capitolul 18 Practici şi învăţători

18.1 De ce practica?

18.2 Importanţa de a fi conştient

18.3 Câţiva înţelepţi şi practicile predate de aceştia

18.4. Câteva informaţii secrete folositoare

18.5. Unii înţelepţi contemporani ai non-dualităţii

Capitolul 18

Practici şi învăţători

18.1 De ce practica?

Suferinţa este intrinsecă visului, din cauza perceperii pătrunderii în conflict şi a potenţialului război dintre perechile scindate. Din punctul de vedere al individului, scopul tuturor practicilor spirituale este să-l trezească din visul suferinţei. Atât timp cât baza tuturor separărilor este ego-ul sau entitatea iluzorie „eu”, trezirea înseamnă să vezi că ceea ce există nu este entitatea „eu”. Totuşi, aşteptând ca ego-ul să vadă aceasta, este ca şi când întrebi ceva ce nu există dacă vede că nu există. Practica spirituală nu îndepărtează ego-ul, pentru că nu există ego de îndepărtat.Trezirea se poate întâmpla văzând din afara separării că nu există nici o separare. Atât timp cât esenţa ego-ului este un fals sentiment de creator personal, trezirea înseamnă a vedea că nu există creator. În mod paradoxal, aceasta cere în mod obişnuit un efort considerabil, dar niciodată nu este cel al creatorului. Ca practica spirituală să se producă sunt, în mod obişnuit, necesare intenţii serioase şi seriozitate. (Desigur, dacă se presupune a se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu.) Un beneficiu imediat şi permanent, chiar înaintea trezirii, este diminuarea suferinţei şi experienţa reducerii suferinţei şi o mai mare pace, care sunt inspiraţia pentru a continua practica şi pentru a progresa.

143

Există o concepţie greşită în rândul începătorilor pe calea spirituală, anume că suferinţa şi sacrificiul lor sunt folositoare practicilor spirituale. (Aceasta este întărită, fără îndoială, de povestea lui Iisus, care suferă pentru păcatele noastre şi de povestea suferinţor martirilor creştini.) Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Atât timp cât separaţia este baza suferinţei, căutând să suferi în speranţa găsirii adevărului spiritual în aceasta, nu poate face decât să crească sentimentul separării şi prin asta suferinţa sporeşte. Numai individul poate suferi. Singurul lucru bun al suferinţei este acela că prezenţa sa îţi spune că tu încă eşti identificat şi o examinare ageră îţi va spune cu ce eşti tu identificat. În acest fel, suferinţa este de fapt ghidul tău către eliberarea din suferinţă. Calea ce ne îndepărtează de suferinţă este calea spre eliberare.

18.2 Importanţa de a fi conştient

Ca individ tu nu poţi face nimic, dar tu nu eşti un individ, eşti pura Conştiinţă (vezi Secţiunea 11.7). Aceasta se întâmplă pentru că îţi depăşeşti ego-ul pe care-l vezi că nu există şi nu poţi fi conştient că efortul de a vedea că el nu există nu este efortul tău.Sclavia şi suferinţa se datorează identificării Conştiinţei cu conceptul „eu” şi toate capcanele sale sunt rezultatele şi problemele iluzoriului „eu”. Propriu-zis, orice practică spirituală depinde de sporirea conştientizării acestor identificări. Atunci când căutătorul înţelege că suferinţa este rezultatul direct al identificării, există un puternic stimulent pentru a deveni conştient de ele. Astfel, devenind conştienţi de legătura dintre o suferinţă specifică şi identificarea din care izvorăşte, practica spirituală este valoroasă, chiar necesară şi este primul pas spre a deveni dezidentificat şi liber. Am văzut în Secţiunea 11.2 că putem distinge trei nivele ale identificării. Primul este identificarea cu organismul corp-minte, dar fără entificare, de exemplu, fără nici o senzaţie a identificării individului. Aceasta identificare este necesară pentru organism ca el să funcţioneze şi să supravieţuiască şi nu cauzează nici o suferinţă, pentru că nu există nici o entitate care să sufere. Noi nu putem să ne ocupăm de această identificare în acest curs–de fapt, este starea de a fi trezit. Al doilea nivel este identificarea cu conceptul „eu”, care crează entitatea iluzorie ce are sentimentul de creator personal. Al treilea nivel este identificarea cu diverse gânduri, imagini şi emoţii, rezultând sentimentul proprietăţii asupra lor, deci ele devin gândurile „mele”, imaginea de sine „ a mea”, emoţiile „mele” şi suferinţa „mea”.Dezidentificarea la cel de al treilea nivel înseamnă dezidentificarea de toate gândurile, sentimentele, imaginile, trăirile şi emoţiile care cauzează suferinţa. Aceasta este cheia începutului sfârşitului suferinţei. Dezidentificarea nu înseamnă să reprimi sau să înăbuşi ceva, ci numai să înţelegem că identificarea este sursa suferinţei noastre. Aceasta se poate întâmpla chiar în timpul menţinerii imaginii de sine ca fiind creator. Aşadar, la acest nivel, nu este important dacă căutătorul încă crede că el însuşi este creatorul.Primul pas în dezidentificarea la cel de al treilea nivel este să folosim experienţa specifică suferinţei ca pe un stimulent pentru a deveni conştienţi de adevărat sursă a suferinţei. De exemplu, dacă sunt chinuit gândind că cineva mi-a făcut ceva, primul pas este să devin foarte conştient de sentiment şi de imaginile ce-mi apar în minte. Aşa cum am discutat în Secţiunea 11.4, sentimentul de a fi persecutat vine întotdeauna văzând imaginea mea ca pe o fiinţă neajutorată şi o altă imagine, a celui ce mă persecută, ca având un fel de putere asupra mea. Nici o parte a perechii nu poate exista fără cealaltă. Proiecţia imaginii celui ce persecută o altă persoană îmi justifică mie să mă gândesc la aceea persoană ca la un călău.Acum, de unde vine acest sentiment de neajutorare şi care este esenţa sentimentului de a fi victimă? Poate veni de la gândul că există ceva „greşit” cu „mine”, deoarece sunt aşa de neajutorat. Aşadar, vedem că această experienţă a suferinţei poate să-şi aibă aibă rădăcinile în identificarea cu o imagine de sine inadecvată, plus o judecată negativă despre ea. (Limpede, inadecvarea implică de asemenea un creator care este inadecvat. Fără conceptul de creaţie, nu ar putea exista victime şi suferinţă şi nu am putea menţiona nici un călău. Creatorul imaginar este problema în identificare la cel de-al doilea nivel).Există două lecţii importante de învaţat din acest exemplu. Prima este imaginea că eu nu mă

144

văd în mintea mea ca pe o victimă înseamnă că eu nu pot fi o victimă! Eu sunt cel ce priveşte imaginea, deci eu nu pot fi imaginea! Acesta este cel mai fundamental pas pe care fiecare trebuie să-l facă în dezidentificare. Orice lucru de care sunt conştient nu poate fi persoana mea, deoarece eu sunt ceea ce este conştient! Odată înţeles, este suficient pentru a produce o imensă fisură în sclavia identificării.A doua lecţie importantă este chiar generalizarea celei dintâi. Atât timp cât nimic din ceea ce văd nu sunt eu, nu există nici un obiect, nici un lucru sau entitate care să poată fi eu. Eu nu sunt o persoană, o minte, un corp, o fiinţă, un gând, un sentiment, un observator, o imagine, nimic. Şi cel mai important este că eu nu sunt un creator, nici un gânditor, nici cineva care hotărăşte sau alege. Acum am progresat către dezidentificarea la cel de al doilea nivel.Dacă eu nu sunt nimic, atunci ce sunt eu? Răspunsul este simplu. Eu sunt pura Conştiinţă, care este conştientă de toate lucrurile şi pura Prezenţă, care este Prezentă în toate lucrurile. Eu sunt Conştiinţa Prezenţei şi Prezenţa Conştiinţei. Ce ar putea fi mai simplu, mai profund şi mai eliberator?

18.3 Câţiva înţelepţi şi practicile predate de aceştia

Există nenumărate tipuri de practici spirituale ce acoperă un larg spectru şi diferiţi maeştri spirituali ce predau diverse tipuri. Ramesh Balsekar (care trăieşte în India, la Bombey) şi Nisargadatta Maharaj (care a trăit tot acolo) se află la una din extreme, ei ne învaţă că orice efort din partea unui individ, pentru a obţine ceva, va întări sentimentul creaţiei personale, care este esenţa individului. „Desăvârşirea” este ţinta noastră, este dispariţia senzaţiei de desăvârşire personală şi aceasta nu poate fi realizată prin nici un efort personal. Ei ne învaţă că înţelegerea absenţei sentimentului de creator personal este de primă importanţă şi de fapt este aprofundarea spontană a acestei înţelegeri de la un nivel intelectual spre nivelul vederii intuitive, spre nivelul conştientizării adevăratei noastre naturi, care este procesul de eliberare.Ramesh, totuşi, predă aceasta. Pentru ca înţelegerea să fie profundă, este necesar să-i vezi valabilitatea în propria-ţi experienţă. Aceasta este o practică, dar una care nu întăreşte sentimentul de creator personal. (Vezi cartea sa „Capul tău este în gura tigrului”). El recomandă să privim pur şi simplu şi să vedem că toate deciziile şi lucrurile au loc complet de la sine, deci ele nu pot fi hotărâte sau create. Ramesh subliniază acceptarea a ceea ce este (sau capitularea în faţa voinţei lui Dumnezeu) ca pe un efect spontan al dispariţiei sentimentului de creator.Ramesh, la paginile 170-171 din cartea sa „Adevărul Final”, împarte aspiranţii spirituali în trei clase: a) cei avansaţi, care cer numai un învăţământ simplu, despre natura identificării şi a individului, pentru a-şi realiza Sinele; b) cei nu prea avansaţi, care cer ceva efort şi timp, înaintea înţelegerii (deşi acest efort, ca întotdeauna, nu este ceva individual); şi c) acei care cer mulţi ani de instruire şi de practică spirituală, înainte de realizarea Sinelui. Pentru cei din prima categorie, nu este necesară nici o practică spirituală. Este suficientă doar primirea învăţăturii corespunzătoare, într-o formă sau alta. A treia clasă de aspiranţi este cea care a început să fie interesată de o practică spirituală. Aceşti oameni au înţeles că „trebuie să existe un drum mai bun” sau „trebuie să fie mai mult în viaţă decât asta” şi ei trebuie să caute şi să descopere care le sunt cele mai potrivite practici.Pentru clasa intermediară, Ramesh menţionează uneori practica introspecţiei, pe care Ramana Maharishi a predat-o în Tiruvannamalai, India. Aceasta este „o abordare directă” pentru că se confruntă direct cu singura problemă ce există, cea a iluziei individului. Cercetarea în interiorul existenţei individuale este o practică ce evită întărirea conceptului de individ şi conduce spre înţelegerea directă, care nu este individualăMulţi înţelepţi contemporani predau introspecţia. Atât Poonjaji (numit şi Papaji, acum decedat), din Lucknow, India, cât şi Nome din SAT (Society of Abidance in Truth), ashram în Santa Cruz, California, predau propriile lor versiuni despre aceasta. Poonjaji se considera a fi un discipol direct al lui Ramana Maharishi (deşi Ramana Maharishi susţinea că nu a avut discipoli), în timp ce Nome este prea tânăr pentru a-i fi un discipol direct, dar s-a trezit prin

