48 ion iancu vale - climate.literare.roclimate.literare.ro/arhiva/48.pdf · 2 nr. 48 noiembrie 2011...

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Director fondator:Ion Iancu Vale48

Anul 5noiembrie

2011Revistă literară şi de cultură românească

Fondată: mai 2007

2 nr. 48 � noiembrie 2011

Ion Iancu Vale Text despre speranţă 3Ion Iancu Vale Gânduri, Amintiri, Speranţe 3Al George Mihail Sadoveanu - biografie 4Mircea Horia Simionescu Dicţionar onomastic 5Adrian Marino Altă Românie 6Augustin Deac Codex Rohonczy 7Gheorghe Constantin Nistoroiu Crucea şi Învierea în poezia Golgotei româneşti 8Gabriela Petcu Mesagerul stelelor 9Aurora Peţan Limba română, patria mea 10Georgeta Resteman Promovarea nonvalorii, brand naţional 12Mihai Antonescu Desprinderea de singurătate 13Victor Sterom Fulguraţii 14Ioan Vişan Cuşca elastică 14Calea Sorin Poeme 15Delia Stăniloiu Contrast (poem) 15Octavian Lupu Esenţa armoniei se află în repausul sufletului omenesc 16Puiu Răducanu Îngerul albastru 17Gabriela Genţiana Groza Epigrame 17Dorel Schor Memoria acuarelei 18Menuţ Maximinian Poezia îmbrăcată în pardesiu 19Mircea Cărtărescu Sentimentul românesc al isteriei 20Liviu Jianu „Ce mai faci?“ (poem) 21Adrian Niculescu Rosa del Conte 22Maria Niculescu Laicele, de Rada Petre 24Gheorghe Palel A promite (poem) 25Nicolae Nicoară Horia Cărţile mele... (poem) 25Vavila Popovici Lăcomia fără de sfială 26Mariana Brăescu Silvestri A fost un proiect, a rămas doar un vis 28Theodor Răpan Evanghelia cerului 29Mihai Bendeac ...asta e realitatea 30Melania Cuc Poeme 31Melania Cuc Vraj(b)a clipei 32Dimitrie Grama Despre „Vânătoarea de trofee“ 33Ioan Barb La numărul 99 nu mai locuiesc oameni 34Emil Perşa În portul pescarilor 36Mihai Cezar Popescu Proză scurtă 37Ion Iancu Vale Şi a fost... „Moştenirea Văcăreştilor“ 38Lucian Constantin „Văcăreştii la amiază“ 39

Semnează în acest număr...

Adresa redacţiei principale:Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B,ap. 23, Târgovişte, România

Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122

E-mail: [email protected]

Tehnoredactare: Florin-Lucian Dragoş � 0730 863 602 � [email protected] � Culegere text: Reta Sofronie � Corectură: Manuela-Elena Dragoş

Revistă editată de Societatea cultural istorică „ARM“ Târgovişte � ISSN 1843-035X

Redactor-şef (fondator): Mircea Cotârţă, Redactor principal (fondator): Sbastian DrăganColegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Florea Turiac, Nicu Tănase, Lucian Constantin

Apare sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa prin Centrul Judeţean deCultură Dâmboviţa şi cu concursul Fundaţiei „Renaşterea Pietroşiţei - Ruralia“

Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Iaşi,Suceava, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti, Vrancea);Alte ţări: Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia,Republica Moldova, Serbia, S.U.A., Ucraina. - Fotoreporter: Tiberiu Rusescu.Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Ion IancuVale

Speranţa este un cu-vânt care se trage dintr-o rădăcină latinească, şicare sună aproape iden-tic în toate limbile deaceastă sorginte. Maimult, prin extensie, eleste folosit şi în limbi dealtă origine, devenind cutimpul o expresie emble-matică, mondială. Acestcuvânt reprezintă senti-mentul de încredere înrezolvarea favorabilă aunei acţiuni, a unei idei.Înseamnă nădejdea înatingerea şi soluţionareaunei dorinţe, a unui scoppropus, a unui plan con-ceput... Este aşteptareaîn rezolvarea a ceva be-nefic, de bun augur, fru-mos, minunat... Speran -ţa izvorăşte din tot ce areomul mai curat, maiînălţător, din tot ce are

mai profund în forurilesale interioare. Poate cădupă iubire, ea este ceamai pozitivă stareumană.

Deseori destinul (kar -ma, soarta sau cum i s-omai zice) este extrem denefavorabilă individului.Căci sunt oameni pentrucare neşansa, necazul,suferinţa sunt stări, dinpăcate, de bază, ale exis-tenţei lui. Şi acest lucrudin cauză, probabil, căomul fiind în generalrău, este sortit să sufere.Existenţa lui pământea năse reduce doar la o deru-lare de trăiri dureroase,drept pedeapsă pentrugreşelile comise în altevieţi, în alte existenţe...

Omul trebuie săexiste, să perpetueze.Viaţa trebuie să curgă.

Aşa a fost să fie. Înaceastă cauză, Dumne-zeu i-a dat ca dar deseamă, Speranţa. Întot-deauna când eşti bolnav,speri să se găsească leacpentru înlăturarea bolii,oricât ar fi ea de gravă;când eşti sărac, aştepţicu încredere ca noroculsă-ţi surâdă şi să scapi denevoi; când ai un duş-man foarte puternic, nudisperi, ci, dimpotrivăsperi să-l învingi în celedin urmă...

Dacă în antichitateromanii se închinau zei-ţei Spess, ale cărei tem-ple se găseau la tot pasulîn Roma, acum oameniiîşi îndreaptă gândurilecătre unicul şi adevăratulDumnezeu, în bisericileşi templele Lui, căci, dela El şi către El se în-

dreaptă speranţa tutu-ror. Dacă a greşi esteomenesc, a spera estedivin. Căci, Dumnezeuînsăşi, în nemăsurata saputere, înţelegere şi iu-bire, speră în voinţa şipotenţa omului de aajunge, până la urmă, sădiscearnă şi să-şi creezeo existenţă, din care răulsă fie îndepărtat, iar bi-nele iniţial să reprezintechintesenţa existenţeisale terestre.

3nr. 48 � noiembrie 2011

EDITORIAL�� Text despre Speranţă

Ce reprezintă oare ofotografie, un obiect oa-recare, o scrisoare acuiva drag care nu maieste? De obicei o simplăamintire. Alteori însă, oîntoarcere dureroasă întimp, în spaţiu, în uni-versul îngreunat deumbre, al trecutului şi alveşnicilor gânduri. Şiscrisoarea frumoasă,tandră şi nostalgică: „Săadmiri mirifica împreu-nare de culori a unuiapus de soare, aşezatcomod în fotoliul tras în

faţa ferestrei... închise(afară e frig, e dejatoamnă, înăuntru e cald)în timp ce cada ab-soarbe, parcă nesăţioasă,şuvoiul de apă fierbintedin robinet; să nu ştii cecarte să citeşti, sub beculde 100W, în timp ce-ţisavurezi porţia deochiuri cu mămăliguţă...apoi, drămuitele picăturide coniac (sărbătoreascărisipă la întâlnirea cu unprieten vechi, aducând oveste nouă) turnate întrei pahare - şi pentru celmai bun, cel mai a proa -pe... aflat acum departe -să-ţi încălzeşti picioareleîn gura cuptorului, cucartea închisă pe ge-nunchi, visând versuride dragoste (pentru carenu te mai osteneşti săcauţi hârtie şi creion căci

