In văpaia lunii

Era de cu seară. Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările.

- încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini.Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă

de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul

prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului.

În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii.

- Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamă-mamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţea-n sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

şi pe-a ta, hoţ bătrân!”, „O tai”, zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii. „Gata, zice, acum suntem egali. La treabă, teteo!”răsunară râsete voioase şi puternice, ca nişte nechezături. Papa Leon râde şi el fericit, şi cu sunete ascuţite, numai din gât, care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit.

Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte, neobservat aşa cum apăruse. Frigurile primăverii, aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei, câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta, provizii, îi da un sentiment de plinătate, de siguranţă şi împăcare. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon, îşi spuse apoi. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri, zău.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui, ci ale altcuiva, străin, şi totuşi prieten. „Până sâmbătă, Ene, trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada, că-i zăpada mieilor, nu mai are putere.”

- Păi nu mă sperii, ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau, pe prăjini, câteva perechi de

curci şi bibilici, cădea peste el ca o plasă deasă. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc, în formă de spadă. Când era copil, în nopţi ca astea, maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. Baba venea, topea cositor într-o lingură şi-l răsturna, bolborosind, într-o găleată cu apă descântată. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate, în care bătrâna desluşea, după semne ale ei, norocul băiatului. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi, o comoară, de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. „Poate că fata era Gia, se gândi Lelea. De unde, îşi reveni el. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. Nu era nici fată.”

Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. În dreptul lui Ene Lelea, slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică.

- Şase motolani îşi ling boturile la lună. Şi-s mustăcioşi, tovarăşe preşedinte!...- Scoate-i de acolo, îi spuse Ene Lelea, şi fă-le culcuş într-un loc ferit, să nu dea

câinii ciobanului peste ei.Omul se depărtă. „Du coşul, vru să-i mai spună Ene Lelea, şi-ntoarce-te să fumăm o

ţigară. ”, dar în clipa aceea se auzi strigat, în şoaptă, de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. Surprins, se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica, o fată de a cescătoria de păsări, înaltă, cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână, înnodată gros sub bărbie.

- Bună seara, rosti Ene Lelea. Măi, se miră el, te-ai făcut fată de măritat!- Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic.- V-aţi certat!

Fata scutură din cap.- Nu-i adevărat, se apără cu îndârjire naivă. Gia nu se ceartă niciodată cu mine.

Toată ziua mă pune să-i cânt. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric, aşa, s-auzim numai noi. Cântecul l-a ales gia, unul trist trist, de-ţi sfâşia sufletul. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. Întâi a început Gia. Mi se frângea inima de mila ei, şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate, până mi s-au umflat ochii. Şi doar n-aveam nimic, jeleam degeaba. Gia, cine ştie, s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu.

- Nu se căieşte. Se-mpacă bine cu Bigu, zice lumea c-au să aibă un copil.- Da, aprobă Sorica înveselită, i-a cusut o groază de scutece tichii, botoşei.. dar

hai să mergem, reluă ea serioasă. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. Hai să-i vezi.

Lucrul era necrezut, dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie, cu credinţa fermă, statornicită în el, că în noaptea asta, când lumea e inundată de-o lumină nouă, plină de voie bună, totul e posibil. Călca alături de Sorica, umăr la umăr, deopotrivă de înalt, şi-o iscodea cu coada ochiului. „Măi, fată, măi îi spuse el în gând, privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt, ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă, gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. Dinspre râu, pe sub norul ca o culme de negură, sufla vântul, împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. În jur toate existau aievea, însă fără contururi reale, o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu.

Deodată, pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri, zbuciumată de nelinişte, cu ochii arzând. Ameţită de mirosul pelinului putred, adus de vânt de prin văile câmpiei, apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. Omul o privi fix, cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând.

- Mi-e frică, rosti fata.- Vine primîvara, rosti Ene Lelea, ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei.Uimită, Sorica îşi desfăcu broboada, lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin.

La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru, cu capse argintii. Cerceii atârnându-i la urechi, păreau două picături de sânge.