145

studierea învăţăturilor lui Ramana Maharishi. Russell Smith, care împreună cu Nome predă la SAT, a fost student în Ch’an (Budismul chinezesc, premergător Budismului Zen) şi el predă învăţăturile lui Ramana Maharishi. Gangaji, din Novatu, California, este un discipol al lui Poonjaji şi ea predă versiunea lui. La un moment dat, Nisargadatta Maharaj, care a fost guru lui Ramana Maharishi, preda introspecţia uneori, alteori nu, în funcţie de starea de conştiinţă a studentului. În timp ce Ramesh descrie în detaliu introspecţia în “Adevărul Final”, rareori el o menţionează în cărţile sale mai recente şi numai ocazional o sugerează în cadrul seminariilor sale, ca pe o practică, pentru că preferă să accentueze înţelegerea şi cum ea se adânceşte. Totuşi, el o foloseşte adesea în dialogurile sale, întrebând de exemplu: ”Cine pune întrebarea?” sau „ Cine caută?” subliniind discipolului că nu există nici un „tu” care să facă ceva.Scopul introspecţiei este de a chestiona existenţa „eu-ului” şi de a concentra atenţia pe adevărata noastră natură (Prezenţa Conştientă pură). Aceasta conduce în cele din urmă la dezidentificarea de conceptul „eu” şi la înţelegerea adevăratei noastre naturi. Atunci când se petrece această schimbare, ea este experimentată ca pe o bruscă conştientizare a absenţei entităţii „eu”, a separării şi a suferinţei. Introspecţia a fost discutată pe scurt în Secţiunea 10.2 şi va fi şi mai mult detaliată în Capitolul 22.Ramana Maharishi ne învăţă că pentru pregătirea dispariţiei individualităţii există numai două practici spirituale eficiente: introspecţia şi capitularea în faţa lui Dumnezeu. În timp ce Ramesh ne învaţă că abandonarea este echivalentă cu acceptarea a ceea ce este sau a voinţei lui Dumnezeu, Ramana Maharishi ne învaţă că abandonarea ar putea de asemenea include devotamentul şi supunerea în faţa guru-lui, care, deoarece nu există nici o entitate, în realitate nu este nimeni altcineva decât Sinele sau Dumnezeu. De fapt, cei ce urmează calea bhakti vor descoperi că devotamentul lor este îndreptat în mod obişnuit spre guru şi numai mai târziu va deveni o expresie a iubirii divine.Terence Gray, un aristocrat irlandez, înţelept şi savant, care a cutreierat munţii Himalaya înainte de moartea sa în anul 1980, a publicat câteva cărţi importante sub pseudonimul Wei Wu Wei. Cărţile sale, precum învăţământul lui Ramana Maharishi, subliniază importanţa înţelegerii profunde a absenţei voinţei şi a “eu-ului”. Ramesh a declarat că a citit una din cărţile lui Wei Wu Wei, “Secret Deschis”, scrisă în 1970, de 100 de ori (“Conştiinţa Scrie” de Ramesh Balsekar, 1998, distribuţie particulară). Am găsit că “Secret Deschis” şi încă una, “Lucrări Postume”, 1968 sunt amândouă indicatori extrem de puternici şi succinţi ai Adevărului.În plus faţă de introspecţie, Ramana Maharishi şi mulţi alţi maeştri predau meditaţia ca pe o practică spirituală. Există diverse tehnici de meditaţie, însă din discuţia precedentă, putem spune că dacă meditaţia este să fie fructuoasă, ea trebuie să conducă spre dispariţia sentimentului de separare şi apoi trebuie să examineze existenţa individului şi/sau să privească spre adevărata natură a fiecăruia.Există multe alte practici spirituale. Un curs ca acesta, în principal, este cel mai potrivit pentru obţinerea unei înţelegeri iniţiale a metafizicii non-dualităţii, care ea însăşi este o practică spirituală şi este potrivit pentru a deveni familiarizat cu practica introspecţiei şi cu variantele sale. Evoluţia ulterioară posibil se va produce de-a lungul vieţii şi poate include la fel de bine alte practici. La un punct, cei mai mulţi oameni descoperă că este necesară asocierea cu maestrul care şi-a realizat Sinele, pentru a progresa mai departe.

18.4. Câteva informaţii secrete folositoare

La acest punct voi enumera unele observaţii pe care le-am făcut despre învăţaţi şi despre practici. Totuşi, atenţionez că aceasta nu este ştiinţă şi unii pot să nu fie de acord sau voi aţi putea face propriile voastre observaţii şi să trageţi propriile concluzii. 1. Învăţaţii predau ceea ce merge pentru ei. Se poate ca să nu meargă şi la voi.2. Este puţin probabil ca un învăţat care niciodată nu a fost angajat într-o practică spirituală să fie capabil să vă sugereze o practică spirituală care să vă ajute să terminaţi cu suferinţa, indiferent cât de veritabilă este iluminarea sa. O excepţie pentru aceasta este Ramana Maharishi. Acelaşi lucru este probabil adevărat pentru un învăţat care nu a suferit niciodată în vreo măsură semnificativă.

146

3. Unele practici spirituale pot chiar alină suferinţa, chiar dacă ele nu conduc spre iluminare. O analogie este aceea cu aspirina, care poate alina durerea de cap, chiar dacă nu îndepărtează cauza. (Desigur, trebuie să rămânem conştienţi că ceea ce alină suferinţa nu este practica. Dacă suferinţa se presupune a înceta, ea se va opri, deşi practica poate sau nu să o preceadă).4. La un punct, dezidentificarea cere să mergi destul de departe în interior, pentru a fi capabil să vezi fiecare obiect al conştientizării. Apoi devine clar că eu nu sunt un obiect al conştientizării, ci însăşi pura Conştienţă, aşa cum a fost discutat în Secţiunea 18.2. Aceasta ar putea fi repetată de multe ori.5. Învăţăturile mentorilor care au responsabilitate pentru conducerea şi menţinerea ashramurilor sau a centrelor spirituale sunt ca un apel către o mai largă audienţă, decât cele ale mentorilor care nu au o astfel de responsabilitate, pentru că sprijinirea unui ashram necesită o cantitate de efort voluntar şi obligaţii financiare substanţiale pentru discipoli. Prin urmare, astfel de învăţături vor fi în mod general proiectate pentru o maximă acceptabilitate. Chiar învăţaţii care au numai puţini simpatizanţi, dar care depind de contribuţia lor pentru supravieţuire, câteodată îşi colorează învăţătura pentru a evita pierderea simpatizanţilor. Pe de altă parte, cea mai curată învăţătură vine de la învăţătorii care în mod obişnuit nu sunt înconjuraţi şi susţinuţi de simpatizanţi sau de o organizaţie. Un bun exemplu al unei astfel de învăţături este dat în cărţile lui Wei Wu Wei, care se concentrează numai şi numai pe un punct–absenţa individualităţii “eu”. Ca învăţător, el a dus o viaţă obscură şi cărţile lui nu au avut niciodată o largă audienţă. Comparăm asta cu Sai Baba, care are multe zeci de mii de discipoli şi câteva ashramuri şi care foloseşte materializarea pentru a atrage atenţia. Învăţătura sa accentuează disciplina şi altruismul (karma yoga). Aceasta este mult mai acceptabilă şi de înţeles pentru un număr mare de oameni, decât învăţătura care arată că nu există individualitate.6. Pe parcursul cercetării diferitelor învăţături spirituale, căutătorul va descoperi că învăţătura şi învăţătorul trebuie să fie acceptabili, dacă ei îi sunt de ajutor. Înclinaţiile naturale ale fiecărei personalităţi se vor selecta de la sine din varietatea enormă de învăţători şi învăţături. O persoană care în mod natural este orientată spre folos, va fi probabil mutată să facă karma yoga într-un ashram sau într-un centru spiritual. O persoană care este prin natura sa devotată, va găsi probabil un învăţător ce poate să-l simbolizeze pe Dumnezeu. Intelectualul, probabil va fi atras de un jnani, al cărui intelect se potriveşte cu al său. Desigur, personalităţile vin în toate formele şi amestecurile, aşa că de cine sau de ce va fi atras fiecare, este o problemă individuală. Mai mult, o învăţătură sau un învăţător, în mod particular nu sunt pentru o persoană neapărat o alegere pe viaţă. Aşa cum Ramesh spune, este perfect corect să-ţi alegi mentorul şi să încerci “speranţele guru-lui“.7. Foarte puţini învăţători dau învăţăturii lor o bază metafizică. Dintre cei pe care îi ştiu, numai Ramesh şi Wei Wu Wei fac consecvent acest lucru. Pentru cei care apreciază metafizica, structura sa logică şi intelectuală fac învăţătura mai de înţeles şi apoi mai acceptabilă. Pentru acest motiv, o învăţătură cu baze metafizice este în general mult mai potrivită pentru un curs academic decât una fără aşa ceva. Totuşi, aceasta nu implică în nici un fel că o învăţătură bazată pe metafizică este cea mai bună pentru oricine sau chiar pentru mulţi.8. Apariţia trezirii într-un organism corp-minte lasă condiţionarea organismului în mod esenţial acelaşi. Cu alte cuvinte, personalitatea de bază este neschimbată prin trezire. În acest mod, dacă organismul “nu este drăguţ” înainte de trezire, nu va fi drăguţ nici după trezire. Dacă înainte a avut o dorinţă de putere, probabil că o va avea şi după. Dacă nu a fost un învăţător bun înainte, nu va fi nici după. Aceasta face mai dificilă găsirea unui învăţător acceptabil. Totuşi, adevăratele fiinţe iluminate au compasiune pentru tot ceea ce este al fiinţelor tovarăşe, pentru că ele văd că nu există nici o separare între ele.9. Unii învăţători, în parte un bhakta, precum Gangaji şi un jnani ca Francis Lucille, accentuează valoarea sau chiar necesitatea petrecerii timpului (uneori numită darshan) în prezenţa unui guru pentru ca “transmisia” să se întâmple. Pentru un sceptic ca mine, aceasta sună mai degrabă ca o angajare a guru-ului cu program complet. Alţi învăţători, în mod particular jnani, ca Russell Smith sau Nome, spun că prezenţa guru-ului nu este necesară pentru că transmisia nu poate adăuga nimic la natura noastră adevărată care este deja completă. Propria mea intuiţie spune că dacă necesitatea de a fi cu un guru seamănă cu “trebuie” şi tu o

147

simţi ca pe obligaţie, nu te va ajuta, ci numai îţi va creşte suferinţa; dar dacă te face să o simţi ca pe o oportunitate pentru a opri stagnarea şi a experimenta iubirea şi bucuria, te va ajuta spre eliberare. Dacă este un amestec, adu-ţi doar aminte că nu există un “tu” care să hotărască vreodată ceva.10. Unele organizaţii spirituale cer angajamente secrete şi/sau predau sisteme de gândire şi de practică brevetate. În timp ce tehnicile pot produce anumite beneficii, unii suspectează că politicile exclusiviste sunt desemnate mai mult pentru puterea şi pentru privilegiul învăţătorului decât pentru iluminarea studentului. Astfel de restricţii par contrare libertăţii noastre intrinseci şi există o mulţime de învăţători legitimi care nu le impun. Adevărata ta natură nu poate fi un secret şi realizarea Sinelui nu poate fi cumpărată sau vândută.

