55

a

Echipamente specifice

COARDA SEMISTATICĂ

Cerinţele esenţiale de utilizare, de construcţie şi de încercare a corzii cu miez cu coeficient redus

de alungire, denumită în România coardă semistatică, sunt impuse de norma SR EN 1891.

Coardă semistatică este concepută în mod special pentru protecţia individuală a persoanei care

coboară în rapel pe ea, folosind un dispozitiv şi o tehnică de coborâre adecvată situaţiei de lucru. Se

execută, ca şi corzile dinamice, cu manta de protecţie şi miez de rezistenţă şi prezintă un diametru

exterior de 8,5 16 mm. Ambele părţi se execută din fire de poliamidă, mai rar poliester, kevlar sau alte

fibre sintetice.

Domeniul de utilizare al corzilor semistatice cuprinde toate ramurile alpinismul utilitar şi sportiv, în

mod deosebit speologia şi salvările montane şi de la înălţime. Se pot utiliza deasemenea pentru

asigurarea de la un punct superior a unei persoane, pentru diverse tipuri de ancoraje şi pentru transportul

şi ridicarea unor echipamente tehnice.

Corzile semistatice trebuie să prezinte o rezistenţă la tracţiune statică şi la uzură ridicată şi

deasemenea, trebuie să prezinte calităţi dinamice (de absorbţie a energiei de cădere) minime,

corespunzătoare solicitărilor complexe din domeniile susmenţionate.

Norma SR EN 1891 prezintă două tipuri de corzi semistatice:

- Forma A, care prezintă calităţi de rezistenţă statică şi dinamică foarte bune şi se utilizează în toate

lucrările de alpinism utilitar şi sportiv;

- Forma B, care prezintă calităţi de rezistenţă mai modeste şi se recomandă a se utiliza cu deosebită

precauţiune, în aceleaşi domenii de lucru.

Corzile semistatice care nu îndeplinesc nici măcar cerinţele impuse tipului B (diametrul sub 8,5 mm)

se încadrează în domeniul cordelinelor şi se utilizează pentru sarcini de muncă care exclud pericolul

căderii de la înălţime (de exemplu: pentru confecţionarea scăriţelor, a nodurilor Prüsik, transportul

echipamentelor uşoare etc).

Norma susmenţionată prevede determinarea următoarelor caracteristice ale corzilor semistatice:

* Materialul :

Firele sintetice utilizate la confecţionarea mantalei şi a miezului trebuie să aibe punctul de topire

situat la peste 195 C. * Culoarea :

Deşi nu este o condiţie impusă de normă, corzile semistatice se execută de obicei în culorii foarte

deschise, pentru a fi vizibile în spaţii întunecoase.

* Diametrul efectiv, masa pe unitatea de lungime, supleţea nodului, alunecarea mantalei pe

miez şi alungirea relativă E:

56

a

Sunt caracteristici tehnice care se determină prin aceleaşi procedee ca la coarda dinamică şi trebuie

menţionate, în mod obligatoriu, în prospectul produsului. Se menţionează următoarele limite: -

masa corzii pe unitatea de lungime şi separat, masa mantalei şi a miezului, trebuie determinate

şi menţionate în prospect;

- supleţea nodului ”K” trebuie să fie mai mică de 1,2;

- alunecarea mantalei pe mie Ss trebuie să fie de maximum :

= 20 + 10 (D - 9) mm, pentru corzile de forma A cu D 12mm;

= 20 + 5 (D - 12) mm, pentru corzile A cu diametrul de 2,1 16 mm;

= 15 mm, pentru corzi de tipul B.

- alungirea relativă E [%] se calculează cu formula:

unde: LA este 1000 mm, trasată la sarcina de 50 kg;

LB este lungimea măsurată la sarcina de150 kg;

* Strângerea (zbârcirea) R

Este o caracteristică proprie corzilor semistatice care se determină cu formula:

unde: LA este 1000 mm, trasată la sarcina de 10 kg;

LB este lungimea măsurată după 24 h de

menţinere în apă acidă (PH

15 C la aceeaşi sarcină statică de 10 kg. = 5,5 - 8) la

* Forţa dinamică maximală

Un eşantion de coardă semistatică cu lungimea de 2 m, având la ambele capete nodul Opt,

este supus unei încercări cu înălţime de 0,6 m (factor de cădere 0,33), cu o masă de:

- 100 kg , pentru corzile statice de tipul A;

- 80 kg , pentru corzile statice de tipul B.

Forţa dinamică maxim măsurată, în ambele cazuri F ≤ 6 kN.

* Capacitate dinamică

Un eşantion de coardă semistatică cu lungime de 2 m, având la ambele capete nodul Opt,

este supus la căderi ale unui lest cu masa M = 100 kg (tipul A), respectiv 80 kg (tipul B), pe

înălţimea de cădere de 2 m (factor de cădere 1).

Cerinţa normei este de a rezista cel puţin la 5 căderi, fără a scăpa masa căzătoare.

(LB - LA) x 100

E = ----------------------

-

LA

(LA - LB) x 100

R = ------------------------

LA

57

a

* Rezistenţa statică la nod

Un eşantion de coardă semistatică cu lungime de 300 mm, având la ambele capete nodul

Opt (sau alt nod utilizat în practică), trebuie să reziste timp de 3 minute la o tracţiune statică de:

- 15 kN, pentru coarda semistatică de tipul A;

- 12 kN, pentru coarda semistatică de forma B.

Fixarea nodurilor se face la inele cu diametrul interior de 20 mm şi secţiunea de 15 mm.

* Rezistenţa statică a corzii neînnodate

În condiţiile precizate de norma SR EN 1891, un eşantion de coardă semistatică neînnodată

trebuie să reziste la sarcina statică de:

- 22 kN, pentru coarda de tipul A;

- 18 kN, pentru coarda de tipul B.

* Climatizarea

Încercările statice şi dinamice se execută la maximum 10 min după climatizarea eşantioanelor

pe o perioadă de 24 h într-o atmosferă uscată (10% umiditate relativă) şi 72 h la temperatura de

(20 2) C şi (65 5) % u.r..

În timpul încercărilor temperatura ambiantă trebuie să fie de (23 5) C.

* Forţa dinamică maximală Fdm

Forţa dinamică maximală ce apare la încercarea corzii pe standul de cădere impus de norma SR EN

364 : 2001, nu trebuie să depăşească 6 kN.

58

a

M = (100 ± 1) kg pentru corzile

de tip A

M = (80 ± 1) kg pentru corzile

de tip B

Măsurarea forţei dinamice la o

cădere cu factor 0,33 se face cu

traductorul tensometric ataşat la

un înregistrator, la fel ca la corzile

dinamice.

Placă de impact

În fig. 3.31 se prezintă de fapt încercarea

unei corzi dinamice

LIBERO, dar proba este identică. Fig.3.31 Fig.3.32

59

a

* Performanţa dinamică

Coarda semistatică trebuie să reziste, adică să

nu se rupă, la cel puţin 5 căderi cu masa M, ca în

fig.3.33, adică cu factor de cădere 1.

Fig. 3.33

* Conform raportului de încercare 3240-68 / 28.07.1999

** Conform prospectului şi a raportului de încercări 3240-187 / 23.11.2000

Coarda LIBERO 10,5 mm se încadrează în modelul A şi cea de 9 mm (la limită) în modelul B

60

a

Alunecarea mantalei este indicată de fabriacant, între 0 şi 0,8 %. Strângerea

la umiditate este indicată între 3,5 – 5 %.

61

a

În tabelul următor se prezintă caracteristicile tehnice ale unor corzi semistatice: Tabelul 1:

62

a

ΔL / L

În DIAGRAMA 1 se prezintă alungirea relativă la solicitarea de întindere statică a corzilor semistatice

şi dinamice, având capetele terminate cu nodul Opt’ sau coada vacii”. Diagrama a fost realizată în anul

1986, înainte de a realiza standul de cădere şi de a se efectua probele UIAA de cădere ale corzilor

executate la Drum Nou Oradea.

Aria de sub curbele respective reprezintă energia absorbită de coardă în timpul încercării.

Ceeace s-a dovedit practic prin încercările de cădere se poate observa şi pe diagramă: până la 5 kN

(cca 500 kgf.) aria de sub curba corzii semistatice de 10,5 mm este aproximativ egală cu aria de sub curba

corzii dinamice LIBERO. Deci la factor de cădere de 0,5, forţa dinamică maximală (şocul) este aproape

egal la cele două corzi, asigurând static.

Corzi statice, cu alungire relativă la rupere în jur de 5 – 10 % nu se mai realizează din anii 1980, fiind

înlocuite cu corzile semistatice, a căror normă EN 1891 a apărut abia în anul 1997.

Neavând la dispoziţie eşantioane de corzi UIAA noi, comparaţia cu corzile ”adevărate” s-a făcut pe

corzi uzate şi învechite, din care ne-am permis să renunţăm la câţiva metri.

* Durabilitatea

Corzile semistatice se folosesc, aproape în exclusivitate, la coborâri, urcări şi traversări, folosind

diferite echipamente specifice, care uzează coarda mai mult sau mai puţin.

Sigur este faptul că uzura mantalei este primul factor care conduce la scoaterea ei din uz, după o

perioadă foarte variabilă:

- pentru lucrări foarte grele (ex. protecţie anticorozivă).............................. 1 - 3 luni;

- pentru lucrări grele (ex. expertize, montări turnuri) ..................................3 – 6 luni;

- pentru lucrări de medie dificultate (întreţinere faţade, publicitate) .......... 1 an;

- lucrări periodice şi uşoare ......................................................................... 3 – 5 ani.

Accidente ca: tăierea corzii pe muchii ascuţite, de flex, fierăstrău mecanic, cu flacără oxiacetilenică

sau alt utilaj sau prin căderea unor obiecte, topirea mantalei prin atingerea unei suprafeţe foarte calde,

sunt câteva exemple prin care o coardă poate fi definitiv sau parţial distrusă, înainte de termen.

Neatenţia, graba sau neglijenţa pot conduce la scoaterea unei corzi din funcţionare după o utilizare

de câteva ore sau zile, după cum a fost dovedit de accidentul celor doi alpinişti ai societăţii Euromedia,

care au lucrat amândoi în aceeaşi coardă.

63

a

COARDA DINAMICĂ

Coarda dinamică de alpinism şi escaladă (pe care o denumim dinamică pentru a nu fi confundată

cu coarda semistatică utilizată şi ea în alpinism) trebuie să corespundă normei europene SR EN 892, care

are la bază norma UIAA.

Principala ei caracteristică este capacitatea mare de absorbţie a energiei de cădere şi, implicit, o forţă

dinamică maximală (Fdm) redusă.

Norma susmenţionată clasifică trei tipuri de corzi dinamice:

a1 - coarda simplă;

a2 - semicoarda; a3

- corzile gemene.

Alegerea unui anume tip de coardă se face în funcţie de masa alpinistului (complet echipat), sarcina

de muncă (sau tipul ascensiunii sau a escaladei), structura rocii, anotimp şi alte considerente.

Norma europeană prevede determinarea următoarelor caracteristici ale corzilor dinamice:

* Structura :

Toate corzile dinamice de alpinism sunt formate dintr-un miez, care asigură rezistenţa şi

performanţele dinamice ale ei şi o manta exterioară, care protejează miezul de factorii exteriori (uzură,

tăiere, atac chimic, umiditate, radiaţii etc.). * Culoarea :

Mantaua corzilor dinamice se execută în culori vii. Deasemenea poate prezinta o modificare parţială

sau totală de culoare dealungul ei, la capete sau la mijloc, care se specifică de fabricant. * Diametrul

efectiv :

Măsurarea diametrului corzii se face pe un eşantion de coardă nouă, pretensionat cu o masă de10,

6 sau 5 0,1 kg, pe o durată de 60 15 sec, pe o lungime de contact de 50 0,1 mm.

Diametrul este media aritmetică a şase măsurători, rotunjind cu 0,1 mm.

* Masa pe unitatea de lungime:

Se determină în continuarea verificării precedente, la distanţă de cel puţin 500 mm de capăt:

- după 60 15 s de preîncărcare se marchează pe eşantion două repere la distanţa de 1000 1 mm;

- se taie coarda pe cele două repere şi se determină masa, cu o precizie de 0,1 g în plus,

stabilind masa efectivă în g/m sau în kilotex.

* Supleţea nodului :

Rigiditatea corzii se exprimă prin coeficientul de supleţe la nod k, care se determină astfel :

- se execută pe un eşantion de coardă nouă două noduri simple, în sens contrar;

- eşantionul se încarcă cu o sarcină de 10 0,1 kg, pe o durată de 60 0,5 s;

- se reduce sarcina la 1 kg şi se măsoară spaţiul interior cu ajutorul unui dorn conic, cu

precizie de 0,5 mm.

64

a

- se face media măsurătorilor pentru cele două noduri şi se calculează astfel :

media măsurătorilor

k = ------------------------- 1,1 diametrul efectiv

* Alunecarea mantalei :

Alunecarea longitudinală a mantalei în raport cu miezul (de valoare pozitivă sau negativă) se

determină cu dispozitivul din fig.3.54 şi nu trebuie să depăşească 40 mm, pentru o lungime de coardă

trasă (cu viteză de 0,5 0,2 m/s) de 2 m. Se măsoară două eşantioane.

Fig.3.54

* Alungirea statică

Alungirea sub sarcină statică se determină pe două eşantioane de coardă nouă de minimum

1,2 m şi nu trebuie să depăşească următoarele valori: - 10 % pentru coarda simplă şi

pentru corzile gemene; - 12 % pentru semicoardă.

a. plăci mobile

65

a

Determinarea alungirii statice se face conform următoarei proceduri :

- se leagă un capăt al corzii la un punct fix şi la celălalt capăt se încarcă o sarcină de 80

0,1 kg , cu o viteză de 1 mm/s;

- se menţine sarcina timp de 3 0,5 min;

- se descarcă sarcina şi se lasă coarda în repaus timp de 10 0,5 min;

- se încarcă, fără şoc, coarda cu o sarcină de 5 0,01 kg care se menţine 60 15 s;

- se fac două repere pe eşantion la distanţa de l0 = 500 1 mm;

- se încarcă, fără şoc, coarda cu o masă de 80 0,1 kg, cu viteza de 1 mm/s;

- se menţine sarcina timp de 60 15 s;

- se măsoară distanţa l1 dintre cele două repere, cu coarda sub tensiune şi se calculează:

l1 - l0

= ------------ (diferenţele se rotunjesc cu 0,1 %)

l0

* Alungirea dinamică

În momentul primei căderi pe stand, întinderea dinamică nu trebuie să depăşească 40 %.

