UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA ‘’SFANTA MUCENITA FILOFTEEA’’

LUCRARE DE DIPLOMA

CRUCIADELE

Coordonator stiintific: Absolvent:

Pr. Conf. univ. dr. ION BICA Iovu Ciprian

1

CUPRINS

DESFASURAREA CRUCIADELOR IN SECOLELE XII-XIII

I.PRIMA PARTE A CRUCIADELOR

-Nasterea ideii de cruciada

-Prima cruciada

-Cruciada a II-a

-Cruciada a III-a

-Cruciada a IV-a: abandonarea unui ideal

II.A DOUA PARTE A CRUCIADELOR

-Cruciada copiilor: expresie a unor realitati sociale

-Cruciada a V-a: cruciada pontifical se naruie

-Cruciada a VI-a: o cruciada laica imperiala

-Ultimile cruciade clasice: cruciada franceza

-Incercari de unire in sec. XI—XIV

-Vechile patriarhate orientale Bisericile nationale : bulgara, sirba, romana, rusa.

-Bisericile necalcedonene

2

III.URMARILE CRUCIADELOR CLASICE

- Urmarile politico-sociale ale contactului dintre Occident si Orient

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE.

3

Desfasurarea cruciadelor in secolele XI – XIII

Nasterea ideii de cruciada

Cruciadele au fost feudalitatiii considerate de catre mai toti istoricii veacului nostru ca o contra ofensiva a apusene impotriva expansiunii arabe. Aceasta replica a inceput imediat dupa marea invazie araba, de la inceputul sec al VIII-lea din Europa de Sud Vest, adica din Palestina Iberica. Atunci 13000 de oameni comandati de Tarik Ibn Ziad au debarcat in sudul regatului vizigot (Spania); ostirea nu prea numeroasa a sefului arab a reusit sa cucereasca, dupa circa 7 ani de lupte, aproape in intregime regatul de origine din Palestina Iberica. Singurele teritorii care nu au fost inghitite de arabi si anexate marelui Califat au fost Galicia, Asturiile si micile formatiuni feudale insiruite de-a lungul vailor din Pirinei. In anul 718 arabii din Palestina Iberica, condusi de Es-Samh, un succesor al lui Tarik Ibn Ziad, au trecut Pirineii cu intentia de a cuceri statul franc. Ciocnirea dintre arabi si franci, care a avut loc la Tolouse, s-a incheiat, din fericire pentru crestini, cu infrangerea arabilor. Un deceniu si jumatate mai tarziu, arabii sau maurii cum mai sunt denumiti cuceritorii Palestinei Iberice au invadat din nou teritoriul de la nord de Pirinei. Ei au fost iarasi infranti, de asta data la Poitiers, in octombrie 732.Opriti in defensiva declansata in aceasta parte a Europei, arabii n-au abandonat insa idee cucerii lumii apusene, idee pe care au reluat-o in veacul urmator.

In secolul al IX-lea arabii debarca in Sicilia si Peninsula Iberica, unde repurteaza un lung sir de victorii. In 830 ei cuceresc Palermo. Dupa mai bine de un deceniu, in 842, ocupa Messina. In acelasi arabii ataca Roma pe care o jefuiesc. Sase ani mai tarziu, ei intra victoriosi in orasul Bari. In 856, arabii cuceesc Tarentul, pentru ca in 876 sa ia cu asalt Siracusa.Replica Europei Occidentale feudale s-a manifestat la inceput destul de lent si de timid. Printre cei care s-au straduit totusi sa se opuna arabilor si sa-I combata cu mai multa energie se cuvine sa amintim cateva nume. Primul dintre acestea, in ordine cronologica, exceptand capetiniile din veacul al VIII-lea, a fost imparatul carolingian ludovic al II-lea. Acesta a reusit in anul 871 sa smulga din mainile arabilor orasul Bari. Cam tot in aceeasi vreme, in 880, imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul a recucerit Tarentul.

4

Normandia, teritoriu cu puternice traditii razboinice, care tineau de timpurile mai indepartate ale vikingilor a devenit relativ curand, dupa aparitia sa ca aparitie statala feudala, mama vitrega a elementelor turbulente. Administratia ducala din Normandia, in dorinta de a pune capat mult prea deselor tulburari, a consrtans pe cei vinovati de incalcarea legilor sa paraseasca ducatul. Din aceasta cauza, multi vor pleca in expeditiile de cucerire in bazinul mediteranean sau in insulele britanice. Dintre cei plecati dincolo de hotarele ducatului, procentul cel mai ridicat l-au constituit viitorii cuceritori ai Siciliei si si sudului Italiei.

In secolul al IX-lea, cavalerii normanzi si-au oferit serviciile tuturor acelora care urmareau cucerirea sudului Peninsulei Italice. In acelasi timp insa, ei au profitat de situatia tulburede acolo la care au contribuit intr-o insemanta masura pentru a se implanta cat mai solid, formandu-si seniori.In a doua jumatate a veacului al IX-lea, ei s-au grupat in jurul unui sef mai important pe nume Robert Guiscard. Sub stegul acestuia, ei au reusit intre anii 1060 si 1076sa aduca sub ascultarea lor posesiunile bizantine, principatele numite “lombarde”, Ducatul de Amalfi si regiunea orasului Bari. Din toate aceste teritorii, Robert Guiscard a constituit Ducatul Apuliei.Cam in aceeasi vreme, o alta capetenie normanda, Roger I Guiscard, fratele lui Robert, a reusit sa-I alunge pe arabii din Sicilia. Din teritoriul cucerit, el a constituit un stat normand de sine statator. Apoi Robert a debarcat in Peninsula Balcanica, unde a cucerit pentru sine portul Durazzo.

In secolul al XII-lea, in timpul domniei lui Roger al II-lea, cele doua state normande din Italia s-au unit formand un regat care cuprindea toata partea de sud a Italiei.Aparitia statelor normande din Italia a avut o mare importanta pentru desfasurarea politicii din aceasta zona si din Orientul Apropiat datorita conflictelor dintre normanzi si bizantini, dar mai ales din cauza participarii ostilor normande la cruciade, al caror suflet au fost mult timp.Apoi, prin cuceririle normande, lumea apuseana a deblocat bazinul apusean al marii mediterane, ceea ce a creat posibiltatea lansarii unui atac impotriva rasaritului mediteranean controlat de catre arabi.In lupta sa impotriva arabilor, Roger I a fost sprijinit substantial de unele orase italiene ca Genova si Pisa, datorita faptului ca acestea au avut mult de suferit de pe urma unor raiduri arabe, cum au fost cele din 935, cand a fost jefuita Genova sau cele din anii 1004 si 1011 cand aceeasi soarta a avut-o si Pisa.In acelasi veac, al Xi-lea, armatele cetatilor Pisa si Genova, din proprie initiativa sau la chemarea papalitatii, au jefuit mai intai o parte a coastei africane, dupa care, in 1087, au debarcat in Tunisia, atacand si cucerand capitala acestei tari, eliberand totodata un mare numar de captivi crestini.

5

In secolul urmator, normanzii din Sicilia intreprind, pe aceeasi coasta africana, cateva raiduri care s-au soldat cu cucerirea orasului Tripoli (1146) si a orasului capitala Mehdia (1148). Cocomitent cu atacul declansat impotriva capitalei tunisiene, normanzii au luat cu asalt orasele Sussa si Sfax, pe care le vor pastra in mainile lor un timp foarte scurt.Daca Sicilia a fost prima zona in care s-au ciocnit pe o scara mai larga europenii cu arabii, Peninsula Iberica a fost a doua zona de confruntari militare.

In secolul al X-lea in teritoriul de la sud de Pirinei erau patru state de marime si importanta diferite:Califatul de Cordoba,comitatul Barcelonei,regatul Navarrei si regatul Leonului.Dintre acestea,cel mai puternic era califatul de Cordoba.Capitala caliatului,orasul Cordoba,numara in acea vreme circa 300000 de locuitori.In centrul orasului se afla celebra moscheie sustinuta de 1400 coloane.Universitatea de aici avea o biblioteca ce numara peste 600000 volume.In califat, dar mai ales in capital sa, pulsa o intense activitate mestesugareasca devenita celebra in special prin obiectele din piele sau metal,acest stat a devenit astfel cel mai dezvoltat din punct de vedere economic din intreaga lume mediteraneana.

Comitatul Barcelonei si regatul Navarrei se gaseau la poalele Pirineilor.La origine, cele doua state au fost doua marci: marca Spaniei si marca Gasconiei, infiintate,si una si cealalta la sfarsitul veacului al VIII-lea de catre Carol cel Mare.Dupa tratatul de la Verdun1 cele doua marci au intrat in stapanirea lui Carol cel Plesuv facand parte din regatul Frantei.La incepul veacului al X-lea,marca Gasconiei s-a transformat in regat independent sub numele de regatul Navarrei.Cea de-a doua maca devenita doar comitat, a continua sa faca parte din regatul Frantei.

Regatul Leonului numit astfel dupa numele capitalei sale, ocupa partea de nord-vest a Spaniei.In istorie el mai este cunoscut si sub numele de regatul Asturiilor.Deci cel mai mic dintre toate statele crestine din Peninsula Iberica, si cel mai slab, el a fost acela care,catre sfasitul secolului a VIII-lea, a deschis conflictul cu califatul de Cordoba, conflict care va fi cunoscut sub denumirea de reconquista,si care va dura pana in ultimi ani ai veacului al XV-lea.In cursul acestor lupte de secole, victoriile au alternat. La inceput ele au suras crestinilor datorita in special crizei interne care cuprinsese califatul.Ca urmare a primelor cuceriri, in teritoriile de curand eleberate, au aparut la inceputul veacului al XI-lea,doua regate noi: Aragonul si Castilia.Primul situate pe Ebru la est de Navara,cel de-al doilea, pe platouri intre Navarra si Leon.Decadenta musulmana din Spania a luat sfarsit odata cu sosirea pe aceste

1 In urma acestui tratat (843), Imperiul carolingian s-a impartit in trei state.6

meleaguri al almoravizilor,nomazii din deserturile sahariene,ascetii si fanaticii, un amestec de calugari si razboinici, chemati in ajutor de catre califul din Cordoba.Sositi in Spania la aliati, ei s-au tranformat rapid in cuceritori.Avandu-i pe almoravizi in frunte, califatul si-a recapatat brusc vigoarea militara.Dar nu pentru mult timp, intrcat, cuceriti repede de rafinamentele civilizatiei andaluze, almoravizii au agatat cu graba armele in cui pentru a se bucura din plin de nevisata viata descoperita aici.

Dupa anul 1090 lumea islamica sa impartit in cateva zone: sultanatele si emiratele turce din Orientul Apropiat; califatul Fatimizilor din Egipt si o alta zona cuprinzand Spania si Maghrep-ul, guvernate de emiri saharieni. Din aceasta lume singurele regiuni care aveau contact direct cu statele crestine erau sultanatele si emiratele turcesti din Orientul apropiat si zona vestica a lumii musulmane, care cuprindea Spania si partea de nord-vest a Africii.In peninsula Iberica, profitand de noua decadere a califatului, statele crestine reiau ofensiva lor la finele veacului al XI-lea.Desi avantajati intr-un fel crestinii nu repurteaza nici de data aceasta numai victorii.Motivul semisucceselor trebuie cautat printre altele,in faptul ca expeditiile crestine au avut un caracter sezonier, temporar lucru pentru care ele au fost denumite algarades, adica incursiuni facute de cateva cete de cetateni.O alta cauza care a contribuit la alternarea succeselor cu infrangerile a fost si fragmentarea fortelor crestine.Inainte de a incheia acest episode, se cuvine sa amintim un fapt care a provocat o oarecare confuzie in randurile istoricilor.Dupa cum se stie,la reconquista au participat si nespaniolii. Astfel incepand cu veacul al X-lea isi fac aparitia pe campurile de lupta al Spaniei cavalerii francezi.Primii sositi in ajutorul reconquistei proveneau din ducatul Gasconiei si din comitatul de Toulouse.Din veacul urmator participa la reconquista si cavalerii din Burgundia.Cu participarea acestor lupta a imbracat un cavaler international.Si desi a fost indreptata impotriva lumii islamice reconquista nu poate fi numita cruciada pentru simplu motiv ca acest razboi indelungat n-a fost organizat si nici condus de papalitate,cu tote ca unele incercari in acest sens le-a schitat biserica apuseana in din 1073 cand papa Grigore al VII-lea a facut tot ceea ce i-a stat in puteri pentru a pune pe picioare o cruciada.

Anul 1094. La papa Urban al II-lea se prezenta un om, imbrăcat in haine de pelerin. Inalt,uscat, slabit pâna la epuizare, cu privirea tristă si fata osoasă brazdată de o tainică suferintă, parea bolnav. Se recomandase Petru din Amiens, nobil scapatat picard, supranumit si Pustnicul, nu se ştie dacă in urma unei porecle sau a unei practici. Spunea ca facuse o calatorie in Palestina, de unde se intorcea cu o suplică din partea patriarhului lerusalimului către pontiful roman, fapt ce i-a inlesnit pe data intrevederea dorită. A fost o audientă dintre cele mai

7

ciudate, cu urmari dintre cele mai neasteptate, careia multi istorici nu-i dau crezare, punând-o pe seama legendei. Dar să lăsam evenimentele sa-si depene firul, asa cum au fost ele pastrate in amintire si consemnate in scris2.

Petre Pustnicul — căci cu acest nume a ramas in istorie — , in cursul pelerinajului sau, a trăit toate greutătile pe care turcii selgiucizi le făceau pelerinilor europeni. Fiecare pas spre lerusalim trebuia răscumparat cu bani sau cu timp indelungat de prizonierat. Atacati si jefuiti de punga ascunsa cu griia la piept si indispensabilă continuarii drumului, pelerinii erau de multe ori siliti sa se travestească in negustori ca să nu fie recunoscuţi, sa-şi ofere serviciile cui se nimerea si unde se cerea, pentru a avea cu ce se hrani.

Petre Pustnicul in lunga si anevoioasa sa peregrinare, nevoit fiind si el nu odata sa-si intrerupă călătoria sau sa se ascundă, nu si-a irosit timpul degeaba. El a cercetat drumurile, a aflat care din ele erau mai sigure si mai usor de străbătut, a observat care erau porturile unde corabii străine puteau sa ancoreze fără dificultate, in sfirsit, s-a convins ca tara nu era nici pe departe asa bine pazita. Atacurile incidentale ale unor bande de musulmani asupra drumeţilor neinarmaţi erau singura dovada a unei autorităţi ce se impunea cu greu, fapt ce si facea ca jaful sa fie la indemana oricui. Petre Pustnicul credea că turcii nu sint in masură să mobilizeze o armată puternică, in stare sa reziste unui atac sustinut si indelungat. Cu aceste ginduri el l-a vizitat pe patriarhul lerusalimului care, este de inţeles, nu a ezitat să adreseze papei o scrisoare prin ciudatul pelerin. In cuvinte patetice el descria situatia tristă a crestinilor din ,,tara sfintă" si cerea un ajutor imediat. Toate acestea dovedesc că Petru din Amiens nu a fost un pelerin oarecare, un sihastru, cum l-a aureolat legenda, obsedat doar de o idee religioasă de devotiune, ci un om având in el simţul militar si politic ,cu spirit de initiativa şi putere de convingere, fara indoiala datorata unui limbaj bine ales si unei expuneri logice. Oricum istoncul trebuie sa ţină seama de ele si sa nu neglijeze rolul unui personaj, considerat mai dcgraba obscur, rol care va creste pe masură ce se va organiza prima cruciadă, eclipsindu-l chiar pe cel al papei Urban al Il-lea.

Înarmat cu o cerere din partea singurei autorităti din lerusalim recunoscută de Occident, informat in amănunt despre situatia din Palestina, Petre Pustnicul s-a considerat indreptătit sa se infătiseze dinaintea pontifului roman si, nu numai ca a facut-o neintârziat, fara a-şi lua ragazul sa se odihnească după obositoarea calatorie sau sa-si scuture colbul adunat pe drum, dar demersul sau a fost bine primit si aprobat de catre papă, care i-a adresat cuvinte incurajatoare. Urban al

2 Despre Petre Pustnicul da informatii cronicarul Guibert de Nogent,in Gesta Dei per Francos.Recueil des hristoriens des croisades,Historiens occidentaux,vol.III,p.142 si urm.;v.si Anna Comnena Alexiada, trad, de M. Marinescu, prefata, tabel cronologic si note de N. S. Tanasoca, vol. II, Bucuresti, 1977, p. 84—91.

8

Il-lea, spirit aprins si indrazneţ, remarcabil om politic, era adeptul actiunilor grandioase pe care si le dorea si era gata sa le conducă. Fara indoială, papei nu i-au scapat fanatismul lui Petru din Amiens si accentele de misticism exagerat, dar i-a incurajat zelul, caci Urban al Il-lea a intrezărit in pledoaria emotionanta a lui Petru mobilul ce avea sa dea viata proiectului predecesorului sau, Grigore al VII-lea, transforrnindu-l intr-un act politic de mare anvergura, cu urmari considerabile pentru Roma. Adversarul temporal al scaunului apostolic, imparatul german, era istovit de lupta dintre sacerdotiu si imperiu, ce se prelungea de aproape douazeci de ani. Acum era momentul politic ca papa sa dea curs cererii de ajutor, formulata cu citiva ani inainte de imparatul bizantin, si aceasta cu atit mai mult cu cit aflase de proiectul de alianta dintre cei doi imparati3. Colaborarea trebuia oprita cu orice pret. O expeditie generala impotriva ,,necredinciosilor", avind eliberarea lerusalimului ca scop final, era binevenita. Urmarea ar fi fost o crestinatate unita sub conducerea aceluiasi papa, recunoscut ca sef spiritual si politic atit in Occident, cit si in Orient, unde era asteptat de imparat si de patriarhul lerusalimului, iar acest rezultat ar fi fost cea mai mare victorie morala a lui Urban al II-lca asupra lui Henric al IV-lea, incapatinatul sau concurent la stapinirea universala.

Petre Pustnicul era omul potrivit, in stare sa-l secondeze pe papa in actiunea de mobilizare a Europei. Fizicul sau parca descarnat, ochii arzatori faceau o impresie puternica. De aceea, Urban al Il-lea i-a dat scrisori de recomandare catre toti principii, odata cu imputernicirea de a predica ,,razboiul sfint" in Orient. Despre cruciada deocamdata nu se spunea nimic. Papa era preocupat sa refaca armonia dintre el si principi si sa restabileasca disciplina in biserica, doua imperative de neinlaturat daca voia declansarea unei expeditii militare generale si recunoasterea sa ca sef al crestinatatii. O prima masura a fost aceea de a ridica excomunicarea imparatului bizantin. Din nou numele lui era pomenit in biserici, teoretic punindu-se capat schismei. Mai raminea sa se faca ordine in insusi corpul catolic al crestinatatii. Motivul dezbinarii era generat, pe de o parte, de nesupunerea clerului german, care la adapostul luptei dintre sacerdotiu si imperiu manifesta tendinţe centrifuge fata de Roma, pe de alta, de conflictul dintre biserica si regele Frantei, Filip I, care se soldase cu excomunicarea acestuia din urma.

In vara anului 1095 se intrunea la Piacenzza un conciliu, avind ca scop aducerea in ascultare a prelatilor refractori fata de autoritatea papala. La con-ciliu participa si o delegatie bizantina, ceea ce a facut multa impresie, iar prezenta ei avea sa readuca in discutie lupta impotriva ,,necredinciosilor". Cronicarul Bernold de Constance relateaza că: ,,ambasada imparatului de la

3 W. Holtzmann, Deitrage zur Rechis und Papstgeschichte des hohen Mittelalters, Bonn, 1957, p. 55 — 58.9

Constantinopol a venit la acest conciliu si a implorat pe papa si pe toti crestinii sa vina in ajutorul bisericii din Rasarit pe care idolatrii aproape au distrus-o in aceste regiuni, pe care le-au cucerit pâna aproape sub zidurile cetatii Constantinopol"4. Papa a sustinut apelul, cerând la rându-i ca imparatul Alexis sa fie ajutat. Nu este vorba nici de data aceasta de organizarea unei cruciade, dar cu toate acestea conciliul de la Piacenzza a jucat un rol determinant in nasterea ideii de cruciada.

De la Piacenzza, toamna, papa a trecut muntii si s-a indreptat spre Clermont, in sudul Frantei, unde convocase un alt conciliu. În timpul calătoriei, probabil ca a reflectat mult asupra felului cum avea sa se produca interventia militara a Europei apusene in Rasarit. Fapt este ca la Clermont papa avea deja in minte cruciada. La conturarea ideii şi clarificarea ei se poate sa fi contribuit discutia purtata cu contele de Toulouse, Raymond al IV-lea, in scurtul popas facut la manastirea Saint-Gilles, precum si schimbul de pareri avut cu prelatii de la manastirea Cluny, unde, de asemenea, s-a oprit in timpul calatoriei citeva zile. Cu aceasta ocazie, fara indoiala, a fost dezbatuta ,,problema spaniola" si a stapinirii maure in peninsula Iberica, in care erau interesati interlocutorii papei, prilej cu care Urban al Il-lea a primit informatii despre lumea islamica si djihad. Conciliul de la Clermont avea sa fie folosit pentru a lansa cruciada, desi el nu fusese convocat cu aceasta intentie. Scopul concilului era de a se lămuri problema bisericii franceze, implicate, in conflictul dintre papa si regele Frantei, Filip I.

Marul discordiei fusese aruncat de contesa Bertrade, fiica neasemuit de frumoasa a contelui de Montfort. Motive de interes pur politic facusera, din mândra Bertrade sotia contelui de Anjou, Foulques al IV-lea, un batrin. uricios şi crud, poreclit incapatinatul, care avea drept singura reputaţie faima de a-si fi ingropat trei soţii si banuiala de a-şi fi asasinat propriul frate.Se spune că frumusetea contesei nu a trecut neobservata de regele Franteii care avind o fire nestatornica — tocmai se despartise fara un motiv plauzibil de sotia sa Berta — s-a simtit ispitit sa incerce aventura unei noi legaturi. Înca tinar, bine cladit, cu o fizionomie placuta, accentuata de o galanterie bine studiata, Filip I nu a intimpinat nici o dificultate in a seduce pe tinara contesa, pentru care perspectiva unei coroane probabil a fost un motiv tot atit de puternic ca si celelalie, daca nu determinant. Între cei doi au fost schimbate mesaje in taina, iar inflacaratul indragostit nu a ezitat, mtr-o noapte, pe cind se afla oaspetele contelui de Anjou, sa-şi rapească iubita. A urmat scandalul si dublul divorţ: al regelui de regină, al lui Foulques Incapaţânatul de sotia sa. Mai multi înalti prelati francezi au fost câstigati de Filip I ca sa-şi dea asentimentul şi sa 4 ? J. Prawer, Historie du Royaumc Latin de Jerusalem, vol. I, p. 165.

10

inlesneasca planuita casatorie. Faptul a atras mânia papei, care nu fusese consultat intr-o hotarire atit de importanta ca divortul regelui. Amanuntul cine era regina Frantei nu-l interesa pe marele pontif, dar cazul in speta era de competenta tribunalului papal si ambitiosul Urban al Il-lea nu intelegea ca un rege sa hotărasca peste capul sau, de aceea el a reactionat cu maximum de severitate: excomunicarea regelui si a prelatilor vinovati de a se fi coalizat cu suveranul lor. Situatiei incordate trebuia sa i se puna capat acum, cind se planuia o ofensiva in Orient, de aceea Urban al Il-lea s-a deplasat personal in sudul Frantei, riscând o discutie pe terenul adversarului. Dar tocmai aceasta explica insuccesul papei.

Participantii la conciliu au fost putin numerosi. Clerul francez, ca sa nu-si supere regele, s-a prezentat in numar mic, doar câtiva episcopi. Clerul englez a refuzat sa vina la o intrunire pe pamânt francez, prelatii germani, ca totdeauna, au facut frondă. Practic, conciliul s-a intrunit in prezenta italienilor, care-l insoteau pe papa, printre ei se pare ca era si Petre Pustnicul, si a unei mici delegatii sosita din Spania, de aceea nu s-a putut hotari nimic in problema bisericii franceze, iar excomunicarea regelui nu a fost ridicata. In schimb, papa a socotit prilejul nimerit sa dea curs gindului care-l obsedase tot drumul si, in ultima zi a conciliului, ca un fel de addendum., in afara discutiei prevazute si spre uimirea tuturor, a lansat apelul de cruciada5. Era acesta un fel de a atenua esecul unui conciliu, suprinzindu-si auditoriul printr-o initiativa politica pe cât de originala pe atit de îndrăzneată? Era un fel de a-si dovedi ca o calatorie, atit de obositoare, nu fusese zadarnica? Raspunsul l-a avut pe loc. Clerul prezent la conciliu s-a declarat de acord. Din rindurile lui s-a desprins Ademar, episcop de Puy, si a cerut primul sa se inroleze cruciat. Exemplul lui a tot: urrnat pe data de multi altii dintre cei de fata. Astfel, faima conciliului a fost asigurata in modul cel mai neasteptat. Dintr-un esec s-a transformat intr-un succes rasunator. Un participant la conciliu, Guibert de Nogent, avea sa noteze mai tirziu in istoria sa: ,,Conciliului de la Clermont i s-a dus intr-atit vestea prin toate provinciile Frantei, incit fiecare om, cum auzea zvonul prescriptiei papale, indemna pe vecinii si rudele sale sa porneasca pe « calea Domnului» caci asa se numea, pe atunci, expeditia care se astepta [,..]"6.

Despre conciliul de la Clermont avea sa se vorbeasca mai bine de o suta de ani ca despre o mare minune, istoriei adaugindu-i-se legenda si fantezia cronicarilor. Ce s-a spus la concilium iegatura cu cruciada nu se cunoaste precis,

5 Ibidem, p. 165—173.6 Guibert de Nogent, ob. cit., p. 140.

11

asupra acestui punct contemporanii evenimentului pastreaza ta.cerea. Dar se stie ca, inainte chiar de dizolvarea adunarii, au fost luate priinele masuri. A fost desemnat conducator al armatei Ademar de Puy, numit ad hoc legat papal al cruciadei. S-a fixat locul de adunare al trupelor, la Puy, precum si data plecarii cruciatilor spre Orient, anume mijlocul lui august, dupa strângerea recoltei, pentru a se putea asigura proviziile de drum si a nu ramine fara hrana familiile celor plecati, intr-o vreme cind de mai multi ani recoltele erau proaste. De aitfel, problema economica a cruciadei era lasata sa fie rezolvata de conducatorii ei, care urmau sa fie alesi ulterior. Totodata, conciliul a definit situatia juridica a cruciatiior, ei si bunurile lar fiind luati sub protectia bisericii. Papalitatea se temea de înrolarea unor elemente nedorite, care ar fi semanat dezordini pe drum si ar fi devenit o povara pentru arrnata, de aceea, tot la Clermont, s-a stabilit ca nimeni sa nu poata participa la cruciada fara asentimentul bisericii.

Prima cruciada

Dupa închiderea conciliului de la Clermont, papa a lansat un apel catre întreaga Europa crestina, episcopilor revenindu-le obligatia sa transmita tuturor preotilor din parohii dispozitiile adoptate de conciliu cu privire la cruciada., Acestia, la rindul lor, trebuiau sa le faca cunoscute poporului. Urban al II-lea insusi s-a facut propagatorul propriei sale idei si, in cursul iernii anului 1095 si in primavara anului urmator, a calatorit din loc in loc, indemnind credinciosii sa ia parte la expeditie. Drumul parcurs era acelasi de la venire. El s-a rezurnat la sudul Frantei si nordul Italiei. Un popas mai indelungac l-a facut in Proventa, regiune aflata sub influenta contelui de Toulouse, si unde pericolul maur — dat fiind apropierea de Spania — pregatise intr-uu fel spiritele la o lupta impotriva Islamului. Apelul papei nu putea fi decit bine primit. Din itinerariul, ales cu grija de papa, precum si din stiruinta de a se face ascultat in regiunile pe care le-a strabatut, rezulta ca, in ciuda caracterului general al apelului, intentia lui Urban al II-lea era sa ridice o singura. armata, din sudul Frantci, sub conducerea lui Ademar de Puy. Nu credea ca poate aduna trupe din domeniile capetiene, din Champagne, de pilda, sau din Burgundia, atita vreme cit regele Frantei era excomunicat si cu atit mai putin din Germania, unde autoritatea scaunului apostolic slabise simtitor.

Daca in ceea ce priveste Germania nu s-a inselat, cu totul altfel s-au petrecut lucrurile in Franta. Rezultatul propagandei bisericii si, mai ales, efortul

12

depus de Petru din Amiens au depasit asteptarile papei. Nu numai tăranii izolati s-au pus in miscare, ci sate intregi. Colectivitatile rurale isi aratau si de data aceasta coeziunea si puterea de actiune asupra spiritului uman. ,,Nu mai putin ridicul — afirma Guibert de Nogent — este faptul ca multi dintre cei care astazi nu aveau nici o dorinţa de a pleca si râdeau in gura mare de cei ce isi vindeau lucrurile, spunind ca ii astepta un drum chinuitor si o inapoiere jalnica, in ziua urmatoare, printr-un impuls neasteptat, dadeau inapoi pentru câteva monede tot ce cumparasera si strinsesera si se alaturau si ei celor care porneau la drum si de care isi batusera joc mai inainte [. . . ]. Saracii potcovindu-si boii, asa cum se potcovesc caii, si inha-mindu-i la carucioare cu doua roate, zdruncinau in ele boccelele si copiii cei mici"7 . Femei si fete, batrini si tineri formau o gloata de nedescris,. gata sa indure, privatiunile unei calatorii al carui capat nu-lputeau intrezari, sa riste sa se lase doboriti de istovire, macinati de boli pentru a sfirsi la o inargine de drum, sub cerul liber, parasiti de ai lor, fara a area mingiierea unui ultim adapost si fara a simti caldura binefacatoare a unui pat. Inrolarea maselor de ţarani apare din cronici o enigma chiar pentru contemporani. Acelasi Guibert de Nogent se intreba : ,,cine va putea istorisi despre batrinii si copiii porniti la razboi; cine ar putea insira gloatele de fete marsaluind in zdrente murdare?" 8.

Multimea provenea din nord-estul Frantei, Lorena, Flandra, Germania renana. Seceta si foamea ii alungasera pe oameni din gospodariile lor si lipsiti de orice spirit de prevedere, se grabisera sa-si lichideze avutul, pe un pret de nimic, netinind seama de truda agoniselii lui; de exemplu, cu cinci dinari se puteau cumpara opt oi; vindeau tot ce aveau, nu la valoarea produsului, ci pe pretul fixat de cumparator, pentru ca nu mai tirziu decit ceilalti sa porneasca in cruciada, inert se ajunsese ca printr-o totala devalorizare a bunurilor si o inversare a valorilor sa se cumpere tot ce era scump si sa se vinda. tot ce era ieftin, spun cronicile9. Scump era tot ceea ce ar fi fost necesar pe drum, iar ieftin tot ceea ce ar fi ajutat la acoperirea cheltuielilor. O multime de bunuri mobile si imobile, cu ocazia aceasta, au intrat in mina evreilor, bunuri de care vor fi siliti curind sa dea socoteala, desi nu au fost vinovati de instrainarea lor.

Multimea saraca s-a strins in jurul lui Petre Pustnicul. O gloata imensa il inconjura pe predicator, proslavindu-l, inchindu-i-se si oferindu-i daruri. Exagerarile religioase au si inceput sa actioneze asupra acestor oameni simpli si creduli si nu o data aveau sa-i impinga la acte necugetate. Orice facea Petre

7 Ibidem, p. 162.

8 Ibidem.9 Ibidem; v. si Ekkehard d'Urach. Historia Hierosolymitanum ed. H. Hagenmeyer,1977,pag.105,care preia datele din cronica anonima Gesta Francorum et aliorum HIerosoymitanorum

13

Pustnicul, orice spunea, era socotit ca ceva divin, pina si parul catirului sau era pretuit ca o relicva, nota acelasi Guibert de Nogent, considerind faptul extraordinar si demn de transmis posteritatii. Presat de multime, lui Petru nu-i raminea decit sa porneasca la drum imediat, lucru pe care nu-1 prevazuse si nu-1 dorise, nici el, nici papa. Mai erau inca cinci luni pina la data hotarita pentru expeditie (august 1096), semanaturile abia erau date in bob, deci nu exista posibilitate de aprovizionare a armatei, si totusi au plecat, inarmati cu ce au gasit — multi nu aveau decit ciomege — si avind ca merinde, atit cit puteau duce in traista. nu cunosteau nici distanta ce aveau de strabatut, nici greutatile.

Constituiti intr-o ,,oaste sfinta" se credeau indreptatiti sa ia tot ce le iesea in cale si le era de trebuinta. Petre Pustnicul, ajutat de un anume Walter eel Sarac, cu greu putea mentine ordinea 10. Asa s-a intimplat ca de marsul primilor cruciati sa fie legata amintirea unor pogromuri ale evreilor din Europa, cunoscute sub numele ebraic de gzerot al anului 4856. Trecind Rinul, cruciatii in zdrente au intilnit comunitatile bogate ale evreilor din orasele Koln si Mainz. Pretextul religios, al luptei cu ,,necredinciosii", a fost o justificare suficienta pentru gloata flaminda ca sa se naspusteasca asupra lor si sa-i jefuiasca. Lor li s-au alaturat oraseni avizi de a-si spori capitalul peste noapte si cavaleri briganzi cu imaginatie aprinsa, dar mai ales nobili cruciati sositi din urma. Marele persecutor, contele german Emich von Leisingen se credea harazit de Dumnezeu sa ajunga imparat al Bizantului si rege al lerusalimului. Oare credea? Mai degraba juca o farsa pentru a pescui in apele ce se tulburasera. El cu ceata lui de cavaleri, urmat de saracime, s-a napustit asupra evreilor. In focul incaierarii, multi evrei — barbati, femei, copii — au fost ucisi.

Istoricul J. Prawer considera ca singura febra religioasa a dezlantuit multimea impotriva iudaismului Ashkenaz 11. In sprijinul afirmatiei aducea marturia contemporana a lui Rabbi Solomon Bar Simeon; ,,trecind prin satele unde se aflau evrei, isi spuneau unul altuia : noi mergem un drum atit de lung in cautarea idolatriei [...], si iata, evreii [...] traiesc printre noi; sa ne razbunam mai intii pe ei, sa-i stergem din rindul popoarelor, sa nu se mai pomeneasca numele lui Israel"12. ,,Poporul ales", ,,adevaratul Israel", erau ei, cruciatii. Cronicarul Albert d'Aix (Achensis), insa, povestind in amanuntime cum s-au petrecut evenimentele conchidea : cruciatii ,,au distrus casele evreilor si sinagogile, iar

10 S. Runciman, A history of the crusades, vol. I, p. 121 si urm.

11 J. Prawer, op. cit., p. 182, 189.

12 Ibidem, p. 189.

14

banii acestor victime i-au impartit intre ei", caci ,,i-au nimicit [...] mai mult din lacomie pentru bani, decit dintr-o judecata dreapta pentru Dumnezeu" 13.

Punctul de vedere al lui Albert d'Aix era si cel al autoritatii bisericesti, care a dezavuat pornirea salbatica a cruciatilor si modul cum fusese rastalmacita cruciada. Arhiepiscopul din Mainz a luat sub ocrotirea sa pe evrei si a ascuns in casele lui pe acesti nefericiti care fugeau ingroziti, totodata le-a pus la adapost banii si giuvaerurile.

Masacrele insa, din nefericire, s-au repetat intre Rin si Dunare timp de trei luni, cit a durat trecerea coloanelor de cruciati, inclusiv cetele de cavaleri, prin Germania, Cehia si Ungaria, lasind o ura de mai multe sute de ani intre evrei si crestini. Mai mult, cruciada destinata initial sa faca din crestinii muriti in lupta martiri, a reinviat martirologia evreilor, care credeau acum ca jertfa lor va duce la izbavirea poporului pentru care se implinise un mileniu de cind isi pierduse statul si peregrina prin lume.

Cruciatii inaintau anevoie, iar telul final — lerusalimul — raminea la o departare pe care multi incetasera sa spere ca o vor strabate. Pe masura ce vremea se scurgea, mizeria crestea in rindul cruciatilor; istoviti de mers si foame, rosi de boli, ei mureau pe drum. Psalmii de mintuire intonati nu mai erau de ajuns pentru intretinerea moralului. Descurajarea a facut sa se nasca tot felul de superstitii, amintind de stravechi mituri ale prosperitatii si reusitei. Cu profunda indignare Albert Achensis scria cum la un moment dat acesti primi cruciati, care rataceau fara speranta de la o zi la alta, si-au luat drept calauza o capra si o gâsca, socotindu-le pline de duh sfint, fapt ce-l facea sa-i numeasca ,,adunare de imbecili si smintiti" 14. In sfirsit, dupa multe pierderi de vieti omenesti, au intrat in Imperial bizantin, iar in luna octombrie au ajuns la Constantinopol. Alexis Comnenul, speriat de tulburarile pe care prezenta unui numar mare de oameni, fara căpătîi, le-ar f i putut provoca in oras, a dispus sa fie transportati, in cel mai scurt timp, pe coasta Asiei Mici. Aici a luat sfirsit cruciada saracimii, acesti inselati ai soartei fiind cei mai multi masacrati de turcii selgiucizi; restul a lost dus in robie. Dintre supravietuitori putini au revenit in patria lor. Printre cei care au scapat cu viata se numarat si Petre Pustnicul care, in toamna anului 1097, revenea la Constantinopol, de unde i s-a pierdut mai apoi urma. Walter cel Sarac era ucis intr-o ambuscada in apropiere de Nicomedia.

13 Albert d'Aix, Chronicon Hierosolymitanum de bello sacre, in Recueil des historiensdes croisades. Historiens oocidentaux, vol. Ill, p. 265 — 266, 714.

14 Ibidem, p. 225.

15

In timp ce cruciada populara pornise marsul ei nefast, nobilii feudali au inceput sa se organizeze in vederea expeditiei planuite. Au fost create patru corpuri de oaste. Primul corp, condus de Godefroy de Bouillon, era compus din nobili loreni, al doilea grupa pe feudalii din Vermandois, conducerea fiind incredintata fratelui regelui Filip I, contele Hugo, caruia i s-a alaturat Robert CourteHeuse, duce de Normandia, fiul mai mare al regelui Angliei, Wilhelm Cuceritorul, si care venea cu o mica flota formata din mai multe vase de razboi; a treia armata era alcatuita din nobili flamanzi si frisoni sub conducerea contilor de Flandra, Robert si Balduin (acesta din urma era fratele lui Godefroy de Bouillon) si, in sfirsit, a patra oaste unea cavalerii din sudul Frantei sub cornandalui Raymond de Saint Gilles, conte de Toulouse, alaturi de care se afla Ademar de Monteil, episcop de Puy, conducatorul spiritual al cruciadei. Trupe razlete ale unor feudali, ca Etienne de Blois, Rotrou de Perche, Boemund de Tarent, Tancred de Sicilia, s-au inrolat si ele in marea expedite. Tot din Italia au mai participat primii cruciati oraşeni, care s-au inrolat din orasele Pisa si Geneva si care s-au imbarcat din cele doua porturi preferind drumul mai direct pe apa. Asadar, se poate spune ca la prima cruciada au participat cruciati din Franta, Anglia, si Italia. Nobili din Germania au fost foarte putini si nu au avut o armata proprie, ci s-au alaturat fie lorenilor, fie frisonilor. Explicatia ne-o da cronicarul Ekkehard von Urach. ,,Aceasta chemare a produs putina impresie asupra francilor rasariteni, a saxonilor, turingilor, bavarezilor si alamanilor, din cauza acelei rupturi dintre cler si imperiu, care, incepind din timpul papei Alexandra, a facut vai! ? sa ne dispretuim si sa ne dusmanim, atit noi pe romani <pe papa>, cit si romanii pe noi"15. Apoi, Germania ferita de seceta, nesuferind din pricina foametei si a bolilor, la inceput n-a avut nici o intelegere fata de cruciada, o dovada in plus ca nu factorul religios a fost determinant in declansarea expeditiei. Ekkehard scria ca la vederea cruciatilor, poporul ,,lua in bataie de joc pe cei ce treceau prin tara sa", care ,,ca orbiti de o dobitocie nemaiauzita [...] cautau cu lacomie lucrul altuia, renuntând la avutul propriu"16.

Armata feudala, indiferent din ce tara provenea, era formata nu numai din cavaleri razboinici. in toate corpurile de oaste existau in numar mare prelati, oameni din popor, femei, copii, familiile insotind pe cei mai multi dintre cruciati. De aceea, deplasarea avea sa se faca anevoie, pricinuind, nu o data, pagube materiale si chiar de vieti omenesti in teritoriile pe unde treceau.

15 Ekkehard d'Urach, op. cit., p. 105.

16 Ibidem.

16

Drumul pe uscat, ales de cruciatii feudali, a fost acelasi parcurs si de cruciada populara. Godefroy de Bouillon, iar dupa el Robert de Flandra o oaste numeroasa au strabatut Germania, Cehia, Ungaria, au trecut la sud de Dunare si prin Bulgaria au inaintat spre Constantinopol.

Contele Hugo de Vermandois, Raymond de Saint Gilles si Boemund de Tarent au preferat drumul mai scurt, prin sud. Fratele regelui Frantei si Boemund de Tarent, fiecare pe cont propriu, s-au imbarcat si, navigind de-a lungul coastei Adriaticei, primul s-a oprit linga Durazzo, iar al doilea s-a hazardat pina pe coasta Epirului. Atit uriul, cit si celalalt, in toamna anului 1097, aveau sa soseasca, dupa multe greutati intimpinate, la Constantinopol, in timp ce Raymond de Saint Gilles, contele Proventei, strabatuse Dalmatia si ajunsese inaintea lor in marea capitala a Bizantului, punctul de intilnire al cruciatilor.

Rind pe rind, populatia din imperiu cu uimire, dar si spaima, totodata a inregistrat venirea unor armate dinspre apus, obosite, flaminde, gata sa puna mina pe tot ce le sta in cale. Este de la sine inteles neincrederea reciproca cu care s-au privit, si unii si alţii suspectându-se de erezie, viclenie si nestatornicie. In fapt, pentru prima data se intilnea crestinatatea occidentala cu cea orientala si cu surprindere isi dadeau seama ca sint doua lumi diferite, chiar daca asemanatoare ca ideologic si structuri politice. Diferite ca mod de a se imbraca, fel de a se purta si minca, diferite, mai ales, in formele de protocol, in viata de familie, in relatiile dintre indivizi sau individ si autoritatea centrala, si chiar in felul de a se adresa lui Dumnezeu. Nobilii occidentali, obisnuiti cu o ierarhie vasalica, nu tocmai rigida, si care le lasa multa libertate de miscare, apareau bizantinilor niste oameni nestapiniti, fara lege si de temut. Prejudecata cu care au fost intimpinati se vede din cuvintele Anei Comnena, fiica imparatului Alexis. ,,Zvonul — scria ea — se raspindise ca armatele francilor fara tara se apropiau. <Pe imparat > il inspaiminta sosirea lor, stiindu-le pasiunea de luptatori neinfricati, caracterul lor eretic, temperamentul nehotarit, fara a mai vorbi de alte insusiri proprii celtilor si urmarile lor inevitabile, ca de pilda setea dupa bani, care-i face, se pare, totdeauna gata sa incalce juramintul depus, fara scrupul si fara vreun motiv serios" 17. Cum era Ana Comnena sa nu aiba decit cuvinte de dezaprobare la adresa cruciatilor cind, tot dupa spusa ei, un nobil francez admis in palatul imperial, impreuna cu alti duci si conti, a schitat gestul de a se aseza pe tron, nemultumit ca imparatul şedea, in timp ce ei toti stateau in picioare in fata sa, de parca ar fi fost servitori nu nobili de seama; fapta a fost interpretata ca o necuviinţa, iar navalnicul gentilom l-a calificat pe imparat drept 17 Anna Comnena, op. cit.,., vol. II, p. 84 — 85, 107—109.

17

,,ţăranoi". A fost nevoie de interventia lui Balduin de Flandra si de toata diplomatia împaratului pentru a se evita un incident neplacut.

Dar adevaratele motive de nemultumire au fost tot cele politice. Cind armatele cruciate s-au adunat, in sfirsit, la Constantinopol, s-a pus problema relatiilor dintre cruciati si imparat, fara ai carui concurs continuarea expeditiei devenea imposibila. Alexis Conanenul, care staruia in a se crede urmasul împaratilor romani si cel de-al treisprezecelea apostol, nu voia sa renunte in nici un chip la drepturile Imperiului bizantin asupra unor foste teritorii din Asia Mica. De aceea, preluind o practica occidentala, familiara cruciatilor, el a cerut conducatorilor de osti sa depuna juramint de vasalitate in fata sa, iar in viitoarele teritorii cucerite sa i se recunoasca, lui si urmasilor, suzeranitatea. Pretentiile imparatului, de altfel indreptatite, au fost intâmpinate de cruciati cu vii proteste, caci fiecare, pornind in cruciada, sperase sa devina propriul sau suzeran, un senior independent in posesia unei adevarate feude ,,a soarelui". Cu mijloacele proprii diplomatiei bizantine (flatarea, lingusirea, coruptia), imparatul a reusit sa smulga rind pe rind nobililor feudali juramintul de vasalitate, nu fara a provoca bizandiscutii si certuri printre acestia. Cel mai indirjit a fost Boemund de Tarent , care a rezistat ultimul presiunii de a se inchina imparatului. Altii,mai putin hotariti, ca de pilda Raymond de Saint Gilles, au aderat la un compromise sa jure ca vor respecta doar persoana imparatului si posesiunile lui. Ajunsi la aceasta intelegere, in primavara anului 1097, cruciatii au fost debarcati in Bitinia18.

Ajunsi pe tarmul asiatic, disensiunile dintre cruciati au incetat pentru un timp in fata exigentelor unei cooperari militare. In acest scop, a fost ales conducator general al armatei Godefroy de Bouillon. Cit de numerosi erau cruciatii nu se poate sti. Contemporanii evenimentului nu cad de acord asupra cifrei. Pare sa fi fost, dupa unele opinii, in total, in jur de 100 000 de oameni, dintre care 45 000 cavaleri, 30000 luptatori pedestri, iar restul il completau familiile lor. Dupa alte informatii cifra creste la 500 000 persoane. Obiectivul expeditiei — lerusalimul — se afla la sute de kilometri. De aceea, pe linga un conducator energic, armata avea nevoie de un plan de inaintare si de cucerire sistematici, deoarece, de la primele miscari, cruciatii si-au dat seama ca selgiucizii erau mai puternici decit se asteptau, in plus, climatul arid — sute de kilometri de străbatuti prin regiuni fierbinti, secetoase, fara vegetatie care sa asigure hrana cailor — creau noi si mari dificultati. Idealul religios a trecut pe un plan secundar si a lasat locul simţului practic. Ceea ce urma sa fie cucerit trebuia si pastrat, de aici necesitatea creerii unor principate, in stapinirea

18 Pentru desfasurarea cruciadei I: J. Pravrer, op. cit., p. 16 si urm.; R. Grousset,Les Croisades, Paris, 1944, p. 19 si urm.; P. M Holt, The Age of Crusades, p. 20 si urm

18

cruciatilor, inainte ca acestia sa ajunga la lerusalim, daca aveau sa mai ajunga la acest capat de lume, cum se intrebau, pe buna dreptate, multi dintre cruciati si conducatori de osti.

Planul intocmit in pripa a fost de a se ataca mai intii Niceea, de putin timp capitala sultanatului de Rum, si sa-1 surprinda pe Kilidj-Arslan Suleiman Daud Ibn-Qutulmish, devenit primul sultan turc, dar care tocmai lipsea din cetate, aflindu-se la Melitene, unde incerca sa-si rapuna adversarul persan. Luat prin surprindere, orasul s-a predat, dupa nici o luna de asediu (21 mai — 19 iunie), inainte ca Kilidj-Arslan sa fi sosit cu intariri; Niceea era un punct politic si strategic important pentru Bizant, de aceea imparatui Alexis a cerut cruciatilor sa respecte clauza tratatului incheiat, adica sa-i restituie cetatea. Desi nemultumiti, cavalerii au cedat, mai ales ca populatia a preferat stapinirea bizantina cu care era obisnuit. Oricum izbinda fusese a cruciatilor, iar in rindul luptatorilor insufletirea a fost mare. Au fost trimise solii in graba in Franta vestindu-se ca in eel mult cinci saptamini cruciatii vor fi la lerusalim.

Convinsi ca apropierea de tinta depinde de efortul propriu, ostile ferecate in armura grea s-au indreptat spre Dorileea, urmatorul punct strategic important. Kilidj-Arslan, alarmat, a incheiat in graba pace cu adversarii sai si, cu forte sporite, a venit in intimpinarea dusmanilor crestini. Batalia decisive, s-a dat la 1 iulie 1097 si ea a insemnat o noua si rasunatoare victorie a cruciatilor. In tabara musulmana domnea deruta si demoralizarea. Cronicarul din Damasc, Ibn-Al-Qalanisi, consemna lupta dramatlca si urmarile ei in urmatorii termeni: ,,Stirile au inceput sa vina unele dupa altele cum ca ostirile francilor au aparut din directia Constantinopolului in numar atit de mare, incit nu pot fi numarati. Cum zvonul trecea din gura in gura cu lacomie, oamenii isi pierdusera mintile de frica. Sultanul Daud-Ibn- Qutulmish, ale carui stapiniri se aflau in apropierea lor, aflind toate acestea, a inceput sa. adune oamenii, sa-i inarmeze si sa se pregateasca pentru «razboiul sfint». Un numar mare de turci selgiucizi i s-au alaturat pentru a sustine lupta [...]. El a iesit din cetate si luind-o pe drumuri si poteci ocolite le-a iesit inainte francilor si s-a aratat fara indurare fata de toti cei ce i-au cazut in mâna. Dupa ce un numar mare de franci au fost astfel omoriti, ceilalti adunându-si fortele au intors armele impotrivalui < Qutulmish>,l-au invins si zdrobindu-i armata au omorit pe multi, iar pe alfii i-au luat prizonieri. Turcii, pierzind cea mai mare parte a cavaleriei, au luat-o la fuga. Imparatul grecilor a rascumparat un numar mare dintre cei pe care ei <turcii> ii facusera sclavi si i-a dus la Constantinopol. Cind vestea s-a raspândit despre aceasta rusinoasa infringere a cauzei Islamului, spaima poporlui a devenit nemasurata, iar frica si nelinistea au sporit" 19.19 Text redat, in P. M. Holt, op. cit., p. 21.

19

Cu o perspicacitate demna de admirat, Ibn-Al-Qalanisi numea pier-derea celor doua batalii o infringere a cauzei Islamului, caci cele doua victorii ale cruciatilor au fost decisive pentru istoria Orientului Mijlocul, in secolele ce au urmat, determinind caracterul inaintarii stapinirii turce. Daca Constantinopolul — spunea istoricul ]. Prawer — nu a devenit un oraş turc decit trei sute de ani mai tirziu, daca Imperiul bizantin a vietuit inca, exercitind o influenta politica si culturala asupra lumii balcano-slave, pina ce aceasta a ajuns la maturitate, faptul se explica, in buna parte, prin prirnele doua victorii ale cruciatilor20. Cum de au fost ele posibile? Raspunsul il aflam in situatia demografica si economica a regiunii. Anatolia se afla de 25 de ani sub stapinire selgiucida, timp in care populatia greaca de la tara saracise, datorita numeroaselor dari; avusese loc o depopulare a satului si o aglomerare a oraţelor. Colonizarea turca fiind inca slaba, urmarea a fost ca locuitorii cetatilor erau, in majoritate, crestini, ostili noilor stapinitori.

Frica si nelinistea turcilor, consemnate de Ibn-Al-Oalanisi dupa in-fringerea lui Qutulmish, erau indreptatite. Victoria de la Dorileea a deschis cruciatilor drumul prin Anatolia. Toata luna august trupele au inaintat nestingherite spre Iconium. De aici, ele si-au continuat drumul spre Hera-cleea (Eregli), cetate de importanta strategica, situata la poalele muntilor Taurus, munti inalti de o ariditate binecunoscuta, cu poteci abrupte, greu de strabatut. Ajunsa in acest punct, fara prea mari pierderi, armata cruciata trebuia sa adopte un nou plan de inaintare. Discutia dintre conducatorii de osti a fost aprinsa, iar la o unitate de vederi nu s-a putut ajunge. In timp ce cei mai multi erau de parere sa se treaca muntii, cu orice risc, sa se faca un ocol pentru a se curata regiunea de dusmani si sa se asigure spatele, Balduin si Tancred de Sicilia preferau drumul direct prin sud. Urmarea a fost ca armata s-a impartit in doua; cei doi conducatori mentionati, cu un corp de oaste nu prea numeros, au trecut prin Portile Ciliciei (intre Taurus si Anti-taurus) si au inaintat spre Maras; grosul armatei, condus de Godefroy de Bouillon, a descris un arc mare luind-o spre Caesareea apoi s-a rasucit spre sud-est si, pe o caldura de nesuportat, a inceput ascensiunea muntilor Taurus. Escaladarea Piscului Diavolului a depasit in ce priveste dificultatile orice inchipuire a cruciatilor. Au fost parasiti caii, aruncata armura, ce se incingea pe trupurile cavalerilor, multi au pierit in ripe. In sfirsit dupa multe zile ele suferinta, au coborit in câmpie, punctul final al acestui mars infernal fiind tot Maras, unde cele doua armate, in toamna anului 1097, faceau jonctiunea. Astfel prima etapa a expeditiei se incheia cu cucerirea unei treimi din Anatolia. Emirii din orasele de pe coasta s-au supus fara prea multa impotrivire. Alexandretta, Shaizar au capitulat, rind pe rind, in fata cru-

20 J. Prawer, op. cit., p. 205 — 206..

20

ciatilor. Cind trupele imparatului Alexis i-au ajuns din urma, ele nu au avut de dat nici o lupta, ci doar au cules roadele expeditiei cruciatilor. Tratatul incheiat la Constantinopol era, asadar, respectat spre marea nemultumire a luptatorilor care se vedeau folositi de împarat ca simpli mercenari.

De la Maras, armata odihnita si refacuta si-a continuat drumul spre sud, tinta fiind, de data aceasta, Antiohia. Balduin, vesnic in dezacord cu restul conducatorilor, s-a hotarit sa intreprinda o actiuue pe cont propriu. El s-a indreptat spre Eufrat, vrind cu orice pret sa-si croiasca o stapinire si nu doar sa lupte in folosul iui Alexis Comnenul. Soarta l-a ajutat. La Edessa tocmai izbucnise o rascoala a populatiei oprimata de guvernatorul armean Toros. Balduin se ofera sa il ajute, ajutor primit fara zabava de catre Toros, care drept recunostita il asociaza pe nobilul cruciat la conducere. O noua rascoala in prirnavara anului 1098, in luna martie, se solda cu uciderea Iui Toros si recunoasterea Iui Balduin ca singur stapin. Astfel, lua nastere primul stat cruciat, principatul Edessei, care a marcat prima ruptura faţa de intelegerea cu Bizantul, caci teritoriul Edessei era fara indoiala o fosta posesiune bizantina. In fata pretentiilor de stapinire ale Iui Alexis Comnenul, Balduin opune vointa poporului, pretextind ca a fost imputernicit ca principe printr-o proclarnatie a norodului, lucru greu de crezut si oricum fara valoare juriaici in ochii bizantinilor. Este un exemplu de ceea ce insemna diferenta de conceptie politica intre Occident si Orient. La departarea la care se aflau, forta a fost cea care a decis, iar imparatui nu a avut nici o putere. la plus, Balduin a reusit sa atraga si sa-si apropie pe noii supusi, fermecindu-i ca libertatea si spontaneitatea cu care lua o hotarire. De pilda, vazind-o pe fiica unei capetenii armene, pe incintatoarea Arda, Baiduin nu a rarnas indiferent si pe loc a cerut-o in casatorie, fapt cu urmari politico dintre cele mai insemnate. Pe linga popularitatea cistigata, casatoria — ne spune cronicarul Guillaume de Tyr — i-a adus Iui Balduin ,,mai multa putere in tara", caci nu numai frumusetea printesei il atrasese, ci si posibila alianta cu un puternic conducator local. Intr-adevar, socrul i-a promis sa-i dea banii necesari viitoarelor expeditii si ajutor mili-tar impotriva turcilor, fagaduindu-i, totodata, ca-i va acorda succesiunea unor fortarete in muntii Taurus.

Formarea principatului Edessei, ca stat latin in plin teritoriu musulman, a avut o importanta politica deosebita pentru mersul cruciadei. Situata pe Eufrat, Edessa separa posesiuniie turce din Irak si Persia de cuceririle de mai tirziu ale europenilor. Orice incercare de atac musulman in viitor era periclitata de o interventie din flancul nordic, dinspre Edessa. Din nefericire pentru cruciati, primul stat latin in Orientul Apropiat a avut o durata scurta, de numai 46 de ani.