18.5. Unii înţelepţi contemporani ai non-dualităţii

148

Capitolul 19

Acceptarea şi capitularea

Aşa cum spunea Ramana Maharshi, fie capitularea, fie introspecţia este întotdeauna practica spirituală finală. El adesea vorbea despre alte practici, dar spunea că în final, înainte de a se produce realizarea Sinelui, toate celelalte practici trebuie să evolueze spre una dintre acestea.Capitularea implică dualismul, cu abandonarea individuală în faţa lui Dumnezeu. Totuşi, la paginile 177-178 din “Adevărul Final”, Ramesh afirmă că singura capitulare adevărată este atunci când nu există “nimeni” care să capituleze. El o descrie ca pe o abandonare în faţa voinţei lui Dumnezeu sau a destinului, a întregii responsabilităţi din viaţa cuiva, inclusiv a tuturor gândurilor şi acţiunilor, ceea ce semnifică faptul că nu poate exista voinţă sau dorinţă individuală. Acest tip de capitulare este echivalent cu dezidentificarea şi cu trezirea şi nu poate fi obţinut prin nici o voinţă sau dorinţă, ci trebuie să se întâmple de la sine. Este rezultatul unei profundei înţelegeri, în primul rând la nivel intelectual, apoi la cel intuitiv şi în cele din urmă, este rezultatul trezirii. El îşi avertizează în mod frecvent susţinătorii despre pericolul ca aceştia să fie influenţaţi de guru, care folosesc porunci de tipul "fă", "nu face", "trebuie" sau "nu trebuie". Chiar atunci când el însuşi alunecă într-o astfel de frazeologie, arată clar că aceasta trebuie considerată ca fiind o descriere şi nu o prescriere.Ramesh nu recomandă cele mai multe practici spirituale, deoarece astfel de practici par a fi făcute de un “eu” şi apoi conceptul de "eu" este întărit de ele. În locul lor, el accentuează importanţa înţelegerii că nu există nici un creator. Îl citează adesea pe guru-ul său, Nisargadatta Maharaj, căruia îi plăcea să spună: "Înţelegerea este totul." Accentuarea sa asupra absenţei creatorului este răspândită numai de proprii săi discipoli iluminaţi, ce se află printre alţi învăţaţi contemporani.În mod necesar, înţelegerea începe la nivel intelectual. Pentru ca ea să fie acceptată astfel, trebuie să fie profundă la nivel intuitiv şi trebuie văzută ca fiind serioasă. Aceasta cere căutătorului să privească şi să vadă în mod direct dacă deciziile se petrec de la sine sau dacă ele sunt luate de către acesta. De asemenea, căutătorul trebuie să vadă el însuşi dacă gândirea sau acţiunea se petrece spontan sau dacă există un gânditor sau un creator. Aceasta este singura practică pe care Ramesh o recomandă, şi desigur, se va întâmpla dacă este de presupus a se întâmpla, dacă nu, nu. Ea este o formă de introspecţie, care în general poate fi descrisă privind direct ceea ce este. Introspecţia va fi discutată mai complet în Capitolul 22.Ramesh menţionează în mod repetat că foarte demult, de abia îşi poate aminti, existau pentru el două noţiuni: 1) lumea este iluzorie şi 2) totul este determinat. Din această cauză, înţelegerea trebuie să devină complet uşoară şi firească. Poate, pentru alţii nu va fi cazul. Înţelegerea directă cere un grad de dezidentificare faţă de gânduri şi de sentimente, dezidentificare care nu este uşor de găsit. Mult mai comun este cazul în care identificarea este atât de puternică, încât simpla dezidentificare prin înţelegere pare a fi imposibilă. De aceea, Ramesh încurajează căutătorul să vadă în mod direct dacă există sau nu un creator. Din acest motiv, cei mai mulţi învăţaţi ai non-dualităţii subliniază introspecţia ca fiind cea mai eficientă practică, cel puţin pentru indivizii aflaţi pe calea jnana. Pentru cei ce se află pe calea bhakti, învăţaţii non-dualităţii vor nutri iubire şi devotament faţă de guru, însă ei o vor face numai atunci când le este clar că guru, Dumnezeu şi Sinele sunt acelaşi lucru. Aşa este cazul lui Papaji şi Gangaji, care erau ambii bhakti înainte de iluminare şi care tind să atragă adepţi bhakti.Am văzut ce înţelege Ramesh prin capitulare, însă ce înţelege el prin acceptare? El înţelege acceptarea spontană a ceea ce este, care include toate gândurile, sentimentele, senzaţiile,

149

150

Capitolul 20 Dezidentificarea prin înţelegere

20.1 Rolul conceptelor în învăţăturile spirituale

20.2 Folosirea conceptelor lui Ramesh, pentru a adopta înţelegerea

20.3 Înţelegerea se petrece mai repede în introspecţie

Capitolul 20

Dezidentificarea prin înţelegere

20.1 Rolul conceptelor în învăţăturile spirituale

Definită simplu, Advaita ne învaţă că tot ceea ce există este Conştiinţa. Realitatea Prezenţei Conştienţei nu este un concept. Este cu totul altceva.Irealitatea tuturor conceptelor este puternic afirmată adesea în citatele ale lui Ramana Maharshi:“Nu există nici creaţie, nici distrugere,Nici destin, nici liber arbitru,Nici cale, nici desăvârşire;Acesta este adevărul final.”Conceptele dualistice divid Conştiinţa în “eu” şi “non–eu”, aşa cum am discutat în Secţiunea 11.3. În realitate, nu există indivizi şi nu există creatori. Acesta este fundamentul învăţăturilor lui Wei Wu Wei şi Ramesh. Reamintim cititorului că, aşa cum am spus în Capitolul 12, în învăţăturile spirituale, conceptele sunt folosite mai degrabă ca fiind indicatori ai Adevărului, decât Adevărul însuşi. În termeni practici, aceasta înseamnă că funcţia unui concept este de a uşura dezidentificarea. Aceasta rezultă în sentimentul libertăţii şi păcii şi îndepărtează suferinţa. Este singura sa funcţie. Dacă dă greş în a face aceasta, conceptul este nefolositor. De aceea, un concept nu se păstrează dacă acesta nu lucrează. O analogie adesea folosită de învăţătorii spirituali este de a ilustra că acest lucru este un concept, precum un deget arată spre lună (Adevăr). Atunci când cineva vede luna (când se produce trezirea), degetul este uitat. În rândul căutătorilor spirituali, o greşeală obişnuită este de a privi conceptele ca pe însuşi adevărul, şi deci a ne agăţa de ele. Aceasta este precum venerarea degetului, în loc de a privi spre ceea ce acesta arată.Diverşi mentori spirituali folosesc diferite concepte, însă întotdeauna pentru acelaşi scop. Un căutător obişnuit se inspiră de la un învăţat ce foloseşte un sistem conceptual care îi este acceptabil într-un anumit fel. Acceptabilitatea înseamnă în mod obişnuit că, conceptele sunt în acord cu intuiţia şi cu experienţa căutătorului. Totuşi, pe măsură ce căutătorul se maturizează, conceptele folosite de un învăţător pot fi din ce în ce puţin utile în dezidentificare. De fapt, ele chiar pot începe să genereze mai multă suferinţă decât să o îndepărteze, deoarece ele pot produce din ce în ce mai multe conflicte cu intuiţia şi cu experienţa căutătorului. În astfel de cazuri, căutătorul de abia are nevoie să i se spună să spună să-şi abandoneze învăţătorul. Totuşi, aceasta poate fi mai uşor de spus decât de făcut dacă căutătorul a dezvoltat o puternică relaţie personală cu mentorul sau dacă căutătorul este amăgit de mentor, gândind că a sta cu el este singura sa cale de salvare. Acest fel de amăgire este responsabil pentru multele istorii despre căutători, care au rămas agăţaţi de mentor, mult timp după ce le-a pierit din minte utilitatea învăţătorului. Probabil cea mai bună atitudine ce este luată în legătură cu învăţătorii spirituali, este de a-i folosi ca pe nişte resurse, fără a vedea pe vreunul dintre ei ca fiind singura cale de salvare. În această

151

Capitolul 21 Dezidentificarea prin negaţie

21.1 Ce este negaţia?

21.2 Folosirea negaţiei pentru dezidentificare la cel de al treilea nivel,

nivelul "meu"

21.3 Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea la cel de al doilea

nivel, nivelul “eu-ului”

21.4 Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea de lume

Capitolul 21

Dezidentificarea prin negaţie

21.1 Ce este negaţia?

Nu există nimic altceva decât Conştiinţă. Aparenţele se nasc spontan şi impersonal în Conştiinţă. Conceptele se nasc spontan, odată cu apariţia intelectului. Aşadar, mai departe, nu există suferinţă. Atunci când Conştiinţa se identifică cu conceptele, acestea par să devină reale. Noi ne referim apoi la ele ca la nişte obiecte. Totuşi, Conştiinţa este cea adevărată şi nu obiectele. Ne gândim la un obiect ca având propria sa existenţă, separată şi independentă de observatorul său, care este conceput ca existând ca un obiect separat (vezi Secţiunea 11.2). Fără identificare, pot exista concepte în interiorul Conştiinţei, dar ele nu pot fi obiecte. Aceasta este starea de înţelepciune, care vede că toate obiectele nu sunt nimic altceva decât Conştiinţa. Podoabele de aur nu sunt nimic altceva decât aur (Secţiunea 13.7) şi valurile oceanului nu sunt nimic altceva decât apă (Secţiunea 13.4).Negaţia este un mijloc de slăbire a credinţei în conceptele neadevărate. Conceptele nu pot fi niciodată Adevărul, deoarece Adevărul nu poate fi conceptualizat. Totuşi, conceptele pot fi adevărate, însemnând că ele pot să nege conceptele ce sunt neadevărate. Conceptele neadevărate sunt acelea care afirmă şi susţin realitatea obiectelor, precum lumea, individul şi corpul, fie în mod explicit, fie în mod implicit. Un scop principal al acestui curs este de a nega astfel de concepte. În acest fel, Adevărul este descoperit şi Sinele devine evident.În acest capitol vom discuta cum folosim negaţia ca mijloc pentru dezidentificare. Deşi este puţin probabil că orice practică poate conduce direct spre o dezidentificare completă, atâta vreme cât toate practicile implică un creator, eu am descoperit negaţia ca fiind extrem de folositoare, nu numai pentru a uşura mai repede suferinţa, ci şi pentru o profundă înţelegere. Aceste practici sunt cel mai bine folosite împreună cu introspecţia (Capitolul 22), pentru a produce cele mai profunde intuiţii şi claritate. Ele sunt derivate din învăţăturile lui Ramesh şi ale lui Wei Wu Wei, dar nu sunt predate explicit de către aceştia, care sunt cei mai interesaţi în sporirea înţelegerii fără ajutorul practicilor (posibil periculoase).Negaţia ca mijloc de înţelegere (dar nu ca practică), este principala aluzie din cărţile lui Wei Wu Wei, care tind să scoată în relief mai degrabă ceea ce nu este adevărat, decât încercarea zadarnică de a spune ceea ce este adevărat. Wei Wu Wei numeşte aceasta

152

calea negativă. (De exemplu, vezi cartea sa din 1968, intitulată „Lucrări postume” şi cea din 1970, „Secretul deschis”. Ambele sunt excelente.) Desigur, fără nici o practică, dacă este de presupus a se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu. Nu există niciodată un creator care să facă ceva.Negaţia nu este acelaşi lucru cu renunţarea. În renunţare, cineva încearcă să îngroape sau să înăbuşe ceva, precum o emoţie inconfortabilă, precum supărarea sau ura, şi să devină mai puţin conştient de ea. Renunţarea este o formă de rezistenţă a lui “ceea ce este” şi trebuie să conducă la suferinţă. Totuşi, în negaţie, cineva devine mai conştient de un concept fals, îi vede falsitatea şi apoi se dezidentifică de el. Pentru aceasta, negaţia este un pur şi simplu un lucru ce-ţi aminteşti să priveşti şi să vezi ceea ce nu eşti tu, înţelegând că ceea ce eşti tu poate să apară. Negaţia eliberează negând ceea ce nu este adevărat, astfel că Adevărul devine vizibil. Datorită acestui lucru, ea are acelaşi scop ca şi introspecţia.