- Străluceşti ca o brănişoară, râse Ene Lelea.- Nu ştiu ce-i brănişoară.- E un peşte. Unul, aşa mic şi lucios.Fata râse. Râzând, îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul

curţii, pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior, şchiopătând, un pitic de tinichea, Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă, îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină, mici, plăpânzi, cu puful auriu.

- Ăştia cântă, îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă.Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. Avea ochii negri, cu gene lungi şi

sprâncene arcuite.- Hai, îndemnă Sorica puii, cucurigu! Făliţi-vă, măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul.- Ce-i cu voi? Se miră ea. Aţi ostenit? Nu mai vor, îi spuse lui Ene Lelea,

ridicând din umeri, neputincioasă. Hai, da-ţi-i drumu, se-ntoarse din nou la pui, cântaţi, ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată, cu ochii în lacrimi. Fugiţi de la mine, să nu vă mai văd. Pieriţi din faţa mea.

Ene Lelea zâmbi. Aşa cum sta în genunchi, revoltată, cu buza de jos tremurând, Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise, vara trecută, în curte, cu-o strachină de lapte dinainte, din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. „Măi, tu n-auzi?, striga băiatul. Papă şi dumicaţi. Ia uite, bre, nea Ene la ăsta ce face. Zi-i să ia şi dumicaţi, ce crede el?”

- Lasă-i, Sorica , vorbi Ene Lelea. Dacă nu vor n-ai ce să le faci.Se rezemă de perete şi continuă, fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte:

- Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. Dar asta se întâmplă, cică, numai în noaptea Paştelui. Cântă spre slava lui Christos.

- Degeaba-ţi baţi joc, izbucni Sorica. Au cântat. Gia, strigă ea, spre odaia alăturată, spune şi tu, Gia, dacă n-au cântat puii adineauri.

- Au cântat, se auzi de dincolo vocea Giei, aspră, întărâtată.Ene Lelea tresări.- A, zise el, era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă, fără

să scoată o vorbă. Sorica privi după el întristată. O durere surdă, neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne, suspină ea, ce-i cu mine?” „Dacă te doare, plângi şi-ţi trece durerea, îşi aminti de-o vorbă a maică-si. Plânsul întăreşte pe om, cum întăreşte apa clocotită lemnul.”

Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. „Mamă bună, asta-i noaptea zănaticilor”, îşi spuse, convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea.

În curte, după ce făcu vreo zece paşi, Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă, slab, pierdut,, cântecul cocoşilor Soricăi. Uimit, se repezi înapoi la geamuri. Dincolo, umbra Giei se lipi de perete. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia, fiindcă în clipa aceea, uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica, agitată.

- Ene, strigă ea vino să-i auzi cum cântă!- I-am auzit, mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul.Fata nu se feri. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu, aşa cu ochii închişi, ca-n cea

dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape, curată şi odihnitoare.Ene Lelea îşi retrase mâna încet, păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor

fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. În odaie, vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. Acum simţea din nou cum urcă în el, a un miracol, stăpânindu-l, dorul de a rătăci prin bătaia austrului. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă, astăzi oameni însuraţi, şi cu copii, şi să plece călări, în Gorgonii, departe, în susul Buzăului, să dea cu ostiile în bulboană, după peşte, iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită, să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea.

Văzu arzând lumina la cramă şi intră. În încăperea lungă, prăfuită, cu damf de alcool şi mucegai, luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă, Dagomir Tarachiu, pivnicerul gospodăriei, om scund, păros, cu obrajii vineţii, plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc, răsfrânte deasupra genunchilor, trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. Nevastă-sa, înfofolită cu şalul până sub nas, din pricina guturaiului, răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor, trăgând linii cu creta pe fundul butoiului.

Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul, atingând din mers, cu palma, smocurile de cimbru atârnate de grinzi. Din beci, suia prin suflători miros de piele argăsită. Pe o ladă, între butoaie, văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec.

- Astâmpără-te, îi spuse Tarachiu, că-ţi prinde mâna, şi-i întinse un pahar cu vin, să guste.

Ene Lelea ridică paharul în lumină, cercetând îndelung, cu ochii micşoraţi, vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer.