21

In timp ce Balduin parasea cruciada, Boemund de Tarent, Raymond de Saint Gilles, Godefroy de Bouillon etc., impreuna cu ostile lor, si-au continuat drumul spre Antiohia si nu mica le-a fost uimirea cind, dupa mai multe zile de mers, le-a aparut in fata ochilor, rasarit ca din pamint, impunatorul oras-cetate. Era inconjurat de ziduri lungi de peste 10 km, ce se catarau pe stinci valurite, flancate de 450 de turnuri. Fortareata pro-priu-zisa se inalta mareata in interior, dominind orasul de la o inaltime. de 400 m. Impresia de forta, de inexpugnabilitate, era amplificata de natura inconjuratoare ce o strajuia din trei parti, sporindu-i maretia si farmecul : la nord-est curgea riul Orontes, la sud stinci inalte de creta, greu accesibile, dublau peretele de piatra, iar la vest, la numai citiva kilometri, marea, cruciatii in Europa nu vazusera nimic asemanator. Era prima data cind ei intilneau un oras cu adevarat fortificat, dupa sistemul bizantin, si poate nu ar fi putut fi cucerit daca in portal Antiohiei (Suwajdia) nu ar fi ancorat tocmai atunci flota genoveza si cea engleza, care le-a furnizat materialele si mesterii necesari construirii masiniior de razboi. Dar si cu acest ajutor, asediul a fost lung si greu, iar soarta bataliei nu odata a inclinat de partea adversarului . Timp de sapte luni, asediatori si asediati s-au aflat intr-o inclestare pe viata si pe moarte, la lupta participind, alaturi de barbati, femeile si copiii21. Succesul cruciatilor s-a datorat, in buna parte, conducatorului asediului, Boemund de Tarent, care a stiut sa profite de conflictul dintre conducatorul cetatii, Jaghi-Siyan, si suzeranul sau, emiruiţdin Alep, si s-a priceput sa atragi de partea cruciatilor pe armeni si sirieni. Incercarile emirilor din Damasc si Alep de a veni in ajutorui Antiohiei au fost, rind pe rind, respinse. Atabegul de Mossul, Kirbogha, s-a pus si el in miscare, dar trupele cruciate, printr-un siretlic, patrundeau in cetate cu doua zile inainte de sosirea armatei lui Kirbogha. Cele doua zile — rernarca istoricul J. Prawer — au salvat pe cruciati de la dezastru. Ajutati de armenii si grecii din oras, asediatorii, deveniti acum asediati, au sustinut din interior lupta impotriva turcilor, aflati in afara zidurilor, cu tot curajul de care au fost capabili. Ca totdeauna razboiul si lipsurile aduceau cu sine boala. Molima s-a raspindit in cetate. Oamenii si cai mureau, descurajarea se strecurase in suflete. A fost nevoie de toata forta morala a lui Boemund de Tarent care, folosindu-se de religie, a reusit sa mobilizeze intreaga suflare la lupta. In sfirsit, la 28 iunie asediul era ridicat, cetatea fiind lăsată in mâna cruciatilor. Problema ce se punea acum era: cine o va stapâni? Boemund, iscusit in a intinde curse, de teama ca armata lui Alexis Comnenul sa nu vina sa-si ceara drepturile in numele imparatului, a răspândit vestea falsa despre

21 Les chroniqueurs de I'histoire de France depuis les origines jusq'au XVI e siecles,texteabrege, coordone et traduit par M-me de Witt, premiere serie, Paris, 1883, p. 689 si urm.Relatarea apartine lui Guillaume de Tyr si Albert d'Aix, la fel ca in caznl cuceririi Niceeii (p. 651 — 663); pentru descrierea Antiohiei v. si Histoire anonyme de la premiere croisade,Paris. 1924, p. 221—223; F. Gabrieli, Chroniques arabes des croisades, Paris, 1977, p. 25-29 (relatarea lui Ibn-Al-Athir).

22

infringerea cruciatilor, in timp ce se grabea sa faca din Antiohia un alt principat latin, un stat in care biserica oficiala era cea catolica, dar, totodata, se garanta libertatea de cult pentru toti locuitorii. Inlaturarea bisericii de la Constantinopol, detestata de armeni si sirieni, si libertatea credintei erau masuri menite sa asigure popularitatea lui Boemund. Cind imparatul Alexis, in cele din urma, instiintat de cele petrecute la Antiohia, a incercat sa-si impuna suzeranitatea, prin Raymond de Saint Gilles, Boemund a iesit invingator. Cu aceasta victorie a doua etapa a primei cruciade se incheia, ea marcind si inceputul laicizarii cruciadei.

Dupa constituirea primelor state feudale cruciate, un numar mare de nobili au renuntat la scopul initial, cucerirea lerusalimului, dorinta de a-si insusi pamintul cucerit, de a-si creea seniorii fiind mai puternica. Daca cruciada a continuat, aceasta s-a datorat maselor de pelerini inrolate, micii nobili, dar, mai ales, taranimii participante la expeditie, care crezuse in caracterul ei ,,sfint' si in visul dreptatii sociale, ce avea sa se infaptuiasca la lerusalim. Maselor populare, hotarite sa continue drumul si pe cale de a-si elabora o ideologie proprie, in acest scop, precum si micii nobiimi, li s-au alaturat unii mari feudali nemultumiti de ceea ce ii se oferise pina atunci printre ei numarându-se Raymond de Saint-Gilles, Tancred de Sicilia si dârzul Godefroy de Bouillon. Acestia au preluat conducerea cruciadei si, in 1099, in fruntea unei armate de curind constituite, au plecat din Antiohia si mergind pe valea riului Orontes, s-au indreptat spre Tripoli. In drum au cucerit fortareata Hisn-al-Akrad — devenita Krak des Chevalies-apoi au coborit de-a lungul coastei spre Jaffa, dupa ce guvernatorul din Tripoli li se alaturase. O deviere scurta spre Rainia, o ultima incaierare si drumul spre câmpia Palestinei le-a fost deschis. Fara sa intalneasca vreo rezistenta, acesti ultimi cruciati, la inceputul verii anului 1099, ajungeau la Ierusalim, unde califul Fatimid din Egipt, Al-Amir, dornic sa instituie hegemonia Islamului si in Palestina, asezase in 1098 o garnizoana puternica, compusa din arabi si sudanezi.

In dimineata zilei de 6 iulie, de pe culmea muntelui situat lânga Emmaus, cruciatii au zarit prima data stralucind sub soarele dogoritor, zidurile orasului ,,sfint" mult visat. Un strigat de bucurie, tisnit din citeva zeci de mii de piepturi, a umplut vazduhul, lacrimi scaldau fetele arse si toţi, ca la un semnal, s-au napustit nebuneste spre cetate. Cu mare greutate, Godefroy de Bouillon a restabilit ordinea, in vederea intocmirii unui plan de lupta. S-a convocat in graba un consiliu al baronilor, la care a fost pus in discutie un vechi proiect al lui Balduin, de a se merge mai departe pina la Cairo, pentru ca acolo sa se dea batalia hotaritoare. Plan intelept, deoarece, atit timp cit cruciatii ii aveau in spate

23

pe Fatimizi, lerusalimul nu putea fi o cucerire sigura, asa cum evenimentele ulterioare aveau s-o dovedeasca.

Dar Cairo era departe, lerusalimul aproape, iar luptatorii erau la capatul puterii si al rabdarii, de aceea, hotarirea luata a fost de a se incepe asediul cetatii de indata ce pregatirile preliminare erau terminate. Inca o zi de mers si la 7 iulie, cruciatii se aflau sub zidurile orasului . Atunci au constatat cu disperare ca asaltul nu se anunta deloc usor, ca desi atit de aproape de tinta erau inca foarte departe de ea, iar multi nu o vor atinge. In vederea unui atac al cruciatilor orasul fusese bine intarit. Zidurile fusesera refacute, proviziile in vite si grine aduse in interior si ascunse, in afara zidurilor izvoarele fusesera secate, puturile otravite. Singura fintina cu apa potabila era la Siloe, dar aceasta nu avea nici pe departe apa suficienta pentru nevoile unei armate. Caii mureau de sete, iar cadavrele lor infectau locul. Regiunea saraca in lemn nu oferea material necesar construirii masinilor de razboi, iar numarul asediatorilor era mai mic decit cel al garnizoanei din lerusalim, in plus el ameninta sa se micsoreze inca, datorita molimei ce izbucnise.

Greutaţile intimpinate in cucerirea lerusalimului au fost ultima plcatura care a distrus rnirajul. Lumea uitase sa se roage. Toate mizeriile fizice au fost exploatate. In jurul fintinii Siloe oamenii se inghesuiaii, se bateau, se calcau in picioare pentru un strop de apa. Printre cruciati unii au inceput sa vinda apa la preturi exorbitante. Alimentele lipseau, iar cine avea o bucata de piine in plus, o vindea cu bani grei celui ce-si dadea ultimul ban pentru a-si prelungi agonia. Raymond de Saint-Gilles constata cu amaraciune aceasta. dezlantuire de instincte si schimbare de mentalitate. Nimeni nu mai voia sa stie de scopul religios al expeditiei, nobili sau tarani nu doreau decit sa supravietuiasca zilei cind vor fi stapinii bogatului oras 22. lerusalimul inca nu fusese cucerit, iar feudalii laici si ecleziastici isi iroseau energia in conflicte privind soarta cetatii: cine ii va fi stapin dupa capturare; vor alege un rege sau va ramine posesiune papala?

La 13 iunie s-a incercat primul atac, fara nici un rezultat. Din fericire pentru cruciati, la fel ca si in cazul Antiohiei, au sosit citeva vase genoveze cu provizii, materiale pentru asediu si mesteri. La 17 iunie, ele ancorau in portul Jaffa si cu toate ca Fatimizii au incercat scufundarea vaselor, incarcatura a fost salvata si transportata la lerusalim. Au fost construite turnuri de asediu mobile din lemn, acoperite cu piei de animale ca sa nu ia foc, si, la adapostul lor, la 14 iulie, cruciatii s-au apropiat de cetate. Din nou atacul a fost respins, dar a doua zi cruciatii, in sunetele trimbitelor, au reluat asediul cu mai multa forta si curaj. 22Descrierea asediului Ierusalimului in P.Alphandery, A.ddupront, La chretientee et l idée de croisades, vol. I, 1954, pag 119-121.

24

Godefroy de Bouillon, primul, a sarit pe metereze, din turnul care-l purta si cu sabia ridicata, lovind in dreapta si stinga, a deschis drum celorlalti luptatori din urma sa. Curind din toate partile au rasarit capetele, acoperite de coifuri metalice, ale celor ce escaladau zidul. ,,ln zidul de piatra — povesteste Foucher de Chartres — incepu sa arda un foisor, foc peste care oamenii nostri au aruncat taciuni aprinsi ca sa-l intretina. Din foisor, pe masura ce focul mistuia tot ceea ce putea sa arda, se imprastie o flacara si un fum, atit dc mare ca nici unul din aparatorii orasului nu mai putea ramine acolo" 23. Francii au profitat si printr-o spartura s-au napustit in oras. Era intr-o vineri la amiaza. Cornurile sunau, lupta devenea tot mai crincena. Deodata, deasupra zidului cineva a infipt sţeagul cruciat. Musulmanii inspaimintati au pierdut curajul si au luat-o la fuga.

In timp ce asediul se transforma intr-o adevarata busculada, contele Raymond de Saint Gilles se indrepta spre cetate, cu oamenii sai vrind sa urrmeze excmplul lui Godefroy de Bouillon, dar, spre marea lor stupoare, ei au fost opriti de un lucru nemaivazut. Sarasinii din cetate sareau peste ziduri cazindu-le in brate. ,,Vazind aceasta ei s-au napustit cu un curaj extraordinar" — noteaza cronicarul, desi de curaj nu mai era nevoie — si incepura sa ucida pe jalnicii fugari, urmarindu-i pe cei ce incercau sa se strecoare printre sabii. Portile au fost fortate si toata armata crestina a navalit cu strigate de izbinda in oras. Arabii si evreii ramasi in interior, cautind cu disperare o ultima salvare, au alergat spre turnul lui David; altii s-au inchis in templul lui Solomon, dar si aici au fost urmariti de neinduratorii cruciati. Revansa dupa sase saptamini de suferinta a fost crunta. Templul insusi, nerespectindu-se dreptul ancestral de azil recunoscut unui lacas de cult, a fost luat cu asalt ca o fortareata. Evreii, inchisi in el, au sustinut lupta, desi soarta le era dinainte pecetluita. Urcati pe acoperis, o mina de aparatori au incercat imposibilul. Dindu-si seama de cauza lor pierduta, ei au incendiat templul, in timp ce se retrageau. Flacara pornita de sus a cuprins repede cladirea. Foc inauntru, taisuri de sabie in afara. Foucher de Chartres spune ca numai legat de acest episod au pierit in jur de 10 000 de oameni nevinovati. Apoi toti musulmanii prinsi in oras au fost trecuti prin sabie. Singele curgea siroaie pe strazi: ,,Daca ati fi fost acolo, picioarele voastre s-ar fi inrosit pina la solduri de singele celor omoriti. Ce sa spunem? Nici unul nu a ramas in viata. N-au fost crutati nici femeile, nici copii [...], orasul prezenta spectacolul unui asernenea macel al dusmanilor, atita varsare de singe; incit nici invingatorii nu puteau sa nu fie' zguduiti de groaza si dezgust"24. Trupurile celor ucisi au fost puse gramada si prefacute in cenusa. Timp de doua zile (15— 23Foucher de Chartres, Historia, Hierusalymitanum, in Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux. Vol III, pag 358.

24 Ibidem; v.si Histoire anonyme de la premiere croisade, pag.205-207; F.Grabieli, op. cit., pag 32-34 (relatarea lui Ibn-Al-Athir).

25

16_iulie), orasul a fost numai flacari, fum, cenusa, singe si urlete de groaza. In sfirsit, a treia zi, odata setea de razunare istovita, cruciatii si-au amintit de scopul cu care venisera, acela de a se inchina la Sfintul Mormint. S-au spalat de singe, au dezbracat armura, au lepadat hainele de lupta, apoi, cu capul gol si picioarele goale, ca cei mai pasnici penitenti, varsind lacrimi de cainta au pornit procesiunea. Tan-cred de Sicilia, care nu se sfiise sa jefuiasca aurul si pietrele pretioase din insasi biserica Sfintului Mormint, facea parte dintr-un convoi implora, laolalta cu altii, indurare, promitind ca va rascumpara raul facut. Era oare ipocrizie? Nici macar atit. O pagina trista de istorie arata inca posteritatii nestatornicia sufletului omenesc. In soarele rosiatic al duminicii din ziua de 17 iulie 1099, in timp ce vaietele muribunzilor inca se mai auzeau, au rasunat la lerusalim imnurile religioase de lauda si multumire pentru victoria obtinuta.

Cucerirea lerusalimului a avut ca rezultat formarea celui de-al treilea stat latin in Orientul Apropiat, caruia i s-a acordat, respectindu-se traditia,statutul de regat, dar Godefroy de Bouillon nu a avut curajul sa ia titlul de rege. Biserica voia sa dea noului stat un caracter spiritual. Un conflict cu biserica, in acel moment, era pe cit de inoportun pe atit de riscant. Deja avusesera loc citeva incidente neplacute. Cind cruciatii jefuisera morrnintul Domnului, cind ocupasera citadela lerusaliinului — Turnul lui David, — patriarhul Daimbert protestase cu vehementa. Daca Tancred de Sicilia fusese obligat sa restituie bunurile bisericii, in schimb Turnul lui David il pastrasera cruciatii, caci era usor de inteles ca cine avea fortareata, era stapinul orasului. In compensatie, Godefroj" se lipsea de un titlu care nu-i era indispensabil pentru a-si exercita puterea.

Noul stat creat de cruciati era, incontestabil, un stat laic feudal, nu ecleziastic. In el au fost cuprinse, prin sistemul ierarhico-vasalic, posesiunile deja intrate in stapinirea feudalilor apuseni si cele ce aveau sa fie cucerite in viitor. De altfel, succesorilor lui Godefroy nu li s-a mai infirmat titlul de rege, pe care ei 1-au purtat nestingheriti. Bizantul, la rindul lui, nu a mai revendicat teritoriile din Palestina unde, de fapt, de patru secole incetase sa-si mai exercite autoritatea, iar evenimentele de pina acum nu-l indreptateau sa spere ca cruciatii i-o vor recunoaste. Probabil ca atacul genovez asupra flotei imparatului din Constantinopol, dupa ce lerusalimul fusese cucerit, si incendierea mai multor vase bizantine au contribuit din plin la aceasta renuntare.

La moartea lui Godefroy, fratele sau, Balduin, a parasit Edessa, in locul lui lasind la conducere pe Tancred de Sicilia, si a venit la lerusalim sa se incoroneze rege. De supararea lui Daimbert nici nu i-a pasat si l-a lasat sa si-o consume singur, inchis intre zidurile unei biserici. Sub conducerea lui Balduin,

26

regatul lerusalimului a primit o noua administratie, orasul a fost repopulat, in majoritate cu pelerinii noi veniti. A fost intarita stapinirea cruciatilor la Ascalon, Tripoli, Ramla si au fost anexate cetatile Arsuf, Caesareea, Acra, Haifa, Beirut, Laodiceea, Tyr. La cucerirea lor, regele lerusalimului a fost ajutat de alti cruciati sositi de pe continentul european, ei acum putind veni direct pe mare, fara a se teme de debarcare. Printre ei se aflau numerosi englezi, flamanzi, danezi; chiar si regele Norvegiei, Sigurd, a participat cu o flota scandinava in 1110 la cucerirea Sidonului. Genovezi, pizani, dar si venetieni si-au adus aportul, acestia din urina dind un ajutor substantial la asediul Acrei din luna mai a anului 1104. Drumuri comerciale importante erau astfel curatate de trupele inamicului, principalii beneficiari, fiind orasele italiene.

Noile cuceriri au fost transformate in comitate, marchizate, seniorii mai mari sau mai mici, toate incredintate unor nobili, ca Raymond de Tou louse, Baudouin de Bourg, Roger de Salerno etc., care din nevoi strategice au ridicat un numar mare de castele de-a lungul tarmului Palestinian. Dar mai presus de toate, noii stapini aveau nevoie de o armata permanenta, capabila sa reziste presiunii turcilor care, instigati de bizantini, setosi de razbunare nu au intirziat sa declanseze d-jihad-ul. Asa au luat nastere ordinele militare reiigioase25. Primul a fost fondat in Franta de un nobil din comitatul Dauphine, pe nume Raymond Dupuy, initial scopul lui fiind de a ajuta saracii si de a ingriji bolnavii. Isi spunea de aceea ordinul ospitalierilor sau al Sfintului loan, dupa numele patronului ordinului, de unde si denumirea de ioaniti sub care vor fi cunoscuti ulterior. In 1099, ei soseau la lerusalim, la citva timp dupa cucerirea lui de catre cruciati, si preluau conducerea si intretinerea spitalului intemeiat aici pentru pelerini de citiva negustori din Amalfi, inca din 1050. Dupa 1130, sub influenta ordinului templierilor, venit de curind la lerusalim, ioanitii s-au transformat dintr-un ordin cu caracter de asistenta sociala intr-unul militar.

Inceputurile organizarii templierilor se plaseaza in anul 1118, cind un grup de opt cavaleri francezi cruciati, condusi de Hugues de Payen, au intemeiat o mica confrerie religioasa, de data aceasta cu scop militar, pentru a proteja convoaiele de pelerini. Lor li s-au alaturat, deindata, alti nobili cruciati. In 1128 se instalau la lerusalim, unde obtineau de la regele Balduin al II-lea dreptul sa-si stabileasca sediul in templul lui David, de aici numele dat ordinului de templieri. A fost unul dintre cele mai importante si puternice ordine calugaresti cunoscute in Orient si Europa. Bula papala din anul 1163 le acorda un loc privilegiat in cadrul bisericii catolice, avind dreptul la sigiliu si la steag propriu.

25 E. Leonard, Les Croisades et le Royaume Franc de Jerusalem, in Histoire universalle, publie sous la direction de R. Grousset et E. Leonard, vol.II, Paris,1957, pag. 891, 852-853; E.Perroy, Les Croisades, Paris, f.a., pag.97-105; N.Iorga, Breve histoire de croisades, pag. 79-80.

27

Format din doua culori, alb si negru, stindardul templier a fost facut cunoscut intregii lumi sub numele de Beaussant. Sigiliul templierilor inscria cuvintele: sigilium militum Christi (sigiliul armatei lui Cristos); pe avers era figurat templul lui David, iar pe revers erau reprezentati doi cavaleri: un templier si un pelerin, ambii calare pe acelasi cal semn al conlucrarii perfecte dintre cele doua tipuri de cavaleri cruciati. Desi la inceput ordinul adoptase regulamentul Sfintului Augustin, adica imbratisase un ideal de saracie si daruire fata de aproape, dupa conciliul de la, Tours, templierii au aderat la regulamentul stabilit de Bernard de Clairvaux, mai sever sub aspectul disciplinei, dar care le permitea sa se imbogateasca sub motivul nevoii de bani necesar oricarei armate. Rezultatul a fost ca desi deviza ordinului era: Non nobis, Dominae, sed nomini tuo da gloriam (Nu pe noi, Doamne, ci numele tau ridica-l in slava), templierii s-au acoperit de faima lumeasca, prin avutiile enorme adunate, fie din danii, fie din jaf. Ei au devenit bancherii principilor, ai regilor si ai papii si au capatat astfel o influenta, covirsitoare in viata politica, nu o data devenind incomozi, fapt ce nu va ramine nepedepsit la momentul potrivit spre folosul confratilor lor ioaniti.

In afara de cele doua ordine militare calugaresti, un al treilea s-a infiintat in jurul anului 1120 de catre un nobil german ajuns la lerusalim impreuna cu sotia sa. Amindoi au fost frapati de numarul mare de pelerini bolnavi, aflati in oras si imprejurimi, datorita, in mare parte, conditiilor de clima si iipsurilor indurate pe drum, fapt ce i-a determinat sa fondeze si ei un spital. Initial dependent de ospitalieri, el era subventionat de orasenii din Liibeck si Bremen. La sfirsitul secolului XII, la insistentele arhiepiscopului de Mainz, Konrad de Wittelsbach, intreg personalul spitalului s-a constituit intr-un ordin militar religios, cunoscut sub numele de teutoni. In 1190, ordinul a fost confirmat de papa Celestin al Ill-lea, membrii lui distingindu-se prin pelerina alba cu cruce neagra pe umarul sting pe care o purtau ca semn distinctlv.

Ordinele erau conduse de un magistru. Membrii lor nu aveau voie sa se casatoreasca, sa aiba avere personala, dar nu erau obligati la abstinenta si posturi. Dimpotriva, li se recomanda sa-si intretina vigoarea, prin toate mijloacele, in primul rind, mincind pe saturate. Ei erau impartiti in doua categorii: cavalerii, recrutati exclusiv dintre nobili, si sergentii, acestia provenind din rindul orasenilor instariti si al clericilor de rind. Primii puteau ocupa un loc in ierarhia ecleziastica, ultimii aveau dreptul sa fie doar capeani. Atit timp cit a existat regatul lerusalimului, ordinele, mai ales cel al templierilor, s-au bucurat de sprijinul regalitatii, ele primind domenii, tarani in dependenta si castele in stapinire. Dupa caderea regatului lerusalimului (1187), membrii ordinelor s-au raspindit in intreaga Europa, bucurindu-se de sprijinul principilor,

28

ele reprezentind un important ajutor militar in tarile unde s-au asezat, dar, cu timpul, ordinele vor ajunge in conflict cu autoritatea de stat, ceea ce va insemna si sfirsitul lor. Ordinul templierilor, stabilit in Franta si avind sediul la Paris, va fi desfiintat de regele Filip al IV-lea cel Frumos care, iritat de bogatiile fabuloase ale ordinului, la 13 octombrie 1307 a intentat un proces magistrului Jacques de Molay acuzat de erezie, iar conducatorul ordinului a sfirsit ars pe rug. Dupa citiva ani (1312), templierii au fost desfiintati, iar bunurile lor au fost preluate de catre ospitalieri, ramasi mai departe in calea dusmanilor de alta credinta, desi o vreme s-au pus sub protectia regelui Ungariei. De la lerusalim, ioanitii s-au retras pentru scurt timp la Acra, de aici in insula Rodos (1310), apoi in insula Malta (1522), unde se vor reorganiza sub un alt regulament, vor lua numele insulei si vor ramine sa infrunte primejdia otomana. Teutonii vor sta o vreme in Asia Mica, pentru ca la sfirsitul secolului XIII (dupa caderea Acrei in 1291) sa se mute, o parte din ei, la Venetia, altii in Polonia (Marienburg) altii in Ungaria si Transilvania (Bran) sau in Germania (Konigsberg), unde nu o data vor intra in conflict cu autoritatea centrala, fiind nevoiti sa-si schimbe mereu locul, ajungind pina in Austria unde au supravietuit pina in secolul XIX ca ordlu independent.

Astfel, istoria regatului lerusalimului, atit timp cit a existat statul, a fost o istorie mai mult militara, cu implicatii importante politice si sociale, cu urmari economice, problemele religioase trecind tot mai mult pe plan secundar, asa cum se va vedea din evenimentele ce s-au petrecut in anii ce au urniat.

Cruciada a Il-a

Formarea statelor latine in Orientul Apropiat, prezenta unui numar mare de straini, a unor trupe straine au fost intimpinate cu dusmanie de populatia autohtona. Cronicarul Guillaume din Tyr consemna, in Veacul XII, vrajmasia si dorinta de razbunare care pusese stapinire pe turci si pe arabi, mai ales pe acestia din urma: ,,Ei erau cei mai aprigi dusmani — spunea Guillaume — ai poporului nostru si cu atit mai grav era ca ei traiau in tara noastra si nu exista ciuma mai periculoasa decit dusmanui care traieste in sinul familiei. Ei nu numai ca omorau pe ai nostri, cind acestia mergeau singuri pe strazi, sau ii prindeau si ii vindeau apoi in robie la pagini, ci se si impotriveau sa lucreze pe cimp pentru a distruge pe ai nostri cu foamea. Preferau sa rabde de foanie in loc sa faca vreun serviciu poporului nostru, considerindu-l dusman. Nu numai in afara oraselor drumurile erau nesigure, dar si in casele din interiorui zidurilor oraselor, cu greu se putea gasi un loc linistit si nepericulos, deoarece numarul populatiei era rnic, iar gaurile din ziduri permiteaa dusmanilor sa intre in oras;

29

noaptea ei navaleau peste putinii locuitori, omorind pe multi cliiar in casele lor"26.

In aceste conditii, in Asia Mica, s-a produs un reviriment musulrnan. O contracruciada turca, un djihad a fost organizat din initiativa sultanului Persiei, Muhamad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic tineau, inca, toate sultanatele si emiratele. Inceputul ,,razboiului sfint" musulman poate fi plasat in anul 1110, cind atabegul din Mosul porneste_cu o armata puternica impotriva Edessei. In ajutorul cetatii asediate a venit Balduin I, regele lerusalimului. Atacul a avut loc in 1111, apoi a fost repetat in 1113 si 1115, dar de fiecare data a fost respins, datorita d'scnsiunilor din tabara turca. Emirul din Alep si atabegul din Damasc i-au preferat pe cruciati mult preaputernicului sultan, anul 1115 marcind prima alianta crueiato-musulmana, cu ocazia luptei de la Tell Mannas (pe Eufrat). Rivalitaţile politice isi spuneau cuvintul, crezul religios fiind dat uitarii si de o parte si dc alta. Determinate de interesele economice si politice, de acum inainte, aliantele se vor face si desface, ele fiind dictate de imprejurari, nu de credinta. Cite aliante au fost, tot atitia pasi s-au facut spre o colaborare crestino-musulmana, cruciada fiind pusa nu o data sub semnul intrebarii. Cu toate acestea, cruciada va ramine singurul suport moral in momentele de inclestare hotaritoare, asa cum s-a intimplat la scurta vreme dupa intelegerca mcntionata dintre cele doua tabere.

La moartea lui Balduin I (1118), cauze de ordin economic au generat neintelegeri intre cuciati si fostul aliat, atabegul din Damasc, Tughtckin. La nemultumire s-a adaugat si faptul ca regatul lerusalimului se intarise militar prin infiintarea ordinelor militaro-religioase. Ca urmare, sunifii din Damasc si siitii din Cairo au format un front comun de lupta, eveniment de o importanta covirsitoare, nemaimtilnit pina atunci in lumea musulmana. In anul 1119, ofensiva turca s-a indreptat spre Antiohia, unde se banuia mai slaba rezistenta cruciatilor. Djiltad~M\ musulman se dezlantuia, armatele fiind insufletite — dupa cum povesteste cronicarul Kemal-Al-Din — de cuviatarile inflacarate ale cadiului din Alep, care, in numele lui Alah, chema pe musulmani sa-si faca datoria inscrisa in Coran. Balduin al Il-lea '(BaMum de Beurg), noul rege al lerusalimului (1118—1131), a venit in graba in ajutorul principelui Antiohiei, Roger. Prima batalie s-a soldat eu victoria turcilor si dezastrul armatei cruciate. Venise rindul crestinilor sa fie macelariti. Din citeva mii de cavalcri, doar 140 au scapat cu viata, printre cei sfirtecati pe cimpul de lupta numarindu-se si principele Antiohiei, Roger. Dar, cu toate acestea, Antiohia nu a putut fi

26 Guillaume de Tyr, Belli sacri historia, in Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux, vol.I, pag.329 di urm.

30

recucerita gratie capacitatii militare a lui Balduin al Il-lea. armata a fost reorganizata, iar pozitiile pierdute recisţigate.

Djihad-ul, insa, a continuat, sufletul lui fiind de data aceasta un comandant de osti al sultanului Persiei, Muhamad, pe nume Zengi27. Numit guvernator al Irakului, el a actionat de la inceput in vederea unei politici de centralizare a sultanatului de Bagdad. In anul 1128, el reunea emiratele Mosul si Alep, lua titlul de atabeg si por-nea la opera de recucerire musulmana. Pericolul devenea iminent pentru emirii si atabegii dornici sa-si menţina independenta, de aceea, unitatea lumii musulmane din nou ameninta sa se rupa, punind ,,razboiul sfint" in primejdie. Nevoia unui echilibru de forte impingea o parte dintre conducatorii turci spre cruciati. Astfel, in conjunctura politica noucreata in Orient, intre regatul lerusalim si Damasc s-a creat un modus vivendi, caci amindoua statele aveau un dusman comun, pe Zengi. Cea mai de seama colaborare dintre cele doua state a fost cea dintre anii 1139— 1 14O. Intre Unur, succesorul lui Tughtekin, si Foulque al V-lea, urma-sul lui Balduin al Il-lea, s-a incheiat o conventie, in scopul unei colaborari militare impotriva lui Zengi. Unur se angaja sa suporte cheltuielile campaniei si sa dea cruciatilor o compensare baneasca daca acestia aparau Damascul impotriva lui Zengi. Vestea se raspindise despre cruzimea marelui comandant de osti si ororile savirsite de el in orasele cucerite, de aceea, damaschinii, ingrijorati, erau gata sa dea orice in schimbul aliantei cruciatilor. Intr-adevar aveau de ce. Interventia franceza din anul 1139 a salvat Darsias-cul, iar aceeasi colaborare franco-damaschina a smuls -Banyasul din miinile lui Zengi Victoria parea sa pecetluiasca relatiie de buna vecinatate si comu-nitate de jnterese dintre cele doua state, caci Banyas era punct de frontiera intre cruciati si Damasc, fapt ce explica, intre altele, de ce Zengi rivnea cetatea cu atita ardoare. Dar daca miscarile lui Zengi spre Damasc au fost paralizate, in schimb, dirzul comandant isi lua revansa napustindu-se in 1141 asupra Edessei, mai izolata si mai putin capabila sa reziste. Pina. sa soseasca ajutoare, contele Jocelin al II-lea a capitulat. Poate cetatea ar fi fost salvata daca in tabara crestina nu ar fi intervenit neintelegeri.

Ofensiva lui Zengi il speriase pe principele Antiohiei, Raymond de Poitiers. El a apelat la ajutorui suzeranului sau loan Comnenul. Acesta, in fruntea unei armate, intra in 1142 in cetate. Planul sau era sa reia Antiohia si sa creeze un mare principat, cuprinzlnd intreaga Cilicie, pe care sa-l dea fiului sau Manuel. In aceste conditii era firesc sa se ajunga la un conflict intre imparat si Raymond de Poitiers. Contele Edessei, Jocelin al Il-lea, a crezut de cuviinta sa intervina in favoarea lui Raymond. Asa se explica de ce loan Comnenul, desi ar fi putut, nu a dat ajutor Edessei cind a fost atacata de Zengi. Faptul de a fi 27 Despre revirimentul musulman condus de Zengi v.J.Prawer, op.cit.,pag.313-328.

31

parasit Antiohia si de a fi fost amenintat de o rascoala populara fusesera pentru el o jignire prea mare. La ea s-a adaugat ofensa adusa de Foulque al V-lea, regele lerusalimului. Inainte de a parasi regiunea, loan Comnenul mai incercase o tentativa, de recunoastere a drepturilor sale asupra regatului latin. El trimisese o solie lui Foulque prin care isi anunta dorinta de a face un pelerinaj la Sfintul Mormint, fireste nu singur. Dar regele Jerusalimului, dupa episodul din Antiohia, devenise prudent. Uzind de diplomatie, el raspundea imparatului ca va fi bucuros sa-l primeasca, insotit de o escorta mica. Precizarea o facea scuzindu-se ca tara este prea saraca pentru a gazdui o armata intreaga. Imparatul a simtit refuzul si. nu a acceptat invitatia in forma propusa de Foulque. Nu era de demnitatea unui basileus bizantin sa calatoreasca cu o suita mica de parca ar fi fost un rege oarecare. Renuntarea atit de usor la ceea ce, la urma urmei, era o indatorire religioasa.' dovedeste limpede care erau adevaratele intentii ale imparatului28.

loan Comnenul s-a intors la Constantinopol, intre el si regele lerusali-mului., creindu-se relatii atit de incordate, incit doar moartea imparatului, survenita curind dupa inapoierea sa in capitala, a impiedicat o campanie.

Starea de tensiune in lumea crestina din Orient nu s-a marginit la atit. Certuri au izbucnit si intre cruciati, intre Foulque al V-lea si Raymond de Poitiers, intre acesta si prietenul sau, contele Jocelin al II-lea, intre contele Edessei, contele de Tripoli si regele lerusalimului. Astfel, Edessa era lasata in miinile turciior, o pierdere pe care cruciatii, si mai ales lerusaiimul, o vor simti curind.

Vestea caderii Edessei a provocat cea de-a dcua cruciada, pe care papa Eugen al Ill-lea, speriat de soarta regatului lerusalim, a inceput sa o predice cu tot zelul de care era capabil, trimitind emisari si scrisori la toate curtile principilor, cerind preotilor sa predice de la anvon despre datoria sacra a unui razboi in Orient.

Ideologul cruciadei a doua a fost Bernard de Clairvaux, o figura culturala si politica marcanta a timpului sau, fapt pentru care a fost canonizat dupa moarte (1173). Bunul sau renume, prestigiul sau il faceau capabil sa inriureze, la nevoie, un auditoriu. Atasat puternic ideii de cruciada. dornic sa o vada infaptuita pina la capat, el a reformat pe calugarii benedictini, de la Citeaux, un ordin datind din secolul VI, creind o congregatie cu caracter militar care ii va purta numele (bernardini), inca inainte de caderea Edessei, in intentia de a veni in ajutorui templieriior si ioanitilor. Pentru o mai sigura reusita a ordinului noucreat el scrisese un tratat, redactase si un regulament de functionare foarte 28 Ibidem, pag. 336.

32

sever si incepuse sa propovaduiasca despre necesitatea si avantajele inrolarii in aceasta noua armata a lui Cristos. .Scopul era nu numai defensiv, ci si ofensiv, cu ajutorul ei urmarindu-se cucerirea tuturor teritoriilor din miinile asazisilor necredindosi. Era, in acelasi timp, un mijloc de a cornbate ereziile devenite tot mai numeroase in Franta si in Germania, de a canaliza tendintele religioase ale maselor populare in scopul dorit de biserica. Idei egalitariste au fost preluate din erezii cu usurinta, fara a se uita sa se fluture mai departe iluzia unei imbogatiri posibile. Cu aceasta taranimea a fost mai usor atrasa29.

Proiectul unei noi cruciade, initiat de papalitate, venea in intimpinarea dorintei lui Bernard de Clairvaux si gasea un teren pregatit. Bernard de Clairvaux, din insarcinarea papei, a pornit in cursul anului 1146 sa strabata Franta in lung si in lat si sa vorbeasca oamenilor despre noua cruciada, la fel ca altadata Petre Pustnicul. Numai ca numele lui Bernard era cunoscut, iar cuvintul sau atirna greu, incit, de data aceasta, regele insusi, in persoana lui Ludovic al VII-lea, si-a plecat urechea. El a hotarit, fara a cere parerea consilierilor sai, sa intrerupa opera de centralizare a statului, careia tocmai i se daruise, si, intr-un moment in care tara avea mai multa nevoie de el, a convocat adunarea de la Vezelay (Burgundia) in vara anului 1147, pentru a lansa apelul de cruciada si a se alatura aventurii unui razboi in Orient. Bernard se baza pe cei 200 de calugari, aflati in subordine, de asemenea, pe cele peste 160 de manastiri apartinind ordinului, raspindite in Franta si Germania. Bogatii calugari cistercieni, ordin fondat in jurul abatiei Citeaux, caruia ii apartinea insusi Bernard, 1-au sustinut, dupa cum era si firesc, iar cele 360 de manastiri cisterciene din Occident, existente la acea data, au popularizat cruciada planuita, dind amploare evenimentului.

La Vezelay a avut loc cea mai mare adunare a nobililor cunoscuta pina atunci, de aceea, pentru a o desemna, s-a folosit prima data termenul de parlament30. Poporul asista in numar atit de mare, incit in catedrala prea plina nu a incaput decit o parte din cei prezenti, ceilalti au ramas pe pajistea din fata unde, in vederea evenimentului, se ridicasera in prealabil un fel de tribune. Bernard a aparut la dreapta regelui. Ii urmau inalti prelaţi, intreaga curte, regina cu doamnele ei. Multimea a amutit şi gituita de emotie astepta cuvintele abatelui de la Clairvaux. Bernard a citit mai intii bula plina de fagaduinti a papei Eugen al Ill-lea, privind cruciada, la care a adaugat, apoi, propria sa cuvintare inflacarata. Cuvintele sale zugraveau in imagini plastice suferintele crestinilor din Orient, miscind sufletele pina la lacrimi. Din multime se auzeau suspine, in inimi incolteau dorinti. Se spune ca in final entuziasmul a fost atit de mare, incit

29 J.Madaule, Istoria Frantei, trad. E.Rusu, vol.I, Bucuresti,1973, pag.122-123.30L.P.Anguetil, Histoire de France,vol.I, Paris, 1866, pag. 243.

33

Bernard a trebuit sa-si sfisie hainele de pe el pentru a face cruci si a le inmina doritorilor de a merge in expeditie. Regele si regina, primii, au ingenunchiat in fata inaltului prelat si au cerut sa intre in rindurile cruciatilor. Exemplul lor a fost urmat de toti cei de fata. Printre ei s-au numarat Alfons de Toulouse, Guillaume de Nevers, Henri de Champagne, Thierry conte de Flandra etc.

Vestea despre o noua cruciada s-a raspindit cu repreziciune. Roger al II-lea, regele Siciliei, auzind de pregatirile ce se faceau in Franta, a trimis soli la Ludovic al Vll-lea ca sa-si exprime adeziunea sa si a nobililor normanzi din Sicilia la campania din Rasarit 31. In acest timp, Bernard trecea Rinul, se pare din initiativa proprie, fara stirea papei, pentru a atrange la cruciada si pe imparatul Germaniei, Conrad al Ill-lea. 0 expeditie a crestinatatii europene, condusa de insusi seful ei, imparatul, ar fi fost cu adevarat o cruciada, iar meritul, fara indoiala, al lui Bernard. Imparatul nu parea, insa, deloc convins de importanta unei atari misiuni. La auzul venirii lui Bernard, el a cautat sa se eschiveze, fugind dintr-un oras in altul, de la Frankfurt la Speier pentru a evita o discutie directa. Dar perseverentul prelat l-a urmarit pas cu pas pina a obtinut audienta dorita. Se vede din acest episod cum ideea de cruciada nu era primita fara rezerva de catre toti principii. Dupa o prima experienta in Orient, neincrederea se strecurase si pusese stapinire pe mintile celor lucizi. Indoiala era exprimata cu glas tare de un calugar de la Wiirtzburg, care scria cu ocazia celei de-a doua cruciade : ,,falsi profeti, fii ai lui Belial, marturie a Anticristului au amagit pe crestini cu cuvinte desarte si au atras multimea, prin false juraminte, la eliberarea lerusalimuiui de jugul musulman. Predica lor a avut o putere atit de mare, incit locuitorii din toate tarile s-au legat printr-o promisiune solemna, de bunavoie, sa se expuna pe ei insisi la moarte, si nu numai omul simplu si-a inchipuit ca se punea astfel in slujba lui Dumnezeu, dar si regii, ducii, margrafii si alti principi ai acestei lumi au procedat la fel, insusi papa Eugen, in persoana, din motive pe care nu le inteleg absolut deloc, sub influenta insistentelor lui Bernard, abatele minastirii Clairvaux, s-a adresat intregului imperiu, regilor Frantei si Angiiei si in cele din urma tuturor regilor din lumea crestina, nobililor si supusilor lor32. Autorul acestor rinduri nu-si facea iluzie asupra motivelor adevarate care determinasera masele sa plece in Orient, cu precizie el le intuia si enunta. Eie erau : dorinta de aventura, speranta de a scapa de saracie si a se imbogati chiar pe seama altor crestini, nevoia de a scapa de datorii supararoare, de a se elibera de servitute sau, in cazul criminalilor, de a se pune la adapost de pedepse. De aceea, autorul conchidea : ,,putini au fost cei care s-au lasat calauziti de un gind curat33.

31 I.Gramada, Cruciadele, Bucuresti,1961. Pag.161.32 Text redat de J.Prawer, op.,cit., pag.362.33 Ibidem.

34

Asadar, inca din secolul XII caracterul ideologic al cruciadei incepe sa se clatine. Cruciada aparea, in ochii unor initiati, o inchipuire a unor falsi profeti, iar lucrul acesta se spunea nu numai despre un Petre Pustnicul, o figura obscura pina la prima cruciada, ci despre un Bernard de Clairvaux a carui simpla prezenta la Vezelay atrasese o mare multime ca hipnotizata. Despre ei se spunea, fara inconjur, ca foloseau cuvinte amagitoare pentru a induce lumea in eroare. Papalitatea nu era atacata, dar calugarul din Wiirtzburg isi exprima nedumerirea fata de demersul lui Eugen al Ill-lea si fata de lipsa de clarviziune a regilor. Este cunoscut ca principalul consilier al lui Ludovic al Vll-lea, abatele Suger de Saint-Denis, incercase sal opreasca pe rege in tara, dar acesta preferase sa plece si sa-l lase pe Suger loctiitor, insarcinare de care, de altfel, inimosul consilier s-a achitat cu pricepere si devotament, meritindu-si pe depliii titlul cistigat de pere de la patrie. Pentru Ludovic al Vll-lea glasul ratiunii amutise, la fel si in cazul imparatului Conrad. La inceput, acesta gindise, ca si calugarul din Wiirtzburg, dar dupa ce a ascultat predica rostita de Bernard de Clairvaux in dieta de la Speier, si-a schimbat hotarirea atit de pe neasteptate, incit marturisea, oarecum stinjenit, intr-o scrisoare papei, ca ,,ne-am lasat antrenati pe urmele sale (ale lui Bernard), din toata inima noastra si l-am urmat fara intirziere"34. De altfel, abilul Bernard nici nu-i lasase timp de gindire. Cind in catedrala din Speier imparatul, imprudent, a recunoscut ca se considera imputernicit de Dumnezeu sa guverneze lumea crestina, Bernard s-a repezit la el, i-a agatat crucea pe umar si, pina sa se dezmeticeasca imparatul, i-a si pus stindardul in mina, semn ca ii delega sa conduca cruciada. Astfel, cuviosul Conrad se facea cruciat fara a-si lua ragazul de a se sfatui cu papa, care, probabil, nu l-ar fi incurajat sa plece, deoarece el voia sa-l stie pe imparat aproape pentru a-l putea folosi impotriva razvratitului Arnaldo de Brescia si a normanzilor din Sicilia, mereu in conflict cu seful spiritual al crestinatatii.

Cruciada a Il-a se pornea; era ,,cruciada pentru mintuirea sufletelor" cum a fost numita, pentru ca papa Eugen, ca un stimulent in plus, promitea primele indulgence, adica iertarea pacatelor, tuturor color care de bunavoie plecau in cruciada; si citi nu vor fi avut ceva pe constiinta ? Insusi regele Ludovic isi facea amarnice reprosuri pentru o fapta pe cit de groaznica, pe atit de necugetata. In timp ce se afla in razboi cu contele de Champagne, refractar politicii de centralizare a regelui Frantei, drept represalii, a incendiat biserica din Vitry in care se refugiase un numar mare de locuitori. Savirsise astfel o dubla crima : arsese un lacas religios, comitind o incalcare a indatoririlor de crestin, de cavaler si de rege pentru care depusese cindva juraminte si, mai grav, se facea vinovat de uciderea, unor coreligionari, suflete nevinovate, neimplicati

34 Scrisoarea redata, ibidem, pag.363.35

in conflict. Pleca, asadar, in cruciada si el sa se mintuiasca, mai precis sa nu-si piarda popularitatea, grav amenintata in regat. Dar nici n-au plecat bine cruciatii, ca in loc sa se purifice constiintele, ele au fost si mai rau intinate de evenimentele cu care cruciada a Il-a, la fel ca si prima, a debutat, si anume pogromurile impotriva evreilor.

Pina sa ajunga Bernard de Clairvaux in Germania, francezii au atacat comunitatile evreiesti din localitatile Ham (pe riul Somme), Sully (pe Eure), Carentan (in comitatul Manche) si Ramerupt (pe riul Aube). Scenele de groaza din timpul primei cruciade s-au repetat, persecutiile amenintind sa se extinda si asupra evreilor din Germania. Marturia acestor fapte reprobabile sint elegiile impresionante, scrise in aceste imprejurari tragice de catre preotii evreilor, dintre care cea mai rascolitoare este cea a lui°Rabbi Joel-Bar Isaac despre martiriul comunitatii din Koln35. Din ea se desprind disperarea si descurajarea care pusesera stapinire pe cei urmariti. Astfel, cruciada ,,pentru mintnirea sufletelor", al carui scop era pregatirea crestinilor pentru martiriu, s-a transformat in opusul ei, inca de la inceput.

Mai curios este ca aceste pogromuri si-au gasit si un ideolog sa le justifice, acesta fiind nu mai putin cunoscutul abate de Cluny, Petre Venerabilul. El scria regelui Frantei, incercind sa-l atraga intr-o actiune complet necugetata si cu urmari dintre cele mai suparatoare pentru Franta. ,,La ce bun sa urmarim dusmanii credintei crestine in regiuni indepartate, la marginile lumii, daca evreii savirsitori de sacrificii sint mai rai decit sarasinii. Si acestia nu traiesc departe de noi, ci printre noi. Regele crestin oare a uitat ce spunea intr-o zi un rege al evreilor? Doamne nu pot avea mai multa ura fata de cei ce te urasc si se ridica impotriva ta; iar ei urasc cu o ura haina. Dar ei nu spun acestea pentru a ascuti sabia regelui meu si a crestinilor in dorinta de a vedea ucisi pe susnumitii oameni pe care ii socot demni de dispret. Mult mai drept este sa le luam tot ceea ce ei au obtinut prin frauda, de la noi. Ceea ce spune este stiut de toti. De accea trebuie sa le luam tot, sau daca nu sa micsoram cit mai mult posibil avutia lor, iar luptatorul crestin care nu precupeteste nici banii, nici pamintul crestinilor pentru a se lupta cu sarasinii, sa nu crute nici bunurile evreilor acaparate intr-un fel atit de rusinos. Sa fie lasati in viata, dar sa li se ia banii36. Cum se face ca un om de cultura ca Petre Venerabilul, cunoscut pentru tactul si intelepciunea sa, incerca sa-l faca pe regele Frantei partasul unei politici pe care nici papa nu o ingaduise? Raspunsul se desprinde singur din insesi rindurile lui Petru Venerabilul. La fel ca si Suger, el voia sa-l impiedice pe Ludovic al Vll-lea sa paraseasca tara, sa-l faca sa anine cruciada si sa-l oblige sa continuie poiitica de

35Ibidem, pag. 356-357. 36 Ibidem, pag.358.

36

centralizare a statului. De aceea, el ii propunea un scop echivalent cu cruciada, dar fara varsare de singe. Tot ce il interesa pe Petru Venerabilul erau banii evreilor, bani de care Ludovic al Vll-lea avea atita nevoie in poiitica sa. Bogatiile acumulate de evrei stirneau, fara indoiala, dusmanie si un sentiment de frustrare. Prin intensa lor activitate comerciala, ei facusera ca o parte insemnata a veniturilor societatii sa se scurga in miinile lor, de aici o disproportie in repartitia acumularilor. Cuvintele lui Petre Venerabilul lasa, totodata, sa se vada mentalitatea timpului privind inavutirea. Ea era permisa daca era rodul unui efort, al activiiatii utile. Nu comertul, in general, era condamnat. Dar intr-o vreme cind mestesugarul era si negustor, vehicularea unor bunuri provenind din munca altora si camata erau socotite o abatere de la morala timpului, care incerca sa impuna prin toate mijioacele pretuirea muncii. De aceasta morala se folosea Petru Venerabilul si de preceptele religioase cind incerca, prin cuvinte mestesugite, sa-l atraga pe rege la jefuirea evreilor. Dar Ludovic al Vll-lea nu s-a lasat amagit. El isi simtea constiinta incarcata cu un pacat si nu voia sa mai adauge unul. Dar mai presus de toate, era in joc prestigiul sau politic. El jurase sa se faca cruciat, daca nu pleca se dezonora, poporul ar fi murmurat, iar daca voia sa plece nu putea sa lase Franta prada dezordinelor, caci cum era sa ia banii evreilor fara o ciocnire cu ei, fara violenta? De aceea tot efortul sau s-a indreptat spre stavilirea pogromurilor. In aceasta actiune a fost ajutat de autoritatile laice si ecleziastice care au intervenit energic pentru a curma ardoarea maselor de a da valoare actiunii lor prin jaf si asasinat. In multe locuri, evreii din orase s-au refugiat in cetatile si castelele din jur care, la porunca seniorilor lor, le-au deschis portile. Comunitatea din Koln s-a salvat adapostindu-se, cu asentimentui episcopului, in castelul Walken-burg. In Germania, Bernard de Clairvaux, in persoana, surprins de evenimente, a depus eforturi sa domoleasca furia populara, amenintind cu pedeapsa divina pe ucigasi37. Cu toate acestea, la Worms, Mainz, Bacharach, Wurtz-burg, Strassburg, Ascliaffenburg numarul victimelor a fost mare. Apoi, cu incetul, pe masura ce valul cruciat trecea, pogromurile s-au stins, iar viata si-a reluat cursul. Din faptele de atunci istoria consemneaza doar ce poate insemna dezlantuirea necontrolata a patimilor omenesti. Pogromurile repetate au facut si ele ca oamenii sa se indeparteze de idealul cruciat, totusi cruciada a continuat.

Imparatul Conrad al Ill-lea, impreuna cu nepotul sau Frederic de Hohenstaufen (viitorul imparat) si multi alti nobili, in fruntea unei armate puternice de circa 60 000 de luptatori, pornise la drum, in vara anului 1147. Calatoria pe uscat pina la Constantinopol, ca intotdeauna, a fost lunga si grea. Ploi torentiale i-au surprins in mijlocul lunii august, cai si oameni

37 Ibidem, pag. 355.37

imbolnavindu-se. Ba o data, pe cind cruciatii isi asezasera tabara linga un riu ca sa innopteze si sa se refaca de oboseala drumului, apele au iesit din albie cu atita furie, incit corturile, adapostind oameni si cai, au fost inundate, iar multi dintre cruciati surprinsi in sornn au fost inecati. Ajunsi in capitala Imperiului bizantin, obositi, flaminzi, multi bolnavi, imparatul Manuel Comnenul i-a primit cu multa neincredere. Cu aceste ginduri cruciatii au fost transportati dincolo de Dardanele. Nu se stie din a cui vina, calauzele care-i insoteau, de indata ce au pus piciorul in pamint turcesc, le-au indicat un drum gresit. Banuiala a cazut asupra imparatului bizantin. Nici proviziile promise nu au sosit. Trupele germane au ratacit infometate dintr-un loc in altul, caci orasele si-au inchis portile in fata lor, refuzindu-le hrana ceruta. Cind cei mai avuti aratau punga cu bani, atunci de pe zidul cetatii era slobozita o sfoara, punga era legata, trasa sus, dar, nu odata, acesti negustori improvizati uitau sa mai coboare cosul cu alimente. In tot acest timp, turcii le intindeau tot feral de capcane, preferind tactica hartuielii unei lupte deschise. In apropiere de Dorileea, atacuri scurte, repezi, s-au succedat zi si noapte neincetat, fara ca mai inainte cruciatii sa prinda de veste din ce directie venea inamicul. Avantajele infanteriei, ale cavaleriei usoare, fata de cavaleria grea incepeau sa se vada. Nobilii apuseni insa tirziu si-au dat seama de aceasta. Acoperiti de fier se credeau mai la adapost. In plus, lor le lipsea instructia corespunzatoare tacticii adversarului, armamentul si mai ales mobilitatea. De aceea, in aceasta lupta de hartuiala doua treimi din cruciatii lui Conrad au pierit. Resturile acestei armate le va intilni Ludovic al Vll-lea in primavara anului 1148 cind va ajunge si el in Asia Mica38.

Cruciada franceza s-a organizat in urma adunarii de la Etampes (1147). Cum era firesc, conducator a fost desemnat regele Ludovic, desi de calitatile sale, militare multi se indoiau, iar evenimentele nu au dezmintit aceasta neincredere. O armata de 80 000 de oameni a pustiit insulele lonice, Corint, Teba si in vederea continuarii campaniei, a incheiat alianta cu sultanul Egiptului. Speriat, Manuel Comnenul incheia, la rindul lui, un tratat cu sultanul din Iconium. Aceasta explica de ce imparatul bizantin nu mai putea sa-1 ajute pe Conrad al Ill-lea, iar aparitia francezilor 1-a pus intr-o si mai grea incurcatura. Mai intii, a refuzat sa-i primeasca pe cruciati in Constantinopol, lasindu-i expusi atacurilor cumanilor, pecenegilor si turcilor deveniti auxiliari ai Bizantului.

Cunoscuta diplomatic bizantina bazata pe principiul divide et imptra o impiedica sa ramina in tabara crestina. Interesele imperiului erau mai presus decit religia. Din aceasta pricina cruciatii francezi au avut mult de suferit. Din

38 Kohlrausch, Histoire d Allemagne, vol.I, Paris,1838, pag.397-398. Pentru tactica militara sergiucida:R.C. Small, Crusading warfare 1097-1193, Cambridge, 1976, pag.75-83.

38

nou pierderi in oameni au micsorat efectivul armatei. In sfirsit, Manuel Comnenul a acceptat sa trateze cu regele Frantei cu conditia sa depuna jura-mint de vasalitate fata de imparat, la fel ca si primii cruciati. Dar aceia nu erau regi, deci cererea lui Manuel parea imposibil de satisfacut. In tabara franceza, spiritele erau agitate. Episcopul de Langres a strigat sub zidurile Constantinopolului: ,,Acest principe detine bunurile bisericii si alte bunuri pe care tatal sau Ioan Comnenul le-a dobindit pe nedrept si iata, el isi arunca ochii asupra altor lucruri pe care tatal sau le jinduia; el a smuls deja un omagiu de la principele Antiohiei si, punind altar peste altar, a asezat in oras pe patriarhul grec pentru a umili pe patriarhul Petru roman. Hotariti daca trebuie sa te increzi in acest om, in miinile caruia nici crucea lui Cristos nu este in siguranta"39. Cronicarul relata mai departe ca episcopul i-a indemnat pe cruciati la cucerirea Constantinopolului. El a aratat ca zidurile in unele locuri erau in ruina, orasul nu era nici pe departe intarit cum se pretindea; daca i se taia aprovizionarea cu apa, capitularea era sigura — spunea episcopul — caci, dupii parerea lui, poporul grec era prea lenes ca sa opuna vreo rezistenta. Pentru a-i intarita pe francezi, episcopul mai adauga ca locuitorii Constantinopolului nu sint crestini decit cu numele, de aceea ei nu sustin cruciada, tot efortul si suferintele indurate de francezi in toate aceste luni de calatorie vor ramine fara nici un rezultat, daca nu-i urmeaza indemnul.

In realitate, episcopul de Langres se bizuia pe flota siciliana a lui Roger., pe care o stia pe aproape si pe o colaborare cu aceasta. Avea nevoie doar de asentimentul cruciatilor. Daca cucerirea Constantinopolului a fost aminata pentru o alta cruciada, aceasta s-a datorat regelui Frantei care nu a venit s-a renunte la planul de recucerire a Edessei si la gloria ce i-ar fi revenit in cazui unei victorii. Armata franceza era istovita, imputinata numeric, oricine putea sa-si dea seama ca ea nu ar fi putut sustine doua razboaie grele, unul cu bizantinii, altul cu turcii. De aceea, Ludovic al VH-lea a acceptat sa depuna juramint de vasalitate fata de Manuel Comnenul. Imparatul, bucuros sa-i vada pe cruciati plecati, i-a transportat in Asia Mica. Proviziile date au fost insuficiente, iar altele nu au mai sosit. Curind cruciatii au inceput sa sufere de foame, cu atit mai mult cu cit pe unde trecuse Conrad cu oastea sa totul fusese pustiit. Satele erau depopulate, nu se gasea nici de ale gunii, nici animale de transport, iar in orase nu erau primiti. Intr-un tirziu, francezi: s-au intilnit cu resturile armatei germane, dar Conrad nu mai voia sa continue campania. El a hotarit sa-si lase luptatorii sub comanda lui Ludovic al VII-lea si cu o escorta mica sa se intoarca la Constantinopol, unde sa ii imbarce pe mare si sa-si continue drumul pina la 39 Text redat de J. Prawer, op. cit., pag. 370-371.

39

lerusalim. Aici avea sa viziteze ,,locurile sfinte" ca simplu penitent, nu ca un imparat cruciat.

Francezii, dupa un mars obositor, intrerupt de mai multe ori de atacurile turcilor, au ajuns, in cele din urma, la riul Meandru40. Pe malul opus se aflau musulmanii asezati in linie de bataie. Prin apropiere nici un Ioc de trecere. Cruciatii, in frunte cu regele Frantei, s-au aruncat in apa, au trecut inot riul si, cu un curaj neinchipuit, dat de situatia disperata in care se aflau., ei au sustinut lupta, reusind sa imprastie inamicul. Victorie insa efemera. Turcii, potrivit tacticii lor, se retrasesera pentru ca, ascunsi, sa-i poata urmari pas cu pas pe cruciati. Citeva zile acestia s-au odihnit netulburati in valea racoroasa a Meandrului, dupa care intreaga armata s-a angajat in trecerea muntilor spre Pamphilia. Acesta a fost momentul ales de turci ca sa atace. Luati prin surprindere, avangarda a fost despartita de ariegarda. De pe culme, turcii s-au aruncat asupra acesteia din urma, oameni si animale rostogolindu-se prin ripi.

In deruta generala, Ludovic al VII-lea s-a desprins de ai sai. Mai multi turci il urmaresc si o lupta inegala se angajeaza. Ludovic parcaza loviturile, se retrage si sprinten sare intr-un copac, zarit la mica distanta. De sus se apara ca dintr-un foisor. Pe un turc il atinge cu sabia, alti doi sint respins: cu picioarele, un al patrulea este oprit cu scutul. Scena demna de eroii lui Roland. Satui sa tot incerce sa se catere dupa indaratnicul dusman, turcii. nebanuind ca au o prada pretioasa la indemina, pe insusi regele Frantei, se departeaza lasindu-l pe Ludovic sa-si petreaca noaptea in copac. La adapos-tul intunericului, regele se furiseaza spre cimpie, intilneste un cal ramas fara stapin, se arunca in sa si, din nou calare, rataceste pe poteci pina spre dimineata, cind isi regaseste oamenii care, speriati, se intrebau unde poate fi. Daca lucrurile s-au petrecut asa sau nu, daca este o simpla infloritura a cronicarului sau justificarea data de rege absentei sale, este greu de spus. Oricum, acesta a fost singurul act de bravura, consemnat, al regelui Frantei. De aici cruciatii, ocolind dusmanii, se vor duce la Antiohia, unde cruciada se va dizolva din vina lui Ludovic al VII-lea si a reginei Eleonora.