* Forţa dinamică maximală (Fdm) :

În momentul primei căderi pe stand, Fdm (numită şi forţă de şoc) nu trebuie să depăşească:

- 12 kN pentru coarda simplă şi pentru corzile gemene, cu masă căzătoare de 80 0,1 kg;

- 8 kN (1 kN = 1.020 kgf) pentru semicoardă, cu masă căzătoare de 55 0,1 kg.

* Numărul de căderi ţinute (nct) :

Testul de rezistenţă dinamică se execută pe trei eşantioane de coardă nouă, de lungime cca 4 m, până

la rupere.

Standul de încercare, fig. 3.57, trebuie să corespundă pct. 4.4.1 (cu sau fără placă de impact),

iar aparatul de măsură, pct. 4.4.2 din norma SR EN 364.

Masa căzătoare (lestul) trebuie să fie ghidat (cu frecare minimă) şi trebuie lăsat să cadă

liber (fără viteză iniţială) de către un dispozitiv de declanşare rapidă.

66

a

67

a

Fig. 3.57

Corzile simple şi semicorzile trebuie să reziste la minimum 5 căderi fără a se rupe, iar

corzile gemene (încercare în două fire) la minimum 12 căderi, după următoarea procedură:

- eşantionul de coardă se climatizează, conform EN 20 – 139;

- încercările următoare se execută la 23 5 C, la cel

puţin 10 min. de la scoatere;

- eşantionul de coardă dinamică simplă 10,5 mm se

montează pe stand, ca în fig.3.57

- se lasă lestul de 80 kg pe eşantionul de coardă timp de un

min şi se reglează lungimea liberă la cota de 2.500 20 mm;

- se marchează un semn pe coardă în dreptul plăcuţei de

strângere;

- se ridică lestul la 2.300 10 mm faţă de marginea inferioră a

orificiului 40 şi se lasă să cadă pentru prima cădere, măsurând

Fdm , după care se scoate aparatul de măsură, fig.3.54; - se

68

a

continuă căderile, la interval de 5 0,5 min, până la ruperea

eşantionului, notând numărul de căderi ţinute; coarda trebuie

descărcată în acest interval;

- la fiecare cădere se măsoară alunecarea corzii între bacuri; dacă

suma căderilor depăşeşte 20 mm, încercarea nu se

consideră valabilă.

La fel, dacă coarda se rupe la nod, înaintea celei de-a patra căderi.

* Marcarea corzilor dinamice

Pe o bandă de max. 22 mm se va marca fiecare capăt al corzii cu următorul simbol.

Eticheta trebuie să cuprindă modelul şi tipul corzii, lungimea, ncd la cel mai slab eşantion, Fdm

şi valoarea maximă a alunecării cămăşii, obţinută la două eşantioane.

* Absorbţia de apă

Deşi norma SR EN 892 nu specifică nici o încercare cu coarda udă, experienţa a demonstrat

scăderea periculoasă a calităţilor de reţinere a căderii în cazul corzilor dinamice ude.

Absorbţia de apă la 1 oră şi la 24 ore, reprezintă procentul de apă absorbit de o coardă

dinamică imersată în apă timp de 1 oră, respectiv 24 ore, după care este ţinută în atmosferă la

20 C timp de 10 min. pentru uscare.

O coardă dinamică neimpregnată foarte udă prezintă un coeficient de absorbţie de 75 - 100 %,

iar numărul de căderi ţinute este mult redus (0 - 2 căderi). în condiţiile în care forţa dinamică

maximală este crescută.

Impregnarea corzilor dinamice de tip everdry se face înaintea împletirii lor şi conduce la

reducerea absorţiei de apă la valori de 5 - 10 %.

* Îndoirea după o muchie

Încercările dinamice pe standul de cădere UIAA (EN) se fac după o rază de îndoire de 5 mm.

Pe de altă parte, raza minimă a secţiunii unei carabiniere este impusă de SREN 12275: 96 la 4,5 mm.

69

a

Experienţele au demonstrat că numărul de căderi ţinute

de coarda dinamică simplă (nouă sau uzată) scade

proporţional cu raza de îndoire. În fig.3.59 se prezintă

noua încercare propusă de UIAA pentru încercarea corzilor

dinamice, în cazul de faţă corzi gemene.

Fig.3.59

* Relaţia forţă dinamică maximală / număr de căderi

ţinute

O coardă dinamică nouă, supusă încercărilor pe standul UIAA (fig.3.57), coarda simplă LIBERO

rezistă până la rupere la un număr de 7 căderi, cu factor de cădere 1,75 (la prima cădere, deoarece coarda

rămâne alungită cu 25 – 35 % la prima cădere, la următoarele alungirea remanentă este mai mică) cu o

masă căzătoare de 80 kg, iar prima cădere a fost măsurată o forţă dinamică maximală de 11,5 kN.

Căderile cu factor extrem de cădere (peste 1,5) se întâmplă extrem de rar, dar nu este exclus ca la

ascensiunile de mare dificultate să se rişte căderi de multe ori în acelaşi punct, deci cu acelaşi capăt de

coardă, piton, carabinieră şi centură.

În alpinismul românesc există patru cazuri în care capul de coardă a căzut imediat după plecarea din

regrupare şi a atins un factor de cădere apropiat de 2, având ca rezultat smulgerea secundului din

regrupare şi tragedia nu a putut fi evitată. Rătăcirea traseului, amenajarea sumară a regrupării şi căderea

imputate capului de coardă şi asigurarea incorectă realizată de secund, au fost principalele cauze ale

acestor situaţii dramatice.

Cunoscând rezistenţa statică la rupere a corzii LIBERO, îndoită la 30 după o muchie cu raza de 5

mm, de cca 1,65 kN, am fi tentaţi să considerăm că la fiecare din cele 7 căderi ţinute forţa dinamică

maximală a crescut cu:

(1,65 - 9,5) : 7 = 1,21 kN 121 kgf

În realitate efectul dinamic al corzii nu este identic la cele 7 căderi ţinute, măsurătorile pe stand

demonstrând cu prima cădere preia nu 14,3% ci aproximativ 26 % din capacitatea de amortizare a corzii,

prezentând şi o alungire relativă remanentă de 22 25%.

Deci Fdm măsurată la a doua cădere este de peste 12,5 kN, iar a treia prezintă peste 13 kN.

Este deci evident că a doua cădere în respectiva porţiune de coardă nu mai este permisă, deşi coarda

70

a

arată aparent bine (eventual se rigidizează puţin, iar pe manta se observă urme lucioase de topitură). În

afara faptului că alpinistul va suferi un şoc fatal de peste1.250 kgf, nici carabiniera, bucla de asigurare

intermediară şi pitonul pot să nu reziste la şocul de peste 22 kN care va apărea în momentul opririi

căderii a doua, mai ales dacă ating şi peretele într-o poziţie neconvenabilă.

În concluzie, ultimele căderi ţinute de coarda LIBERO nu prelungesc siguranţa escaladei, aşa cum

este cazul corzilor BEAL şi AURA, la care toate cele 7 – 8 căderi ţinute au forţa dinamică maximală sub

valoarea critică de 12 kN.

Corzile dinamice intermediare HIMALAYA (cu 14 toroane) şi ULTRAUŞOARĂ (12 toroane) au

fost realizate în urmă cu 15 ani la Drum Nou Oradea, având ca repere coarda simplă LIBERO (16

toroane, testată la 80 kg) şi SEMICOARDA de 9,3 mm (10 toroane, testată la 55 kg).

Experimental s-au determinat numărul de căderi ţinute (cu masa de 80 kg) de coarda Himalaya (3

4) şi Ultrauşoară (2) şi rezistenţa lor statică la punctul de îndoire.

S-a demonstrat că primele două - trei căderi în coarda Himalaya sunt situate sub limita siguranţei

minime de 12 kN, dar la forţe dinamice maximale mai mici decât la coarda Libero.

Deci coarda dinamică Himalaya este mai sigură decât coarda Libero, chiar la masa de 80 kg, cu atât

mai mult pentru un alpinist de cca 72,5 kg, pentru care a fost concepută.

În acelaşi timp coarda dinamică Ultrauşoară este mai sigură pentru o masă de 64 kg, decât ambele

corzi mai groase, având forţa dinamică maximală inferioară.

Avantajele corzilor multicădere, cu peste 15 căderi ţinute sunt deci relative, în situaţia în care nu se

prezintă decât valoarea primului şoc, de cca 8,5 kN.

În ultimul deceniu evoluţia performanţelor dinamice ale corzilor de alpinism a fost spectaculoasă pe

plan european şi chiar intern, coarda simplă AURA având calităţi foarte apropiate de topul mondial.

Peste 12 kN, orice cădere se consideră fatală sau cu urmări deosebit de grave, atât pentru capul de coardă

cât şi pentru secundul care asigură şi pentru ceilalţi echipieri.

Asigurarea dinamică este absolut necesară, dar numai în situaţiile de lucru care nu prezintă alte

riscuri majore (de ex. pericolul lovirii de platforma de referinţă sau de un obstacol al peretelui sau o

muchie ascuţită). Toate componentele sistemului de oprire a căderii sunt solicitate la limita lor

superioară, rămânând cu deformaţii remanente sau fisuri şi trebuie imediat scoase din uz.

La o forţă dinamică maximală de peste 10 kN o cădere se consideră foarte periculoasă, deoarece

poate fi urmată de efecte grave: comoţii cerebrale, hemoragii interne, fracturi sau contuzii multiple, în nici

un caz alpiniştii nemaiputând continua activitatea sau să se poată autosalva. După o asemenea cădere,

absolut toate componentele sistemului de oprire a căderii (coardă, carabiniere, bucle, ancoră, piton,

centură etc.) trebuie scoase din uz, chiar dacă s-a asigurat dinamic.

71

a

Sub limita de 5 - 6 kN, urmările unei căderi (cu factor de cădere 0,5) sunt relativ uşoare, deci un

alpinist antrenat (fizic şi psihic) poate suporta mai multe asemenea căderi succesive, în dorinţa unei

performanţe deosebite. În acest caz, asigurarea dinamică poate să nu funcţioneze şi nici nu este eficientă,

decât în condiţiile ascensiunilor de iarnă, la care asigurările intermediare şi autoasigurările trebuie mult

mai puţin solicitate. Aceste limite trebuie coborâte pentru femei şi pentru tineri.

În orice caz şi în urma acestor solicitări reduse, dar repetate, ca şi a unor coborâri în rapel, mantaua

corzilor dinamice se deteriorează, suficient de mult pentru a nu mai permite o siguranţă în utilizare.

Durabilitatea

Cine a citit cu atenţie acest capitol înţelege uşor de ce durabilitatea corzilor dinamice poate avea

limite extrem de mari, de la câteva luni, la câţiva ani, chiar peste 10.

Firmele care execută corzi nu au nici un interes să garanteze durata corzilor dinamice 10 ani, iar

specialiştii şi tehnicienii nu au controlul exact al tuturor factorilor ce pot reduce performanţele corzilor

sub limitele admisibile.

La prima cădere cu factor de cădere mai mare de 1,5, nodul Opt al cozii trebuie desfăcut cu cuţitul,

deci coarda se scurtează cu cca 1,5 m, dar este solicitată puternic pe toată lungimea corzii distribuite.

Dacă în timpul căderii capului de coardă (nu este exclus nici la secund) coarda atinge peretele, se poate

ca mantaua corzii să se topească pe o mare lungime şi toroanele miezului să fâlfâie prin aer. Dacă o

piatră cade pe coarda aflată pe un teren tare, coarda este tăiată total sau parţial şi iarăşi trebuie scoasă din

utilizare. Nici călcarea cu bocancul, colţarii sau cu maşina nu este permisă deoarece poate afecta miezul

corzii fără a se observa mare lucru la manta. Din acest motiv, controlul corzii se face prin alunecarea

corzii prin mâna alpinistului care trebuie să simtă eventualele denivelări ale miezului.

Poluanţii chimici: praf, lichide, gaze sau radiaţiile ultraviolete şi infraroşii afecteză şi ei calităţile

corzilor şi le pot deteriora foarte serios.

În cel mai multe cazuri durabilitatea corzilor dinamice se confundă cu durabilitatea mantalei, care

prin uzură mecanică se scămoşează, se destramă şi în final se taie.

De modul în care protejăm coarda în timpul lucrului, al transportului şi al depozitării depinde în cea

mai mare măsură păstrarea performanţelor dinamice, motiv pentru care trebuie să ţinem şi evidenţa

căderilor în fiecare extremitate a ei (factor de cădere, masă).

Rezistenţa corzii la umiditate se reduce drastic după 1 - 2 ani de utilizare şi deci trebuie să nu o

utilizăm în situaţiile de lucru în care se prevede udarea ei.

Murdărirea corzii cu produse petroliere, vopsele, smoală şi altele scade considerabil calităţile corzii

dinamice şi spălarea lor se impune, dar numai prin folosirea soluţiilor indicate de fabricant.

72

a

În orice caz, după o perioadă de utilizare de 500 de ore (sau 3 ani de utilizare normală) se poate

aprecia că performanţele dinamice au scăzut, chiar fără căderi tari, la jumătate şi utilizarea trebuie să se

facă cu factori de cădere şi mai reduşi (sub 0,3 – 0,4).

* Transport şi întreţinere

Corzile dinamice sunt componente vitale şi foarte sensibile ale sistemului de oprire a căderii şi din

acest motiv transportul lor trebuie să se facă în interiorul unui rucsac, ferit de umiditate, uzură mecanică,

poluare de orice fel, radiaţii solare şi ultraviolete.

După murdărirea cu noroi şi alţi poluanţi naturali, corzile se spală în apă călduţă, fără a folosi

detergenţi sau diluanţi.

Dacă în timpul lucrului se murdăresc cu vopsele şi alte produse care afectează grav procesul de

producţie, corzile se pot spăla cu soluţiile recomandate de fabricant sau specialişti în mase plastice.