- Îi schimbăm cămaşa, zise Tarachi, ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. Suflă austrul, înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via, scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi, iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi, se dă peste cap şi se serbezeşte, zer se face. Primăvara, vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. Poate chiar mai simţitor decât omul. Cum e afară, se interesă, se dezmorţeşte pământul?

- Se dezmorţeşte, răspunse Ene Lelea.În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi, greoaie, să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. Bărbatu-su o opri.

- Las′ să intre aer proaspăt. Ehe, făcu înfiorat, vine măicuţa noastră, primăvara. Uite, o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile.

Aşezat pe un scăunel, Ene Lelea privea, zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu, o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. „De-aseară te ţii de capul meu”, o ameninţă el în gând. „Ştii tu de ce mă ţin”, lipi steaua din înălţimi. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea, râzând.

- Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea, să ştii. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”...

- A înnebunit de beţie, zise Ene Lelea .- De beţie, sigur. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. Ştiu bine cum a fost, că eram

argat la el. În seara când s-a scrântit, tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui, făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară, când aud glas dinspre sat.

- Ieşi la mal, Dragomire!Mă stiga băiatul lui Patraulea. Iau vâslele, dau bătaie şi vin în vad.

- Ce este, Zamfire?- Tata zice că te cheamă la parastas. Hai c-a întins masa pe bătătură.- Acum noaptea, mă?- Du-te dracului, nu mă întreba atâta, vino când îţi spun.- Merg, zic da voi nu sunteţi teferi la minte.Şi vin colea-n bătătură. Patraulea sta la masă cu capul gol, cu pistolul la cingătoare şi-

mprejurul lui ardeau, în cunună, lumânări. Patruzeci de lumânări, sau, poate, optzeci. Ca la înmomântare. Nevastă-sa, pe pragul casei bocea, şi-şi smulgea părul. Dincolo de gard, jumătate de sat. Căscau gura, că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică.

- Bună seara, zic, neică Patrauleo, şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări.

- Stai jos, îmi face semn Patraulea, şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. Nu i-am făcut nicio pomană, dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. Hai, zi! Se răsteşte. Zi: Dumnezeu s-o ierte

- Dumnezeu s-o ierte, şi iau bardaca cu ţuică.Puţea a gaz, n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos.- Ce-i, strigă Patraulea, nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place, ai? Dacă nu-ţi place,

ieşi de lângă mine. Ieşi!

Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Luna, iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea, cu ochii la ea, desfigurat, bea ţuică şi gemea:

- Ooo! Ooo! - Ce-a păţit, mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su.- Moare, zice ăla. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică,

doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica, n-o mai cumpără nimeni. Cârciumarii, toţi trei, n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. Şi dacă n-au vrut, o bea el.

- Maică, strigă deodată Patraulea, spurcat suflet ai avut. Ooh!Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. Era

lună şi el zicea că ninge . a băut până la ziuă. În noaptea următoare a întins din nou masa. Luna, ca şi ieri, se bplpbpnea în căldarea cu ţuică, iar Patraulea, tot singur între lumânări bea şi cânta. După o săptămână a damblagit. Sta în patul din odaie, cu bărbia pe pervazul feestrei şi, când ieşea luna, începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. De beţie a înnebunit, sigur, dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara, asta e. Ce naiba ai, mă, de âzi într-una? Se supără Tarachiu.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap.

- Mi-a dat laptele-n păsat, răspunse, vesel, Ene Lelea. Tarachiu dezarmă.- Atunci, dă-mi şi mie o ţigară, ceru el.Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn, silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute

grăbit, căci văzuse afară, la geam capul Soricăi. Apăsa cu fruntea pe sticla rece, topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii, pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. Din doi paşi, Ene Lelea ajunse la colţul cramei. Sorica dispăruse. Îi văzu umbra, mişcându-se între stâlpii de la popicărie, prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. Îl scutură un fior de la inimă. Tremurul, ca un şoc electric, se tansmise în tot corpul, „Măi, râse el cu ochii la lună, te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. „Şchiopule, îi spuse şi piticului, eşti caraghios să ştii.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. „Vin”, zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon:

- Mai pune un rând, cumetre, să-mi fac plinul. Aşa. Şi când oi muri, pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon, care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu.Tra-la-la-la.

Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei.