Dinamica grupurilor

Cursul 4

CONDUCEREA ÎN GRUPUL MIC.

MODELE ŞI TEORII ALE CONDUCERII

- fenomenul de conducere - subiect important de interes de-a lungul timpului în diferite

părţi ale lumii (Europa - Machiavelli - “The Prince”; China - Confucius - “The sayings of

Confucius” etc.)

- procesul conducerii - caracter psihosocial, deoarece se sprijină pe trei elemente

fundamentale: grupul, influenţa şi scopul

- conducerea oamenilor = „proces dinamic de grup, prin care o persoană reuşeşte să-i

determine, prin influenţă, pe ceilalţi membrii ai grupului, să se angajeze de bunăvoie în

realizarea sarcinilor sau scopurilor grupului, de-a lungul unei perioade de timp şi într-un

context particular organizaţional” (Gerald A. Cole)

- complexitatea fenomenului conducerii a determinat apariţia mai multor modele şi teorii

(complementare), multe dintre ele fiind încă de actualitate

PRINCIPALELE

MODELE

ASERŢIUNI DE BAZĂ

1. Modelul

personal /

modelul

trăsăturilor

- liderii sunt înnăscuţi, nu formaţi

- C=F(P) – conducerea este în funcţie de

personalitate

- conducerea vizează anumite calităţi intrinseci

ale celui care deţine funcţia de conducere

- model focalizat pe persoana în funcţie de

conducere

- modelul prezintă două teorii:

1. Teoria oamenilor mari

- anumiţi indivizi sunt nativ dotaţi cu

caracteristici care îi fac să se detaşeze de

ceilalţi; aceşti indivizi – oameni mari – pot

astfel să direcţioneze şi să conducă grupuri,

colectivităţi, mase (Machiavelli, Woods,

Pareto, Weber, Carlyle, Wiggam etc.)

- avantaj - dacă liderul este dotat cu o serie de

calităţi superioare care-l diferenţiază de alte

persoane, atunci este posibil să identificăm

aceste calităţi şi eventual să le măsurăm

(Sântion, 2000)

2. Teoria trăsăturilor

- atenţie focalizată numai pe persoana liderului

- comportamentul liderului - determinat de

calităţile sale personale, nu de particularităţile

situaţiei, grupului etc.

- contribuţii: cunoaşterea oamenilor mari, permite

studierea personalităţii şi a comportamentului

acestora, pentru a identifica trăsăturile de lider;

măsurând trăsăturile de personalitate

responsabile cu producerea comportamentului

de conducere, deşi nu se vor putea forma lideri

(ei sunt înnăscuţi), aceştia vor putea fi

identificaţi şi selectaţi în organizaţii

2. Modelul

funcţional

- abilităţile de conducere pot fi învăţate şi

dezvoltate

- model axat pe funcţiile şi responsabilităţile

funcţiei de conducere, pe ceea ce

conducătorul ar trebui să facă în funcţie de

caracteristicile grupului condus

- conducerea poate fi înţeleasă prin analiza

rolului și funcțiilor pe care trebuie să le

îndeplinească liderul;

- funcțiile liderului prezintă o pondere diferită

în situații diferite și în grupuri diferite

(abordare de tip dinamic)

- rol fundamental: modul în care liderul

influențează grupul;

- abilitățile liderului pot fi învățate, dezvoltate,

perfecționate;

- modelul ia în considerare natura grupului ca

întreg, dar și anumite particularități ale

membrilor grupului;

- cuprinde trei teorii importante:

Teoria funcțiilor liderului (David Krech şi

Richard S. Crutchfield,1948) – liderul trebuie

să îndeplinească 14 funcţii (8 de bază:

executor, planificator, elaborator al politicilor

grupului, expert, reprezentant al grupului în

exterior, controlor al relaţiilor interne,

responsabil cu disciplina, arbitru+mediator,

iar 6 - funcţii-accesorii: exemplu, simbol al

gruăpului, simbol al responsabilităţii

individuale, ţap ispăşitor, ideolog, imagine a

tatălui)

Teoria rolului managerului (Henry

Mintzberg, 1973) – managerul îndeplineşte

zece roluri manageriale, grupate în trei

domenii: interpersonal (formă

reprezentativă, liant, lider), informaţional

(monitor, distribuitor de informaţii, purtător

de cuvânt) şi decizional (factor de schimbare,

factor de protecţie, distrbuitor al resurselor,

negociator)

Teoria conducerii centrate pe acțiune

(John Adair, 1973) - pune accent pe

importanţa menţinerii unui echilibru între

eforturile depuse de lider pentru obţinerea

performanţei, cele îndreptate în direcţia

realizării sarcinii, cele îndreptate spre

satisfacerea nevoilor individuale şi cele

legate de menţinerea grupului, abilitatea

liderului de a lua în calcul toate aceste

necesităţi şi de a echilibra balanţa

reprezentând o condiţie fundamentală în a

deveni un adevărat manager şi lider

3. Modelul

categoriilor

comportament

ale şi al

stilurilor de

conducere

- se axează pe stilul de conducere (= manieră

relativ tipică de îndeplinire a funcţiilor

grupului şi de raportare la subordonaţi) şi pe

efectele pe care comportamentele liderilor le

prezintă asupra performanţelor grupului

- Tipologii ale stilurilor de conducere

- A. Stiluri de conducere funcţie de modul

de luare a deciziei

- una dintre cele mai cunoscute tipologii -

Kurt Lewin şi colaboratorii săi, ei

distingând trei stiluri de conducere:

- stilul autoritar (autocratic) -

scopurile grupului şi căile de a le

atinge sunt stabilite de

conducător ; activităţile de lucru

sunt prefigurate de către şef

pentru fiecare membru al grupului

şi pentru fiecare etapă; grupul nu

cunoaşte fazele următoare, care îi

sunt comunicate doar pe parcurs ;

liderul nu participă la viaţa

grupului, excepţie fac momentele

dedicate demonstraţiei ;

- stilul democratic (participativ) -

asocierea grupului la toate

demersurile: stabilirea ţelurilor, a

etapelor şi mijloacelor de

realizare ; liderul – care încearcă

sa fie un membru obişnuit al

grupului – sugerează anumite căi

de urmat, pe care colectivul este

liber sa le aleagă sau să le

respingă.

- stilul laissez-faire (non-implicat)

- liderul lasă să se desfăşoare

lucrurile oarecum de la sine, nu ia

parte la viaţa grupului decât

atunci când este solicitat; ţelurile

sunt fixate de grup sau de anumiţi

indivizi, fără participarea şefului ;

nu se implică în discuţiile

colective, nu intervine în repartiţia

sarcinilor, îşi oferă informaţiile şi

ajutorul numai la cerere

- ! in situaţii diferite sunt mai

eficiente stiluri diferite

- ! fiecare stil determină efecte

specifice în comportamentul

membrilor grupului

- Norman R.F. Maier nuanţează această

tipologie, adăugând încă 3 stiluri

intermediale; el a imaginat un triunghi

echilateral, în vârfuri plasând stilurile de

conducere clasice, iar între acestea alte

trei stiluri:

- stilul majoritar – plasat între cel

autoritar şi cel democratic – se

bazează pe participarea grupurilor

şi pe dominarea grupului

minoritar de către o majoritate

- stilul paternal – între cel

autoritar şi cel laissez-faire;

liderul ia decizia dar ţine cont

într-o oarecare măsură şi de

părerile membrilor grupului

- stilul liber cu discuţii – între cel

democratic şi cel laissez-faire –

presupune o discuţie, dar fără a se

viza nici o acţiune organizată

- A.C. Brown – porneste de la stilul

autoritar si cel democratic pe care le

clasifica astfel:

- managerul autoritar :

- strict – tipul de lider

sever, dur, violent, în fata

caruia membrii grupului

nu au drept de replica

- binevoitor – asculta

opiniile membrilor

grupului dar face numai

ceea ce crede el de

cuviinta

- incompetent – despotic,

inegal si nesigur

- managerul democratic :

- democrat - consultativ –

solicita opiniile membrilor

grupului, dar ia decizia de

unul singur

- democrat – participativ –

implica grupul în mod

direct în adoptarea

deciziilor

- B. Stiluri de conducere bidimensionale

- O serie de cercetări realizate începând cu

jumătatea secolului XX au condus spre

identificarea a două categorii fundamentale

de lideri (conceptualizări diferite, dar ideea

este aceeaşi):

- lideri al căror comportament este

centrat pe producţie vs. lideri care prezintă

un comportament centrat pe angajat

(modelul Michigan)

- task leader – lider orientat către

sarcină vs. lider socio-emoțional (orientat

către oameni) (modelul Harvard)

- situaţia ideală: liderul – dublă ipostază:

specialist tehnic + specialist în probleme

socio-umane

C. Stiluri derivate din grila conducerii

- Robert Blake și Jane Mouton au analizat

conceptele de preocupare pentru producție și

preocupare pentru oameni, realizând şi un

instrument menit să identifice nivelul fiecăreia

din aceste două preocupări; grila managerială

măsoară pe o scală de la 1 la 9 preocuparea

pentru producţie (axa orizontală) şi preocuparea

pentru oameni (axa verticală), în urma

calculului fiind identificate 5 tipuri de

conducere (prima cifră vizând orientarea spre

sarcină a liderului, iar cea de-a doua – orientarea

spre oameni)