In acea vreme, in Antiohia guverna principele Rayond de Poitiers, o ruda a Eleonorei de Aquitania, senior inca tinar, care adoptase la curtea sa obiceiurile si rafinamentul galanteriei cavaleresti. El a facut cruciatilor o primire in cerate dintre cele mai stralucitoare, intrecindu-se in manifestari de respect si stima fata de un monarh care venea de asa de departe sa-si viziteze rudele, fiii sau urmasii fostilor vasali. Serbarile date in cinstea perechii regale s-au tinut lant timp de mai multe luni, de ele bucurindu-se in special regina. Faptul a trezit banuiala si

40 Campania franceza: v.Anguetil, op., cit. Pag. 243-245.40

gelozia sotului. Se soptea ca Eleonora acorda favoruri unui turc, pe nume Saladin, iar principele Raymond, vrajit de gratia si inteligenta ei, cu toate ca ii era unchi, se purta fata de ea cu inflacararea unui indragostit, lucru ce nu parea deloc sa o stinghereasca pe regina. Intr-o noapte, dupa o cearta intre soti, regele furios, fara sa mai tina seama de regulile ospitalitatii, riscind sa dea curs clevetirilor, a scos-o cu forta pe Eleonora din palatul lui Raymond, fara ca acesta sa indrazneasca sa se opuna hotaririi regale; si-a adunat in graba cruciatii al caror numar scadea mereu, si au plecat cu totii spre lerusalim. In oras au intrat ca simpli pelerini. Penitenta regelui si a reginei la Sfintul Mormint, dupa intreaga aventura petrecuta, lasa o impresie de-a dreptul penibila. Cei doi soti nu se impacasera inca.

Intre timp, sosise si imparatul Conarad la lerusalim. Cei doi monarhi pentru a nu face cale intoarsa fara a fi incercat o ultima actiune cruciata, au hotarit sa asedieze Damascul, o actiune pripita, soldata cu un esec total. Dupa doi ani de absenta, regele Ludovic al Vll-lea si imparatul Conrad al Ill-lea reveneau in tara, gloria lor fiind atit cit putea sa le-o confere o expeditie esuata. Drumul ales la intoarcere a fost pe mare. Oastea nu mai era numeroasa, puteau sa se imbarce pe corabii, apoi nici nu trebuia sa plece toti odata. Conrad s-a imbarcat la Acra la inceputul lui septembrie 1148, Ludovic al Vll-lea abia in vara anului viitor. In timp ce Conrad al Ill-lea ajungea in sudul Germaniei si se indrepta spre Bamberg unde avea sa si moara. In 1152, Ludovic al Vll-lea si Eleonora, dupa un popas la Roma, isi reluau mesajul la curtea din Aquitania. Fusese nevoie de interventia papei pentru ca cei doi soti sa se impace. Dar intimplarile din timpul cruciadei ii indepartasera pentru totdeauna. Divortul fusese aminat, nu inlaturat. Cruciada si devotiunea la Sfintul Mormint nu adusesera regelui France nici macar linistea sufleteasca si pacea caminului, iar urmarile politice nu vor intirzia sa se vada.

Cruciada a Ill-a

Cruciada a Il-a a dovedit lumii musulmane cit de putin erau pregatite armatele occidentale sa sustina lupta. Constatarea nu putea decit sa incurajeze djihad-ul. Contraofensiva, inceputa de Zengi, a fost continuata intre anii 1146—1173, cu si mai multa forta, de catre fiul sau, Nur-Al-Din, vestit pentru fanatismul sau religios, fapt ce-l facea pe istoricul R. Grousset sa-l numeasca ,,un adevarat Ludovic eel Pios musulman".

Nur-Al-Din, la preluarea puterii, a proclamat djihad-ul contra cruciatilor singurul ideal al vietii sale. Mostenirea parinteasca il indreptatea sa creada ca il va si infaptui. Unificarea politica a Siriei musulmane era aproape savirsita. Alepul devenise centrul acestui stat, pe cale de centralizare, Dainajcu.l si Mosul

41

erau acum legate de Alep, emirii si beii din vecinatate, la rindul lor, erau dispusi sa se alature politicii lui Nur-Al-Din. Dar nici regatul lerusalim nu era lipsit de forta. Sub guvernarea abila a lui Balduin al Ill-lea (1143—1162), statul incheiase aliante avantajoase, regele ajunsese la o intelegere cu vasalii sai.

Balduin al Ill-lea a inlaturat cu inderninare rivalitatea Bizanului, casatorindu-se cu o ruda a bazileului, Theodora Comnena. Bun militar Balduin al Ill-lea salvase Antiohia in 1149 de trupele lui Nur-Al-Din. Interventie prompta, si hotaritoare, caci Raymond de Poitiers, principele, fusese omorit in lupta. Dupa incoronarea sa, survenita in anul 1152, cu prestigiul sporit, Balduin s-a proclamat regent in Antiohia si Tripoli, a refacut alianta cu Damascul si, profitind de situatia subreda a Fatimizilor din Egipt, a ocupat Gaza, in vederea unei inaintari spre Ascalon.

Lui Nur-Al-Din, in fata aliantei cruciato-damaschine, nu-i raminea, pentru a iesi din strimtoare, decit o colaborare cu Fatimizii, a doua cunoscuta dintre siiti si suniti (prima avusese loc in 1118 intre sunitii din Damasc si siiti din Cairo). Rezultatul a fost cucerirea Damascului de catre turcii zengisti si desprinderea lui din alianta cu cruciatii. Totusi Balduin raminea puternic. Nur-Al-Din, pentru a cistiga timp, a incheiat o intelegere cu regele lerusalimului prin care se stabilea ca musulmanii turci si arabi sa-si poata paste liber turmele pina la izvoarele lordanului si in alte parti stabilite de comun acord. Regele nu a respectat insa tratatul si acesta a fost un motiv suficient pentru a se declansa razboiul dintre Nur-Al-Dinsi Balduin al Ill-lea, un djihad lung de 30 de ani (1157—1187) cu pierderi mari in vieti omenesti, un razboi in care, cind musulmanii, cind crestinii erau masacrati pe rind. Balduin al Ill-lea murea (1162), lasind locul lui Amaury I (1162—1174) sa continue lupta si alianta cu Bizantul, casatorindu-se cu Maria Comnena. Nici lui Nur-Al-Din nu i-a fost dat sa vada crezul vietii sale implinit. Succesul djiliad-ului s-a datorat unui general al sau de origine kurda, Salah-Al-Din, intrat in istorie cu numele de Saladin41.

Saladin a fost trimis de Nur-Al-Din sa dea ajutor Egiptului fatimid, in baza aliantei incheiate, inipotriva cruciatilor. Criza politica interna din Egipt i-a permis lui Saladin sa-si insuseasca puterea (1173—1193), fara a cere cuiva asentimentul. Personalitate complexa, energic, viteaz, abil politician, om de cultura, musulman fecvent, fara a ajunge la bigotism sau fanatism, Saladin avea unite in persoana sa toate calitatile luptatorului. El a fost omul de care lumea musulmana avea nevoie. Pe buna dreptate, istoricii atit musuimani, cit si crestini l-au numarat printre cei mai mari conducatori ai Islaniului. Intemeietor al dinastiei ayubide, Saladin a pacificat, mai intii, Egiptul, a impus ordinea in tara, 41 Ofensiva lui Saladin: v.P.M.Holt, op. cit. Pag. 50 si urm. V.si relatarea lui Baha Ad-Din, in F.Gabrieli, op. cit. Pag. 128 si urm.

42

dind legi drepte, dar si introducind pedepse'deosebit de crude pentru cine nu le respecta.

Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur-Al-Din (mai 1174) si a lui Amaury I (iulie 1174). Dezordini in ambele tabere au insotit incetarea din viata a celor doi conducatori. Beii locali si emirii nu voiau sa-1 recunoasca pe fiul lui Nur-Al-Din, inca un copil, ca succesor de drept al tatalui sau. Saladin s-a oferit sa-i vina in ajutor. El a intrat in Siria, a ocupat Damascul, Emessa, Hama, Baalbek, dar in loc sa le cedeze protejatului sau, asa cum era de asteptat, el a pastrat toate cuceririle facute pentru sine si, la fel ca in Egipt, nu a cerut avizul nimanui pentru ceea ce, de fapt, era o uzurpare. In fata emirilor buimaciti, dreptul sabiei, al fortei, era sinsurul care dicta, el singur impunea respect. Califul din Bagdad, care teoretic era in masura sa judece situatia, prefera aliati de nadejde, nu conducatori slabi la cheremul unor razvratiti. De aceea el 1-a recunoscut pe puternicul Saladin suveran al Siriei, Yemenului, Egiptului si, ca sa-i provoace ambitia si sultan al Palestine!. Asa au inceput ostilitatile dintre Saladin si cruciaţi in vara anului 1177.

O interventie militara in regatul lerusalimului nici nu era grea. Dupa moartea lui Amaury I, tronul fusese ocupat de fiul acestuia, Balduin al IV-lea. (1174—1185), un copil de 13 ani atins de lepra. Puterea in stat era disputata de baroni, de aici nenumaratele conflicte, agravate si de faptul ca regele, neputindu-se casatori, trebuia ales un succesor la tron si aceasta cit mai grabnic, deoarece boala avansa cu fiecare an. Saladin profita si intre anii 1177—1179 au avut loc atacuri repetate la granitele regatului, respinse defiecare data de cruciati gratie, mai ales, ajutorului militar dat de contele de Tripoli, Raymond al Ill-lea. Drept multumire, Balduin al IV-lea avea sa-l desemneze prin testament rege al Icrusalimului, stirnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil casatorit cu sora regelui, Sibilla, si prin urmare indreptatit si el sa-i urmeze nefericitului Balduin la tron.

Anul 1179 a marcat prima mare victorie a lui Saladin asupra cruciatilor, obtinuta in urma bataliei de la Marj Ayun. Mii de cruciati pedestri, loviti de sabiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, in timp ce cavalerii care cum puteau, scapau cu fuga. De acum drumul lui Saladin era deschis spre lerusalim si Antiohia, unde principele Boemund al Ill-lea se afla sub totala influenta, a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu iipsea decit pretextul. El s-a ivit in luptele pentru tron, care s-au deschis intre cei doi pretendenti, dupa moartea lui Balduin al IV-lea, cind Raymond al Ill-lea, fara sa se gindeasca la urmari, a cerut ajutorul lui Saladia impotriva rivalului sau Guy de Lusignan.

43

Anarhia din regat nu odata adusese prejudicii musulmanilor, acestia fiind, cu precadere, victimele feudalilor razvratiti. Ultima picatura au constituit-o atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Cha-tillon, asupra caravanelor egiptene in drum spre Mecca, ceea ce insemna o incalcare grava a intelegerii incheiata de Raymond cu Saladin. Acestea se petreceau in anul 1187, dupa ce opera de unificare musulmana fusese infaptuita de catre Saladin. Siria fusese concentrata in jurul Alepului, Egiptul in jurul orasului Cairo, in timp ce statelor cruciate nu le mai ramasese decit o fisie ingusta de-a lungul tarmului. Saladin primise titlul de Al-Nasir (Apa-ratorul) de la califul din Bagdad si cu el avea sa intre in istorie. In aceasta calitate, el a reluat ofensiva asupra lerusalimului in anul 1187 si nu ca arbitru al conflictului dintre Raymond al Ill-lea si Guy de Lusignan, desi regentul apelase la el in acest scop.

Intr-o relatare din secolul XIV, apartinind lui Al-Safadi42, se precizeaza ca razboiul pornit de Saladin a avut o singura cauza: incalcarea de catre cruciati a conventiei cu musulmanii privind trecerea convoaielor de pelerini si negustori spre Mecca. Informatia, desi tirzie, este pe deplin veridica. Ea prelua stirile mai vechi care aratau ca Saladin insusi dorise mult sa viziteze orasul profetului, dar nu indraznise sa o faca. Cruciatii deturnasera drumul pe valea Nilului pina la Ous ('Egiptul superior), de unde pelerinii trebuiau sa strabata desertul, printr-o regiune deosebit de anevoioasa pina la Aydhab, port la Marea Rosie, iar de aici, mergind de-a lungul coastei, ajungeau la Mecca. Drum lung, plin de riscuri, de aceea intelegerea cu cruciatii de a fi lasati sa mearga pe vechiul drum, prin Darnasc, era deosebit de importanta pentru musulmani, iar nerespectarea ei a fost considerata un prejudiciu grav adus religiei. Vinovatul principal aparea seniorul. Kerakului, Renaud de Chatillon, ,,cel mai rau dintre franci, un diavol si un tradator", scria Al-Safadi43.Ca si cum atacul asupra caravanelor nu ar fost suficient, Renaud se mai facea vinovat de a fi refuzat in mod sistematic sa plateasca lui Saladin despagubire pentru prada luata de la musulmani. In aceste conditii sultanul s-a vazut dezlegat de conventia incheiata cu Raymond al Ill-lea, cu atit mai mult cu cit Guy de Lusignan reusise in 1186 sa se incoroneze rege si era de asteptat ca el nu va continua politica regentului.

Asadar, Saladin, sigur de forta si capacitatea sa militara, a deschis ostilitatile, ca totdeauna surprinzindu-si adversarul prin bruschetea atacului. Cu o oaste numeroasa egipteana, el a patruns pe teritoriul cruciatilor, fara a le da timp sa se dezmeticeasca, a inaintat, fara sa intimpine prea multa rezistenta, pina la lacul Tiberiada si aici si-a asezat tabara de lupta. Primul lui gind a fost sa

42 P.M.Holt, op.cit. pag. 57.43 Ibidem,v. Si R.C.Small. op.cit.pag.148-151, care considera ca, dimpotriva, Saladin l-a provocat pe Renaud de Chatillon.

44

atace orasul cu acelasi nume. Zidurile de incinta au tost distruse, casele incendiate si o lupta inegala s-a angajat cu garnizoana din cetate, unde se adapostise o parte din locuitori. In tot acest timp, regele se afla la Acra. Aici convocase pe toti baronii, pe marele magistru al ordinului templierilor si reprezentanti ai ordinului ospitalierilor pentru a tine un consiliu de razboi. Vestea a venit pe neasteptate despre cele ce se petreceau la Tiberiada si pe data cei prezenti au hotarit sa vina in ajutorul orasului. Se spune ca toti francii din Acra au raspuns la apelul regeiui, nici un barbat adult nu a ramas in interiorul cetatii, astfel incit armata strinsa in pripa numara 80 200 luptatori calare si pedestri, dublu fata de oastea musulmana. Cruciatii au ajuns insa prea tirziu in fata Tiberiadei. Musulmanii ocupasera pozitiile cele mai avantajoase. Asezati pe malul lacului, ei taiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apa si aceasta in plina caldura a lunii iulie. Cruciatii nu se mai puteau intoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerica, de aceea au ramas pe loc acceptind lupta, pe care o doreau cit mai curind deschisa. Dar se inselau. Tactica lui Saladin consta tocmai in epuizarea nervoasa si fizica a adversarului.

Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mari pirjolul, sultanul a poruncit sa se incendieze culturile de pe cimpia din jur. Zilele de joi si vineri francii le-au petrecut inconjurati de musulmani si flacari, fara un strop de apa pentru a-si potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface fortele cailor, care a treia zi, rapusi de fierbinteala, se culcau la pamint. Citeva incercari ale cruciatilor de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de razboinicii lui Saladin. Soarele arunca vapai asupra cavalerilor imbracati In fier — spune cronicarul arab Al-Imad , flacarile se intindeau, amenintind oameni si animale. Singurul refugiu, inaltimea de la Hattin; spre ea cruciatii s-au indreptat in a patra zi, cea de simbata. Atunci, Saladin s-a hotarit sa atace cu calaretii si pedestrii sai odihniti, care timp de mai multe zile se bucurasera de racoarea binefacatoare a apei. Descrierea luptei lasata de cronicari se aseamana cu un cosmar din care memoria amortita inregistreaza scene infricosatoare, de oameni urlind rostogolindu-se in flacari, in timp ce sabii minuite de miini nevazute ii astepta nemiloase pentru a-i sfirteca. Francii ingroziti, parasindu-si caii, se catarau pe dealul de la Hattin cu focul urcind dupa ei, incercuiti din toate partile de musulmani. Av-eau de ales intre a muri de foame sau de fier. Multi au fost facuti prizonieri, printre ei numarindu-se regele lerusalimului, Guy de Lusignan, fratele sau, Geoffrey, seniorul Kerakului, Rcnaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut si Sidon, Gerard de Ridetord, marele magistru al templierilor, impreuna cu numerosi ostasi de ai sai, precum si multi calugari ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, impodobita cu rubine, a fost data ca trofeu sultanului.

45

Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, inscrisa. cu litere desinge in cronica djihad-ului. In fata cortului sau, special amenajat, calare pe un cal alb, privea in zare traind din plin betia victoriei. La vederea convoiului de prizonieri, el a descalecat pentru a aduce multumire lui Alah. S-a prosternat cu fata la pamint, a sarutat tarina, apoi a ridicat miinile si privirea spre cer, a rostit cuvinte din Coran. Odata acest mic ritual sfirsit, Saladin a intrat in cortul bogat impodobit cu matasuri si s-a aşezat pe un tron improvizat. Au fost introdusi prizonierii. Cu capul gol, hainele in dezordine, livizi, lipsiti de vlaga, clatinindu-se, abia se tineau pe picioare. Sultanul a observat privirea ratacita a regelui, mistuit de sete, chinuit de temeri de tot felul, stapinit de dorinta ca sfirsitul sa-i fie cit mai grabnic. De indata, el a poruncit sa i se dea o cupa cu apa cu gheata si i-a facut semn sa se aseze. Regele a sorbit cu lacomie citeva inghitituri, dupa care dintr-o pornire fireasca, omeneasca, a intins cupa si seniorului de Kerak, aflat alaturi, insetat ca si el. Atunci sultanul cu un gest furies l-a oprit rastindu-se: ,,Nu ti-am ingaduit sa-i dai si lui sa bea". Apoi intorcindu-se spre Renaud de Chatillon a adaugat: ,,tradatorule si ticalosule, ai jurat credinta si ti-ai calcat juramintul 44. In culmea miniei sultanul s-a ridicat si l-a izbit cu sabia, cu atita putere, incit i-a despicat umarul. Renaud s-a prabusit. Mamelucii (razboinici cu statut de sclavi) din garda sultanului au tabarit asupra nefericitului senior si cu lovituri de sabie 1-au ucis sub ochii ingroziti ai prizonierilor. In decurs de mai putin de o ora Saladin isi aratase cele doua fete: omenia si generozitatea, cruzimea si neinduplecarea fata de dusman. Amindoua faceau parte din procedeele de guvernare ale temutului conducator. Regelui si citorva nobili de seama li s-a daruit viata si au fost condusi la Damasc, unde li s-a acordat un tratament princiar. Cit ce priveste restul prizonierilor, ei au fost pusi in fata alternativei: sau imbratiseaza Islamul sau moartea. Hotarirea nestramutata a sultanului nu a fost mai putin cruda caci, o problema de constiinta atit de grava pentru mentalitatea de atunci, a facut ca multi sa prefere sa sfirseasca sub securea calaului. Printre ei se aflau in numar mare templieri, ospitalieri si insusi marele magistru al ordinului templierilor. Populatia civila din orasul Tiberiada, cucerit de turci, nu a avut nici ea o soarta mai buna. Atit barbatii, cit si femeile si copiii au fost vinduti ca sclavi, printre ei aflindu-se multi franci, care saraci in Europa visasera sa se imbogateasca in ,,tara sfinta". Cruda ironie a soartei, plina de invataminte pentru viitor.

Victoria de la Hattin a fost consemnata de cronicarii musulmani cu litere de aur in scrierile lor. Sultanul Saladin devenea un erou al djihad-ului, a carui imagine va starui peste veacuri. Forta sa militara si politica il facusera nu numai sa cistige o batalie, ci sa inaugureze schimbarea raportului de forte in Orientul 44 P.M.Holt,op.,cit.,pag.58.Despre lupta de la Hattin v. Comentariul lui R.C. Small, op., cit., pag.189-197 si relatarea lui Ibn Al-Athir, in F.Gabrieli, op. cit. Pag.147-152.

46

Mijlociu. Marele dezastru suferit de armata cruciata a marcat sfirsitul colonizarii militare europene in Siria. Ofensiva turca va fi de acum incolo in plina actiune.

Dupa Hattin, sultanul a pornit la cucerirea oraselor porturi, plan strategic bine gindit, caci asa lerusalimul era lasat fara posibilitatea de a primi vreun ajutor din afara. Acra s-a predat la 10 iulie 1187, a urmat asaltul si cucerirea Jaffei, in ultima saptamina a lunii iulie cadea si Beirutul in mainile sultanului. O rezistenta mai indelungata a opus orasul Ascalon, dar si acesta era silit sa capituleze in luna septembrie a aceluiasi an. In sfirsit, venise rindul lerusalimului. Aici apararea ramasese pe seama orasenilor si a putinilor baroni scapati din dezastrul de la Hattin, condusi de Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel, incit, rezistenta nu putea fi de durata.

Dupa mai multe saptamini de grele lupte si pierderi numeroase in oameni, patriarhul a incercat sa salveze ce se mai putea salva, predand orasul lui Saladin in anumite conditii. Turcii, indarjiti, cereau razbunarea singelui musulman varsat in 1099. Insusi Saladin se pare ca a spus: ,,De ce m-as purta eu fata de voi altfel decit s-au comportat parintii vostri fata de musulmanii din lerusalim, pe care i-ati masacrat sau i-ati dus in captivitate in anul 477 al Hegirei?".45 Dar intelepciunea, calitatea de baza a sultanului, a inabusit resentimentul. El a inteles ca este mai avantajos pentru el sa primeasca o rascumparare baneasca din partea locuitorilor crestini, si mai prudent sa nu continuie varsarea de singe, de aceea a acceptat sa poarte tratative cu Balian. Intelegerea la care au ajuns dupa. mai rnulte negocieri a fost ca populatia crestina sa paraseasca orasul platind, cei bogati, 10 monede aur bizantin pentru un barbat, 5 monede aur bizantin pentru o ferneie, o moneda pentru un copil. Pentru populatia saraca, numarind 20 000 de sufiete, Saladin a cerut reprezentantilor orasului sa plateasca suma globala. de 100 000 monede aur bizantin, ceea ce insemna 5 monede de persoana, indiferent daca. era barbat, femeie sau copil. Ordinele calugaresti au platit pentru membrii lor si nu au mai avut bani si pentru alti coreligionari, mai ales ca numarnl acestora era atit de mare. In aceeasi situatie s-au aflat conducatorii oraselor. Din nou s-au purtat tratative si Saladin a acceptat sa reduca pretul rascumpararii la 4 monede de persoana un barbat putând fi inlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar si asa nu s-a putut stringe decit suma necesara pentru 7 500 de persoane adulte, restul crestinilor, cu mici exceptii, au fost transformati in sclavi. Cei plecati au gasit refugiu in orasele Tripoli, Tyr, sau Antiohia, unii s-au repatriat, altii, insa, dintre cei fara bani, au pierit peregrinând dintr-un loc in altul, sau au acceptat de bunavoie sa intre in robie.46

45 I. Grămadă, op. cit., p.20046 St. Runciman, op. cit., vol. II. p. 464-465

47

Tratamentul nu a fost acelasi pentru toti. De o deosebita atentie s-a bucurat vaduva regelui Amaury I, Maria Comnena, careia, fara sa i se ceara ceva in schimb, i s-a dat invoire si escorta pentru ca, impreuna cu femeile sale, sa paraseasca orasul nesuparata de nimeni si sa se refugieze la Tripoli. Nu numai faptul ca Maria se inrudea cu imparatul bizantin a determinat gestul cavaleresc al lui Saladin. Sultanul respecta institutia regalitatii, in general, dovadă purtarea lui anterioara fata de Guy de Lusignan sau salvconductul dat Sibillei, fosta regina a lerusalimului, sotia lui Guy de Lusignan, aflata in una din manastirile din oras, de a parasi cetatea luând cu ea toate bogatiile in aur si pietre scumpe pe care le avea. Nici mormintele regilor lerusalimului din biserica Sfintului Mormint nu a permis sa fie profanate, dupa cum presupusul mormint al lui Cristos a fost lasat intact. Fie tact politic, sau inclinare fireasca, Saladin odata victorios era gata sa fie marinimos. Patriarhul lerusalimului, cu voia sultanului, parasea si el orasul, luând cu sine tezaurul bisericilor crestine de care Saladin nu s-a atins, desi el ar fi insemnat o captura importanta, iar preceptele Coranului il indemnau sa o faca.

O manifestare de fanatism religios ar fi fost de prisos. Singura infaptuita a fost dictata de bucuria triumfului cind trupele musulmane au intrat in lerusalim. Era intr-o vineri, ziua sfinta a musulmanilor. Atunci, mai multi luptatori s-au urcat pe cupola Templului Stâncii, transformat de cruciati in biserica crestina, au smuls crucea mare de aur si au aruncat-o la pamint. Un strigat ţâşnise din piepturile musulmanilor si crestinilor deopotriva, la primii de bucurie la ceilalti de disperare. Saladin era de fata, el incuviintase actul, dar, in aeelasi tirnp, interzicea ca altele asemanatoare, dătătoare de excese, sa se produca. Visul lui de aur fusese implinit.

Dupa 88 de ani, regatul latin se prabusise, iar lerusalimul revenea in mâinile turcilor. Cursese destul singe pentru ca acest crez sa se implineasca, acum in ,,orasul sfint", redevenit mahomedan, se reinstituia pacea si ordinea. Moscheele au fost refacute. Templul Stincii redevenea moscheea Sakhra. Moscheea Aksa era placata din nou cu marmura alb-verzuie, lucrata in maniera bizantina; era ornata cu inscriptii din Coran, in ea instalându-se marele an von, sculptat cu o maiestrie deosebita de mesterii din Alep, inca din timpul si la porunca inaintasului lui Saladin, Nur-Al-Din. Aici in Aksa era instalat din nou un imam, Molhi-Al-Din, fiul unui cadiu din Damasc, care avea sa oficieze de acum inainte siujbele de vinerea in prezenta lui Saladin, cind sultanul aflat in cetate voia sa-si guste din plin victoria sau sa mediteze la viitoarele cuceriri.47

47 P. M. Holt, op. cit., p. 60 urm.48

Din fostele stapiniri cruciate doar Tyr, Tripoli si Antiohia mai ramasesera in mâinile francilor, iar de rezistenta lor in fata turcilor a depins, in mare parte, declansarea si desfasurarea celei de-a treia cruciade. In momentul cel mai critic, un grup de pelerini, condusi de marchizul Conrad de Mont-ferrat, sosisera, tocmai la timp, ca sa vina in ajutorul principelui Antiohiei, Raymond al IV-lea, incit cetatea, desi incercuita de trupele lui Saladin, a putut sa tina piept dusmanului si pina sa mai intreprinda Saladin ceva, un nou val de cruciati soseau in ,,pamintul fagaduintei".

Vestea caderii lerusalimului si a celei mai mari parti din regatul latin in mâinile turcilor a produs o vie emotie in toata Europa. De aproape o -suta de ani, ideea ca lerusalimul era pamint crestin, ca oricine voia, putea sa se duca si sa se stabileasca acolo prinsese. Papalitatea faurea noi planuri de colonizare, cind, deodata, ca un castel cladit pe nisip, regatul lerusalim se prabusise. Se spune ca papa Urban al Ill-lea, de suparare, a murit. Succesorul sau, Grigore al VIII-lea, pus in situatia de a intreprinde ceva, a proclamat o noua cruciada, adresindu-se principilor din Europa catolica, dar dupa doua luni Grigore murea, incit sarcina de a organiza cruciada a revenit energicului papa Clement al Ill-lea. In aceasta actiune, el a fost sprijinit de toti templierii si ospitalierii din Europa, care au si mobilizat o prima armata, gata de imbarcare, in primavara anului 1188.

Propovaduitorul celei de-a Ill-a cruciade a fost un anume Foulque, preot din Neuilly (pe Marna), care a jucat, cel putin in Franta, acelasi rol ca Petre Pustnicul, ba poate ceva mai mult, avind in vedere conditiile specifice ale sfirsitului secolului XII.48 Criza economica trecuse in Europa occidentala, lasind locul unei renasteri insotita de prefaceri sociale dintre cele mai importante. Taranimea se inscrisese intr-un proces de emancipare, datorat dezvoltarii tehnice si infloririi economiei rurale. Ea nu era dornica sa mai participe la o expeditie nesigura, sa se hazardeze intr-o lume necunoscuta, despre ale carei vitregii se povesteau acum tot felul de lucruri de catre cei care scapasera cu viata din urgia din 1187 si reusisera sa revina in locurile de origine ale parintilor lor. Aceasta taranime, care cauta forme proprii de organizare pentru a se impune nobilimii, trebuia convinsa de necesitatea cruciadei, lucru deloc usor, de aceea caracteristica cruciadei a III-a a fost tocmai participarea putin numerica a maselor populare.

Foulque de Neuilly a mai avut un obstacol de invins, acela de a determina la o actiune comuna pe cei doi regi, al Frantei si al Angliei, aflati in conflict, este vorba de Filip al II-lea August si Richard Inima de Leu. De data aceasta

48 L.P. Anguetil, op. cit., p. 254-25649

succesul lui Foulque a fost deplin. La reusita a contribuit situatia politica a celor doua tari care impingea pe regii lor la o cruciada, o expeditie, menita, in cazul unui succes, sa consolideze pozitia si a unuia si a celuilalt pe plan intern si extern si, in orice caz, sa indeparteze pentru o vreme razboiul dintre cele doua regate, care se prelungea la frontiera franceza de mai multi ani, fara ca soarta lui definitiva sa se intrezareasca.

In Franta, procesul de centralizare progresase in vremea iui Filip al II-lea August. Nobilii tulbulenti fusesera redusi la tacere, din nou ordonantele regale aveau putere de lege pe tot cuprinsul regatului.49 O cruciada care ar fi indepartat nobilimea de tara o perioada mai indelungata ar fi consolidat politica regala de pace in interior si ar fi facut din rege exponentul dorintei maselor care incepusera sa se organizeze in confrerii ale pacii, ca, de pildă, cea condusa de padurarul Durand din Puy-en-Velay (1186). Era timpul ca regele sa intervina printr-o actiune de amploare, care sa impiedice alunecarea acestor confrerii spre erezie si dezordini.

Regele Frantei nu putea intreprinde nimic atit timp cit puternicul sau vasal, regele Angliei, detinea posesiuni numeroase in Franta (Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania), posesiuni pe care cauta sa si le sporeasca prin orice mijloc, acesta fiind un motiv de conflicte mereu nascinde, cum era si cel declansat in vremea lui Filip al Il-lea. El fusese generat de conventia de logodna incheiata de Henric al Il-lea Plantagenetul, regele Angliei, inca in 1167 pentru fiul sau nevirstnic, Richard, cu sora lui Filip al, Il-lea, Alice, un copil de doi ani. Ca zestre Henric cerea, pe linga o suma de bani, intreg comitatul Vexin, taiat in doua de granita de nord dintre posesiunile franceze si engleze. Inaintasul lui Filip August, nestatornicul si usor influentabilul Ludovic al VII-lea, tatal Alicei, si Henric al Il-lea se invoisera in numele celor doi copii. La mijloc era intriga Eleonorei de Aquitania, reca-satorita cu Henric al Il-lea. Ambitioasa regina reusea, astfel, sa-l pagubeasca a doua oara pe Ludovic al VII-lea, fostul ei sot. Prima data, dupa divortul de regele Frantei si casatoria cu Henric Plantagenetul adusese in sânul coroanei engleze intinsa si bogata provincie Aquitania, acum voia pentru fiul ei preferat, Richard, un comitat in nord. Dupa obiceiul vremii, printesa a fost luata din caminul parintesc si dusa la curtea Angliei pentru a fi crescuta si educata. Anii trecusera, Alice implinise 19 ani, dar casatoria dintre cei doi logodnici nu avusese loc. Richard se certase cu tatal sau si sprijinit de Eleonora de Aquitania, impreuna cu fratii sai, urzeau un complot impotriva batrinului rege. Filip, pentru care conventia tatalui insemnase

49 F. Lot, R. Fawtier, Historie des institutions francaises au Moyent Age, vol II, Parisd, 1958, p 110-111; ch. Petit-Dutailles, La monarchie feudale en France et en Angleterre; X-XIII siecles, Paris, 1933, p.118-120.

50

prilej de noi necazuri, profita de certurile de familie si declara razboi Angliei in 1186.

Proclamarea cruciadei in 1187 ii gasea pe cei doi regi in mijlocul ostilitatilor. O expeditie in Siria la amploarea la care fusese proiectata nu se putea face fara participarea lor, de aceea, staruintele papei s-au indreptat spre a-i impaca. In 1189, Filip al Il-lea August si Henric al Il-lea semnau un acord si luau primele masuri pentru a pune pe picioare o armata in stare sa sustina o lupta in Orient, o armata franceza si engleza, ce urma sa fie condusa de insisi regii ei. Pentru Filip al Il-lea era o datorie de onoare, pentru Henric al Il-lea indeplinirea unui angajament luat in 1172 fata de papa Alexandra al Ill-lea, când fusese lichidat conflictul dintre regele Angliei cu pontiful roman, iscat de uciderea lui Thomas Becket, crima de care fusese banuit regele Angliei si obligat la penitenta.50 0 posibila recucerire a lerusalimului de catre Henric ar fi fost o revansa fata de papalitate, stergerea infringerii suferite. Nici obtinerea unor privilegii comerciale in Mediterana nu ar fi fost un lucru de prisos pentru Henric.

Foulque de Neuilly pregatise spiritele in Franta in vederea unei cruciade, de aceea lui Filip al Il-lea August nu i-a fost greu sa impuna un impozit general, cunoscut cu numeie de ,,decima lui Saladin", platit, eu excepţia citorva ordine religioase si spitale, de catre toti cei ce nu se faceau cruciati, fie ei nobili ecleziastici sau laici, fie taran sau orasean. Nimeni nu s-a opus hotarârii regale. Era primul mare succes al politicii de centralizare. Henric al Il-lea a subscris la ideea unui impozit, dar nu a avut timp sa il aplice caci in acelasi an 1189 murea.

Richard I, urmind la domnie tatalui sau, a fost nevoit sa preia, odata cu tronul, obligatia de a merge in cruciada, desi fara prea multa tragere de inima. De aceea, poate, cand s-a vazut conducatorul unei armate bine echipate, i s-a trezit pofta sa reia razboiul cu Filip al II-lea. A fost nevoie de toata energia lui Foulque de Neuilly, pentru ca negocierile intre cei doi regi, in vederea unei participari comune la cruciada, sa fie reluate.

Spre deosebire de cruciada I si a Il-a, in cruciada a Ill-a s-au luat primele masuri pentru a se asigura disciplina participantilor pe tot parcursul expediţiei. Pedepsele, deosebit de aspre, preconizate de catre cei doi regi, in cazul unor abateri, sint o dovada cit de greu patrundea spiritul de ordine printre niste oameni porniti pe capatuiala, neobisnuiti sa asculte decit de propriul lor orgoliu. Astfel, cine ucidea un confrate de arme era, potrivit locului delictului, fie aruncat in mare, fie ingropat de viu, legat de cadavrul celui ucis. Celui ce pricinuia o rana grava i se taia mina; daca doar lovea, era aruncat de trei ori in 50 R. Foreville, L'Eglise et la royaute en Angleterre sous Henri II Plantagenet, Paris 1943, p. 338.

51

mare, dându-i-se posibilitatea sa se salveze inot; cine se facea vinovat de furt, i se ungea capul cu smoala calda, de ea erau lipite pene si, astfel coafat, era parasit pe primul tarm; in sfirsit, se interzicea participarea femeilor la cruciada.51 Insa masurile, prin insasi severitatea lor, au devenit inpracticabile. Ele erau in total dezacord cu mentalitatea europeana privind omul, dorinta lui de emancipare. Apoi, in cruciada autoritatea de stat nu se mai exercita, chiar daca regele era prezent. Din momen-tul in care imbraca haina de cruciat, el nu mai era decit un pelerin pornit intr-o expedite ,,sfinta", doar in timpul atacurilor i se recunostea functia de conducator militar. Apoi intre cei doi regi nu a existat un acord permanent, in plus Richard nici nu era omul care sa se poata impune, el fiind primul care va incalca disciplina reclamata de la cruciati, dupa cum se va vedea din cele ce au urmat. De aceea, masurile luate, incepind cu interdictia ca femeile sa nu insoteasca barbatii, nu au fost respectate.

Daca in Franta si Anglia a fost nevoie de nenumarate deplasari ale legatilor papali pentru ca sa fie imbratisata cruciada cu convingere, in Germania ea s-a bucurat de la inceput de adeziunea imparatului Frederic I Barbarossa. Adept al universalismului politic al acelui dominium mundi,52 Frederic I Barbarossa, imparatul cu vointa de fier, educat in spiritul scolii de la Bologna, se credea continuatorul imparatilor romani, iar pentru acest crez se luptase timp de 32 de ani ca sa se impuna in Europa si reusise. Danemarca, Boemia, Ungaria, Polonia îi recunoscusera suzeranizatea, nobilimea burgunda i se inchinase, insusi papa Alexandru al Ill-lea, care-l ingenunchiase pe regele Angliei Henric al II-lea, fusese nevoit, dupa indelungi lupte, sa incheie cu indaratnicul Barbarossa un compromis (1176) si sa-i recunoasca drepturile in Italia. In Germania, Frederic I impusese pacea cu sabia in mina. Castelele cavalerilor briganzi fusesera distruse, principii germani, vesnic in conflict cu imparatul, obligati sa se supuna. Chiar temutul Henric Leul, ducele Saxoniei, care se razboise cu Frederic Barbarossa mai bine de zece ani, in 1181, in dieta de la Erfurt, se arunca la picioarele imparatului depunind armele.

Anul 1184 il gasea pe Barbarossa in plina glorie, stapin peste Germania pe deplin pacificata. Victoria o serba in Italia, la Milano, unde lombarzii, dusmanii lui de odinioara, ii faceau o primire dintre cele mai fastuoase si îi ofereau fiului sau, Henric, coroana de fier a regilor longobarzi. Tot atunci s-a celebrat cu mare pompa casatoria aceluiasi Henric cu Constantia, mostenitoarea unica a regatelor Neapole si Sicilia. Casa de Hohenstaufen avea de ce nutri noi sperante de dominare in viitor, iar apelul la cruciada in 1187 venea in intimpinarea lor la momentul potrivit. La fel ca si in vremea lui Conrad al Ill-lea, din nou un

51 L. P. Angluetil, op. cit., p. 25552 N. Iorga, op. cit., p. 141-142; v. si L. Sturzo, L`Eglise et l`Etat, Paris, 1937, p. 105.

52

imparat german se vedea incoronat la lerusalim ca singurul stapin al lumii. Providenta insasi parea ca intinde mina imparatului erou, astfel ca Frederic I, desi implinise virsta de 70 de ani, nu a ezitat sa imbrace haina de cruciat. In fruntea unei armate puternice de citeva mii de cavaleri, care-i urmasera exemplul, ca de pilda. ducele Leopold de Austria, luind cu sine poeti si barzi ca sa-i cinte in versuri victoria, in luna mai a anului 1189 el s-a pus in miscare, indreptindu-se spre Ungaria.

Asadar, cei trei mari suverani ai lumii occidentale, Filip al Il-lea August, Richard I si Frederic I Barbarossa au plecat in cruciada. Lor li s-au alaturat orasele italiene, care s-au angajat sa transporte pe mare pe cruciatii francezi si englezi, cale aleasa de data acesta de ambii regi, pentru a scurta calatoria si a evita dezordinile, armatele cruciate putind fi mai usor supravegheate pe corabii.

Primii au plecat cruciatii germani. La inceputul verii, ei se aflau in fata Constantinopolului si incercau, fara prea mult succes, sa duca tratative cu imparatul bizantin, Isac al Il-lea. Dar bazileul, la fel ca in vremea lui Conard al Ill-lea, nu se simtea in siguranta in prezenta unui imparat crestin cu veleitati de restaurare a Imperiului roman. Timpurile cind Bizantul apela la Occident dupa ajutor impotriva turcilor trecusera, iar lui Isac i se parea ca alaturi de Saladin nu risca nimic. De aceea, in anul 1189, cind a aflat de pregatirea cruciadei, incheiase o alianta cu sultanul, in baza careia pelerinii crestini puteau vizita lerusalimul si, invers, musulmanii erau protejati la Constantinopol. Saladin mai promitea bazileului ca va veghea ca turcii selgiucizi sa nu-i aduca vreo suparare. Ca sa-l prefere acum pe Frederic Barbarossa sultanului, Isac al Il-lea avea neoie de unele avantaje suplimentare, iar acestea pentru el nu puteau fi decit angajamentul imparatului Frederic I ca, in schimbul trecerii trupelor sale in Asia Mica, el va ceda coroanei bizan-tine, in viitor, cuceririle facute de cruciati in Orientul Apropiat. Mindrului Barbarossa, care nu cedase in probleme de guvernare nici in fata papei, propunerea i s-a parut nedemna de un imparat investit cu putere universala si a respins-o. Isac al Il-lea, crezindu-se in siguranta, vrind sa-si demonstreze la rindul lui superioritatea, a aruncat solii germani in inchisoare, masura total gratuita, despotica si trufasa, cu urmari lesne de inchipuit. Barbarossa, miniat si ultragiat si-a indreptat privirile, in cautare de aliati, spre turci. O importanta problema politica facea ca principiile religioase ale cruciadei sa fie uitate, aplicarea lor fiind aminata pe viitor, cind conditiile aveau sa o permita. Asa se face ca la curtea sultanului din Iconium, in toamna anului 1189, poposeau legatii imparatului german, solie bine primita de Kilidj Arslan, caruia ofensiva lui Saladin ii pricinuia o atare neliniste, incit isi propunea pentru moment si el sa intrerupa djihad-ul, cautind alianta unui dusman al lui Saladin, indiferent de religia lui.

53

Intre timp, Frederic I, blocat in fata Constantinopolului, se pregatea sa asedieze orasul. Tactica sa, insotita de dirzcnia ce-l caracteriza si-l facea de temut, s-a dovedit a fi o amenintare suficient de puternica, pentru ca bazileul bizantin sa-si schimbe pe data atitudinea de sfidare, inlocuind-o cu alta concesiva, dictata de situatia clara, fara iesire, a prezentei unei armate numeroase, gata de atac la portile capitalei imperiului, in timp ce aliatul sau, Saladin, se afla la mii de kilometri distanta. Asa se face ca Isac al Il-lea s-a plecat vointei lui Frederic I Barbarossa si a acceptat sa-i traverseze pe cruciati pe coastele Asiei Mici.

Drumul pina la Iconium a fost greu. Ca totdeauna, clima, lipsa de alimente, hartuielile selgiucizilor micsorau numeric pe cruciati. La Iconium, insa, armata s-a refacut. A primit hrana si, cu forte proaspete, a trecut in Cilicia si s-a indreptat spre portile Siriei. Saladin, ingrijorat, a dispus distrugerea fortificatiilor din orasele care puteau fi cucerite de cruciati. Sidonul, Caesareea, Arsuf, Jaffa, precum si numeroase castele au fost victima poruncii sultanului. Masura inutila, de altfel, caci trupele cruciatilor nu aveau sa ajunga la ele.

La 10 iunie 1190, cand armata se pregatea sa treaca riul involburat Cydnus (Selef), s-a produs accidental. Frederic de Suabia, fiul imparatului si conducatorul avangardei, a intrat primul calare in apa, cautind un vad prielnic pentru cavalerii in armura grea. La un moment dat, imparatului i s-a parut ca fiul sau sovaie si s-a napustit in riu ca sa-i vina in ajutor. Calul imparatului a calcat intr-o bulboana si a cazut, aruncindu-l pe Frederic din sa. Greutatea armurii l-a impiedicat sa se ridice, apa a patruns prin vizier. Cavalerii inebuniti de spaima i-au sarit in ajutor, dar pina sa fie scos la mal, fie din lovitura primita, fie prin sufocare, imparatul a murit. Deruta a pus atunci stapinire pe cruciatii ramasi fara conducator, unii luind-o intr-o directie altii in alta. Frederic de Suabia a ajuns pina la Acra, dar in cursul asediului cetatii a murit. Leopold de Austria, cu o parte a trupelor, au ratacit dintr-un loc in altui, pina au intiinit cruciatii francezi, sositi si ei in Palestina, dupa -o intirziere de un an, carora, mai apoi, li s-au alaturat englezii.

Filip al II-lea August se imbarcase cu oastea sa la Geneva in 1190. La plecare, asa cum era obiceiul, isi facuse testamentul, lasind regent a regatului in miinile mamei sale Alice de Champagne si ale arhiepiscopului de Reims, Guillaume. Ei trebuiau sa conduca in numele micului Ludovic, un copil inca in leagan, ramas fara mama, respectind dispozitiile testamentare de guvernare. Filip pleca cu inima strinsa, de teama ca opera sa de centralizare sa nu fie compromisa in lipsa.

54

In acelasi timp, Richard I pleca din portul Marsilia si mai putin convins de importanta misiunii sale. Crescut in Aquitania, fire meridionala, la fel ca mama sa, el era inclinat mai mult spre aventura decit spre politica. Un vint neprielnic a impins corabiile celor doi regi pe coasta Siciliei, unde, de vreme ce ajunsesera, si-au propus sa petreaca iarna la Messina. Sederea s-a prelungit sase luni, din pricina unor ostilitati noi care s-au ivit intre Richard si Filip, ele fiind provocate, printre altele, de dorinta subita a regelui Angliei de a se casatori. Uitase de fagaduiala de a lua de sotie pe Alice, sora regelui Frantei, alegerea sa oprindu-se, la indemnul Eleonorei de Aquitania, asupra unei principese de Castilia. Lui Richard I nu-i pasa de jignirea ce o aducea suzeranului sau, in plus, pentru ca paharul amara-ciunii sorbit de Filip al II-lea August sa fie plin, nu voia sa restituie nici zestrea Alicei. La protestul regelui Frantei, Richard a raspuns ca paraseste cruciada, amenintare bine aruncata, caci Filip al II-lea nu se temea de nimic mai mult decat de un atac englez in timpul absentei sale din tara, iar Richard era omul in stare sa o faca. Filip a socotit repede ce sanse ii ramaneau si si-a dat scama ca nu avea altceva mai bun de facut decit sa-l mentina, prin orice mijloace, pe regeie Angliei in cruciada, alaturi de sine, chiar cu pretul unui compromis dureros. Asa se explica de ce a cedat, In ceie din urma, in fata lui Richard, multumindu-se cu promisiunea vaga de a primi in locui Vexinului francez, partea de dota a Alicei, comitatul Issoudun si citeva domenii, ba, mai mult, a inchis ochii la noua toana a inflacaratului candidat la insuratoare de a-si lua logodnica in cruciada.

O sedere atit de lunga a unor armate straine, intr-un oraş cu resurse putine, nu putea sa nu ridice probleme de aprovizionare. La refuzul locuitorilor de a mai furniza hrana necesara cruciaţilor, Richard I a gasit de cuviinta sa treaca prin sabie Messina, ca pe un oras cucerit, dind friu liber cruciatilor sa o jefuiasca si sa-i pedepseasca pe cei ce li se opuneau. Atunci, din pricina cruzimilor savirsite, i s-a dat regelui Angliei porecla de Inima de Leu. Mindria ii era tot de leu. Ca si cum nu erau de ajuns cele infaptuite, falindu-se cu isprava sa, el a arborat steagul englez pe zidul orasului. Era o alta jignire adusa lui Filip al II-lea August, deoarece un vasal nu putea, in fata suzeranului sau, sa-si ia asemenea libertate, fara sa para o insulta. Dar culmea a fost ca regele Siciliei, Tancred, s-a impacat repede cu situatia si a inceput sa unelteasca in taina cu Richard pentru a-l izola pe Filip. Acesta, neavind posibilitatea sa intreprinda ceva, a cedat din nou, prefacandu-se ca nu observa nimic, singura lui grija fiind sa grabeasca data plecarii, altfel cruciada era in pericol sa se dezorganizeze. Fara participarea maselor populare elanul religios se stingea repede, el rabufnind doar cind si cind.

55

Cu mare greutate, dupa lungi discuţii si insistente din partea regelui Frantei, in primavara anului 1191, cruciatii au parasit Sicilia si si-au continuat drumul spre Palestina. Din nou, insa, o furtuna l-a obligat pe Richard Inima de Leu sa mai faca un popas in insula Cipru, pe tarmul careia o parte din vase au naufragiat. Isaac Comnenul, un membru al familiei imperiale bizantine cu veleitati de autocrator, de curind proclamat rege, nestiind ce atitudine sa ia, a poruncit ca strainii nepoftiţi sa fie inchisi. Richard, sosind din urma si aflind cele petrecute, debarca gata de lupta, invinge trupele trimise de guvernator, iar pe acesta il face prizonier. Stapin pe insula, Richard si-a folosit puterea pentru a se aproviziona din plin cu toate cele necesare expeditiei, motiv de prelungire a sederii, intreruperea calatoriei fiind folosita, totodata, de regele Angliei si pentru a-si celebra casatoria, eveniment salutat cu entuziasm de nobili, el constituind o ocazie buna de destindere si desfatare. Cruciada pentru ei, deocamdata, nu avea nimic comun cu penitenta, dimpotriva, pina aici, ea le oferise nenumarate momente de bucurie. Astfel ca, la mijlocul verii, cind, in sfirsit, ajungeau si cruciatii englezi in Palestina, oastea era bine odihnita, cu moralul ridicat, in timp ce francezii, care venisera cu mult timp inainte, deja sufereau din cauza climei fierbinti de vara, mulţi dintre ei erau bolnavi si descurajati.

Cind cruciatii francezi debarcasera intr-un port de linga Acra, baronii din Tyr se aflau in mari dezbateri privind alegerea unui nou rege, sub conducerea caruia sa se reia lupta cu Saladin. Nobilii nu-l mai voiau pe Guy de Lusignan, mai ales dupa moartea sotiei sale Sibilla (1190), sora lui Balduin al IV-lea. Alegerea lor se oprise asupra lui Conrad de Montferrat, pe care il casatorisera, in acelasi an, 1190, cu Isabella, fiica fostului rege Amaury I, pentru a-i crea o legitimare a pretentiilor la tronul lerusalimului. Cind a sosit Richard I, lupta intre partida lui Guy de Lusignan si partida lui Conrad de Montferrat era in toi. Richard I a trecut de partea lui Guy de Lusignan, nu din vreo preferinta politica, ci din spirit de contradictie, deoarece Filip al II-lea sustinea candidatura marchizului de Montferrat. Din nou cei doi regi se aflau in divergenta de pareri si atitudini. Disensiunea s-a adincit si cind Leopold, ducele Austriei, venit cu cavalerii lui printre cruciati, a trecut de partea francezilor. Faptul l-a suparat atit de mult pe Richard, incit, intr-o discutie mai aprinsa, a smuls steagul ducelui si l-a aruncat la pamint. Motiv suficient pentru ca intre cei doi sa se iste un duel, Filip al II-lea a reusit sa aplaneze conflictul, astfel ca la asediul Acrei cei trei conducatori au actionat in comun. Cu toata interventia lui Saladin, la 13 iulie 1191, cetatea a fost recucerita de cruciati si, temporar, centrul regatului lerusalimului se muta aici, odata cu recunoasterea lui Guy de Lusignan ca rege, regele de la Acra cum s-a numit, iar Conrad de Montferrat devenea mostenitorul

56

prezumtiv al lui Guy. Pentru o vreme conflictul dintre cei doi pretendenti era aplanat.

Incepuse toamna anului 1191, vremea se stricase, Filip al II-lea era bolnav, de aceea a hotarit sa revina in patrie. Cucerirea Acrei era o victorie destul de rasunatoare pentru a onora o retragere. Regele brantei lasa citeva mii de cavaleri, dintre cei mai buni, sub conducerea ducelui de Burgundia, ca sa-l secondeze pe Richard Inima de Leu si se imbarca la Acra. Pleca si ducele Leopold de Austria.

Regele Angliei, increzator in fortele cruciatilor si in sceaua sa, a continuat drumul spre Haifa, a ocupat-o, apoi s-a oprit la Jaffa si s-a apucat sa reconstruiasca fortificatia distrusa; de aici a trecut la Arsuf, Ramla si Toron. Capriciosului Richard nu-i lipsea vitejia, iar ca militar s-a dovedit un foarte bun strateg, cele doua calitati fiind triplate de neinduplecarea in timp de razboi, care-l facea sa nu-si crute dusmanul, nici cind il avea la picioare. Era un rival demn de Saladin si, dupa cum s-a vazut, acum mai puternic.

Musulmanii s-au retras din calea lui, pustiind totul, ingroziti de cruzimile care se povesteau ca le facuse Richard Inima de Leu la Acra. Cruciatii mai aveau 20 de kilometri pina la lerusalim, dar venise iarna, armata obosise dupa mai multe luni de campanie. Saladin mobilizase trupe de beduini, obisnuiti cu intemperiile, ca sa hartuiasca neincetat pe cruciatii carora le lasase intentionat iluzia unei victorii. In cele din urma, Richard si-a oprit inaintarea si a incheiat un tratat de pace cu Saladin, in ianuarie 1192.

Richard ar fi vrut sa piece, dar luptele pentru tronul lerusalimului I-au mai retinut o vreme. Conrad de Montferrat a fost de data aceasta preferatul, iar Richard, pentru a evita noi certuri, i-a oferit lui Guy de Lusignan insula Cipru, drept despagubire, nu fara a-i cere, insa, o suma de bani considerabila. Timp de trei sute de ani, insula, avea sa fie stapinita. de familia Lusignan (pina in 1472), dupa care ea a intrat in mina venetienilor, apoi a turcilor otomani (1571).

Conrad nu s-a bucurat multa vreme de inalta functie ce i se incredintase. Dupa doua luni murea, se pare asasinat, iar sotia sa Isabella era casatorita de catre baroni, pentru a doua oara, cu un nobil cruciat, Henric de Champagne, care astfel devenea rege al Acrei. Momentul era deosebit de critic. Saladin nu renuntase la planurile sale de ofensiva. Pe furis, incalcind tratatul de pace, a atacat Jaffa (1 august 1192) si nu era departe sa o si cucereasca, daca Richard nu ar fi prins de veste si nu ar fi fost transportat, in graba, cu o oaste de 2 000 de luptatori la locul bataliei, de catre galerele pizane si genoveze, aflate in porturile Palestinei. Lupta decisiva a avut loc la 5 august, in urma ei Saladin fiind din nou

57

infrint. Inima de Leu, daca in politica. se aratase superficial, nu-si dezmintea faima de sprig luptator, faima recunoscuta de insusi Saladin, trecuta in legenda, atireolata de crestini, asemuita de musulmani cu setea de singe a unui capcaun. Se povestea ca atunci cind calul unui turc se speria de umbrele nopţii, stapinul obisnuia sa-i spuna: ,,crezi ca este regele Richard?". Sau cind copiii plingeau, mamele ii amenintau ,,Taci ca-l chem pe regele Richard!".

Saladin, temutul sultan de altadata, imbatrinea si pe zi ce trecea era tot mai putin ascultat. La 2 septembrie 1192, el era'nevoit sa incheie o pace generala cu cruciatii pe timp de trei ani si trei luni, prin care recunostea crestinilor dreptul de a vizita oricind, nesuparati, lerusalimul. Stapinirile teritoriale ramineau cele existente la data incheierii tratatului. Regele Angliei ar fi vrut sa mearga mai departe cu negocierile. El intrezarea posibilitatea unui condominium musulmano-crestin la lerusalim si pentru a-l pune in practica era gata sa o sacrifice pe unica sa sora Maria, dind-o in casatorie lui Malik-Al-Adil, fratele mai mic al lui Saladin, prezumtiv succesor. Era un act indraznet de a arata lumii ca o colaborare musulmano-crestina este posibila, sub toate aspectele, ca barierele religioase pot fi trecute. Papa, insa, avertizat la timp, s-a opus acestui proiect socotit de el scandalos, iar Richard Inima de Leu a trebuit sa se multumeasca cu ceea ce obtinuse, mai cu seama ca era grabit sa se intoarca in patrie, unde aflase-ca fratele sau, loan fara Tara, regentul, profitind de absenta prelungita a regelui, urmarea sa-si daruiasca in sfirsit o tara, detronindu-l pe Richard.

In luna septembrie 1192, regele Angliei se imbarca in portul Jaffa si parasea Palestina, zorind sa nu-l apuce ploile si schimbarea anotimpului in pamint strain. Dar furtunile parca il alesesera pe regele Angliei ca sa-l insoteasca la orice traversare a marii. Din nou un vint puternic a abatut corabia regelui din drum, inipingind-o intr-un golf al Adriaticei. Richard, imprudent, s-a hotarit sa traverseze Germania, travestit in calugar templier, crezind ca astfel nu i se va banui adevarata identitate. Precautiuni inutile. Iscoadele lui Leopold de Austria, care nu uitase jignirea adusa in Palestina, l-au recunoscut, l-au prins si l-au dus in fata ducelui. Acesta l-a tinut inchis, mai bine de un an, in castelul de pe Dunare, Triefels, si abia dupa aceea l-a predat imparatului german, judecatorul teoretic al tuturor regilor, pentru a clarifica diferendul. In dieta de la Hagenau, Henric al Vl-lea, dupa o judecata sumara si partinitoare, il condamna pe Richard Inima de Leu sa plateasca, drept despagubire a injuriei adusa lui Leopold, suma enorma de un milion de scuzi aur, fapt ce l-a obligat pe rege la un nou prizonierat pina supusii sai l-au rascumparat.

58

Dupa eliberare, regele Angliei a reluat lupta cu Filip al II-lea August pentru stapinirea provinciei franceze Vexin, regiune in care in anul 1198 a navalit cu o armata, a ars mai multe sate si a asediat castelul Gisors. Filip al II-lea, sosit in graba cu o oaste strinsa in pripa si ca atare putin numeroasa, abia a scapat cu viata din lupta si poate urmarile ar fi fost grave pentru regele Frantei daca vesnic impulsivul Richard nu ar fi intrat in conflict cu vasalii sai din Franta.