21.2 Folosirea negaţiei pentru dezidentificare la cel de al

treilea nivel, nivelul "meu"

Să ne reamintim discuţia noastră din Secţiunea 11.2, şi anume că cel de al treilea nivel al identificării se produce atunci când Conştiinţa, având prima identificare cu conceptul “eu”, ce rezultă în entitatea fictivă “eu”, se identifică ulterior cu imaginea unei victime care este chinuită de diverse gânduri, sentimente şi emoţii. Aşadar, victima le crede ca fiind "gândurile mele", "sentimentele mele" şi "emoţiile mele". Acesta este nivelul "meu" şi este sursa multor suferinţe. Dezidentificarea poate începe la acest nivel, înainte ca ea să progreseze la al doilea nivel, care este nivelul “eu-ului”. Totuşi, în timp ce suferinţa este în acest fel temporar alinată, ea nu poate să se sfârşească pentru totdeauna, până când nu se sfârşeşte identificarea cu conceptul “eu”.Negarea facilitează puternic dezidentificarea la cel de al treilea nivel. Înţelegând că orice poţi tu vedea sau simţ, ori să ai sentimentul că poţi să nu exişti, validează negaţia, aşa cum face introspecţia. De exemplu: Acesta nu este corpul sau mintea mea.Acesta nu este gândul meu (emoţia, sentimentul). Organismul corp-minte nu este nimic altceva decât o colecţie de gânduri, sentimente, senzaţii şi percepţii, care nu au, fără nici o îndoială, nici o putere asupra ta.Atunci când folosim negaţia, este în mod uzual de ajutor faptul de a o face cât mai specifică posibil. De exemplu: Aceasta nu este frica mea.Acesta nu este sentimentul meu de neputinţă.Acesta nu este gândul meu de judecată.Aceasta nu este vinovăţia mea. Aceste negaţii sunt rapide, cu toate că sunt doar temporar un antidot pentru sentimente. Eu sunt un prizonier al corpului meu. Eu sunt fără ajutor, neputincios, inadecvat, urât, defect, o victimă etc.

21.3 Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea la cel de al

doilea nivel, nivelul “eu-ului”

Aşa cum am discutat în Secţiunea 11.2, identificarea la cel de al doilea nivel conduce la credinţa în existenţa obiectului “eu”, ce pare a fi real numai datorită Conştiinţei care

153

este reală şi s-a identificat cu conceptul “eu”. Această identificare este resimţită ca o sclavie, limitare şi suferinţă. Deoarece obiectul “eu” este văzut ca fiind separat, apare de asemenea “non-eu-ul”, separat de obiectul “eu”. Repetând conceptualizarea “non-eu-ului” şi încrederea în existenţa sa, se creează apoi iluzia unei masive fragmentări în varietatea obiectelor separate, cu obiectul “eu” separat de fiecare.Sentimentul de creator personal este echivalent cu obiectul “eu” sau cu ego-ul, care nu există. Dacă tu crezi că există ceva ce poţi face, te vei simţi responsabil pentru aceasta şi prin urmare, vei suferi de nelinişte şi de vinovăţie. Ramesh adesea afirmă că nu există nimic ceea ce să faci cu adevărat, atâta vreme cât nu există nimic de făcut (vezi de exemplu, cartea sa din 1998, „Mouth–Capul tău în gura tigrului”, paginile 311-312). (Desigur, aceasta mai înseamnă că nu există nimic ce poate fi făcut de cineva.) Aceasta poate fi o negaţie extrem de folositoare pentru îndepărtarea suferinţei: Nu există nimic ce pot face eu. (Desigur, tu nu poţi să practici această negaţie sau alta. Dacă este de presupus a se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu.) La început, negaţia poate ea însăşi să fie deprimantă, deoarece pentru ego nu este nimic mai rău decât gândul neajutorării sale. Totuşi, depresia se risipeşte atunci când în cele din urmă ego-ul renunţă, astfel că adevărul negaţiei este văzut în mod direct (vezi Secţiunea 22.2), şi devine vizibil că tu nu ai făcut niciodată nimic, că acţiunile organismului corp-minte întotdeauna doar s-au petrecut şi ele doar vor continua să se petreacă. Aceasta aduce o delicioasă libertate şi o uşurare binevenită faţă de toate responsabilităţile şi faţă de inevitabilele nelinişti şi vinovăţii ale creatorului imaginat. Valabilitatea practicii este aşadar confirmată.Tu nu poţi face nimic, deoarece tu nu exişti. Atâta vreme cât identificarea cu conceptul “eu”, care produce obiectul iluzoriu “eu”, este cauza fundamentală a întregii suferinţe, un alt remediu practic pentru suferinţă este de a nega însuşi obiectul “eu”. Negaţiile esenţiale, care arată aceasta, sunt: Nu există nici un eu.Eu nu exist. Acestea există pentru a fi folosite pur şi simplu pentru a ne reaminti să privim şi să vedem dacă ele sunt adevărate. Pe departe este mult mai important să vedem că nu există nici un “eu”, decât să credem că nu există nici un “eu”. Aceasta devine chiar mai limpede în introspecţie (vezi Secţiunea 22.2).Negaţia neagă existenţa, nu Realitatea, care nu poate fi negată. Obiectele par să existe datorită credinţei noastre că ele există (vezi Secţiunea 11.2). Afirmaţia "Eu nu exist" indică spre eu-ul care nici există, nici nu există, căci “eu” nu sunt un obiect ori o entitate. Aşa cum am văzut în Secţiunile 9.2 şi 10.1, adevărata noastră natură este impersonalul eu al Prezenţei Conştiente, care transcende toate conceptele, inclusiv pe cel al existenţei şi pe cel al non-existenţei, şi care nu poate fi ameninţat de negaţie. Eu sunt Conştienţa că nu exist (vezi Secţiunea 22.3).Oricare din aceste negaţii poate băga teroarea în ego, însă aceasta este numai o indicaţie că ele lucrează. Teroarea rezultă din ameninţarea ego-ului cu moartea, însoţită de frica că fără sentimentul de creator, ceea ce vrea ego-ul să se întâmple, nu se va întâmpla. Totuşi, trebuie întotdeauna să ne reamintim că ego-ul nu a existat niciodată şi cu atât mai puţin, că el nu a făcut vreodată ceva.În cele din urmă, pe măsură ce ego-ul slăbeşte, teroarea va scădea, lăsând o lipsă, care este simţită ca prezenţa libertăţii şi a păcii. Chiar de la început, poate exista un sentiment de libertate, chiar dacă acesta este vag simţit. Aceasta este validarea indirectă a negaţiilor, o validare mult mai directă fiind dată de vederea că nu există un obiect sau o entitate “eu”. Acest proces este facilitat prin introspecţie.Existenţa este suferinţă şi tu vei suferi până când înţelegi că nu exişti. Dacă crezi că tu

154

exişti, visul este un coşmar. Dacă nu crezi, visul este numai ceea ce este. În metafora din Secţiunea 13.5, spinul te va răni până când tu înţelegi că nu există nici un spin. Tu poţi descoperi aceasta testând-o cu negaţiile, ca mai sus (probând cu un alt spin).

21.4 Folosirea negaţiei pentru dezidentificarea de lume

Aşa cum am văzut în Secţiunea 11.4, atunci când ne credem că suntem victime, noi suferim de lipsă de ajutor şi de lipsă de speranţă, şi suferim de ură şi supărare, atunci când credem că există persoane care îi chinuie pe alţii. Pentru a fi liberi de această suferinţă, toţi trebuie să vadă ceea ce este de văzut, nu numai că noi nu suntem victime (nu există “eu”), dar nici schingiuitori. Dacă nu există nimic ceea ce eu pot face, atunci nu există nimic ceea poate face cineva.Am văzut în Secţiunea 11.2 că non-existenţa obiectului “eu” implică non-existenţa tuturor celorlalte obiecte, deoarece ele sunt chiar cealaltă jumătate a dualismului “eu”-“non-eu”. Aşadar, există câteva negaţii complementare: Nu există alţii.Nu există obiecte.Nu există lume.Nimic nu există. Credinţa în existenţa obiectelor conduce spre frică/dorinţă, ori aversiune/ataşament, perechi opuse (vezi Secţiunea 11.3). Aceasta este baza întregii suferinţe. Negarea existenţei tuturor obiectelor elimină această bază.În mod deosebit de util, în vederea că toate obiectele sunt nereale este să înţelegi că pentru toate eforturile noastre de a obţine o permanentă satisfacţie, mulţumire şi pace de la lume, noi am descoperit ceva puţin preţios acolo. Ori de câte ori am încercat să ne alimentăm dintr-un miraj (metafora din Secţiunea 13.11), tot ce am avut a fost o gură de nisip uscat. Până când noi nu vedem adevărata natură a lumii, va exista un deşert până la noi.Nimic din lume nu ne poate aduce pacea. Dacă credem asta, vom suferi.În metafora din Secţiunea 13.4, lumea nu este nimic altceva decât numai o suprafaţă spumoasă, lipsită de înţeles, semnificaţie sau scop. În metafora din Secţiunea 13.2, lumea nu este nimic altceva decât o reflectare plană, în două dimensiuni, pe un ecran. Totuşi, atâta vreme cât toate obiectele apar din oceanul sau ecranul Conştiinţei, adevărata lor natură este Conştiinţa.Dezidentificarea se poate produce căutând şi văzând adevărata natură a oricărui obiect, nu numai obiectul “eu”. O cale pentru a vedea asta este să urmăreşti raţionamentul din Secţiunea 9.1 şi să vezi că separarea şi numirea sunt operaţii pur şi simplu conceptuale, şi să priveşti la realitatea de dedesubt, fără a o conceptualiza. Atunci când corpul şi lumea sunt privite în acest fel, devine treptat vizibil că ele nu sunt atât de solide pe cât par. Transparenţa lor le dezvăluie irealitatea, în acelaşi timp ce dezvăluie realitatea mediului din care ele apar. (Introspecţia, de asemenea dezvăluie acest lucru, vezi Secţiunea 22.4).Combinaţiile următoarele sunt în mod special puternice în dezidentificarea de orice şi în crearea unui sentiment de libertate şi pace: Nu există “eu”…Nu există alţii…Există numai Conştiinţă.Nu există lumea…Nimic nu există…Totul este Conştiinţă.

155

Dacă negaţiile sunt folosite cu conştientizare, valabilitatea lor va deveni evidentă. Atunci când se produce suferinţa, înţelegerea cauzelor suferinţei ţi le va aduce spontan în minte. Apoi, tu poţi folosi oportunitatea de a vedea dacă ele sunt întemeiate sau nu. Totuşi, dacă ele sunt gândite în mod mecanic şi repetate fără conştientizare, se va pierde efectul dorit. Aceasta este o dovadă clară că repetarea mentală, fără conştientizare, mai degrabă ţine mintea la nivelul gândului decât lasă să se producă transcendenţa. Această afirmaţie este chiar contrară unor învăţături dualistice, care declară că mintea poate deveni liberă doar prin reprogramarea ei cu gânduri pozitive.Negaţiile date mai sus sunt numai sugestii. Ele pot fi eficiente la un anumit moment dat. Puteţi găsi că altele sunt mai bune. Fiecare individ este diferit şi ceea ce merge pentru unul poate să nu meargă pentru altul. Singura regulă a acestui joc este de a fi conştient şi de a lăsa intuiţia să-ţi devină ghid spre pace.Non-existenţa ego-ului este secretul cel mai bine păstrat de ego. Non-existenţa lumii este secretul cel mai bine păstrat de lume. A vedea Adevărul acestor secrete este a dovedi că toţi învăţaţii şi toate învăţăturile spirituale sunt inutile şi irelevante.În timp ce acest curs este în dezacord cu multe din cele sunt scrise în cartea „Un curs în miracole” (vezi Capitolul 15), ultimile trei propoziţii din introducerea în ACIM, rezumă în mod succint mesajul acestui capitol: Nimic nu poate fi ameninţat în mod real.Nu există nimic nereal.Aici se desfăşoară pacea lui Dumnezeu. Atâta vreme cât Adevărul nu este conceptual, căutarea nu poate rămâne la nivel conceptual, ci trebuie să se aprofundeze la nivel intuitiv şi experimental, şi apoi aprofundată încă mai departe, la nivelul cunoaşterii şi convingerii. Acest proces este facilitat prin folosirea introspecţiei, care este discutată în Capitolul 22.