- ştii deja - e zadarnic: sespulberă în neant, îna -inte de a se materializa,în scris)... Şi totuşi, toateacestea să nu te bucurela valoarea lor, căci Apu-sul are o umbră insesiza-bilă unui pictor, căcilumina becului este du-reros de clară, iar conia-cul îţi sugerează un gustamărui, până şi binefă-cătoarea căldură (dupănoaptea de frig, nedor-mită în tren) îţi îm-proaşcă sufletul cu alicede gheaţă, PENTRU CĂte subjugă permanent -adversară invincibilă asimţirii de bine, ca o re-muşcare conştientă fap-tului că în acelaşi timp,sihăstrit departe, CelMai Aproape, Cel MaiBun, Domnul ÎmpărăţieiSufletului Tău (Împăra-

tul Roşu al visurilor me -le) în lumina unei lămpifără sticlă, fumegând cacel dintâi opaiţ, bându-şifiertura de ierburi, gă-tindu-şi ciupercile la focde vreascuri, născătorde umbre, având ca de-sert doar fructele păduriişi oaspeţi, doar şoapteneclare si vântul jucân -du-se cu frunzele căzute,noaptea (sosind mereuprea devreme) şi gându-rile... gândurile... geologşi poet solitar şi trist./Ella, Miercuri 4 octom-brie 1989”.

Da, gândurile. Şi oneputinţă înfiorătoare înfaţa destinului, a karmeipersonale şi credinţa re-vederii într-o altă lume,poate mai bună, maipuţin crudă... şi, totuşi,speranţa... IIV

Gânduri,Amintiri,Speranţe

b iog ra

f i e


Al. George

Mihail Sadoveanu (n.5 noiembrie 1880, Paş-cani - d. 19 octombrie1961, Bucureşti) a fostun scriitor, povestitor,nuvelist, romancier, aca-demician şi om politicromân. Este consideratunul dintre cei mai im-portanţi prozatori ro-mâni din prima jumătatea secolului XX. Opera sase poate grupa în cîtevafaze care corespund unordirecţii sau curente lite-rare dominante într-oanumită epocă: o primăetapă sămănătoristă, ceade început, a primelorîncercări, nuvele şi po-vestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioadainterbelică (reflectată înromane precum Creangade aur sau Divanul per-sian, precum şi o ultimăfază care corespunderealismului socialist, înacord cu perioada socia-list-comunistă la careSadoveanu va aderaideologic.

Părinţii lui Mihail Sa-doveanu au fost avocatulAlexandru Sadoveanudin Oltenia şi Profira Ur-sache, fată de răzeşi. Ur-mează gimnaziul "AlecuAlecsandru Donici" laFălticeni. În timp ce stu-dia la gimnaziu, în 1897,

intenţionează să alcătu-iască, împreună cu uncoleg, o monografie asu-pra lui Ştefan cel Mare,renunţînd, însă, din lipsăde izvoare istorice. Ur-mează apoi cursurile Li-ceului Naţional din Iaşi,iar la Bucureşti studiazădreptul. Debutează în re-vista bucureşteanăDracu în 1897. În 1898începe să colaboreze lafoaia Viaţa nouă alăturide Gala Galaction, N.D.Cocea, Tudor Argheziş.a., semnînd cu numelesău, dar şi cu pseudoni-mul M.S. Cobuz.

Se stabileşte la Bucu-reşti, în 1904, se căsăto-reşte, şi va aveaunsprezece copii. În ace-laşi an are loc debutuleditorial cu patru vo-lume deodată - Povestiri,Dureri înăbuşite, Crîşmalui Moş Precu, Şoimii -în care Sadoveanu mani-festă predilecţie deose-bită pentru istorie.Nicolae Iorga va numianul 1904 ”anul Sado-veanu”.

În 1910 este numit înfuncţia de director alTeatrului Naţional dinIaşi. În acest an publicăvolumele Povestiri deseară (la Editura Mi-nerva), Genoveva deBrabant, broşura Cumputem scăpa de nevoi şicum putem dobîndi pă-mînt ş.a. Colaborează larevista Sămănătorul, darse va simţi mai apropiatspiritual de revista careapărea la Iaşi, Viaţa Ro-mânească.

În anul 1919 editează,împreună cu Tudor Ar-

ghezi, la Iaşi, revista În-semnări literare. În de-cembrie, revista îşianunţă încetarea apari-ţiei: Viaţa românească îşiporneşte iar munca pen-tru cultură şi folos. Noi,cei de la Însemnări lite-rare, reintrăm în curen-tul ei cu modestelenoastre mijloace. În edi-tura revistei ieşene pu-blică volumul denuveleUmbre şi broşuraÎn amintirea lui Creangă,iar la Editura Luceafărul,volumulPriveghiuri. De-vine membru al Acade-miei Române în 1921.

În anul 1926 repre-zintă Societatea Scriito-rilor Români, împreunăcu Liviu Rebreanu, laCongresul de la Berlin.

În 1928 publică po-vestirea Hanul Ancuţei,aparţinînd perioadei dematuritate a scriitorului,fiind un volum de 9 po-vestiri, o îmbinaţieideală a genului epic şiliric.

În anul 1936 MihailSadoveanu, George To-pîrceanu, Mihai Co-dreanu şi Grigore T.Popa scot, începînd culuna ianuarie, revista lu-nară Însemnări ieşene.La moartea lui GarabetIbrăileanu, Mihail Sado-veanu va evoca cu cu-vinte elogioasepersonalitatea criticuluide la revista Viaţa româ-nească.

După anul 1947, scri-sul său virează spre ideo-logia noului regimcomunist, publicîndopere afiliate curentuluisovietic al realismului

socialist, celebre fiindromanul Mitrea Cocorsau cartea de reportajedin URSS Lumina vinede la Răsărit. Ca recom-pensă pentru aceastăorientare, devine preşe-dinte al Prezidiului MariiAdunări Naţionale, func-ţia politică maximă ocu-pată de un scriitorromân în timpul regimu-lui comunist şi se bucurăde toate privilegiile cedecurgeau din aceasta.

În anul 1948 publicăromanul Păuna Mică, iarun an mai tîrziu în 1949,Mihail Sadoveanu esteales preşedinte al Uni-unii scriitorilor. Cîţivaani mai tîrziu, în 1952publică romanul istoricNicoară Potcoavă, capo-doperă a genului. În1954 publică volumulAventură în lunca Dună-rii.

În anul 1955, scriito-rului i se conferă titlul deErou al Muncii Socia-liste. Mihail Sadoveanu aprimit Premiul Leninpentru Pace în 1961.

Mihail Sadoveanu sestinge din viaţă la datade 19 octombrie 1961,fiind înmormântat ală-turi de Eminescu şi Ca-ragiale.

“Sadoveanu cultivăvalorile inteligenţei,drept nu ale unei inteli-gente dialectice, ci aleuneia ”aşezate” […]. Per-sonajul lui cel mai carac-teristic e dominat deînţelepciunea adîncă şipuţin sceptică a omuluicare confruntă orice si-tuaţie de viaţă cu oenormă experienţă per-sonală, istorică, ances-trală.”