* Alegerea corzii

La ora actuală sunt zeci de tipuri diferite de corzi dinamice şi un începător are reale probleme în

alegerea ei. Domeniul de utilizare este primul factor de care trebuie să ţinem cont, apoi greutatea

utilizatorului, preţul corzii, performenţele ei dinamice, rezistenţa la uzură şi la umiditate. Cel mai bine

este să consultăm un alpinist cu experienţă deoarece investiţiile în aceste echipamente sunt relativ mari.

Coarda dinamică simplă

În tabelul următor se prezintă comparativ câteva tipuri de corzi dinamice simple, notate cu 1, la

ambele capete.

73

a

13. LIBERO 2004 10,5 6 - 7 680

* Rezistă la o cădere cu factor 1,77 pe o muchie cu raza de 0,75 mm ** Din raportul de încercări nr.

3141-110 / 28.08.2003

Semicoarda dinamică (dublă)

Este notată ½ la ambele capete şi este destinată copiilor şi fetelor care au greutatea de cca 55 kg.

Tabelul 2

74

a

3.4.2.3.1.3 Corzile gemene

Două corzi gemene înlocuiesc o coardă simplă, asigurând ambele corzi în aceeaşi carabinieră.

Se notează cu două cercuri intretăiate la ambele capete şi prezintă câteva avantaje considerabile faţă

de coarda simplă: forţa dinamică maximală este mai redusă, numărul de căderi ţinute este mai mare,

înălţimea de coborâre în rapel este dublă.

CARABINIERA DE ALPINISM

În norma SR EN 12275 se prezintă definiţiile, tipurile şi caracteristicile tehnice ale

carabinierelor de alpinism.

Carabiniera este un dispozitiv de conectare (conector) care prezintă o clapă cu autoînchidere.

1. Carabiniera de tip B (de bază) prezintă o rezistenţă suficientă pentru a fi utilizată într-un

sistem de oprire a căderii.

2. Carabiniera de tip H (notată HMS) este destinată pentru a se executa pe ea asigurarea

cu nod semicabestan (”Halbmastwurfsicherheit”).

3. Carabiniera de tip K (kletersteig) este destinată asigurărilor intermediare ale capului de

coardă în timpul unei căţărări.

75

a

4. Carabiniera de tip D (de direcţionare) este destinată sistemelor de ancorare sau dirijare a

corzilor.

5. Carabiniera de tip A (Haken) este destinată autoasigurărilor la piton, ancoră etc.

6. Carabinieră de tip Q (Quicklink) este tipul de carabinieră care prezintă un sistem de

zăvorâre rapidă, prin înşurubare.

7. Carabinieră de tip X (ovală) este tipul de carabinieră utilizată pentru încărcări reduse,

cum ar fi de exemplu ataşarea corzii de rapel la punctul de ancorare.

Prin proiectare se impune acestor tipuri de carabiniere diferite dimensiuni sau gabarite, astfel

pentru carabiniera de tipul K se impune ca spaţiul dintre clapă şi corp să permită introducerea

unui cilindru de 21 mm; pentru carabinierele de tip B, H şi X, acest spaţiu trebuie să permită

introducerea a două corzi 11 mm.

Rezistenţa statică minimă a carabinierelor de alpinism sunt prezentate în următorul tabel (kN):

Tipul Denumirea Pe axa

longitudinală

(nezăvorâtă)*

Pe axa longitudinală

(cu clapa deschisă)

Pe axa

transversală

B Carabinieră de bază

20 7 7

H Carabinieră de asigurare cu nod

semicabestan

20

6

7

K Carabinieră de căţărare

25 - 7

A Carabinieră de ancoră

20 7 -

D Carabinieră de direcţionare

20 7 7

Q Carabinieră rapidă

25 - 10

X Carabinieră ovală

16 5 7

* Observaţie: Carabinierele cu autozăvorâre se încearcă zăvorâte.

Pe corpul carabinierelor de tipul H, K şi X se marchează rezistenţa minimă pe direcţie

longitudinală ( ), transversală ( ↨ ) şi cu clapa deschisă (ω). ATENŢIE

DEOSEBITĂ!

Solicitarea carabinierelor trebuie să se facă pe direcţia axei longitudinale, deci fără ca aceasta

să se sprijine pe o convexitate, muchie sau colţ de perete.

Carabinierele nu trebuie aruncate sau scăpate de la înălţime, lovite sau murdărite cu substanţe

chimice care să le afecteze calităţile fizico-mecanice.

76

a

Carabinierele trebuie să funcţioneze corect, adică să se închidă automat şi complet după eliberarea

clapei, să se zăvorască automat sau prin înşurubare, la fel de uşor şi sigur.

Dezăvorârea şi deschiderea carabinierei trebuie să se facă prin două manevrări diferite, pentru a nu

fi posibilă deschiderea ei involuntară.

Carabinierele în care a avut loc o cădere cu factor de cădere mai mare de 1 sau cele scăpate de

la înălţime, nu mai trebuie utilizate în sisteme de lucru specifice alpinismului utilitar.

DISPOZITIVE DE COBORÂRE

În norma SR EN 341 se prezintă cerinţele, metodele de încercare, marcare şi instrucţiunile de

utilizare a dispozitivelor de coborâre .

Prin definiţie, dispozitivele de coborâre, denumite curent coborâtoare, sunt dispozitive de salvare

prin care o persoană poate coborî de la înălţime de una singură sau asistată de o altă persoană, cu o viteză

limitată.

Între timp, domeniul de lucru al coborâtoarelor a fost extins, în toată lumea, şi în specialitatea de

alpinism utilitar (alpinism acrobatic sau rope acces), aşa cum prezintă de altfel şi prospectele firmelor

respective, a căror produse sunt cele mai răspândite în Europa şi pe tot mapamondul.

Coborâtoarele sunt încadrate în următoarele clase :

1. Clasa A – energia de coborâre ≥ 7,5 . 106 J unde (10 J ≈1 kgf .m)

2. Clasa B – energia de coborâre ≥ 1,5 . 106 J

3. Clasa C – energia de coborâre ≥ 0,5 . 106 J

4. Clasa D – energia de coborâre ≥ 0,02 . 106 J (pentru o singură coborîre de 20m)

Energia de coborîre are valoarea :

W = m x g x h x n unde : m – masa de testare, în kg ;

g - acceleraţia gravitaţională 9,81 m/s2 h

- înălţimea de coborâre, în m n -

numărul de coborâri

Dispozitivele de coborâre se folosesc pe corzi sintetice şi pe cabluri de oţel, ultimele ne intereseză

mai puţin.

Corzile din fire sintetice trebuie să fie neapărat cu manta de protecţie şi să aibă o alungire specifică

sub 8 %.

Coborâtoarele se mai clasifică în fixe, care se montează la un punct fix superior şi mobile, care

coboară odată cu operatorul.

a. Coborâtoare fixe

77

a

In fig. 3.34 se prezintă un

coborâtor fix, cu coborâre automată.

În fig. 3.35 se prezintă un

coborâtor fix, care foloseşte şi la

urcare (în cazuri de salvări de la

înălţime), cu coardă de 9mm.

Fig.3.34 Fig.3.35

b. Coborâtoare mobile

Toate coborâtoarele care îndeplinesc norma EN 341 trebuie să fie autoblocante, adică să oprească

coborârea operatorului în momentul când acesta ia mâna de pe el. Se prezintă câteva modele des utilizate.

În fig. 3.36 se prezintă două tipuri ale unui coborâtor,

primul pentru corzi cu diametrul de 10–11,5mm, al doilea

pentru corzi de 11,5-13mm.

Ambele modele sunt concepute pentru înălţimi de până la

200 m şi o masă de 135 kg.

Coborâtoarele moderne au avantajul că prin apăsarea

exagerat de tare a pârghiei se declanşează un clichet şi

coborârea este oprită. Numai prin revenirea inversă a

pârghiei şi o nouă declanşare a clichetului coborârea se poate

relua.

În plus coborâtorul se poate utiliza uşor şi la urcare pe coardă,

având grijă să menţinem coarda de sus uşor tensionată. Fig.3.36

78

a

În fig. 3.37 se prezintă un coborâtor autoblocant

conceput pentru înălţimi de 100 m.

Ca şi modelul anterior, se poate monta şi

demonta de pe coardă fără scoaterea sa din

carabinieră, prin desfacerea clichetului, iar

şansa de a-l scăpa din mână este minimă.

Coborâtorul prezentat în fig.3.38 are

avantajul că opreşte coborârea la o apăsare

exagerată a mânerului, în schimb se montează

mai greu pe coardă şi necesită scoaterea din Fig.3.37

Fig.3.38 carabinieră.

În fig. 3.39 se prezintă frâna dinamică care se poate utiliza şi

pentru coborâre şi urcare pe coardă, dar pe înălţimi reduse, de până

la 50 m.

Frâna dinamică este un echipament extrem de uşor şi sigur de

utilizat, având şi o uzură în timp mult mai redusă decât celelate

tipuri de coborâtoare. Are dimensiuni şi greutate reduse,

calităţi care îl fac indisponibil oricărui alpinist utilitar. Fig. 3.39

În alpinismul sportiv, speologie şi aplicaţii militare se

folosesc frecvent şi coborâtore care nu sunt autoblocante, care pot fi utilizate şi în alpinismul utilitar, dacă

se mai execută o asigurare suplimentară (sistem de oprire a căderii sau asigurare de sus cu altă coardă).

În fig. 3.40 se prezintă un coborâtor care nu este autoblocant, care este unul din puţinele tipuri ce

permit coborâri de peste 200 m. În plus permite coborârea pe ambele corzi de rapel, ceeace este iarăşi un

avantaj. Dacă se montează o carabinieră la ochiul de sus, coarda se poate monta la ea şi astfel se obţine

o frânare şi siguranţă mai mare şi o viteza mai redusă.

În timpul coborârii operatorul nu are voie să dea drumul la coarda de jos.

79

a

Fig.3.40

În fig. 3.41 se prezintă unul dintre zecile de modele de

coborâtor Opt,

multe din ele cu ”coarne” sau alte elemente care fac

coborîrea mai sigură.

Coborâtorul Opt este utilizat frecvent şi la asigurarea dinamică

a capului de coardă sau a secunzilor, în funcţie de unghiul la care

este ţinută coarda de jos, obţinându-se mai multe trepte de frânare.

Fig.3.41 Coborâtorul Opt nu este autoblocant, din care cauză trebuie să

folosim un sistem suplimentar care să reţină operatorul în cazul în care dă drumul corzii de jos (de

exemplu, în situaţia în care coarda îl arde).

Pentru aceasta, s-au conceput blocatoare care se montează sub coborâtorul Opt.

3.4.1.6.3.1 Coborâtoarele din clasa A

Din prospectele firmelor de specialitate, se deduce că toate coborâtoarele se încadrează în această

clasă şi prezintă performanţele impuse de norma SR EN 341.

* Rezistenţa statică

Pentru coborâtoarele fixe şi mobile din clasele

A, B şi C se impune o rezistenţă la o solicitare statică

de 12 kN, pe o durată de 3 min, după schema din fig.

3.42 (fixe) şi 3.43 (mobile).

Fig.3.42 Fig.3.43

* Temperatura

O condiţie foarte importantă impusă coborâtoarelor este ca temperatura atinsă în timpul testului de

coborâre să nu atingă, în orice punct, o valoarea maximă de 48 C. Condiţie care nu este respectată de

multe coborâtoare, în al căror prospect se recomandă, din acest considerent, folosirea mănuşilor de

protecţie.

* Viteza de coborâre

În timpul încercărilor se recomandă o viteză de coborâre între 0,5 şi 2 m/s, valori care sunt

acceptabile şi în timpul lucrărilor de alpinism utilitar, multe fiind situaţiile în care se coboară mai încet.

80

a

* Încercarea energiei de coborâre

Pentru determinarea energiei de coborâre a unui coborâtor, o persoană cu masa de 75 kg execută

rapele cu acest dispozitiv, pe o înălţime de 100 m (clasa A şi B), respectiv 200 m, pentru clasa C).

Mai exact trebuie să se distreze cu rapelele mai mulţi operatori, deoarece sunt necesare 100 de

coborâri pentru clasa A, (20 pentru clasa B, 34 pentru clasa C şi una pentru clasa D).

* Testul funcţional

După încheierea în bune condiţiuni a celor 100 de teste, coborâtorul trebuie să fie supus la o sarcină

statică maximă de 150 kg (A, B şi C) şi una minimă de 30 kg, la care trebuie să blocheze.

La terminarea tuturor încercărilor coborâtorul şi coarda respectivă nu trebuie să prezinte modificări

care să le afecteze siguranţa.

Observaţie. Până la o sarcină de cca 3 – 4 kN (300 - 400 kg, funcţie de model) coborâtorul nu

alunecă pe coardă. Dacă se continuă încărcarea statică, începe să alunece până la nodul terminal, când

sarcina trebuie să atingă valoarea de 12 kN şi să se menţină pe durata de 3 min, fără distrugerea

coborâtorului sau a corzii.

Atenţie cu nodul Opt care trebuie făcut la capătul (capetele) corzii (corzilor) de rapel !

Folosirea coborâtoarelor în lucrările de alpinism utilitar trebuie să se facă numai după studierea cu

mare atenţie a prospectului şi a instrucţiunilor de utilizare şi după exersarea folosirii lor în trasee şcoală,

deoarece (aşa cum spun toate prospectele) riscurile legate de folosirea lor nu sunt total excluse.

Murdărirea, uzura, udarea, depunerea gheţii şi alte disfuncţionalităţi alte coborâtoarului şi ale corzii

pot influenţa cât se poate de negativ tehnica de coborâre în rapel şi implicit, siguranţa activităţii.

CENTURA DE ŞEDERE

Standardul SR EN 813 specifică cerinţele, metodele de încercare, marcare şi instrucţiunile de

utilizare pentru centurile de şedere destinate utilizării în sistemele de poziţionare în timpul lucrului şi de

limitare a deplasării, atunci când este necesar un punct de prindere inferior.

Centurile de şedere nu sunt adecvate pentru a fi utilizate în sistemele de oprire a căderii.

Centurile de cădere pot include şi centuri de poziţionare.

81

a

În cazul în care nu se includ, autoasigurarea operatorului 15 kN se

face tot de la inelul centurii de şedere.

În fig. 3.44 se prezintă una dintre cele mai bune centuri de

de poziţionare.

la punctul fix al standului de cădere, fig.3.45 şi fig.3.46. Fig.3.44

În fig. 3.45 se prezintă schema de

încercare a performanţelor dinamice a

centurii de şedere, prima cădere fiind cu

capul (mai exact cu gâtul) în sus,

deoarece manechinul de 100 kg. nu prea

are cap.

A doua cădere se execută în poziţie

inversată, adică cu picioarele în

sus . Fig. 3.45

Deşi încercările se execută cu factor de cădere 1, la

şedere folosite pe tot globul , care are inclusă şi o centură

Rezistenţa statică a fiecărui inel al centurii de şedere

trebuie să fie de 15 kN, la fel ca toate inelele centurilor.

Încercarea performanţelor dinamice se face, la centurile

de şedere, cu ajutorul unei corzi dinamice simple cu lungime de

2 m, montată cu ajutorul a două noduri Opt la inelul centurii şi

82

a

ambele probe, culmea este că centura nu scapă manechinul în momentul şocului, dar pentru orice

eventualitate manechinul a fost asigurat cu o coardă suplimentară.

În revista Deutsche Alpin Verein-ului se atrage atenţia însă că în acel an un număr de şase alpinişti

(capi de coardă) au ieşit din centura de şedere în momentul şocului.

ATENŢIE MARE !

Utilizarea centurii de şedere într-un sistem de oprire a căderii reprezintă un risc serios pentru capul de

coardă, pericolul fracturii de coloană fiind prea grav pentru a fi ignorat!

Montarea şi întreţinerea centurilor de şedere trebuie efectuată conform instrucţiunilor de utilizare

puse la dispoziţie de fabricant sau de importator.

Durata suspendării unui operator în centura de şedere sau complexă nu trebuie să depăşească 20 – 30

min. Dacă lucrarea durează mai mult trebuie folosit un scăunel (băncuţă) suplimentar.

Durata de viaţă a centurilor nu trebuie să depăşească în nici un caz 1 – 2 ani pentru condiţii grele de

muncă, 3 – 4 ani pentru condiţii normale şi 5 ani pentru utilizate ocazională.

Centurile de şedere trebuie scoase din uz dacă se observă (la controlul zilnic) rosături, arsuri, uzuri

ale cusăturilor, deformaţii ale cataramelor şi alte defecte, cu atât mai mult o cădere în cap de coardă.

Centura complexă

Această componentă a sistemului de oprire a căderii - SOC se poate executa în multe variante

constructive, conform standardului SR EN 361, după cum urmează:

a. cu un singur punct de ataşare la SOC, dorsal sau frontal;

b. cu două puncte de ataşare la SOC, dorsal şi frontal, fig.2.2 şi fig.2.3;

c. cu trei sau patru puncte de ataşare la SOC, din care unul dorsal;

d. a, b, sau c, completate cu un sistem de poziţionare;

e. a, b, sau c, completată cu un sistem de poziţionare şi centură de şedere, de exemplu centura

complexă prezentată în fig.2.6;

După cum reiese din prezentarea de mai sus, există centuri cu unul, două, trei, patru şi cinci puncte

de ataşare, care pot fi inele metalice sau textile, fiecare punct având un scop bine precizat în instrucţiuni.

Dacă situaţiile de lucru sunt complexe se impune ca la toate lucrările de lucru la înălţime să se

utilizeze centura complexă cu cinci puncte de ataşare, care corespunde absolut la toate sistemele de lucru,

inclusiv cele de alpinism utilitar.

Este o greşeală cu urmări foarte grave dacă se încurcă aceste roluri funcţionale, de ex. opritorul de

cădere să fie montat la inelul centurii de şedere (situaţie foarte întâlnită din păcate) sau de poziţionare.

La fel de grav este dacă închiderea cataramelor sau a chingilor nu se realizează conform

instrucţiunii de utilizare. Chingile se execută din poliamidă sau poliester şi sunt ţesute astfel ca în cazul

unei ciupituri, firul să nu se deşire mai departe. Lăţimea chingilor portante va fi de minimum 45 mm.

Ataşarea opritorul de cădere la inelul frontal sau dorsal al centurii de cădere se face cu o singură

83

a

piesă de legătură (furnizată de producător odată cu centura), dacă este indicat şi prin intermediul unui

absorbitor de energie.

Ataşarea opritorului la centură cu ajutorul mai multor piese de legătură sau a unui mijloc de

legătură suplimentar (neindicat în instrucţiuni) este deasemenea o greşeală ce poate avea urmări mortale.

Pentru sistemele de oprire a căderii ce folosesc o linie de acces rigidă (cablu de oţel sau şină) este

obligatoriu ca ataşarea să se facă la inelul de cădere frontal. Dacă centura nu prezintă acest inel, nu avem

voie să folosim acel sistem de oprire a căderii, deoarece nu putem să ne urcăm cu spatele la structură

(scară, montant) şi nici să montăm opritorul de cădere la unul din inelele centurii de poziţionare.

Ataşarea opritorului de cădere la inelul centurii de şedere sau la cel al centurii de poziţionare va

solicita foarte nefavorabil organismul lucrătorului în caz de cădere, având toate şansele să se aleagă cu o

fractură de coloană. Standardul SR EN 361 impune ca centurile complexe să fie supuse la încercările

statice şi dinamice prevăzute în standardul SR EN 364.

a. Încercarea statică a centurii complexe prevede

montarea centurii pe un manechin şi solicitarea

fiecărui inel de cădere la o forţă statică de 15 kN,

pe o durată de 3 minute, cu capul în sus, fig.2.4.

Fotografia alăturată se prezintă prima încercare

statică a unei centuri complexe după standardele

europene, realizată în România în februarie 1991

la INCERTRANS Bucureşti.

În continuare centura se supune la o forţă statică

de 10 kN, pe aceeaşi durată , cu capul în jos.

În urma acestor încercări centura nu trebuie să

scape manechinul (care are o masă de 100kg).

b. Încercarea dinamică (la cădere) a centurilor

F8 complexe se face cu acelaşi manechin de 100 kg,

pe care se îmbracă centura.

La inelul de cădere al centuri complexe (în cazul de mai sus existau patru inele) se leagă o

coardă dinamică cu lungime între noduri de 2m. Celălalt nod al corzii se leagă la punctul fix

al standului de cădere cu nodul Bulin.

Prima încercare se face ridicând manechinul cu capul în sus cât permite coarda.Se lasă

manechinul să cadă liber şi se vede dacă centura nu scapă manechinul. După cădere, unghiul

format între axul manechinului şi verticală nu trebuie să fie mai mare de 55 .

A doua încercare de cădere se face cu capul în jos, în aceeaşi eşantion de coardă dinamică.

84

a

În fig.1.3 ridicarea manechinului nu a fost

finalizată până la întinderea corzii. Ambele fotografii au fost realizate la prima încercare

dinamică realizată în România după standardele

europene, în anul 1991.

OBSERVAŢII FOARTE IMPORTANTE

A. Centurile complexe pentru alpinism sportiv,

care corespund standardului EN 12277, nu

trebuie încercate dinamic (la cădere)!

B. Centurile complexe ce formează sistemul de

oprire a căderii pentru lucru la înălţime se

utilizează şi în alpinismul utilitar deşi şocul maxim

care poate să apară la căderea capului de coardă cu

factor 2, în coardă dinamică simplă, poate

ajunge la 12 kN, adică dublu faţă de cel admis de

lucrul la înălţime!

Toate sistemele de lucru la înălţime trebuie să fie însoţite la vânzarea lor de instrucţiuni de

utilizare şi marcare conform standardului SR EN 365.

Aceste instrucţiuni trebuiesc să fie traduse în limba

cumpărătorului şi trebuie să ofere toate informaţiile

importante referitoare la:

- modul de utilizare în detaliu, completat cu schiţe; -

date privind sistemul din care face parte:

= semnul de identificare;

= numele şi adresa fabricantului sau distribuitorului;

= numărul / seria de fabricaţie;

= anul / data fabricaţiei;

= relaţii privind utilizarea celorlalte componente

ale sistemului;

= data cumpărării;

= data intrării în serviciu;

= numele / firma utilizatorului;

= un spaţiu pentru comentarii suplimentare;

- date privind punctele / sistemele de ancorare

(rezistenţa minimă a acestora); Fig.2.6

- modul în care se face inspecţia vizuală a sistemului

85

a

şi a componentelor ;

- o fişă de control a comportării echipamentului, în care se vor menţiona data şi numele

verificatorului şi evenimentele care au putut afecta calităţile echipamentul (căderi, uzuri etc).

În imaginea alăturată (fig.2.6) se prezintă un model al unei centuri complexe care se foloseşte

în toate sistemele de lucru la înălţime şi alpinism utilitar.

În cele mai multe situaţii fabricantul indică verificarea anuală, dar există echipamente care se

verifică la intervale mai scurte.

Durata de garanţie şi durata de viaţă a echipamentul trebuie deasemenea prevăzute în certificatul

de garanţie şi în certificatul de conformitate dat de fabricant şi respectate de executant. De

obicei, centurile au o durată de garanţie de un an şi o durată de viaţă de 2 – 3 ani, cu obligativitatea

verificării periodice.

Controlul centurilor se face zilnic, înainte de utilizare, orice defect va impune scoaterea sa din uz.

Întreţinerea, transportul şi depozitarea echipamentelor individuale de protecţie trebuie să repecte

instrucţiunile fabricantului, în nici un caz nu se admite modificarea, repararea sau alte intervenţii de

către lucrătorii care îl utilizează.

În timpul lucrului, la transport şi depozitare centurile şi celelalte componente textile şi metalice

ale sistemului de oprire a căderii trebuie ferite de uzuri şi tăieri mecanice, poluare chimică, radiaţii

ultraviolete şi calorice, căderi şi şocuri.

Transportul şi depozitarea se face în rucksaci, saci sau containere, departe de surse de căldură.

Spălarea echipamentele respectă instrucţiunile specifice ale fabricantului sau distribuitorului.

86

a

ECHIPAMENTE MANUALE SI MECANICE DE URCARE

Dispozitivele de urcare manuală pe coardă, numite uzual blocatoare, trebuie să respecte norma

europeană EN 567. Blocatoarele se folosesc în foarte mult situaţii, dar pe noi ne interesează numai cele

care funcţionează pe coardă dinamică sau semistatică.

ATENŢIE! Blocatoarele nu trebuie confundate cu opritoarele de cădere şi în consecinţă nu trebuie să

le utilizăm în sistemul de oprire a căderii.

Toate blocatoarele uzează coarda, unele mai mult, altele mai puţin; din acest considerent, este

recomandat să nu se folosească pe corzi dinamice, care au o manta mai puţin rezistentă la uzură şi în plus,

costă mai mult.

Folosirea blocatoarelor pe coardă udă nu este o problemă, mai dificil este de urcat cu ele pe corzi

murdare cu pământ, vopsea, gheaţă şi alte împurităţi, mai ales dacă corzile sunt îmbătrânite şi prezintă un

diametru mai mare.

Din marea gamă de blocatoare existente prezentăm un model, dintre cele mai des utilizate.

În fig.3.47 se prezintă un blocator R, varianta dreapta, modelul L fiind pe stânga.

Fig.

3.49 Fig. 3.48 Fig. 3.47

Fig. 3.50

În fig.3.48 se prezintă un blocator de piept, folosit mult în speologie, care este conceput

pentru a se montat între inelul centurii superioare şi cel al centurii de şedere. Ambele

blocatoare sunt recomandate pentru corzi cu diametrul de 8 – 13 mm.

87

a

În fig. 3.49 se prezintă un mic blocator care funcţionează împreună cu o carabinieră introdusă în

interiorul ei şi cu o mică cordelină pentru asigurarea ei împotriva căderii. Nici un alpinist nu trebuie să

nu poarte în permanenţă un astfel de mic ajutor în caz de cădere.

Toate trei tipurile prezentate se pot folosi şi cu o pedală de picior, fig. 3.50, care trebuie reglată la o

lungime corespunzătoare taliei operatorului.

Există multe moduri de montare a blocatoarelor şi corespunzător, mai multe tehnici

de urcare în coardă, în doi şi trei timpi. Echipamentele mecanice de urcare pe

coardă se folosesc de cca 15 ani şi se execută în două variante: cu acţionare electrică,

cu acumulatoare şi cu motor termic în patru timpi

.

În prima variantă echipamentul permite

urcarea şi coborârea alpinistului pe o înălţime de

cca 200m, cu o viteză de 1-2m/s.

În varianta cu motor termic, rezervorul de

300mg permite urcarea a una sau două persoane pe înălţime de cca 700m, cu viteză de 0,3m/s, coborîrea

fiind făcută în acest caz cu coborâtoare manuale.

Bucle

Buclele sunt componente ale sistemelor de alpinism utilitar care se folosesc în mai multe scopuri:

a. bucle de prindere, comform SR EN 566 (rezistenţa statică min. 22 kN);

b. mijloace de legătură, comform SR EN 354 (rezistenţa statică min. 15 kN);

c. dispozitive de ancorare temporare tip B (rezistenţa statică min.15 kN),

comform SR EN 795.

Buclele se execută în mai multe moduri:

1. bucle inelare cusute din chingă, fig.3.58

2. bucle cusute din chingă, fig.

3. bucle din chingă înnodate

4. bucle din coardă înnodată

Bucle inelare cusute din chingă

Se folosesc atât pentru asigurări intermediare cât şi pentru autoasigurări şi

ancoraje, deci trebuie să corespundă exigenţelor celor trei norme europene. În fig.

3.60 se prezintă două bucle cu lungimi de 0,5; 1 şi 1,5 m şi rezistenţa de 22 kN

(SR EN 566) Fig. 3.60

88

a

Bucle cusute din chingă

În fig. 3.61 se prezintă trei modele de bucle inelare cu

terminaţii metalice ce se pot utiliza la autoasigurare şi la

ancoraje (SR EN354 şi SR EN 795), având o rezistenţă

statică de min. 15 kN şi lungimi variabile.

În fig. 3.62 se prezintă trei modele de bucle de asigurare

intermediară (denumite Express) cu lungimi de 11; 17 şi 25

cm şi cu rezistenţa statică de

22 kN ce corespunde normei SR EN 566. Fig.3.61

Fig. 3.62

Bucle din chingă înnodată

Acest tip de bucle sunt rar folosite în prezent deoarece prezintă o rezistenţă scăzută, fiecare nod

reduce rezistenţa chingii sau a corzii cu 35 – 50%.

Legarea capetelor chingii se face printr-un nod simplu, făcut prin urmărire, ca în fig. 5.63, rezultând

o buclă inelară sau simplă.

Rezistenţa chingii (tubulare) trebuie să fie de cel puţin 25 kN pentrca bucla inelară să prezinte o

rezistenţă minimă de 22 kN.

Fig.3.63

Bucle din coardă înnodată

Se execută dintr-o bucată de coardă dinamică sau semistatică înnodată cu nodul de legare a două

corzi, aşa cum se arată la pct. 3.3.4.

O astfel de buclă are o rezistenţă de 20 – 25 kN, funcţie de tipul corzii şi se montează de obicei în

dublu, după un colţ de stâncă, copac, ţeavă sau alt punct fix al structurii.

89

a

Durabilitatea chingilor depinde de modul în care protejăm acest echipament. Aţa cu care se coase

bucla trebuie să fie de culoare contrastantă faţă de culoarea chingii, iar cusătura nu trebuie să fie acoperită

de un material netransparent, pentruca operatorul să constate eventualele uzuri, rosături, tăieturi sau

arsuri. Chinga trebuie ţesută într-un procedeu care să nu permită deşirarea materialului la prima tăietură.

Pitoane

Pitoanele sunt mici pene metalice care se bat în fisurile unui perete de stâncă şi trebuie să

corespundă normei SR EN 569.

Din punct de vedere funcţional, pitoanele se pot clasifica astfel:

1. pitoane pentru asigurări intermediare;

2. pitoane pentru autoasigurare;

3. pitoane pentru rapel;

4. pitoane de trecere.

În manualul ”Mehr sicherheit beim Bergsport” editat de Ministerul Muncii din Bavaria, celebrul

expert Pit Schubert (care este şi preşedintele comisiei de materiale din D.A.V.) realizează o amplă analiză

a pitoanelor, ancorelor şi ancorajelor utilizate în alpinism.

La invitaţia lui Walter Kargel, Pit Schubert a fost în Coştila în urmă cu peste 25 de ani şi au parcurs

împreună Marele Tavan al Gălbenelelor, varianta directă a traseului Furcilor.

În tabelul următor prezentăm câteva recomandări prezentate în lucrarea de mai sus în ceeace priveşte

rezistenţa statică a punctelor de ancorare şi rezistenţele impuse de NSPM – AU, pentru un alpinist cu

greutatea de 80 kg..

Tabelul 4

Nr.

crt.

Denumirea punctului de ancorare Rezistenţa statică (kN)

recomandată de P. Schubert

Rezistenţa statică

impusă de normă

1. Puncte de autoasigurare din regrupare 8 15

2. Puncte de asigurare intermediară

16 25

3. Punct de top (escaladă)

35 -

4. Punct de coborâre în rapel 2,5 15

5. Punct de ancorare pentru tiroliană

3,2 15

6. Punct de asigurare pentru traversări

2,8 15

Norma europeană SR EN 569 prevede două clase de pitoane:

90

a

- clasa „S” – pentru pitoanele de siguranţă (1, 2 şi 3 din clasificarea de mai sus); -

fără marcaj – pitoane de trecere.

În fig.3.64 se prezintă rezistenţa statică (kN)

prevăzută în norma europeană, pe direcţiile:

= F1 - verticală, de sus în jos

Fig.3.64

= F2 – verticală, de jos în sus

=

F3

–

orizontală

Diametrul minim al inelului este de 16 mm, iar secţiunea minimă a inelului este de 3,5 mm.

Ancore

Ancorele folosite în alpinism şi escaladă, numite

în trecut pitoane de expansiune, trebuie să

îndeplinească cerinţele normei SR EN 959. În această

normă se indică următoarele valori ale rezistenţei

statice minime:

Forţa axială FA = 15 kN

Forţa radială FR = 25 kN

Clasa F1

F2 F3

S 25 10 15

fără 12,5 5 7,5

F A

R

91

a

Fig.3.67

F

Ancorele trebuie să îndeplinească aceleaşi roluri funcţionale ca şi pitoanele şi deci trebuie să

prezinte performanţe tehnice identice.

Marele avantaj al ancorelor este că se pot monta în locul cel mai potrivit al peretelui sau al

regrupării, adică cel cu rezistenţă maximă şi poziţie optimă.

Alegerea tipului de ancoră, condiţiile de montare şi testare depind, în primul rând de rezistenţa

mecanică la compresiune a peretelui şi trebuie precizate foarte exact de către fabricantul sau distribuitorul

acestor echipamente.

Montarea ancorelor trebuie să se facă numai de către operatori specializaţi în aceasta operaţie.

Rezistenţa betonului este situată între 50 şi 600 daN/cm2.

Pereţii de stâncă din România prezintă o rezistenţă între 800 (granit), 200 - 300 (calcar) şi 100

(gresie, conglomerat) daN/cm2.

Pe baza acestor date se pot alege cele mai convenabile tipodimensiuni de ancore de la

reprezentanţele HILTI, SPELEMAT, AUSTRIA ALPIN, SPIT ş.a.

Există două tipuri de ancore:

a. Ancore chimice (mai exact cu liant chimic);

b. Ancore mecanice.

Ancorele chimice

Se folosesc prezoane sau pitoane cilindrice, eventual cu un filet sau proeminenţe exterioare, care se

montează într-o gaură forată cu ajutorul unui liant lichid sau solid special, livrat de fabricant împreună cu

instrucţiunile de montaj şi exploatare.

În fig.3.68 se prezintă două ancore chimice cu diametrul de 10 şi 12 mm, lungime 115 şi 145 mm,

concepute şi încercate static şi dinamic în conglomeratul din zona alpină Coştila, fig.2.18 şi 2.19.

Aceste ancore se montează cu fiole M 10, respectiv M 12.

Găurile forate cu maşina rotopercuantă au un diametru de

12, respectiv 14 mm şi lungimea

105 şi 145 mm.

92

a

corespunzătoare părţii active a ancorei, respectiv R

Gaura se execută perpendicular pe perete, iar

la partea de jos se face un mic şanţ cu raza R, pentru

ca ancora să ajungă până la ureche în perete.

Din cauza friabilităţii stâncii găurile rezultă cu o

conicitate mai mare sau mai mică, ceeace impune

uneori folosirea a două fiole pentru un ancoraj.

După forare, găurile sunt foarte bine curăţate,

după care se aşează fiola, se sparge cu ancora şi se Fig.3.68

roteşte de cel puţin 20 de ori, apăsând totodată până la introducerea completă.

Liantul se întăreşte în 10 min (la 20˚C), 20 min (10 - 20˚C), 1 h (0 - 10˚C) şi 5 h (- 5˚C) şi este

garantat cât construcţia respectivă, adică 100 de ani. Ancora propriuzisă este apărată la interior împotriva

coroziunii, dar în exterior trebuie protejată prin zincare la cald, dacă nu este din oţel inox (preţ triplu).

Ancorele mecanice

Ancorele mecanice au avantajul că nu mai necesită un timp de întărire a liantului şi în poziţie

verticală se montează mai uşor. În schimb se pot detensiona în timp şi deci trebuie verificate periodic.

Pentru asigurări intermediare, autoasigurări în regrupare şi pentru coborâre în rapel trebuie să se monteze

ancore cu rezistenţa minimă de 25 kN, corespunzătoare rezistenţei peretelui.

Altele sunt dimensiunile ancorelor montate în pereţi de granit (de ex. ø 10 x 40 mm), în calcar (ø 10

12 x 70 - 90 mm), conglomerat (ø 10 – 12 x 110 – 140 mm) sau BCA (ø 16 x 400 mm).

Calculul ancorajelor se face cu formulele indicate de fabricant după ce cunoaştem exact rezistenţa la

compresiune a peretelui respectiv, rolul funcţional şi importanţa ancorajului şi alte date de exploatare

(solicitare statică, dinamică sau pulsatoare etc).

93

a

În fig.3.69 se prezintă o ancoră de străpungere

cu gama de la M8 la M24.

Fig.3.69

pe direcţie axială.

Fig.3.70

În fig.3.70 se prezintă o ancoră de străpungere

M10 cu ureche din inox, care prezintă o rezistenţă

d e 25 - 30 kN pe direcţie radială şi 15 kN

Fig.3.71 Fig.3.72

94

a

În fig.3.71 şi 3.72 se prezintă două ancore foarte apreciate în toată lumea, dar şi la noi în ţară.

100 de ancore de acest tip au fost montate în zona alpină Coştila, deşi rezistenţa acestui tip de ancoră nu

corespunde structurii de conglomerat din aceşti pereţi.

În schimb ancorele Collinox (ø 10 x 70mm) şi BAT’INOX (ø 12 x 100) se pretează la stânca acestei

zone alpine şi există 6 bucăţi montate în hornul de intrare în traseul Hermann Buhl.

Casca de alpinist

Marele matematician şi pasionat alpinist Ciprian Foiaş, afirma în glumă, că toţi alpiniştii care au

ceva de apărat în cap, poartă cască pe cap. Şi aceasta cu 35 de ani în urmă, când căşti de alpinism vedeam

numai în filme şi reviste, iar alpiniştii români se protejau cu ”căşti miner tip nou” sau de motociclist, cât

de cât adaptate.

La ora actuală există zeci de tipuri de căşti de protecţie, pentru fiecare meserie sau pasiune având de

ales din mai multe modele şi variante.

Alpinistul utilitar trebuie să aleagă

între o cască de lucru care îndeplineşte

norma SR EN 397, cum ar fi ECRIN ST

(casca albă din fig. 4.1) sau o cască de

alpinism care se încadrează în norma

SR EN 12492 (casca galbenă din fig.

4.1).

Atenţie că şi căştile, ca şi centurile,

sunt fabricate în mai multe mărimi, după

perimetrul capului:

- mărimea 1 - până la 55 cm; - mărimea 2 – între 56 –

59 cm; Fig.4.1 - mărimea 3 – peste 59 cm.

Greutatea căştilor este limitată la 800g pentru căştile de alpinism şi 1000g pentru cele de lucru.

Unele căşti de alpinism au prevăzute găuri de aerisire cu secţiunea minimă de 4 cm2.

Căştile de protecţie pentru industrie (SR EN 397) se supun următoarelor încercări:

- Testul de absorbţie a şocului vertical se face prin căderea pe centrul căştii a unui mase de 5 kg, de

la 1 m înălţime. Casca este montată pe un cap rigid, care nu trebuie să resimtă o forţă dinamică maximală

mai mare de 5,2 kN (530 kgf.).

95

a

- Testul de penetrare prevede căderea unei mase de 3 kg care cade pe înălţime de 1 m. Vârful conic

de 60˚ al masei nu trebuie să intre în cască mai mult de 5 mm, adică nu trebuie să atingă capul rigid.

Ambele încercări se fac după climatizarea căştilor la temperaturile – 10 şi +50˚C (facultativ la -20 şi -

30˚C), după imersie în apă şi după un proces de îmbătrânire forţată (expunere la radiaţii, umiditate şi

temperatură de 70˚C pe durată de 400h).

Căştile de alpinism (SR EN 12492) se supun următoarelor încercări:

Testul de absorbţie a şocului vertical se face cu o masă de 5 kg. care cade o înălţime de de 2 m, forţa

dinamică maximală nu trebuie să depăşească 10 kN.

Testele de absorbţie a şocurilor frontale, laterale şi dorsale se fac cu o masă de 5 kg. care cade o

înălţime de de 0,5 m, forţa dinamică maximală nu trebuie să depăşească 10 kN.

Încercările se fac după condiţionare la - 20˚C şi la +35˚C şi după 400h la radiaţii UV.

Testul de penetrare se face cu o masă de 3 kg., care cade pe înălţime de 1 m.

Cureaua de bărbie trebuie să reziste la o sarcină statică de 50 daN şi 25 daN la căştile industriale.

Igiena căştii trebuie să se facă cu maximă exigenţă, în primul rând neîmprumutînd casca personală!

Periodic, casca se curăţă de impurităţi, vopsele, transpiraţie şi se dezinfectează.

Cordelina

Prin cordelină se înţelege o coardă, mai mult sau puţin dinamică, care au diametrul sub 8 mm şi care

nu se încadrează în cele două categorii prezentate anterior, semistatică şi dinamică.

La ora actuală toate cordelinele folosite în alpinism sunt confecţionate cu manta de protecţie şi miez

de rezistenţă. În tabelul următor se prezintă câteva modele de cordeline.

Tabelul 6

Nr.

crt.

Denumirea cordelinei Rezistenţa

statică (daN) *

Fabricant Observaţii

1. Cordelină Carpaţi 2446 (ø 5mm) 570 AURA Oradea

2. Coardă statică Himalaya ø 8 mm 1.340 AURA Oradea

3. Coardă statică Explorare ø 9 mm ~ 1.500 AURA Oradea Semistatică tip B ?

4. Frânghie Carpaţi ø 10,5 mm 1.730 AURA Oradea Semistatică tip B ?

5. Cordelette kevlar 5,5 mm 2.200 COUSIN

* Nodurile reduc această valoare cu 35 – 50%.

Cordelinele se utilizează frecvent în următoarele scopuri:

a. pentru confecţionarea scăriţelor (Carpaţi);

b. pentru confecţionarea buclelor de urcare pe coardă (Carpaţi);

96

a

c. pentru confecţionarea scăunelelor (Himalaya ø 8 mm);

d. pentru ridicarea şi transportul echipamentelor şi materialelor (toate dimensiunile, în funcţie de

greutatea şi volumul acestora);

e. pentru direcţionarea crengilor tăiate;

f. pentru legarea şi asigurarea sculelor şi echipamentelor.

În nici un caz cordelinele nu se folosesc la urcare în cap de coardă sau la coborâre în rapel.

Scule pentru gheaţă - pioletul EN 13089 : 1999

În alpinism se utilizează o gamă largă de scule pentru urcare, coborâre şi salvare pe pante şi pereţi

acoperiţi cu gheaţă şi zăpadă. Cu cât nivelul de performanţă (gradul de dificultate) este mai ridicat, cu atât

sculele de lucru în gheaţă sunt mai sofisticate şi mai scumpe.

Pentru alpinismul utilitar desfăşurat iarna pe creste

şi văi montane, forma de piolet tip B, prezentată în fig.

4.2, corespunde pe deplin tehnicilor de urcare,

coborâre şi oprire a alunecării.

Pioletul este format din următoarele părţi:

Lungimea normală a pioletului este de Cap

70 – 90 cm, funcţie de talia alpinistului.

Cioc Lopăţică

Este foarte important ca inelul să culiseze pe

coada pioletului, între cap şi opritor.

Coadă Greutatea unui piolet modern, tip T,

cu lungime de 80 cm este de 700

– 900g, cel cu coada din titan fiind şi mai

uşor. Inel culisant

Opritor Cureluşă

97

a

Vârf

Fig.4.2

Colţarii

Colţarii de alpinism, definiţi de norma SR EN 893, sunt echipamente la fel de importante în

ascensiunile pe zăpadă şi gheaţă ca şi pioletul, deoarece contribuie direct la diminuarea pericolului

căderii/alunecării pe o pantă de zăpadă sau gheaţă.

Există o mare varietate de modele de colţari, cei mai

utilizaţi fiind în prezent cei cu 12 puncte (colţi).

Colţarii prezentaţi în fig.4.3, deveniţi

clasici, se fixează numai pe bocancii moderni, care

Fig.4.3 prezintă o ramă cu şanţuri adecvate acestui

sistem de fixare. Prinderea se face rapid şi sigur,

fără a depune un efort fizic deosebit şi fără ca

legătura să oprească circulaţia sanguină a labei

piciorului. Mărimea colţarului trebuie să corespundă bocancului, posibilităţile de

reglare fiind limitate.

Toţi colţarii se fabrică din oţeluri înalt aliate şi tratate termic (HRB ≥ 70), ceeace permite obţinerea

unor calităţi de rezistenţă, elasticitate şi tenacitate remarcabile. Înălţimea colţilor este de minimum 20

mm, în general fiind de cca 40 mm. Greutatea colţarilor actuali este de cca 1000g.

În afara faptului că vârfurile trebuie ascuţite din când în când, colţarii trebuiesc protejaţi împotriva

coroziunii prin spălarea şi uscarea lor imediat după terminarea acţiunii.

Ca şi alte echipamente, colţarii trebuiesc verificaţi de către un specialist autorizat.

Ca şi la piolet, trebuie avut în vedere că temperaturile foarte scăzute, sub - 20˚C, conduc la scăderea

bruscă a rezilienţei oţelului şi astfel ciocul pioletului sau vârfurile colţarului se pot sparge la şocuri sau

solicitări reduse.

Performanţele mecanice ale colţarilor sunt remarcabile, dar nu trebuie să le verificăm în timpul

ascensiunilor, sărind sau lovind cu ei în stâncă, mai ales la coborâre.

Pentru evitarea pericolului încărcării colţarilor cu zăpadă umedă, la unele tipuri s-a prevăzut o placă

de plastic care nu permite lipirea zăpezii de vârfurile colţarului.

În situaţiile deplasării pe pante de zăpadă îngheţată, colţarii şi pioletul sunt extrem de bineveniţi,

dacă se folosesc corect.

În cazul unei căderi/alunecări, pioletul devine ultima salvare, dar şi el şi colţarii pot deveni arme

foarte periculoase, atât pentru alpinistul care cade, cât şi pentru coechipierii lui.

98

a

4 Frâna dinamică

În fig.3.37 se prezintă frâna dinamică după EN 958, cea mai folosită de alpiniştii utilitari din

România, recomandată pentru corzile dinamice cu diametrul între 10 şi 11 mm.

Montarea frânei se face direct la inelul centurii de şedere sau complexe, ca în fig. 4.4 sau la un punct

fix situat la baza structurii.

În varianta de asigurare dinamică la inelul centurii, secundul trebuie să fie autoasigurat la un punct

fix cu rezistenţa minimă de 15 kN.

Fig.4.4

Secundul trebuie să fie plasat în afara zonei periculoase

a capului de coardă.

Asigurarea dinamică reduce valoarea maximă a forţei dinamice, de exemplu, de la 8 kN la 5 kN, prin

alunecarea prin frână a 1,8m de coardă.

În final asigurarea va fi tot statică, dar la o valoare mult mai suportabilă, atât de cei doi echipieri, cât

şi de componentele sistemului de oprire a căderii (coardă, bucle, puncte fixe, frână, centuri).

Dar dacă există pericolul lovirii de sol cu cei 1,8 m de cădere suplimentară, atunci nu trebuie să mai

asigurăm dinamic şi blocăm coarda în momentul căderii.

Există multe tipuri de frâne dinamice, unele modele fiind montate la centura capului de coardă (de

exemplu frânele dinamice pentru sistemul ”via ferrata”).

99

a

Scripeţii

Scripeţii de coardă sunt echipamente ce îndeplinesc condiţiile normei SR EN 12278: 2003, care se

folosesc în sistemul de asigurare de sus, la ridicarea sarcinilor şi la sistemele de multiplicare a forţei,

numite de speologi AM 2 şi AM 3.

Scripeţii sunt amsambluri de una sau mai multe role, care au rolul funcţional de a transforma frecarea

de alunecare dintre coardă şi carabinieră în frecare de rostogolire şi astfel se reduc foarte mult eforturile

fizice ale procedeului respectiv.

Se prezintă în continuare mai multe variante de scripeţi fabricaţi de

firma PETZL, foarte utilizate la noi în ţară şi peste

hotare.

Fig.4.6 Fig.4.7 Fig.4.8

În fig.4.6 se prezintă rola ULTRALEGERE de 55g confecţionată din naylon , care se montează pe o

carabinieră mai mare (tipul H sau K) şi permite lucrul cu corzi de până la 13 mm.

În fig.4.7 se prezintă rola RESCUE de 90g cu care se poate trage o sarcină de 2,5 kN, cu coardă de

max. 13 mm, dar care are o rezistenţa de 22 kN.

Scripetele MINI TRAXION din fig.4.8 are montat şi o camă de blocator, ceeace permite ca într-un

sens să funcţioneze ca rolă, iar în sens opus ca blocator. În fig. 4.9 şi 4.10 se prezintă două

tipuri de scripeţi dubli GEMENI şi TANDEM CABLE,

foarte convenabile pentru ridicarea materialelor sau pentru traversările în sistem tiroliană. Scripetele

TANDEM funcţionează şi pe cablu din oţel cu diametrul de max. 12 mm.

Alegerea modelului optim de scripete are

în vedere sarcina care trebuie transportată,

dimensiunea corzii şi sistemul de lucru folosit.

Fig.4.9 Fig.4.10

Sarcina minimă de rupere a unui scripete

impusă de norma SR EN 12278 este de 12 kN.

În fig.4.11. şi 4.12 se prezintă două piese de

cuplare modelele SWIVEL şi SWIVEL L care

au rolul de a poziţiona optim un ancoraj sau un

100

a

sistem de scripeţi. Sarcina de lucru a acestor cuple este de

Fig.4.11 5 kN (cca 500 kgf) iar cea de rupere de 36 kN.

Fig.4.12

Scăriţa

Alpinistul utilitar trebuie să folosească toate echipamentele

care îi asigură o maximă siguranţă şi productivitate şi un efort minim în

timpul lucrului.

Scăriţa, care este un accesoriu obligatoriu al escaladei artificiale reprezintă un echipamnet foarte util

în multe situaţii de lucru, cum ar fi trecerea pe fermele unei construcţii metalice.

Scăriţa are de obicei o lungime de 1,2 – 1,5 m şi 3 – 4 trepte, dar nu este exclusă şi folosirea unor

scăriţe de 2 – 3 m, şi chiar peste 20m, cum ar fi cele de tip „eletron” din speologie.

Ele se confecţionează din cordelină de 5 - 6 mm (Carpaţi de exemplu), iar treptele pot fi realizate din

profile de aluminiu sau simple, din lemn.

Se pot realiza şi din chingă înnodată, caz

în care se transportă mai uşor, fig.4.14.

Scăriţele speologice se confecţionează din

cablu subţire de oţel, cu trepte din dural.

Scăunelul de lucru, fig.4.15, poate fi

considerat o scăriţă cu o singură treaptă.

Fig.4.16

Rezistenţa la rupere a scăriţelor şi a

scăunelului trebuie să fie de cca 5 kN, pentru a

rezista la uzură o perioadă de 1 - 2 ani,

în funcţie de tipul lucrării. Fig.4.14

Fig.4.15 Cârligul Fifi, fig.4.16, montat la inelul de sus al

scăriţei, ne poate ajuta foarte mult în traseele de alpinism

artificiale şi cu pitoane rare, dar şi în alte situaţii dificile.

Protecţii de coardă

În fig.4.17 se prezintă trei tipuri de protecţii de

a.

coardă ale firmei PETZL.

101

a

a. Protecţia PROTEC nu trebuie să lipsească din

rucksacul fiecărui alpinist utilitar, fiind foarte uşoară

(95g) şi uşor de utilizat. b.

b. Protecţia ROLL MODULE este mai specializată

şi mai scumpă, putând fi folosită pe module.

c. Protecţia SET CATERPILLAR este o soluţie intermediară, având greutatea de 1 kg.

c.

În caz de forţă majoră este bun şi un furtun de pompieri.

4.11 Încălţămintea

Încălţămintea este cel mai important echipament de lucru

al alpinistului deoarece calitatea şi starea ei influenţează direct

siguranţa deplasării şi poziţionării, având uneori un rol mai

important decât componentele sistemului de oprire a căderii.

Şi în domeniul alpinismului utilitar, încălţămintea are un rol extrem

de important, asigurând:

- o aderenţă cât mai bună pe structura respectivă, uscată, umedă, cu gheaţă sau

zăpadă;

- o impermeabilitate cât mai bună, la apă şi alte lichide;

- o izolaţie termică superioară;

- comoditate la mers şi evacuarea transpiraţiei;

- rezistenţă la uzură, tăiere, înţepare şi lovituri mecanice.

Este imposibil ca o încălţăminte să îmbine optim şi

eficient toate aceste cerinţe, astfel că toţi alpiniştii, inclusiv

utilitarii, trebuie să posede mai multe încălţări şi să le folosească

în funcţie de tipul şi condiţiile de lucru.

În lucrări foarte murdare, ca de exemplu protecţiile

anticorozive ale stâlpilor metalici, care distrug după o lună de

lucru orice încălţăminte, vom folosi bocanci de piele de calitate

inferioară.

La lucrările care se desfăşoară vara pe munte, vom utiliza ghete

uşoare, fig.4.19, cu aderenţă foarte bună, Fig.4.19 dar nu

rezistă la apă, căderi de pietre sau frig. Dacă în

timpul lucrărilor există pericolul căderii de

102

a

pietre sau alte obiecte grele, cum este cazul pe şantierele

Fig.4.20 de construcţii, vom utiliza bocanci cu bombeul

metalic.

Pentru un geolog sau salvamontist care lucrează pe

munte în condiţii foarte grele şi variate, bocancul de vară

trebuie să aibă o aderenţă foarte bună şi totodată o rezistenţă

bună la apă şi la frig, de exemplu modelul din fig.4.20.

Pentru lucrări desfăşurate în condiţii de iarnă, bocancul din fig.4.20 este satisfăcător doar

dacă se lucrează în oraşe, Fig.4.21 fără zăpadă mare, temperaturi

foarte scăzute şi vânt puternic.

Pentru condiţii grele de iarnă trebuie folosit un bocanc performant,

cum ar fi modelul din fig.4.21.

Dar iarna, nici acest bocanc, relativ scump pentru buzunarele

noastre, nu este suficient, dacă nu folosim şi apărători de zăpadă

(numite de alpinişti jambiere), prezentate în fig.4.22. Aceste

jambiere trebuie să fie realizate din materiale rezistente la uzură, să

fie impermeabile şi să se dezbrace uşor

în momentul în care sunt îngheţate, dar să acopere sigur şi

Fig.4.22 complet bocancul şi gamba.

Jambierele de vară trebuie să fie mai scurte şi mai uşoare.

Încălţămintea trebuie cumpărată cu foarte mare grijă, deoarece

mărimea şi forma ei trebuie să corespundă perfect cu laba piciorul alpinistului şi cu condiţiile

reale de lucru.

Încălţămintea de vară trebuie purtată cu o singură pereche de ciorapi, din bumbac.

La încălţămintea de iarnă trebuie să folosim cel puţin două perechi de ciorapi, una subţire şi una mai

groasă, de lână, lungimea lor putând ajunge până sub genunchi.

Folosirea şi întreţinerea încălţămintei trebuie să se facă cu deosebită atenţie şi grijă pentru a

prelungi cât mai mult durata de viaţă a lor şi totodată pentru a ne proteja piciorul cât mai bine.

103

a

Curăţarea tălpii ghetei sau bocancului înainte de urcare, mai ales în punctele maxime de dificultate

şi periculozitate, este o altă obligaţie a alpinistului, fiind clar că noroiul, vopseaua, uleiul sau gheaţa ce

pot exista la locul de muncă reduce radical aderenţa pe prizele pe care ne deplasăm.

După utilizare, încălţămintea se curăţă sau se spală corespunzător şi se usucă nu prea aproape de

sursele de căldură. După uscare, încălţămintea se unge cu creme speciale, care se găsesc din abundenţă.

Încălţămintea se tratează şi cu alte diverse soluţii antitranspiraţie şi nu se împrumută, deoarece se pot

colecţiona de la prieteni ciuperci foarte periculoase şi persistente.

4.12 Mănuşile

În industrie şi construcţii există multe situaţii care impun folosirea mănuşilor de protecţie, ceeace a

impus şi o multitudine de norme, ce corespund riscurilor existente în aceste domenii.

Mănuşile rezistente la frig trebuie să îndeplinească cerinţele normei SR EN 511:1999 şi în primul

rând, o bună bună izolaţie termică şi la umiditate.

Dar în acelaşi timp, mănuşile trebuie să asigură o bună aderenţă în timpul ascensiunii, să permită

manevrarea comodă a echipamentelor (montarea asigurării şi autoasigurării în mod special) şi efectuarea

operaţiilor de bază la locul de muncă.

Ca şi în cazul încălţămintei, situaţiile de lucru ne

obligă să deţinem un arsenal întreg de mănuşi,

utilizabile în diferite condiţii.

În fig.4.23 se prezinită o mănuşă foarte uşoară,

de 39g, care se poate folosi în condiţii medii de frig

şi vânt, dar fără solicitări mecanice.

Pentru condiţii grele de iarnă se impun

Fig.4.23

mănuşile duble, interiorul fiind din polartec şi exteriorul din Cordura, fig. 4.24.

Pentru condiţii grele de muncă, atunci

Fig.4.24 când există riscul tăierii, înţepării sau uzurii mecanice importante, se pot folosi

mănuşi din

piele, unele în care este imposibilă pătrunderea Fig.4.25 unui

cui, fig.4.25.

104

a

Există mănuşi de toate calităţile şi pentru toate necesităţile posibile; problema este că alegerea,

utilizarea şi întreţinerea lor trebuie să se facă corespunzător situaţiilor reale de lucru şi a prevederilor de

protecţie a muncii specifice acestor activităţi.

Îmbrăcămintea

Îmbrăcămintea alpiniştilor utilitari trebuie să prevadă condiţiile de lucru în care se vor desfăşura

lucrările societăţii respective.

Există deja o specializare clară în domeniul alpinismului utilitar şi alegerea îmbrăcămintei trebuie

să ţină cont de această specializare.

Fără discuţie, îmbrăcămintea de vară se deosebeşte esenţial de cea de iarnă, dar şi cea de munte

poate diferi mult de cea de oraş.

Pentru lucrările cu grad mare de murdărie, cum ar fi vopsiri, zugrăvire, tencuială ş.a., un costum de

protecţie poate rezista 1 – 2 luni, cel mult. Uneori sunt necesare două costume suprapuse, pentruca

vopseaua să nu pătrundă prin ele.

Unele vopsele sunt uşor imflamabile sau explozive şi impun folosirea costumelor de protecţie

naturale, din lână sau bumbac 100%, corespunzător normelor PSI.

În alte situaţii se lucrează cu acizi sau baze concentrate, care impun costume de protecţie adecvate.

Condiţiile de mediu obligă la folosirea unei game extrem de largi de îmbrăcăminte, adaptată la

temperaturi între + 35˚C vara şi 0˚C, sau mai puţin, iarna.

Lengeria trebuie să fie din bumbac pentru a reţine în bune condiţii transpiraţia.

Cămaşa, de grosime variabilă, trebuie să fie din bumbac vara şi din lână, iarna.

Puloverele trebuie să fie şi ele din lână sau polartec, astfel ca şi în stare udă să asigure o izolaţie

termică satisfăcătoare.

Salopeta poate să fie din bumbac sau din fire sintetice, dintr-o bucată sau din două părţi.

Este bine ca uneori costumul de iarnă să fie gen combinezon, inclusiv cu glugă, pentru a exclude

pericolul dezgolirii spatelui în zona lombară, cea mai expusă parte a corpului.

Fiecare alpinist trebuie să-şi cunoască părţile sensibile ale corpului şi în funcţie de călirea

organismului său, să se echipeze corespunzător condiţiilor climatice şi de lucru.

În afara îmbrăcămintei de lucru, o regulă simplă de siguranţă obligă ca fiecare alpinist să posede în

rucsac, în regrupare sau în imediate apropiere un minim de haine de schimb, pentru situaţii extreme, dar

posibile pentru anotimpul respectiv.

De exemplu, un hanorac este absolut necesar în

perioadele de vară, când pe munte pot izbucni brusc averse

de ploaie, însoţite de vânt puternic şi descărcări electrice.

105

a

Ciorapii de schimb, căciuliţa sau capişonul nu trebuie să

lipsească nici ele din rucsac.

În condiţii de iarnă, pufoaica şi pantalonii dublaţi sunt

absolut necesari.

Exemple ilustrate se găsesc în fotografiile prezentate

în acest curs (fig. 2.2; 2.3; 2.32), după cum există şi

exemple, des întâlnite în practică, de cum nu este corect să

ne echipăm la locul de muncă, fig.4.5. Utilizarea

optimă şi întreţinerea îmbrăcămintei este o datorie a

fiecărui alpinist utilitar, iar dacă o cumpără din propria

sudoare, atunci va fi şi aplicată eficient.

În fig. 4.26 se prezintă aspectul echipamentului unui alpinist

utilitar care iese dintr-un coş de fum de 280 m. Fig.4.26

4.18 Ochelarii de protecţie

Ochelarii de soare protejează ochii împotriva radiaţiilor luminoase dăunătoare, dar şi de vânt, zăpadă

şi corpuri străine. Ochelarii de protecţie trebuie să respecte normele EN 1836, încadrându-se, conform

tab. 4.1, în grupa Europa Centrală, vara şi în zonele tropicale şi pe zăpadă, iarna.

Ochelarii ”de gheţar” sunt adecvaţi turelor de altitudine şi sunt obligatorii oricărui alpinist (turist,

schior) care merge iarna pe zăpadă sau gheaţă. Cel

mai important lucru pentru ochelarii de gheţar este ca ei să

fie întradevăr purtaţi, nu doar luaţi în rucsac. În

fig.4.32 se prezintă un model de categoria 4-a

de protecţie, adică pentru condiţii extreme.

Protecţia UV este de 100% şi în spectrul vizibil Fig.4.32

de 95% (infraroşii 97%), .

Un studiu al DAV „Ochelarii de gheţar” prezentat în raportul de activitate pe anii 1980 – 1983 arată că

cea mai mare parte a ochelarilor de gheţar prezenţi pe rafturile magazinelor nu corespundeau cerinţelor de

protecţie.

106

a

Între timp probabil că lucrurile s-au îmbunătăţit, dar alegerea modelului de ochelari adecvat unei

anumite ture rămâne o problemă dificilă.

Domeniul ultraviolet (UV) este de departe cel mai periculos pentru ochi, deoarece o supradoză de

radiaţii UV conduce rapid la efecte foarte dureroase: iritaţii şi imflamări ale conjunctivitei, oftalmie şi

cataractă UV, funcţie de lungimea de undă, care în final conduc la orbire.

Domeniul infraroşu (IR) este foarte cunoscut din metalurgie şi sticlărie, domenii în care expunerile la

radiaţii de peste 1000 W/m2 sunt frecvente. Condiţiile alpine sunt departe de asemnea valori, deci efectul

lor este nesemnificativ pentru alpiniştii şi schiorii din zonele temperate ale terei.

Domeniul vizibil O supradoză din acest domeniu de radiaţie nu duce la îmbolnăviri de durată în

condiţiile alpine, absorbţia din acest domeniu se recomandă a fi între 40 – 90%.

Ochelarii prea întunecaţi determină o deschidere prea mare a pupilei, astfel că permit pătrunderea

unei cantităţi mai mari de radiaţii UV în ochi şi rezultatul este negativ.

Ochelarii ”fototropi”, care îşi schimbă gradul de umbrire funcţie de lumina incidentă în limitele 15 –

80%, sunt foarte buni numai dacă sunt din sticlă adevărată, cei din plastic îşi pierd în timp această calitate.

Culoarea ochelarilor este şi ea foarte importantă, astfel:

- verdele şi albastrul reduc contrastul şi conduc la defecte de apreciere a culorii;

- galbenul măreşte contrastul;

- roşul poate conduce la defecte de vedere;

- nuanţele neutre (gri, eventual gri–maro sau gri-verde) sunt recomandate.

La altitudini de peste 5000 m efectele nocive ale radiaţiilor UV ajung de 100 de ori mai mari, cu atât

mai mult cu cât munţii respectivi se află în zone tropicale (Anzi, Kenia).

În condiţiile munţilor noştri, ceaţa reprezintă un real pericol pentru ochi, aproape toţi alpiniştii de

performanţă având probleme din această cauză, dar mai ales cei cu ochii albaştri.

Din cauza vizibilităţii foarte reduse, alpiniştii nu mai purtau ochelarii (sau purtau ochelari de schi

total inutili) şi după o tură de câteva ore se alegeau cu o oftalmie serioasă, care conducea la orbire pe o

perioadă de câteva zile.

Alăturat se prezintă diagrama 4 de

transmisie- absorbţie UV ideală pentru ochelarii

de gheţar.

Haşurile din ce în ce mai dese sunt din ce în

ce mai defavorabile ca valori.

Ochelarii buni ar trebui să aibă curba de

107

a

absorbţie situată în zona albă a diagramei, cel mult în

zona cu haşuri puţine.

1 – reprezintă curba ochelarilor ideali

2 – curba ochelarilor UVEX GAMMA 73

3 – curba ochelarilor ALPINA PROFI GS Diagrama 4

În lucrarea de referinţă de mai sus se prezintă şi alte 14 curbe de ochelari, foarte multe modele fiind

total deficitare, efectul purtării lor fiind negativ.

Rucsacii

Echipamentele de alpinism utilitar sunt prea scumpe şi prea vulnerabile pentru a fi transportante şi

depozitate oricum, deavalma cu alte materiale,

combustibili sau piese de maşină. Ca să nu

mai vorbim de deplasarea pe munte, în peşteri şi

avene, unde trebuie să avem mâinile libere pentru

a ne căţăra.

Transportul echipamentelor în rucsaci sau în

saci impermeabili este o investiţie eficientă şi

asigură siguranţa şi durata de utilizare a unui

echipament.

Sacul (banana) din fig.4.33 reprezintă un model cu capacitate (volum) de 35 l (45 l) cu

greutate de 1 kg, foarte mult folosit în speologie. Fig.4.34 Fig.4.33

Rucsacul prezentat în fig. 4.34, are o capacitate de 35 – 45 l şi se pretează foarte bine la ascensiuni şi

escalade de o zi.

Pentru ture mai mari, de câteva zile, în care trebuie să transportăm echipamente de protecţie şi de

lucru, mâncare, materiale şi multe altele, echipa trebuie să ia cu ea rucsaci adevăraţi de 80 – 1oo l , care

rezistă la greutăţi de peste 25 – 35 kg.

Vara sau iarna, alpinistul utilitar este obligat să care cel puţin doi rucsaci cu el, cel mic pentru acte,

aparate şi documente şi cel mare (sau foarte mare) pentru echipamente şi materiale.

Rucsacii apără echipamentele de poluare, uzură mecanică, umiditate, furt, pierdere, lovituri şi alte

pericole care pot afecta siguranţa şi eficienţa acţiunii. Lanterna

108

a

Lanterna, şi în mod special, lampa frontală, este foarte

importantă în siguranţa echipei de alpinişti, în cele mai

diverse ocazii.

În fig.4.37 se prezintă una din cele mai formidabile Fig.4.37

evoluţii ale lanternei frontale cu patru leduri, care foloseşte 3 baterii AAA-LR03. Lampa cîntăreşte 78g,

bateriile au o durată de 150 ore şi o bătaie de cca 15m.

Lampa frontală prezentată în fig.4.38, este mai grea, 325g şi

are 5 leduri şi un bec halogen. Funcţionează cu 4 baterii sau cu

acumulatoare, pe durată de 3,5 ore standard şi 160 ore pe leduri.

Bătaia lămpii cu halogen este de 80m şi

cu leduri de17 m. Fig.4.38

Opritorul de cădere

În Europa există zeci de tipuri de opritoare de cădere, mai simple sau mai complicate, dar se pot

clasifică în două mari grupe:

a. opritoare de cădere retractabile;

b. opritoare de cădere cu alunecare.

2.2.2.1.2.2.a Opritorul de cădere retractabil

În fig.2.1 se prezintă un sistem de oprire a căderii care foloseşte un opritor de cădere retractabil, cu

cablu de oţel de 5 mm, care corespunde standardului SR EN 360.

Opritoarele retractabile se ataşează la un punct fix care îndeplineşte condiţiile prevăzute în SR EN

795, iar piesa de legătură cu care este dotat se ataşează la inelul dorsal sau frontal al centurii de cădere.

Lucrătorul se poate coborî şi urca pe un acoperiş, structură metalică sau stâncă, derulînd linia de

acces (cablu sau chingă) pe lungime de 3 – 25 m (funcţie de tipodimensiune), iar dacă cade sau alunecă,

opritorul va reţine căderea.

Opritoarele de cădere pot avea incluse în componenţa lor şi un absorbitor de energie care să

reducă valoarea şocului în cazul în care acesta depăşeşte 6 kN (puţin mai mult de 600 kgf.).

Unghiul maxim pe care îl poate face linia de acces (cablu sau chingă) cu verticala în timpul lucrului

este impus de fabricant, de obicei fiind situat la 15 .

Folosirea opritorului de cădere retractabil impune cunoaşterea şi respectarea condiţiilor prevăzute

în instrucţiunile de utilizare, întâi în condiţii de şcoală, apoi la înălţime.

2.2.2.1.2.2.b Opritorul de cădere cu alunecare

Opritoarele de cădere cu alunecare se ataşează la inelul frontal, fig.2.5 sau dorsal, fig.2.6 al centurii

de cădere, cu o singură piesă de legătură. În unele cazuri se prevede din fabricaţie un absorbitor de

109

a

energie sau un mijloc de legătură suplimentar. Opritoarele de cădere cu alunecare se împart în două mari

grupe, funcţie de linia de acces pe care culisează:

- Opritor de cădere cu alunecare pe suport de ancorare rigid,

conform SR EN 353-1

- Opritor de cădere cu alunecare pe suport de ancorare flexibil,

conform SR EN 353-1

2.2.2.1.2.2.b.1 Opritorul de cădere cu alunecare pe suport de

ancorare rigid

Aceste sistem foloseşte o linie de acces (sau ”linia vieţii”, cum este denumită în

vest) rigidă, adică un profil metalic din aluminiu sau oţel care constituie unul din

suporţii scării sau se montează pe centrul ei ca în sistemul prezenta în fig.2.9.

În acest caz opritorul nu este detaşabil şi se află montat la baza

structurii respective (de obicei scară).

Este absolut necesară introducerea în sistemul de oprire

a căderii a unui absorbitor de energie, care se ataşează între opritor şi

piesa de ataşare la inelul centurii de şedere.

Linia de acces poate avea o poziţie verticală, oblică (pe o pantă) sau

orizontală, opritorul având forme şi dimensiuni corespunzătoare.