Capitolul 22 D ezi dentificarea prin introspecţie

22.1 Ce este introspecţia?

22.2 Introspecţia în interiorul sinelui)

22.2 Introspecţia în interiorul Sinelui

22.4 Introspecţia în interiorul manifestării, introspecţia în exterior

22.5 Câteva probleme mărunte

Capitolul 22

Dezidentificarea prin introspecţie

22.1 Ce este introspecţia?

156

Aşa cum se întâmplă cu toate practicile spirituale, este necesar ca această practică să fie descrisă, deşi tu eşti o persoană care o practică. Până acum, s-ar putea ca acest mod de descriere să nu fie confuz pentru tine. Fie că există sau nu alte practici, nu depinde de voi. Nu există niciodată nici un creator în vreo practică spirituală, aşa cum nu există niciodată vreun creator în orice altă acţiune.Atât timp cât trezirea poate numai să se producă din afara timpului, nici o practică care se află întotdeauna în domeniul timpului, nu poate să o aducă. Totuşi, practicile spirituale ajută la liniştirea minţii care gândeşte, în pregătirea sa pentru dispariţia ei finală. Asociat cu acest proces este un sentiment diminuat al separării şi al suferinţei, ce include emoţii legate de nelinişte, frică, vinovăţie, invidie, ură sau judecată.Introspecţia, aşa cum este descrisă de Ramana Maharshi, care a predat-o într-un mod original, este calea directă, în sensul că ea se confruntă direct cu “eu-ul” iluzoriu şi ne dezvăluie adevărata noastră natură. Este singura practică care nu întăreşte sentimentul de creator personal (aşa cum am văzut în Capitolele 20 şi 21, introspecţia este întotdeauna folosită ca un adjuvant în înţelegere şi în negare). Scopul introspecţiei este de a dezvălui non-existenţa entităţii “eu”, precum şi realitatea Sinelui sau a Conştienţei pure. Iniţial ea pare a fi practicată de un "eu", însă practica însăşi examinează existenţa entităţii “eu”. Ea deplasează identitatea departe de minte şi de conceptele sale, care prin natura lor sunt limitative şi contractive, înspre libertatea interioară a purei Conştienţe. Aceasta este o tehnică de meditaţie valoroasă, la fel de bună ca şi tehnica ochilor deschişi, folosită în activitea curentă.Introspecţia este o investigaţie în interiorul diferenţei dintre sine şi Sine, de exemplu, între ceea ce se schimbă şi ceea ce nu se schimbă. Nu este nici misterioasă, nici mistică şi poate fi practicată de oricine. Este un proces de a deveni conştient şi concentrat asupra Conştienţei însăşi, mai degrabă decât asupra obiectelor Conştienţei. Aceasta produce dezidentificarea de toate gândurile, sentimentele, emoţiile şi percepţiile. Nu înseamnă însă că acestea se sfârşesc, ci numai că nu mai există o entitate fictivă care gândeşte, simte, percepe şi suferă.Descriem pentru început introspecţia ca pe o tehnică explicită. Mai târziu, o vom extinde pentru a fi mai puţin rituală şi pur şi simplu să devină o sporire a conştientizării identificărilor tale greşite şi ale adevăratei tale naturi, în toate situaţiile întâlnite în viaţă.

22.2 Introspecţia în interiorul sinelui)

Primul pas este să devii conştient de identificările greşite. Aceasta este denumită introspecţia în interiorul sinelui, auto-cercetare, (“self-inquiry”, cu litere mici), deoarece ea examinează existenţa separată a sinelui.Ori de câte ori te simţi chinuit sau suferind în vreun fel, pune-ţi întrebarea: "Cine este cel care suferă?", “Cine este cel care se se simte vinovat (ruşinat, înspăimântat etc)?” şi apoi priveşte imaginea, sentimentul sau gândul cu care te identifici (vezi Capitolul 11). Cu cât întrebarea este mai precisă, cu atât ea este mai eficientă. Nu conceptualiza nici un răspuns! Cu cât mai curând va începe dezidentificarea de tiparul gândurilor şi a emoţiilor, cu atât vei începe să simţi o uşurare. Privind, tu poţi să nu vezi nimic, caz în care suferinţa este fără nici o bază. Poţi vedea o imagine a unei victime îngrozite (sau vinovate, supărate, neajutorate), sau poţi simţi o senzaţie vagă, nedefinită a unui obiect, însă această imagine nu poţi fi tu, atâta vreme cât tu eşti ceea ce observi. Tu o poţi recunoaşte ca fiind o figură din trecutul tău, gen părinte sau copil, însă de cele mai multe ori va fi ceva mult deformat. Cu cât mai repede vezi că eşti identificat cu aceasta, cu atât emoţia va fi rapid potolită, deoarece tu nu mai eşti demult identificat cu ea.Tu chiar poţi să aplici această practică pentru momentele în care nu simţi o emoţie

157

obişnuită, dar când intuiţia ta îţi spune că ego-ul este la lucru. De exemplu, ego-ul poate pune întrebarea: "Cine am fost "eu" în ultima "mea" viaţă?" sau "Ce se va întâmpla cu "mine" atunci când "eu" voi muri?" Ambele întrebări sunt copleşitoare, deoarece ele presupun că există cu adevărat un "eu". Tu poţi apoi să te întrebi: "Cine este cel care întreabă acest lucru?" şi apoi priveşte imaginea. Dezidentificarea de imagine, prin a vedea că tu nu eşti imaginea, va arăta şi mai limpede că tu nu eşti şi nu ai fost niciodată un “eu”.Atâta vreme cât sentimentul creatorului sau al gânditorului este esenţial credinţei în entitatea “eu”, o formă particulară folositoare introspecţiei este de a pune întrebări şi apoi de a privi la creator sau la gânditor. Nu încerca să forţezi, să direcţionezi sau să conceptualizezi nici un răspuns. Acesta va birui scopul acestui exerciţiu. Caută doar o imagine, o entitate sau o senzaţie. Tu poate vei descoperi o senzaţie localizată undeva în cap sau în piept. Totuşi, ca întotdeauna, nimic din ceea ce poţi vedea, indiferent cât de subtil sau de apropiat îţi este, nu poate fi ceea ce eşti tu, căci tu eşti ceea ce este văzut. Poţi de asemenea să nu descoperi nimic. În acest caz, este chiar mult mai evident că nu există nici un gânditor sau creator.O formă mult mai subtilă a creatorului este observatorul. Chiar dacă tu nu poţi descoperi un loc al creatorului undeva în corp, poate exista încă identificarea cu conceptul unui "eu" care caută. Ori de câte ori tu ai sentimentul că eşti observatorul, nu s-a produs încă dezidentificarea totală. Nu există nimic ce "eu-ul" poate face pentru a îndepărta sinele, din cauză că încercările nu vor face decât să întărească sinele. Aceasta se întâmplă când “eu” este total absorbit în Conştienţă sau de un obiect, aşa cum este descris în Secţiunea 22.5.O altă cale de acces către introspecţie este a investiga adevărata natură a unui gând sau sentiment şi de unde vine acesta. De exemplu, dacă apar gânduri de judecată, de supărare sau de ură, întreabă-te: "Ce este aceasta cu adevărat?" şi "De unde vine aceasta?" Nu conceptualiza nici un răspuns! Dacă se vede că astfel de gânduri se nasc pur şi simplu din Nimic şi nu vin de la vreun obiect pe care tu îl numeşti "eu", atunci dezidentificarea se va produce şi nu te vor mai necăji pentru mult timp, deşi ele mai pot fi încă prezente. Atunci adu-ţi aminte că pentru a fi atât de eficient pe cât se doreşte este necesar să-ţi spui: Supraveghează-ţi mintea! Această cale poate fi foarte eficientă atunci când există o problemă care aşteaptă să fie rezolvată. Dacă laşi gândurile să apară fără interferenţă, vei descoperi că ele sunt chiar soluţia pe care o căutai! Va deveni de asemenea foarte clar faptul că toate gândurile apar spontan, verificând astfel că nu poţi fi gânditorul. Acum, dacă tu te concentrezi asupra sursei aparente a gândurilor, din spatele frunţii, gândurile vor înceta, mintea va deveni liniştită şi vei fi mulţumit de liniştea binefăcătoare.Ramesh recomandă o formă a introspecţiei, atunci când îl pune pe căutător să verifice dacă există sau nu liberul arbitru, văzând dacă deciziile sunt sau nu sunt spontane. Gândurile nedorite sunt uşor de văzut că nu vin de nicăieri, însă poate exista o puternică senzaţie că gândurile dorite vin de la "mine". Totuşi, cercetarea în interiorul acestui "eu" va dezvălui fie o localizare în corp, fie non-existenţa sa. În primul caz, atâta vreme cât tu îi percepi localizarea, gândul nu poate fi tu. În cel de al doilea caz, este limpede că gândul nu vine de nicăieri.În toate aplicaţiile introspecţiei, scopul întrebărilor este pur şi simplu de a focaliza atenţia. Aceasta în sine, totuşi nu este o introspecţie. Introspecţia constă în căutarea obiectului examinat, fără conceptualizarea vreunui răspuns. Importantă este căutarea şi nu găsirea obiectului. În ambele cazuri tu ai devenit dezidentificat de ceea ce cauţi.