Articol îngrijit deVlada Afteni

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

5nr. 46 � septembrie 2011

Mircea HoriaSimionescu

BERTHA înrudităcu Teodora, voinică, ru-menă, cu mult sânge şigălăgioasă. Când ebrună, face copii mulţi,ingineri.

BERTHELD „-Soţialui Bertheld, Synove,avea plăcerea de-a facedragoste cu fereastradeschisă spre pădure.

- Şi ce vezi rău înasta?

- Locuiau dincolo deCercul Polar. Plăcerea eia fost fatală bietuluiom!" (Dimitrie Suru-ceanu: Nordice)

BERTHOLD (Vezimai înainte BER-THELD) „Cel de-al doi-lea soţ al Synovei, cu oinimă mai caldă, a dece-dat din aceeaşi pricină."(Dimitrie Suruceanu:Nordice)

BETTE Portretul eidesăvârşit se află în Bal-zac, Cousine Bette. (Aicieste locul să arăt că Bettedin colecţia mea este,contrar tipului crispat şiînrăit al fetei bătrâne, deo puritate îngereas¬că, omignonă de comedie ot-tocentescă plutind prin-tre bos¬chete parfumateşi mirându-se de felul in-genios în care căţeii facdragoste.)

BIBI Femeiuşcă-

bici. Proastă. Din con-centrarea prostiei, prinfierberea vieţii de toatezilele, rezultă venin.

BIRSEN Femeiemasivă, regină antică le-neşă sau bunicăeme¬rită în casa avoca-tului Fildersohn. Con-tesă rusă, a fugit întim¬pul revoluţiei înnordul Ardealului şi s-acăsătorit cu un mare ne-gustor de grâne. Celorcinci copii le-a dat o edu-caţie solidă, practică, în-văţând alături de eiingineria, chimia indus-trială, su- praveghindu-le cu inegalabildevotament creşterea,împlinirea.

Copiii s-au căpătuit,au avut la rândul lorcopii. într-o casă în careoamenii se ştiu nepoţi,veri, cumnaţi, Birsencontinuă să conducă cuaceeaşi energie ca acumdouăzeci şi cinci de ani.

Am cunoscut-o. Amînţeles încăpăţânareadevotamentului acesteifemei dintr-o singurăvorbă şi dintr-o simplă şicumplită clipire a ochi-lor:

- Eric! (Adică exact:Eeeerichhhk!)

Strigase pe unul din-tre băieţi, om cu argint latâmple, un băr¬batagreabil şi auster, careuitase să-i aducă uneltelede fumat favorite. Voceaei conţinea atâta metal şiatâta electricitate, cădescărcarea asta ar fi în-spăimântat pe oricine. Şidovadă că ex¬prima omare energie era faptulcă Eric, ca pe o sfoară

nevă¬zută, apăru lune-când în salon, înconjurăcu zeci de amabilităţi fi-inţa aprigă şi nemişcatăa bătrânei, îi servi cutiacu tutun şi chibriturile,apoi rămase lângă ea capentru a-şi consumaulti¬mele clipe din viaţadăruită altuia, reţinutădoar printr-un abuz.

BISISICA Ca săanunţi prin prima silabădubletul ce urmează ca obâlbâială, şi să numeşticu această construcţieo... oaie, trebuie să te finăscut cu un simţ al rafi-namentului de-a dreptululuitor.

Marin Preda puteascrie numele 2 SI K, darar fi scăzut invenţia la osimplă formulă cripto-grafică.

Ţăranul genial e scurtla vorbă, dar nu telegra-fist.

BLACKY Inventa-torul blacheurilor.

BLANCHE în în-chipuirea multora, Blan-che e... galbenă. Cele maimulte exemplare suntbrunete, păroase, mig-none, fumă¬toare, cuapucături vinovate şi cuaparenţe violent acuza-toare.

BLIMA înainte de apleca definitiv din ţară,Bliina, neînţele- gându-se asupra preţului devânz'are a mobilei, ia to-porul şi sparge pe rând,în faţa cumpărătorului,sufrageria ei Louis XV şidormitorul.

BOB 1944. Aviatoramerican, Bob poartă că-maşă de mătase, ochelari

cu sticle albastre, sângerece, împăcare cu soartade militar în misiune.Mâna sigură pe manşă.în dreapta şi în stânga,pe fondul unor nori fa-buloşi, se zăresc celelaltefortă¬reţe zburătoare.Dedesubt: o pânză albă-struie în care şerpuiescpanglicile drumurilor,aşezări albe sclipind însoare, vaste întin¬deride verdeaţă. Cum spaţiuln-are nici un sens pentruel, Bob controlează atentaltimetrul, presiunea,calculează distanţa pânăla locul la care va primicomanda să lase bom-bele.

Se simte sigur, caoriunde, în această lumerăsăriteană, înainteazăprin indiferenţa celor400 km pe oră, gân-dindu-se obscen la ul-tima întâlnire cuGinger...

Dedesubt, la 5000 demetri, într-un şanţ încare nu s-au uscat stra-turile cleioase de humăşi în care o râmă îşi cautălunecuşul ideal, îmi stă-pânesc risipa emoţiei şiprivesc cerul brăzdat devalurile bombardiereloramericane.

De unde puteam săştiu atunci că, deasupra,unul dintre cei două miide Hemingway care facrăzboiul şi care au deco-lat la Foggia pentru Bal-cani, pentru incendiileCâmpinei, se numeşteBob şi că va intra cândvaîn cartea mea de nume?

Va urma

Dicţionar onomastic (20)


Adrian Marino

Iubesc cultura ro-mână din care, de binede rău, fac parte. Dar omare afecţiune pentruun astfel de popor nuam. Admit că el poate fimodelat şi în sens bun.Deocamdată, trebuie to-tuşi să admit riscul cătoate aceste aspiraţii potsa rămână utopice.

Relaţia cultură-civili-zaţie mi se pare, în celedin urmă, cu adevăratfundamentală. Sufărmult mai puţin că apar-ţin unei culturi mici, mi-nore, fără prestigiu, câtdin cauza că trăiesc într-o ţară subdezvoltată. Lanivelul „lumii a treia",sărace, într-o semicivili-zaţie, cu un nivel de viaţăextrem de scăzut, cu oserie întreagă de mizerii,ce decurg dintr-o sub-dezvoltare materială,morală şi culturală evi-dentă. Prea puţin îmipasă, în ordinea urgen-ţei, de „spiritualitate" şide problema (etern ire-zolvabilă de altfel) a „fi-inţei". Doresc în primulrând o Românie mo-dernă, bogată, cu oraşe,frumoase, cu servicii pu-blice impecabile. Idealplat sau nu, îl prefer de omie de ori oricărui naţio-

nalism etnicist, oricăreimetafizici nebuloase,oricăror ontologii, esote-risme şi misticisme de-gradate. Ştiu bine cumau apărut toate aceste fe-nomene. Dar explicaţialor, oricât de obiectivă arfi, categoric nu mă con-solează.