In anul 1199, el se alia la castelul Chalus din Limousin, apartinind unui nobil al carui suzeran Richard I era, si unde aflase ca s-a descoperit o comoara care, potrivit dreptului feudal, ii revenea. Seniorul de Chalus nici nu voia sa auda de asa ceva. A urmat o incaierare intre ostile celor doi pretinsi proprietari ai comorii, lupta urmarita cu mult interes de regele Angliei, de pe o inaltime din apropiere, de unde putea vedea perfect, ca dintr-o tribuna. O sageata ratacita, un moment de neatentie cind Richard, ca un adevarat suporter, isi incuraja luptatorii cu strigate si gesturi si Inima de Leu, regele intrat in legenda, era ranit mortal, in chipul cel mai stupid. Sa stingea din viata, fara sa fi facut ceva pentru poporul si regatul incredintat lui spre cirmuire. Ii urma la dcmnie nevolnicul sau frate, loan fara Tara, situatie politica creata la momentul potrivit pentru ca Filip al II-lea August sa-si ia revansa. Inanul 1204,sub un motiv juridic, el confisca vasalului sau de peste mare provinciile din Franta: Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou si o parte din Aquitania. Sicanele facute de Richard Inima de Leu regelui Frantei, in timpul cruciadei a Ill-a, fusesera razbunate. Anul celui mai mare succes politic al lui Filip al II-lea August coincidea cu punctul culminant al celei de a IV-a cruciade, desfasurata sub stindard feudal, fara participarea vreunui cap incoronat.

Crueiada a IV-a : abandonarea unui ideal

Dupa incheierea tratatului de pace dintre cruciati si Saladin (1192), in stapinirea francilor mai ramasesera: Acra, in jurul careia regatul va continua sa vietuiasca timp de inca un secol (1191 — 1291), Tyrul, Haiffa, Cae-sareea, Arsuf, Jaffa, cu unele teritorii inspre lerusalim, comitatul Tripoli si principatul Antiohiei, amindoua reduse teritorial.

Situatia in Orientul Mijlociu parea sa se fi stabilizat. Regele Acrei, Henric de Champagne, si principele Antiohiei, Boemund al Ill-lea, atit timp cit Saladin a trait, s-au straduit sa intretina legaturi de buna vecinatate cu lumea musulmana. Intre crestini si mahomedani s-au infiripat relatii economice si interumane, unii pe altii descoperindu-se, cautindu-se, influentindu-se reciproc. Dar Saladin nu avea sa supravietuiasca mult timp insuccesului de la 5 august 1192. Infrint ii fusese si sufletul, nu numai armata. Cu prestigiul scazut, ros de boala, el se stingea din viata in 1193, fara a mai vedea expirind intelegerea

59

incheiata cu Richard Inima de Leu, iar odata cu moartea sa, unitatea politica musulmana se dizolva, lasind locul unei faramitari si luptelor politice in sinul Islamului. Cei saptesprezece fii ai lui Saladin au inceput sa se bata intre ei pentru mostenirea parinteasca, fiecare fiind sustinut de un numar de rude, de emiri si de armatele acestora, fapt de care vor cauta sa profite feudalii occidentali. _

Vestea mortii sultanului ayubid a nascut in Europa noi vise de recucerire, a deschis apetit de cruciada unor noi nobili, aflati in cautarea norocului, si insusi succesorului lui Frederic I Barbarossa, imparatul Henric al Vl-lea. Fiul invatase din experienta tatalui. El stia ca orice expeditie cruciata, purtind in ea simburele universalismului occidental, sau dorinta de a intemeia state in Orientul Mijlociu, avea sa se loveasca de opozitia bazileului bizantin, cum se intimplase de mai multe ori. De aceea, pentru Henric al Vl-lea o descindere in Palestina implica neaparat cucerirea Con-stantinopolului, la portile caruia cruciatii nu odata fusesera opriti si nevoiti sa negocieze, cu greu, trecerea armatelor mai departe, acceptind riscul ca in spatele lor bazileul sa trateze cu dusmanul.

In dieta de la Bari, din 31 mai 1195, ideea de cruciada a fost adoptata de exaltatii feudali, gata oricind de duca, apoi cu asentimentul unanim au fost alesi conducatorii in persoana cancelarului Conrad si a contelui Adolf de Holstein, un membru al casei imperiale. Imparatul, nu tocmai tinar, suferind, considera mai intelept sa ramina acasa si sa amine cucerirea Constantinopolului, fapt ce a determinat schimbarea planului expeditiei. Pentru a-i evita pe greci, cruciatii au plecat pe mare, iar la 22 septembrie 1197 debarcau in portul Acra. Nu era propriu-zis o cruciada, nici nu fusese proclamata ca atare de catre papa, era doar o armata germana pornita intr-un obisnuit razboi feudal, nepregatita sa sustina o campanie de durata mai lunga pe pamint strain, de aceea Malik-Al-Adil, fratele si succesorul, pina la urma, al lui Saladin a reusit sa-i reziste mai multe luni in fata cetatii Toron, timpul tocmai necesar pina cind moartea imparatului Henric al Vl-lea i-a rechemat pe germani acasa (februaric 1198). Ei plecau fara sa fi putut macar interveni ca sa salveze Jaffa de la cucerirea ei de catre Malik-Al-Adil (septembrie 1197).

Stapinirile francilor in Palestina se micsorau, astfel, cu inca un portcetate, pierzindu-se, totodata, si teritoriile ce tineau de el. Cum Henric de Champagne incetase din viata tocmai in aceste imprejurari grele, baronii speriati, temindu-se ca timpurile lui Saladin sa nu reinvie, ca sa-si sporeasca fortele, au ales ca rege al lerusalimului (respectiv ai Acrei) pe Amaury de Lusignan, regele Ciprului (Amaury al Il-lea), stiuta fiind importanta strategies, a insulei, resursele ei materiale si in oameni. Rezultatul s-a vazut imediat. In octombrie 1197, in timp

60

ce germanii atacau pe ayubizi. francezii recucereau Beirutul, o compensatie deocamdata suficienta pentru pierderea Jaffei, pina aveau sa le vina ajutoare din Europa, unde, chiar in acelasi an, Foulque de Neuilly isi reluase in Franta, cu stirea papei, propaganda de cruciada, promitind, pentru a da exemplu, sa puna la dispozitia partici-pantilor decima incasata in satul sau. Nu era mare lucru, era iasa un inceput.

Ideea i s-a parut papei a fi buna. In scaunul pontifical se afla Inocentiu al Ill-lea, om politic de mare anvergura, ambitios, autoritar si capabil. Adept al cezaropapismului gregorian, el voia sa-si depaseasca inaintasii, adaugind la suzeranitatea spirituala, a sefului bisericii crestine catolice si o suzeranitate temporala, politica, ce avea, in parte, sa-i reuseasca. Dar pentru ca universalismul spiritual sa devina o realitate, Inocentiu al III -lea a militat, mai presus de toate, pentru o unificare a bisericii de Apus cu cea de Rasarit, pentru o recunoastere a drepturilor sale si in Orient, lucru ce se dovedea a fi dc loc usor, mai ales dupa infringerile succesive ale cruciatilor si dupa inclinarea lor vadita de a ajunge la un compromis cu musulmanii.

Sfirsitul cruciadei a Ill-a il dezamagise. Trebuiau cautate noi resurse pentru o expeditie ,,sfinta" mai eficace, in plus, se impunea luate masuri in stare sa redestepte sentimentul religios, cazut in amorteaia, si unitatea de actiune a crestinilor. Plecarea feudalilor germani ca sa caute aventura in ,,tara sfinta" il nemultumise. Pentru a preintimpina in viitor initiativele particulare ale laicilor, scoaterea cruciadei de sub controlul papal si transferarea organizarii ei la celalalt cap al crestinatatii, imparatul gernian, Inocentiu al Ill-lea s-a hotarit sa actioneze, mai ales ca succesorul lui Henric al Vl-lea, Filip de Suabia, nu parea deloc dispus sa-si dispute intiietatea cu pontiful roman, asa cum facusera inaintasii sai. Nepotul marelui Frederic I avea sa declare papei: ,,Noi stim si confirmam ca ai mostenit de la apostoi plenitudinea puterii si ca, prin urmare, nu esti justitiabil de catre nici un om, de aceea, noi nu incercam sa uzurpam rolul tau"53. Aceasta putere plenara, recunoscuta de cel mai mare suveran temporal al Europei apusene, in termeni nerostiti pina acum, care l-ar fi facut pe bunicul Barbarossa sa se rasuceasca in mormint, Inocentiu al Ill-lea trebuia sa o si dovedeasca, de aceea, inca in 1199, el se grabea sa imbratiseze cruciada, o actiune internationala, cu participarea tuturor principilor, sub conducerea sa, ca pe o solutie sigura de afirmare. Mai inainte el avusese grija sa solicite patriarhului din lerusalim intocmirea unui memoriu exact asupra situatiei din Rasarit. Datele primite parind favorabile declansarii unei noi ofensive spre ,,tara sfinta", Inocentiu al Ill-lea a trimis in Franta, unde Foulque de Neuilly propovaduia de doi ani razboiul impotriva ,,necredinciosilor", pe cardinalul 53A.Fliche, La chretiente medievale, p.346.

61

Petro din Capua, care, in faţa unor seniori de seama, adunati la castelul Ecry-sur-Aisne cu ocazia unui turnir, a proclamat cruciada.

Desi cronicarul Villehardouhin, martor al evenimentelor, ne incredinteaza ca ,,inimile oamenilor erau profund miscate"54, nu se poate sa nu constatam deosebirea dintre modul in care a fost anuntata cruciada a Il-a — punctul culminant al ,,expeditiei sfinte" — si proclamarea cruciadei a IV-a. In timp ce prima se facea intr-un cadru spectaculos, dinainte pregatit, si provocat, in buna parte, de adeziunea poporului, prezenti fiind regele, regina, alaturi de imputernicitul papal, nobili, doamne si o multime atit de mare incit catedrala de la Vezelay nu i-a putut cuprinde pe toti, iar Bernard de Clairvaux a fost nevoit sa li se adreseze din pragul bisericii pentru a se face vazut si inteles, la Eery a fost o biata adunare a unor nobili veniti la o serbare, cu sotiile si slujbasii lor, prilej de care s-a folosit regatul papal pentru a se achita de misiunea sa, capela castelului dovedindu-se, in acest scop, suficient de incapatoare. Din fericire, sau cum se exprima cronicarul ,,din mila lui Dumnzeu s-a intimplat", ca printre cei dornici sa se remarce intr-o cruciada, sa se afle Thibaud, baron de Champagne si Brie, Ludovic, baron de Blois si Chartres, amindoi nepotii regelui Frantei. Simplii intimplare, speculata de Petro din Capua, caci ,,inrolarea acestor barbati vestiti in rindurile cruciatilor — spune mai departe cronicarul a adus o mare slava evenimentului pe pamânt"55. Cit despre participarea vreunui cap incoronat, nici vorba. Filip al II-lea August fusese intr-o cruciada si ii era de ajuns, iar vecinul sau loan fara tara nici nu intra in discutie, regatul aflindu-se prada unor mari tulburari pricinuite de guvernarea sa. Raminea de vazut ce atitudine trebuia adoptata fa|a de imparatul Germaniei.

Papa si-a dat seama ca in actuala conjunctura, cind interesul pentru expeditii indepartate scazuse, lucrurile nu trebuiau fortate. Se cerea, mai intii,. renasterea zelului religios, intretinut de ideea mintuirii si a salvarii comune, credinta ce acum, la inceputul secolului XIII, era combatuta strasnic de ereziile tot mai numeroase. De aceea, Inocentiu al Ill-lea socotea ca bisericii ii revenea datoria sa ofere primul exemplu de daruire si renuntare pentru o cauza comuna. Initiativa lui Foulque de Neuilly ca biserica sa participe la cruciada cu o contribute baneasca i se parea binevenita, ca mijloc de intarire a credinţei, de imbold spre o actiune unitara, condusa de biserica. De aceea, proclamatia de cruciada a fost insotita de cererea adresata tuturor bisericilor de a ceda, pentru acoperirea cheltuielilor de razboi, a patrusprezecea parte a veniturilor lor. Motivatia data de papa suna ca un rechizitoriu adus belsugului si nepasarii in care inaltii prelati traiau, semanind neincrederea laicilor in politica

54 Geoffroy de Villehardouin, Histoire de la conguete de Constatinople, Paris, 1870, p.2.55 Ibidem, p.2-3.

62

bisericii. ,,Voi cei ce propovaduifi mirenilor despre necesitatea de a se jertfi pentru Sfintul Mormint, ce jertfiti voi insiva pentru aceasta ? Doar cuvinte. Unde va sint faptele ? Mirenii doar va acuza ca voi risipiti bunurile lui Cristos in societatea saltimbanciior si cheltuiti mai multi bani ca sa va intretineti ciinii de vinatoare si soimii.Va ordon, in numele Dumnezeului atotputernic, in virtutea Sfintului Duh si prin amenintarea condamnarii aspre la Judecata de Apoi, sa platiti impreuna cu toti clericii vostri taxa ce vi s-a fixat56. Tonul aspru de porunca, din incheiere, releva din plin ezitarea clericilor fata de ceea ce altadata insemnase elan purificator.

Prosperitatea economica, a Europei apusene, dupa un secol de renastere, progresul feudalizarii bisericii faceau ca prelatii sa traiasca aidoma seniorilor laici, nesocotind deseori autoritatea de la Roma. Daca clericii numai sub amenintarea pedepsei vesnice puteau fi pusi sa actioneze in conformitate cu vointa papala, cum puteau laicii sa fie mobilizati ? Inoceatiu al Ill-lea, la fel ca si Eugen al Ill-lea, a recurs la indulgence. Cine participa la cruciada timp de un an era iertat de toate pacatele savirsite, dupa ce se spovedea, indiferent de gravitatea lor. Oare nu-si dadea seama Inocentiu al Ill-lea ca in felul acesta recruteaza o armata de raufacatori, chiar tilhari de drumul mare, elemente declasate, in sfirsit o adevarata adunatura, fara alt crez decit de a scapa de urmarire si pedeapsa si de a. se pricopsi, indiferent unde, prin mijlocul familiar lor: jaful? Fara. indoiala ca da. Dar aceasta era o rnasura in extremis, dictata de imposibilitatea de a mai stringe armate insumind zeci de mii de oameni determinati de motive obiective sa-si paraseasca gospodariile, dornici sa se realizeze in alta parte.

La chemarea de cruciada facuta metodic in tot Apusul Europei au raspuns, la inceput, doar cavalerii francezi. In 1199, ei s-au intrunit la Soissons pentru a stabili planul expeditiei, dar atunci si-au dat seama de numarul lor mult prea mic ca sa intreprinda ceva. Au mai asteptat citeva luni, dupa care, in anul 1200, au tinut sfat la Compiegne. Intre timp,numarul cruciatilor crescuse suficient pentru a forma o armata, lor alaturinduli-se micii baroni cu slujitorii lor si, ca totdeauna, pelerini, oameni fara nici un căpătâi. Orasele italiene, interesate mai departe in obtinerea de privilegii comerciale in Orient, au promis sa participe si ele. In ce fel, insa, deocamdata nu se pronuntau. In ce priveste taranimea, putini au fost cei care s-au incumetat sa-si lase caminul si familia. Aceasta componenta, aproape exclusiv nobiliara si oraseneasca, a dat cruciadei a IV-a un caracter pregnant politic, cel religios estompându-se de la inceput, in ciuda eforturilor papei de a-1 mentine.

56 Textul bulei papale redat in Hrestomatia pe istorii srednih vecov, ed.de N.P.Gratianski, S.D.Skazkin vol.I, Moscova, 1953, p. 324-325.

63

Nobilii, intruniti la Compiegne, au adoptat un prim-plan de actiune. Mai intâi trebuia desemnat un conducator. Cum participantii la sfat_ erau toti francezi, alegerea s-a oprit asupra lui Thibaud de Champagne, eel mai mare senior din cei prezenti, om de vază, dispunând de resurse banesti,.puse la dispozitie de bogata sa provincie. Apoi, baronii au hotarât sa trimeta la Venetia o solie, formata din sase nobili, pentru a afla exact in ce conditii orasenii erau dispusi sa contribuie la reusita expeditiei, drumul fiind ales de cruciati, si de data aceasta, pe mare. Cit ce priveste etapele razboiului, dupa multe dezbateri, majoritatea a decis sa fie atacat mai intii Egiptul. Nu era o abatere de la ideea de cruciada. Experienta militara de pina atunci dovedise ca lerusalimul nu putea fi cucerit pâna ce centrul unitatii lumii musulmane, Egiptul, baza teritoriala si forta militara a sultanului ayubid, stapinul deopotriva si al lerusalimului, nu era cucerit. ,,Noi nu vrem si plecam in tara Siriei — spuneau baronii — pentru ca nu putem face nimic acolo, suntem insa hotarâti sa ne ducem la Babylon <Cairo> sau Alexandria […] pentru ca din spre Babylon turcii pot sa fie mai bine distrusi decit din oricare alta parte"57

Cei sase ambasadori francezi, mergind calare facând popasuri lungi, ajungeau, in sfirsit, la Venetia in anul 1201. Solia era condusa de seniorul Geoffroy de Villehardouin, nobil provenit dintr-o familie din Champagne, omul de incredere al lui Thibaud, si autorul insusi al istoriei celei de-a patra cruciade, o naratiune conţinând, de fapt, rnemoriile purtatorului de cuvint al cruciatilor francezi. Intr-una din zilele lunii februarie, la inceputul postului Pastelui, solii se prezentau la palatul Senioriei. Ei erau primiti cu multa bunavoinţa si manifestari de pretuire de catre dogele Enrico Dandolo, fapt ce il facea pe povestitorul acestor intimplari sa-l numeasca deseori in cronica sa ,,mult inţeleptul si preaviteazul doge" 58.

Este posibil ca data intrevederii sa fi fost inainte gândita de Villehardouin, de aceea, probabil, nu se zorise pe drum. Inceputul postului Pastelui era un moment potrivit ca sa se vorbeasca de suferintele lui Cristos, de datoria crestinilor de a se pocai si a-i rascumpara sângele. Daca Villehardouin a gândit asa atunci, era, fara indoiala, un bun psiholog si om politic. Cert este ca dogele a fost obligat sa-i laude pe seniorii de dincolo de Alpi pentru bunele lor intentii si, desi nu intentionase pina atunci sa plece in cruciada, sa se sfatuiasca indelung cu consiliul sau pentru a gasi o solutie ca sa iasa cât mai onorabil din situatia incurcata in care se trezise pe neasteptate. In cele din urma, hotarirea la care s-au oprit a fost sa incheie cu cruciatii o conventie. Venetienii se angajau sa

57 Robert de Clari , La conquete de Constantinople , Paris, 1924, p. 658 Extrais de Villehardouin, ,La conquete de Constantinople.Les chroniqueurs francais.Oeuvres choisies,Paris,1933,p. 118-120.

64

asigure transportul pe vase, dincolo de mare, a 4 500 de cai si 33 500 de oameni, obligindu-se totodata sale furnizeze hrana timp de noua luni, evident si dupa debarcarea pe coasta Egiptului, nu numai cit dura calatoria. Pentru aceste servicii, determinante de altfel privind mersul cruciadei, francezii trebuiau sa plateasca 4 marci de argint pentru fiecare cal si 2 marci de argint de persoana, in total suma importantă de 85 000 marci argint. Târg in toata regula, neavând nimic comun cu credinta.

Ca totdeauna, la orasenii negustori simtul practic invingea. Dar pentru ca aparentele sa fie salvate, dogele in cadrul unei slujbe solemne, in catedrala San Marco, anunta poporului Venetian, in prezenta solilor francezi, intentia sa si a celor 46 de membri ai consiliului de a contribui la cruciada. Villehardouin, la rindul său, lua cuvintul si cu emotie in glas, se adresa bogatilor negustori, aflati in biserica. ,,Seniori, baronii din Franta, cei mai mari si mai puternici, ne-au trimis la voi sa va rugam sa va fie mila de lerusalim, care se afla in sclavia turcilor; [...], v-au ales pe voi, caci ei stiu ca nimeni nu este atât de puternic pe mare ca voi si oamenii vostri; ei ne-au cerut sa va cadem la picioare si sa nu ne ridicam, pina ce nu ne veti asigura ca aveti mila de «tara sfinta » de dincolo de mare" 59. Aceste cuvinte fiind rostite, cei sase soli, toti deodata, au cazut in genunchi. Gest spontan, scena regizata dinainte ? Greu de spus ; oricum ea era induiosatoare, in stare sa inmoaie inimile pina la lacrimi. Cei prezenti, cuprinsi de mila, nici ei nu stiau de ce, au inceput sa plânga si intinzind bratele strigau : ,,Sintem cu voi! Sintem cu voi ". Tumultul crestea, in ecoul bisericii si lui Villehardouin i se parea ca se scufunda pamintul. Cu un gest dogele a pus capat zarvei, s-a urcat in amvon si a proclamat cruciada. De data aceasta nu a mai plins nimeni. Cuvintele inghetasera pe buzele credinciosilor, care, ca treziti dintr-un vis, se intrebau in sinea lor ce vor face. Dogele, impreuna cu francezii, s-a intors la palat, a intocmit cartele privitoare la intelegerea dintre Venetia si cruciati, apoi, la rindul lui, a ingenunchiat jurând in fata solilor sa le respecte cu sfintenie.

In port au inceput pregatiri febrile, lunile treceau, dar cruciatii nu s-au strins in numar suficient de mare pentru a acoperi intreaga suma promisa Senioriei. Din nou s-au purtat discutii cu Enrico Dandolo si o noua conventie s-a incheiat. Dogele a propus cruciatilor ca, in contul banilor neachitaţi, sa cucereasca cetatea Zara de pe coasta Adriaticii, cetate nu demult rapita Venetiei de catre regele Ungariei60. Oare Enrico Dandolo isi daduse seama de la inceput de adevaratele forţe ale cruciatilor, mizase el pe imposibilitatea ca ei sa plateasca cei 85 000 de marci pentru ca, apoi, sa-i foloseasca drept mercenari in

59 Ibidem, p. 20.60 Ibidem, p. 23.

65

slujba Senioriei? Documentele nu ne permit sa dam un raspuns, dar nu este exclus ca dogele, abil diplomat, sa fi vrut cu un foc sa doboare doua tinte, iar in ceea ce-i priveste pe cruciati, evenimentele ulterioare vor dovedi ca pentru ei hotaritor era elementul politic de moment, nu problemele religioase cu perspectivele indepartate ce le implicau. De aceea, ei au acceptat noul tirg cu veneţienii, care, se pare, uitasera, cu totul, de episodul din biserica San Marco. Este un exemplu graitor al nestatorniciei firii omenesti.

Francezii, convinsi ca fac un lucru util, au pornit spre cetatea crestina Zara, fara sa tina seama ca erau cruciati si nu puteau ridica sabia impotriva crestinilor, mai ales cind acestia nu manifestau nici un fel de intentie razboinica, fara sa se teama ca papa Inocentiu al Ill-ea ameninta cu excomunicarea intreaga oaste. Puţini au fost aceia care, vazând intorsatura lucrurilor, au parasit cruciada. Ceilalti, in frunte cu Bonifaciu de Montferrat, devenit sef militar al expeditiei, dupa moartea neasteptata a lui Thibaud de Champagne, petrecuta in vara anului 1201, in luna noiembrie a anului 1202, incepeau asediul nefericitei cetatii Zara, mult prea lipsita de aparare ca sa poata opune vreo rezistenta. Aceasta a fost prima abatere de la ideea de cruciada. Cuprinsi de beţia de a se bate, cruciatii au refuzat tratativele pe care conducerea orasului, in van, incerca sa le poarte cu ei. Nu au cedat nici cind asediatii au cerut ca diferendul sa fie inaintat spre judecata papei. Disperati, incercind printr-un ultim gest sa se salveze, locuitorii din Zara au inaltat pe zidurile orasului crucifixul, dar, spre stupoarea papei, cruciatii si-au batut joc de acest insemn, a fortat porţile si, fara vreun motiv decit simpla sete de sânge, au inceput macelul pe strazi. Se intelege ca orasul a capitulat fara conditii, dogele putând sa-l reia in stapinire fara nici o dificultate.

Papa de suparare amutise.Îl contase pe o participare a regelui Ungariei la cruciada, de la care zmulsese o promisiune in acest sens, dar acum totul era zadarnicit. Pe vinovaţi daca-i pedepsea, insemna sa renunte la cruciada, ceea ce pentru Inocentiu al Ill-lea ar fi fost un esec greu de suportat, de aceea inaltul pontif a lasat desfasurarea evenimentelor pe seama conducatorilor laici, trecând sub o tacere amara cele petrecute. O cruciada care neglija dispozitiile papale era peste puterea lui de intelegere. Ca sa nu fie complet ignorat, el mentinea, mai departe, printre cruciati pe cardinalul Petro din Capua, chipurile ca sef spiritual al expeditiei. Faptul nu supara pe nimeni, ba se pare ca cruciatii s-au inteles destul de bine cu legatul papal. De altfel, abatându-se de la cruciada, Bonifaciu de Montferrat si ceilalti baroni nu s-au dezis de ea, ci dimpotriva.

Intorsi la Venetia, o noua slujba in biserica San Marco inchinata eliberarii ,,locurilor sfinte" avea sa zguduie simtirile. Enrico Dandolo, insusi, om in vârsta, aproape orb, cu corpul vlaguit, dar cu mintea inca agera, considera

66

sa-si incheie cariera politica printr-un act care sa-l aureoleze dupa moarte. De aceea, in duminica destinata ceremoniei pomenite mai sus, el a urcat la amvon şi s-a adresat cruciatilor, atrasi de eveniment in numar mare in biserica: ,,Sint un batrân slabit de virsta si as avea nevoie de odihna [...],. dar daca voi doriti sa-mi pun semnul curcii, spre a va insoti şi a va conduce, iar fiul meu sa-mi tina locul, in tara, voi merge cu voi sa traiesc sau sa mor ca pelerin" 61. Spectacolul unui batrin fara vedere plecând pe drumui primejdiilor, lipsindu-se de un adapost sigur, cald, in care sa-si petreaca ultimele zile, a stors din nou lacrimi celor prezenti. In aclamatiile lor, dogele a inaintat in fata altarului, a ingenunchiat si in timp ce cardinalul il facea cruciat a izbucnit in plâns. A fost un moment inaltator, un numar mare de cruciati italieni au rasarit ca din pamânt, dornici sa imite exemplul batrânului senior. Enrico Dandolo, devenit conducatorul lor, plin de importanta ce si-o dadea, a cerut ca semnul crucii din pinza alba, emblema fiecarui cruciat, sa nu-i fie cusut pe pieptul hainei, sau pe umar, ca la ceilalti, ci pe palărie, in frunte, pentru ca astfel persoana sa sa fie recunoscuta, de toţi, de departe. Trufia lui nu se potrivea cu angajamentul de a se face pelerin, dar in inflacararea ce se nascuse, aceasta nu conta. Entuziasmul, insa, ca orice izbucnire de moment, avea sa fie de scurta durata, cruciatii abătându-se, inca o data, de la idealul lor si lasându-se atrasi intr-un scandal politic si un razboi care i-a facut sa uite pentru ce au plecat de acasa. Villehardouin, amintindu-si intimplarea, o considera ,,una dintre cele mai minunate si mai mari aventuri" traita sau cunoscuta de el.

Indepartarea de la planul initial de cruciada a fost provocata de sosirea la Verona, tocmai când cruciatii erau gata de imbarcare, a lui Alexis, fiul imparatului din Bizant, Isac al II-lea Anghel, detronat, orbit si inchis de propriul sau frate, din dorinta, lipsita de scrupule, de a-i lua locul. Era vorba de obisnuitele certuri pentru tron din Imperiul bizantin ce provocau instabilitate politica si uimeau pe nobilii apuseni, obisnuiti cu o succesiune ereditara, regulata. Mutilarea membrilor familiei regale, a feudalilor sau chiar a taranilor li se parea ceva oribil, de neinteles, neconform cu dreptul feudal, o masura abuziva, de aceea, cruciatii aflati la Verona l-au primit cu simpatie pe tinarul Alexis. Fiul nefericitului Isac al II-lea, in cautarea de ajutoare pentru reinscaunarea tatalui, facuse intii un popas in Germania la imparatul Filip de Suabia, casatorit cu sora lui Alexis si deci ruda sa apropiata. Cumnatul i-a promis tot sprijinul cu conditia sa fie sustinut si de italieni. Astfel, ajunsese Alexis la Verona. Locuitorii cetatii l-au indemnat sa se duca la Venetia, vestita republica, dispunind de mai multe mijloace, iar aici dogele l-a sfatuit sa se adreseze cruciatilor, gata de plecare.

61 Ibidem, p. 23-24.67

Bonifaciu de Montferrat, aflind intreaga istorie, a acceptat o noua amânare a expeditiei, pentru a se sfatui cu cei interesati si a vedea ce este mai bine de facut. Cruciatii nu uitau ca imparatii de la Constantinopol nu odata le creasera dificultati, insusi Isac al II-lea Anghel se facuse vinovat de duplicitate in politica, caci era stiut ca intelegerea incheiata de el cu sultanul tinuse armata cruciata mai multa vreme la portile Constantinopolului si doar amenintat cu asediul acceptase sa o traverseze in Asia Mica. Neintelegeri intre bizantini si franci izbucnisera in mai multe ocazii. Grecii ii considerau pe latini ,,barbari", latinii ii acuzau pe greci de tradare. La ce proportii putea sa ajunga ura reciproca se vede din episodul din anul 1182, cind in cadrul unor rafuieli, bizantinii au masacrat pur si simplu un numar mare de latini, stabiliti la Constantinopol. Se spune in cronici ca pina si bolnavii au fost sugrumati in paturile lor de suferinta, iar mai multe mii de femei si copii au fost vinduti ca sclavi musulmanilor. Toate acestea explica de ce conducatorului cruciadei, dezordinile din Bizant i s-au parut un bun pretext pentru a se amesteca si a pune pe tron un om de incredere, obligat sa-i sustina campania mai departe, in plus intreaga poveste promitea sa atraga si pe imparatul Germaniei la cruciada. Enrico Dandolo, cu diplomatia-i binecunoscuta,a incurajat pornirea lui Bonifaciu de Montferrat. El avea in vedere interesele economice ale Venetiei in Bizant, posibilitatea de a-si spori privilegiile comerciale ca urmare a contributiei militare in vase de razboi si oameni, ce si-o aducea la campania de reinscaunare a lui Isac al II-lea. Nici de data aceasta papa Inocentiu al Ill-lea nu a fost consultat, cruciatii considerind ca este vorba de o problema politica, nu spirituala, si oricum parerea papei nu-i interesa.

Au fost trimisi soli, atit la Alexis, cit si la imparatul Filip de Suabia62, cu insarcinarea de a trata conditiile in care cruciatii aveau sa intervina in certurile pentru tronul bizantin, ca sa-l sustina pe Isac. Dupa doua saptamini, in palatul dogelui din Venetia, se intruneau baronii pentru a afla raspunsul. In numele tatalui sau, Alexis se angaja, ca de indata ce uzurpatorul avea sa fie inlaturat, Imperiul roman de Rasarit sa recunoasca autoritatea Romei, iar cele doua biserici sa redevina una singura; cruciatilor sa li se dea, ca despagubire pentru osteneala lor, 200 000 de marci de argint, plus hrana necesara intregii armate, pentru a-si reface fortele si a continua campania in Egipt, campanie la care Alexis il angaja pe tatal sau sa participe cu 10 000 de oameni, timp de un an; iar pâna va muri sa intretina pe cheltuiala lui 500 de calareti in pamintul de dincolo de mare. Filip de Suabia, prin solii sai, gira conventia.

Dezbaterile care au urmat in jurul propunerilor facute de Alexis au fost lungi si furtunoase. Mai multe glasuri s-au ridicat impotriva unui razboi 62 Ibidem, p. 25; v. si Robert de Clari, op. cit.,p.10.

68

indreptat contra unui popor crestin, a jumatatii imperiului crestin de fapt, lor alăturindu-li-se energic reprezentanpi papei. Atunci unul din solii germani s-a ridicat si a argumentat cu convingere: ,,Sa stiti ca daca vreodata pamăntul de dincolo de mare va fi restituit crestinilor redobindirea lui se va face prin Babylon <Cairo> sau Grecia si daca nu acceptam aceste conditii ne vom dezonora pentru vecie". Argumente, contraargumente, toate strigate de-a valma, nu au putut impune un punct de vedere unitar. Marchizul Bonifaciu de Montferrat, contii Balduin de Flandra, Ludovic de Blois, Hugues de Saint-Pol, in tumultul general, cu greu se puteau face auziti. Spiritul discordiei se dezlantuise si nu mai putea fi potolit. Ca sa se puna capat situatiei, dupa doua zile de discutii inversunate, s-a hotarit ca juramintul de respectare a tratatului sa fie depus de douasprezece persoane. Tot ele au si semnat. Cu mare greutate cruciatii s-au lasat convinsi sa nu paraseasca expeditia, astfel ca, dupa indelungi tergiversări, in luna iunie, anul 1203, flota cruciata a ridicat pânzele indreptându-se spre insula Corfu, unde armatele urmau sa se regrupeze pentru a strabate, apoi, ultima fâsie de drum pina la Constantinopol. Era o flota cum putine se mai vazusera pina atunci. Citeva sute de vase mari si mici, impodobite cu steagurile multicolore ale cruciatilor, incarcate cu cai, oameni si masini de razboi, au pornit in larg unduindu-se pe coama apelor.

In fata portilor Constantinopolului a avut loc schimbul de mesaje obisnuit si declaratia de razboi pronuntata raspicat de contele Conon de Bethune. A. urmat apoi o demonstratie de forta din partea cruciatilor, insotita de agitatia cuvenita de intimidare a dusmanului. Intr-o galera au urcat dogele Veneţiei si Bonifaciu de Montferrat, având intre ei pe Alexis. Urmata de numeroase alte vase, galera a plutit de-a lungul zidurilor orasului in timp ce un crainic striga pentru a se face auzit dincolo de metereze: ,,Iata seniorul' vostru natural, [...] cel caruia ii dati ascultare va stapâneste prin pacat şi silnicie, impotriva vointei lui Dumnezeu si a ratiunii, căci, asa cum stiti, el s-a ridicat impotriva fratelui si seniorului sau, i-a scos ochii si i-a rapit imperiul, pacatuind greu. Iata-l aici pe stapinul adevarat, daca tineti la el, veţi proceda cum se cuvine, daca nu, noi va vom face tot raul de care sintem in stare"63.

A doua zi a inceput lupta. Armata impartita in sapte corpuri a cucerit intii Galata si a intrat cu forţa in portul Constantinopolului. A urmat asediul. Trei corpuri de oaste, conduse de Borrifaciu de Montferrat, Mathieu de Montmorency si Balduin de Flandra, au atacat dinspre uscat, in timp ce Enrico Dandolo conducea asaltul de pe mare. Loviturile bombardelor, tirul arbaletelor, strigatele lancierilor, ale luptatorilor, care cu sabia in mina propteau scarile de

63 Extraits de Villehardouin, op. cit., p. 31; v. si j.h.Krause, Die Eroberung von Constantinopel, Halle, 1970, p. 35-36.

69

zid si se aruncau asupra grecilor, faceau un tumult de nedescris; pamintul si marea pareau ca se scufunda. Galera purtind stindardul sfintului Marco a fost trasa la tarm. Din ea a sarit Enrico Dandolo gata de lupta. Alte zeci de corabii venetiene, vazându-si conducatorul in primejdie, i-au venit in ajutor. In toiul incaierarii cineva a strigat aratind spre un turn. Deasupra lui fâlfâia linistit stindardul sfintului Marco. Nimeni mi vazuse cine si cind il infipsese acolo. Momentul insa a fost decisiv. Grecii derutati au luat-o la fuga, portile au fost deschise si orasul cucerit. O ultima rezistenta a imparatului in dreptul porţilor Blacherne a fost si ea infrânta. Cu francezii mereu pe urmele lui, uzurpatorul nu a mai avut decit timpul necesar sa ia din tezaur o parte din bijuterii si, insotit de citiva oameni, sa fuga din cetate.

Isac al II-lea a fost reinscaunat cu toata pompa, dar cind i s-a pus in faţa tratatul incheiat de fiul sau cu cruciaţi a refuzat cu incapatinare sa-l recunoasca. El nu semnase nimic, nu promisese nimic, prin urmare nu respecta nimic, mai mult, ii invita pe cruciati sa paraseasca cit mai repede orasul. Enrico Dandolo si Bonifaciu de Montferrat se priveau consternaţi. Ei stiau ca Isac al II-lea este un om fara cuvânt, dar la atâta rea-credinta nu se asteptaseră. Furiosi, ei s-au hotarât sa atace a doua oara Constanti-nopolul, de data aceasta impotriva protejatului lor de ieri, convinsi fiind dinainte de victorie, deoarece grecii erau epuizaţi dupa primul asediu, caruia îi rezistasera aproape o saptamina.

Asa se face ca in anul 1204, in luna aprilie, cruciatii ajungeau stapâni pe impunatoarea capitala a lumii crestine de Rasarit si, conform dreptului invingatorului, o treceau prin foc si sabie mai multe zile, bucurându-se de prazile facute. Istoricul bizantin Nikita Acominatul lasa o descriere sumbră, incărcata de dezgust, a celor ce se petreceau sub ochii lui: ,,Armata din Apus [...] nu era indulgenta fata de nimeni; in schimb, prada pe toti, luându-le banii, averea, adaposturile, imbracamintea, nelasind absolut nimic acelora care au avut ceva". şi adauga indignat: ,,acest popor cu git de arama <aluzie la armura de fier a cavalerilor> [...], aceşti oameni au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de mai multe ori juramint ca vor trece prin tarile crestine fara a varsa singe, fara a se abate de la drumul drept, iar ei au ramas neinduplecati pina si atunci cind locuitorii orasului, inspaimintati de moarte, au incercat sa-i imblinzeasca pe invingatori, ieşindu-le in intimpinare cu cruci si icoane, purtind imaginea lui Cristos". Sub pretext ca grecii sint eretici, edificiile religioase, ca si cele publice au fust pradate fara deosebire ,,incit nimeni nu era in stare sa precizeze cantiţatea furata de aur, argint, pietre pretioase, catifea, matasuri, haine de blana si aite obiecte de valoare". Ba se mai si distrau batjocorind obiceiurile romanilor. Unii, de exemplu, ,,umblau pe strazi infasurati in mantii scumpe, brodate, sau umblau de colo, colo, prin oras impodobind capetele cailor cu

70

valuri subtiri, lucrate cu fir de argint [...]. Altii tineau in miini betisoare de scris, carti si calimari, batjocorind astfel pe carturari". Fiecare parada de felul acesta se termina in zarva ospeţelor la care, fara rusine, nobilii apuseni ,,se îmbatau şi se indopau zi de zi până se saturau de mâncaruri alese" 64.

Vestea de cele petrecute la Constantinopol a ajuns pina la Inocentiu al Ill-lea. Omul politic, care era papa, nu putea sa nu vada ca o atare purtare nu era deloc in favoarea unitatii lumii crestine si inca sub egida Apusului. De aceea, papa mânios scria lui Bonifaciu de Montferrat învinuindu-l de felul cum cruciada deviase de la planul ei initial: ,,Neavând nici drept, nici putere asupra Greciei, v-ati abatut, imprudent si in mod nechibzuit, de la planul vostru, indreptându-va privirea spre Constantinopol, in loc de lerusalim [...]. Dar vinovatia voastra se agraveaza prin faptul ea nu ati crutat absolut nimic si pe nimeni", purtarea voastra — continua pontiful — a facut ,,ca biserica greceasca sa nu mai vrea sa se supuna tronului apostolic, vazând din partea latinilor numai fapte diabolice si criminale, ceea ce le ,da dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe niste ciini 65.

Supararea papei, insa, nu-i atingea pe cruciati. Ei jucasera o carte, iar acum venise vremea sa traga la sorti un imperiu, caci asa au gasit cu cale sa se foloseasca de cucerirea facuta. Ca urmare, Imperiul bizantin a fost impartit in mai multe stapâniri, principalii beneficiari fiind conducatorii asa-zisei cruciade. Astfel s-au format: Imperiul latin de Rasarit cu capitala la Constantinopol, pe teritoriul fostei provincii Tracia, regatul Salonicului, ducatul Atenei, principatul Ahaei si o serie de seniorii ca de pilda Negro-pont. Titlul de imparat il primea Balduin de Flandra, in timp ce cel de rege revenea familiei de Montferrat, deoarece Bonifaciu se stingea din viata in 1207 lasind urmasilor sai privilegiul de a se lupta pentru putere. Geoffroy de Villehardouin, la fel ca multi alti nobili in slujba lui Bonifaciu de Montferrat, si-a croit un principat, tot restul vietii petrecindu-l pe domeniile sale sau la Constantinopol. Dogele Venetiei revenea in patrie, Orientul nu-l atra-sese, in schimb, inainte de a se desparti de cruciati obtinea pentru republica sa noi si largi avantaje comerciale: o parte din orasul Constantinopol, unde sa-si intemeieze noi cartiere, dreptul de stapânire asupra insulelor lonice, Ciclade, Sporade, sud-vestul Peloponezului, Galipoli, citeva regiuni din Albania, iar ceva mai tirziu, insula Creta. Alte trei state, Niceea, Epirul si Trapezuntul erau pastrate de bizantini, primul dintre ele constituind nucleul de unde va incepe, spre sfirsitul secolului, recucerirea bizantina. In anul

64 Nicetae Choniatae,Historia,Bonn 1835,in Corpus scriptorum historiae Byzantinae,p.388 si urm.;v. si J.H.Krause,op. cit.,p. 56.65Scrisoarea papei Inocentiu al III-lea catre ducele de Montferrat in Hristomatia po istorii srednih vecov, p. 364

71

1261, Imperiul bizantin era restaurat, dar in urma loviturii primite nu-si va mai regasi niciodata vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a i-a dat lovitura de gratie, dupa cum tot ea a insemnat inceputul sfirsitului cruciadelor clasice. Expeditiile care au urmat spre ,,tara sfinta" vor scoate tot mai mult in evidenta decaderea unui ideal, absurditatea unei politici nefondata decit pe himere.

Cruciada copiilor : expresie a unor rcalitati sociale

Abandonarea cruciadei a IV-a de catre nobilii, porniti spre Orient, sub conducerea lui Bonifaciu de Montferrat, a determinat o politica de pace in Siria, crestinii si musulmanii neindraznind nici unii, nici altii, sa provoace o rupturi. Amaury al II-lea, regele lerusalimului (Acrei) si al Ciprului, in zadar i-a asteptat pe cruciati. Acum cind nu mai aveau a se teme de rivalitatea Imperiului bizantin, cind dispuneau de resursele lui, moleseala ii cuprinsese pe toti, fiecare vrând sa se bucure de pamânturile primite, de bogatiile si functiile dobândite. Amaury al II-lea murea in 1205, la un an dupa căderea Coustantinopolului, lasând urmasilor speranţa unui ajutor din Occident. Cum acesta intârzia sa vina, regentul Jean d'lbelin, mai întâi, apoi regele Jean de Brienne, un baron sarac dar chibzuit, trimis din Franta de Filip al Il-lea August sa preia coroana lerusalimului, au mentinut pacea cu Malik-Al-Adil, ea fiind acum conditia fundamentala de existenţa a şubredului regat cruciat din Siria. Nobilii din Cipru, constienti de in-securitatea regatului, in 1205 se desprinseseră de Acra. Nimeni nu se mai gindea la recucerirea lerusalimului.

Cruciada a IV-a nu adusese nici un folos respubticae-i Christiana. In locul Bizantului se nascuse un Imperiu latin de Rasarit — cum s-a numit — un stat slab, fara vitalitate, condus de un imparat lipsit de autoritate, in care biserica catolica nu s-a putut impune. Papa Inocentiu al Ill-lea isi vedea visul spulberat, dar nu a renuntat la dorinta de hegemonie. Cu multa perseverenta el a cautat noi mijloace de a realiza unitatea lumii crestine, de a redestepta sentimentul religios, stima impinsa pina la veneratie fata de pontiful roman. Statele europene isi gasisera de mult fagasul, ele pornisera pe calea unei dezvoltari nationale, aveau nevoie de liniste si securitate. In acest sens trebuia sa actioneze papa, pentru ca oamenii sa simta ca Roma era centrul international al lumii crestine de unde porneau toate initiativele politice, cerute de progresul economic si social. Printre masurile luate se numara si dispozitia din anul 1212 de a se organiza procesiuni generale, in toate localitatile, mici sau mari, la o anumita data dinainte stabilita, in cadrul carora toata suflarea catolica sa se roage pentru pacea universala intre crestini. Toti, fara exceptie, erau chemati sa participe, inclusiv copiii, nici o scuza nu era admisa. Se poate spune, pastrind desigur proportiile, ca aceste adunari, au fost primele mitinguri de pace in

72

Europa, realizate cu mijloacele vremii, mijloace religioase, in. conformitate cu ideo-logia si structura psihica a omului medieval. Din ele, Inocentiu al Ill-lea, cu spiritul sau politic, voia sa traga foloase, procesiunile, organizate in toate statele catolice, la aceeasi data, urmând: in gândirea papei, sa faca crestinatatea sa se simta unita, solidara si, mai presus de toate, inlantuita de aceeasi forta spirituala. Nu uita Inocentiu al Ill-lea sa adauge rugaciunile impotriva ,,necredinciosilor"; el se gândea la musulmanii din Spania, unde inceputul reconchistei instituia suprematia absoluta a catolicismului, dar cei ce se rugau nu retineau amanuntul politic, pentru cei mai multi musulmanii din Spania sau Palestina erau totuna. Dispozitia din 1212 era o ridicare in masa care nu putea sa nu impresioneze spiritele, mai ales cele simple, de aceea in ea se alia, inceputul cruciadei copiilor, ultima mare miscare de mase nascuta in Europa apuseana in favoarea ,,razboiului sfint", care a uimit pe contemporani si a nedumerit multa vreme pe istorici, primii considerând-o ,,o minune", ceilalti o enigma. Pentru a o intelege trebuie sa coborâm in lumea satului de la inceputul secolului XIII, o lume ce trecea prin profunde transformari social-economice, sa-i patrundem mecanismul mental, sa aflam ce loc ocupau copiii in universul taranilor, cum participau ei la viata adultilor, in sfirsit, si nu in ultimul rind, ce ecou mai avea cru-ciada in rindul taranimii

Masele populare, desi se indepartasera tot mai mult de cruciadă, devenită o ..aventură" a nobililor, ele nu renuntasera total la ideea mântuirii, a realizarii intr-o tara a fagaduintei, tara ce le fusese refuzata — credeau taranii — din cauza pacatelor facute de cei mari, de cei meniti sa ii pastoreasca. Tot din vina lor, se spunea, prosperitatea ce se inregistra la tara, o data cu renasterea economică, nu avea sa fie de durata, pedeapsa cereasca ii va ajunge pentru ca dezertasera de la o cauza ,,sfinta", iar daca unii se vor imbogati si se vor lasa ademeniti de ispita arginţilor, altii se vor scu-funda intr-o saracie si mai mare. Era explicatia ce se dadea diferentierii sociale in mediul rural accentuata in Franta in urma emanciparii taranimii, agravata in Germania de aservirea ei tirzie. Vechea egalitate si solidaritate de grup amenintau sa dispara, iar schimbarea nu era inregistrata ca un progres, ca o trecere spre structuri superioare, cum s-a intâmplat, ci ca o rupere a echilibrului. Ce va fi, cum va fi? erau intrebarile ce-i chinuaiu pe oameni. Gândirea taranului, prinsa ca intr-o menghina, intre formele vechi si noi de viata, se zbatea sa caute o iesire, un raspuns, dar neputiud scruta viitorul, ea s-a inters la credintele de demult care, cu cât imbatrâneau, pareau mai inţelepte, de aceea erau luate drept repere sigure. Asa aflăm renascând, cu o forta nemaiîntilnita pâna atunci, o mentalitate sustinuta de credintă ca raul este alungat de bine, greseala de virtute, pacatul de inocenti, indispensabila fiind pentru aceasta schimbare, ca pentru orice inceput,

73

jertfa de singe. Asadar, credeau ei, opusui adultilor vinovati erau copiii nevino-vati, prin urmare numai ei puteau, prin jertfa lor, sa reaseze omenirea.

Cruciada copiilor nu poate fi inteleasa fara cultul inocentilor, foarte puternic in Europa apuseana, cu radacini adânci in trecutul indepartat al istoriei, transmis, ca multe credinte pagâne, în crestinism si intretinut de misticismul si fanatismul evului mediu, mai ales, in secolele XI—XIII66. O credinta straveche, vehiculata de traditie prin veacuri, adusese pina in evul mediu, si mult dupa aceea, superstitia ca, prin puritatea si farmecul lor, copiii pot rascumpara de la divinitate vina celor mari. Era un lucru obisnuit si general raspindit ca mamele sa puna copii sa se roage pentru parintii lor. O intreaga literatura laica (exemplu: Povestea vrajitorulni din Hameln) si religioasa (Legenda uciderii pruncilor in vremea lui Irod) intretinea aceasta credinta pentru care exista si o sarbatoare in calendarul catolic (28 decembrie), asociata cu cultul lui lisus-copil, iar cruciada copiilor va purta amprenta constanta a acestei apropieri, pâna la identificare.

Ziua de 28 decembrie, sarbatoarea copiilor, era marcata prin alegerea in fiecare an a unui episcopus puerorum, din mijlocul celor de vârsta mica, episcop tratat cu toate onorurile, purtat pe un car in triumf, având dreotul, aproape de neînteles, ca, in dimineata sarbatoarei amintite, sa oficieze liturghia. Faptul nu ar fi fost posibil daca episcopus puerorum nu s-ar fi bucurat de recunoasterea bisericii, nu ar fi avut concursul preotului si nu ar fi fost, in prealabil, initiat pentru a-si juca rolul. Totul era facut cu seriozitate, prestigiul bisericii, caracterul sacru al functiei religioase nu erau atinse; asa se explica de ce nimeni nu contesta legitimitatea episcopatului de o zi al copiilor, mentionat in documente de la inceputul secolului al Xll-lea.

Copilaria avea, asadar, o zi de domnie pe an, importanta acordata copiilor si copilariei fiind in deplina armonie cu conceptia filozofica a vremii privind respectul fata de copil, conceptie transpusa in cultul crestin si regasita in iconografie. Nu fara temei istoricul P. Riche afirma ca evul mediu a descoperit sufletul copilului67, fapt ce a atenuat severitatea excesiva in educatie; se cerea ingaduinta fata de pornirile lui spre neascultare, recoman-dindu-se incurajarea tuturor incercarilor sale de a imita actele bune ale adultilor. Asa se face ca ziua de 28 decembrie nu trecea neobservata, cu atât mai mult cu cât, mai mari sau mai mici, copiii, in ziua aceea, având voie sa faca orice, fara a fi pedepsiti, nu a lipsit mult ca sarbatoarea sa se transforme in adevarate saturnale, iar in istorie va rămâne cu numele de ,,sărbătoarea nebunilor".

66 P.Alphandery, A. Dupront, op. cit., vol. II, p. 138-14067 P.Riche,Education et culture dans l’Occident barbare, Paris,1962, p. 504

74

Papa Inocentin al Ill-lea, prevăzând consecintele unor atari manifestări neingrădite, a incercat sa le interzica, dar, in ciuda bulei papale promulgate si a celor ce au urmat, sarbatoarea s-a mentinut tot evul mediu. Traditia se dovedea mai puternica si nu este de mirare ca in secolul XIII prestigiul episcopului copiilor era intact, lui conferindu-i-se privilegiul ,,micului taumaturg", autoritate de care se bucura in societatea copiilor timp de un an, pâna la alegerea urmatorului episcop. Este greu de spus daca obiceiul a pornit de la o joaca de copii, pe care biserica a fost nevoita sa o accepte, dându-i un caracter oficial, sau, dimpotriva, biserica a creeat o practica consacrata, cu ajutorul ei urmarind sa supravegheze si sa educe pe cei mici, ale caror porniri zgmotoase deveneau, nu odata, supărătoare. Probabil ca au existat ambele tendinte, ele intâlnindu-se. Cert este ca ,,micul taumaturg", copilul presupus a avea har, apare in chip de conducator ai celor doua cruciade ale copiilor. Dar prezenta sa, ca si marsul micilor pelerini spre lerusalim, nu ar fi explicabile daca nu ar fi existat, in mediul rural al societaţii feudale, o alta practica — comunitatea copiilor — o forma de educare a individului cunoscuta prima data in evul mediu.

Asociatiile de copii de ambe sexe 68 au aparut in Occident in feudalismul dezvoltat atât la sat, cât si la oras, rostul lor fiind de a educa sentimentul solidaritatii, al colectivitatii — temelia insasi a societatii — inca din fragedă vârstă, de a implanta in sufletele necorupte sentimentul responsabilitatii fata de societate, de a-i obisnui pe cei mici cu un sistem de gândire si cu indatoririle ce urmau sa le revina intr-o zi, ei fiind pusi treptat sa copieze viaţa părintilor si, astfel, sa se integreze in ea, pe nesimţite, nu atit din convingere, cât, mai ales, din deprindere. De aceea, alaturi de familie, asociatiile de copii au jucat, mai ales in societatea rurala medievala, un rol covârşitor, ele bucurându-se de un statut propriu, de drepturi necontestate. Dar pentru a intelege mai bine aportul acestor asociatii la sudarea colectivitatilor rurale, capacitatea lor de a actiona si a mobiliza pâna a da nastere unei cruciade, nu trebuie omis faptul ca ele grupau, pe lânga copiii de la vârsta de 7 ani dintr-un sat, pe toti tinerii pâna la casatorie, incheiata, de altfel, de timpuriu, la 16 ani, pentru fete chiar mai de vreme, dar nu rareori şi mai tirziu, mai ales in cazul baieţilor.

Conform mentalitatii timpului, individul parcurgea trei etape in viata: copilaria, maturitatea, batrânetea, din copilarie el paşind direct in categoria adultilor, numai ca o consecinta a faptului de a fi intemeiat o familie. Adolescenta, când individul capata constiinta de sine, nu era inscrisa in vârstele omului. De aici importanta acordata asociatiilor de copii, considerate, o societate aparte, responsabila, chiar daca uneori opusa societatii adultilor, având dreptul, in fiecare sat, sa aiba un conducator si sa se organizeze singure. Este de 68 N.Belmont, Mythes et croyances dans l’ancienne France, Paris, 1973, p. 52.

75

la sine inteles ca initiativele, in cadrul acestor comunitati, apartineau baietilor mai in etate. In tot ceea ce faceau, modelul le era furnizat de societatea adultilor, pe el il imitau, fie ca era vorba de alegerea anuala a conducatorului din ziua de 28 decembrie, care tocmai de aceea purta numele de ,,episcopul inocentilor'', sau putea sa ia titlul altei demnitati, de pilda, ,,abatele tineretului", ,,capitanul tineretii" etc., fie ca intreprindeau acte mai insemnate, unele chiar nedorite. De pilda, cind in secolul XII au inceput sa se ridice primele catedrale gotice, iar nevoia de mina de lucru a facut ca autoritatile sa apeleze la ajutorul benevol al credinciosilor, participarea fiind socotita o manifestare de devotiune, tot atât de importanta ca si cruciada, copiii, nechemati de nimeni, s-au prezentat si ei desi mai mult incurcau treaba decit erau de vreun folos. Recurgând tot la imitatie, ei si-au luat numele de ,,penitenti constructori". Mathieu de Paris, abatele Haimon ni-i semnaleaza pe santierele din Caen, Chartres, Paris, Saint-Pierre-sur Dive unde, constata autorii cu stupoare, sosisera de la o departare neinchipuit de mare, aproape sfârsiţi de oboseala si nemâncare, dar cu vointa ferma sa nu dea inapoi. Este o asemanare izbitoare — spunea istoricul Al. Dupront — intre cruciada copiilor şi aceste coloane de mici penitenti care mergeau, infruntând greutatile unui drum lung, cu lumânari aprinse in mâna, purtind prapore, in mijlocul lor, inconjurat de multa devoţiune, aflându-se ,,micul taumaturg", purtat pe un car69. Rugaciunile lor intonate monoton erau o pilda de daruire pentru ceea ce se voia a fi atunci o cauza mareata. Impresionati, multi locuitori din satele prin care treceau li se alaturau. Ajunsi la destinatie, cei mari se amestecau cu lucratorii, in timp ce cei mici stateau de o parte, la o distanta respectuoasa, intonind cintece. Robert de Torigny ii numea ,,un mare miracol al credintei" si inca de atunci actiunea lor era identificata cu o cruciada, ,,la croisade monumentale", cum s-a numit, in textele din secolul XII, copii constructori, copii cruciati insemnând acelasi lucru70. Din acest exemplu, si din multe altele, rezulta limpede ca asociatiile de copii aveau drept de initiativa, putere de mobilizare, rolul lor principal fiind de a participa la formele de viata colective. De aceea, prezenta copiilor pe santierele de construcţii, desi incomoda, era admisa, mai mult, ea era privita ca un semn de bun augur, caci dainuia inca superstitia ca la inaltarea unui edificiu religios, pentru trainicia lui, era necesar sacrificiul unor fiinte nevinovate, iar micii penitenti îl ofereau cum puteau ei, apoi copiii intruchipau tineretea vesnic reimprospatata, si se credea ca prin rugaciunile lor, ei pot imprumuta ceva din aceasta insusire de nepretuit catedralelor, ce se dorea a fi vesnice, infruntind secolele cu aceeasi prospetime de la inceput. Era o forma a gândirii simbolice, de interpretare a simbolului ca

69 P.Alphandery, A. Dupront, op. cit., vol. II, p. 136-13770 Ibidem, p.136

76

actant, foarte puternica in evul mediu, in stare de a crea superstitii dintre cele mai bizare.

Asadar, cruciada copiilor nu a pornit dintr-o data sau din senin, a existat o traditie a copiilor cruciati intilniti in o serie de antecedente, printre ele un rol important jucindu-l participarea copiilor, alaturi de parintii lor, la primele cruciade. Nu este vorba de o inrolare pasiva, ci de una activa, ca de pilda, lupta stranie a copiilor din ambele tabere, crestina si musulmana, mentionata. de izvoare in momentele de grea cumpana, când soarta unei batalii nu putea fi decisa, ca in cazul asediului indelungat al Antiohiei sau al cetatii Acra. Jertfa reala de singe a copiilor, in acest caz, echivala cu o ordalie, adica un procedeu de netagaduit, prin care se credea ca divinitatea se pronunta de partea cui este dreptatea; interesant ca el era acceptat de ambele religii, ca si cum copiii ar fi avut calitatea sa decida soarta “razboiului sfint".