În partea superioară a cuponului de şină s-a montat un traductor de

forţă ce serveşte la măsurarea valorii maximale a forţei dinamice, care

este cuplat la un amplificator tensometric.

Opritorul de cădere cu alunecare pe suport de

ancorare flexibil

În acest sistem opritorul se deplasează pe o linie de acces flexibilă, care poate fi metalică (cablu de

oţel zincat sau inoxidabil) sau textil (coardă cu manta de ø10,5 – 14 mm sau frânghie împletită din 3 – 4

toroane de ø 14 – 18 mm). În fig.2.2 şi fig.2.3 se prezintă două tipuri de opritoare de cădere cu

alunecare pe coardă dinamică cu diametrul de 12 mm.

Fig.2.10

110

a

Fig.2.11

Fig.2.12

Opritorul

prezentat mai sus

are

posibilitatea unică de a se debloca cu ajutorul unei

pîrghii anexate, transformându-se într-un

coborâtor, ceeace permite alpinistului utilitar căzut în coardă să se autosalveze

(dacă coarda ajunge la platforma de referinţă). Aşa cum se vede în fig.2.10 ataşarea pârghiei se poate

face mai uşor dacă opritorul este montat la inelul frontal, în spate poziţia de deblocare se face mai greu.

Pentru ca opritorul de cădere să alunece uşor, atît în sus cît şi în jos, se recomandă ca la capătul de jos al

corzii să se execute un nod Opt de care se leagă o greutate de cca 2 kg. care să stea la mică distanţă de sol,

astfel ca coarda să fie întinsă uşor.

În fig.2.11 şi 2.12 se prezintă alte modele de opritoarele de cădere care funcţionează pe coardă

semistatică de 10,5 – 12,5 mm. Este foarte important de cunoscut alungirea statică şi la cădere a acestor

corzi şi frânghii folosite ca linii de acces, deoarece căderea la o înălţime prea mică lucrătorul poate atinge

platforma de referinţă înaintea opririi căderii.

Această înălţime de rezervă trebuie să aibă în vedere şi masa lucrătorului.

Corzile dinamice simple şi corzile semistatice au o alungire sub 10% pentru o sarcină de 80 kg.

Asta înseamnă că un lucrător cu masa de 80 kg alungeşte o coardă dinamică de 25 m cu 2,5m numai prin

simpla lui atârnare, la care se adaugă distanţa de 1,5 m de la tălpi la opritor, ceeace înseamnă 3,5 m.

La sarcina statică de 1 kN coarda dinamică de 12 mm se alungeşte cu cca 4% (include şi strângerea

nodului Opt), iar la sarcina statică de 6 kN se alungeşte cu 20% (valori obţinute prin măsurare).

Deci la o coardă dinamică cu lungime de 25 m alungirea statică ar fi de 1 m şi dinamică 5 m, la care se

adaugă 1,5 m de mai sus.

În realitate valoarea şocului este mult sub 6 kN, deoarece căderea este foarte mică (150 – 200mm,

cât permite piesa de legătură) şi lungimea corzii care amortizează căderea este mare, ceeace înseamnă un

factor de cădere sub 0,1. Experimental se poate măsura această valoare, care nu depăşeşte 200 kg, deci o

alungire de încă 1,5 m. Dacă adunăm rezultă 1 + 1,5 + 1,5 = 4 m, pentru o masă de 80 kg.

Aceste calcule s-au făcut în scopul ca lucrătorul să ştie că siguranţă totală nu există la nici un

sistem de oprire a căderii, oricât de bune ar fi echipamentele utilizate.

Dacă nu cunoaştem exact modul şi domeniul de utilizare al acestor echipamnete, dacă sunt uzate,

murdare cu ulei sau alte reziduri, sau dacă nu sunt întreţinute corespunzător, siguranţa folosirii lor scade

vertiginos la zero. Cu alte cuvinte cheltuim banii degeaba şi le cărăm inutil după noi.

Concluzie: ORICE CĂDERE ESTE FOARTE PERICULOASĂ. Cel mai sigur este să te

111

a

pregăteşti foarte serios (fizic, tehnic, psihic, să te deplasezi întotdeuna cu mare atenţie, să ai

încălţămintea de calitate şi curată pe tălpi şi astfel SĂ NU CAZI.

În România multe structuri înalte (coşuri de fum, turnuri de răcire, clădiri industriale şi civile) sunt

dotate cu scări cu coşuri de protecţie. Starea acestor scări şi mai ales a coşurile de protecţie este uneori

foarte deteriorată, dar chiar şi noi unele dintre ele permit ieşirea în afară, fără mari eforturi.

Căderea unui lucrător în astfel de coşuri de protecţie

este foarte periculoasă, dacă nu mortală,

motiv pentru care ele au fost de mult înlocuite în

Fig.2.13 toată Europa cu sisteme de oprire a căderii.

În fig.2.13 se prezintă un sistem de oprire a

căderii pe cablu, care utilizează un opritor de cădere cu

alunecare pe cablu de oţel de cca 8 mm şi o centură

complexă.

La partea superioară a cablului de oţel trebuie să se

monteze un absorbitor de energie.

Acest tip de opritor este detaşabil, dar deschiderea

lui este posibilă numai după demontarea piesei de

legătură, care are o construcţie mai specială.

La montare se va avea grijă ca săgeata UP, care

este desenată pe opritor, să fie tot în sus.

Opritoarele de cădere cu alunecare se încearcă

dinamic cu o masă de cădere de 100 kg, verificându-se ca

forţa dinamică maximală să nu depăşească 6 kN, iar

alunecarea să nu fie mai mare de 1,5 m.

O altă încercare dinamică de rezistenţă a opritoarelor de

cădere cu alunecare pe suport flexibil se face cu o masă

de 150 kg, ridicată atât cât permite mijlocul de legătură

cu care este dotat opritorul din fabricaţie.

La această probă subsistemul nu trebuie să se rupă.

112

a

UN OBICEI SĂNĂTOS – După montarea unui opritor de cădere sau a unui coborîtor,

lucrătorul trebuie să încerce dacă funcţionarea este corectă, înainte

de a-şi demonta autoasigurarea, stând în poziţia atârnat.

Opritorul de cădere prezentat în fig. 2.15, este destinat să alunece

şi să se blocheze pe o coardă semistatică cu diametrul de 10 – 13 mm

(conform cu SR EN 1891), montată vertical, cu condiţia ca rezistenţa

statică a corzii cu terminatie sau cu nod Opt să fie de minimum 22 kN.

Se recomandă coarda semistatică cu diametrul de 11 / 12 mm şi

carabiniera care se vinde în acelaşi set.

La capătul inferior al corzii se ataşează o masă de cca 1kg, iar

înălţimea de siguranţa este de 3,6 m în situaţia în are nu intercalăm un

absorbitor de energie, fig. 2.16.a şi 3,9 m în cazul folosirii unui

absorbitor Fig.2.15 prezentat în fig. 2.16.b.

15 kN 15 kN

113

a

Fig. 2.16. a Fig.2.16. b 2.2.2.1.2.3 Absorbitorul de energie

Absorbitorul de energie, definit de norma SR EN 355, este o componentă a sistemului de oprire a

căderii care are rolul de a prelua o parte importantă a energiei de cădere, astfel ca şocul (forţa dinamică

maximală) să nu depăşească 6 kN.

Absorbitorul se foloseşte cu predilecţie în sistemele care nu includ corzi dinamice sau frânghii,

fiind formate numai din componente metalice a căror deformare la şoc este de ordinul micronilor.

Formele şi mijloacele constructive sunt extrem de variate, dar toate se deformează, desfac sau deslipesc

iremediabil la cădere şi deci trebuiesc înlocuite după o cădere mai mare de 2 kN.

Alt dezavantaj al absorbitoarelor este faptul că înălţimea de cădere se măreşte considerabil. Avînd

o lungime de 15 – 25 cm, înălţimea de cădere poate fi mărită cu 15 – 50 cm, în unele cazuri de utilizare,

alteori numai cu lungimea cu care se desfac, alţi 20 - 30 cm. Dacă şocul este redus, apare în schimb

pericolul lovirii de platforma de referinţă şi deci în unele situaţii, siguranţa poate scădea şi nu creşte.

În fig.2.17 se prezintă un subsistem format dintr-un mijloc de legătură dublu sau lonjă dublă (galben), un absorbitor de energie (roz) şi două piese de

legătură.

Absorbitorul trebuie să se ataşeze la inelul frontal al centurii de

cădere cu o altă piesă de legătură, iar una din piesele de legătură

se ancorează la un punct fix situat cât este posibil de sus.

Astfel autoasigurat, lucrătorul se poate urca până ce piesele

de legătură ajung la acelaşi nivel, în nici un caz mai sus,

pentru a nu depăşi valoarea 1 a factorului de cădere.

Dacă cade din această poziţie, şocul poate depăşi 6 kN Fig.2.17

şi în acest caz chinga absorbitorului se descoase (sau deslipeşte, după cum este executat) şi astfel şocul

este redus la valori acceptabile. Apare riscul că înălţimea de cădere se măreşte cu 20 – 25 cm, cît are

absorbitorul, plus lungimea pe care el se deformează iremediabil. Dacă totalul de cca 0,5 m nu produce

o lovire suplimentară, atunci shock absorber-ul şi-a justificat existenţa, pentrucă oricum trebuie

schimbat, cu tot subsistemul.

Costul lui reprezintă munca unui alpinist utilitar român pe o săptămână!

Pentru sistemul de oprire a căderii din fig. 2.18, care foloseşte un

cablu de oţel 8 mm, absorbitorul de energie se montează la capătul de

sus al cablului şi reduce în acelaşi mod şocul, suferind o deformare mai

mare sau mai mică, funcţie de masa lucrătorului. Pe tija absorbitorului

apare o linie roşie care indică faptul că a fost deformat şi trebuie schimbat.

Numai că este sus la 50 m şi până ajungi la el trebuie să-l utilizezi ca bun.

114

a

Verificarea şi înlocuirea nu sunt operaţii chiar simple şi trebuie făcute de un

specialist, nu de utilizator.

Fig.2.18

Opritorul de cădere cu piesa de legătură montată

Standardul SR EN 360 impune ca până la sarcina statică de 2 kN (cca

200 kgf) absorbitorul să nu se deformeze deloc, iar după deformare

(desfacere / descoasere), să reziste la 15 kN timp de 3 minute.

Încrederea în calităţile şi buna funcţionare a unui echipament de muncă este un factor bun şi

stimulent în muncă, dar ea nu trebuie să fie totală, adică nu poate înlocui alte lipsuri şi neglijenţe.

2.2.2.1.2.4 Piesa de legătură

Piesele de legătură sunt componente ale sistemelor de lucru la înălţime care asamblează celelalte

componente ale sistemului şi corespund standardul SR EN 362. Sunt confecţionate din oţel înalt aliat sau

din duraluminiu în foarte multe variante constructive.

Toate piesele de legătură sunt formate din corp şi clapă, care se închide automat; zăvorârea clapei

în poziţia închisă se poate face manual, prin înşurubarea, apăsarea sau prin deplasarea unei siguranţe.

Rezistenţa statică minimă a unei piese de legătură impusă de standardul SR EN 362 este de 15 kN

(cca 1500 kgf.), cu siguranţa nezăvorâtă (dacă această operaţie nu este automată).

Fig.2.19

Fig.2.21

În fig.2.19, fig.2.20 şi fig.2.21 se prezintă mai multe tipuri de piese de legătură din oţel şi din

duraluminiu, cu rezistenţa la rupere de 16, 20 şi respectiv 50 kN, toate cu sistem de blocare automată.

Fiecare piesă de legătură are avantajele şi dezavantajele sale, astfel că alegerea tipului, mărimii şi a

Fig.2.20

115

a

rezistenţei piesei de legătură pe care o cumpărăm de la magazinele de specialitate va avea în vedere rolul

funcţional şi situaţiile de lucru destinat.

Piesele din oţel prezintă o rezistenţă mult mai bună la uzură şi la şocuri, astfel că sunt preferate de

mulţi alpinişti utilitari. Pentru mijlocul de legătură este obligatorie o piesă de legătură cu zăvorâre

automată, modelul mai mic din fig.2.20 şi cel mai mare din fig.2.17 fiind foarte apreciate deoarece se

mânuiesc uşor, chiar dacă se lucrează în condiţii grele de intemperii şi cu mănuşi.

Modelele prezentate în fig.2.19 şi fig.2.21 fabricate din oţel sau dural sunt şi ele apreciate, dar se

montează/demontează mai greu în condiţii de frig sau dacă purtăm mănuşi.

Trebuie avut în vedere că faza de autoasigurare se execută de zeci/sute de ori deoarece la fiecare

oprire, alpinistul utilitar trebuie să-şi monteze, în primul rând, autoasigurarea, în mod reflex. Înainte să

plece trebuie să-şi demonteze autoasigurarea, deci trebuie să-şi desfacă de patru ori piesa de legătură la

fiecare oprire.

Dacă această operaţie, absolut vitală pentru siguranţa sa, necesită o manevrare dificilă a siguranţei,

atunci alpinistul ori renunţă la autoasigurare, ori la piesa respectivă.

Utilizarea pieselor de legătură cu închidere automată este recomandată şi la ataşarea opritoarelor de

cădere, a coborâtoarelor, frînelor dinamice şi a elementelor centurii complexe.

Poziţia de montare a pieselor de legătură la structura (perete de stâncă, cărămidă sau beton, profile

metalice etc.) pe care se face ancorarea trebuie să asigure o poziţie corectă a piesei respective, astfel ca ea

să fie solicitată numai la întindere pe axa longitudinală. Sprijinită pe o muchie sau convexitate a peretelui

piesa va fi supusă la o solicitată suplimentară de încovoiere, iar rezistenţa sa se reduce foarte mult, practic

se poate deforma sau rupe numai prin greutatea lucrătorului.

Piesele de legătură sunt echipamente foarte importante şi foarte vulnerabile şi deci nu trebuie

aruncate sau scăpate de la înălţime şi nici supuse la şocuri şi lovituri.

La orice şoc, cădere, lovire sau uzură, piesa de legătură trebuie scoasă din uz şi casată.

Eventuala folosire a pieselor de legătură pentru transportul materialelor şi altor operaţii auxiliare se

face numai dacă avem siguranţa că nu sunt încurcate cu cele folosite la asigurări şi ancorări.