în sfârşit, ultimul as-pect, ca să nu spun ul-tima „himeră": o altăRomânie este imposi-bilă, utopică, fără o altăorientare externă. Maiales după cinci deceniide totalitarism şi domi-naţie a sferei sovietico-ruse de influenţă. Oorientare decis şi irevo-cabil prooccidentală. Petoate planurile. Idealideologic şi, în acelaşitimp, program de poli-tică externă. Şi, mai ales,un mod specific de asu-mare a opţiunii şi inte-grării occidentale - încazul nostru specific -eu-ropene. De integrare şiasimilare a valorilor civi-lizaţiei şi culturii euro-pene, căci aceasta esteordinea mea de prefe-rinţă. Cultura nu sepoate dezvolta fără ungrad înalt de civilizaţie.în ce mod, deci, „a fi eu-ropean" ? Răspunsuleste unul singur: a firomân şi european înacelaşi timp. într-o for-mulă proprie de sinteză.A ne revendica de la odublă tradiţie, de la odublă serie de valori şi ane afirma o dublă identi-tate: română şi totodatăeuropeană. Fără nici oinhibiţie sau falsă pu-doare ori mândrie naţio-nalistă.

A fugi în Europa afost şi continuă să fie oacţiune relativ simplă. Aaduce Europa acasă, a otransforma într-o reali-tate locală constituie ooperaţie mult mai com-plicată, mai dificilă şimai constructivă. Cu altecuvinte, a realiza într-unmediu şi cu material ro-mânesc, o civilizaţie denivel european. A realizavalori europene într-uncontext încă subdezvol-tat, refractar, adeseaostil. Sau, pur şi simplu,indiferent la o astfel de„europenizare". Altfelspus, modernizare pro-fundă, radicală şi siste-matică. Pe toateplanurile, într-un regimdo marc tenacitate şicontinuitate. Nu este,repet, deloc Himplu. înce mă priveşte, exprim oaspiraţie profundă, asu-pra căreia revin mereu.A devenit aproape o ob-sesie, o cvasiidee fixă. Nerevendicăm, de altfel, dela „Europa luminată"încă din perioada „lumi-nilor". Am şi scris câteceva pe această temă şinu chiar de ieri („«Lumi-nile» româneşti şi desco-perirea Europei", 1979,text reprodus în PentruEuropa pp. 157-l90). Iarou mă înscriu şi mă re-vendic, deschis şi ener-gic, de la această tradiţie.Nu mai puţin „româ-nească", nu mai puţin„istorică". Orice ar spuneunii şi alţii...

Modificarea stării despirit devine imperioasă,mai mult: strictimpe¬rativă. Ea constă,în esenţă, în eliberarea

de orice complexe. Şi deinferiori¬tate şi de supe-rioritate. Nici „sperie-tură" de Occident, darnici imitaţie goală, meca-nică, superficială. A con-strui solid, durabil,organizat, competitiv şiproductiv ar trebui să fiecuvântul permanent deordine. Eu, care am lu-crat totdeauna în aceststil, nu m-am simţit ni-ciodată „la porţile Orien-tului". N-am luat nimic âla Ugere. Cea mai umili-toare observaţie a unuistrăin -o franţuzoaică înspeţă, de altfel deloc os-tilă - a fost: „Româniaparcă nu are istorie".Ştiu ce voia să spună: eanu întâlnea cetăţi, pa-late, catedrale vechi,cum era obişnuită în Oc-cident. Aş dori deci săconstruim, în limitele şila nivelul epocii noastre,o astfel de istorie. Me-morabilă şi monumen-tală.

Ce putem arăta? Car-tiere banale de blocuride serie şi fabrici cenuşii,fără nici o personalitate? Şi cine, în Occident, teinvită să admiri unechi¬valent sau altul al„Casei poporului"? Darpentru a depăşi acest ob-stacol este nevoie de unmare elan constructiv. Şimai ales, cât mai perso-nalizat şi original posibil.Fără nici o blazare, fărănici un scepticism. Sin-cronismul, imitaţia, in-fluenţele externe, ştiubine, sunt o mare şi ine-vitabilă realitate. Darnimic nu ne împiedică,teoretic cel puţin, să ofe-rim şi propria noastrăinterpretare.

Va urma

Altă Românie (14)


Augustin Deac

Portativul muzical,compus atunci doar dindouă linii paralele, apre-ciat de specialiştii în ma-terie ca fiind printreprimele de acest fel dinEuropa, semnifică şi fap-tul că românii mai aveauversuri scrise pe care po-porul le cunoştea, le de-clama şi le cânta,întocmai ca strămoşii lorautohtoni, vestiţii geto-daci. De remarcat că me-lodia transcrisă de peportativul muzical deprof. univ. Gh. Ciobanu afost interpretată înaintede decembrie 1989 decătre un ansamblu coralşi instrumental din Capi-tală, stârnind emoţii pro-fund patriotice.

Partea VI-aAceastă cronică ro-

mănească, care se află înArhiva Academiei de Şti-inţe a Ungariei sub de-numirea de CodexRohonzy, reprezentândun manuscris vechi păs-trat la cota cu indicaţia A1 173/II care, la insisten-ţele autorului acestorrânduri, aflat de maimulte ori la cercetare şti-inţifică în arhivele şi bi-bliotecile din Budapesta,a fost procurat şi adus înţară.

În întregimea lui, subformă de microfilmcolor, însumând 448 depagini, prin bunăvoinţaşi înţelegerea unor înalţiconducători ai statuluiungar. Înregistrat în Ar-hiva fostului Institut deStudii istorice şi socialpolitice, acest Codex afost dat spre cercetare şidescifrare unicei specia-liste din ţară, d-na Vio-rica Mihai-Enăciuc,colaboratoare sezonierăa Institutului. După ostudiere deosebit deatentă, d-sa a publicat înrevista Institutului deStudii istorice şi socialpolitice, - “Anale de Isto-rie”, numărul 6/1983 unvaloros material intitulat“Cercetări preliminareasupra Codexului Ro-honczy” şi în care se su-bliniază semnificaţia şivaloarea inestimabilă aacestui Codex, de fapt oadevărată Cronică româ-nească din secolele XII-XIII. Iată uneleconsideraţii ale cercetă-toarei Viorica Mihai-Enăciuc: “În urma unuistudiu detaliat asuprastructurii scrierii folositeîn redactarea textului şia felului cum sunt reali-zate miniaturile interca-late, suntem în măsură acomunica următoarelerezultate preliminare:

Codexul Rohonczyare 448 de pagini. Pe fie-care pagină se află scrise

circa 9-14 rânduri. Întext sunt intercalate 86miniaturi executate cupana, care prezintă dife-rite scene laice şi reli-gioase. Ductul scrieriieste de la dreapta lastânga şi textul se citeştede jos în sus, primulrând fiind deci ultimuldin fiecare pagină. Unelesemne au analogii înscrierile silabice folositede populaţiile indo-euro-pene înca din epocabronzului.

Alte semne au analo-gii în scrierile foneticeale aceloraşi popu1aţiidatând din secolele VIIî.e.n. - IX e.n. Aceste ob-servaţii, coroborate, de-monstrează că textulCodexului avut în discu-ţie a fost redactat de ro-mâni într-o scriereproprie, ale cărei rădă-cini, în dezvoltarea sa, sepot urmări pînă în epocabronzului şi care se maipot încă identifica în se-colul al XIV-lea e.n...