Copiii erau folositi drept calauze sigure in momentele de deruta. Inanul 1098, printre oraşenii din Milano se vorbeste sugestiv despre un prae-eletia juventus, dupa cum in cruciada a doua, cind regele Frantei, Ludovical VII-lea, i-a parasit pe cruciati, acestia, nestiind incotro sa o ia, s-au lasatcalauziti de acei probati juvenes. v

La sfirsitul secolului XII se raspindise tot mai mult credinta ca daca Ierusalimul va fi recucerit acesta va fi un privilegiu rezervat tinerilor, deschizatorii de drum spre o viata noua. Nu era decit o superstitie, dar ea era alimentata de dorinţa tinerei generaţii de a se emancipa de tutela prea grea a parintilor, de a avea dreptul sa-si decida propriile acte, propriul destin. De aceea superstiţia a fost intreţinuta cu grija, ea fiind argumentata cu noi fapte ce pareau nu mai putin miraculoase. Abatele Medard de Soissons scria cum ,,unii afirma ca inainte de a se produce aceasta plecare ciudata a copiilor, din zece in zece ani, pesti, broaste, pasari au plecat in acelasi fel, fiecare in ordinea si sezonul cerute de specia din care faceau parte" 71. Au urmat apoi tinerii, acestora parându-li-se ca le-a venit si lor sorocul sa se integreze in ritmul vietii cosmice. Dar analogia nu era decit un mijloc de infaptuire a unui gind care devenise o obsesie, mai ales, dupa marea procesiune ordonata de papa Inocenţiu al Ill-lea in anul 1212, la care asociatiile decopii participasera obligatoriu. Dupa aceasta data tot mai mult a inceput sa se vorbeasca printre ţărani despre jertfa si misiunea ,,noilor inocenti" de a purifica lumea si a reabilita cruciada, lasata in părăsire. Tinerii din Frant si Germania s-au grabit sa raspunda si in cursul aceluiaşi an, in 1212, îi aflam inconjurati de mii de copii, gata sa porneasca la drum, nici ei nu stiau unde, mai inainte ca parintii lor sa le fi dat asentimentul.

71 Ibidem.77

Este o dovada de ce forta aveau asociatiile de copii, ele fiind capabile in secolul XIII de initiativa politica, cum a fost aceasta cruciada nepromulgată de papalitate, nedorita de nici o autoritate laica. La fel, ca si în cazul declansarii primei cruciade, era o actiune politica pornita din rândurile maselor taranesti si înca de elementele cele mai tinere din mediul rural. Dar copiii nu au plecat singuri. Vazându-i hotarâti sa-si incerce norocul in ,,tara sfinta", unii parinti, mai ales cei ai copiilor de virsta mica, i-au insotit. S-au alaturat marsului spre lerusalim multi diaconi care, fiind in jur de 19 ani si fireste necasatoriti, se considerau ca fac inca parte din categoria copiilor, desi prin etate, prin cunostintele dobindite in scoli si apartenenta la cinul preotesc, ei s-ar fi cuvenit sa dovedeasca maturitate in gândire si in loc sa incurajeze o actiune, sortita de la inceput unui esec lamentabil, ar fi fost de datoria lor sa incerce sa o inăbuse, dar nu numai ca nu au facut-o, in plus ei au mai atras si unii preoti creduli dupa ei. Cruciada copiilor a pornit din Franta, din regiunea Venome, sub forma unei procesiuni, a unei obişnuite croisade monumentale, indreptându-se spre Saint Denis, atunci inca un santier in plin lucru. Conducatorul ei era un ciobanas, pe nume Etienne din satul Cloies si dorinta lui copilareasca, ridicata la rangul de misiune, era sa mearga sa-l intâlneasca pe rege. Izvoarele in care aceasta expeditio injantium este narata sint foarte laconice si nu ne informeaza asupra mobilului intrevederii dorita de Etienne. Probabil ca voia sa obtina de la rege ajutorul necesar pentru a se imbarca impreuna cu bandele de pelerini, caci aproape toate documentele semnaleaza intentia copiilor de a trece marea si ,,ceea ce puternicii si regii nu putusera sa faca, adica sa cucereasca lerusalimul—spune cronicarul Rainier—ca izbuteasca ei".

In jurul lui Etienne s-au strâns in luna iunie un numar de circa 20 000 de copii, alte date dau cifra de 30 000, din regiunile Normandia, Verdomois, Île de France, Picardia, fapt ce duce cu gândul la o mobilizare metodica şi serioasa. Important este ca micii penitenti sint numiti in izvoare semnificativ parvi pueri (copii mici, dar si cu sensul de copii saraci) ceea ce constituie un indiciu privind originea lor sociala. Erau baieti si fete, de vârste diferite, coloanele de cruciati — in descrierea lui Mathieu de Paris — deplasându-se dintr-un loc in altul in mod disciplinat, umând in ordine, fara vacarm, pe conducatorul lor care, amanunt important, era bogat invesmântat si purtat ca un rege pe un car frumos impodobit. Descrierea sumara ne obliga sa constatam si aici rolul asociatiilor de copii, dar conducatorii lor nu prevazusera un posibil refuz al regelui, nici ce aveau sa faca dupa ce merindele de drum aveau sa se sfârseasca. Ajunsi la Saint Denis se spune ca si clericii ,,si alti oameni cu minte sanatoasa" i-au indemnat sa se intoarca acasa. Unii au ascultat, dar la intoarcere drumul era mai greu, descurajarea i-a cuprins repede; sfisiati de foame au inceput sa cerseasca, iar

78

peste tot lăsau impresia unor vagabonzi dezgustatori. Cei mai multi, insa, au coborit pe valea Ronului pina la Marsilia si acolo mai marii lor au tratat cu doi armatori traversarea cruciaţilor pina in Palestina. Alberic des Trois-Fontaines, autorul acestei informaţii, ne incredinteaza ca numarul lor era atit de mare, incit au fost nevoiti sa tocmeasca sapte corabii. Nici nu s-au departat bine de tarm, ca o furtuna ii surprindea in plina mare si ratacea vasele, impingindu-le pe fiecare in alta direcţie. Doua dintre ele au esuat in dreptul insulei Sfintu Petru (in apropiere de Sardinia), toti calatorii fiind inghiţiti de valuri. Trupurile neinsufletite ale micilor cruciati au fost aruncate « parte din ele pe uscat, de unde apoi au fost culese si ingropate in insula cu mare evlavie, aceasta moarte tragica fiind interpretata ca o adevarata jertfa a noilor inocenti. Peste mormintele lor papa Grigorc al IX-lea avea sa ridice mai tirziu o biserica — biserica Sfinţilor Inocenti — ce poate fi vazuta si astazi adapostind pe micii cruciati, sanctificati tot din ordinul papei, in amintirea nefericitilor pelerini inscriindu-se in calendarul catolic o noua sarbatoare.

Cirmacii celorlalte cinci corabii au reusit sa le conduca pina in portui Alexandria, unde copiii salvati au fost vinduti ca sclavi sarasinilor, nu dintr-o necesitate de moment, ci pentru ca asa gindisera armatorii când se hotarisera sa ia la bord un numar atit de mare de fiinte umile si neajutorate, incapabile sa-si plateasca transportul.La mijlocul lunii iulie 1212 plecau si copiii germani condusi de un anume Nicolas din Koln, se pare nu mai mare de 8 ani, dar preferat de comunitatea copiilor in chip de conducator al expeditiei din cauza unui semn pe care il avea din nastere pe umarul drept, interpretat ca semnul crucii. Nicolas era insotit de tatal sau si probabil ca el a jucat un rol in stabilirea itinerariului parcurs de pelerinii germani, in orice caz supra veghea copilul si o data cu el pe ceilalţi cruciati nevârstnici, coplesiti de dificultatile drumului, inspaimântati si nu o data oprimati de cei mai in virsta sau mai in putere decit ei.

Cruciatii au coborit de la Koln pe malul sting al Rinului, apoi au traversat Alpii, au intrat in Italia de nord si s-au oprit la Geneva, in speranta ca negustorii ii vor transporta pe corabiile lor in Palestina. Dar oraşenii cind i-au vazut, multi, in zdrente, infometati, s-au temut sa nu se işte tulburari in oras, sa nu se scumpeasca alimentele si au gasit cu cale sa-i alunge cit mai repede si cit mai departe. La fel gindeau si alte orase, aşa se face ca gloata de copii, gonita de pretutindeni, a ajuns in cele din urma la Roma, intr-o stare de mizerie de nedescris. Papa a dispus sa fie trimişi acasa, iar ca singura mingâiere erau indemnati, daca vor neaparat sa fie cruciati, sa revina cind vor fi barbaţi in stare sa poarte arme; fetele nici nu erau luate in seama. Vazând ca ardoarea lor nu

79

este apreciata nici de seful crestinatatii, cruciatii, deznădăjduiti, deprimati de inutilitatea unei actiuni declansata cu atât elan, au facut cale intoarsa.

Intoarcerea a fost lamentabila. Autorul analelor Marbacenses o descrie in tonuri sumbre: ,,infometati si desculti, unul cite unul, in tacere, se strecurau pe drum; multi au murit, singuri şi parasiţi, cadavrele lor zaceau in pietele publice, erau privite cu curiozitate si dezgust, dar nimeni nu le ingropa". In orasele pe unde treceau fostii cruciati, murdari, palizi, cu ochii tristi, mistuiti ca de febra, populatia ii primea cu acuzatii, cu insulte de tot felul, provocate, mai ales, de prezenta fetelor cu infatisare de haimanale, incit bietii de ei preferau sa caute odihna la o margine de drum si sa se hraneasca cu ierburi si fructele padurii.Ceea ce la inceput fusese maretie, la intoarcere nu mai era decit tembelism, multi rataceau drumul şi numai putini din cei plecati in cruciada au mai revazut caminul parintesc.

Luciditatea cu care majoritatea contemporanilor a privit cruciada copiilor arata ca vremea himerelor trecuse. Cronicarul Medard o califica o manifestare ,,ciudata", de neinteles; Mathieu de Paris, o numea, ,,judecata grosolana" sau ,,prostie"; autorul analelor Marbacenses o punea pe seama usurintei de spirit si marei credulitati a omului simplu. Dar ceea ce cronicarii nu spun, sau nu au vazut, este faptul ca nu era doar naivitate, ca era si o forma de protest, nedeclarat, fata de rentele mereu crescânde la tara, ca urmare a dezvoltarii relatiilor marfa-bani, de care voiau sa fuga. De aceea intre anii 1257—1320 expeditiile de copii, chiar daca de proportii mai mici, s-au repetat in Franta, Hainaut, Brabant, Flandra, ele fiind cunos-cute in istorie sub numele de ,,marsuri ale pastorasilor", nume ce vine de la ocupatia principală a copiilor de a paste vitele. Prin aceste procesiuni copiii si tinerii se aratau solidari cu necazurile parintilor lor, se faceau emisarii lor, dar mai ales dovedeau ca nu vor sa traiasca la fel ca ei. La vremea cind ele s-au produs, au semanat spaima in rândul feudalilor, caci ele se soldau, nu odata cu dezordini si epidemii, bolile, nascute din lipsa de igiena si de hrana, fiind purtate de copiii, prea slabi pentru a le putea rezista, incit pina si apa fintinilor ajungea sa fie otravita. Impotriva ,,marsurilor pastorasilor", devenite o plaga sociala, regalitatea si papalitatea au luat masuri aspre pentru a le interzice, de aceea ele s-au stins la fel ca si cruciada copiilor fara urmari, si, desi asociatiile de copii cresc in importanta in secolul XIV, ultimul mars de protest a avut loc la inceputul acestui veac.

Cruciada a V-a : cruciada pontificală se năruie

Cruciada copiilor, cu tot sfirsitul ei tragic, a dat curaj papei Inocentiu al Ill-lea sa faureasca noi planuri de eliberare a lerusalimului de sub stapânirea

80

musulmana, caci el credea ca simtise in masele populare o dorinţa arzatoare de a porni din nou intr-o expeditie sub stindard cruciat, ca nu era nevoie decit de o organizare ferma pentru ca ele sa-i fie un suport de nadejde. La aceste planuri, el era indemnat de evenimentele din Orientul Apropiat, unde situatia cetatii Acra, ultimul suport al cruciatilor, devenise precara, regele Jean de Brienne numai cu greu mai putând mentine pacea cu Ayubizii. Sultanul Al-Adil vedea ca zilele stapinitorilor apuseni sint numarate, ca puterea lor se dizolva treptat in marea masa musulmana, de aceea astepta momentul potrivit sa o înlăture, cu cit mai putina varsare de singe posibila. El nu dispunea de armata tatalui sau, nici de comandanti de oaste supusi, prudent era sa-si crute, cit putea, oamenii, gata fiind in acelasi timp sa dea lovitura.

Papa Inocentiu al Ill-lea socotea ca nu este timp de pierdut si in luna noiembrie a anului 1215, in conciliul de la Latran el punea in discutie cruciada si modalitatile ei de infaptuire, dar spre amaraciunea sa, inainte de a reusi sa intreprinda ceva, se imbolnavea grav, iar la inceputul lunii iulie 1216 murea fara sa-si fi vazut planul pus in aplicare. Urmasul sau. Honorius al Ill-lea, mostenea o sarcina grea, dar pe care nu o putea abandona fara a risca sa se dovedeasca nedemn de inaltul sau predecesor. Asadar,. in anul 1216 cruciada a fost proclamata in Europa, iar episcopul de Acra, Jacques de Vitry, insarcinat sa o propovaduiasca in Siria si Palestina. Era o masura noua, semnificativa, in ce priveste soarta ,,razboiului sfint", care arata ca acesta nu mai era dorit nici macar de cruciatii din Orient, ei părând a fi multumiti cu acel status quo obtinut, ce le permitea sa duca o viaţa comoda, imbelsugata, iar daca moravurile practicate erau crestine sau musulmane nu-i mai interesa. Cruciada devenise o chestiune pur politica, iar de soarta ei vor decide de acum inainte doar oamenii politici, in, conformitate cu interesele lor nu cu un ideal religios. Daca invelisul religios al razboaielor purtate cu musulmanii ramâne, explicatia consta in faptul ca el oferea o formula la indemâna pentru a justifica si legitima o actiune.

La chemarea papei Honorius al Ill-lea, glasurile de raspuns au fost puţine. Dintre principi, singura figura mai marcanta a fost Leopold al Vl-lea, ducele Austriei, care nu-si ierta felul cum parasise o cruciada si se intorsese acasa lipsit de laurii unei victorii, iar acum, in virsta fiind, spera sa obtina o glorie fie ea si postuma. Regele Ungariei, Andrei al II-lea, s-a lasat si el ispitit. Honorius al Ill-lea tintise bine amintindu-i ca regatul sau este regat apostolic (tinea de scaunul papal) si ca pina acum nu si-a indreptatit cu nimic aceasta calitate. Mai spera poate regele ca prin participarea la o cruciada sa-si reconsolideze autoritatea, subrezita mult in regat in urma faramitarii feudale, mai ales, ca nu mergea in cruciada ca un conducator de osti oarecare. Fiind singurul cap incoronat inrolat

81

in expeditie,, lui i-a incredintat papa conducerea cruciadei, desi calitatile sale militare lasau mult de dorit.72

In luna octombrie a anului 1217, la Acra, locul de intilnire fixat de papa pentru cruciati, se stringeau circa 25 000 de luptatori, dintre care doar 2 000 erau cavaleri. Dupa un scurt consiliu de razboi, ofensiva a fost declansata, scopul ei fiind curaţirea regiunii din jur de trupele sultanului ayubid, Al-Adil. Om incercat in lupte, acesta a preferat sa evite o infruntare, adoptind tactica retragerii si regruparii fortelor musulmane in jurul Damascului, in timp ce o parte din trupe erau trimise ca intariri la lerusalim sau lasate in jurul unor cetati cheie ca sa opreasca inamicul in drum, sa-l retina o vreme, sa-l hartuiasca pina la epuizare.

Cruciatii s-au indreptat spre Tiberiada, batalia — sperau ei — avea, sa decida, ca si altadata, soarta lerusalimului, dar de data aceasta in favoarea lor. La inceput ei au fost lasati de dusman sa cucereasca localitaţile si fortaretele din calea lor, de pilda Beisan. Procedeul facea si el parte din tactica sultanului de a-si amagi adversarul, pentru ca in fata unei rezistente serioase sa fie mai usor demoralizat. Lucrurile s-au petrecut chiar asa. La asediul cetatii Tabor, cruciatii au fost respinsi in mai multe atacuri repetate, incit in cele din urma, descurajati, in luna decembrie a anului 1217 au despresurat cetatea si au revcnit la Acra. Regele Ungariei nu obtinuse vreun succes deosebit, epuizat, bolnav, el hotara sa se intoarca acasa impreuna cu nobilii sai.

Ceilalti cruciati, in frunte cu Leopold al Vl-lea, ducele Austriei, au ramas sa-şi incerce norocul. De acum, adevaratul conducator al cruciadei a devenit Jean de Brienne, regele Acrei, bun cunoscator al politicii Ayubizilor, militar indraznet, dar, in acelasi timp, strateg chibzuit si bun diplomat. El nu voia sa deschida un razboi, sa-i intarate pe musulmani atita vreme incat nu era sigur de o reusita deplina. Regele Acrei stia ca pentru a-l infringe definitiv pe sultan, acesta trebuia lovit la el acasa, adica la Cairo, altfel, forta musulmana, renascind mereu in Egipt, ar fi atacat, prin surprindere, Siria si Palestina, facind orice victorie a cruciatilor efemera. De aceea, el a propus, ca plan de lupta, atacarea mai intii a porturilor de coasta Alexandria si Damietta, cele doua porti de intrare in Egipt, in acest scop urmind sa fie folosite flotele europene, care tocmai sosisera la Acra aducind noi pelerini germani si italieni. Astfel fiind gindite lucrurile, in luna august a anului 1218 cruciatii ajungeau pina in apropierea Damiettei. Moartea batrinului Malik-Al-Adil a usurat inaintarea pe valea Nilului si cetatea a fost impresurata. Noul sultan, Malik-Al-Kamil a organizat imediat o

72 S. Columbeanu, R Valentin, Cruciadele, Bucuresti, 1971, p. 160 si urm.82

contraofensiva, dar batalia de la 2 octombrie 1218 s-a sfirsit cu dezastrul total al armatei musulmane.

Vestea asediului Damiettei a trezit un viu interes in Europa si, in timp ce Leopold al Vl-lea, obosit, dar mai ales speriat de un razboi ce se anunta lung si greu, parasea iar cruciada, noi nobili cavaleri si luptatori pedestri din Europa si insula Cipru veneau in ajutorul indraznetilor asediatori. Cu ei odata sosea si legatul papal, cardinalul spaniol Pelagius de Albano, numit de Honorius al Ill-lea sef spiritual al expeditiei, calitate de care avea sa se foloseasca pentru a se institui, cu de la sine putere, conducatorul cruciadei, in ciuda faptului ca, nefiind militar, nu avea nici un fel de intelegere pentru problemele de tactica si strategie, singura lui calauza in materie de razboi fiind ambitia.

Asediul Damiettei a fost lung si greu; abia dupa un an, in luna noiembrie a anului 1219, cetatea era cucerita. Dezastrul fusese prevazut de Al-Kamil, de aceea, inca din luna martie a anului 1219, el indemnase pe fratele sau Al-Muazzam, vicerege al Damascului, sa darime zidurile de aparare ale lerusalimului pentru ca, la nevoie, sa ofere cruciatilor, in schimbul pozitiilor ocupate in Egipt, cetatea mult visata, dar o cetate nefortificata practic deschisa oricind unui atac. Negocierile au inceput inca inainte de a fi fost cucerita Damietta, dar cu toate insistentele lui Jean de Brienne de a primi propunerea, legatul papal, inconstient de consecinte, a respins-o. Refuzul a fost repetat si dupa cucerirea Damiettei, cind Al-Kamil incerca printr-un schimb convenabil pentru cruciati sa rascumpere cetatea. Cardinalul Pelagius, insa, voia sa faca din Damietta un centru de rezistenta asemanator Acrei. Cum Jean de Brienne, care isi daduse seama de dificultatile inaintarii pe valea Nilului, insista pentru schimbul de cetati, socotind mai avantajos sa se faca presiuni diplomatice, legatul papal, minios de a fi contrazis, l-a alungat din oras. El nadajduia ca insusi imparatul Frederic al II-lea al Germaniei se va pune in fruntea unei armate cruciate si va veni in ajutorul celor din Egipt, dar, presat de desfasurarea evenimentelor, legatul papal si-a adunat toate fortele si a pornit spre Cairo, o greseala politica ireparabila, mai ales ca Al-Kamil, pentru a evita pustiirea oraselor si satelor pe unde treceau cruciatii, a propus din nou nu numai sa restituie lerusalimul, dar sa-i refaca si zidurile distruse. Pelagius nu-si dadea seama de pericol, incercarile repetate ale lui Al-Kamil de a duce tratative le punea pe seama fricii sultanului si a victoriei sigure a cruciatilor, de aceea, amenitand cu anatema pe cei ce paraseau campania, a hotarit continuarea ofensivei.

Jean de Brienne nu a mai avut incotro si s-a supus deciziei indaratnicului cardinal, nu insa inainte de a-i mai atrage inca odata atentia asupra necugetarii

83

unei inaintari intr-un teritoriu strain, cu o natura ostila, fara a astepta intaririle din partea imparatului Frederic. Nu cu graba se putea atinge un scop atit de anevoios. ,,Chiar daca am cuceri Egiptul in douazeci de ani — spunea el — si tot ar insemna ca ne-am dus repede la bun sfirsit treaba; mai bine am folosi ragazul pe care il avem pentru a ne intari".73 Pelagius l-a acuzat iar de tradare, el nu admitea nici un fel de riposta si cu o incapatinare fara margini, in vara anului 1221, a poruncit cruciatilor sa urce pe cursul Nilului spre Cairo. Inaintarea parea fara oprelisti serioase. Sultanul, ca sa evite varsarea de singe inutila, poruncise supusilor parasirea localitatilor din calea cruciatilor, iar cavalerii lui Pelagius aflau loc de cantonament si odihna fara efort. Astfel, cruciatii au ajuns la Sharamsah, evacuat si el la ordinul lui Malik-Al-Kamil.

Situatia pentru sultan devenise deosebit de grava, aproape fara iesire, de aceea vazind ca toate incercarile de a opri inamicul au fost epuizate, Al-Kamil a recurs la o ultima stratagema, dictata de situatia disperata in care se afla. Dupa ce s-a asigurat ca armata cruciata pornise iar la drum, a dispus ruperea digurilor. Nilul a inundat regiunea cu atita violenta, incit intreaga armata, oameni si cai, cuprinsi de ape pina mai sus de genunchi, au fost imobilizati, prinsi intr-o capcana din care nu puteau sa iasa oricat s-ar fi zbatut, sortiţi sa piara ca niste soared inecati. Continuatorul cronicii lui Guillaume de Tyr a notat schimbul de cuvinte care a avut loc atunci intre Jean de Brienne si legatul papal, in sfirsit infrint si umilit de propria-i prostie. Cu minie stapinita, caci vedea ca din vina lui armata fusese prinsa in modul cel mai jalnic, el s-a adresat celui ale carui sfaturi mai inainte le nesocotise, cerandu-i ajutorul.

„— Seniore, in numele lui Dumnezeu, in acest ceas de grea cumpana, aratati-va priceperea si intelepciunea.

— Monseniore — a raspuns regele Acrei — mai bine nu ati fi plecat niciodata din Spania voastra; voi i-ati distrus pe crestini si i-ati facut sa piarda totul; acum imi cereti sa va dau sfaturi? Cind nimeni, afara de Dumnezeu, nu mai poate face nimic, [...] cind ne-ati acoperit de rusine, caci vedeti prea bine ca, fara pierderi foarte mari, nu putem nici sa ajungem la dusman ca sa ne batem, nici sa plecam de aici sau sa facem tabara, din pricina apei, a lipsei de hrana atit pentru oameni, cit si pentru cai" .74

Reprosul din raspunsul lui Jean de Brienne Iasa sa se vada toata supararea sa fata de situatia in care fusese tirit fara voie. Totusi o-solutie trebuia gasita, toti erau constienti ca nu providenta ii poate salva. Calea aleasa de Jean de Brienne a fost cea a tratativelor si a diplomatiei, iar Malik-Al-Kamil s-a aratat

73 Textul redat in I. Gramada, op, cit., p 23874 Ibidem

84

bucuros sa incheie cit mai repede un razboi suparator de lung si pagubitor, mai ales ca imparatul Frederic al Il-lea putea oricand sa soseasca cu cruciatii sai. Acum el era cel ce punea conditii, mai tirziu nu se stia. Asa se face ca Malik-Al-Kamil l-a primit pe regele Acrei respectind protocolul si, in timp ce cei doi conducatori discutau conditiile de pace asezati, conform obiceiului, la o masa incarcata cu bucate, nefericitii cruciati stateau in apa infulecind fiecare cum putea cite ceva din merinde trimise cu marinimie de catre sultan.

Conform intelegerii incheiata de Malik-Al-Kamil cu Jean de Brienne, la 1 septembrie 1221, Damietta era predata fostilor ei stapini, iar cruciaţii primeau dreptul de a reveni la Acra sau in celelalte stapiniri ale lor din Siria. Dintre cei veniti sa lupte pentru cucerirea lerusalimului multi dintre cei scapati cu viata s-au imbolnavit in urma campaniei purtate si au murit, alţii au reusit sa se imbarce spre Europa şi sa revina in tara lor. Astfel se incheia cruciada a V-a, dupa un razboi purtat inutil patru ani, dupa pierderi insemnate in vieti omenesti, fara alt caştig decit o pace efemera intre crestini si musulmani a carei durata a fost de opt ani (1221—1229).

Cruciada a Vl-a : o cruciada laica imperiala

Jean de Brienne, cu tot succesul diplomatic si pacea obtinuta in 1221, dupa intrevederea cu Al-Kamil s-a intors la Acra plin de neincredere. El banuia ca turcii nu vor intirzia sa-si ia revansa de indata ce vor avea posibilitatea, cruciada esuata nu putea fi decit o incurajare pentru sultan, iar ordinele calugaresti constituiau o armata prea slaba ca sa-i reziste, mai cu seama ca si mongolii incepusera sa-si intensifice atacurile dinspre rasarit.

Regelui Acrei nu-i raminea altceva de lacut decit sa se duca personal in Europa, sa-l caute pe imparatul Frederic al Il-lea ca sa-l determine, cu orice pret, sa porneasca o cruciada in Orient, mai inainte ci Al-Kamil sa-si fi refacut fortele. Acesta era si punctul de vedere al magistrului ordinului teutonic, Hermann von Salza, consilierul apropiat al regelui, care, bizuindu-se pe personalitatea lui Frederic al Il-lea, socotea ca a venit, in sfirsit, timpul ca un imparat german sa se incoroneze la lerusalim si o era noua sa se deschida pentru crestinatate, asa cum profetiile anuntau. Jean de Brienne primea sa fie aruncata pe masa de joc a tratativelor o moneda scumpa, pe unica sa fiica lolanda Isabella, o copila de 11 ani, delicata si mult prea sensibila ca sa fie smulsa din caminul parintesc si dusa departe peste mari si tari. Pe ea magistrul ordinului voia sa o de-a de sotie stralucitorului si extravagantului Frederic, ramas vaduv de curind, dar pentru care doliul recent nu ar fi fost un impediment de a contracta o noua casatorie, mai ales daca ea ii aducea si o coroana, iar lolanda, atit prin tata, cit si prin mama sa, Maria, era singura mostenitoare de drept a

85

lerusalimului. Asa gindea si papa Honorius al Ill-lea, el fiind cel mai in masura sa-l cunoasca pe Frederic, al carui preceptor si calauza fusese in anii copilariei, de aceea el a imbratisat proiectul cu entuziasm, visul sau cel mai drag fiind sa-l vada pe fostul sau pupil, de care ramasese legat sufleteste, imparatul lumii. Dorinta papei, insa, nu era suficienta, era nevoie de participarea si colaborarea subiectului in cauza, iar ideea aliantei matrimoniale ii aparea lui Honorius singura in stare sa-l determine pe imparat sa-si respecte angajamentul de a pleca in cruciada, luat pina atunci de doua ori, cu ocazia celor doua incoronari, ca rege al Germaniei la Aachen (1212) si ca imparat al crestinatatii catolice la Roma (1220). Jean de Brienne, cu inima strinsa, era pregatit sa-si sacrifice copilul cind a debarcat la Briiidisi (Italia) in anul 1222; nu banuia incercatul rege pina unde poate ajunge reaua-credinta a unui imparat.

Lui Frederic al Il-lea propunerea, asa cum era de asteptat, nu i-a displacut. De la mama sa, Constantia, mostenise sudul Italiei (Neapole) ca Regatul celor doua Sicilii, de la tatal sau, Henric al Vl-lea, Imperiul german si nordul Italiei, acum i se ofereau posesiuni intinse dincolo de mare, plus un titlu rasunator. Nepotului lui Barbarossa ii suradea din departare acel dominium mundi, rivnit cu atita ardoare de bunicul sau. Stapinirea lerusalimului, socotit centrul lumii, si a unor posesiuni bogate si intinse, oricit de departe ar fi fost ele, era tot ce si-ar fi dorit, mai ales ca lumea orientala, prin cultura, rafinamentul si placerile ce le oferea, al atrageau atit de mult, incit la curtea sa din Sicilia ducea o viata de sultan, inconjurat de savanti arabi, musulmani si un adevarat harem, spre scandalul principilor europeni si indignarea papei. Dar proiectul, oricit de ademenitor, a fost aminat cu trei ani. Frederic al II-lea, prin nastere si educatie mai mult Italian decit german si imparat crestin, era preocupat de problema italiana, de soarta Regatului celor doua Sicilii, unde ducea o politica de centralizare, de afirmare a autoritatii de stat, de emancipare a ei de sub tutela papalitatii, avea un intreg program de reforme de infaptuit in Italia, de limpezit unele probleme in imperiu.

Blindul si binevoitorul Honorius al Ill-lea s-a multumit, ca totdeauna cind cruciada era aminata, sa faca reprosuri protejatului sau, aratindu-i in ce situatie neplacuta il punea, principii invinuindu-l pe el, şeful bisericii apostolice, de lipsa de fermitate fata de intirzierea aratata de imparat de a pleca in cruciada, cum, de fapt, si era in realitate. In 1221, papa exasperat de a i se fi zadarnicit din nou planul campaniei in Orient recursese la amenintare, transmitindu-i lui Frederic prin trimisul sau special, Nicolas de Tusculum, intentia sa de a-l excomunica, dar imparatul ramasese nepasator, deoarece el stia dinainte ca mult preaslabul si ingaduitorul sau parinte spiritual nu o va face si ca se va lasa amagit de o noua promisiune a sa si juramint ca va pleca in cruciada mai tirziu.

86

Tot asa a procedat imparatul si acum. In luna aprilie 1223, el jura la Ferentino ca va porni in expeditia ,,sfinta" in vara anului 1225, pina atunci urmind sa se faca pregatiri in toata lumea crestina. Anul 1225 a fost asteptat de catre toti principii in mare tensiune. El urma sa aduca evenimentul cel mai de seama cunoscut pina atunci, iar eroul avea sa fie Frederic al Il-lea, pizmuit de cei mai multi dintre ei. Regii Frantei si Angliei, aflati in razboi, au incetat ostilitatile, in timp ce in toate tarile din Europa era anuntata casatoria imparatului cu lolanda, iar in imperiu era sarbatorit ca divinitus inspiratus .75

0 flota imperiala, compusa din 14 vase, condusa de Enrico Pescatore, pornea in luna august 1225 sa aduca pe mostenitoarea lerusalimului pentru a fi daruita imparatului german. Casatoria a fost oficiata la Acra de catre episcopul Giacomo del Patti, dupa obiceiul timpului, prin procura. Mireasa, in etate de 14 ani, a inaintat spre altar cu pas nesigur, aproape strivita sub podoabele nuptiale, in timp ce alaturi de ea era purtata pe o perna sabia imparatului. Slaba incurajare pentru plapinda lolanda casatoria cu o sabie. Pe mire nici nu-l cunostea. Serbarile fastuoase date in cinstea evenimentului, care au durat 14 zile, festivitatea incoronarii ca imparateasa, de la Tyr, au inabusit pentru o vreme spaima lolandei de a fi dezradacinata, smulsa din ,,dulcea Sirie" cum ea insasi isi numea patria in momentul despartirii si al ultimului adio. Frederic al Il-lea si-a intimpinat tinara sotie la Brindisi. Era trista si nimic de acum inainte nu o va mai inveseli. Frederic al Il-lea, chiar a doua zi dupa intilnirea de la Brindisi, stapin pe situatie, l-a deposedat pe Jean de Brienne de drepturile sale si s-a proclamat rege al lerusalimului, cu toate protestele socrului sau. lolanda era nemingaiata, nobilii din Siria cuprinsi de stupoare, principii europeni asteptau incordati ce va urma.

Noua calitate obtinuta de imparatul german in mod abuziv nu-l facea mai scrupulos in privinta cruciadei, pe care o amina pentru a patra oara, avind grija insa sa jure inca o data la San Germano, in fata cardinalului Pelagius, ca va pleca negresit peste aiti doi ani, in luna august 1227. Cit ce priveste promisiunea, facuta inainte de nunta, ca va trimite in Siria o flota de 50 de corabii si ca va plati 100 000 uncii de aur, in vederea intretinerii unei armate permanente timp de doi ani, la dispozitia magistrului ordinului teutonic si a regelui, ea a cazut de la sine o data cu detronarea lui Jean de Brienne.

Honorius al Ill-lea, singurul in masura ca papa sa judece faptele unui imparat, s-a vazut, ca totdeauna, neputincios in fata toanelor politice ale lui Frederic si chiar daca ar fi vrut sa ia o atitudine nu a mai avut timpul necesar, deoarece in acelasi an (1227) se imbolnavea si murea. Incercarile la care lolanda 75 N. Iorga, op. Cit., p. 157 si urm.; si P. Alphandery, A Dupront, op, cit., vol II, p 184 si urm.; aprecierea lui G. Duby despre Frdederic al II-lea, Arta si societatea, vol II, p. 27

87

fusese supusa prematur i-au adus grabnic sfirsitul. La putin timp dupa ce dadea nastere unui baiat, botezat Conrad, ea se stingea din viata singura, fara rude, in pamint strain, dupa ce daruise sotului ei un fiu, asigurind astfel succesiunea Hohenstaufenilor, si ii lasase lui Frederic, odata cu succesorul dorit, inca un drept politic, de data aceasta de necontestat, acela de a administra posesiunile din Siria in numele copilului minor, urmas legitim la tronul lerusalimului, ca fiind singurul mostenitor al mamei sale. Jean de Brienne, mult prea in virsta (avea 75 ani) ca sa poata sustine o lupta, evident inegala, cu ginerele, murea la rindul lui, neconsolat de a fi incheiat un tirg pagubas.

Decaderea idealului de cruciada adusese modificari esentiale in ideologia politica a vremii. Oamenii, deprinsi cu notiunea de cruciada, atunci cind era vorba de politica orientala, nu renuntau usor la ea, ideea insa trebuia readaptata la noile conditii şi la mentalitatea noua. Aparitia mongolilor si a pericolului ce-l prezentau se cerea explicata. Asa a aparut legenda acelui populus absconsus de dincolo de Eufrat, condus de un anume preot loan, cu care era confundat Gingis-Han, sau a evreilor ascunsi in muntii din jurul Marii Caspice, cum se spunea inca din vremea lui Alexandru cel Mare. Acest popor — credeau oamenii — reprezenta pericolul din Rasarit anuntat de Apocalipsa ca semn apropiat al sfirsitului lumii. Lui avea sa i se opuna imparatia, cea adevarata, venita din Apus. Asistam la un ritm de profetii alternind intre cele doua stapiniri din Orient si Occident, ambele reflectind, intr-o forma naiva, redescoperirea omului de catre om. Intr-o viziune in care fantasticul cu miraculosul se impleteau, se si vedeau toate semintiile de pe tot pamintul dindu-si mina la o intilnire grandioasa cu care, suna proorocirea, avea sa inceapa ultima era a omenirii, o era a pacii, netulburata de razboaie, boli si altfel de suferinte pamintesti. Ca totdeauna, exis-tau carturari, oameni realisti sau pur si simplu sceptici care nu credeau in asemenea profetii, unul dintre ei fiind Alberic des Trois Fontaines, autorul textului ce respinge legenda acelui populus absconsus si vede in mongoli un popor cu origine aparte, venit din stepele Asiei unde s-a nascut si a trait, un neam ascuns revenind printre semenii lui.76

Papa Honorius al Ill-lea a vrut sa interpreteze profetia in favoarea lui Frederic al II-lea, el fiind desemnat ca imparatul ultimei stapiniri, prin aceasta incercind sa justifice o noua cruciada. Dar dorinta de pace, de colaborare intre oameni era mai puternica. Sub influenta curentului franciscan, curent pacifist prin excelenta, s-a raspindit repede credinta in convietuirea cu musulmanii, care este posibila si permisa, ei putind fi convertiti pe cale pasnica, atrasi la comunitatea crestina cu rabdare si perseverenta, cauzele de ordin rcligios nedind dreptul sa ucizi. Visul infratirii dintre oameni, unindu-i ca intr-o mare familie, 76 P. Alphandery, A. Dupront, op, cit., p. 196

88

dincolo de barierele religioase, incepea sa se contureze cu mult inainte ca Renasterea sa-l fi formulat explicit.

In conditiile unor asemenea schimbari de ideologic, cruciada se depasea pe sine pina aproape la anularea ei. Era nevoie de o schimbare in insusi idealul de cruciada pentru ca el sa se mentina. Astfel se produce o alunecare a elementului razboinic pe planul al doilea. Cruciatul, inainte de toate, era acum un pelerin, apoi un razboinic si numai daca era absoluta nevoie. Accentul cade pe ascetismul individual, spre deosebire de idealul colectiv de la inceput, care dadea o nota de incintare vesela, aproape zgomotoasa, inrolarii in cruciada. Acum se cerea ca la plecare cruciatul sa fie fara haine scumpe, bani sau bagaj inutil, sa nu evite tristetea despartirii. "Viata morala dcvenea mai importanta decit incercarea grea de a porni in cruciada sau riscurile acesteia, iar pelerinajul nu servea la nimic daca nu era urmat de continuarea unei vieti morale. Austeritate, moralitate, individualism, toate sint simptome ale unei societati ce devenea stabila, in care bravarea, aventura, formele de viata colectiva isi pierdeau savoarea; oamenii tindeau sa puna pret pe aspectele lucrative si valoarea individului in cadrul acestora. De aceea, nu este de mirare ca decazuse cruciada, ea putind fi rascumparata cu bani. O noua mentalitate apare, subjugata economiei de schimb si banului; banul devine determinant pina si in eli-berarea spirituala. Oamenii nu erau mai putin credinciosi, dar credinta imbraca in secolul XIII alte aspecte, in conformitate cu cerintele vietii. De aici pina la unele practici scandaloase nu mai era mult. Acelasi Alberic des Trois Fontaines ne informeaza cum, intre 1226 si 1228, au aparut predicate de impostori care primeau rascumpararea angajamentului de a pleca in cruciada, la un pret derizoriu, adunau banii credulilor, munciti cu greu, apoi dispareau; ba unul dintre ei in Italia s-a dat drept papa timp de sase saptamini pina a fost descoperit.

Aminarea cruciadei, rascumpararea ei, aceasta era mentalitatea cind in scaunul pontifical a urcat Grigore al IX-lea, un demn urmas al lui Grigore al Vll-lea, ambitios, violent, aparator aprig ai cezaropapismului, gata sa redeschida vechiul conflict pentru suprematia politica dintre papi si imparati.

Vara anului 1227 se scurgea si Frederic nu dadea semne ca intentioneaza sa dea curs angajamentului, pecetluit de juramint, de a pleca in cruciada. El era preocupat de agitatia din orasele lombarde, unde banuia amestecul papei si cauta pretexte de aminare. Grigore al IX-lea nu se lasa insa amagit ca Honoriu al Ill-lea. Acum era mornentul sa se acţioneze in Orient, deoarece sultanul Al-Kamil intrase in conflict cu fratii sai si, disperat, solicita ajutoruJ Apusului, uitind cu desavirsire de djihad si nesocotind consecintele. Papa socotind

89

tergiversarea imparatului o nesupunere fata de o hotarire a pontifului roman, iritat de incalcarea autoritatii apostolice in regatul Siciliei, trimitea lui Frederic al II-lea o ultima scrisoare de amenintare. In termeni brutali ii amintea ca daca Regatul Siciliei l-a mostenit de la mama, Germania de la tata, coroana imperiala i-a dat-o papa si tot el i-o poate lua. Frederic al II-lea, la fel de impulsiv ca Grigore al IX-lea, nu admitea sa fie umilit, dar, cum nu putea sa riposteze deschis, a recurs la o stratagema, hotarit sa-l insele pe preamindrul pontif si sa actioneze, ca totdeauna, dupa bunul sau plac.

La sfirsitul verii au inceput pregatirile de cruciada, iar la 8 septembrie 1227, secondat de numerosi cruciati germani, la care se alaturasera un numar important de englezi, el s-a imbarcat la Brindisi. Flota a pornit in larg cu obisnuitele manifestari zgomotoase de ramas bun si maretie pusa in slujba unei cauze ,,sfinte", dar nu s-a departat bine, ca la Otranto ancora era lasata, iar imparatul debarca simulind ca este bolnav. Acestea era anuntata patriarhului lerusalimului si magistrului ordinului teutonic si ambii, convinsi de nesansa imparatului, ii dadeau dezlegarea sa renunte la expedite, nu insa si papa. Solii imparatului au fost primiti prost la Roma, iar toate explicatiile date si argumenteie aduse nu au facut decit sa sporeasca minia papei. Frederic al II-lea, conform, avertismentului dat de Grigore al IX-lea in ultima scrisoare, a fost excomunicat.

Incercarea imparatului daduse gres, papa mersese prea departe, iar mindrul Frederic simtindu-se puternic in Italia, unde posesiunile sale din nord si sud stringeau papalitatea ca intr-un cleste, a hotarit sa-i dea lui Grigore al IX-lea o lectie la el acasa. In tot cursul toamnei din anul 1227 si in iarna lui 1228, Frederic al II-lea, cu siretenia cunoscuta,_ a intrigat la Roma si a provocat o rascoala a nobililor impotriva papei. In timp ce Grigore al IX-lea speriat, lipsit de aparare, fugea din capitala sa, imparatul, sfidator, pleca in cruciada. Intre toamna lui 1227 si primavara lui 1228 nu se intimplase nimic deosebit ca imparatul sa se decida brusc sa porneasca in Orient, el voia doar sa demonstreze ca pleaca atunci cind vrea, nu cind i se porunceste. Papa, furios la culme, nu mai avea ce face decit sa-i excomunice pe cruciati. Astfel se producea un lucru nemaiponienit. In pamintul ,,sfint" intra, in vara anului 1228, o cruciada excomunicata, condusa de un imparat excomunicat, ce parea ca nu se simte deloc stinjenit de postura in care se afla si nici intimidat ca, facind un popas in Cipru, fusese prost primit, iar regentul Jean d'Ibelin nu-i recunoscuse nici un drept asupra insulei. Nici la Acra nu a fost intimpinat cu mai multa placere. Clericii nu voiau sa se compromita colaborind cu o persoana excomunicata, baronii erau banuitori, caci nu uitasera purtarea imparatului fata de Jean de

90

Brienne, apoi il suspectau de o politica islamofila si chiar de a fi tratat cu Malik-Al-Kamil.

Frederic al II-lea se atla iiitr-o situatie deosebit de delicata. Nici sultanul acum nu ii mai dorea prezenta in Siria. Intre timp fratele sau Al-Muzzam, stapinul Damascului, cel mai inversunat vrasmas, murise, iar Al-Kamil, mai putin amenintat, prefera sa lichideze singur diferendele cu atabegii nesupusi. Dar Frederic al II-lea nu era principele care sa reintoarca dintr-o cruciada fara sa fi obtinut nimic, sa se recunoasca infrint, un simplu pelerin, avind doar meritul de a fi vazut Tara Sfinta. Cum nu se simtea destul de puternic pentru a intreprinde o cucerire pe cont propriu, el a recurs la negocieri cu Al-Kamil pentru a i se recunoaste macar unele drepturi asupra lerusalimului; ceea ce, este adevarat, ca nu era putin, fapt ce dovedeste cit de dirz era imparatul in momentele cele mai grele. Tonui scrisorii trimisa sultanului arata limpede in ce situatie critica se afla: ,,Eu sint prietenul tau, tu stii cit de sus stau eu fata, de principii din Occident. Tu m-ai chemat sa vin aici. Regii si papa stiu de calatoria mea; daca ma intorc fara a fi obtinut nimic, pierd orice consideratie in ochii lor; acest lerusalim pe care l-ai distrus da-mi-l mie in starea in care se gaseste ca sa ma pot infatisa cu fruntea sus in fata regilor ; la orice alte avantaje renunt 77. Cine ar fi crezut ca autoritarul Frederic putea sa scrie in termeni de o sinceritate umilitoare? Dar si aceasta era o tactica. Frederic invatase nu numai sa vorbeasca mai multe limbi, ci si pe mai multe glasuri. Pentru el, Al-Kamil nu era decit un strain. Isi putea permite, deci, sa se arate complet lipsit de mindrie; i se adresa ca unui apropiat in stare sa-l inteleaga si sa-l ajute, incerca sa-l induplece dezbracindu-se in fata lui de maretia imperiala, cerindu-i, cu o sinceritate dezarmanta, sa nu-l paraseasca la nevoie. Neetalind, in chip provocator, pretentii de stapinire, imparatul socotea ca sultanului ii va fi mai usor sa accepte sacrificiul reclamat, intr-un moment cind nici situatia politica din stapinirile lui AI-Kamil nu era prea clara.

Diplomatia lui Frederic s-a dovedit a fi buna. Sultanul, sensibil la cuvintul ,,prieten", stiind ca in mod real imparatul era un simpatizant al musulmanilor, ca, asa cum spunea cronicarul Badr-Al-Din, ,,se juca cu religia crestina", a inclinat spre un compromis. Era indemnat sa-l faca caci se simtea amenintat din pricina politicii mereu schimbatoare a conducatorului Armeniei Mari si de noul atabeg al Damascului, redevenit ostil lui Al-Kamil. Doar si altadata sultanul fusese gata sa cumpere pacea, gajul fiind lerusalimul, oricit de scumpa ii era cetatea, de altfel, el era convins dinainte ca occidentalii nu o vor stapini multa vreme. Totusi, mai ezita. Pentru a salva aparentele si ca sa grabeasca decizia sultanului, Frederic al II-lea a facut o demonstratie de forta, 77Text redat in I.Gramada, op. Cit., p. 243.

91

intreprinzind cu armata sa un mars de la Acra la Jaffa, iar aici, cu putinele resurse de care dispunea, a pus sa se refaca zidurile orasului.

In aceste conditii, la 18 februarie 1229, se incheia tratatul de la Jaffa dintre cei doi conducatori, crestin si musulman. El prevedea: armistitiu timp de 18 ani, retrocedarea cetatii lerusalim, cu conditia mentinerii netulburata a enclavei musulmane, a respectarii dreptului de a se sluji in moscheea Aksa si Templul Stincii. Orasele Bethleem, Nazareth, impreuna cu coridorul care-l fonneaza spre coasta, erau de asemenea cedate cruciatilor. Musulmanii pastrau restul Galileii, Samaria, ludeea. Tratatul incheiat cu intelegere si concesii din partea ambilor conducatori dovedea justetea ideologiei pacifiste : ca intre lumea musulmana si crestina se putea ajunge prin tratative, fara razboi, la o conlucrare.

Faptul insa a nemultumit atit pe musulmanii fanatici, cit si pe crestini. Patriarhul lerusalimului, profitind de excomunicarea imparatului, i-a interzis acestuia sa vina in oras ca stapin. Dar Frederic nu s-a lasat impresionat. Ceea ce dorise obtinuse si nu era cazul sa dea inapoi. O luna mai tirziu, el intra in lerusalim, fara sa-i pese de clerul catolic si, in timp ce in cetate musulmanii organizau o ceremonie de doliu, se incorona singur in biserica Sfintului Mormint. Musulmanii fanatici ii pindeau miscarile, dar Frederic, in aceeasi zi, dintr-o tactica bine gindita, vizita cele doua moschei, admira fara rezerva frumusetea lor, manifestind respectul cuvenit intr-un lacas de cult. In vizita sa era insotit de catre unul dintre cei mai de seama oameni politici musulmani, Shams-Al-Din, judecator in Naplus, insarcinat de sultanul Malik-Al-Kamil, in semn de prietenie, sa-l calauzeasca pe imparat prin oras, pentru ca populatiile de ambele religii sa vada buna intelegere dintre conducatorii lor. Sibt Ibn Al-Jawazi povesteste ca Frederic al II-lea, la intrarea in moscheea Aksa, vazind un preot crestin care voia sa-i urmeze, tinind in mina biblia, l-a lovit si a strigat la el, cuprins de o furie neasteptata: ,,Nerusinatule! Sultanul ne-a acordat favoarea sa vizitam acest loc si tu indraznesti sa te porti astfel? Daca vreunul din voi mai face la fel il omor. Sintem vasalii si sclavii acestui sultan Malik-Al-Kamil. Ne-a acordat aceste biserici (moschei), mie si voua, ca un act de gratie. Sa nu indrazneasca vreunul din voi sa incalce angajamentul luat"78. Cuvintele rostite ca o amenintare, gata sa o si puna in practica, arata ca ceea ce era important pentru imparatul german erau problemele politice nu cele religioase, iar pentru ca tratatele sa reziste oamenii trebuiau sa inveţe sa se respecte reciproc. Este greu de crezut ca Frederic a folosit cuvintele ,,vasali" si ,,sclavi" pentru a defini relatia cu sultanul, dar nu trebuie uitat ca informatia ne-a parvenit de la un musulman, iar aceasta era formula uzitata de cancelaria sultanului. Oricum important este nu cum s-a exprimat Frederic, ci atitudinea pe care a avut-o fata 78P.M.Holt,op.cit.,p.65; F Gabieli, op. Cit., p. 300-307

92

de un cult strain celui crestin, in numele caruia se organizase cruciada, si aceasta este inca o dovada a schimbarii de mentalitate. In timpul primei cruciade, un rege, indiferent de convingerile sale, nu ar fi avut curajul sa manifeste o atare toleranta religioasa. Acum, din porunca imparatului, nimeni nu s-a atins de musulmani si de templele lor.

Incoronarea unui imparat crestin la lerusalim a produs o bucurie de nedescris in rindul pelerinilor. Erau oameni simpli, modesti, ne spune Alberic des Trois Fontaines. Imparatul a fost aclamat, iar prizonierii crestini eliberati au vazut in el, excomunicatul, un semn divin. Clerul, insa, a sarbatorit evenimentul fara zarva, fara ca imparatul sa fi fost macar invitat. Frederic al II-lea spera ca succesul obtinut il va imblinzi pe papa Grigore al IX-lea. El ii scria o epistola frumoasa, nu facea aluzie la excomunicare, ci doar in cuvinte alese sublinia meritul de a fi fost cucerit locul unde Hristos a pus piciorul. Din nou tact politic. Papei ii vorbea de Hristos, sultanului de Alah. Grigore al IX-lea, insa, avea noi motive sa fie minios. lerusalimul fusese cedat imparatului, nu bisericii, imparatul se incoronase singur, nu fusese incoronat de reprezentantul bisericii. Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului de Milano, Grigore al IX-lea izbucnea referindu-se la Frederic: ,,El dusmanul crucii, dusmanul credintei, cel ce neaga castitatea, aluzie la haremul imparatului , cel ce este blestemat pentru eternitate , aluzie la excomunicare, pe el trebuie acum sa-l mai si adoram?"79. Dar in Europa partida imperiala, ghibelinii, jubila. Roger de Wandover in scrierile sale il sarbatorea ca pe un coopemnte dementia divina. lerusalimul fusese eliberat dupa alti 42 de ani de captivitate, iar modul in care fusese facuta eliberarea nu conta.

Frederic al II-lea insa nu avea dusman numai clerul. Dupa trei zile de la marele lui triumf politic, incoronarea la lerusalim, la Acra baronii se rasculau. In Italia, orasele lombarde fusesera ridicate de papa impotriva imparatului. Intelept era acum sa revina cit mai repede acasa, sa-si refaca autoritatea in Italia, baza politica a puterii sale. Asa a si procedat, fapt ce il obliga pe papa in 1230 sa ridice excomunicarea imparatului si sa incheie pace cu el.

Dupa plecarea lui Frederic al II-lea din Acra, rascoala baronilor s-a extins in Siria, apoi a cuprins si insula Cipru. Dupa 3 ani de lupte intre partida imperiala si grupul anarhic, conflictul s-a stins, victoria fiind de partea rasculatilor. Din punct de vedere juridic, regatul lerusalimului raminea mai departe sa recunoasca suzeranitatea imparatilor germani si a apartinut imperiului pina in 1268, adica si sub cei doi succesori ai lui Frederic al II-lea, Conrad al IV-lea (1250—1254) si Conradin (1254—1268), adica pina la

79 P.Alphandery, A. Dupront, op. Cit p. 18993

stingerea dinastiei Hohenstaufenilor. Practic, insa, Siria ocupata de cruciati a ramas un fel de republica nobiliara, o federatie de stapiniri, vesnic in lupta intre ele, legea fundamentala dupa care se guvernau fiind A$ezamintele lerusalimului, aplicate si interpretate diferit de numerosii principi. Intr-un cuvint, intre 1230 si 1244 Siria a cazut prada celor mai mari dezordini.

Sultanul Malik-Al-Kamil, batran si in vesnic conflict cu membrii familiei sale, preocupat de atacurile tot mai dese ale mongolilor, nu a profitat de anarhia din statele cruciade. Dupa moartea sa (1238), relatiile dintre musulmani si crestini s-au inrautatit din nou, iar in 1239 tratatul de pace era rupt din imprudenta politica a unor cruciati sositi de curind la Acra.

Acestia, crezand ca luptele pentru putere dintre fiii, fratii si nepotii lui Al-Kamil erau un motiv serios pentru ca musulmanii sa fie lipsiti de coeziune si sa nu poata rezista unui atac, in noaptea de 12 noiembrie 1239, s-au indreptat spre Gaza, unde se afla cantonata o garnizoana egipteana nu prea numeroasa si deci — credeau ei — usor de dezarmat. Din intamplare, au ajuns mai repede decat credeau, inca nu se lumina de ziua, si au gasit de cuviinta sa se odihneasca pe dunele de langa zidurile cetatii, sub ochii mirati ai santinelelor din garnizoana. Somnul i-a cuprins repede, somnul greu dinspre dimineata. Atunci comandantul fortelor ayubide a iesit pe furis de dupa metereze, cu toata armata sa, i-a luat prin surprindere pe cruciati, incit acestia nu au mai avut timpul necesar nici sa incalece sa fuga, unii nu au mai deschis ochii decit ca sa-i inchida la loc pentru totdeauna, fara a putea sa schiteze un gest de aparare. A fost o lupta scurta, insotita de un macel consemnat in cronici: 1 200 oameni au fost ucisi, 600 de cavaleri si luptatori pedestri au lost facuti prizonieri si dusi in robie. Infringerea a insemnat un prim semnal de alarma pentru cruciati, care asteptindu-se ca Ayubizii sa-si reia atacurile si profitand de luptele feudale dintre musulmani, au revenit la politica traditionala de alianta cu Damascul.

Luptele dintre rudele lui Al-Kamil s-au terminat in cele din urma cu recunoasterea ca sultan al Egiptului a unuia dintre fiii sai, Al-Salih-Ayub. Noul sultan, pentru a sfarama coalitia franco-damaschina si a pedepsi pe cruciati, vinovati de a fi incalcat tratatul de pace, domic sa se remarce, recucerind stapanirile pierdute de tatal sau, a cerut ajutorul unor triburi mongole, al celebrilor calareti khwarizmieni, cunoscuti pentru salbaticia lor in lupta. Acestia in numar de circa 10 000 oameni, condusi de Berke-Khan, in 1244, au atacat si cucerit Tiberiada, apoi s-au indreptat spre lerusalim, semanand groaza in calea lor, dar nici in aceste momente grele cruciatii nu s-au unit. Baronii din Acra, Beyruth, Tyr, Jaffa au refuzat sa vina in ajutorul lerusalimului, lucru aproape de neinteles. Templierii si ospitalierii s-au hotarat prea tarziu sa porneasca in

94

apararea orasului care, avand zidurile de aparare distruse, era de asteptat ca nu va putea rezista mult. Consiliul de razboi al nobililor a hotarat sa incheie o alianta cu Transiordania si sa o reintareasca pe cea existenta cu Damascul, dar, intre timp, dusmanul se apropiase de Gaza. A urmat o infruntare cu armata franco-damaschina, sosita in graba, care s-a soldat cu o infrangere a cruciatilor si a aliatilor lor dintre cele mai sangeroase, socotita al doilea Hattin. Numarul mortilor si al prizonierilor, se spune in cronici, s-a ridicat la 16 000 oameni. Dintre cruciati au scapat cu viata 36 templieri, 26 ospitalieri, 3 teutoni din citeva sute de luptatori cu care s-a prezentat fiecare ordin. La 23 august 1244, khwarizmienii ocupau lerusalimul in numele lui Al-Salih. Orasul a fost devastat de la un capat la altul, populatia care nu reusise sa se refugieze a fost in mare parte masacrata. Conform datelor, circa 4000 de oameni si-au pierdut viata in acest macel. Biserica Sfantului Mormint a fost profanata, regii latini deshumati, osemintele lor imprastiate. Al-Salih insusi a fost speriat de proportiile distrugerilor facute de Berke-Khan. Fiorosii khwarizmieni deveneau periculosi, de aceea sultanul in 1246 avea sa-i inlature din armata sa.

Statele cruciate isi traiau ultimele zile. lerusalimul fusese pierdut definitiv de catre cruciati, anarhia domnea pretutindeni, iar in Europa elanul se stinsese pentru totdeauna si nimic nu-l va mai reinvia, desi cruciada va ramine inca multa vreme sa desemneze o expeditie impotriva musulmanilor.

Ultimele cruciade clasice : cruciada franccza

Caderea lerusalimului (1244) in mainile sultanului Ayubid nu a imi starnit in Europa emotia de altadata, nici macar imparatul Frederic al Il-lea, detinatorul titlului de rege al lerusalimului, nu a schitat nici un gest. In societatea feudala apuseana, progresul centralizarii statelor complicase relatiile Internationale, nimeni nu mai voia sa auda de unitatea politica europeana crestina, de suprematia imparatului sau a papei, interesele naţionale sau particulare creasera partide politice gata sa se infrunte, unele tinjind dupa faramitarea feudala de altadata, altele vazind o mai mare putere in stat. Papa redeschisese conflictul dintre sacerdotiu si imperiu, conflict sustinut de cele doua tabere adverse, guelfii si ghibelinii, Anglia reluase ostilitatile cu Franta, in timp ce aceasta era amenintata de imparatul Frederic al Il-lea, caruia putin i-a lipsit sa-l faca prizonier pe Ludovic al IX-lea la Vaucouleurs, unde regele, increzator, se dusese sa trateze o problema de granita.

In aceste conditii, cind solii patriarhului lerusalimului au poposit la curtile princiare din Occident solicitind o cruciada, ei au fost primiti cu rezerva. Singur papa, in calitate de sef al crestinitatii, s-a aratat sensibil la cerere, dar tocmai de

95

aceea cruciada, pentru multi, nu mai reprezenta decit partida papala si preferau sa ramana deoparte, asteptind ca lucrurile sa capete intorsatura dorita de ei.

Succesorul papei Grigore al IX-lea, Inocentiu al IV-lea, in conciliul de la Lyon (iunie-iulie 1245), apredicat cruciada si a asteptat un raspuns. Frederic al Il-lea, insa, a manifestat o rezistenta darza fata de proiect si odata cu el intreaga partida antipapala foarte numeroasa, mai ales in Italia, cu putere de influenta in mase. Orasenii din Ratisbona, credinciosi si ei imparatului, au mers pana acolo incat au declarat un lucru nemaiauzit: ca va fi pedepsit cu moartea oricine se va face cruciat. Anglia s-a opus ridicarii impozitului de cruciada, iar regele Norvegiei, Haakon al IV-lea, desi si se facuse cruciat in 1237, a obtinut de la papa permisiunea de a lupta impotriva , ,,paganilor" (slavilor) din nord. Papalitatea contribuia astfel, fara sa vrea, la volatilizarea ideii de cruciada80. Tot asa procedase si in Franta, cind declarase lupta impotriva ereziei albigenze drept o cruciada, sau cand asimilase cruciadei participarea la construirea unei catedrale. Dar cruciada nu putea sa moara pur si simplu. Agonia ei se anunta neasteptat de lunga, ea fiind tinuta inca in viata de insesi eveni-mentele pe care oamenii erau siliti sa le inregistreze, nu numai sub aspectul lor politic, ci si religios-moral.

Orientul inainta acum spre Occident cu zgomot, semanand prapad si jale. In anul 1241 in timpul marelui ban Ughedu avusese loc marele atac al mongolilor, navalitorii ajungand pina la coasta dalmata, dupa ce cnezatele rusesti fusesera calcate de copitele cailor, tinutul dintre Nistru si Tisa pustiit, iar regatul apostolic maghiar trecut prin foc si sabie. La putin timp dupa aceasta grea incercare, din care Europa rasariteana inca nu-si revenise, cind lumea astepta incordata repetarea atacului, sosise vestea caderii lerusalimului si a ororilor savarsite de trupele de khwarizmieni. La toate acestea, insa, Occidentul nu dadea nici un raspuns, amorteala parea ca-i cuprinsese pe feudalii apuseni. Totusi fortele cruciate nu se epuizasera complet, nici setea de aventura nu secase in toate inimile cavalerilor, dovada un Thibaud al IV-lea, conte de Champagne, pleca cu o mina de oameni si impreuna strabateau, pe jos, drumul extrem de anevoios din Franta pina sub zidurile Ascalonului. Un esec total pecetluia expeditia temerarului conte, dar ea avea sa fie piatra aruncata ce va stirni valui cel mare.

Evenimentul, in realitate un episod oarecare intre multe alte incercari asemanatoare, nereusite, de cruciada, a produs o impresie profunda. asupra regelui Frantei, Ludovic al IX-lea, si l-a determinat, atunci cind nimeni nu se mai astepta, sa intreprinda o cruciada cu forte personale, adica numai cu

80 Ibidem96

participare franceza. Ludovic al IX-lea, o fire deosebit de evlavioasa, trasatura ce-i va aduce porecla de ,,cel sfint", s-a dovedit a fi un om de o energie nebanuita, contrastand cu blandetea si delicatetea fizionomiei sale, perseverent si curajos, trasaturi pe care cele doua cruciade a Vll-a si a VlII-a, organizate de regele Frantei, le vor scoate in evidenta.

Urmarind firul povestirii cronicarului Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea, regele pare sa fi imbracat haina de cruciat in 1244, fiind grav bolnav, intr-un moment cand toti curtenii il credeau pierdut si el insusi se considera fara scapare. Atunci, se spune, a implorat mila divina, promitand ca va pleca in cruciada. Dupa insanatosire, regele nu a mai putut reveni asupra unui angajament atat de solemn, cu toate ca mama sa, regina Blanca de Castilia, stetnicii, chiar papa, il indemnau sa renunte, incredintindu-l ca un juramint facut intr-un moment cind creierul ii era cuprins de fierbinteala nu avea valoare. Ludovic al IX-lea nu a mai dat inapoi, iar gestul sau a fost interpretat ca o pornire plecand dintr-o adinca si neclintita evlavie81. La o analiza atenta a faptelor se constata, insa, ca interese de ordin politic au avut o greutate egala in decizia luata de rege. In regat, marea feudalitate profitand de perioada de minorat a regelui si de foametea ce bantuia tara creand dificultati regelui, se razvratise, incercand sa revina la faramitarea politica de altadata si numai cu greu Ludovic reusise, in ultima vreme, sa restabileasca ordinea, fara a o impune insa definitiv. De aceea, o cruciada prin care marii nobili sa fie scosi din regat era binevenita. Ea permitea, in acelasi timp, regelui Frantei sa se afirme pe plan international, sa-l puna in inferioritate pe rivalul sau Frederic al II-lea, asupra caruia plana banuiala ca intretinea in continuare relatii de prietenie cu sultanul. Incoronarea regelui Frantei la lerusalim ar fi insemnat triumful politicii franceze asupra celei germane, implinirea unui vis de secole, de cind Franta se vazuse frustrata de catre regii germani de a mai adaposti coroana imperiala. O interventie armata in Siria nu insemna o lipsa de simt politic, deoarece situatia, mereu schimbatoare din Orientul Mijlociu, se prezenta, dupa toate aparentele, in favoarea cruciatilor. Intre sultanul Egiptului, Al-Salih, si emirii din Alep si Horns intervenisera certuri, soldate cu ciocniri militare, la adapostul carora cruciatii ar fi putut debarca nestingheriti si inainta asupra lerusalimului, cetatea fiind, dupa cum se stie, cu zidurile de aparare distruse si deci usor de cucerit. Ludovic al IX-lea se baza pe concursul ordinelor calugaresti si al regelui Ciprului, Henric I de Lusignan, nepotul lui Guy de Lusignan, fostul rege al lerusalimului. Ramanea doar sa echipeze o armata numeroasa, formata din

81 Vie de Saint Louis par le sire Jean de Joinville si Vie de Saint Louis par le confesseur de la reine Marguerite, in Les chroniquers de l’histoire de France , texte abrege ,coordonne et traduit par M-me de Witt , deuxieme serie, Paris, 1884 ,m p. 396-400.

97

cavaleri destoinici, iar pentru aceasta tezaurul statului, bogat ca niciodata, ii sta la dispozitie.

Pregiitirile au durat patru ani, dificultatea cea mai mare intampinand-o regele in a convinge pe nobili sa-l urmeze, cat despre o antrenare a maselor, ea nici nu intra in discutie. Cruciada populara, ca si cea internationala, disparuse cu desavarsire din mintea organizatorilor, ceea ce se cerea era o armata regulata, bine instruita, in stare sa suspna un razboi dupa toate cerintele artei militare si politice. La chemarea regelui, rezistenta nobililor a fost atit de mare, incit, dupa mai mult timp de insistence si incercari inutile, Ludovic al IX-lea, pentru a crea cruciati, a recurs la un siretlic. Exista un obicei mai vechi ca toti cei ce se distingeau in serviciul regelui sa primeasca, la marile sarbatori, in semn de cinstire, o mantie numita livrea. In noaptea de Craciun, in timp ce se oficia slujba in biserica Saint Denis, in prezenta regelui si a celor mai mari nobili din Franta, acestia s-au vazut, la un moment dat, acoperiti cu cite o mantie de catre slujitorii regali. La lumina slaba a luminarilor, care lasau parti intregi din masiva biserica in intuneric, nimeni nu a dat aten-tie ca pe pelerina era brodata o cruce si mai ales nimeni nu a banuit cursa ce se intindea. Cind ceremonia s-a sfirsit, iar alaiul a urmat pe rege afara din biserica, deodata nobilii din ultimele rinduri au avut sentimentul ca, sub clarul lunii, defileaza o armata de pelerini cruciati, caci, nu mai era nici un dubiu, toti purtau pe umarul drept semnul crucii. Unii dintre ei au fost tentati sa priveasca totul ca o gluma buna, iar regelui i-au mai adaugat o porecla cea de ,,Vanator de oameni", altii insa si-au dat seama de gravitatea situatiei si au incercat sa obtina de la rege o dezmintire sau dezlegare, invocand tot felul de motive, mai mult sau mai putin plauzibile.

Ludovic al IX-lea, care stia sa se faca ascultat cand voia, s-a aratat neinduplecat. Sub amenintarea de a fi acuzati de tradare fata de tron si biserica, nobilii au fost siliti sa-si vanda o parte din pamanturi, chiar din castele, si sa se pregateasca in conformitate cu cerintele unei lungi si foarte costisitoare campanii, mobilizand, totodata, pe toti vasalii lor ca sa-i insoteasca, nedindu-le posibilitatea sa se eschiveze, caci celor mai putin instariti regele le-a furnizat banii necesari de drum. Armata adunata, astfel, cu arcanul, s-a ridicat la cifra de circa 15 000 de oameni. Conducerea ei a fost incrediiitata unor persoane de incredere, devotate coroanei, mari seniori cu autoritate, in stare sa se faca ascultati si sa mentina disciplina. Printre ei se numarau cei trei frati ai regelui: Alphonse de Poitiers, Robert d'Artois, Charles d'Anjou, cu care Ludovic al IX-lea s-a aflat in deplina armonie, varul regelui, Jean d'Orleans, cunoscut pentru spiritul sau de abnegatie, conetabilul Frantei, Imbert de Beaujeu, om incercat, cu multa experienta militara, ducele Bretaniei, Pierre, contele Flandrei, Guillaume, seniorii Geoffrey de Sargines, Gaucher de Chatillon, Philippe de

98

Montfort, Jean de Valery etc. Seniorul de Joinville, prietenul cel mai apropiat si sfetnicul lui Ludovic al IX-lea, il insotea pe rege, nu atat din convingere, cat din atasament si credinta fata de persoann regelui si la fel ca el au procedat multi altii.

In afara granitelor Frantei, elanul de cruciada a fost aproape nul. In afara de un corp de oaste englez, condus de contele de Salisburţţ, Guillaume Longue Epee (William Spada Lunga), nu s-a mai alaturat nimeni cruciatilor francezi. In schimb si de data aceasta, femeile nu au lipsit din cruciada: regina Margareta isi urma sotul, la fel Jeanne de Poitiers si multe alte doamne de rang inalt, in anturajul lor aflindu-se multi clerici, inrolati cu asentimentul papei. Era tot ce facuse Inocentiu al IV-lea pentru aceasta cruciada, propovaduita mai mult de forma, deoarece papa prefera o politica de misionarism, constient fiind ca Europa nu mai dispunea de fortele necesare organizarii unei cruciade. La conciliul de la Lyon, el se plangea de lipsa de unitate dintre autoritatea laica si ecleziastica si se intreba neputincios ,,cum ar putea ea fi inlaturata cind cele doua jumatati ale lui Dumnezeu <papalitatea si imperiul> se aflau intr-o opozitie permanenta?"82. Fara aceasta unitate cruciada nu mai era cruciada, de aceea el se multumea doar cu incuviintarea unei expeditii, propriu-zis franceza, in Siria. Mijloacele infaptuirii ei, planul de atac nu-l interesau.

In primavara anului 1249, cruciatii erau gata de plecare. Dupa ce Ludovic al IX-lea a incredintat regenta mamei sale, Blanca de Castilia, si catorva consilieri, oameni a caror fidelitate fusese incercata, arniata, in frunte cu regele ei, a coborat in sudul Frantei si la Aigues-Mortes ea s-a imbarcat pe 120 corabii mari de razboi si peste 150 ambarcatiuni mai mici, tocmite cu armatorii genovezi si pisani.

Primul popas a fost facut, conform planului, in insula Cipru, unde cruciatii erau asteptati de Henri de Lusignan, gata sa aprovizioneze o armata numeroasa cu cantitati imense de alimente. O parte din ele au fost consumate pe loc, deoarece sederea cruciatilor in primitoarea insula s-a prelungit mai mult decit era prevazut. Cipru fusese ales ca loc de intalnire cu armata templierilor, condusa de magistral Guillatime de Sonnac, cu cea a ospitalierilor, comandata de prepozitul Henry de Ronnay si cu cruciatii sirieni pe care patriarliul lerusalimului reusise sa-i mobilizeze. O data corpurile de oaste adunate, au urmat discutii lungi intre conducatorii lor, privind desfasurarea expeditiei. Regele Frantei era pentru o debarcare directa in Palestina, fapt ce i-ar fi permis, dat fiind imprejurarile, cucerirea imediata a lerusalimului si cu aceasta scopul cruciadei ar fi fost atins. Lucrurile probabil s-ar fi petrecut asa, deoarece orasele

82 P. Alphandery, A. Dupront, op . cit. , p. 200-20199

erau aproape toate devastate, zidurile lor distruse. Dar magistrul templierilor, alti cruciati, cunoscatori ai situatiei din Siria, erau de parere sa se reia planul cruciadei a V-a. ,,Mergeti mai degraba in Egipt, spuneau ei, sultanul, suveranul acestei tari, tine in miinile lui Palestina. Deindata ce veti pleca, el se va face din nou stapan pe tara; de aceea cu el trebuie sa incepeti campania daca vreti sa dati trainicie tronului lerusalimului"83

Ludovic al IX-lea, desi stia cat ii costase pe cruciati campania trecuta in Egipt, desi aflase cat de iscusit militar era Al-Salih, la insistentele lui Guillaume de Sonnac, a cedat si la 4 iunie 1249, intr-o zi de Rusalii, cruciatii se aflau in fata Damiettei. Pe mal, armata sultanului, citeva mii de oameni, ii astepta. Tobele bateau, timbalele sunau, cornurile se tinguiau, intr-un cuvint, un zgomot asurzitor — povesteste Joinville — ii intampina pe cruciati, care stransi pe puntea vaselor priveau spectacolul ce Ii se infatisa dinaintea ochilor, convinsi ca nu din prietenie pentru ei se starnise atata larma. Deodata de pe galera aflata inaintea celorlalte, vocea regelui a rasunat limpede: ,,Cavaleri inainte! Nu ma priviti ca pe un principe, ci ca pe unul de al vostru, a carui viata nu este decit un suflu gata sa se risipeasca oricand. Inainte cu incredere!" 84. Cuvinte putine, dar pline de simtire, rostite la momentul potrivit, pentru a redestepta insufletirea si atasamentul fata de conducator. Ele dovedesc cum regele stia sa se faca urmat si explica, totodata, cum el a reusit sa-si mentina autoritatea tot timpul cruciadei. Regele se arata gata sa imparta soarta luptatorilor sai nu numai prin vorbe, ci si prin fapte.

Salupa purtatoare a stindardului regal s-a apropiat de mal. Ludovic, primul a sarit in apa ce l-a cuprins pana la umeri, strigand ,,Montjoie Saint-Denis", strigatul razboinicilor francezi, si cu sabia ridicata in mana dreapta, cu scutul atarnat de gat a taiat valul pana la primul sarasin venit in intampinarea lui. Intre timp si ceilalti cruciati s-au apropiat, l-au inconjurat pe rege, altii au adus caii si o lupta indarjita s-a angajat intre cele doua armate pina la apusul soarelui, cind cruciatii au ramas stapani pe plaja unde debarcasera. Sarasinii, cu ajutorul porumbeilor zburatori, au anuntat sultanului vestea sosirii francezilor, cerand ajutor grabnic. Dar Al-Salih, care venise in goana, din Mesopotamia (Irak) pentru a-i opri pe cruciati sa intre in tara sa, se imbolnavise grav si nimeni nu indraznise sa ia o hotarire in locul lui. Conducatorul niameluc, neprimind nici un raspuns, a crezut ca sultanuJ murise, de aceea, dupa ce a poruncit populatiei din Damietta sa paraseasca orasul, si-a retras armata, fara macar sa distruga podui de vase al cruciatilor. Acestia uimiti, nestiind carui fapt se datoreaza capitularea atat de rapida a egiptenilor, la 6 iunie 1249 intrau in oras, cantind cu

83 L. P. Anquetil, op. Cit., p. 28584 Memoires de Jean sire de Joinville, Paris, 1881, p 47, 50-51

100

glas tare, Te Deum landamus. Apoi s-au instalat in casele ramase fara stapani, s-au indestulat cu tot ce au gasit, caci locuitorii in graba retragerii nu putusera lua cu ei mare lucru; singura lor razbunare si paguba pentru cruciati fusese incendierea bazarului cu marfuri si alimente. Damietta devenea astfel un punct fortificat si de sprijin pentru tot restul expeditiei cruciate. Marea epopee din Egipt, din anul 1219, reincepea.

Pana in luna noiembrie, sortii au fost de partea cruciatilor, sorti incredibil de favorabili, dar tocmai de aceea inselatori. Al-Salih venise pina la Mansurah, luase masuri de pedepsire a fugarilor de la Damietta si ca vrednic descendent al lui Saladin, pregatea campania impotriva agresorilor cand, rapus de boala, murea.

Situatia pentru egipteni devenea tragica. Mostenitorul tronului Ayubid, Al-Muazzam-Turan-Sah, se afla tocmai la Yazira (Mesopotamia), emirii puteau sa se rascoale dintr-un moment in altul, corpul de oaste al mamelucilor manifesta porniri spre nesupunere, francezii de indata ce ar fi aflat de moartea sultanului si-ar fi reluat ofensiva cum, de fapt, s-a si intamplat. Din acest impas Egiptul a fost salvat de vaduva sultanului, inteli-genta si energica turcoaica Shajar-Al-Durr. Ajutata de emirul Faklir, un apropiat al lui Al-Salih, si de cativa sclavi credinciosi, ea a ascuns moartea sotului si, ca sa nu trezeasca vreo banuiala, sa castige timp pina la venirea fiului, a continuat sa emita acte purtand semnatura sultanului, un fals, se intelege, facut cu mult talent. Sub un pretext oarecare, Shajar a obtinut de la emiri un juramint de fidelitate fata de sultan si mostenitor, usurandu-i, astfel, acestuia din urma recunoasterea ca succesor al lui Al-Salih si, lucru important, a reusit sa-l impuna pe Fakhr-Al-Din sef militar si administrator al statului. Aceste masuri odata infaptnite, doliul eel mare era anuntat. Al-Muazzam putea veni la Cairo fara teama de a fi respins85.

In timp ce in palatul sultanului domnea agitatia, francezii au parasit Damietta si urmand cursul Nilului au pornit spre Cairo, in drum neavand decit un punct fortificat, mai greu de trecut, Mansurah. Aid i-a asteptat Fakhr-Al-Din cu intreaga lui oaste. A urmat una dintre cele mai cumplite batalii inregistrata de cronicile medievale86. A durat doua luni, timp in care francezii si egiptenii au trecut printr-un adevarat iad, cand unii, cand ceilalfi avand avantaj in lupta. Cavalerii francezi obisnuiti cu incaierarile scurte de pe continent, de citeva ore, soldate cu cativa morti si puţini raniti, de cind se introdusesera regulile de lupta cavaleresti, au avut nu odata sentimentul ca traiesc clipe apocaliptice, de sfirsit de lume. Sultanul adusese o armata numeroasa compusa din turci selgiucizi,

85 P.M. Holt, op. Cit., p. 8286 Grozaviile din timpul bataliei descrise de joinville, martor cocular , in Extrais de Joinville, Les Chroniqueurs francais. Euvres choisies, p. 67 si urm.; v.si Les chroniqueurs de l’histoire de France, p. 412 si urm.

101

mobilizase pe beduini sa vina in ajutorul mamelucilor, pana si taranii din imprejurimile Mansurahului au fost chemati, daca nu sa lupte, caci nu. aveau arme, macar sa arunce cu noroi in dusman. Musulmanii rasareau ca din pamant, cu miile, atunci cind francezii credeau ca s-au retras. Aruncatoarele de pietre, de materiale inflamabile, lancile, sabiile, iataganele, toate loveau cu precizie, desfiguind, mutiland, smulgand maini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme şi scuturi, cai si oameni, raniti de mosrte, se inecau, trupurile lor fiind purtate in aval, pe sub ochii luptatorilor. Hugues d'Escot primise trei lovituri de lance in fata, Fjard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat adinc in obraz de o sabie si gura ii era plina de singe. Coifurile protectoare, prevazute cu viziere, devenisera de nefolosit, din cauza caldurii, desi erau in anotimpul zis rece, nobilii se sufocau in ele, de aceea preferau sa lupte, lasind descoperita partea vulnerabila a capului, tintita de obicei de dusman. Plini de rani, francezii nu-si puteau permite nici un ragaz, ci erau nevoiti sa lupte pentru fiecare strada, pentru fiecare cladire, tactica musulmanilor constand in atacuri repezi, prelungite si repetate, pana la totala epuizare a adversarului.

Cosmarul acestor lupte l-a urmarit pe Joinville, povestitorul acestor rinduri, pina la adinci batrineti, spectrele celor cazuti atunci, francezi si musulmani, le vedea aievea, nu uita cum refugiat intr-o casa, impreuna cu citiva cavaleri, asediati din toate partile, scapase cu viata datorita abnegatiei si spiritului de jertfa al lui Erard de Siverey care, desi grav ranit, pierzind din abundenta sange, se strecurase pina la contele de Anjou si reusise sa aduca ajutoare.

Dar nu au fost numai acte de solidaritate cavalereasca. Robert d'Artois, iratele regelui, sfidand pe magistrul templierilor, Guillaume de Sonnac, a gasit cu cale sa intreprinda pe cont propriu un atac, traversind orasul cu corpul sau de oaste, in goana cailor, antrenand dupa el si pe vanitosii templieri, desi Ludovic al IX-lea interzisese actele de bravada si initiativa particulara, soldate, de obicei, cu un esec, cum s-a intamplat si de data aceasta. La inceput, musulmanii, surprinsi, au fost macelariti de francezi in numar mare, conducatorul lor, vajnicul Fakhr, fiind omorit cu lovituri de sabie, dar, imbatat de victorie, Robert d'Artois a facut imprudenta sa-i urmareasca pe fugari, negandindu-se la inferioritatea numerica a oastei lui, fapt ce l-a costat viata, caci in locul lui Fakhr, un mameluc, Baibars Bun-ducdari, a reusit repede sa-si adune oamenii si sa revina asupra atacatorilor, masacrandu-i la rindul sau. Intreaga avangarda, circa 1 500 calareti cruciati, a fost nimicita de catre musulmani. O incercare similara a ducelui d'Orleans s-a terminat cu aceeasi infrangere, Jean d'Orleans, Pierre de Neuville, seniorul de Conflans si multi altii au ramas pe campul de lupta, ambele infrangeri fiind o pierdere grea pentru regele Frantei.

102

Luptele erau reluate zi de zi si, de fiecare data, se inregistrau pierderi in armata franceza. imposibil de recuperat, in timp ce sultanul parea ca dispune de un rezervor nesecat de oameni si de masini de razboi. Cum parca situatia pentru cruciati nu era destul de grea, in rindurile lor a izbucnit o epidemie provocata, probabil, de alimentatia excesiva cu carne de pore conservata numai prin sarare, sau poate de consumul exagerat de peste, o specie cu care europenii nu erau obisnuiti. Clima foarte calda si uscata in anul acela, desi erau in luna ianuarie nu cazuse un strop de ploaie, mizeria ,din taberele de cantonament, lipsa apei potabile — se foloseau de apa din Nil deja infectata de cadavre — toate la un loc au facut ca o boala necunoscuta, manifestandu-se prin dureri puternice de pantece, infectie in gat si la gingii sa-i chinuie pe francezi. Vaetul ranitilor era acoperit de tipetele celor carora barbierii le taiau carnea moarta de pe gingii, singurul tratament folosit si putini au fost cei ce au scapat de aceasta operatie dureroasa.

Regele Frantei era dispus sa trateze cu musulmanii condiţiile retragerii, propunerea sa fiind sa predea Damietta si sa primeasca in schimb lerusalimul. Sultanul era inclinat sa accepte, insa, voia garantii dintre cele mai sigure ca francezii se vor tine de cuvant. Pana la retragerea armatei straine din cetate si imbarcarea ei, el cerea ca ostatec pe chiar regele Frantei, ceea ce, fireste, Ludovic al IX-lea nu a primit. Ostilitatile au fost reluate. Regele se imbolnavise, ramasese cu ariergarda, fapt cunoscut de egipteni, de aceea, ei au recurs la un viclesug si, in timp ce Geoffrey de Sargine il transporta pe Ludovic, cuprins de febra si aproape fara cunostinta, intr-un sat din apropiere de Mansurah, acestia l-au facut prizonier, odata. cu el un numar mare de nobili fiind capturati, printre ei aflandu-se si Joinville, bolnav si el, dar incercand, inca, sa mai sustina lupta pe fluviu. Multi dintre ei prinsi au fost ucisi pe loc. Joinville, cu oamenii sai, a fost salvat de la moarte, ca prin minune, de catre un turc, comandant de galera, care a acceptat minciuna ca Joinville era varul regelui, l-a luat pe vasul sau si nu numai ca l-a acoperit cu propriul sau trup ca sa-l apere de loviturile celorlalti selgiucizi, dar i-a dat un leac, o bautura, ca sa-l tamaduiasca de suferinta ce o avea si l-a ospatat ca pe un prieten. Admirabil act de umanitate fata de un om a carui viata atirna de un fir de par.

Prizonierii toti au fost dusi in fata cortulni lui Al-Muazzam. Prinderea regelui Frantei starnise printre egiptenii turci si arabi o bucurie de neinchipuit. Mantia de purpura a lui Ludovic al IX-lea tivita cu hermina a fost luata de sultan ca trofeu si trimisa guvernatorului Damascului odata cu fericita veste. Un martor ocular, Abu Shama, povesteste cum emirul a pus mantia pe el si beat de fericire a adus multumiri lui Alah 87. Sultanul a reluat tratativele cu pretiosul sau 87P.M.Holt, op.cit.,p.83.

103

prizonier, tratative impuse de invingator, sub amenintarea cu moartea. El cerea restituirea neconditionata a Damiettei si o rascumparare personala de 500 000 livre de aur, o suma ce parea chiar sultanului fantastic de mare. Regele a acceptat fara sa ezite stiind ca regina Margareta care se afla la Damietta, putea sa o plateasca, fapt ce il facea pe Al Muazzam sa exclame plin de admiratie : ,,pe legea mea, francul este generos, daca nu se targuieste pentru o suma atit de mare de bani " 88, si, la randul sau, pentru a nu parea mai putin marinimos, ii dadea regelui 100 000 de livre ca despagubire. Vazand noua dispozitie a sultanului, regele spera ca il va indupleca sa gazduiasca in Damietta bolnavii si ranitii pana ce si acestia se vor putea imbarca. Prizonierii asteptau cu infrigurare eliberarea lor, cind un alt eveniment neasteptat i-a pus iar fata in fata cu moartea.

Mamelucii din garda sultanului, proveniti din Turchestan,asanumitii mameluci Bahryya, s-au rasculat, sub pretext ca Al-Muazzam nu ar fi fost dispus sa imparta cu toti conducatorii de osti banii platiti de francezi drept rascumparare, cum o cerea datina, ci doar cu citiva favoriti. In fond, este vorba de o lovitura de stat data de grupul Bahryya, ascensiunea lui politica datorindu-se nenumaratelor servicii militare aduse tarii si faptului ca erau legati etnic de sultana Shajar. Fostii luptatori sclavi ajunsesesra mari proprietari de pamint, detineau func|ii de guvernatori (emiri) si chiar inaltul titlu de atabeg la care Baibars, si el un mameluc, ajunsese, lui datorindu-i-se in cea mai mare parte infringerea cruciatilor si deci se considera indreptatit sa fie rasplatit pentru aceasta. Al-Muazzam, insa, venise din Orient, inconjurat de emiri turci, lor le impartea toate favorurile, in ei avea incredere. De aceea mamelucii, nemultumiti, au pus la cale inlaturarea vechii dinastii si inlocuirea ei cu una mameluca. Asa se face ca in una din-zilele lunii februarie 1250, dupa ce armata sultanului fusese indepartata de catre Baibars, sub pretext ca este nevoie urgenta de ea la Damietta, Al-Muazzam a fost asasinat miseleste de mai multi osteni din garda sa personala,, inima i-a fost smulsa din piept si aruncata in Nil, chiar sub ochii regelui' Frantei, ramas impietrit de ceea ce se petrecea. Prizonierii au fost aruncati in inchisoare, toti, cu exceptia regelui, au fost asvirliti unii peste altii in cala intunecoasa si neaerisita a galerelor, fara apa sau mincare, mamelucii deocamdata nestiind cum este mai bine sa procedeze, sa-i omoare, sau sa primeasca rascumpararea.

In aceste imprejurari, sultana Shajar-Al-Durr a aparut iar pe scena politica, uimind pe toti cu indrazneala actelor ei, fara precedent in istoria Islamului. Shajar cu energia, deja cunoscuta, fara a lasa timp de gindire, de indata ce a aflat de moartea fiului ei, s-a proclamat ,,Regina mahomedanilor", a luat 88 Extraits de Joinville, in Les chronigueurs de Vhistoire de France, p. 436.

104

conducerea, fara sa-i pese ca legile Coranului o interziceau si pentru a-si legitima puterea s-a intitulat ,,Umm Khalil" (mama lui Khalil), Khalil fiind unul din cele patru nume ale lui Al-Muazzam, nume cu care a iscalit primele decrete date. Dar situatia militara a tarii, prezenta inca a francezilor, precum si o posibila interventie din Orient, reclamau un barbat la cirma statului, de aceea Shajar, pentru a nu risca o inlaturare completa, la 1 aprilie 1250 s-a casatorit cu un preferat al mamelucilor, Aybeg-Al-Turkuman, caruia, astfel, ii legitima, la rindul ei, venirea la tron. Shajar-Al-Durr, asadar, prin politica ei, contribuia direct, alaturi de mameluci, la inlaturarea dinastiei Ayubide, intemeiata de Saladin, si la inlocuirea ei cu dinastia mameluca, bahritii guvernind pina in 1281, cind alti mameluci cerchezi numiti bordjiti aveau sa preia puterea, pina in 1517, cind Egiptul si Siria vor intra in stapinirea turcilor otomani.

Deocamdata, insa, Aybeg trebuia sa hotarasca soarta prizonierilor francezi si el a facut-o, optind pentru rascumpararea lor la un pret mai mare, in afara de restituirea Damiettei, unde garnizoana egipteana fusese reinstalata.89 O data conventia incheiata, captivii primeau invoire sa revina langa regele lor, pe propriile corabii. In schimb, bolnavii, ranitii, evacuati la Damietta, din porunca sultanului, au fost ucisi fara mila, nesocotindu-se legea lui Saladin care prevedea ca strainul hranit de un mahomedan nu mai putea fi omorit. Cadavrele erau atit de numeroase — spune Joinville — incit ele au fost ingramadite pe malul fluviului si Ii s-a dat foc, laolalta cu rezerva de carne de porc sarata si cu maşinile de razboi sfarimate ale francezilor. Mirosul greu ce se ridica in vazduh anunta ca mamelucii sint mai neinduratori cu dusmanul decit toti sultanii Ayubizi. In ziua de 6 mai 1250, seniorul Geoffroy de Sargine preda Damietta, pe zidurile cetatii erau din nou asezate insemnele sultanului, iar regina Margareta, de curind ridicata din pat dupa nasterea unui fiu, celelalte doamne, francii din oras, pisardi, genovezii, slujitorii primeau incuviintarea sa se imbarce, directia aleasa fiind Acra, unde urma sa-i ajunga regele cu oamenii lui dupa ce rascumpararea avea sa fie platita. Gratie lui Joinville, eliberarea regelui s-a facut mai repede decit era de asteptat, jumatate din banii datorati, adica 200 000 de livre, fiind luati cu forta, de credinciosul sfetnic, dintr-unul din cuferele templierilor, ascuns pe o galera a acestora si pazit cu atita strasnicie de calugari, incit nici turcii, nici mamelucii nu dadusera peste el.

La 13 mai 1250, Ludovic al IX-lea, transportat de o corabie genoveza, cobora in portul Acra, cruciada a VII-a, practic, sfirsindu-se aici. Cruciatiii, care se rascumparasera odata cu regele, dar prin eforturi proprii, caci majoritatea luasera un mic tezaur cu ei la plecare, sau cei sositi ulterior, nu mai formau o armata; in numar de citeva sute, ei nu mai aveau forta nici din punct de vedere 89 Ibidem, p. 444-448

105

numeric, nici al rezistentei fizice si morale ca sa faca faţa unei noi campanii. Bani regele mai avea. Cu ei spera sa recruteze cruciati ,,platiti", o formula noua ilustrind decaderea cruciadei ofensive, sa refaca zidurile principalelor orase-porturi, sa-si cistige aliati sau sa-si cumpere dusmani, de aceea cind cei doi frati ai sai, contii de Poitiers si Anjou, impreuna cu alti nobili, au hotarlt sa se intoarca in Franta, Ludovic s-a incapatanat sa ramana, desi se simtea inconjurat de dusmani: “Cu nici un pret nu voi lasa regatul Ierusalimului pe care am venit sa-l cuceresc si sa-l pazesc” 90, a raspuns el cand consilierii au insistat sa se imbarce odata cu fratii sai.

Mai intii regele a trebuit sa-si asigure linistea in pamintul Siriei din partea ,,Batrinului din Munti", nume sub care este mentionat in documente conducatorul ,,sectei asasinilor", o erezie siita. Stapinirea lui se intindea undeva la granita de nord a Antiohiei, nu se stie precis unde, si despre el se spunea ca intretinea la curtea sa o armata de tineri, carora le oferea toate placerile, fiind crescuti si educati pentru a ucide la porunca stapinului lor pe oricine era declarat de el dusman, indiferent unde acestia s-ar fi aflat, in Siria sau in alta parte a lumii. Tinerii se supuneau cu un fanatism orb poruncii lui, supunerea lor totala, datorindu-se credintei ca cine murea slujindu-l pe ,,Batrinul din Munti" se reincarneaza intr-o viata mai buna, plina de placeri, cu mult mai mari decit cele traite. De aici devotamentul lor, impins pina la jertfa de sine. Se povestea ca atunci cind ,,Batrinul din Munti" se deplasa dintr-un loc in altul, un slujitor mergea inaintea lui, purtind insemnul conducatorului, o secure daneza cu coada lunga de argint in care erau infipte mai multe cutite, si striga: ,,Feriti-va de cel ce tine in miinile sale moartea regilor!".91

Imparatul Germaniei, Frederic al II-lea, regele Ungariei, Andrei al Il-lea, sultanul Egiptului, Al-Muazzam, ii platisera tribut, rascumparindu-si astfel viata. Venise rindul regelui Frantei. Asa se face ca un emir, trimis de ,,Batrinul din Munti" venea la Acra, cu misiunea speciala, de a-l intimida pe Ludovic, de a-l ameninta pentru a obtine de la el plata unui tribut cit mai mare, caci se pare ca pe ,,batrin" il interesau mai mult banii decit viata regilor. Regele nu s-a infricosat. El a apelat la ajutorul celor doi magistri ai ordinului templierilor si ospitalierilor, singurii in masura sa impuna respect ,,Batrinului", caci şi ei dispuneau de oameni devotati, gata la nevoie sa se sacrifice, iar daca un rege putea fi ucis un intreg ordin nu putea fi exterminat. La interventia lor, intre cei doi suverani atit de diferiti a intervenlt o intelegere si un schimb de daruri pretioase echivalind cu o rascumparare si o recunoastere a pacii. Jves le Breton, calugar templier, incarcat cu stofe scumpe, cupe de aur si argint, pocale,

90 Ibidem, p. 45891 Ibidem, p. 459-462

106

bijuterii de tot felul, lua drumul muntilor, spre palatul ,,Batrinului", de unde se intorcea apoi uimit de bogatiile vazute. In semn de prietenie, ,,Batrinul din Munti" trimetea lui Ludovic al IX-lea cateva daruri, evident mai putin scumpe, cu valoare simbolica: camasa ,,Batrinului", semn ca regele ii este apropiat cum este camasa de corp un inel de aur, cu numele stapinului din munti gravat pe el, ceea ce voia sa insemne legatura cu regele Frantei, fagaduiala de credinta viitoare; apoi figurine de cristal, fructe si flori din ambra, ca o urare de bogatie si implinire in sfirsit un joc de sah, admirabil lucrat, exprimind dorinta ca regele sa se bucure din plin de clipe de ragaz.

Seful ,,asasinilor" se arata mai curtenitor decit banuise Ludovic, faptul il multumea, dar nu mai putin regele ,,cel sfint" al Frantei isi dadea seama ca a trai printre orientali insemna tot felul de compromisuri si schimbari de optica. Primul pas se cerea urmat de un al doilea. Pentru a inlatura posibilitatea unui atac mongol asupra teritoriilor cruciate, dar si pentru a avea un aliat eficace impotriva sultanului Egiptului, intr-un viitor razboi, Ludovic al IX-lea, folosind acelasi procedeu, darurile bogate, s-a adresat hanului tatar din Karakorum (Mongolia), Munke, solicitindu-i o cooperare militara. Tratativele au fost purtate de un calugar franciscan, Guillaume de Rubruquis, si ele s-au soldat in 1253 cu o alianta franco-tatara, prima alianta de acest fel, scopul ei fiind distrugerea califatului de Bagdad a Alepu-lui, Damascului si a califatului egiptean, un plan de lupta, dupa cum se vede, de mare anvergura, ce insemna o abatere evidenta de la idealul de cruciada. O solie asemanatoare fusese trimisa si la marele han din Persia si Transcaucazia. In Ludovic ,,cel sfint", omul politic si ambitia de a nu fi infrint devenisera mai puternice decit crezul religios.'

In tot acest timp, in Franta vestea infringerii cruciatilor, a suferintelor indurate se raspindise ca fulgerul. Dar nimeni nu a schitat un gest sa le vina in ajutor, doar poporul deplingea soarta ,,bunului", ,,inteleptului" rege, ,,impartitor de dreptate", cum deja oamenii simpli in naivitatea lor si-l figurau pe Ludovic, venerat inca din viata ca un sfint. Legatura rege — tara — popor era inca puternica in ideologia vremii, sacrarea il situa pe rege deasupra claselor ca pe un arbitru nepartinitor, iar Ludovic al IX-lea, mai mult decit alti regi, prin modestia sa, actele sale de umanitate, se bucura de popularitate, mai ales in nordul Frantei. De aceea nu este de mirare ca poporul a simtit nevoia sa-i vina in ajutor. Din nou cruciada populara reinvie sub forma marsului pastorasilor. Pe de o parte compasiune si devotiune faţa de rege, pe de alta zbucium si clocot tineresc, care cauta o cale de manifestare; fie una, fie alta, tinerii din Flandra si Picardia, luind cu ei pe cei mici in stare sa suporte o calatorie, au pornit in 1253, spre Paris cu gindul de a se face cruciati. Autoritatile au privit cu spaima repetarea cruciadei copiilor, iar noul mars al pastorasilor era prezentat in cuvinte

107

dezaproba-toare de felul: ,,Sefi de briganzi, pentru a insela oamenii simpli si pentru a raspindi cruciada in rindul poporului, au propovaduit cu o fantezie plina de inventivitate falsa ca li s-au aratat ingerii si sfinta Fecioara, poruncindu-le sa ia crucea <sa se faca cruciati>, sa stringa o armata de pastori si din oamenii cei mai simpli din popor ca sa mearga in ajutorul Tarii Sfinte [...] cind acestia treceau pe linga pastorii de oi, ciobanasii isi paraseau turma, fara sa ceara voie parintilor, si posedati ca de nu stiu ce nebunie porneau cu totii pe drumul crimei [...]. Daca. ciobanasii erau macar de buna credinta, printre ei, insa, se aflau si un numar mare de tilhari si excroci si tocmai acestia aveau conducerea convoaielor" . 92 Cruciada populara, asadar, decazuse complet, ea nu mai era privita decit cu dispret si neincredere, ca o crima, de aceea Blanca de Castilia, ajutata de biserica, a luat masuri severe pentru intoarcerea pastorasilor din drum. Cruciada devenise un simplu act politic, iar poporul nu mai avea loc in ea. Dintr-o expeditie cu caracter international, ofensiva si populara, cruciada se transformase intr-o actiune politica, nationala, feudala, aspectul ofensiv fiind si el in plin declin, iar in anii ce vor veni va dispare si acesta.

In noiembrie 1253, regele se afla inca in Orient, unde menajul regal parea ca se simte destul de bine. Regina Margareta nascuse al doilea copil pe pamint strain, o fata, si nu da semne ca o preocupa soarta copiilor (patru la numar) ramasi acasa. Credincioasa regelui, ea nu se departa de el, asteptind cu rabdare pregatirea cruciadei. Moartea reginei Blanca de Castilia, insa, 1-a obligat pe Ludovic al IX-lea sa se gindeasca serios la importanta intoarcerii sale in Franta, unde, fara energia batrinei regente, viata politica putea sa alunece usor spre anarhie. Totusi regele nu a plecat imediat, el a mai zabovit pina ce cetatile Jaffa, Caesarea, Sidon, Acra au fost pe deplin fortificate. In sfirsit, in 1254, Franta isi revedea din nou regele, care se intorcea dezamagit, fara sa fi vazut lerusalimul, desi fusese invitat de mai multe ori de emirii din oras, dar socotise ca nu este de demnitatea unui monarh care a venit in chip de cuceritor, a depus atitea eforturi ca sa redea lerusalimul crestinilor, sa intre in oras prin bunavointa stapinilor lui.

Dupa plecarea lui Ludovic al IX-lea, statele latine au fost cuprinse de descurajare si slabiciune. Stapinirea nominala asupra statelor cruciate o avea inca imparatul Germaniei, dar Conradin de Hohenstaufen, nepotul lui Frederic al II-lea, era un tinar lipsit de puterea unor initiative politice, amenintat de politica papala. Asadar, procesul de faramitare feudala in Orient putea sa avanseze nestingherit, conducatorii cruciati fiind liberi sa-si dispute intaietatea. Prezenta regelui Frantei, pregatirile de cruciada facute, aliantele incheiate, ii obligasera cativa ani sa nu-si dea in vileag adevaratele intentii, dar dupa plecarea lui, anarhia politica se declansase amenintind cu un razboi civil. 92 Ibidem p. 468

108

Orasele italiene, pentru a-si salva privilegiile comerciale, preferau sa trateze cu musulmanii, incit dupa 1254 ele ii paraseau pe cruciati. Genovezii au fost aceia care in 1261 il ajutau pe un Mihail Paleologul imparat la Niceea, sa recucereasca Constantinopolul, sa refaca Imperiul bizantin, un imperiu mai ostil cruciatilor ca niciodata.

In tot acest timp, printre principii cruciati sirieni cel mai puternic era principele Antiohiei, care anexase comitatul Tripoli si incheiase o alianta avantajoasa cu regele armean, a carui fata o luase in casatorie. Faptul il indreptateste sa revendice suzeranitatea, dar nimeni nu-i lua in serios pretentiile, desi Munke isi incepuse ofensiva, fara sa mai astepte ajutorul cruciatilor, de care, de altfel, nici nu avea nevoie, iar din aliat putea deveni un dusman la fel de periculos ca mamelucii din Egipt. In 1258, Munke cucerea Bagdadul, apoi, conform planului dinainte stabilit, ataca si ocupa Alepul si Damascul. In Siria era numit un guvernator mongol, in timp ce la Cairo era trimisa o solie pentru a cere supunerea noului sultan, Kutuz. Cruciatii se vedeau prinsi intre doua stapiniri, la fel de incomode, de aceea au ales-o pe cea mai putin rea, cu care erau obisnuiti, cu care mai avusesera tratate si astfel din aliati ai mongolilor s-au facut aliati ai mamelucilor, dusmanii lor de ieri. Jocul aliantelor, stabilind un echilibru de forte, incepea sa actioneze in Orientul Mijlociu si el va compromite definitiv ideea de cruciada. Urmarea acestor aliante schimbatoare a fost niarea infringere a mongolilor de la Ain Jalud din 1259 si indepartarea trupelor lui Hulagu, fratele si urmasul lui Munke, mort cu putin inainte de marea batalie.

Alianta cu mamelucii nu putea fi insa de durata. Vesnic nemultumiti de conducatorul lor, ei il asasinau pe Kutuz in 1260, energicul si ambitiosul Baibars vazindu-si de data aceasta visul implinit, el preluind puterea si titulatura de sultan, sprijinit de intreaga armata al carui atabeg era. Cu Baibars incepea schimbarea politicii in Orient. El a reiiiviat djthad-ul cu un fanatism si vigoare neintilnita pina acum la musulmani. Spre deosebire de Saladin si Al-Kamil, Baibars nu admitea nici un fel de compromis cu crestinii.

Ofensiva Islamului a fost reluata, an de an repetindu-se atacurile asupra francezilor, in orasele ocupate sau in care erau stapini, cultul crestin fiind interzis. Biserica din Nazaret a fost rasa de pe suprafata pamintului (1263), apoi, dupa un asediu nereusit asupra Acrei, a inaintat pe coasta palestiniana, a atacat Caesarea, Haifa, Arsuf, cucerind toate trei cetatile si darimindu-le zidurile, odata cu ele priiicipalele baze ale cruciatilor fiind distruse. In anul urmator, 1266, venea rindul cetatii Safad aflata pe drumul Galileii si stapinita de templieri, punct strategic deosebit de important, de aceea Baibars hotara sa faca din Safad capitala mamelucilor in Siria. Atacurile se succedau la intervale atit

109

de scurte, incit cruciatii, mereu in defensiva, erau incapabili sa-si refaca fortele. In 1268, Jaffa era cucerita si, la fel ca in cazurile precedente, fortificatiile erau distruse, in timp ce templierii sufereau inca o pierdere mare, castelul Beaufort, undo Baibars instala o garnizoana musulmana numeroasa, numele fortaretei fiind schimbat in Shafik Arnum. Venise rindul Antiohiei, ultima nadejde a cruciatilor. luna mai a anului 1268, orasul era incercuit din toate partile si silit sa se predea, dupa ce legatura cu marea si orice posibilitate de a primi ajntor din exterior ii fusese taiata. Dupa capitulare (8 mai) a urmat unul dintre jafurile si masacrele renumite ale mamelucilor, de a caror cruzime pina si musulmanii selgiucizi se infiorau, desi nici ei nu erau blinzi cu dusmanul. Potrivit datelor din cronici 17 000 de oameni au fost macelariti si peste lOO 000 tineri, chiar copii unii dintre ei, din intreg principatul, au fost dusi in grea robie.93 Dupa 171 de ani de stapinire de catre Casa de Hauteville, Principatul Antiohiei disparea in zgomotul loviturilor date de sultanul mameluc Baibars, ecoul lor rasunind pina in Europa. Boemund al Vl-lea reusise sa se refugieze la Tripoli, care, impreuna cu Acra, ramineau inca stapiniri cruciate, dar Baibars nu le scapa din planul sau de ofensiva viitor. Deocamdata considera mai important sa se indrepte spre Mecca, sa aduca multumiri lui Alah si o data cu vizitarea orasului ,,sfint" sa-si impuna suzeranitatea asupra intregii lumi arabe in vederea deplinei unificari musulmane.

Situatia devenea mai mult decit grava pentru cruciati. Papa trebuia sa organizeze neintirziat o cruciada daca voia sa mai salveze ceva, dar un razhoi in Siria aparea imposibil pentru europeni, daca nu apelau la o alianta cu un popor necrestin, mongolii, ceea ce insemna o schimbare esentiaia in ideologia de cruciada. Dupa cum s-a vazut si se va vedea, politicul dicta nu religiosul, acesta putea fauri un ideal sau altul, legitima o actiune, o putea declansa sau mobiliza fortele necesare infaptuirii ei, dar fara un suport politic, nascut din conditiile obiective ale societatii, idealul se destrama ca un vis lipsit de consistenta materiala. Cruciada pentru ca sa nu aiba aceasta soarta, ea trebuia readaptata. Asa se face ca in 1267 papa trimetea o solie la hanul mongol din Persia, Abaglia, solie bine primita, dar careia, de la inceput, hanul i-a pus in vedere ca nu se angaja la nimic pina ce crestinii nu erau hotariti sa lupte cu toate fortele lor impotriva mamelucilor.

Cruciada a fost proclamata in Europa in 1267, dar si de data aceasta nu a raspuns decit Ludovic al IX-lea chemarii papei.94 Amintirea infrangerii suferite il chinuia, el nu renuntase o clipa la cruciada si acum socotea ca a venit momentul sa plece din nou. Henric al Ill-lea, regele Angliei, ar fi vrut sa i se

93 Viata si ispravile sultanului Az-Zahir Baibars, Bucuresti, 1987, p. 195-203, P.M. Holt, op. cit., p. 95-9794 S. Columbeanu, R. Valentin, op, cit., p. 192-194

110

alature, chiar imbracase haina de cruciat, dar rascoala baronilor din regat, transformata intr-un razboi civil, il inspaimintase intr-atit, incit a cerut papei dezlegarea de a reveni asupra hotaririi luate intr-un moment nepotrivit. Nici pentru regele Frantei, cu toata autoritatea ce o avea, mobilizarea unei armate nu era un lucru usor. Nobilii nu s-au mai lasat atrasi intr-o cursa, ei s-au impotrivit cu toata puterea unui proiect nebunesc, pina si credinciosul sfetnic Joinville a refuzat sa-l insoteasca pe rege, pretextind o boala. Lui Ludovic nu-i raminea altceva de facut decit sa angajeze o armata platita de cavaleri. De la avintul nebunesc, care facuse ca nobil si taran sa se arunce in necunoscut, la cruciati platiti, iata, pe scurt, drumul parcurs de cruciada, intre 1096 si 1270.

La sfirsitul lunii mai 1270, cruciada a VII-a pornea din portul Marsilia, regele fiind insotit de cei trei fii ai sai, Filip mostenitorul tronului, Jean Tristan, conte de Valois, si Pierre, conte d'Alencon, de fratele sau, Alphonse de Poitiers, de ginerele fan, Thibaud, roge al Navarei, de Robert d'Artois, fiul fratelui mort la Mansurah in cruciada precedenta, de ducii de Bretania, Montmorency, Montpensier, Laval si alti nobili de seama pe care regele reusise sa ii atraga si care se lasasera convinsi, spre deosebire de restul armatei platite, de placerea de a calatori. Ei erau insotiti de sotiile lor si multe doamne de la curte, incit anturajul regelui pios se transformase intr-un cortegiu jumatate galant, jumatate razboinic. Principele Eduard, fiul regelui Angliei, viitorul rege Eduard I, primise o suma de bani din partea lui Ludovic al IX-lea si, in ultimul moment, strinsese o armata de mercenari, recrutati, mai ales, din posesiunile gascone din sudul Frantei. Tot asa procedase si Carol de Anjou, celalalt frate al regelui, ajuns rege al Siciliei si numit de papa rege al lerusalimului, ca sa adune o mina de cruciati.

De la inceput planul fusese prost intocmit. Data plecarii nu fusese bine gindita, era in pragul verii, un anotimp neprielnic pentru o expeditie intr-o tara cu un climat fierbinte si nisipuri arzatoare. Apoi cruciatii nu au plecat toti odata, Eduard si regele Siciliei urmind sa ajunga din urma armata franceza. In sfirsit, in loc sa se indrepte spre Siria, pentru a face jonctiunea cu armatele mongole, flota cruciata s-a indreptat spre Tunis, luindu-se dupa niste zvonuri neintemeiate : sultanul Omar ar vrea sa treaca la crestinism. Carol de Anjou avea tot interesul sa-l stie pe vecinul sau de dincolo de mare adus la o politica proeuropeana in viitor, caci se temea din partea sa la un posibil atac asupra Siciliei, de aceea, el pare sa fi staruit pe linga rege pentru schimbarea directiei cruciadei.

Debarcarea cruciatilor, citeva mii, in fata Tunisului in anul 1270, nu-l gasea pe sultanul Omar nepregatit. Solilor trimisi ca sa-l intrebe dacii primeste botezul, el le-a raspuns in deridere ca va veni imediat in fruntea unei armate de 100000 oameni. Pregatirile de lupta au inceput, dar din cauza caldurii, a regiunii

111

mlastinoase insalubre, in tabara franceza a izbucnit o epidemie de dizenterie careia i-a cazut victima insusi Ludovic al IX-lea. Pina sa debarce Carol de Anjou si cruciatii sai, regele Frantei murea. Preocuparea sa inainte de moarte fusese ca francezii, ramasi fara regele lor, sa nu fie cuprinsi de panica si debandada. Isi chemase fiii, vasalii apropiati in jurul patului si le spusese: ,,nu ma plingeti, este firesc ca un conducator sa se afle mereu inaintea supusilor, tot asa trebuie sa fie si in moarte". In cuvinte putine, incerca sa-i imbarbateze indemnindu-i sa nu abandoneze cruciada, sa dea sfaturi utile fiului sau Filip,95 dar nici nu inchisese regele bine ochii ca francezii, cu armata mistuita de boala, inconjurati din toate partile de mauri, nu au mai avut alta solutie decit sa se retraga cit mai grabnic cu pierderi cit mai putine. Cit despre continuarea drumului spre Siria nici nu a mai fost vorba, doar citiva temerari se indreptau intr-acolo pe cont propriu.

In timp ce se alia la Mecca, sultanul egiptean Baibars aflase de expeditia lui Ludovic al IX-lea. Stirea ii readucea in minte ofensiva intrenipta impotriva cruciatilor si mai decis ca oricind sa sfirseasca odata cu ei, intarit moraliceste de pelerinajul facut, el revenea in Siria, regrupa armata, primul sau pas fiind cucerirea fortificatiei Kerak de la ospitalieri (1270), in locul calugarilor militari, izgoniti, instalind o garnizoana puternica selgiucida. Intentia sa era sa inainteze spre Tripoli, dar, intre timp, Eduard al Angliei, cu armata sa, debarcase la Acra, iar Baibars s-a grabit sa-i iasa in intimpinare. Cruciatii din Siria isi adunasera ultimele forte si strinsi in jurul Acrei si al cruciatilor englezi, ajutati de mongoli au mai sustinut lupta aproape un an, cu pierderi ,,ireparabil de mari". Asasinii ,,Batrinului din Munte" isi faceau si ei meseria, demoralizind pe cruciati. In sfirsit, in 1272, Eduard, dupa ce abia scapase cu viata din calea unui ,,asasin", se hotara sa renunte la cruciada si sa se imbarce spre Anglia. Baibars, profitind de ragazul ivit, se arunca asupra mongolilor, care intre timp se instalasera in sultanatul de Rum, ocupa capitala Iconinm (1277) se proclama sultan, intreprinde o actiune de pedepsire asupra Armeniei, aliata cruciatilor, apoi pleaca spre Damasc, unde avea sa-l surprinda moartea (30 iunie 1277), fara a fi vazut djihad-ul implinit. In Egipt a urmat sultanul Kalavun si o noua dinastie Kalavunida se introna (1277—1293), ei revenindu-i tensiunea ultimei lovituri data cruciatilor din Siria. In 1289 cadea Tripoli, iar doi ani mai tirziu, in 1291, Acra, inima regatumi latin, era si ea cucerita. Ordinele carugaresti se refugiau in Europa, francezii o parte plecau, altii ramineau sub noua stapinire. Doar regatul Ciprului a mai ramas in mina ,,latinilor" pina in 1571, cind avea sa cada sub dominatia turcilor otomani.

95 Extraits de Joinville, Les Chroniqueuers francais, p.88-91112

Istoria cruciadelor clasice se oprea aici, dar nimeni nu banuia atunci ca o fila de istorie era intoarsa pentru totdeauna, iar de ideea de cruciada politicienii se vor agata cu incapatinare inca multe secole de acum inainte.

Incercari de unire in sec. XI—XIV

Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca inainte de 1054, totusi dezbinarea reala nu s-a facut simtita decit mai tirziu, mai ales in timpul si in urma cruciadelor. “Nu cred ca greselile latinilor sint asa de multe si atit de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici», spunea dintre rasariteni Teo-filact al Bulgariei (1108), iar egumenul cunoscutei manastiri italiene de la Monte Cassino, benedictinul Bruno de Segni spunea pe la 1150 : «Credem cu tarie ca in ciuda tuturor diferentelor de traditii si de obiceiuri, intre Biserici poate exista o singura familie legata indisolubil de capul ei, Hristos, dupa care prin credinta in El formeaza si Biserica un singur trup”. La 1087 erau aduse la Bari moastele Sfintului Nicolae, iar un alt Nicolae, tot grec din Irani, va fi canonizat pe la anii 1100 de papa Urban al II-lea (1088—1099). Pelerini latini, rusi si greci se intilneau nestingherit la Locurile Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in sec. al XII-lea minastirea Amalfinezilor.

Are dreptate un istoric german (H. G. Beck) cind spune ca prima iritare au produs-o normanzii din sudul Italiei, mai ales din clipa in care papii, incepind cu Nicolae II (1059—1061), i-au rasplatit in 1060 cu mosii aflate pana atunci in mina bizantinilor, iar papa Grigorie al VH-lea (1073—1083) a facut din normanzi un stat vasal al Scaunului Roman («monarhia sicula»). Se stie, insa, ca normanzii au nutrit pretutindeni planuri expansionlste si colonialiste, incit era inevitabila ciocnirea lor cu bizantinii. In Sicilia si In sudul Italiei, unde pe la anii 1000 existau aproape 100 episcopate grecesti, normanzii au fost cei dintai care au cautat desfiintarea traditiilor rasaritene. In spatele acestor actiuni ale lor e de inteles ca se aflau papii, care, in Evul mediu, au urmarit desfiintarea oricaror traditii locale si particulariste.

In 1071, anul marii infringeri a armatei bizantine conduse de imparatul Roman al IV-lea Diogen (1067—1071) de catre turci la Mant-zikert, bizantinii au pierdut si baza lor italiana de la Bari, ocupata de normanzi. Imparatul Mihail VII Dukas (1071—1078) a cautat atunci apropierea de papa Grigorie al VII-lea, cerindu-i ajutor impotriva tur-cilor. Papa s-a bucurat si a facut planul sa casatoreasca pe fiica principelui normand Robert Guiscard (1015—1083) cu fiul bazileului bizantin, gindindu-se ca in chipul acesta se va face si mai usoara reunirea celor doua Biserici. Bizantinii se vede ca n-au acceptat si, desi papa a anuntat pregatirea unei cruciade, lucrurile au ramas nerezolvate din pricina

113

framintarilcr pentru investitura (1076). Mai tarziu, papa a excomunicat chiar pe imparatii Nichifor Botaniatul (1078—1081) si pe Alexios-Comnen (1031—1118), pentru ca se opuneau planurilor lui.

Se stie ca Grigore al VII-lea schitase in celebrele sale puncte «Dictatus papae» un mod cu totul nou de a vedea lucrurile. Potrivit acestor vederi, singur Scaunul Romei este ecumenic si n-are nevoie de sinod, iar in aceasta calitate, el este deasupra puterii politice. Poate de aici a rezultat si atitudinea lui duplicitara in problema «intoarcerii grecilor».

Cind a urcat in Scaunul Roman (1088), papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunind imparatului Alexios I Comnen ca ar fi bucuros daca ar fi pomenit in diptice la Bizant si ca nu stie de ce au fost inchise unele biserici latine in Constantinopol. Imparatul a raspuns ca in arhivele bizantine nu s-a pastrat nimic in legatura cu schisma, actiunile din 1054 fiind mai mult o cearta dintre patriarhul Mihail Cerularie (1043—1058) si cardinalul Humbert. Singurele neintelegeri, care s-ar putea aplana, ar fi de ordin liturgic. Cit priveste faptul ca papa nu-i pomenit in diptice, zice imparatul, faptul se explica prin aceea ca papa n-a trimis scrisorile irenice obisnuite, iar bisericile latine inchise in Constantinopol sint numai cele normande. Patriarhul grec, prin care s-a facut in 1089 aceasta corespondenta a propus papei sa-si trimita scrisorile irenice insotite de o marturisire de credinta si atunci dipticele se vor pune din nou in functiune. Papa a raspuns ca chiar daca s-ar acţiona «prin iconomie», crestinatatea tot ar avea de cistigat, realizindu-se unirea Bisericilor. Unirea nu s-a putut realiza, deoarece papa Urban al II-lea ceru imparatului bizantin recu-noasterea primatului papal.

In timp ce se desfasurau luptele cruciadei I (1096—1099), papa Urban II convoaca un sinod in 1098 la Bari, in sudul Italiei, la care au luat parte si episcopii greci din sudul Italiei ; intre cei prezenti se afla si cunoscutul teolog Anselm de Canterbury (1109), nascut la Aosta, in Italia, fondatorul scolasticii. Nu ni s-au pastrat actele sinodului, dar, discutia s-a purtat mai ales asupra lui Filioque, despre care Anselm a vorbit atit de elocvent incit papa a spus ca pronunţa excomunicarea impotriva celor ce n-ar crede asa. Se pare ca de acum parte din episcopii greci din Italia («italo-grecii») s-au unit cu Roma. Era o unire partiala care nu angaja Biserica Ortodoxa.

Tratativele de unire au continuat intre imparatul Alexios I Comnen si papa Pascal al Il-lea (1099—1118).

Din cauza jafurilor facute de normanzi pe teritoriul Imperiului bizantin, ura confesionala dintre greci si latini s-a marit. Latinii aroganti numeau pe greci

114

schismatici, eretici si dusmani ai crestinatatii, considerindu-i o piedica in calea cruciatilor pentru eliberarea Sfintului Mormint.

Boemond, ducele normanzilor, care devenise din 1098 principe al Antiohiei, cu autorizarea papei Pascal al Il-lea, colinda in 1105 Europa apuseana pentru a organiza o expeditie contra Bizantului, oferind papei unirea Bisericilor, prin supunerea politica a grecilor, cucerind Constantinopolul.

Prin rasunatoarea infrangere a normanzilor la Dyrrachion (1107-1108), in Epir, povestita de scriiioarea bizantina Ana Comnena (1083—1148), in Alexiada ei, Boemond incheie o pace umilitoare cu tatal ei, Alexios I Comnen, incat politica antibizantina, normanda si papala, fu compromise pentru mult timp.

In 1113, imparatul Alexios I Comnen a oferit papei Pascal al II-lea (1106—1125) protectia sa, in urma maltratarii si arestarii de catre Henric al V-lea, imparatul Germaniei, spunandu-i eufemistic ca ar fi fericit sa primeasca pentru el sau pentru fiul sau coroana din mana lui. Se infiripa un plan de reunire a Bisericilor. Papa a scris imparatului Alexios I Comnen ca «primul drum spre unire mi se pare recunoasterea de catre patriarhul constantinopolitan a primatului si respectului datorat scaunului Apostolic".I Celelalte deosebiri dogmatice si liturgice nu se pot inlatura decit dupa unirea cu capul Bisericii. La discutiile purtate s-au distins din partea latinilor Petru Hrisolanul sau Grossolan, arhiepiscopul Milanului, iar dintre greci, egumenul manastirii Ganu, loan Furnis si mitropoJitul de Niceea, Eustatiu. Teologi si canonisti celebri greci din secolul al XII-lea, Eftimie Zigabenul, Nicolae episcop de Metond in Peloponez, loan Zonaras, au combatut parerile latinilor. La discutii a fost de fata si imparatul. Fiul si succesorul imparatului Alexios I Comnen, loan al Il-lea Comnen (1118—1143) intra in legaturi cu papii Calist II (1119—1124), Honoriu II (1124—1130) si Inocentiu II (1130—1143) in vederea unirii celor doua Biserici, dar tratativele n-au dat roadele asteptate.

loan al Il-lea Comnen incepu tratative de unire si cu imparatul german Lothar al Ill-lea (1125—1137), pentru ca politica agresiva a lui Roger al Il-lea de Sicilia (1101—1156) devenea periculoasa pentru amindoi.

In 1135, germanii au trimis la Constantinopol cu treburi diplomatice pe episcopul Anselm de Havelberg si, intre altele, s-au angajat discutii publice in bisericile Sfinta Irina si Sfinta Sofia despre Filioque azima si primat. Discufiile au fost linistite, senine. Dintre bizantini a vorbit arhiepiscopul Nichita de Nicomidia. S-a propus ca problemele sa fie hotarite prin sinod.96

96 Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.115

In 1155, papa Adrian al IV-lea (1154—1109) a trimis la Constantinopol imputerniciti pentru a trata unirea cu grecii. Din scrisoarea papei reiese ca el avea greutati cu normanzii si cu Friederich Barbarossa, de aceea face aluzii la greci sa fie ei mai intelegatori, scriindu-le : «Fiii Bisericii s-au indepartat de ascultarea mamei din clipa in care s-au despartit de Scaunul Papal. Sa ne grabim s-aducem din nou pe fii la Biserica, sa gasim drahma cea pierduta si oaia cea ratacita... toti sa se intoarca la turma Sfintului Petru». In acelasi an, arhiepiscopul Vasile de Ohrida, in numele bizantinilor, raspundea : «Te-am auzit chemindu-ne la Tine., dar ce legatura are cu noi parabola despre oaia cea ratacita si despre drahma cea pierduta, Prea Sfintite Papa ? Caci noi nu ne socotim cazuti de la adevar. Inger din cer de ar veni si ar propovadui altfel, anatema sa fie, caci nu stiu alta temelie pusa decit pe Hristos si Biserica Lui».

In 1166, Manuil I Comnen (1143—1180) intra si el in legatura cu papa Alexandru III (1159—1181). Trimisii papei au declarat ca cer de la bizantini doar recunoasterea primatului şi pomenirea papei la Liturghie. Dintre greci a raspuns patriarhul Mihail III Anhialos, care a declarat ca «papa nu-i nici primul dintre arhierei, nici judecator pentru altii, ci e doar o oaie si inca una care are nevoie de doctor”. Tot similar se exprima si un sinod din Constantinopol din 1169 si asta intr-o vreme cind Manuil ducea politica filo-apuseana notorie.

Imitind obiceiuri apusene, luindu-si amindoua soţiile din Apus, Manuil mergea cu gindul pina acolo ca voia sa readuca Italia sub ascultarea Bizantului, cum a fost pe vremea lui Justinian. Prefera sa fie incoronat de papa ca singur imparat legitim, numai sa nu cistige acest titlu rivalul sau Friedrich I Barbarossa (1152—1190). De aceea a trimis si bani si trupe in Italia, reusind sa invinga pe imparatul german la Pavia (1176).

Poporul revoltat s-a rasculat in 1182 si a masacrat pe latini, incendiindu-le bisericile din Constantinopol. Ca riposta a acestui fapt trebuie socotit masacrul facut de normanzi in 1185, in Tesalonic. In legatura cu acest masacru istoricul si teologul Nichita Choniates (1211) declara ca «intre noi si latini s-a sapat o prapastie de ura atit de mare, incit nici in suflete nu ne mai putem impaca, desi in exterior convenim cu ei».

In anul 1199, imparatul Bizantului Alexios al Ill-lea (1195—1203) scria celui mai mare dintre papi, Inocentiu al Ill-lea (1198—1216), ca singurele puteri universale sint Biserica romana si Imperiul bizantin al lui Justinian ; totusi puterea spirituala e subordonata celei imperiale. Papa a ripostat, spunind ca puterea spirituala depaseste pe cea imperiala in chipul in care lumina soarelui intrece pe a lunii. In corespondenta dintre Inocentiu al Ill-lea si patriarhul loan al X-lea Kamateros (1198—1206), acesta din urma declara ca nu Biserica

116

Rasariteana este aceea care a introdus schimbari in doctrina si cult si ca in nici un caz nu Roma este mama Bisericilor, ci lerusalimul. Papa il face atent (si pe el ca si pe imparatul Alexios al IV-lea) ca daca nu se dovedesc res-pectuosi si nu vor lucra pentru unirea Bisericilor, asa cum doreste si imparatul grec, atunci sa stie ca papa va lucra el insusi impotriva lui si a Bisericii lui. De aceea nu-i de mirare ca indata dupa «gigantica nebunie» din 1204 adevarata atitudine a papei e greu de apreciat : revolta fata de “grozavele pradaciuni”, ori bucuria ca «nou nascutul im-periu revine la unire ca altadata Efraim la Iuda» ? Din 1208 Patriarhia Ecumenica, fiind alungata din Constantinopol de cavalerii latini ai cruciadei a IV-a, si-a stabilit resedinta la Niceea, capitala Imperiului grec de Niceea, unde a functionat pina la 1261.

E adevarat ca mindria bizantina a lost lovita tocmai in inima prin infiintarea Imperiului latin de rasarit (1204—1261). In locul patriarhului ecumenic venetienii au ales un patriarh latin in persoana lui Toma Morosini, spre marele scandal al clericilor si credinciosjlor greci, adincindu-se astfel neintelegerea si ura dintre greci si latini. Dar regruparea si reorganizarea rezistentei in centrele de la Niceea, de la Trapezunt si din Epir vor dovedi in curind ca, desi ingenuncheat, statul bizantin nu si-a spus ultimul cuvint. Trebuie subliniat faptul ca de acum inainte orice manifestare bizantina, fie culturala, fie bisericeasca sau chiar politica, incepe sa poarte un timbru de patriotism. O fraternizare sau macar o apropiere crescinda intre toate statele ortodoxe se observa usor, pregatind parca pe ortodocsii din Balcani pentru cei 500 de ani de dominatie otomana, in care credinta si Biserica Ortodoxa le va fi cel mai mare sprijin. Coroane regale oferite de papa Inocenţiu al Ill-lea au primit si suveranii sirbi si cei romano-bulgari si rutenii si armenii, dar la timpul potrivit ei vor reveni iarasi la traditiile ortodoxe.

Unirea nu se putea face prin silnicie. Intr-un canon al sinodului din 1215 papa lasa libera alegerea ritului si limbii (constitutio 9), dar in acelaşi timp au fost cazuri cind calugarii sau preotii ortodocsi, care refuzau sa dea declaratie ca recunosc pe papa drept cap al Bisericii au suferit temnuxj, exil sau inchiderea bisericilor.

In timpul Imperiului din Niceea (1204—1261) s-au organizat de citeva ori tratative pe tema unirii Bisericilor. In ultimii ani de domnie ai imparatului Teodor I Lascaris (1205—1222), acesta a propus tinerea unui sinod cu participarea celor patru patriarhi orientali, urmind ca hotaririle sa fie prezentate spre ratificare papei de la Roma. In ultimul moment, unul din episcopii ortodocsi care a luat parte la consfatuire si-a schimbat opinia, denuntind orice colaborare cu latinii si cerind chiar alungarea acestora din Constantinopol.

117

Intre 1232—1254, sub loan III Dukas-Vatatzes (1222—1254) s-au tinut trei sinoade «unioniste» la Niceea. Regele lerusalimului, octogenarul Jean de Brienne, a sosit in acest scop la Constantinopol, unde a mers si patriarhul Gherman II de Niceea (1222—1240). Mai erau de fata si doi calugari franciscani si doi dominicani. Patriarhul grec le-a inminat un mesaj in care deplingea «sfasierea camasii lui Hristos, nu din pricina unor militari, ci de catre conducatorul Bisericii latine... Recunoastem ca papa are primat apostolic, dar daca ne uitam in oglinda Scripturii si a Traditiei, fiecare putem trage invatatura cuvenita». La rindul lui, papa Grigorie al IX-lea (1228—1241) afirma ca Petru a avut primat peste toti Apostolii, iar papa peste toata lumea. Biserica greaca a fost pedepsita pentru ca s-a desparţit. Pina la urma grecii au spus ca recunosc azima daca apusenii renunţa la Filioque. Apusenii raspunsera grecilor ca le ingaduie doar sa nu recite Filioque in Biserica. N-au cedat in fond nici unii, nici aitii si au plecat cu totii fara rezultat. La o alta intrunire s-a discutat si despre purgatoriu, iar la ultima, unde s-a discutat despre purcederea «prin Fiul», imparatul ceru retrocedarea Constantinopolului, lucru la care a consimtit si papa Inocentiu IV (1243—1254). Totusi discutiile au ramas fara urmari pentru ca in 1254 au murit si papa si imparatul. De asemenea, n-au dus la nici un rezultat nici tratativele de unire purtate in 1256 de papa Alexandru al IV-lea (1254—1261) la Niceea, in timpul imparatului Teodor al II-lea Lascaris (1254—1258). La 15 august 1261, imparatul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261—1282) recuceri fara dificultate capitala bizantina si intra apoi in tratative de unire bisericeasca si cu papii Clement al IV-lea (1265—1268) si Grigorie al X-lea (1271—1276) pentru a evita formarea unei noi coalitii politice contra Bizantului.

In acest tiinp, sporeste contra grecilor polemica marilor teologi apuseni Toma de Aquino (1274) si Bonaventura (1274), care isi pusera toata stiinta lor teologica pentru combaterea a ceea ce ei numeau «erorile grecilor» == errores graecorum. Mihail al VIII-lea, dupa ce l-a izgonit pe Baldouin al II-lea (1228—1261), ultimul rege latin in Bizant, trebuia sa lupte impotriva razboinicului Carol de Anjou (1226—1285), care se si angajeaza cu operatiuni militare impotriva Bizantului, in Epir si in Peloponez ca sa-si recapete teritoriile la care rivnisera doua sute de ani antecesorii sai, normanzii din Italia sudica. Carol isi formase si un sistem de aliante, care urmau sa prinda ca in cleste pe imparatul bizantin, asa ca acestuia nu ii raminea altceva decit sa se apropie de papa prin unirea Bisericilor, pentru ca astfel sa poata dejuca planurile cotropitorilor. Printr-o manevra dibace, Mihail al Vlll-lea Paleologul reusi sa cistige alianta regelui Petru III de Aragon (1276—1281), rivalul lui Carol de Anjou, apoi pe a regelui Ungariei, pe a carui fiica o va primi de nora, in sfirsit, pe genovezi, care

118

devenisera cei mai puternici negustori ai vremii. Dar cea mai redutabila arma i-a fost colaborarea cu papa Grigorie al X-lea care nu cerea decit ca grecii sa recunoasca primatul papal, adaosul Filioque (fie chiar si cu formula «prin Fiul»), precum si sa pomeneasca numele papei la Liturghie. Era vorba deci mai curind de o unire «prin iconomie», potrivit careia imparatul fagaduia sa recunoasca adevarul catolic, nimic mai mult. Procedura era unica in istoria incercarilor de unire si s-a dovedit a fi fost o greseala imensa din partea papei. Dar pentru aceasta trebuiau pregatiri.

In interior, imparatul s-a izbit de o puternica opozitie mai ales din partea partidei zelote in frunte cu Patriarhul losif (1266—1275 ; 1282—128.3), care nu voia sa recunoasca primatul papei si nici adaosul Filioque si care puse pe hartofilaxul loan Beccos sa prezinte intr-un studiu dovezile adevarului ortodox. Beccos ajunge la concluzia ca latinii sint eretici. Imparatul ceru si parerea marelui invatat Nikifer Vlemide (f 1272) cit si a lui Nichita de Maronea care au raspuns ca deosebirile dintre cele doua Biserici nu sint atit de mari dupa cum s-ar parea. In aceasta situafie imparatul arunca in temnita pe loan Beccos care dupa un timp raspunse si el in sensul lui N. Vlemides. Atunci imparatul se adresa din nou clerului si poporului spunind ca unirea este de mare folos pentru Imperiu, iar cele trei puncte : primatul, dreptul de a primi apeluri si pomenirea numelui papei la rugaciuni sint mai mult nominale, papa nu va veni aici sa controleze ori sa judece, iar pomenirea papei s-ar face numai in biserica imperiala si in catedrala patriarhala. In urma acesfui apel singurul care n-a vrut sa cedeze a fost patriarhul, caruia imparatul i-a spus sa lase lucrurile in seama lui si, daca va fi reusit sa faca unirea, urma sa demisioneze, iar daca nu, sa ramina in scaun mai departe. Cei trei delegaţi care au plecat la Lyon — unde s-a tinut un al doilea sinod «ecumenic» - - erau fostul patriarh Gherman al Ill-lea (1265—1266), apoi ministrul Gheorghe Acropolitul si mitropolitul Teofan de Niceea. Ei au sosit dupa ce sinodul dezbatuse problema Filioque si nici n-au mai intrat in Biserica si in discutie, ci s-a citit la 6 iulie 1274 doar mesajul imparatului in legatura cu problemele amintite. Ei n-au semnat nici un act, ci au depus doar juramintul cerut si au rostit in biserica Crezul fara adaosul Filioque, semn ca intr-adevar nu se cere si recunoasterea formala a lui. In felul acesta, in 1275, Carol de Anjou a incheiat armistitiu cu imparatul bizantin si lucrurile pareau aplanate.97

Unionistii erau putini in Bizant, mai ales rude de-ale imparatului si citiva demnitari. Din partida ortodoxa multi au fost inchisi sau exilati, cu toate ca unele izvoare spun ca insusi imparatul ii vizita si-i mingiia, spunindu-le ca ceea ce s-a facut a fost ceva formal. Alte izvoare arata ca insasi sora imparatului ar fi 97 Istoria Bisericeasca Universala, vol.II.

119

declarat inainte de a pleca la sotul sau in Bulgaria : «mai bine piara Imperiul fratelui meu decit curatia credintei !». Dupa cercetari mai noi, masurile de persecutie contra ortodocsilor de la Athos si din alte locuri nu s-au aplicat intocmai. Intre timp deveni patriarh loan Beccos favorabil unirii, dar impotriva lui se pronunta o sentinta de excomunicare la un sinod din Tesalia. Dupa moartea papei Grigorie al X-lea (1276) primejdia pentru Bizant s-a ivit din nou. Imparatul a fost acuzat ca n-a aplicat decit de forma hotaririle, de aceea in 1281 el a fost excomunicat de papa Martin al IV-lea (1281—1285). De altfel, un cardinal fusese trimis sa controleze aplicarea celor hotarite. In 1282 Mihai al VIII-lea avu bucuria sa constate inlaturarea primejdiei datorita «vesperelor siciliene» din 31 martie, in lunea Pastilor, la care contribuise impreuna cu Petru III de Aragon si cu incurajarea papei. In acelasi an, in care Mihail VIII muri, el fu excomunicat si de catre bizantini. Asa s-a incheiat veacul al XIII-lea intr-o atmosfera apasatoare cum arareori a mai avut loc in Bizant.

Reactia contra unirii sub Andronic al II-lea (1282—1328) a dus la denuntarea ei oficiala, la Inlaturarea si intemnitarea patriarhului loan Beccos — care a murit maltratat - - si a aderenţilor lui. De acum, la granitele Imperiului apare si primejdia turcilor otomani, pe linga primejdia sirba. Se fac simtite si fenomenele de disolutie interioara, datorita procesului de acaparare feudala, pe care imparatul n-o poate opri. Fiul si urmasul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, n-a indraznit sa-l inmorminteze cu onoruri imparatesti pe tatal sau, fiind silit sa declare ca el n-a aderat si nu va adera la unire cu latinii. Razboaiele civile amenintau. In aceasta situate, el si urmasii lui au fost nevoiti sa intre prinda noi actiuni unioniste, mai ales ca acum papii le trimiteau somatii de supunere imediata. Bizantinii se agatau ca disperati de vechile sperante ca Apusul le-ar putea trimite ajutor armat.

In 1339, imparatul Andronic al Ill-lea (1328—1341) a trimis la Avignon, in Franta, unde se afla pe atunci curtea papala, o ambasada condusa de calugarul Varlaam (f 1350), originar din sudul Italiei. El s-a dovedit un slab unionist si slab diplomat. Cind apusenii i-au spus ca vor intii sa vada semnaturile rasaritenilor, el a raspuns ca grecii nu doresc unire bisericeasca, ci numai ajutor militar. Sa vina intii ajutorul si apoi se vor uni. Papa si-a exprimat temerea ca, dupa ce vor primi ajutor, grecii vor uita fagaduiala. Nici una din cele doua partide nu voia sa cedeze, temindu-se sa nu fie amagita de cealalta. Varlaam sustinea ca singura cale potrivita pentru unire este convocarea unui sinod care sa decida unirea ; pina atunci sa se cultive relatii fratesti si sa nu se intre-prinda actiuni de subminare prin cruciade anti-schismatice. Papa a raspuns ca nu-i nici indicat, nici timp pentru discutii si tergiversari. Grecii trebuie sa stie ca numai la latini se afla adevarul. In sensul acesta a scris papa si regelui francez Filip al II-

120

lea de Valois (1328—1350), indemnandu-l sa nu acorde ajutor rasaritenilor.Varlaam s-a intors fara nici un rezultat. Apusul era dezbinat, Franta se afla in razboiul de o suta de ani (1338—1453) cu Anglia, iar feudalii apuseni numai la astfel de probleme nu se gandeau.

Dupa moartea lui Andronic al Ill-lea, treburile publice vor fi conduse de o regenta formata din imparateasa Ana de Savoya si citiva demnitari devotati partidului unionist. Opinia publica a protestat prin puternica miscare de reinnoire morala si teologica a isihasmului. Insusi Varlaam de Calabria, care inainte combatuse Filioque, trecuse acum rindul celor mai patimasi sprijinitori ai catolicismului pe care l-a si imbratisat, ajungind episcop latin in sudul Italiei, fapt pentru care sinodul din 1351 de la Constantinopol l-a excomunicat, desi el murise cu un an inainte.

Partida filo-occidentala si-a avut in tinarul imparat loan al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391) un disperat aderent, care de doua ori a mers personal la Avignon, cerind trupe si promiţand imbratisarea catolicismului, lucru pe care, dupa izvoare apusene, l-ar fi facut in 1369. Prima data trimisese in 1355 ostatec la Avignon pe fiul sau Manuil, iar a doua oara (1367—1370) el insusi a petrecut la Roma mai multi ani. Duminica, 21 octombrie 1369, in catedrala Sf. Petru, In fata papei Urban al V-lea (1362—1370) si a cardinalilor, a trecut la catolicism cu toata familia sa, fapt care a provocat mari suparari si ingrijorari Patriarhiei Ecumenice. Era o unire personala care nu angaja Ortodoxia. O serie de latinofroni ca fratii Dimitrie Kydones (dupa 1396) si Prohor Kydones, Manuil Calecas (1410), Nichifor Gregoras (1359) si altii au scris tot felul de lucrari in favoarea invataturilor catolice. Papa Urban V a proclamat o cruciada contra turcilor, care in 1365 isi instalasera noua capitala la Adrianopol, dar nici un suveran apusean nu s-a miscat sa plece in cruciada ; papalitatea insasi se afla intr-o stare deplorabila, intrind acum, pentru o perioada de 70 de ani, intr-un «exil babilonic» (1309—1377) la Avignon, pentru ca in urma acestor crize interioare sa inceapa o alta etapa mai grea, asa numita <marea schisma papala» (1378—1417).

Imparatul loan VI Cantacuzino (1347—1354), desi mare ortodox, era si el de parere ca unirea s-ar putea face, dar numai printr-un sinod. Intretinea relatii cu o serie de teologi «latinofroni», i-a sprijinit chiar si a purtat corespondenta in acest sens cu trimisii papali. Pentru motivele amintite, lucrurile n-au depasit etapa propunerilor si discutiiior. Ultimul imparat din secolul al XlV-lea, Manuil al II-lea Paleologul (1391—1425), cu toate ca fusese educat in Apus, cind a urcat pe tron si-a dat seama ca, in felul in care se punea problema reunirii Bisericilor, nu era nici o perspectiva de impliniri pozitive. Experienta

121

lamentabila a cruciadei de la Nicopole (1396) dovedea cu prisosinta si pe linie militara ca nici Apusul nu putea face nimic cind ii lipseau unirea si organizarea. Puterea otomana cuprinsese acum cea mai mare parte din Peninsula Balcanica.

In concluzie, incercarile de unire din secolul XI—XIV n-au dus la nici un rezultat, ci, intr-o masura oarecare, au agravat dezbinarea, indeosebi pentru motivul ca, prin unire, papalitatea urmarea mai ales introducerea puterii sale jurisdictionale si peste Biserica Rasaritului. Atita timp, insa, cit problema s-a pus mai mult din punct de vedere politic si se lucra cu mijloace si pentru scopuri mult prea pamintesti, era firesc ca toate incercarile sa nu reuseasca.

Vechile patriarhate orientale . Bisericile nationale : bulgara, sirba, romana, rusa.

Atit in Imperiul bizantin propriu-zis, cit si in restul teritoriilor locuite de popoare ortodoxe se inregistreaza in aceasta perioada un proces treptat de centralizare bisericeasca, favorizat de unificarea limbii si a formatiunilor statale corespunzatoare. Se inregistreaza — pe masura ce etnogeneza diferitelor popoare se afirma mai cu tarie — tendinte bisericesti autocefale in Georgia (1100), Serbia (1219, 1346), Bulgaria (1234), Principatele romane (sec. XIV), cit si in Rusia (1448), unde procesul de centralizare a fost o reactie fata de asuprirea tatareasca vreme de 250 de ani, apoi fata de tendintele centraliste grecesti ori catolicizante ale Poloniei. E interesant de constatat in ceea ce priveste teritoriul locuit de greci ca, dupa ce sute de ani in Imperiul bizantin prin cuvintele “grec” si “elen” nu se intelegea decit «pagin», acum indeosebi dupa cucerirea Constantinopolului, in 1204, de catre cavalerii cruciadei a IV-a, prin aceste notiuni a inceput sa se inteleaga fie popor «ortodox», fie ortodocsii de limba greaca.

Cind s-a introdus si in Rasarit, in unele parti, administratia feudala apuseana, dupa 1204, clerul latin a ajuns sa profite si sa asupreasca pe cel ortodox, luandu-i si putinele domenii pe care le dobindise mai ales din donatii. In Creta, de pilda, din zece episcopi abia mai erau in functie doi pe la anul 1224. Atitudinea administratiei era influentata de clerul catolic. In anul 1225, 13 calugari ortodocsi au fost arsi de vii ca eretici pentru simplul motiv ca n-au vrut sa depuna juramint de credinta fata de Biserica Romano-Catolica. Cazuri asemanatoare au avut loc si in alte parti. Chiar in Peloponez, ajuns sub dominatia franca, sub conducerea lui Geofroy de Villehardouin si a urmasilor lui, s-au stabilit 8 episcopi latini, intre ei doi avand rang de arhiepiscop (Patras si Corint), incat pentru ierarhia greaca nu mai era loc. Mitropolitul grec din Patras a fost nevoit sa se retraga in minastirea Mega Spileon pentru a-si putea exercita mai liber chemarea. Tot pe atunci, mitropolitul Atenei, Mihail Honiatul,

122

rezida In insula Kios, pentru ca sa lase pe arhiepiscopul latin in Atena. Aceste doua cazuri sint tipice pentru tot spatiul ocupat de cruciati. Si patriarhii din Antiohia si din lerusalim au lost nevoiti sa se retraga uneori in minastirile din Cipru, dar cel mai des in Constantinopol. Daca intervenea vreo opozitie puternica fata de «stapinirea» latinilor, atunci urma exilul, munca in mine ori fixarea unui domiciliu cit mai departe de centru. De regula, in Peloponez, preotii ortodocsi trebuiau sa mearga la hirotonie la episcopii din regiunile muntoase de la Modon si Croton. Pe la 1400 a crescut In importanta scaunul de la Monembasia. Un nou centru in Peloponez era Mistra. In Mistra a inflorit, in sec. XIV—XV, o deosebita cultura si miscare artistica. Au fost si cazuri cind titularii scaunelor erau trimisi din Constantinopol, cum a fost cazul, in 1350, cu episcopul Antim, care a pregatit in Creta rascoala impotriva venetienilor. La inceputul secolului al XV-lea s-a dus de la Constantinopol in Creta cunoscutul teolog si polemist anti-latin losif Vrieniu care, timp de 20 de ani, a intarit acolo constiinta ortodoxa.

In Cipru, situatia era disperata. Cei patru episcopi ortodocsi erau indeaproape supravegheati de mitropolitul latin. Orice alegere de episcop trebuia sa fie aprobata de papa, caruia ii era dator juramint de fidelitate. Orice abatere era judecata de latini, care ii tratau cu dispret. La Inceputul secolului al XV-lea losif Vrieniu a convocat un sinod al episcopilor geci din Cipru, care a hotarit impotriva episcopilor greci care au declarat ca sint sub dependenta de Constantinopol ca asculta de papa si colaboreaza cu ierarhia latina, dar isi pastreaza credinta lor ortodoxa.

Patriarhul din Antiohia, prima patriarhie cazuta sub dominaţie latina in 1098, a fost nevoit sa se refugieze. La fel si cel de lerusalim In 1099 si chiar cel de Constantinopol, care a murit in exil in 1206. Cu toate ca sultanii din Egipt au cerut prin 11 decrete ca crestinii sa nu aiba drept sa poarte decit anumite haine, totuşi, fata de patriarhatele din Antiohia si lerusalim, aflate multa vreme sub latini, situatia coptilor era mai usoara. Sub patriarhul Hristodul (1077) resedinta patriarhului copt s-a mutat in Cairo. Unii dintre titularii Patriarhiei de Alexandria au rezidat si la Constantinopol. Astfel, la sfirsitul secolului al XIII-lea, patriarhul Atanasie al II-lea (1276—1316) al Alexandriei se bucura de mare cinste la curtea din Constantinopol, unde rezida. Atacurile statelor crestine asupra Egiptului in secolul al XIII-lea au inrautatit mult situatia crestinilor de acolo.98

Scaunul patriarhal de Constantinopol a jucat, cum era si firesc, mare rol In perioada aceasta. Patriarhia Ecumenica si-a putut implini netulburata menirea ei

98 Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.123

in Biserica Rasaritului pina la 1204, cind cavalerii latini ai cruciadei a IV-a, manevrati cu dibacie de Venetia, pentru interesele ei materiale, au cucerit si jefuit Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Ultimul patriarch ecumenic din acest timp a fost loan al X-lea Comateros (1198 -- 1206). Din 1208, Patriarhia Ecumenica, alungata de cavalerii latini la insistenta Veneţiei, si-a stabilit resedinta la Niceea, capitala Imperiului grec de Niceea (1204—1261), unde a functionat pina la 1261, cind a revenit la Constantinopol, locul ei istoric.

In locul patriarhului ecumenic, dogele Venetiei, batrinul Enrico Dandolo, a numit patriarh latin de Constantinopol pe Toma Morosini, de origine Venetian. Ca semn al intaietatii scaunului de Constantinopol se aminteste, probabil cu incepere de sub pastoria lui Gherman al II-lea (1222—1240) de la Niceea, adaosul de «patriarh ecumenic», la titulatura lui obisnuita. Un alt semn de intaietate era sfinţirea mirului chiar si pentru alte Biserici autocefale, cum reiese dintr-o scrisoare sinodala a patriarhului Calist I (1350—1353 ; 1355—1363) din 1355 catre cel de la Tarnovo. La inceput si purtarea «mantiei cu multe stele” era o distinctie numai a lui, ca si sacosul, care se imbraca numai la Craciun, Pasti si Rusalii; mai tarziu acestea le-au imbracat si alti patriarhi si mitropoliti. Tot asa si titulatura «Inalt Prea Sfintit», care a ajuns sa fie atribuita si conducatorilor scaunelor de Tesalonic, Trapezunt si Monembasia. Ale-gerea patriarhului se facea prin desemnarea de catre sinod a trei candidati, din care bazileul alegea pe unul, investindu-l cu insemnele sale in «sala de aur» a palatului Magnaura, mai tirziu a celui din Vlaherne. Pe vremea imparatilor din dinastia Comnenilor (1118—1185), patriarhatul de Constantinopol numara 664 episcopii si 65 de mitropolii ; cel de Antiohia, 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii si 127 episcopii ; patriarhatul de lerusalim avea 4 mitropolii. Numai capitala bizantina avea 485 de biserici şi 825 de minastiri. In Muntele Athos traiau pe la 1250 cam 3000 calugari ; un oras ca Ohrida avea aproape 300 biserici si paraclise. De la sfirsitul secolului al XIII-lea, cand cruciaţii au pierdut ultimele posesiuni in Orient, patriarhii de Antiohia si lerusalim si-au reluat scaunele, celui dintai fixandu-i-se resedinta in Damasc in loc de Antiohia.

Pe la 1200 canonistul Balsamon (dupa 1203) relata ca «pina nu de mult» se tineau inca regulat sinoade anuale, asa cum precizasera canoanele. De acum se consemneaza in locul lor sinoadele locale ceamciucea care se convocau — din cauza imprejurarilor — ocazional in 1354 patriarhul Filotei Cokkinos (1353—1354 ; 1364—1376) al Constantinopolului scria mitropolitului Alexie al Rusiei ca e obligat sa participe la sinod. Aceasta inseamna ca datoria de a se tine sinoade continua chiar daca nu puteau fi de fata toţi episcopii din pricina distantei prea mari, a batrinetii, a bolii ori a cauzelor de forta majora (razboaie, epidemii etc.). Procesele verbale ale sedinţelor patriarhale din secolul al XlV-lea

124

pastrate la Viena (Acta patriarchatus Constantinopo-litani, t. I, Vindobonae -- Wien, 1960) ne dovedesc ca se dadea scutire ori aminare, dupa caz.

Situatia materiala a clerului superior si inferior era asigurata din contributiile credinciosilor sau din donaţii de la stat. Pe vremea lui Isac I Comnen (1057—1059) si a lui Alexie I Comnen (1081—1118) parohiile erau impartite in trei categorii si contribuiau, dupa numarul credinciosilor, cu bani si in natura pentru susţinerea mitropolitilor si episcopilor. Pe la 1394, fiecare episcopie contribuia cu o cota anumita pentru susţinerea Patriarhiei, care pe la 1380 ajunsese intr-o situatie jalnica. Se resimteau si in viata Bisericii bizantine efectele procesului de feudalizare. De pilda, «daruirile» sau arendarile averilor minastiresti sau episcopale unor slujbasi sau rude cu familiile imperiale au provocat abuzuri, pe care nici inmultirea excesiva a titularilor : mare iconom, mare sachelar, mare schevofilax, mare hartofilax etc. din timpul Comnenilor si Paleologilor, n-au reusit sa le elimine. Pina la un loc si idioritmia sau stilul de viata singuratica, ingaduita pe la 1200 monahilor de la Muntele Athos, cu camere separate, cu permiterea de bunuri personale etc, denota acelasi lucru, cu toate ca principala cauza a introducerii idioritmiei pare a se datora infloririi isihasmului, incepind de la sfirsitul secolului al XIII-lea, care preconiza un regim de viata mai aspru decit in minastirile cu viata de obste.

Bisericile necalcedonene

Nici Bisericile necalcedonene nu aveau o situatie de invidiat. In urma rasturnarilor politice din China si din lumea mongola, de la sfirsitul secolului XIV, nestorienii au trebuit sa se retraga din China, din Tibet, din India si sa se multumeasca doar cu ceea ce indica titlul co-ducatorului lor suprem, numit «catolicos si patriarh de Babilon, de Ctesifon si de Bagdad». De pe la 1450, demnitatea de catolicos a devenit ereditara, mostenindu-se din unchi in nepot, spre a inlatura eventualele certuri pe motive de interes familial. Incercarile de catolicizare din 7 august 1445 n-au atins decit pe nestorienii din Cipru, care au incheiat in acest an unirea cu Biserica Romei, in timpul papei Eugen al IV-lea (1431—1448).

Dintre Bisericile monofizite, iacobitii sirieni si armenii s-au putut dezvolta mai bine in aceasta perioada, cu toate ca unirile cu Roma au adus si intre ei disensiuni care i-au slabit. In decursul vremii, «abuna» sau capetenia Bisericii din Abisinia s-a despartit de Biserica-Mama din Egipt, luandu-si si el resedinta separata in Alexandria. Patriarhul coptilor egipteni a delegat pe egumenul minastirii Sfintul Antonie ca, la 4 febr. 1442, sa semneze la Roma unirea unei parti dintre copti cu Biserica Romei. Tot atunci au semnat unirea si monofizitii

125

din Palestina si din Abisinia. In realitate, aceste uniri n-au avut nici pe departe succesele scontate.

Cit priveste pe iacobitii din Siria, aici cruciatii reusisera sa produca scindari inca din secolul al XIII-lea. Cele doua grupe si-au ales cite un conducator «Ignatie», fiecare luand titlul de «Ignatiu», socotindu-se urmas legitim al marelui episcop Ignatiu al Antiohiei ( 107), avindu-si resedinta unul in Antiohia, altul in Mafdin. La 1364 a intervenit a treia scindare, formindu-se o grupare cu centrul In Melitina, iar pe la sfirsitul veacului al XV-lea apare o a patra, cu sediul la Sis. In 30 noiembrie 1444 se perfecta unirea cu Roma a sirienilor orientali. Dar nici aici succesele convertirilor n-au fost mari.

Cei mai numerosi credinciosi monofiziţi din Asia erau armenii. O parte din vechea lor patrie a fost incorporata la Imperiul bizantin, Armenia Mica, infiintata in 1064, care a durat pina la 1375, cind ea fu cucerita de turci, avindu-si centrul la Romolah pina la 1293, iar dupa aceea la Sis, in Cilicia. In secolul al XlV-lea turcii le ocupara pe amin-doua. Pina sa se definitiveze administratia turca, resedinta catolicosului era la Valarsapat, turcii recunoscind pentru cei din teritoriul lor pe catolicosul din insula Agtamar, de pe lacul Van. In 1441, acesta s-a mutat la stravechiul centra armean Ecimiadzin, iar cei din jurul lacului Van si-au ales un patriarh propriu la Sis. Din 1311 s-a mai infiintat un patriarhat armean in lerusalim. Si bizantinii, apoi si cruciatii au incercat sa-i atraga la unirea cu Bisericile lor. Intrucit aveau si unele obiceiuri comune, azima etc., si statele cruciate le-au fost favorabile, o parie din armeni semnara la 22 noiembrie 1439 unirea cu Biserica Ro-mano-Catolica ; de altfel in 1198 regele armean Leon al II-lea primise coroana sa de la Roma. Trebuie subliniat ca, desi raspinditi sub atitea stapiniri, armenii si-au pastrat in general credinta in tradiţiile lor necalcedonene. In 1461 sultanul Mahomed al II-lea (1451—1481), cuceritorul Constantinopolului, acorda armenilor dreptul de a avea un patriarh la Constantinopol, bucurindu-se de autoritate bisericeasca si civila peste toti armenii din Imperiul turc, asa precum patriarhul ecumenic se bucura de drepturi bisericesti si civile peste crestinii ortodocsi. De ase-menea, tomitii de pe coasta Malabar din vestul Indiei si-au pastrat credinta si traditiile lor necalcedonene. Factorul cel mai puternic ce i-a mentinut a fost Liturghia rasariteana. In schimb, maronitii din Liban au fost atrasi in 1182 la catolicism, parasindu-si pozitiile vechi necalcedonene. Papa a fost insa nevoit sa le ingaduie o serie de traditii mostenite din epoca ecumenica a Bisericii, intre altele casatoria preotilor. Oricum, ei au devenit cei mai devotati dintre toti cei uniti cu Roma.

Biserica Ortodoxa Bulgara

126

Potrivit conceptiei feudale, ca un temei teologic al ordinei politice «imperium sine patriarcha non staret», cum va zice regele lonita Caloian (1197—1207), in 1202, pe seama statului romano-bulgar intemeiat in 1185—1186 de fratii vlahi Petru si Assan (1186—1197) se cadea sa ia fiinta un organism bisericesc corespunzator. Pe teritoriul sud-dunarean existase inca din secolul al Vl-lea Arhiepiscopia Justiniana Prima, infiintata in 585 de imparatul Justinian (527—565), a carei mostenire o va prelua in 920 patriarhatul de Durostor. In 1018—1020 Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), desfiintind primul stat bulgar a mutat centrul bisericesc pentru teritoriul bulgaresc spre sud, la Ohrida (astazi Ohrid in Rep. Macedonia - - lugoslavia), dindu-i insa rang numai de arhiepiscopie. Desi au fost promovati mai ales arhiepiscopi greci, acestora li s-a lasat totusi o autonomie destul de larga. Cind Asanestii au intemeiat cel de al doilea stat romano-bulgar (1186—1393), s-a cerut sa se largeasca drepturile avute inainte de scaunul de la Ohrida si sa se recunoasca titularului episcopiei de Tarnovo un grad asemanator. Imparatul romano-bulgarilor lonita Caloian, dorind sa asigure independenta Bisericii vlaho-bulgare, iar pentru sine titlul de tar (imparat) pe care nu-l putea obtine de la bizantini, s-a adresat intre 1199—1204 prin corespondenta papei Inocentiu al Ill-lea (1198—1216) ca sa-i satisfaca aceste doua dorinte. La 7 noiembrie 1204, cardinalul Leo, trimis de papa la Tirnovo, a hirotonit pe episcopul Vasile ca primat al Bisericii vlaho-bulgare — titlul de patriarh nefiind in uz in Biserica Apusului —, iar a doua zi, 8 noiembrie, a incoronat pe lonita ca rege, cu coroana regala trimisa de papa, nu imparat cum ceruse el.99

Influenta catolica In Imperiul romano-bulgar n-a durat decit pina la 15 aprilie 1205, cind lonita Caloian a infrint oastea imparatului latin de Constantinopol, Baldouin de Flandra (1204—1205), care a murit inchis la Tirnovo, capitala Imperiului romano-bulgar, cu toate eforturile papei Inocentiu al Ill-lea de a-l elibera. Presiunile catolice se simteau si din sud, unde se instalase Imperiul latin de rasarit (1204—1261) si dinspre nord, unde regii unguri nutreau de mult ginduri de inaintare spre sud. In aceasta situatie, dupa ce va fi ajutat si Sfintul Sava (1176—1236), arhiepiscopul Serbiei, informind pe celelalte patriarhii orientale cu ocazia calatoriei la lerusalim, imparatul loan Dukas-Vatatzes (1222—1254) si patriarhul Gherman al II-lea de Niceea (1222—1240) au recunoscut in-tr-un sinod tinut in Lampsak, in primavara anului 1235, autocefalia Bisericii Bulgare, acordind arhiepiscopului de atunci, loanichie, rangul de patriarh. Pe act s-a aplicat si pecetea patriarhului Gherman. Desigur ca factorul determinant l-au constituit imprejurarile politice ale vremii : statul Asanestilor ajunsese la dezvoltare maxima, «de la Adrianopol pina la

99 Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.127

Dyrrachium» (Durazzo), in Albania, iar tarul loan Asan al II-lea (1218—1241) era incuscrit si aliat cu imparatul din Niceea. Din pacate, urmasii lui loan Asan al II-lea nu au mai fost la inaltimea lui. Luptele feudale au dus in curind la dezbinarea acestui stat, asa ca la sfarsitul secolului al XlV-lea, in 1393, Bulgaria toata a fost transformata in pasalic turcesc, iar scaunele episcopale din Biserica bulgara erau ocupate mai mult de greci. Trebuie subliniat insa faptul ca minastiri ca Rilo, Bacicovo, Troian si altele au jucat mare rol in viata spirituala a Bulga-riei medievale, intr-o vreme in care combaterea bogomililor a dat de lucru mult Bisericii, iar renasterea culturala si spirituala legata de miscarea isihasta si-a avut in calugarul Teodosie si mai ales in ucenicul sau Eftimie, ultimul patriarh de Tirnovo (1375—1393 ; f 1400), reprezentanti de mare clasa.

Biserica Ortodoxa Sirba

Statul sirb al Nemaniazilor a avut un mers ascendent intre 1176— 1389 ; perioada urmatoare (1389—1489), cit au mai durat unele formatiuni sirbe ca vasale turcilor, a fost o etapa de grele incercari pentru tot pamintul locuit de sirbi. Totusi, si sub stapinirea turceasca, Biserica si minastirile sirbesti au desfasurat o activitate din cele mai importante sub conducerea unor pastori renumiti, ca arhiepiscopul Sava.

Pentru a intelege mai bine evolutia evenimentelor din Serbia medievala, trebuie sa se tinta seama de faptul ca in Dalmatia şi Croatia se introdusese inca inainte de anul 1000 ritul latin. In 1067 papa Alexandra al II-lea (1061—1073) a infiintat arhiepiscopia Ducleea cu 11 eparhii, cautind sa recistige astfel vechile teritorii ilirice. Suveranilor acestor tari li s-au trimis coroane regale inca din secolul al Xl-lea, sotiile lor fiind italience. Dar marele jupan Stefan II Nemania (1196— 1228) rege din 1217, numit «primul incoronat», prin vitejie si intelepciune a unificat si a consolidat statul sirb si a contribuit la infiinfarea unei arhiepiscopii sirbe independente.

Cu ajutorul fratelui sau, Sfintul Sava (1176—1236), fiul fostului jupan Stefan Nemania (1168—1196), calugar renumit in manastirea Hilandar, zidita de el in 1197 si daruita printr-un hrisov in 1199 de imparatul bizantin Alexios al Ill-lea Anghelos (1195—1205) calugarilor sirbi, Biserica Sirba a obtinut in 1219 autocefalia si rangul de arhiepiscopie de la Patriarhia Ecumenica, in timpul patriarhului ecumenic de Niceea Gherman al Il-lea (1222—1240). Primul ei arhiepiscop autocefal a fost Sf. Sava (1219—1233), dupa care au urmat alti 11 arhiepiscopi, ultimul fiind loanikie al Il-lea (1338—1346), ales apoi ca primul patriarh de Ipek (Peci), pastorind intre anii 1346—1355.

128

Sub tarul Stefan Dusan (1331—1355), statul sirb,a ajuns la apogeu, avind cea mai mare intindere in Peninsula Balcanica.

In 1345, Stefan Dusan s-a autoproclamat pompos «imparat si autocrat al sirbilor si romeilor» (bizantinilor). Potrivit concepţiei epocii, auto proclamarea sa ca tar sau impara trebuia confirmata prin ungerea si incoronarea sa de catre un patriarh. Patriarhul ecumenic nu putea face acest lucru, deoarece bizantinii nu voiau sa aiba in Balcani un imperiu rival care sa-l inlocuiasca pe cel bizantin.Atunci, in ziua de Florii a anului 1346, Stefan Dusan, prin sinodul de la Scopje, a ridicat Biserica Serbiei la rangul de patriarhie, cu consimtamintul patriarhiei romano-bulgare de Tirnovo, iar arhiepiscopul loanikie a devenit primul ei patriarh sirb (1346—1355),,cu resedinta mai intii in minastirea Zicea, apoi la Ipek sau Peci (Pestera).

Sapte zile mai tirziu, in Duminica Invierii din 1346, Stefan Dusan a fost incoronat imparat sau tar de patriarhul loanikie, soţia sa Elena, imparateasa, iar fiul lui Stefan Uros IV (1355—1371), rege.Sirbii nu s-au multumit numai cu ridicarea Bisericii la rang de patriarhie, ci au alungat pe episcopii si mitropolitii greci din teritoriile cucerite de Stefan Dusan din Imperiul bizantin.In urma acestei masuri de filetism (iubire exagerata de neam), patriarhul ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1354—1364) si Sinodul Patriarhiei Ecumenice au anatematizat in 1353 pe tarul Stefan Dusan, Biserica sirba şi poporul sirb, fapt care a produs mare tulburare si nemultumire printre clericii si credinciosii sirbi.Reconcilierea Bisericii sirbe cu Patriarhia Ecumenica s-a facut in timpul despotului Lazar (1371—1389) si al patriarhului ecumenic Filotei (greceste : Philotheos) Kokkinos (1353—1354 ; 1363—1376).

In vara anului 1375, Biserica sirba a trimis la Constantinopol o delegalie compusa din cinci persoane, si anume : calugarul sirb Isaia de la Hilandar, iermonahul Nicodim (26 decembrie 1406), care, mai inainte de 1370, trecuse in Tara Romaneasca, unde, cu ajutorul yoievodului Vladislav-Vlaicu (1364—1377), ridicase minastirea Vodiţa, iar mai tirziu, in 1377—1378, va zidi minastirea Tismana, Teofan, fost protos al Athosului, si doi ucenici ai lui Isaia, Silveslru si Nicodim, pentru a cere ridicarea anatemei aruncata de Patriarhia Ecumenica asupra Bisericii Sirbe in 1353.

Patriarhul Filotei (Philotheos) Kokkinos a primit cu bunavointa delegatia sirba si in vara anului 1375 a ridicat anatema data in 1353 de patriarhul ecumenic Kalist I asupra Bisericii sirbe si a poporului sirb. De acum inainte, Biserica Sirba a pastrat bune relatii cu Patriarhia de Constantinopol.

129

In secolele XII — XIV, Biserica sirba a fost tulburata, ca si Biserica bulgara, de erezia bogomililor.

Biserica Ortodoxa Romana

La romani, ca si la alte popoare rasaritene, viata bisericeasca a fost in strinsa legatura cu dezvoltarea politica a statului.

Procesul de etnogeneza al poporului roman se poate considera incheiat in mare inainte de secolul al X-lea. In secolele X — XIV, se poate vorbi de primele formafiuni politice pe tot teritoriul Romaniei de azi.

Pina la organziarea politica a statelor independente Tara Romaneasca si Moldova in secolul al XlV-lea, izvoarele arlţeologice si unele documente istorice ne dau stiri pretioase despre existenta unor episcopi ortodoxi la sudul Carpatilor si a unor episcopate in Transilvania in secolele X— XIII.

Stirea ca existau episcopi ortodoxi romani la inceputul secolului al Xlll-lea, la sudul Carpatilor, o aflam dintr-o scrisoare a Papei Grigorie al IX-lea (1227 — 1241), trimisa la 14 noiembrie 1234 din Perugia principelui de coroana al Ungariei, Bela, fiul regelui Andrei al II-lea (1205 — 1225), mostenitorul tronului. In aceasta importanta scrisoare pentru istoria noastra, papa aminteste despre existenta romanilor, numiti de el Walathi-Valahi, la sudul curburii Carpatilor, din episcopja catolica a cumanilor, existenta intre 1228 si 1241, care atrag la ritul grec (ortodox) prin episcopii lor, numiti de papa, cu amaraciune confesionala, pseudoepiscopi, pe unguri si teutoni (germani), facind cu ei un singur popor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor.100

Intre 1250 si 1359 nevoile religioase ale credinciosjlor romani din thema bizantina Paristrion (popular Paradunavon), corespunzatoare vechii provincii romane Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum si ale romanilor din rasaritul Tarii Romanesti si sudul Moldovei, au fost implinite de mitropolitii Vicinei, localitate situata, dupa parerea celor mai multi istorici romani si straini, pe Dunare, aproape de orasul Isaccea de azi, vechea cetate Noviodunum, inainte de desfacerea marelui fluviu in cele trei brate ale Deltei. Mitropolia Vicinei se afla sub jurisdicţia canonica a Patriarhiei de Constantinopol.In Transilvania au existat, de asemenea, episcopii ortodoxe in secolele X— XIII.

O prima episcopie se crede ca a existat Inca din secolul al X-lea in nordul Transilvaniei, la Dabica, la circa 30 km nord-est de Cluj-Napoca, centrul stapinirii ducelui Gelu. O alta episcopie va fi existat in partile de apus ale

100 Istoria Bisericeasca Universala. Vol. II.130

Transilvaniei, in cetatea Bihariei, la citiva kilometri nord de .Oradea, centrul politic al ducelui Menumorut in secolul al X-lea.

O alta episcopie ortodoxa se crede ca a putut exista in secolul al X-lea la AIba lulia, pe linga conducatorul formatiei politice romanesti din centrul Transilvaniei. Episcopiile maghiare catolice de Alba lulia si Oradea au luat fiinţa pe locul unor vechi episcopate romanesti.

0 minastire ortodoxa de calugari greci (ortodoxi) inchinata in cinstea Sfintului loan Botezatorul a existat la inceputul secolului al Xl-lea in cetatea Morisena (romaneste Mure$ana.), azi Cenad, jud. Timis, linga Sinnicolaul Mare, in ducatul ducelui Gelu, condus apoi de urmasul acestuia Ohtum sau Achtum. Unii istorici sustin ca la Morisena a existat chiar o episcopie ortodoxa.

O alta episcopie romaneasca exista la inceputul secolului al Xl-lea in Banat, in localitatea Dibiskos—Tibiscum (Timis), azi Jupa, situata dupa unii istorici aproape de Caransebes, sau mai degraba la Timisoara, dependenta de arhiepiscopia greco-bulgara de Ohrida, dupa cum reiese dintr-o diploma sau hrisov din anul 1019, dat de imparalul bizantin Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), in legatura cu reorganizarea arhiepiscopiei de Ohrida.

Un episcopat ortodox, nesupus nici unei mitropolii, exista pe la 1205 pentru romanii din partile Bihorului, sau ale Hunedoarei si ale Banatului de nord pe teritoriul cneazului Bela, de fapt Bilea, dupa cum aflam dintr-o scrisoare a papei Inocentiu al Ill-lea (1198—1216), din 3 mai 1205, trimisa episcopului catolic de Kalacsa; in Ungaria.

Dupa intemeierea celor doua state la sudul si estul Carpaţilor, Tara Romaneasca si Moldova, au luat fiinta mitropolia Ungrovlahiei sau a Tarii Romanesti si a Moldovei.101

Basarab I cel Mare (1310—1352), intemeietorul Tarii Romanesti, a reusit, prin lupta victorioasa de la Posada din 9—12 noiembrie 1330, contra regelui Ungariei Carol (Charles) Robert d'Anjou (1308—1342), sa asigure independenta politica a tarii. Potrivit rinduielilor politice si religioase ale evului mediu, el va fi avut linga sine vreun episcop sau mitropolit care sa-l unga ca domn si sa implineasca nevoile religioase ale credinciosilor romani, hirotonind preoti si sfintind bisericile din Tara Romaneasca.O ierarhie bisericeasca, recunoscuta canonic de Patriarhia Ecumenica, n-a existat in timpul lui Basarab I Intemeietorul.

101 Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.131

Aceasta lipsa a implinit-o, cu mult tact diplomatic si dupa multe staruinte, fiul sau, Nicolae-Alexandru Basarab (1352—1364). In mai 1359, el a reusit sa obtina aprobarea din partea patriarhului ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1355—1363) si a Sinodului Patriarhiei Ecumenice, centrul spiritual al Ortodoxiei si autoritatea suprema in cele bisericesti in Rasaritul ortodox, prin doua gramate patriarhale, pentru mutarea ultimului mitropolit al Vicinei, lachint, la Curtea de Arges, resedinţa Tarii Romanesti sau, mai intii, dupa unele cercetari mai noi, la Cimpulung, unde se afla atunci prima capitala a Tarii Romanesti.

Mutarea mitropolitului lachint de Vicina la Curtea de Arges s-a facut, cum scrie patriarhul ecumenic Kalist, si cu parerea si incuviintarea imparatului loan al V-lea Paleologul (1341—1376 ; 1379—1391), fapt care reliefeaza pe deplin interesul politic al Imperiului bizantin fata de Tara Romaneasca si bunele legaturi ale statului muntean independent cu Bizantul ortodox.

Atit patriarhul ecumenic Kalist I, cit si imparatul loan al V-lea Paleologul afirma ca au aprobat mutarea mitropolitului lachint de Vicina ca mitropolit al Tarii Romanesti (1359—1372), avind In vedere faptul ca el era vecin cu voievodul Nicolae-Alexandru Basarab si foarte bine privil la curtea lui, unde se mutase inca inainte de recunoaterea oficiala a Patriarhiei Ecumenice.

Prin aprobarea mutarii mitropolitului lachint de Vicina la Curtea de Arges de catre Patriarhia Eeumenica, numita Marea Biserica din Constantinopol, a luat fiinta mitropolia Ungrovlahiei sau a Tarii Romanesti si se asigura totodata legitimitatea ei canonica sau recunoasterea ei oficiala. De acum inainte mitropolitii Tarii Romanesti erau membri de drept ai Sinodului patriarhal si aveau obligatia sa participe la se-dintele lui, in capitala Imperiului bizantin, la Constantinopol.

In plus, ceva mai tirziu, mitropolitul Tarii Romanesti s-a bucurat, in cadrul Patriarhiei Ecumenice, de o prerogative de intiietate, exercitind unele atributiuni patriarhale asupra romanilor ortodoxj din Transilvania si Ungaria, pusi sub jurisdictia sa, dupa cum indica titulatura sa din 1401, fara indoiala mai veche, care este aceasta : Prea Sfintitul Mitropolit al Ungrovlahiei (al Tarii Romanesti), prea cinstit si Exarh al intregii Ungarii si al Plaiurilor. Prin termenul grec «IIXafivu)v» = «Plaiuri», se inteleg plaiurile Transilvaniei.

Din 1371 mitropolitul Tarii Romanesti avea aprobarea data de patriarhul ecumenic Filotei I Kokkinos (1353—1354, 1363—1376) si de Sinodul sau patriarhal sa faca impreuna cu mitropolitul Antonie al Ilaliciului (1371—1391) alegerile !ji hirotoniile pentru cele patru episcopii ale mitropoliei Haliciului :

132

Helm, Turov, Peremisl şi Vladimir-Wolhinsk, care nu aveau inca titularii lor, fapt care confirma prestigiul de care se bucura Biserica Tarii Romanesti.

Avind in vedere ca poporul Tarii Romanesti a ajuns sa fie mult, aproape de nenumarat şi pentru stavilirea propagandei si prozelitismului catolic, puternic si continuu susţinut de regii apostolici Ungariei din dinastia de Anjou, in august 1370 s-a infiintat, la staruinta voievodului Vladislav-Vlaicu (1364—1377), cu aprobarea patriarhului ecumenic Filotei (Philotheos) I Kokkinos, o a doua mitropolie a Tarii Romanesti cu sediul la Severin, azi municipiul Drobeta Tr. Severin, resedinta jud. Mehedinfi. Jurisdictia ei canonica se intindea asupra Olteniei de azi si a partilor de peste munti, anume asupra tarilor Almasului si Fagarasului, tara Severinului si poate in Banat peste regiunea din jurul Mehaliei.

Primul ei mitropolit a fost Antim Kritopol (1370—1381), numit ca mirean Daniil Kritopol, fost dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. Mitropolia Severinului a durat pina dupa 1405, cind se crede ca existenta ei a Incetat, in Tara Romaneasca raminind doar o singura mitropolie.102

O serie de titluri onorifice, acordate in decursul istoriei de Patriarhia Ecumenica mitropolitului Ungrovlahiei atesta, odata mai mult, importanta, rolul deosebit si prestigiul de care se bucura Biserica Tarii Romanesti in sinul Patriarhiei Ecumenice.

Astfel, din anul 1378, mitropolitul Tarii Romanesti purta titlul onorific de Loctiitor al Amariein, care-l situa pe locul al 12-lea dupa patriarhul ecumenic.

Patru ani mai tirziu, din octombrie 1382, titularul sau a primit titlul onorific de Loctiitor al Nicomidiei, care-i conferea dreptul de a ocupa locul al saptelea printre mitropolitii dependent! de Patriarhia Ecumenica. Mai tirziu, catre sfirsitul secolului al XlV-lea, i s-a acordat titlul onorific de Loctiitor al Ancirei, azi Ankara, capitala Turciej, care-l situa pe treapta a 4-a dupa patriarhul ecumenic.

In fine, la 10 octombrie 1776, patriarhul ecumenic Sofronie (Sophronios) al II-lea (1774—1789) a ridicat scaunul mitropoliej Tarii Romanesti la treapta de Loctiitor al scaunului de Cezareea Capadociei, titlul care conferea mitropolitului Tarii Romanesti locul al 2-lea dupa patriarhul ecumenic, pe care l-a pastrat pina la recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, la 25 aprilie 1885, de catre patriarhul ecumenic loakim al IV-lea (1884—1886) si Sinodul Patriarhiei Ecumenice.

102 Istoria Bisericeasca Universale, vol. II.133

Prin reorganizarea Bisericii Tarii Romanesti, in soborul din 1503, de catre fostul patriarh ecumenic Nifon (Niphonos) al II-lea (1486—1488 ; 1497—1498 ; 1502 ; 11 august 1508), care a condus mitropolia Ungrovlahiei intre 1503—1505, au luat fiinta doua episcopii, una la Rirnnicu Vilcea si alta la Buzau, pentru care el a hirotonit doi arhierei. Nu se cunoaste inca data exacta la care au inceput ele sa funcţioneze.

Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de asemenea, pentru nevoile ei religioase catre Patriarhia Ecumenica de Constantinopol. Astfel, in timpul voievodului Petru Muşat (1375—1391), inainte de 1386, moldovenii au inceput tratative mai intii cu patriarhul ecumenic Nil (1379—-1388), apoi cu patriarhul ecumenic Antonie al IV-lea (1389—1390 ; 1391—1397), pentru infiintarea mitropoliei Moldovei sub jurisdictia canonica a Patriarhiei de Constantinopol. Au fost trimisi succesori in Moldova de catre Patriarhia Ecumenica ierarhii Teodosie, apoi, in 1392, leremia, deoarece aceasta voia sa impuna Bisericii Moldovei, odata cu jurisdictia canonica, un ierarh grec. Moldovenii n-au acceptat pe nici unul dintre ierarhii greci. leremia a ajuns in 1393 loctiitor de mitropolit de Tirnovo, sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice, dupa ce turcii au alungat, In 1393, pe patriarhul Eftimie de Tirnovo si au desfiinţat patriarhia bulgara.103

Dupa tratative indelungate si obositoare, Patriarhia Ecumenica a cedat. La 26 iulie 1401 patriarhul ecumenic Matei I (1397—1410), printr-o gramata si o scrisoare trimisa evlaviosului domn Alexandru cel Bun (1400—1432), a recunoscut pe losif Musat, roman de origine si ruda apropiata cu familia domnitoare, ca mitropolit al Bisericii Moldovei, cu resedinta la Suceava, capitala tarii. El fusese hirotonit ca episcop, mai inainte de 1386, de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371—1391).

Mitropolitul Bisericii Moldovei purta in plus, ca si mitropolitul Tarii Romanesti, titlul de prea cinstit si exarhul Plaiurilor, ceea ce arata ca si el avea dreptul sa pastoreasca peste unele tinuturi din Transilvania, care, din punct de vedere politic, depindeau de Moldova, cum au fost domeniul si Cetatea de Balta, in comitatul Tirnavei si domeniul si cetatea Ciceului, in comitatul Diibica, in nord-estul Transilvaniei.Transilvania a avut, de asemenea, episcopiile ei, cum am vazut, in secolele X— XIII.

Dupa cum s-a constatat de pe al doilea strat de pictura in ordinea vechimii de la biserica minastirii Rimet, jud. Alba, la 1377 pastorea in Transilvania arhiepiscopul Ghelasie, fapt care adevereste in mod evident existenta unei vieti bisericesti bine organizate in aceasta provincie la sfirsitul secolului al XlV-103 Istoria Bisericeasca Universala, vol. II.

134

lea.Vlahii sau romanii din Peninsula Balcanica au avut si ei in secolele XI — XIV organizarea lor bisericeasca sub dependenta arhiepiscopiei de Ohrida. Ei s-au aflat in conditii politice speciale.

La sfirsitul secolului al X-lea, in 971, imparatul bizantin loan I Tzimiskes (969 — 976) a cucerit Bulgaria de rasarit, pe care a supus-o bisericeste Patriarhiei de Constantinopol.Partea de apus a Bulgariei a fost cucerita intre anii 1015 — 1019 de imparatul Vasile al II-lea Bulgarochtonul (976—1025), incit din 1019 pina la rascoala fratilor vlahi (romani) Petru si Asan din 1185 — -1186, intreaga Bulgarie a devenit provincie bizantina.

Pentru nevoile religioase ale populate! din Bulgaria, Vasile al. II-lea Bulgarochtonul, prin trei diplome sau hrisoave, date intre 1019 — 1020, a reorganizat arhiepiscopia greco-bulgara autocefala de Ohrida.

Dintr-o lista a eparhiilor supuse arhiepiscopiei de Ohrida de la inceputul secolului al Xl-lea, aflam ca a 24-a dintre ele, ultima, se numea episcopia vlahilor, fara sa i se delimiteze teritoriul de jurisdicţie.

Prin hrisovul al doilea din 20 mai 1020, imparatul Vasile al II-lea Bulgarochtonul stabileste ca arhiepiscopia Ohridei are dreptul sa ia darea canonicd... si de la vlahii care sint (raspinditi) in toata Bulgariaţ.

Dintr-o alta lista din secolul al XIII-lea, inserata in Notitia episcopatuum, aflam ca episcopia vlahilor din Balcani purta acum titlul de tronul Vreanotei sau al Vlahilor. Vreanota poate fi orasul Vranie asezat pe riul Morava de Sud, in Serbia (azi in lugoslavia). (Ambele liste au fost publicate de H. Gelzer, in Byzantinische Zeitschrift, I, 1892, p. 256—257).

Biserica Rusa. Mitropolia Kievului

Rusii au primit crestinismul sub principele Vladimir cel Mare (980 — 1015), la Kiev. Sub marele principe laroslav cel Intelept (1019 — 1054), mitropolia Kievului, capata o mare important in Europa de rasarit. Inainte de marea invazie mongola dintre anii 1237 — 1241, mitropolia Kievului avea sub dependenta ei 15 episcopate.

In 1169, mitropolia Kievului si-a mutat resedinţa la Vladimir, in cnezatul de Suzdal, iar din 1325 s-a stabilit la Moscova, care, din secolulai XIII-lea, a devenit centrul politic al Rusiei. Mitropolitul Kiril al Kievului (1250—1280), care fusese alungat de tatari, a introdus in sinodul convocat la Vladimir in 1274, in Biserica si statul rus, nomocanonul numit Kormciaia Kniga, trimis de la slavii

135

din sudul Dunarii, la care, cu timpul, se vor adauga si alte rinduieli canonice importante.104

Pana la sinodul unionist din Ferrara-Florenţa (1438—1439) dintre greci si latini, mitropolitii Kievuhii erau, cind greci, trimisi de Patriarhia din Constantinopo], cind rusi. O serie de mitropoliti din secolele XIV—XV au purtat titlul de mitropoliti de Kiev si Moscova.Infre anii 1241 si 1480, Biserica Ortodoxa Rusa a suferit asupririle jugului mongol al Hoardei de Aur sau ale Imperiului Kipceak, cu capitala in orasul Sarai, situat pe un brat al fluviului Volga. La inceputul secolului al XII-lea s-a infiintat pentru credinciosii ortodoxi ucrainieni episcopia de Halici, dependenta de mitropolia Kievului.Printr-un hrisov dat de imparatul Andronic al II-lea Paleologul (1282—1328) in 1303—1305, episcopia Haliciului a fost ridicata la rangu! de mitropolie, avind sub jurisdictia ei eparhiile ucrainiene sau rutene din vest : Vladimir, Peremise, Lute, Turov si Helm. Dupa 1328 Haliciui ajunge din nou episcopie supusa mitropoliei de Kiev.Dupa 1341, scaunul de Halici a fost din nou ridicat la rangul de mitropolie de patriarhul ecumenic loan al XlV-lea Kalekas (1334—-1347), dar, din 1347, ajunge pentru a treia oara episcopie supusa Kievului.

In 1349, regele Poloniei Cazimir cel Mare (1333—1370) alipi la regatul Poloniei catolice cnezatele ucrainiene de Halici si Lwow, iar prin 1352, hotarele Poloniei s-au extins pina la marginile Moldovei de Nord.Pentru a impiedica pretentiile ducilor lituani si ale cneziler rusi la tara Haliciului, a carei populate era ortodoxa, regele Cazimir al Poloniei s-a adresat in 1370 patriarhului ecumenic Filotei Kokkinos (1353—1354 ; 1364—1376), cerindu-i sa ridice episcopia Haliciului la rangul de mitropolie, pe care l-a mai avut intre 1341—1347.

Prin actul din mai 1371, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos si sinodul sau patriarhal a aprobat reinfiintarea mitropoliei Haliciului, supunindu-i patru episcopii sufragane si alegerea episcopului Antonie ca mitropolit al Haliciului (1371—1391). Mitropolia Haliciului a avut strinse relatii cu mitropolia Moldovei si mitropolia Tarii Romaneţti. Primii episcopi ai Moldovei au fost hirotoniti inainte de 1386 de mi-tropolitul Antonie al Haliciului. In 1365 Kievul a fost cucerit de principatul Lituaniei.Situatia Bisericii ortodoxe din mitropolia Kievului s-a ingreuiat mult dupa 1386, in urma casatoriei principelui lituan Wladislaw lagiello cu principesa catolica poloneza Hedwiga, Polonia si Lituania formind acum un singur stat sub conducerea lui Wladislaw lagiello ca rege al Poloniei si Lituaniei (1386—1434).

104 Istoria Bisericeasca Universala vol. II.136

Victoria marelui principe al Moscovei Dimitrie Ivanovici Donskoi (1363—1389) din 1380, de pe riul Ugra, asupra tatarilor a intarit mult puterea Moscovei. In 1395, puterea Hoardei de Aur a fost lovita mortal de un alt conducator mongol, Timurlenk sau Tamer-Ian (1336—1405).O data cu statul rus a crescut mult si importanţa Bisericii Ruse cu resedinta la Moscova.

Mitropolitul Isidor al Kievului si Moscovei, grec de origine, unul dintre cei mai zelosi partizani ai unirii cu Roma, care a reprezentat Biserica Rusa la sinodul unionist de la Ferrara—Florenta (1438—1439.i, intorcindu-se la Moscova, dupa semnarea unirii de la Florenta din 6 inlie 1439, a proclamat unirea Bisericii ruse cu Roma. Marele principe Vasile al Il-lea Orbul (1425—1462) insa, stiind ca poporul rus nu vrea unirea cu romano-catolicii, l-a inchis. Scapind din Inchisoare, Isidor s-a dus la Roma, unde papa Eugen al IV-lea (1431—1447) l-a rasplatit cu demnitatea de cardinal.

Dupa arestarea si depunerea din scaun a mitropolitului Isidor, rusii au ales in 1448 ca mitropolit al Moscovei pe lona, de neam rus, pentru care n-au mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice ca pina acum, deoarece imparatul Constantin al Xl-lea Dragases (1448—1453) si patriarhul ecumenic Grigorie al Ill-lea (1443—1450) primisera unirea cu Roma, in ciuda marii nemultumiri a clericilor si credinciosilor din Bizant.

Din 1448, prin alegerea mitropolitului rus lona, Biserica rusa s-a considerat autocefala.

Patriarhul ecumenic leremia al Il-lea (1572—1573; 1580—1584 ; 1587—1595) a ridicat la 26 ianuarie 1589 Biserica rusa la rangul de patriarhie, in timpul tarului Fiodor (1584—1598). Un sinod al patriarhilor de Rasarit, intruniti la Constantinopol in februarie 1593, a acordat patriarhiei ruse locul al 5-lea in ordinea onorifica, dupa cele patru vechi patriarhate ale Rasaritului, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si lerusalim.

Din timpul marelui principe Ivan al Ill-lea al Moscovei (1462---1505), casatorit, dupa caderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453), cu Sofia Paleologina, nepoata ultimului imparat bizantin Constantin al Xl-lea Dragases, a inceput sa circule in Rusia legenda despre Moscova ca a treia Roma, care va constitui baza ideologica a Imperiului tarist in epoca-moderna.

Calugarul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al Ill-lea al Moscovei (1505—1533), intr-o scrisoare adresata acestuia, expunea emfatic ideologia noii autocratii astfel : Moscova este mostenitoarea marilor capitale ale lumii : Prima Roma a cazut sub pagini ; a doua, Roma a cazut sub turci ; Moscova este a treia Roma, iar a patra nu va fi niciodata.

137

URMARILE CRUCIADELOR CLASICE

Urmarile politico-sociale ale contactului dintre

Occident si Orient

Cruciadele au insemnat cucerire si colonizare si, ca atarc, nici un procedeu caracteristic cuceririi si colonizarii intr-un teritoriu strain nu a fost exclus, dintre acestea cel mai izbitor fiind violenta si varsarea de singe atit de o parte, cit si de alta, cuceritor si invins cazind rind pe rind victima razbunarii si urii. Distrugerile de bunuri materiale, masacrele facute in timpul razboaielor, purtate sub semn religios, nu pot fi elidate, dar ar fi o gresala ca in analiza urmarilor cruciadelor accentul sa cada pe actul singeros. Departe de a fi o ,,nebunie colectiva", cruciadele au avut un scop politic precis, determinat de o expansiune economics europeana, fapt ce a zagazuit pornirile spre jaf si silnicii, inerente raboiului, consecintele cruciadelor fiind de la inceput nu numai negative, dar si pozitive.

Din fenomenul crucial, istoria nu a consemnat doar amintirea tragica a unor intimplari crude, ci si rezultatele decurgind din interferenta a doua societati, fapt ce a dus la dezvoltarea formelor de viata materiala; si spirituala; la apropierea dintre doua lumi care se credeau destinate sa se urasca reciproc vesnic.

Cruciadele, pe linga confruntarea militara, au insemnat prima dolaborare Orient- Occident, politica, sociala si economica, contactul dintre cele doua civilizatii ducind la influente reciproce. Cruciatii apuseni au preluat unele forme de viata si (civilizatie dintr-o lume mult mai veche decit cea occidentala si deci profund civilizata, dar si Orientul cucerit s-a lasat atras de obiceiurile intilnite la cuceritori, oameni mai independenti in actiunile lor, mai inventivi, mai putin inchistati in traditie, obiceiuri pe care le-a imitat. Suportul politic al acestor influente l-au constitui statele latine formate in Orient, ca rezultat direct al cuceririlor facute de cruciati. Desi au avut un caracter efemer, ele au contribuit ca timp de doua sute de ani coloane dc zec.i de mii de imigranti, pelerini, negustori, razboinici, cu familiile lor, sa se deplaseze in aceasta parte a lumii si o data cu ei au patruns si moravurile din Apus, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat in parte. De la Adriatica la Golful Persic - spunea istoricul roman N. lorga — s-a petrecut o occidentalizare, mai mult sau mai

138

putin vizibila, de-a lungul celor doua sute de ani105. La rindul lor, cavalerii apuseni au imprumutat ferme ale rafinamentului, luxului si culturii orientale, care de data aceasta an fost raspindite in Europa, ele dovedindu-se a fi de importanta majora si de durata, cu implicatii nebanuite atunci pentru dezvoltarea ulterioara a societatii apusene, unde spiritul mereu innoitor al unei civilizatii a facut ca influentele primite sa fie filtrate, prelucrate creator, in conformitate cu orizontul noucapatat, cu dorinta de progres si specificul european, incit, dupa alte doua sute de ani, cu greu se mai putea sti ca la baza unei practici se afla o preluare orientala.

Spiritul novator s-a manifestat intii in structura statelor latine aparute in Orientul Mijlociu. Cruciatii, dupa cucerire, au instituit un regim politic original, bazat pe traditiile si institutiile europene, dar care, in conditiile economice si sociale ale Palestinei, din momentul cuceririi ei si in contextul politic noucreat, au evoluat intr-un sens diferit fata de Occident. Mai intii, statele nouintemeiate au avut un caracter international, ele fiind rezultatul si expresia crestinatatii, nu a unui regat sau altul. Precizarea ce se impune este ca aceasta crestinatate orientala, proaspat creata, pandantul celei occidentale, nu a fost subordonata imparatului german, conducatorul teoretic laic al statelor catolice, decit dupa cruciada a Vl-a si atunci doar formal. Cruciadele au fost initiate de papalitate, imparatul german a aderat doar incidental si nu totodeauna de comun acord cu papa, de aceea teritoriile stapinite de cruciati s-au considerat depinzind direct de scaunui apostolic roman, dar numai din punct de vedere religios106.

Desi statele latine nu au avut un caracter national, participarea, masiva a francezilor la primele cruciade a facut ca in cuprinsul lor elementul francez sa fie preponderent. De aceea, indiferent de apartenenta etnica, cruciatul era numit ,,franc", statele noi formate erau conduse de dinastii franceze, limba oficiala si de comunicare intre diferitele neamuri era franceza, institutiile adoptate au fost si ele de esenta franceza.

O trasatura esentiala distinctiva a acestor state a constat in faptul ca structura lor sociala nu s-a raportat la proprietatea funciara, la alte mijloace de productie, cum indeobste s-a procedat in toate societatile. Criteriul impartirii in clase a fost pur politic si religios. Indivizii au fost grupati in doua mari categorii : invingatori ,,franci" catolici cu un statut privilegiat si invinsi ,,nefranci" intr-o stare de inferioritate, astfel ca musulmani si crestini necatolici erau cuprinsi in aceasta categorie, in timp ce sub numele de ,,franci" era desemnata intreaga populatie de origine europeana, indiferent de tara de

105 N. Iorga, Quelques observations sur les rapports entre la mondeoriental et les croises (extrait de „Melanges”), f.a., p. 259106 L. Brehier, L`Eglise et l`Orient au Moyen Age, paris, 1928, p. 89-91

139

unde provenea, fara deosebire de corditia sociala sau de ocupatie. Valurile de colonisti, sositi ulterior, au fost si ei integrati in aceeasi categorie franca a invingatorilor, desi nici ei, nici parintii lor nu luasera parte la cucerire. Era o societate inchisa, traind dupa propriile ei legi si obiceiuri, numai ea dispunea de intreaga proprietate funciara si de drepturi politice.

O alta caracteristica definitorie a statelor cruciate a fost aceea ca ele nu au cunoscut nici o forma de asociere politica sau economica, de tipul comunelor urbane, a ghildelor sau breslelor, fapt ce a marit considerabil autoritatea principelui. Puterea in stat era centralizata, chiar daca, din nevoi administrativo-militare, a fost adoptata, dupa exemplul occidental, ierarhia feudalo-vasalica. Regii lerusalimului, prin masuri repetate, au impiedicat pe seniori sa uzurpe atributiile suzeranitatii, iar pentru a sublinia ca ierarhia politica se opreste la suveran, ei au adoptat, alaturi de institutia monarhica de tip occidental, elemente orientale de manifestare a puterii, ca de pilda eticheta bizantina in ceremonialul de curte : se invesmintau cu podoabe orientale pentru a-si sublinia rangul; in fata lor era purtat un scut de aur pe care era incrustat un vultur ca simbol al autoritatii depline, careia i se conferea un atribut divin, relevat si el printr-o ceremonie si fast aparte. Regalitatea, insa, in ciuda acestor artificii nu a imbracat niciodata forma despotica orientala. Curind ea a fost flancata de asanumita Cour des Liges sau Haute Cow, o adunare a tuturor vasalilor si valvasalilor, infiintata de Godefroy de Bouillon, care exercita un control permanent asupra actelor regelui, avind putere de decizie in cazul succesiunii la tron, fapt deosebit de important intr-un stat cu o monarhie efectiva, cum era cea de la lerusalim. Era un tip nou de regalitate care respingea in acelasi timp conceptia mai veche occidentala, a monarhiei fara control. Modelul a fost receptat de Bizant si insusi bazileul a iesit din imobilitatea sa rituala.

Asadar, in regatul lerusalimului a existat o ingradire a puterii suveranului, dar la o faramitare politica, cum s-a petrecut in Europa de Apus, nu s-a ajuns niciodata. Starea aproape permanenta de razboi reclama o autoritate centrala eficace, un sef militar ascultat de toti, caci nu numai soarta statului, ci si a individului depindea de ordinea si protectia acordate de rege. Apoi conditiile obiective insesi ale cuceririi favorizasera intarirea regalitatii. Nobilii cruciati, in majoritate de origine modesta, altii razleti de proprii vasali,nu au fost in masura sa incerce sa-si consolideze pozitii personale in stat. Multi s-au multumit cu situatia de vasali directi ai lui Godefroy de Bouillon, s-au incorporat in ceea ce se numea damns Godfridi cum spune cronica, iar urmasii lor au mostenit acelasi statut fata de regalitate. La inceput, fondul funciar al statuiui se confunda cu cel al regelui, iar primii suverani au evitat sa distribuie nobililor paminturi intinse in schimbul unor servicii, dupa sistemul european, ei preferind mai

140

degraba sa le acorde ca feud veniturile unor domenii. Era o masura inteleapta, dar foarte departe de ,,paradisul feudal" la care visasera nobilii, fapt ce i-a dezamagit pe multi, iar pe unii dintre ei i-a determinat sa revina in Europa, ca de pilda un Tancred de Sicilia sau un Raymond de Saint-Giiles. Din secolul XII, regii au trebuit sa cedeze presiunii nobililor laici si ecleziastici, sa procedeze la impartirea paminturilor, dar si de data aceasta autoritatea centrala a actionat cu prudenta, avind grija ca teritoriui cel mai mare sa-i ramina ei. Astfel, stapinirile propriu-zise ale regelui erau : lerusalim, Jerihon, Xaplus, Jaffa, Acra, .Transiordania, incit seniorilor nu le-a fost usor sa manifeste tendinte-centrifuge. In detinerea primului loc de catre rege ca proprietar funciar un rol .important l-a avut faptul ca nobilii abia sositi, antrenati in lupte, rareori isi. aveau asigurata descendenta, multi mureau chiar inainte de a intemeia o familie, si in acest caz, potrivit dreptului feudal, pamintul, din lipsa de mostenitori, revenea suzeranului. 0 intreaga legislatie, elaborata de primii regi, interzicea cumulul de proprietati in mina unui senior, in plus, pe domeniile feudalilor regele continua sa-si exercite prerogativele suzeranitatii. De pilda. simpla prezenta a regelui pe un feud transforma curtea senioriala intr-o curte regala. Ca sa se evite neintelegere privind raportul stizeranitate — suveranitate, regele Amaury I a promulgat Assists sur la ligece prin care stimula ca toti nobilii, fara exceptie, datorau juramint de fidelitate monarhului si obligatia nelimitata a serviciului militar intre 15 si 60 de ani, cu singurul amendament ca regele trebuia sa furnizeze cavalerului cal si echipament 107.

Desprinderea Antiohiei ca stat de sine statator a facut ca si aici sa se aplice aceleasi prevederi, principele fiind. seful piramidei feudale, stapinul tuturor paminturilor din principat, suzeran si suveran totodata.

Statele latine constitute in Orientul Apropiat in care autoritatea centrala se anunta puternica sufereau de doua neajunsuri. Mai intii, teritoriul cucerit de europeni nu era compact. El era intretaiat de oaze ocupate de musulmani ca: Alep, Hamah, Damasc etc. Apoi, in interiorul statelor, populatia era amestecata din punct de vedere etnic, lingvistic, social si religios, deci lipsita de unitate108. Nici macar populatia ,,franca" nu reprezenta un monolit. Ea era stratificata in mai multe categorii sociale distincte si antagonice, ierarhizata conform structurilor vasalice in vigoare. Apartenenta la religia crestina ar fi trebuit sa fie liantul dintre ea si populatia invinsa, nemusulmana, dar tocmai aici disensiunile au fost dintre cele mai mari. Crestinii sirieni tineau de patru biserici : iacobita, nestoriana, maronita si greco-ortodoxa, considerate de europenii catolici

107 J. Prawer, Histoire du Royaume Latin de Jerusalem, vol. I, p. 467 si urm.; E. Perroy, Les croisades 1095-1204, Paris, f.a., p. 61-62108 N. Iorga, op, cit., p. 261, R. C. Small, Crusading warfare. 1097-1193, p. 53-55

141

schismatice, deci pasibile de erezie, de aceea, chiar daca cruciatii au tratat cu bunavoinţa pe crestinii indigent, bisericile lor au fost vaduvite de unele drepturi pe care cu greu le mentinusera sub turci. Acum ele incep sa fie concurate de biserica latina, care a impus o ierarhie ecleziastica de tip catolic, cerind respectarea ei neconditionata. Patriarh al lerusalimului a fost numit un franc, multe biserici ortodoxe, impreuna cu paminturile lor, au fost incredintate unor prelati catolici. Maronitii, constrinsi, au acceptat in 1182 o unitate de cult cu biserica latina, in schimb ortodoxii, iacobitii, nestorienii s-au opus categoric oricarei unificari, iar starea de tensiune s-a permanentizat, mai ales ca acesti crestini au fost pusi la dari la fel ca musulmanii, urmarea fiind ca ,,francii" din eliberatori cum fusesera priviti la inceput — s-au trans-format in asupritori ai crestinilor din Orient109.

Situatia s-a agravat in secolul XIII cind, cu toate masurile de prevedere luate de regalitate sau de principii din Antiohia, tendintele de faramitare politica si-au spus cuvintul. Senioriile, chiar daca nu foarte mari, au devenit tot mai mult unitati militaro-administrative independente, dupa cum o demonstreaza Assises de Jerusalem, o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasice feudale, iar conflictele tot mai dese dintre feudali au intregit numarul disensiunilor din interiorul statelor latine. Hibrid subred intr-o lume ostila, viata lor nu va fi de lunga. durata, dar atit timp cit au existat, ele nu au ramas in afara unor contacte cu celelalte state musulmane. Prima colaborare politica Orient-Occident a fost alianta franco-damaschina din anul 1139 impotriva dusmanului comun, Zengi. Ea a fost urmata. de alte intelegeri asemanatoare, din secolul XIII, printre aliati numarindu-se si tatarii si chiar ,,asasinii din munti". Interesele politice au schimbat optica occidentalului si a orientalului privind necolaborarea cu un popor de o alta credinta, i-au invatat pe oameni sa se tolereze reciproc, tot asa cum nevoile izvorite din viata cotidiana i-au apropiat pe ,,franci" de ,,nefranci", cu tot statutul lor diferit, atit de diferit, incit intr-un oras cucerit de cruciati, musulmanii nu aveau voie sa circule pe aceeasi parte a strazii cu crestinii.

Francii nu puteau ramine insa niste izolati. Ei nu adusesera de dincolo de mare mina de lucru, iar in ceea ce ii privea, indiferent de conditia sociala avuta la inrolarea in cruciada, ei nu au acceptat decit statutul de stapin. Daca voiau sa traiasca in Orient si nu oricum, ci in indestulare, sa obtina plus produsul unei societati, ,,francii" trebuiau sa se integreze ei, sa colaboreze cu localnicii, gasind solutii sa nu fie inselati la tot pasul sau sa cada prada uneltirilor ascunse. Nici invinsii nu aveau interes sa traiasca intr-o continua stare de tensiune cu noii lor stapini, astfel ca raporturile ostile s-au atenuat treptat, lasind locul unor forme 109 R. Grousset, Les croisades, Paris, 1964, p. 76

142

omenesti de intelegere. Apropierea a fost explicabila si posibila, caci in fond nu erau doualumi chiar atit de deosebite, cum pare la prima vedere. Ambele societati, occidentala si orientala, dezvoltau forme feudale de viata, de aceea nu este surprinzator ca mentalitatea razboinica, comuna si uneia si alteia, mentalitate ce-i aruncase pe cruciati asupra musulmanilor, a constituit si primul liant dintre ei, Razboinicul la mahomedani, la fel ca in Apusul Europei, era inconjurat de admiratie si respect. ,,Francii" remarca istoricul N. lorga puteau fi numiti de catre adversarii lor de religie salbatici, impuri, imorali, cavalerul insa raminea demn de a fi pretuit 110. Institutia cavaleriei, cu codul ei moral, mai ales independenta ce o acorda luptatorului, a impresionat patura conducatoare locala. Spiritul cavaleresc, vasalitatea si omagiul au fost preluate, in conformitate cu puterea de intelegere a orientalului prin ele stabilindu-se relatii de prietenie intre nobili ,,franci" si aristocratii ,,nefranci". Multi razboinici selgiucizi sau arabi s-au lasat investiti cavaleri de catre seniorii ,,franci" sau principii lor. Astfel, despre fratele lui Saladin, Malik-Al-Adil, se povesteste ca a fost adubat de doua ori : odata de catre contele Hugues de Taberie (1187), a doua oara de insusi regele Angliei, Richard Inima de Leu (1192).

Carturarul arab Usama-Ibn-Munkiz marturisea aproape cu stringere de inima ca ,,multi dintre franci s-au stabilit pe paminturile noastre si s-au imprietenit cu musulmanii". Se numeau intre ei ,,frati", se vizitau unii pe altii, cinstindu-se reciproc, respectind obiceiul tarii: de pilda crestinii nu serveau musulmanilor carne de porc sau bauturi alcoolice111. La musulmani, prietenia avea valoare sacra, ne spune Usama-Ibn-Munkiz, prietenul nu putea fi jignit, de aceea el insusi, imprietenindu-se cu un nobil francez, prefera, in discutiile dintre ei, sa dea deseori raspunsuri ocolite decit sa-l ra-neasca cu vreun adevar suparator. Tot la fel credinta, fidelitatea ce lega pe razboinici intre ei, odata jurata, prima fata de toate celelalte raporturi intr-atit, incit facea adesea sa paleasca cea mai neagra dusmanie si nu de putine ori cruciatii au fost salvati de la moarte de catre adversarii lor de religie sau invers.

Spiritul cavaleresc a adus in Orient si principii proprii juridice. Duelul judiciar, de exemplu, un obicei occidental, avind la baza dreptul privat, a fost preluat din secolul XIII de patura conducatoare locala. Cit de mare a fost influenta reciproca sub acest aspect, se poate vedea din miniatura manuscrisului Ap'iid me oracio dco vitcmee, redind doi luptatori calare, un arab si un franc, infruntindu-se ca intr-un turnir, armura cailor si a calaretilor fiind frapant de

110 N. Iorga, op, cit., p. 263-264’ v. Si relatarea cronicarului Usama-Ibn-Munkiz, in F. Gabrieli, Chroniques arabes des croisades, p. 99-100111 Usama-Ibn-Munkiz, Cartea indrumarilor, text redat in Hrestomatia po istorii srednih vecov, p. 350-352; v. Si Chroniques arabes des croisades, p. 105-106, 109

143

asemanatoare, doar citeva artificii de imbracaminte si acoperitoarca cailor iadicind ca este vorba de un crestin si un musulman112.

Marea majoritate a populatiei france era concentrata in orase, ca urmarea starii permanente de razboi, a nevoii de aparare, pe care o gaseau intre zidurile bine fortificate, precum si dintr-o dorinta de confort si lux, ambele fiind o trasatura binecunoscuta a orasului oriental, oferind un mod de viata pe care francii si l-au insusit imediat. Nobilii cruciati, spre deosebire de seniorii europeni, locuiau in palatele din centrele urbane, confiscate de la proprietarii lor, ca urmare a unui drept de stapinire promulgat imediat dupa cucerirea lerusalimului. Atunci, spune Foucher de Chartres, ,,s-a stabilit obiceiul ca cel care intra primnl intr-o casa, indiferent daca. era bogat sau sarac, primea, lua si stapinea, casa, palatul si tot ce se gasea acolo ca un stapin, fara sa fie suparat de cineva, astfel ca multi saraci au devenit bogati si nobili113. Laicii au fost imitati de clerici, iar Jacque de Vitry nota intrigat cum ,,ei s-au ingrasat datorita mostenirii celui rastignit" si in loc sa aplice principiul: ,,paste oile tale", il practicau cu nerusinare pe cel ce zice: ,,tunde oile tale"114, incit mireni si clerici, deopotriva, imitind aristocratia orientala, traiau in desfatare, inconjurati de numeroase slugi musulmane, sclavi, aveau chiar si harem, copiii nascuti si recunoscuti de tata avind dreptul la mostenirea parinteasca. Interioarele caselor lor erau bogat impodobite, dupa moda orientala, stapinii uitasera deprinderile europene, se invesmintau in haine lungi, crete si cu cute, purtau turban si conduri, mincau mincaruri orientale, gatite de bucatarese sarazine. !ntr-un cuvint, conchidea Jaque de Vitry, ,,incheind alianta cu turcii, ei erau bucurosi de impacarea cu dusmanii lui Hristos115.

Cum multi cruciati venisera in aceste locuri fara familii, nici o lege nu i-a putut impiedica sa contracteze casatorii mixte, ba chiar sa-si ia doua sau trei sotii, sfidind legea crestina si imitind obiceiul pamintului. Mediul isi punea amprenta asupra unei mentalitati ce parea de neclintit, aceea privind familia. Papa Honorius al Ill-lea, in ajunul celei de a V-a cruciade, minios peste masura din pricina accstui obicei, blestema pe crestinii din Siria si Palestiiia care aveau mai multe femei si, spunea el, duceau o viata de desfriu imprumutata de la orientali. Spaima papei nu era fara temei: nu numai ca legaturile dintre cruciati si femeile musulmane erau frecvente, atit de frecvente incit intr-un sinod din anul 1120 se propunea o pedeapsa aspra taierea nasului pentru barbatul cruciat care ar fi indraznit sa se casatoreasca cu o necrestina; dar si clericii, indiferent

112 M. Erbstosser, The crusades, p. 116-117113 Foucher de Chartres, Historia Hierosolymitanum. Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux, vol III, p. 359114 Textul redat, in ibidem, vol I, partea I, p. 551115 Vezi si textul lui Usama-Ibn-Munkiz, in F. Gabrieli, op. cit., p 105-107, 110-111

144

de rangul ierarhic, traiau cu concubine in vazul tuturor. Insusi Heraclius, patriarhul lerusalimului, se lasase molipsit de obiceiul la moda, iar cruciatii amuzati poreclisera pe femeia instalata cu toate onorurile in casa sefului bisericii ,,Doamna patriarh"116. Practica ameninta sa se raspindeasca si in Europa printre nobilii intorsi din cruciada. Contele de Turingia, Ernest von Gleichen, cruciat in armata lui Frederic al II-lea, probabil un liber cugetator, ca si imparatul sau, desi era insurat cind a plecat in cruciada, a inai contractat o casatorie in Palestina. Intors la Erfurt, cu noua sa sotie, o turcoaica dupa cum s-a spus, menajul in trei a continuat se pare in conditii destul de armonioase, iar placa de mormint il infatiseaza pe conte intre cele doua sotii ale sale, ca o dovada ca distinsul senior nu a vrut sa se desparta de ele nici in moarte si ca, mai ales, nu i-a fost tearca de scandal, desi fapta sa era pasibila de pedeapsa excomunicarii117. Blestemele, amenintarile papii nu mai impresionau ca in trecut insa, iar celor din Orient nici nu le pasa de ele, de aceea pontiful a trebuit sa treaca cu vederca diferitele practici neconforme cu dogma crestina.

Influentele asupra colonistilor nu s-au oprit aici. Multi dintre ei s-au integrat atit de bine in lumea orientala incit au sfirsit prin a imbratisa mahomedanismul. Unul din aceste numeroase cazuri este relatat de Joinville. Pe cind francezii se aflau blocati pe cursul Nilului, la Mansurah, in una din zile pe corabia regelui a urcat un turc bogat invesmintat. El a oferit lui Ludovic cel Sfint lapte si flori, adresindu-i-se in frantuzeste, fapt ce a stirnit mirarea tuturor seniorilor aflati de fata si a regelui deo-potriva. Intrebat cine era, a raspuns ca se nascuse in Provins (Franta, ca facuse parte din armata lui Jean de Brienne, cu care venise in Egipt in cursul celei de a V-a cruciade. Dupa incheierea pacii, el ramasese pe loc. se casatorise cu o egipteanca si ajunsese un mare proprietar de pamint. Joinville, incapabil sa inteleaga preferinta francezului, l-a mai intrebat daca nu se temea de pacat si pedeapsa iadului. Raspunsul a fost categoric: decat credincios sarac, mai bine pacatos bogat, caci ,,daca ma intorc la voi spusese el, nu voi avea decit saracie şi reprosuri; in fiecare zi mi se va spune: iata renegatul! Prefer sa fiu bogat si linistit" 118. Insistentele lui Joinville au ramas fara efect. Omul se aclimatizase locului, avea familie, avea. copii. Franta, obiceiurile, credintele din casa parinteasca ramasesera o amintire din trecut, insotita, poate, citeodata de nostalgia dupa tinuturile parasite, dar realitatea era mai puternica, iar soarta o considera ireversibila.

Urmarea casatoriilor mixte contractate de ,,francl" sau a legaturilor extraconjugale a fost nasterea in Orient a unui numar mare de metisi, numiti in

116 M. Erbstosser, op. cit., p. 134117 Ibidem, p. 199118 Vie de |saint Louis par le sire Jean de Joinville. Les Chroniqueurs de l`histoire de France, p. 450

145

documente ,,poulains", cu un statut propriu, apartinind bisericii catolice si, deci, bucurindu-se de privilegiile tatalui. Ca structura psihica ei erau, insa, adevarati orientali, ceea ce il facea pe Jacque de Vitry sa-i numeasca ,,generatia stricata si pervertita, crescuta in desfatare, slabi ca femeile, obisnuiti mai mult cu baia decit cu lupta", gata oricand sa .,,se imbogateasca luand cinci piei pelerinilor, atunci cind trebuiau sa Ie vinda ceva sau sa-i gazduiasca"119.

Populatia ,,franca" in marea ei majoritate, desi locuia in orase, era mare proprietara de pamint. Dar domeniile feudale au primit aici o structura diferita fata de cele din Occident. Ele nu dispuneau de rezerv, adica de pamint destinat exploatarii directe de catre senior, nu beneficiau de o resedinta senioriala, jucand rolul de centru administrativ. Pe proprietarul ,,franc''' mi-l interesa modul in care era exploatat pamintul, tot ceea ce-l preocupa era sa-i parvina taxele de la taranii dependenti, alcatuiti din populatia ,,nefranca". De aceea in mediul rural practic nu s-a schimbat aproape nimic. A avut loc doar o substituire de proprietari, fara ca sa devina cruciatii agricultori120. Satele intemeiate de colonistii ,,franci" au fost o exceptie, putine la numar, taranii europeni fiird de fapt tot mari proprietari, deoarece un cap de familie a primit in jur de 62 ha, pe care desigur, posesorul nu le-a putut lucra. singur. Mina de lucru era Iocala, taranilor indigeni lasindu-li-se dreptul de a trai dupa vechile datini, conditia lor juridica fiind dependenta, dar fara a fi fost transformati in serbi. Li s-au impus doar obligatii de natura fiscala, in rest aveau libertatea sa se autogospodareasca pe pamintul al carui stapin era proprietarul ,,franc".

Asadar, la tara cadrul de organizare feudala dupa cucerirea ,,franca" a fost satul (casella). Comunitatile rurale, foarte mici ca numar de gospodarii, caci majoritatea populatiei traia la orase, erau conduse de un rais sau mukhta-y, el fiind cel ce raspundea in fata seniorului de plata taxelor, renta in produse sau in munca nefiind cunoscuta pe domeniile din Orient. Mukhta-rul, pe linga atributii administrative, indeplinea si o functie juridica, arbitra conflictele mai grave, pentru cazurile mai usoare, civile, taranii fiind judecati de catre tribunalele religioase ale comunitatii din care faceau parte, fie ele musulmane sau crestine. Practica mai veche, nu numai ca a fost mentinuta de ,,franci", dar a fost si extinsa, dat fiind ca pe ei nu-i interesa nici natura proceselor, nici procedura juridica folosita, ci numai perceperea amenzilor platite de vinovati, sarcina de care mukhtarul avea grija sa se achite fata de senior cu promptitudine.

Populatia ,,nefranca" din comunitatile urbane a fost si ea lasata sa se autoadministreze, caci mestesugurile, cit si comertul au ramas mai departe, si dupa formarea statelor latine, in mina populatiei indigene. Orasenii erau grupati 119 Textul redat, in Recueil des historiens des croisades. Historiens occidentaux, vol I, partea I, p. 551120 C. R. Small, op. cit., p. 57-60

146

in cartiere dupa nationalitati : sirieni, greci, armeni, arabi, evrei, acestora din urma permitindu-li-se sa se reintoarca in orasele de unde fusesera izgoniti in timpul cuceririi. Fiecare grup etnic isi avea propria biserica si, independent de apartenenta religioasa, orasenii, in totalitatea lor, formau, ca si in Europa occidentala, o populatie libera din punct de vedere juridic, astfel incit ,,francii" au acordat oraselor dreptul de a avea un organ propriu insarcinat cu supravegherea ordinei numit Curia fondae, in acelasi timp el fiind si un tribunal121.

Cele mai insemnate urmari ale cruciadelor din punct de vedere al amploarei, al duratei sau al implicatiilor lor in evolutia ulterioara a societatii au fost totusi cele privind Europa. Astfel, procesul de centralizare a statelor apusene, de intarire a monarhiei, a fost mull inlesnit, pe de o parte, ca o consecinta a mutarii teatrului de razboi in Orient, pe de alta parte, prin inlaturarea pentru un timp indelungat a nobililor si a armatelor lor din tara. Aceasta a permis extinderea ,,pacii publice" la nivel national si interstatal, a lasat ragazul autoritatii centrale sa-si faureasca o baza materiala, sa elaboreze nestingherita institutii noi de guvernare, pretextul fiind uneori, ca de piIda in domeniul fiscal sau juridic, cruciada. Puterea economica a marii nobilimi a slabit in urma expeditiilor repetate in Orient, potentialul sau numeric a scazut. Feudalii reveniti in patrie erau nevoiti sa caute protectia regalitatii, sa colaboreze cu ea, nu sa i se opuna. In Orient, ei invatasera ce avantaje pot avea intr-un stat cu o monarhie autoritara, mai ales ca aceasta nu insemna inlaturarea lor de la conducere, ci dimpotriva implicarea lor in viata politica in forme superioare. Pofta de anarhie le trecuse, ea nu mai era asociata cu notiunea de libertate a nobilului. Din secolul XII, lupta se va duce pentru detinerea unor functi in stat, la adapostul caroia nobilii sa-si impuna drepturile. Cruciadele au obligat autoritatea laica si ecleziastica la o colaborare, incit, si din acest punct de vedere, tensiunea interna a slabit, conflictele incepute, sau pe cale sa izbucneasca, fiind mult atenuate, fapt ce va lasa regelui cimp liber de actiune. In ceea ce priveste lupta dintre sacerdoriu si imperiu, ea a capatat noi accente, tinind de dorinta de supremarie universala, papa obtinind, fara indoiala, in cursul secolelor XII—XIII un ascendent asupra imparatului.

Sub aspectul evolutiei relatiilor feudale in Occident cruciadele au marcat o cotitura in viata sociala. Institutia cavaleriei s-a definitivat, dezvoltind sentimentul solidaritatii dintre cavaleri, urmare directa a pericolului si al departarii de cercul familial. Dcsi influentele dintre razboinicii de ambele religii in Orient nu au putut fi evitate, codul moral al cavalerului a evoluat intr-un sens

121 J. Prawer, op. cit., p. 465-466; E. Perroy, op. cit., p. 66-73; N. Iorga, La France de Terre Sainte, Bucuresti, 1934, p. 99

147

propriu, in conformitate cu mentalitatea europeana, inscriind forme de emancipare a individului de ambele sexe. Femeia, fie ca insotea barbatul in cruciada, dar, mai ales, cind ramanea acasa, era stapina deplina a castelului; in absenta sefului, ea a dobindit o libertate de miscare, de gindire, de actiune, tradusa prin titlul pe care doamna il purta (ducesa, contesa etc., titlu efectiv, nu onorific), prin curtea proprie, cu putere de decizie si nucleu al unui viitor mediu social si cultural. O ideologie religioasa avea sa consfinteasca codul cavaleresc, inscriind pe linga privilegiile rezervate bisericii, o solidaritate umana, din care femeia nu numai ca nu era exclusa, dar pozitia ei in societate isi gasea corespondent in cultul Fecioarei Maria, care se dezvolta in Occident, nu intimplator din secolul XII. Nici un fel de influenta orientala in codul razboinicului privind relatiile dintre sexe: femeia privita ca o impuritate, cum religia mahomedana o prescria, sclava a barbatului, nu a prins nicicand in Europa occidentala, dimpotriva cavalerul datora respect femeii, in general, si credinta uneia singure; indiferent de purtarea sa, mai mult sau mai putin libertina, se angaja sa o slujeasca ca pe propriul senior.122 Departarea, dorul de casa au sporit valoarea femeii, in care nobiilii cruciati vedeau insasi chezasia si simbolul familiei. Apartenenta la o familie cu prestigiul marit prin participarea unui membru al ei la cruciada devenea o preocupare obsedanta la nobili, transpusa in aparitia blazonului.

Heraldica, o caracteristica a evului mediu occidental, s-a nascut odata cu cruciadele. Un fapt de vitejie in confruntarea cu ,,necredinciosii" se dorea imortalizat pentru posteritate. La inceput, nobilii intorsi din razboiul in Orient obisnuiau sa aduca cu ei steagurile capturate si sa le aseze, la vedere, in castelele lor, ca indiciu al gloriei repurtate. Curind ele au fost incrustate pe mobile, iar mindrii seniori au vrut sa le figureze pe imbracaminte si armura, mai ales pe scut. Cum steagul era prea mare pentru a fi reprezentat intr-un spatiu restrins, s-a recurs la o comprimare a faptului in sine, la o redare schematica, a lui. Astfel, in locul podului aparat de cavaler, s-a trasat un arc, in locul turnului cucerit, un crenel etc., fondul ecusonului fiind culoarea steagului capturat cu ocazia respectiva. Asa a aparut blazonul, caruia i s-au adaugat apoi semne aluzive la obiceiurile, animalele sau plantele intilnite in Orient. Ideea a fost adoptata si din motive strict militare. Armatele foarte numeroase, angajate intr-o lupta in Orient, reclamau un mijloc prin care corpurile de oaste sa se distinga unele de altele, sa se recunoasca si acesta a fost insemnul conducatorului. Armura insasi avea sa sufere unele modificari: pe linga scutul cu blazon, a aparut coiful cu cimier (decorat in partea superioara cu animale) si aparatoarea de la ceafa vol-e), aceasta adaugire datorindu-se nevoii de a-i feri pe luptatori de

122 Fr. Herr, L`Univers du Moyen Age, p. 180-181, H. I. Marrou, Trubadurii, Bucuresti, 1983, p. 119-160148

dogoarea soarelui si din care se vor naste, mai tirziu, lambrechinii, cu scop pur decorativ. Mantia usoara aruncata deasupra armurii, valtrapurile ce invesmintau caii aveau acelasi rost de a impiedica metalul armurii sa se incinga de caldura, dar cavalerii nu vor renunta la ele nici cind vor reveni in Europa, le vor impodobi cu blazon, la fel si vesmintele, blazon care, o-data aparut, a devenit ereditar si el avea sa defineasca de acum inainte nobletea si vechimea unei familii.123

Cruciadele au contribuit si la dezvoltarea dreptului feudal. S-a instituit o procedura mai rapida pentru ca nobilii implicati intr-un proces si dornici de a se face cruciati sa poata participa la expeditia proiectata. S-a interzis ca feudalii sa fie citati in fata unor curti de judecata, aflate in afara diocezei lor, iar ca un privilegiu suplimentar ei au fost scutiti de unele obligatii datorate suzeranului. Tot in vederea deplasarii pe tarimuri departate, nobililor li s-a permis sa dispuna de paminturile lor intr-o masura mult mai mare decit se obisnuise pina la sfirsitul secolului XI si anume li s-a dat dreptul de instrainare a feudelor prin vinzare, zalogire sau ipotecare. Practica s-a instituit chiar de la inceputul cruciadelor si a fost legalizata din dispozitia papei Eugen al Ill-lea in anul 1145.124

Dreptul feudal a inregistrat schimbari si in ceea ce privestc marea masa a producatorilor directi, taranimea. Desi expeditiile in Orient necesitau cheltuieli suplimentare din partea feudalilor, pe care acestia au incercat sa le acopere printr-o sporire a darilor impuse taranimii dependente si deci la tara pe domeniile senioriale exploatarea a crescut, cruciadele, in ansamblu, au stimulat procesul de emancipare a taranimii, grabind sclumbarile inter-vonite din motive econoraice in exploatarea domeniului. Mai intii, pentru ca eliberarea din serbie se facea prin rascumpararea cu bani pe care nobilii erau bucurosi sa-i obtina indiferent pe ce cale, apoi taranului emancipat i se cuveneau toate obligatiile in una singura, censul, platit in bani la date fixe, cu posibilitatea de a fi recalculat in functie de fluctuatiile pietii. In sfirsit, prin emanciparea taranimii de pe domenii, seniorii au incercat si au reusit sa opreasca exodul spre Orientul Mijlociu. Din secolul XII, statutul de hospites in propria tara sau aiurea in Europa, ii ispitea mai mult pe tarani decit instrainarea intr-o lume necunoscuta, unde se convinsesera ca nu-i astepta o viata de paradis, ci, dimpotriva, erau expusi la tot felul de pericole. Emanciparea taranimii a marit posibilitatea unei exploatari mai rationale a domeniului, prin sistemul fermajului, si a dat nastere

123 O. Neubecker, La grande livre d`heraldique. L`histoire, l`art et la science du blason, Paris, 1977, p. 6124 J. Brundage, Medieval canon law and the crusades, p. 174-177; N. Iorga, La France de Terre Sainte, p. 100-101

149

unor reguli de succesiune mai riguros elaborate, ambele consecinte permitind o imbunatatire a formelor de viata la tara.125

Schimbari similare in dreptul feudal au fost provocate si de orase a caror activitate economica se intensifica in urma contactului Orient — Occident. Puterea banului a adus si aici o emancipare a orasenimii din dependenta fata de seniori. Orasele si-au rascumparat libertatea primind carte de privilegii, o jurisdictie proprie si v.n drept de autoadministrare.126 Asadar, in progresul Europei apusene, intre secolele XII—XIV, cruciadele au avut un aport deloc neglijabil, evolutia social-poiitica fiind insotita de o dezvoltare economica corespunzatoare.

In concluzie, putem considera ca marile expeditii militare de cucerire initiate de papalitate si de feudalitatea din Europa apuseana in bazinul estic al Marii Mediterane se inscriu, pe un plan mai general, in lupta mai vveche, inceputa din perioada antichitatii, pentru dominatia asupra tarilor din Asia anterioara, indeosebi a Siriei si a Mesopotamiei, precum si a statului egiptean. Aceste tari, prin bogatiile lor, prin gradul inalt de civilizatie la care ajunsesera au exercitat o puternica actiune asupra lumii vest europene. Prin teritoriile lor treceau cele mai importante drumuri ale comertului international din acele vremuri. Dupa cum se stie, inainte de cruciade s-au purtat pentru stapanirea lor lupte indelungate intre Bizant si Iran, intre Iran si statele arabe, intre Bizant si statele arabe. La finele secolului al XI-lea au luat parte la aceste lupte si statele feudale din estul Europei. Principalii protagonist ai Cruciadelor au fost papalitatea, feudalii apuseni, unele orase italiene si o parte a taranimii. Papalitatea, initiatoare si permanenta, organizatoare a cruciadelor, a urmarit restabilirea dominatiei ei in Imperiul Bizantin si in bazinul estic al Mediteranei, actiune care facea parte din politica mai larga de dobandire a suprematiei universal. Feudalitatea apuseana, prezenta si ea la toate cruciadele, a tintit fie la injghebarea unor noi formatiuni politice (mari feudali) fie la dobandirea unor proprietati funciare. Orasele maririme italiene s-au folosit de cruciade pentru a-asi intari pozitiile lor economice din Mediterana Orientala si pentru a obtine noi debusee comerciale. Taranimea, desi a constituit, dupa cum am vazut, un factor important, care a dus la declansarea primei cruciade, n-a participat decat la prima parte a acesteia, cruciada saracimii.

Privite intr-o perspective mai larga, cruciadele pot fi considerate, de asemenea, ca o prima expansiune coloniala, intreprinsa dincolo de granitele continentului European. In legatura cu aceasta, trebuie facuta precizarea ca ea

125 G. Duby, L`Economie rurale et la vie des campagnes dans l`Occident medieval, Paris, 1977, vol I, p. 134 si urm.; vol II, p. 78126 G. Fourquin, Histoire economique dans l`Occident medieval, Paris, 1969, p. 240-241

150

nu a fost niciodata asa cum s-a afirmat uneori si o colonizare agrara.Acest punct de vedere sustinut de istoriografia mai noua se intemeiaza pe faptul ca populatia rurala din satele cruciate era formata exclusiv din autohtoni, sirieni crestini sau musulmani.

Armata statelor cruciate era alcatuita din cavaleri si ostasi angajati cu plata. In fruntea armatei se gasea regele, care, in ciuda puterii sale limitate, putea sa obtina servicii directe de la vasalii vasalilor sai la fel cum facea si regele Angliei in aceasta vreme. Un alt lucru care trebuie consemnat e acela ca statele cruciate, spre deosebire de restul lumii crestine, durata serviciului militar nu era limitata in timp.

Pentru apararea eficienta a teritoriului detinut, cruciatii au ridicat un sir de cetati, mai toate situate in punctele cele mai nevralgice. Tot in vederea pastrarii teritoriilor cruciate au fost intemeiate ordinele militare calugaresti in care pietatea crestina era impletita cu indeplinirea unor atributii exclusiv razboinice. Componentii unor ordine ca cel al ospitalierilor, al templierilor sau al cavalerilor teutoni au format baza armatei crestine din statele cruciate. Bucurandu-se de deplina incredere, lor li se incredinta de obicei apararea punctelor cele mai primejdioase. Ei au daunat insa lumii crestine prin orgoliul nemasurat, prin setea foarte putin crestina de imbogatire, prin repetatele acte de insubordonare.

Cruciadele au contribuit apoi la dezvoltarea navigatiei maritime. Datorita lor, dupa cum se stie, constructiile navale, ca si alte activitati legate de transporturile pe mare au luat un deosebit avant. Tot ele au constituit de asemenea un excelent mijloc de inavutire a unor state occidentale. Din porturile Levantului, dupa debarcarea cruciatilor, comandantii de nave au incarcat in calele corabiilor lor mari cantitati de produse orientale ca mirodenii, alaun, obiecte de lux; produse pentru care le vindeau in Italia sau aiurea la preturi foarte mari. Acest trafic cu produse orientale a a dus in special oraselor maritime italiene mari cantitati de aur, cu care ele au compensat lipsa cronica a produselor agricole. Tot cruciadele au fost acelea care au determinat aparitia unui tiop de asociatie financiara cum ar fi Societatea Comanditara.127In sfarsit, datorita cruciadelor, Europa a descoperit in buna masura cultura si civilizatia Orientului dupa cum statele din Asia Mica au luat cunostiinta de cultura si civilizatia vechiului continent care incepea sa iasa din intunericul Evului Mediu timpuriu.

Bibliografie

127 Societate comerciala in care membrii numiti comanditari, cu toate ca depus fonduri banesti, nu participa nici la conducere, nici la gestiune.

151

Al. Cioranescu, Documente privitoare la istoria romanilor culese din arhivele din Simancas, Bucuresti, 1940

Viata si ispravile sultanului Az-Zahir-Baibars, trad. De N. Iliescu, Bucuresti, 1987

J. Brundage, Medieval Canon Law and the Crusader, Londar, 1969

N. Ciachir, Soliman Magnificul, Bucuresti, 1972

Al. Cioranescu, Petru Rares si politica orientala a lui Carol Quintul, Bucuresti, 1936

L. Boia, La fin du monde, une histoire sans fin, Paris, 1989

A. Luchaire, Inocent III. La question d`Orient, Paris, 1911

I. Gramada, Cruciadele, Bucuresti, 1961

N. Iorga, Breve histoire des croisades, Paris, 1924

S. Columbeanu, Cruciadele, Bucuresti, 1971

Florentina Cazan, Cruciadele, Bucuresti, 1990

152

Curicullum Vitae

M-am nascut la 14 octombrie 1982, ca fiu al lui Neculai si al Ecaterinei, in orasul Busteni, judetul Prahova. Clasele elementare I-XII le-am terminat in orasul Azuga. In toamna anului 2002, in urma examenului de admitere am devenit student al Facultatii de Teologie Ortodoxa Sf. Mc. Filofteia din Pitesti. Pentru titlul de licentiat in Teologie ma prezint cu teza de licenta intitulata Cruciadele.

Iovu Ciprian

Pitesti 2007

153

Declaratie

Subsemnatul, Iovu Ciprian, absolvent al Facultatii de Teologie Otodoxa Sectia T.A.S, declar pe propria raspundere ca nu am folosit la redactarea lucrarii de licenta alte materiale decat cele indicate la bibliografie si in subsolul paginilor.

Iovu Ciprian

Pitesti 2007

154