158

22.2 Introspecţia în interiorul Sinelui

Sfântului Francisc de Asissi îi este atribuită următoarea remarcă: “Ceea ce cauţi este ceea ce găseşti.” Aceasta este şi o succintă afirmaţie a scopului introspecţiei în interiorul Sinelui (cu litere mari), care înseamnă să priveşti la ceea ce este de privit sau să urmăreşti ceea ce este de urmărit. Tu nu vei fi niciodată satisfăcut de nimic din lume, din cauză că orice există este în schimbare. Singurul lucru care întotdeauna te va satisface cu adevărat este adevăratul tău Sine, care transcende toate schimbările.Ori de câte ori tu suferi, focalizează-ţi atenţia punându-ţi întrebări de genul: "Ce este conştient?", "Ce caută?", "Care este sursa conştienţei?", Ce urmăresc?", "Ce nu se schimbă niciodată?" şi apoi priveşte. Nu conceptualiza nici un răspuns! Privind, tu vei deveni dezidentificat de orice fel de gând sau imagine pe care o vezi. Dacă ai senzaţia că ceea ce urmăreşti este localizat în cap sau în piept, reaminteşte-ţi că orice tu poţi urmări nu este ceea ce trebuie urmărit. Aceasta se aplică oricărei senzaţii de obiect localizat, chiar şi unui observator. Tu poţi acum avea senzaţia retragerii departe de toate obiectele mentale spre un tu interior, care uneori este descris ca fiind anterior sau deasupra tuturor obiectelor mentale. Rămâi în această stare până când se produce implicarea gândurilor, apoi repetă întrebarea şi priveşte din nou. Această stare este una de linişte, pace şi plenitudine, în care tu eşti dezidentificat de tot ce este în manifestare.Dacă tu ai încă sentimentul că există un observator care priveşte, atunci întreabă: "De ce este conştient acest observator?" şi apoi priveşte. Aceasta te va ajuta să te retragi chiar mai mult.Practicând, tu vei descoperi că înainte de a pune din nou întrebări, rămâi în această stare din ce în ce mai mult. În cele din urmă vei capabil să omiţi punerea întrebărilor şi pur şi simplu să priveşti la ceea ce este de privit. Poţi de asemenea să începi atragerea Sinelui însuşi şi după mai multă practică, Sinele poate să te atragă în interior şi să te ţină cu puţin efort sau chiar fără nici un pic de efort din partea ta. Aceasta poate fi numită retragerea în Sine. În cele din urmă, tu poţi înţelege că Sinele este întotdeauna ceea ce tu eşti şi este ceea ce tu ai fost întotdeauna.Dezidentificarea şi renunţarea la ataşamentele tale devin mai eficiente dacă sunt combinate cu negaţia (vezi în Secţiunea 21.4): “Nu există lume…Nu exist eu….Dezidentifică-te!” Această practică te ajută să înţelegi cu adevărat invulnerabilitatea la orice se poate întâmpla, de la vinovăţie la ură, la răniri, boală sau moarte. Pe măsură ce te dezidentifici tu nu vei vedea că nici lume şi nici mintea nu sunt casa ta. Nu vei descoperi niciodată ceea ce cauţi. Casa ta este adevăratul tău Sine, care nu este nicăieri şi niciunde, din cauză că Sinele transcende spaţiul şi timpul.Orice incident al suferinţei este o altă cale spre dezidentificare. Orice se întâmplă sau nu se întâmplă nu depinde de tine, aşa că singurul lucru pe care tu îl poţi “face” în orice situaţie este să te dezidentifici de ea. Aceasta îţi va aduce un imediat şi profund sentiment de linişte şi pace, care va fi o irezistibilă inspiraţie pentru o continuă dezidentificare.Dezidentificarea poate fi iniţiată simplu aducându-ne aminte: Retrage-te înăuntru!Caută ceea ce este de căutat! Priveşte în spatele tuturor gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor şi percepţiilor, pe cât de departe posibil, până când tu vei vedea că nimic din conţinutul minţii nu

159

este al tău sau că el nu este persoana ta, apoi mergi şi mai departe şi priveşte la ceea ce este de privit. Vei vedea atunci că tu nu eşti un obiect…Tu eşti ceva ce nu poate fi văzut sau conceptualizat.În afară se află goliciunea, frustrarea, insatisfacţia, neliniştea şi plictiseala şi nimic din ceea ce doreşti. Ceea ce cauţi este ceea ce priveşti. Acesta este Adevăratul Tău Sine. Este casa păcii şi a împlinirii şi a tot ceea ce tu doreşti cu adevărat.Cu cât petreci mai mult timp în dezidentificare, cu atât te vei simţi mai bine. În timp ce eşti dezidentificat, activităţile corpului şi ale minţii, precum cele din lume pot continua să se întâmple, însă ele nu te vor mai afecta.Orice moment al dezidentificării te ajută să-ţi reîntăreşti apercepţia că tu nu eşti un creator. Bineînţeles, ori de câte ori o activitate necesită o concentrare intensă pentru ca aceasta să fie realizată în mod eficient, vei fi identificat însă nu cu un creator ci cu activitatea însăşi şi astfel nu vei suferi. De exemplu, mintea care gândeşte va fi absentă şi va fi prezentă numai mintea care lucrează (vezi Secţiunea 11.6).Iniţial, introspecţia este mult mai uşor de practicat stând în meditaţie, cu un minim de distragere, deşi valoarea ei adevărată este obţinută numai atunci când tu o foloseşti pentru a rămâne dezidentificat în toate formele de activitate.Nisargadatta Maharaj a fost un examplu remarcabil pentru succesul introspecţiei. Într-un articol din octombrie 1978, din revista “Calea Muntelui, Jean Dunn, un discipol al său, scria că el a spus odată: “Atunci când mi-am întâlnit guru, el mi-a spus: “Tu nu eşti ceea ce te consideri a fi. Descoperă ceea ce eşti tu. Priveşte sensul lui “Eu Sunt”, descoperă-ţi adevăratul Sine”. Am făcut aşa cum mi-a spus. Tot timpul meu liber aş dori să mi-l petrec în linişte, privind la mine însumi. Şi ce diferenţă a fost şi cât de repede s-a produs! Mi-a luat doar trei ani să-mi realizez adevărata mea natură."

22.4 Introspecţia în interiorul manifestării, introspecţia în

exterior

Introspecţia nu este alcătuită numai din tehnicile speciale descrise mai sus. Ea este chiar mai mult decât un punct de vedere care pune întrebări şi face cercetări în interiorul realităţii tuturor aspectelor vieţii. Am descris-o ca pe o tehnică pentru examinarea existenţei entităţii “eu”, însă poate fi extinsă în mod util pentru a investiga adevărata natură a oricărui obiect, fie el fizic sau mental, fie interior sau exterior (de exemplu: Ce este aceasta, de fapt? De unde vine aceasta?) Nu conceptualiza nici un răspuns! Introspecţia va arăta imediat că toate obiectele sunt obiecte mentale, inclusiv organismul corp-minte. Nu există nici un lucru care să fie un obiect exterior (vezi şi Capitolul 9). Aşadar, toate lucrurile, inclusiv corpurile şi minţile noastre, chiar întregul univers, se nasc în interiorul Conştienţei, care este adevărata noastră natură. Mai mult, atât timp cât toate obiectele apar din fundament şi se dizolvă înapoi în fundament, ele sunt constituite din fundament. Sinele, Sursa, Fundamentul şi Conştienţa sunt toţi termeni echivalenţi şi sunt folosiţi pentru a indica spre diversele aspecte ale Adevărului.Conştienţa este transcendenţa, fundamentul neschimbat şi esenţa imanentă a întregii manifestării, fie "în interior" fie "în exterior". Aceasta poate fi "văzută" mai degrabă prin concentrarea asupra fundamentului oricărui obiect decât asupra obiectului însuşi. Adevărata vedere poate fi uşurată întrebând: "Care este natura neschimbătoare a acestui obiect?" şi apoi privind. O conştientizare crescută a fundamentului şi observarea că toate obiectele nu sunt nimic altceva decât Conştiinţa, este denumită de unii înţelepţi "metoda directă" (vezi şi Capitolul 16).Poţi practica introspecţia indiferent de ceea ce faci sau de ceea ce se întâmplă,

160

deoarece esenţa sa este de a fi conştient şi de a distinge între ceea ce este şi nu este adevărat. Este practic egal dacă meditaţia se face în poziţie şezând sau în timpul unei activităţi. În cele din urmă, introspecţia va înceta să fie o practică şi va deveni pur şi simplu o continuă conştientizare a Ceea Ce Eşti Tu. Reaminteşte-ţi: Priveşte doar! Tu poţi folosi aceasta pentru a te dezidentifica de orice lucru, fie “intern”, fie “extern”, oricare ar fi el, de exemplu, un gând de judecată, o emoţie mistuitoare, o durere intensă.Întrebările şi exemplele date mai sus sunt numai sugestii. Intuiţia ta îţi va propune alte întrebări sau aplicaţii, care sunt eficiente pentru tine.

22.5 Câteva probleme mărunte

Introspecţia, în special în activitate, plus o profundă înţelegere a metafizicii non-dualităţii, va uşura suferinţa, va aduce pacea, şi în cele din urmă va permite să se petreacă trezirea şi iluminarea. Trebuie să ne reamintim totuşi că trezirea este pur şi simplu un eveniment spontan, care nu poate fi obţinut prin nici un efort al "meu" sau al unui "eu", atât timp cât ele nu sunt problema. Introspecţia doar stabileşte condiţiile în care înţelegerea poate fi în mod spontan aprofundată de la nivelul intelectual la cel intuitiv şi devine iluminare.Aşa cum am văzut, orice obiect pe care-l considerăm fie exterior, fie interior, este un obiect mental. Lumea, guru-ul, sfântul, păcătosul, sentimentul sclaviei sau al libertăţii, halucinaţia, visul, toate sunt obiecte mentale. Totuşi, există o diferenţă între guru şi cele mai multe gânduri. Funcţia guru-lui sau a mentorului spiritual este de a întoarce mintea spre sursa sa, fundamentul nemanifestat şi departe de guru însuşi. Dacă un mentor nu face acest lucru, el este un mentor fals, deoarece mintea trebuie să-şi descopere sursa înainte de a se produce trezirea. Mentorul devine neesenţial după îndeplinirea acestui rol. De fapt, am putea spune că rolul mentorului este de a se face neesenţial.Unii omeni caută răspunsuri la întrebări de genul: "De ce se întâmplă toate acestea?" sau "De ce există aşa de multă suferinţă în lume?" Astfel de întrebări întotdeauna vin dintr-un punct de vedere individual. Cea mai bună cale de a răspunde la aceste întrebări este să adoptăm un punct de vedere impersonal, Conştiinţa nemanifestată, care este ceea ce tu eşti, mai degrabă decât individulul, care este ceea ce tu nu eşti. Apoi, întrebările nu mai apar.Ramana Maharshi numea starea de iluminare obţinută prin introspecţie, ca sahaja samadhi. El o numea şi stare naturală, în care există o absorbţie completă în Sine, aşa că nu există nici un ego, dar există încă conştienţa lumii, care este văzută a fi identică cu Sinele. Pe de altă parte, starea finală a transcendenţei prin yoga, este numită nirvikalpa samadhi. În acea stare, nu există nici un ego şi nici o conştienţă a lumii, însă există o conştientizare a Conştienţei. Dificultatea cu aceasta este că ego-ul sau mintea care gândeşte nu sunt întotdeauna dizolvate, ci ele tind să apară din nou. O a treia formă a stării samadhi este starea savikalpa samadhi, în care nu există nici ego, nici conştientizarea Conştienţei, ci mintea este în întregime absorbită într-un obiect. Aceasta se poate întâmpla atunci când există o concentrare intensă asupra unei activităţi, precum cea a unui artist, muzician, atlet sau savant. Din nou, dificultatea este că ego-ul, în mod obişnuit, se reîntoarece atunci când concentrarea se sfârşeşte.