Se pune întrebarea:Când a fost redactatCodex Rohonczy?…

Pe parcursul secolelorXI-XII, semnele icono-grafice, care se referă laGeneza, sunt explicatecu ajutorul unor repre-zentări cosmogonice le-gate de relaţii întrepamânt, soare, stele. ÎnCodexul Rohonczy esteredată o reprezentarecosmogonică şi se preci-

zează o eclipsă totală desoare. Textele bizantineconsemnează faptul că oeclipsă totală de soare s-a observat în timp ce îm-păratul Alexie Comnenulse afla la Dunăre, într-oexpediţie împotriva pe-cenegilor, în anul 1090.

Miniaturile laice dinCodex consemnează fap-tul că întâmplările laicese desfăşoară într-un te-ritoriu marcat de munţi,câmpie şi apă şi pun înevidenţă elemente de ar-hitectură specifice pen-tru teritoriul României.Centrele monahale de lapoalele munţilor, imor-talizate în codex, se potidentifica în biserica ru-pestră de la Corbi-Argeşşi în complexul mănăsti-resc din Munţii Buzău-lui. Faptul că în cadrulvieţii religioase, botezuleste consemnat numaipentru copiii nou născuţişi nu pentru adulţi con-clude că Codexul apar-ţine unei populaţiisedentare creştine, şi nuîn curs dc creştinare.

În iconografie apar,deseori, şi elemente alereligiei vechi, care nu ţinde religia creştină, daraceastă coroborare întrecreştinism şi elementemai vechi se remarcă şiîn iconografia reaăzatăîn cadrul bisericilor ru-pestre din Capadocia,datate în secolele XI-XII.

Va urma

O cronică românească însumând 448 depagini, din secolele XII-XIII, scrisă în limba românăarhaică cu alfabet geto-dacic.

Codex Rohonczy (8)


GheorgheConstantin

Nistoroiu

Duh drept, Duh sfânt,Atotstăpânitor, dom-neşte peste mine,/ întruaceste Înalte şi Sfinte şiTăcute zile, în care cor-coduşii măceşii, porum-barii,/ şi-au pus pefrunte albul, parfumul, şidulceaţa,/ împodobindmormântul-comun încare viaţa/ s-a îngropatde vie ca Viaţa lui Iisus/Străjerii făcând pază înnoapte minunată/ au aş-teptat ca ucenicii fu-rându-L/ să mintă căIisus a înviat…/ Şi neşti-ind că moartea nu biruieViaţa/ s-au prăbuşit cu-armura-romană la pă-mânt,/ cândÎnvierea-Vieţii dăduseMoartea…morţi lor!/Mărire lui Iisus şi Învie-rii Lui!.../

În Dimineaţa-Înaltăşi Caldă a Primăverii/nici piatra, nici peceea,nici paznicii,/ nici Moar-tea n-au biruit Viaţa!/Mărturiseau tăcute mi-resmele luminii/ împo-dobind mormântul… şiîngerul de pază!.../ De-aceea corcoduşii, măce-şii, porumbarii…,/ şi-aupus pe frunte albul, par-fumul şi dulceaţa…/ Ves-

tind că-n moartea noas-tră este ascunsă Viaţa!/Şi florile… Nu Mint!(Paşti, Jilava-1950, Prie-tenilor mei care au muritdar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosulbăcăoan s-a născut într-o familie de luptători, ză-vorându-şi inima înspada Adevărului. Cu be-teala răbdării şi-a stropitcrezul în închinare Ne-amului. În foşnetul cum-pătării şi-a cuibăritînţelepciunea. În cei 15ani de cumplită suferinţăşi-a pitrocit dragosteaîntru Domnul din care aţâşnit jertfa sa măreaţăpentru Neam.

Plâng clopote în inimideparte-n amintiri,/ cufunii grele trase, păstrateîn iubiri;/ uşor, pe ne-simţite, ăn suflet năvă-lesc,/ trezind uitate taineşi gândul mi-l sfinţesc./Sub fulgerele vremii şicrâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şiinima-mi greu geme./Sunt ţintirimul tragic,,cu morţi ce n-au murit,/ce-n cazne lungi şi grelecu ei am zăbovit./ subapăsarea morţii ce stă săne sugrume,/ în gropniţecommune ascunşi de cerşi lume,/ răsună-n piep-turi stinse cantările deieri,/ din stihurile sfinte,a Sfintei Învieri!/ Nădej-dea neînvinsă supunegândul trist,/ ne-mbăr-bătăm la crucea dureri-lor lui Christ!/Te-mbrăţişezi cu morţii

şi ierţi toţi temnicerii…/Şi-n suflete se-aşează lu-mina Învierii. (DePaşte).

Alaiul împlinirilorsale a căzut pradă con-spiraţiei răului, a celorschimonosiţi de ură. Dinlacrimi de durere şi-apoleit raze de soare. Dinfrângerea mâinii tortu-rate şi-a pus peste po-noarea sufletuluimângâierea pentru ceidin jur. Acasă şi-a lăsatmireasa tinereţii, prigo-nită de legefii minciunii,dar inima sa primenităde ninsoare a primit hri-sovul binecuvântării. Sti-hul credinţei i-a topit înpsalmi biruinţei, Litur-ghia Învierii.

Mi-i tristă aceastănoapte, cu zornăit defiare,/ m-apasă ca o pia-tră trecutul izgonit;/ vinamintiri din vreme şicalde ca un soare,/ vinsă-mi aducă linişti dinTemplu zăvorât./ În„cuşca”unei dube ceduce viaţa mea,/ Sme-ritu-mi trup se-nclinăca-n albe primăveri…/puterile-mi sleite de aş-teptarea grea/ mi-adun,să mă-nsoţească înnoaptea de-nvieri./Strâmtoarea-năbuşitămă ţine pironit,/ staunemişcat în rugă, triste-ţile-mi supun,/ desprinsca dintr-un cleşte în dru-mul meu cernit,/ plutescparcă aievea cu cânteculstrăbun./ Mă leagă -oboseala, îmi dă mereu

târcol,/ lăuntric o lu-mină îmi curge ca unşopot,/ aleargă trenu-nnoapte cu şuiere în gol,/fărămiţând în aer făşiisubţiri de clopot./ Cândtemnicerul mişcă vizeta,mohorât,/ o undă stră-vezie cătuşele-miaprind,/ învăluit înumbră, în „cuşcă” sur-ghiunit,/ eu chem. Înpreajmă morţii şi razemă cuprind./ E noapteÎnvierii. Trăiesc fără săfiu…/ închis ca-ntr-unmormânt eu sângerstrop cu strop./ Ard din-colo de mine luminipână târziu,/ când eucobor în Zarcă şi-n bezneiar mă-ngrop. (Noapteade Înviere).

Peste giulgiul de lu-mină, Dorul şi-a pus Pe-cetea Iubirii. Boceteledevin Cântarea Cântări-lor, lăcrimând sublim însplendoarea Slavei În-vierii. Maria şi Fecioa-rele, Ucenicii şi Îngerii,Mamele şi Florile, Copiiişi Arhanghelii, Taţii şiApele, Vinul şi Eroii, Pă-sările şi Muceniţele, Cu-vioşii şi Cucii, Pâinea şiCrucea, Catapeteasma şiCodrul, Vieţuitoarele şiMagii, Păstorii şi Sibi-lele, Cireşii şi Sfinţii, Ste-lele şi Ostaşii, Albinele şiMartirii, Rândunelele şiMărturisitorii…, Totul înToate răsună de ImnulLuminii:

HRISTOS A ÎNVIAT!/ ADEVĂRAT A ÎN-VIAT!