- 9,1 - preocupare puternică faţă de

rezultate şi slabă faţă de oameni;

problema - integrarea – preocuparea

faţă de rezultate nu ar trebui să aibă

drept efect neglijarea oamenilor care

trebuie sa obţina aceste rezultate

- 1,9 - preocupare puternică faţă de

oameni şi slabă faţă de rezultate - este

acordată prea multă atenţie oamenilor,

în detrimentul desfăşurării activităţilor

de producţie

- 1,1 - leadership pasiv sau apatic -

slabă preocupare faţă de oameni şi

producţie

- 5,5 - cel mai utilizat stil de leadership

în Europa şi America - abordare de

compromis în care o parte din fiecare

dimensiune este sacrificată ; creează

echilibru, caută să evite conflictele ;

rezultatele sunt la nivel mediu

- 9,9 - stilul ideal, cu cea mai mare

eficacitate - liderul încearcă, prin

încurajarea efortului întregii echipe, să

rezolve problemele ridicate de ambele

dimensiuni în acelaşi timp ; fiecare

membru al echipei este preocupat de

ambele dimensiuni, nu doar liderul

- stilul managerial preferat în aproape

toate situatiile este stilul 9,9 :

productivitatea şi starea de spirit,

moralul echipei sunt în echilibru la un

nivel optim ; este atins prin alcătuirea

unei echipe în care sunt implicaţi toţi

angajaţii ; munca este divizată, iar

managerii implică un număr cât mai

mare de oameni în planificare,

stabilirea de obiective şi adoptarea de

decizii ; oamenilor le sunt furnizate

toate informaţiile relevante, li se

încredinţează sarcini importante şi se

simt utili şi necesari

4. Modelele

situaţionale şi

modelul

contingent

- se centrează pe importanţa situaţiei

- analizează interacţiunile dintre

particularităţile situaţiei şi personalitatea /

comportamentul liderului

- consideră că nu există un stil superior de

conducere

- se bazează pe noţiunea plauzibilă că, în

circumstanţe diferite, sunt necesare forme

diferite de conducere

- 1. teoria contingentă a lui Fred Edward

Fiedler - un stil de conducere este

dependent de 4 variabile contingenţionale:

puterea poziţiei liderului, structura grupului,

sarcina şi relațiile lider-membrii grupului -

este mai uşor să numeşti într-o funcţie un

lider care se potriveşte cu situaţia dată, decât

să adaptezi un lider dat la situaţia respectivă

- 2. teoria decizie - conducere (Victor

Vroom – Phillip Yetton – Arthur Jago) -

stilul de conducere și decizia trebuie să țină

cont de gradul de participare la adoptarea

deciziilor

- 3. teoria cale-scop (Robert J. House) -

activităţile cele mai importante ale liderilor

sunt considerate cele legate de clarificarea

rutelor spre diferitele obiective care prezintă

interes pentru membrii grupului

- 4. teoria situațională a conducerii (teoria

maturităţii subordonaţilor / teoria ciclului

de viaţă al leadership-ului) – Paul Hersey

și Kenneth Blanchard - comportamentul

liderului este necesar să se adapteze, în

funcţie de două variabile principale,

respectiv îndemânarea tuturor membrilor

grupului şi îndeplinirea sarcinilor

5. Modelul

tranzacţional /

al schimbului

social

- subliniază rolul relaţiei lider-membru al

grulului - liderul şi membrii grupului se

influenţează reciproc; conducerea = o

tranzacţie între conducător şi membrii

grupului, fiecare oferind şi primind câte ceva

- examinează beneficiul mutual într-o relaţie

bazată pe avantaje reciproce: liderul oferă

lucruri clare (ex. resurse sau recompense), în

schimbul recunoaşterii de către membrii

grupului a autorităţii acestuia

- 1. teoria conducerii tranzacţionale (Edwin

Hollander) - conducerea reprezintă un

proces dinamic de evaluări continue realizate

de lider şi membrii grupului; în cadrul acestei

tranziţii, liderul oferă în permanenţă viziunea

şi direcţionarea în sarcină, precum şi

recunoaşterea membrilor grupului, aceştia

oferind la rândul lor liderului recunoaşterea

autorităţii şi a calităţii sale de expert, putere,

status, prestigiu, apreciere socială şi laude

- 2. modelul legăturii diadice verticale

(George Graen şi colaboratorii săi) -

studierea proceselor prin care diadele lider-

membru al grupului dezvoltă relaţii de rol şi

a consecinţelor modalităţilor prin care

acestea apar - liderul şi membrii grupului

parcurg un proces de stabilire a rolurilor în

care negociază termenii colaborării lor

- 3. teoria schimbului lider-membru (LMX)

- o conducere eficientă depinde de abilitatea

liderului de a dezvolta relaţii personalizate de

schimb, de calitate, cu fiecare membru în

parte al grupului

6. Modelul

interacţional

- se axează pe interacţiunile generate de lider,

pe modul în care acesta se adaptează

particularităţilor membrilor grupului şi

situaţiei, dar şi pe modalitatea în care acesta

reuşeşte să îşi modeleze membrii grupului

- liderul carismatic / strategic /

transformaţional – reuşeşte în anumite situaţii

favorabile / provocate să atingă alături de

adepţii săi performanţe extraordinare