161

Capitolul 23 Dezidentificarea prin meditaţie

23.1 Principiile meditaţiei

23.2 Introspecţia în interiorul Sinelui, ca meditaţie

Capitolul 23

Dezidentificarea prin meditaţie

23.1 Principiile meditaţiei

Cu riscul de a ne repeta, reamintim din nou cititorului că această practică, precum toate alte practici şi de fapt întreaga activitate, nu este niciodată făcută de un individ, deoarece nu există indivizi. Dacă meditaţia se presupune a se întâmpla, se va întâmpla, dacă nu, nu.Din toate practicile spirituale, meditaţia este poate cel mai larg utilizată, deoarece ea poate fi folosită concomitent cu orice altă practică, sau poate fi singura sau principala practică, ea şi va da o mână de ajutor unei largi categorii de tipuri de personalităţi. Există o concepţie greşită în rândul celor ce meditează, aceea că scopul meditaţiei este pur şi simplu liniştirea minţii. Totuşi, scopul principal al întregii meditaţii este de a deveni conştienţi de adevărata noastră natură şi de a ne dezidentifica de conceptul “eu”. Atâta vreme cât adevărata noastră natură este pura Conştienţă, conştienţa este mereu un ingredient esenţial şi aceasta este cheia eficienţei sale. Deoarece pura Conştienţă este echivalentă cu transcenderea minţii, putem de asemenea spune că ţelul suprem al meditaţiei este de a transcende mintea, ceea ce este echivalent cu dezidentificarea.Meditaţia constă în simpla concentrare a atenţiei. Este posibil să ne concentrăm şi să medităm fie în interior, fie în exterior, asupra oricărui obiect sau asupra conştienţei, fundamentului sau sursei oricărui obiect. Concentrarea asupra unui lucru, pe ceva spus sau citit, sau pe orice altă activitate, toate acestea înseamnă meditaţie. Concentrarea atenţiei este un alt mod de a defini veneraţia. Atunci când atenţia este focalizată pe un simbol religios sau pe o imagine, ea devine veneraţie religioasă.În timpul concentrării cu un intens interes asupra unei activităţi ce te absoarbe, precum munca sau joaca, se tinde spre dezidentificarea de "eu", deoarece "eu" este uitat de-a lungul activităţii, însă el se reîntoarce după ce activitatea s-a sfârşit. El nu va creşte cunoaşterea experimentală sau intuitivă a adevăratei noastre naturi.Multe tehnici de meditaţie cer concentrarea minţii asupra unei imagini mentale sau a unui simbol, sau asupra unei senzaţii, precum respiraţia. În timp ce medităm asupra unui obiect, ar putea părea că mintea merge înspre interior, însă obiectul este încă în afară, departe de conştienţă sau de sursa obiectului. Aşadar, mintea nu merge cu adevărat spre interior, aşa cum se întâmplă în introspecţia în interiorul Sinelui (Secţiunea 22.2), deci adevărata natură nu ne este încă revelată.Astfel de tehnici au scopul de a linişti mintea, cu speranţa că transcendenţa sau

162

dezidentificarea se pot produce numai într-o minte liniştită. Aceasta este concentrarea intensă, care tinde să împiedice apariţia gândurilor şi permite instalarea unei stări meditative. Un obiect al concentrării poate fi o mantră, o afirmaţie, respiraţia, ochiul al treilea, un sunet sau o lumină interioară, un obiect exterior, precum o lumânare, un simbol divin sau sunetele înregistrate pe o casetă audio pentru meditaţie. Deoarece în acest tip de meditaţie efortul tinde să împiedice transcendenţa, concentrarea trebuie să fie blândă şi nu forţată. Atunci când apar gândurile, ele sunt observate şi atenţia este din nou întoarsă, delicat, spre obiectul de meditaţie. Concentrarea asupra unui obiect, intensă, însă fără efort, poate conduce spre starea savikalpa samadhi, aşa cum este descrisă în Secţiunea 22.4.Mulţi învăţaţi ne vor spune că meditaţia reclamă şederea cu spatele drept, însă unele tipuri de meditaţii, inclusiv introspecţia, pot fi realizate cu corpul întins, în timpul plimbării sau în activitate. Şezând, ochii pot fi deschişi sau închişi, însă în general, oamenii consideră că le este mai uşor cu ochii închişi şi acesta este modul de meditaţie cel mai des predat. Dacă este folosită o mantră, efortul datorat repetării ei, treptat devine mai mic şi mantra devine mult mai subtilă, continuând chiar să lucreze de la sine, ca în cele din urmă ea să dispară. În acest moment poate dispare şi observatorul şi de aici apare starea nirvikalpa samadhi până în clipa în care reapare observatorul.Unele tipuri de meditaţie, precum Meditaţia Transcendentală, sunt procese delicate, ce pot fi învăţate numai de la un învăţat experimentat. Aceasta se datorează faptului că cel ce meditează este aproape întotdeauna tentat să folosească efortul în gândirea mantrei. Mentorul trebuie să-i arate celui ce meditează că efortul este întotdeauna contraproductiv şi în plus, poate face meditaţia o experienţă neplăcută şi stresantă.Un tip de meditaţie foarte eficientă este constituită pur şi simplu din supravegherea minţii (vezi Secţiunea 22.2). Aceasta poate conduce la oricare din cele trei samadhi, sahaja, nirvikalpa sau savikalpa, aşa cum este descris în Secţiunea 22.5. În această meditaţie, cel ce meditează urmăreşte orice gând care apare, chiar atunci când apare. Dacă concentrarea se face pe sursa aparentă a gândului, din spatele frunţii, dezidentificarea este fără efort şi automată.Supravegherea minţii este posibilă ori de câte ori ea nu este ocupată cu alte probleme, ca atunci când ne plimbăm, în timp ce facem activităţi fără contribuţia minţii, ori în timp ce stăm liniştiţi, cu ochii deschişi sau închişi. Atunci când ochii sunt închişi, este uşor de văzut că toate gândurile clocotesc fără o cauză, din fundal, iar apoi dispar tot în fundalului. Totuşi, aceste clocote ale activităţii mentale nu diferă de oricare alte forme din Conştiinţă, indiferent dacă ochii sunt închişi sau deschişi. Când ochii sunt deschişi, mintea pare să fie localizată în interiorul capului, însă atunci când ei închişi, ea pare a fi oriunde. Însă, în Secţiunea 9.1 am văzut că mintea înconjoară toate obiectele şi deosebirea dintre interior şi exterior este pur conceptuală. Atunci când ochii sunt deschişi, obiectele par să aibă forme distincte, stabile şi tridimensionale, separate unele faţă de altele şi faţă de corp. De aceea ele sunt aşa de persistente şi este dificil de văzut prin ele, însă aceasta este iluzia Maya (vezi Secţiunea 14.7).În timpul meditaţiei, cel ce meditează experimentează în mod frecvent fericirea încântătoare a minţii liniştite. El învaţă repede aceasta, nu numai în timpul unei şedinţe de meditaţie, ci şi după aceea, gândurile şi sentimentele perturbatoare de toate tipurile au dispărut şi pacea continuă, deşi în mod obişnuit numai temporar. Aceste recompense imediate sunt puternice stimulente pentru a continua practica.Totuşi, pot exista mai multe experienţe prin care trebuie să treacă o persoană ce meditează, înainte ca această pace să se aştearnă. Aici poate fi de mare ajutor un mentor, astfel ca cel ce meditează să nu fie blocat de experienţe. În funcţie de

163

sistemul de meditaţie şi de mentor, aceste experienţe sunt denumite în diverse feluri: eliberarea stresului, destresare, procesare sau catharsis. Acestea pot fi exaltante sau inspirante, însă mult mai des sunt perturbatoare, inconfortabile sau chiar înfricoşătoare. Ele rezultă din mecanismul vasanelor (condiţionării) din mintea inconştientă şi din corp, ambele fiind fizice şi subtile (vezi şi Secţiunea 17.5). Aceste experienţe sunt purificatoare şi ele sunt necesare continuării progresului, însă pot fi destul de intense, pentru a-l tenta pe cel ce meditează să-şi abandoneze practica, dacă nu este continuu încurajat de mentorul său. Treptat, ele scad pe măsură ce progresează dezidentificarea şi se măresc perioadele de fericire şi de tăcere. Există şi alte semne ale progresului, precum apariţia viziunilor deosebite, a experienţelor auditive şi ale corpului, pe care uneori învăţătorii le vor puncta, pentru a-l inspira pe cel care meditează să continue, deşi întotdeauna există în natură mai mult fenomenon* decât noumenon**. * fenomenon = în filozofia lui Kant–un lucru ce apare în percepţie ca fiind diferit de lucrul aşa cum este el însuşi, independent de sensul experienţei (Webster Dictionary)**noumenon = în filozofia lui Kant–un lucru aşa cum este el însuşi, incapabil de a fi cunoscut prin percepţie, însă postulat ca un teren inteligibil al fenomenon-ului (Webster Dictionary)

23.2 Introspecţia în interiorul Sinelui, ca meditaţie

Iniţial, introspecţia în interiorul Sinelui (vezi Secţiunea 22.3) solicită în mod obişnuit un efort considerabil pentru a contracara tendinţa condiţionată a minţii de a merge mai degrabă în afara unui obiect, decât în interiorul sursei obiectului. Cu experienţă totuşi, efortul cerut se micşorează pe măsură ce mintea este acoperită de pacea ce rezultă din concentrarea asupra Sinelui.În timp ce se produce dezidentificarea, este mult mai eficient să ne concentrăm asupra Conştiinţei sau a Sinelui, aşa cum am făcut în introspecţia în interiorul Sinelui, dar concentrarea se poate face şi asupra Fundamentului sau a adevăratei naturi a unui obiect, aşa cum s-a făcut în introspecţia în afară (Secţiunea 22.4). Prin focalizarea asupra Fundamentului, se poate repede vedea că orice apare din el este inseparabil de el. Fundamentul este singura realitate şi orice altceva este alcătuit tot din el. Valurile sunt alcătuite numai din apă (Secţiunea 13.4) şi brăţara este alcătuită numai din aur (Secţiunea 13.7).Cu o concentrare fie spre interior, fie spre exterior, sentimentul separării este dizolvat şi intrăm direct în contact cu adevărata noastră natură. De aceea, introspecţia este cea mai directă formă a practicii (ea este numită şi metoda directă). Ea poate fi făcută în orice poziţie, în timpul oricărei activităţi, sau în meditaţia şezând. O concentrare spre exterior este posibilă în orice situaţie. Totuşi, “interior” şi “exterior” sunt fără înţeles în Realitate şi diferenţa dintre ele dispare atunci când devine clar că peste tot există acelaşi fundament al Conştienţei.După ce am experimentat introspecţia, întrebările nu mai au rost şi este înţeles că esenţa practicii este pur şi simplu concentrarea asupra Conştienţei, fundamentului obiectului sau activităţii. De exemplu, introspecţia în interiorul Sinelui poate fi descrisă ca mergând spre interior, văzând prin toate obiectele, imaginile sau senzaţiile, ori mergând pe lângă ele şi concentrându-ne asupra Sinelui. Atâta vreme cât Sinele nu este un gând, un sentiment sau o senzaţie, el nu poate fi văzut, simţit sau perceput, însă poate fi uşor cunoscut, deoarece el este ceea ce tu eşti. Această practică poate conduce spre nirvikalpa samadhi, aşa cum s- a descris în vezi Secţiunea 22.5.

164

Capitolul 24

Dezidentificarea prin acceptare Nu există nici o practică care să fie practicată vreodată, deoarece nu există niciodată un practicant. Dacă este de presupus a se întâmpla, ea se va întâmpla de la sine, dacă nu, nu. Cele mai multe practici nu examinează existenţa creatorului, de aceea, astfel de practici nu fac nimic să distrugă iluzia de creator, aşa că suferinţa pare să continue sau chiar să crească. Alte practici sunt bazate pe investigarea iluziei creatorului, fiind desemnate a vedea dincolo de aceasă iluzie şi a sfârşi cu suferinţa.Daca acceptarea ca practică nu investighează creatorul, ea poartă riscul chiar a unei mai mari suferinţe, deoarece nu este examinat sentimentul de creator. De exemplu, problema este că în timp ce se încearcă a se accepta o parte din întreg, poate apare rezistenţa unei alte părţi. Astfel vinovăţia poate împiedica acceptarea propriilor judecăţi, uri sau agresiuni şi în acelaşi timp le poate accepta pe ale altcuiva sau viceversa. Acest fapt poate numai să crească sentimentul original al vinovăţiei şi poate de asemenea crea disperarea de a eşua. Aceasta este o problemă obişnuită atunci când există o încercare de a practica iertarea (un alt cuvânt pentru acceptare) fără a înţelege ceea ce înseamnă ea cu adevărat.Ori de câte ori sunt prezente durerea, sărăcia, boala, agresiunea sau ignoranţa, organismul corp–minte poate reacţiona şi încerca să schimbe, să elimine sau să se lupte cu ele, însă dacă nu există identificare, nu există suferinţă, deoarece nu există rezistenţă şi nici minte care să gândească (vezi Secţiunea 11.6). Dacă există identificarea, atunci mintea care gândeşte este prezentă şi aceleaşi condiţii şi reacţii vor cauza suferinţa. Suferinţa se sfârşeşte atunci când se sfârşeşte identificarea şi identificarea se poate termina în orice moment privitor la gradul suferinţei prezente.Capitolul 19 discută adevărata acceptare, care nu este o practică. Acum să examinăm acceptarea ca pe o practică, pentru a încerca să ne lămurim ce înţelege Ramesh atunci când spune următoarele:"Dacă tu eşti sau nu un căutător, nu este alegerea ta. Dacă în organismul tău corp–minte se produce sau nu iluminarea, nu este alegerea ta. Astfel continui să faci ceea ce crezi că trebuie să faci, în interiorul propriilor tale standarde de moralitate şi de disciplină şi bucură-te de viaţă." (“Capul tău e în gura tigrului”, 1998) "Bucurându-te de viaţă, pentru mine înseamnă acceptarea a orice există, uneori fericirea, alteori nefericirea". (“Ecouri ale Conştiinţei”–înregistrare video, 1999) "Dacă tu nu accepţi, vei suferi". (“Capul tău e în gura tigrului” 1998) “Maeştrii le spun oamenilor că ar trebui să lupte cu ego-ul lor, să-l nimicească, însă ceea ce eu spun este să accepţi ego-ul. Nu este ceva unic? Nu te lupta cu ego-ul! Acceptă ego-ul! De ce? Pentru că “tu” nu ai creat ego-ul". (“Ce contează?”, 1999) “…să fii capabil să accepţi voinţa lui Dumnezeu (care însăşi depinde de voinţa lui Dumnezeu) înseamnă un enorm ajutor pentru monstruoasa sarcină a păcatului şi a vinovăţiei din minte”. (“Păcat şi vinovăţie–o monstruozitate a minţii”, 2000) [Voinţa lui Dumnezeu este termenul lui Ramesh pentru orice se întâmplă.]

165

Entitatea “eu”, ego-ul, identificarea, rezistenţa şi suferinţa sunt toate acelaşi lucru. Aşadar, ori de câte ori există identificare, există întotdeauna rezistenţă şi suferinţă. De asemenea, în absenţa identificării există întotdeauna acceptare şi pace.Din cauză că identificarea limitează “eu-ul” doar la un concept, el întotdeauna te întemniţează, te exclude şi este contractiv. Deoarece dezidentificarea îndepărtează toate limitele, ea întotdeauna este eliberatoare, cuprinzătoare şi expansivă.Rezistenţa rezultă din identificarea cu creatorul şi este judecata că “ceea ce este” nu trebuie să fie în acest mod. Ea este prezentă ori de câte ori este trăit sentimentul de victimă (vezi Secţiunea 11.4). (Judecata nu este acelaşi lucru cu evaluarea, care nu include o judecată a ceea ce ar trebui sau nu să fie.) Rezistenţa activează cu putere mintea care gândeşte (vezi Secţiunea 11.6) şi întunecă adevărul despre tine însuţi. Cunoaşterea indirectă a adevărului apare sub formă unor gânduri, sentimente subtile şi îndeamnă la a reflecta asupra libertăţii şi păcii adevăratei tale naturi. (Cunoaşterea directă este clară şi fără greşeală, dar ea este nemanifestată, astfel că nu i se poate rezista, deşi ea poate fi cu uşurinţă scapată din vedere.) Totuşi, ori de câte ori se întâmplă–gândurile, sentimentele, senzaţiile, acţiunile şi percepţiile–trebuie să se întâmple. Ceea ce este nu poate fi altceva decât ceea ce este. Prin urmare, dacă apare rezistenţa, este din cauză că aşa trebuie. Însă înainte ca eliberarea să se poată produce, este necesar să înţelegem că problema este identificarea. Identificarea creează iluzia sclaviei şi absenţa libertăţii. Prin urmare, identificarea este suferinţa, în timp ce dezidentificarea este pacea.Orice practică care se concentrează pe un obiect rezistent, precum un gând, un sentiment, o persoană ori o situaţie, nu se confruntă cu adevărata problemă. O practică eficientă trebuie să să privească la judecata însăşi, mai degrabă decât la obiectul său şi să înţeleagă că judecata nu este nici persoana ta şi nici a ta. Această înţelegere permite să se producă dezidentificarea. Practicile pentru dezidentificare sunt discutate în Capitolele 20, 21, 22, 23. După dezidentificare, practica privirii (Secţiunea 22.4) devine pura observare (Capitolul 19) şi practica dezidentificării devine adevărata acceptare.În locul cuvântului acceptare, Francis Lucille foloseşte cuvântul binevenire, pe care îl defineşte ca “indiferenţă benevolă”. Ambele cuvinte, acceptarea şi binevenirea, implică mai mult decât o pură indiferenţă. Ele de asemenea implică iubirea transcendentală a Sinelui pentru Sine (vezi Capitolul 16). Satyam Nadeen spune “...singura mea definiţie pentru iubire este să îmbrăţişezi orice există aşa cum este şi numai pentru că este–fără condiţiile de a fi altceva decât este”. Prin urmare, iubirea şi acceptarea sunt echivalente una cu alta.Acceptarea a ceea ce este cere dezidentificarea de creator. Putem fi ajutaţi reamintindu-ne:Ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple. Ceea ce nu tebuie să se întâmple nu se poate întâmpla. Nu există alegere.Este la fel de important să vezi şi să crezi acest lucru. Atenţie la rezistenţă!

Capitolul 25Rezumat foarte scurt Conceptele următoare, ca de altfel toate conceptele, nu pot descrie Adevărul, dar ca cele mai multe concepte, ele indică spre Adevăr.

1. 1. Premiza:

Conştiinţa este tot ceea ce există.Un alt cuvânt pentru Conştiinţă este impersonalul şi intimul eu.

166

2. 2. Concluzii:

Eu nu exist. Eu nu sunt un obiect sau o entitate. Nimic nu există.Nu există obiecte sau entităţi.Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă.Ceea ce nu se întâmplă, nu se poate întâmpla.

3. 3. Practica:

Verifică aceste concepte pentru tine însuţi.

Capitolul 25 CUPRINS

Appendix Resurse şi învăţaţi

A1 Propriile mele resurse şi proprii mei învăţători

A2 Ghiduri spirituale

Appendix Resurse şi învăţaţi

A1 Propriile mele resurse şi proprii mei învăţători Următoarele resurse sunt singurele pe care le-am descoperit ca fiind cele mai valoroase în călătoria mea spirituală. Ele sunt numai câteva din miile ce sunt disponibile. Comentariile referitoare la acestea, sunt ale mele proprii şi sunt pur subiective. 1. Doi învăţaţi care m-au influenţat cel mai mult sunt jnani, Ramesh Balsekar şi Wei Wu Wei. Ultimile trei cărţi ale lui Ramesh “Capul tău este în gura tigrului”, “Ce contează?” şi “Păcat şi vinovăţie-O monstruozitate a minţii” sunt bune, rezumate citibile, ale învăţăturii sale actuale. O altă carte “O ţesătură de bijuterii” este constituită din meditaţiile din primele sale cărţi, câte una pentru fiecare zi a anului. Din cărţile sale mai vechi, recomand una metafizică, “Adevărul Final. Cărţile sale, casetele şi informaţiile referitoare la întâlnirile sale, sunt disponibile în pagina de Internet a lui Wayne Liquorman’s website, http://advaita.org. Wayne a fost unul dintre primii studenţi ai lui Ramesh care s-a trezit şi mai târziu a fost instruit de către Ramesh să predea şi el.O pagină de Internet excelentă, dedicată lui Wei Wu Wei şi realizată de Matthew Errey, poate fi găsită la at www.weiwuwei.8k.com. Multe dintre cărţile lui Wei Wu Wei sunt acum epuizate. Totuşi, Lucrările postume sunt disponibile într-o formă de fotocopie de la UMI Books on Demand la www.umi.com. Apăsaţi pe Books on Demand şi căutaţi Posthumous Pieces sau Terence Gray. Secretul deschis este disponibil la Hong Kong University Press, la www.hkupress.org. O altă carte scrisă de Wei Wu Wei, disponibilă la hkupress şi www.amazon.com,

167

este Totul este sclavie. Ea, de asemenea, este excelentă şi ambele aceste ultime două cărţi sunt afaceri fantastice, deci fanii lui Wei Wu Wei probabil le vor dori pe amândouă. 2. Învăţătorul următor, care m-a influnţat mult, a fost Francis Lucille, al cărui program poate fi găsit la www.francislucille.com, o pagină de Internet menţinută de soţia sa, Laura Lucille-Alvarez. Francis nu poate fi catalogat uşor ca un bhakta sau un jnani. Deşi nu sunt de acord cu afirmaţiile sale că “trebuie” şi că “ nu trebuie”, îl consider un excelent învăţat, datorită puternicului său intelect şi clarităţii răspunsurilor sale. 3. Am învăţat enorm despre introspecţie de la jnani Russell Smith şi Nome de la Society for Abidance in Truth in Santa Cruz, CA. Pagina lor de Internet este www.satramana.org. 4. Un învăţat ce s-a trezit în timp ce citea o carte a lui Ramesh, pe când era încarcerat într-o închisoare federală, şi care are o concepţie unică în spiritualitate, este Satyam Nadeen. Cele două cărţi ale sale, “De la cepe la perle” şi “De la cei care caută, la cei care găsesc”, pot fi obţinute la www.satyamnadeen.com. Interesantă în mod special, în ultima sa carte, este demascarea pe care o face celor douăsprezece mituri comune iluminării. 5. În cartea sa, Aşa este, secret deschis al trăirii unei vieţi trezite, Tony Parsons dă o clară şi profundă descriere a felului în care arată viaţa după trezire. Pagina sa de Internet este www.theopensecret.com. 6. Un foarte popular învăţător pentru bhakta este Gangaji, a cărei website este www.gangaji.org. 7. Un alt excelent învăţător pentru bhakta este Catherine Ingram, al cărei website este www.geocities.com/~cathing. 8. Un website www.sentient.org/amber, ţinut de misteriosul Amber, conţine o selecţie de scrieri folositoare şi un tezaur de legături către alte adrese de Internet. Pagina sa este unica cale spre Galen Sharp, un înţelept căruia îi sunt recunoscător şi la care am făcut referiri în acest curs.

A2 Ghiduri spirituale Paginile următoare pot fi folositoare unui căutător ce navighează pe Internet. Ele toate conţin adrese ale unor pagini spirituale. 1. Un website cuprinzător, referitor la non-dualitate, este Nonduality Salon, la www3.ns.sympatico.ca/umbada, care găzduieşte un grup al non-dualităţii şi conţine sute de legături spre alte pagini, inclusiv învăţaţi, guru, cărţi şi chiar o clasificare a guru! Este susţinută de Jerry Katz, care o denumeşte “pagina non-dualităţii oamenilor”. 2. Un ghid spiritual ce are multe legături cu diverse resurse spiritual, este All Things Spiritual, la www.allspiritual.com. Se autodenumeşte "Your Gateway to Spirituality on the Internet" (Poarta ta spirituală pe Internet).3. Un site belgian, susţinut de Chinmayo la www.wideopenwin.com/vot/intro.htm

168

conţine crezul "de a oferi, ca o expresie creativă a iluminării prezente, cea mai completă listă a învăţaţilor care şi-au realizat Sinele, ce sunt prezenţi astăzi în lumea Internetului.”

sfirsit

169