Crucea şi Învierea în poeziaGolgotei româneşti (6)


Gabriela Petcu

Acum 400 de ani, Ga-lileo Galilei orienta sprestele o lunetă care deve-nea puntea de legăturăîntre cer şi pământ. As-tăzi, datorită unui teles-cop literar, avem prilejulsă cunoaştem 24 de steleprin mesagerul acestora,scriitorul australian Ge-orge Roca.

De vorbă cu stelele(vol.I) apare sub tiparulEditurii Anamarol dinBucureşti, volum princare autorul oferă iubito-rilor de carte interviuricu personalităţi româ-neşti aflate oriunde înlumea acesta – America,Australia, Europa.

Nici nu s-a uscat binetuşul volumului de ver-suri Evadare din spaţiulvirtual - de la a căruiapariţie au trecut doarcâteva luni - şi „stelele”devin mai stălucitoareprintre noi odată cu lan-sarea de carte, care aavut loc pe 21 mai 2010,la Universitatea Naţio-nală de Apărare, în ca-drul celui de alXXXIV-lea Congres alAcademiei Româno-Americane care s-a des-făşurat anul acesta laBucureşti. După cumeste specificat în paginade gardă a cărţii, lansa-

rea a fost dedicată deautor colegilor săi de laAcademia Româno-A -mericană şi organizato-rilor congresului (UNA).

Pe 26 mai 2010, Bi-blioteca Metropolitanădin Bucureşti, a găzduiturmătoarea lansare înprezenţa membrilor LigiiScriitorilor din Româniaşi a prietenilor autorului:scriitori, jurnalişti, ar-tişti. Au fost prezente şicâteva „stele”, precumscriitorii Cristian Negu-reanu, Darie Ducan, Ma-riana Pop Mion, artistulplastic Cornel Durgheu,cântăreaţa Xonia (Lore-dana Sachelaru) şi fotba-listul Victor Paraschiv.

În prima parte a luniiiunie, cartea a fost pre-zentată şi la Oradea.Evenimentul a fost orga-nizat de Asociaţia „Cava-lerilor de Clio”, Cenaclul„Barbu Ştefănescu Dela-vrancea”, Fundaţia Cul-turală „Cetatea- Durg -heu”, Academia de Şti-inţe, Literatură şi Arte(ASLA-Oradea) şi revistavirtuală „Romanian VIP”din Dallas (Texas, SUA).

În prezenţa unui pu-blic numeros, prieteni,oameni de cultură, scrii-

tori, ofiţeri superiori,ziarişti, preoţi, membriiai clubului Lion's Oradeaşi ai asociaţiilor mai susamintite, s-a făcut cu-noscută personalitateascriitorului George Rocaprin activitatea sa lite-rară, de promotor cultu-ral, şi cea de editor şef alrevistei Romanian VIP.Seriozitatea cu care s-aimplicat în coordonareaacestei publicaţii on-line,a făcut ca în mai puţin deun an de la preluare, săfie în topul celor mai cu-noscute reviste ale româ-nilor din diaspora.Alături de dl general dearmată(r) CorneliusLungu, de noul guverna-tor al Clubului Lion's Ro-mânia, doamna RodicaDacin, de prof. univ. dr.Maria Vulişici-Alexan-

drescu, prof. univ. dr.Ioan Ţepelea, colonel(r)dr. Constantin Moşincat,prof. dr Mircea Micu, av.Dr. Teodor Ţent, av. drd.Pascu Balaci şi mulţialtii, George Roca a reu-şit să transforme o zi se-nină de vară, într-ununivers cu stele sclipi-toare. Cu acest prilej i-afost înmânată „Diplomade Excelenţă" a Ministe-rului Culturii şi Patrimo-niului Naţional, pentrupromovarea literaturii ro-mâneşti în relaţiile inter-naţionale. Voi evidenţia înrânduri ce urmează câtevamesaje spicuite din inter-viurile prezentate în acestvolum specificând cumândrie că în unanimi-tate „stelele” reprezintăvalori româneşti răspân-dite pe trei continente carenu şi-au uitat obârşia!

Va urma

„Iubesc stelele prea mult pentru a-mifi frică de noapte” (Galileo Galilei)

Din volumul de interviuri„De vorbă cu stelele“

de George Roca

Mesagerulstelelor

Ion Iancu Vale

cerul a migrat dincolode polenul florilorşi aramaţigancă nomadăîşi zornăie banii în pleteochii de pe tulpinilemestecenilorlăcrimează sub

pleoapa vântuluişi pe degetele umedeale tăceriicorbi par verighetede smoalădoar brazii îşi mai ţipăîngânaţi de şoaptelealbastre ale pământuluidar de unde ştim noică izvoarelenu sunt ţipătul verdeal brazilorstriviţi de atâta nemoarte

Pădurea, toamna


Aurora Peţan

Mass-media este unalt canal prin care seduce acest război. Presaşi Internetul promo-vează cu mare insistenţăsărăcirea limbii, mai alesîn rândul tinerilor. Esteadevărat că limba oglin-deşte realitatea din jurulnostru, dar este la fel deadevarat că şi noi sun-tem modelaţi, foartesubtil şi eficient, delimba pe care o vorbim.Dacă folosim zi de zi unvocabular sărac, vom de-veni repede la fel de să-raci în spirit. Lucruriledevin cenuşii, totul esteori „mişto“, ori „naşpa“,nimic nu mai este „fru-mos“, „grozav“ ori „mi-nunat“. Suntem „cool“ori „trendy“, avem „jo-buri“ de „manageri“,„merchandiseri“, „bro-keri“ ori „dealeri“, en-gleza ne sufocă, suntemînvăţaţi să preţuim maimult alte limbi decât pea noastră, ajungem să nefie ruşine să mai folosimcuvinte româneşti cu-rate. Rezultatul e sigur:în câteva generaţii vomuita mai mult de jumă-tate din limbă, vom facedicţionare chiar şi pen-tru româna ultimelor de-cenii şi nu vom mai şti că

„Limba noastră-i limbăsfântă, / limba vechilorcazanii, / care-o plang şicare-o cântă/ pe la vatralor, ţăranii“.

Europa româneascăPuţini sunt cei care

înţeleg ce se întâmplă cuadevărat, căci pentrunoi, limba maternă esteun lucru la fel de firesc

ca şi aerul pe care îl res-pirăm, şi nu suntem con-ştienţi de schimbărilesubtile care se produc învorbirea noastră. Doarcei plecaţi departe ştiu ceînseamnă să visezi ro-mâneşte şi să tresari laauzul unei vorbe deacasă. Însă adevăratafaţă a acestui razboi s-avăzut şi continuă să sevadă în afara graniţelorţării, în comunităţile is-torice de români, carecuprind cu rădăcinile loraproape jumătate dinEuropa: din Rusia, Ucra -ina, Basarabia, până în

Ungaria şi Croaţia, dinSerbia, Albania, Bulga-ria, până în Macedonia,Grecia şi chiar Turcia. Is-toria acestor români esteîncărcată de suferinţă,iar astăzi, deşi trăim învremuri democratice, încele mai multe dintreaceste teritorii limba ro-mână e vorbită doar înşoaptă.

Istoricii din antichi-tate susţineau că traciierau cel mai numerospopor din lume, dupăinzi. Ei ocupau cea maimare parte a Balcanilor,Asia Mica şi toată Eu-ropa de Sud-Est. Dacii,ramura nordică a traci-lor, locuiau pe ambelemaluri ale Dunării, ajun-gând în nord până laCarpaţii Păduroşi, înapus până la Tisa şi Mo-rava, în răsărit, dincolode Nistru, până la gurileBugului, iar în sud se în-tindeau până la MunţiiBalcani. Vreme de patru

secole, între sec. III şiVII d.Hr., ImperiulRoman a fost, practic, unimperiu de sorginte tra-cică: majoritatea împă-raţilor Romei şi aiBizanţului, ca si mulţigenerali, proveneau dinrândul tracilor şi al daci-lor nord-dunăreni. Dupăce graniţa de pe Dunăres-a prăbuşit, în Balcaniau năvălit slavii, avarii şialte neamuri, iar despretraci şi daci nu s-a maiauzit mare lucru. Cărţilede istorie nu-i mai po-menesc, de parcă ar fi in-trat în pământ. Înrealitate, cei mai mulţiau rămas pe vetrele lor,iar urmaşii lor sunt toţicei ce vorbesc astăzi ro-mâneşte, de multe se-cole, în aceleaşi teritorii.Nicio altă limbă euro-peană nu a avut un astfelde destin.

În 1878, Mihai Emi-nescu publica în ziarul„Timpul“ următoarelecuvinte: "Nu există unstat în Europa Orientală,nu există o ţară de laAdriatica la Marea Ne-agră, care să nu cuprindăbucăţi din naţionalitateanoastră. Începând de laciobanii din Istria, de lamorlacii din Bosnia şiHerţegovina, găsim pascu pas fragmentele aces-tei mari unităţi etnice înmunţii Albaniei, în Ma-cedonia şi Tessalia, înPind ca şi în Balcani, înSerbia, în Bulgaria, înGrecia, până sub zidurileAtenei, apoi, de dincolode Tisa începând, întoată regiunea DacieiTraiane, până dincolo deNistru, până aproape deOdessa şi de Kiev“.

Istoricii din antichi-tate susţineau că tracii

Limba română,patria mea (2)

Dacia în timpul luiBurebista se intindeape aproape intreaga

Europa de azi


erau cel mai numerospopor din lume, dupăinzi. Ei ocupau cea maimare parte a Balcanilor,Asia Mică şi toată Eu-ropa de Sud-Est. Dacii,ramura nordică a traci-lor, locuiau pe ambelemaluri ale Dunării, ajun-gând în nord până laCarpaţii Păduroşi, înapus până la Tisa şi Mo-rava, în răsărit, dincolode Nistru, până la gurileBugului, iar în sud se în-tindeau până la MunţiiBalcani. Vreme de patrusecole, între sec. III şiVII d.Hr., ImperiulRoman a fost, practic, unimperiu de sorginte tra-cică: majoritatea împă-raţilor Romei şi aiBizanţului, ca şi mulţigenerali, proveneau dinrândul tracilor şi al daci-lor nord-dunăreni. Dupăce graniţa de pe Dunăres-a prăbuşit, în Balcaniau năvălit slavii, avarii şialte neamuri, iar despretraci şi daci nu s-a maiauzit mare lucru. Cărţilede istorie nu-i mai po-menesc, de parcă ar fi in-trat în pământ. Înrealitate, cei mai mulţiau rămas pe vetrele lor,iar urmaşii lor sunt toţicei ce vorbesc astăzi ro-mâneşte, de multe se-cole, în aceleaşi teritorii.Nicio altă limbă euro-peană nu a avut un astfelde destin. În 1878, MihaiEminescu publica în zia-rul „Timpul“ următoa-rele cuvinte: „Nu existăun stat în Europa Orien-tală, nu există o ţară dela Adriatica la Marea Ne-agră, care să nu cuprindăbucăţi din naţionalitateanoastră. Începând de laciobanii din Istria, de lamorlacii din Bosnia şi

Herţegovina, găsim pascu pas fragmentele aces-tei mari unităţi etnice înmunţii Albaniei, în Ma-cedonia şi Tessalia, înPind ca şi în Balcani, înSerbia, în Bulgaria, înGrecia, până sub zidurileAtenei, apoi, de dincolode Tisa începând, întoată regiunea DacieiTraiane, până dincolo deNistru, până aproape deOdessa şi de Kiev“. Maitarziu, Nicolae Iorgaspunea că România reîn-tregită de după primulrăzboi mondial se inve-cina tot cu români. Nu-

mărul românilor dinjurul graniţelor era, într-adevăr, foarte mare,aproape de trei milioane:între 800.000 şi un mi-lion în Ucraina, aproxima-tiv 200.000 în Bulgaria,aproximativ 300.000 înSerbia, în regiunea Ti -moc, şi aproximativ 100-160.000 în vestul Bana -tului, între 100.000 şi400.000 în Ungaria,între 12.000 şi 65.000 înRutenia Subcarpatică,aflata în componenţa Ce-hoslovaciei, între 1919-1939. La aceştia seadăugau cei aproximativ300.000-450.000 de aro-mâni din Albania, Mace-donia, sudul Serbiei şisud-vestul Bulgariei, şicei 500-600.000 de aro-mâni din Grecia, şi încă

vreo câteva zeci de miide meglenoromâni şi is-troromâni, primii în nor-dul Greciei, ceilalţi înCroaţia. Numărul lor ascăzut foarte mult, unelecomunităţi sunt chiarameninţate cu dispariţia.Astăzi mai trebuie să-imai adaugăm pe româniidin Republica Moldova(cca trei milioane), ră-maşi dincolo de graniţe,după cel de-al doilea răz-boi mondial.

Peste tot, în toateaceste teritorii, româniiau suferit amarnic timpde un mileniu. Au fost

deportaţi şi împrăştiaţi,nu le-au fost recunoscutedrepturile, nu au avutşcoli şi biserici, li s-auschimbat numele româ-neşti cu altele străine, nuli s-a dat voie să se roagesau să plângă în limbalor. La fel s-a întâmplatşi cu românii din Ardeal,în timpul maghiarizăriiforţate. Astăzi, în afaraţării, româna este ofi-cială doar în Serbia, şiacolo doar în cazul ro-mânilor din Voivodina,în Republica Moldova, şipe Muntele Athos, laschiturile Prodromu şiLacu. Însă românii dinTimocul sârbesc nu suntrecunoscuţi nici acum caminoritate românească,nici cei din Bulgaria, niciaromânii din Grecia, Al-

bania ori Bulgaria, nicimeglenoromanii. În Ba-sarabia, limba română afost numită „moldove-neasca“, pentru a i seşterge identitatea, înTransnistria, cimitirulsoldaţilor români a fostarat şi crucile aruncate lagunoi, în Ucraina a fostbătut un preot român şienoriaşii săi, icoanelestropite cu motorină, iarbiserica românească afost gazată în timpulslujbei de Inviere. În Ti-mocul sârbesc s-a datordin de demolare pen-tru singura biserica ro-mânească... Toate s-auîntâmplat acum, în ulti-mii ani, iar lupta pentrudeznaţionalizarea româ-nilor din afara graniţeloreste în plină desfăşurare.

Europa s-a născutîn Carpaţi

Dar ce se întamplă cucelelalte limbi ale Euro-pei? Sunt la fel de năpăs-tuite? Acest razboi estedoar al nostru, sau şi alaltora? Fiecare limbă depe lumea asta îşi are is-toria ei şi propriul eirost. Noi îl ştim pe alnostru şi pe al limbiinoastre. Mulţi savanţistrăini au demonstrat căleagănul Europei nu îlconstituie civilizatia gre -co-română, ci plămadaetno-lingvistică din Car-paţi şi de pe Dunărea deMijloc până la mare, cucâteva mii de ani înainteca grecii şi romanii să fiieşit în lume. De aici auplecat oameni, idei, cu-vinte, către întreaga Eu-ropă, şi fără acest nucleudunărean-carpatic nu arfi existat nimic din ceeace astăzi numim „EuropaClasică“. Va urma

Procesiune dacicăla Drobeta


GeorgetaResteman

Cipru

Cât vom mai asista laaceste „piese de teatruieftin” care ascund subreclame şocante „pre-zenţe scenice” semianal-fabete? Dureros! Ecumplit să vezi cum seatribuie titluri şi di-plome, fără nicio jenăunora care de-abia ştiusă lege două vorbe înlimba maternă şi niciacelea corecte, şi în mo-mentul în care dau„switch-ul" pe limba pecare ar fi trebuit să o asi-mileze (dar n-au fost înstare) devin mai multdecât penibili şi să laşi ti-neri eminenţi, inteli-genţi, olimpici să-şicaute norocul pe altemeridiane unde valoarealor este, într-adevărapreciată!

Dacă în urmă cu douăluni am părăsit o ţarăcare-mi este şi-mi va ră-mâne mereu aproape desuflet, am făcut-o pentrucă din preaplinul sufle-tului se revărsa preamultă amărăciune pestetoate mizeriile la care amasistat, neputincioasă, înultimii ani, căutând pes -te graniţe nu un simplurefugiu, nu goana dupăîmbogăţire sau huzurul,

ci doar un mijloc de su-pravieţuire pe care ţaramea, ţara noastră a tutu-ror celor care suntem ro-mâni nu mai poate saumai bine zis nu mai vreasă ne-o ofere.

Eşti corect, eşti cin-stit, eşti onest, eşti sincerşi mai „ai şi ceva în cap”?Nu eşti bun! Nu facicompromisuri? Nu ai cecăuta în România! Nuştii să te linguşeşti şi săte supui mediocrităţiisau de-a dreptul tâmpe-niei? Eşti un paria al so-cietăţii cangrenate deboala parvenitismului şia cameleonismului exa-cerbat, a impotenţei in-telectuale ridicate larang înalt şi-a promovă-rii non-valorii...

N-aş fi dorit să mă fo-losesc de sintagma „tristdar adevărat”, devenităde-acum banală şi uzi-tată adesea când se facereferire la ceea ce se pe-trece în ţărişoara noas-tră, unde cândva,„demult, tare demult...”(parafrazându-l peTudor Chirilă de la VamaVeche), occidentalii ve-neau şi se înfruptau dindărnicia „micului Paris”şi se desfătau în frumu-seţile oferite de cadrulnatural de excepţie şi os-pitalitatea Românieinoastre – dar iată-mă si-lită să rostesc fără săvreau: da, „trist dar ade-vărat!”.

Urmăresc zilnic, gra-ţie serviciilor unei com-

panii româneşti de tele-viziune prin cablu careoperează şi în Cipru,ştiri, actualitatea româ-nească în toată „splen-doarea” şi decăderea ei,cu „acces direct” la can-canuri şi „perieri” deprost gust care te fac, pede-o parte, să nu regreţică stai departe de aceasocietate bolnavă, dar pede alta, naşte revolta,sentimentul acela careclocoteşte în tine zbă-tându-se să demonstrezecă nu toţi românii sunttâmpiţi, că nu sunt nici„figuranţi” pe o scenă avalorilor răsturnate şinici „actori de tinichea”.

România are valorileei, atâtea câte-au mairămas „acasă” şi trebuiesă şi le păstreze intacte,curate, limpezi şi de-parte de interese mes-chine - care sunt, fărăîndoială, în total deza-cord cu menirea lor cavalori! O societate sănă-toasă se construieşte şirezistă oricăror „intem-perii” cu oameni corecţi,cu oameni valoroşi, cuoameni cu un caracterputernic!

Cât vom mai asista laaceste „piese de teatruieftin” care ascund subreclame şocante „pre-zenţe scenice” semianal-fabete? Dureros! Ecumplit să vezi cum seatribuie titluri şi di-plome, fără nicio jenăunora care de-abia ştiusă lege două vorbe şi nici

acelea corecte şi să laşitineri eminenţi, inteli-genţi, olimpici să-şicaute norocul pe altemeridiane unde valoarealor este, într-adevărapreciată! Noi, cei care-am depăşit vârsta matu-rităţii ne resemnăm, saupoate nu! Dar ei? Tineriiaceştia minunaţi, ce fac?Chiar dacă BAC-ul deanul acesta a demonstrat„clasa” majorităţii, existăun segment care meritătoată cinstea şi aprecie-rea...

Şi argumentez celeafirmate anterior printr-un exemplu concludent:în luna iunie a avut loc laLarnaca a XV-a ediţie aOlimpiadei Balcanice deMatematică pentru Ju-niori, organizată de Aso -ciaţia de Matematică dinCipru, la care elevii ro-mâni au luat nici maimult, nici mai puţin de 6medalii: 3 de aur, 2 deargint şi premiu specialal juriului pentru origi-nalitatea soluţiei găsitepentru o problemă, obţi-nând în acelaşi timppunctajul maxim! Cinstelor şi celor care i-au cres-cut şi i-au instruit! Văputeţi edifica asupraacestui succes al tinerilormatematicieni români,accesând link-ul http://www.ziare.com/ ar-ticole/olimpiada+balcanica+matema-tica.

Câte mijloacemedia din Româ-

Promovarea nonvalorii,b r a n d n a ţ i o n a l ?

�

13nr. 48 � noiembrie 2011 13

Poetul Cezar MihailBucur e o nemărginire înveşnic umblet, căci la el ,nu cuvintele se rostesc, cisensul şi adâncimea trăi-rii, până-n strigăt. Iarstrigătul, ce poate fi?Desprindere pagină cupagină din cartea uneiinimi răvăşite de atâteaînţelesuri şi remuşcări,cum nici Dumnezeu nuar putea să îndure: „ Mălas pradă clipei dinpragu-nserării,/Cândmergem pe-o urmă de-omăt fumegând/ Sprecapătul lumii,la margi-nea mării .../ Sub paşifrâng nisipuri... şi la-crimi... şi vânt.” ( dinpoemul CEASUL FATI-DIC) Volumul „ APOCA-LIPSA DESPĂRŢIRIINOASTRE” se constituieastfel într-un străluciteşantion din marea poe-zie a lumii, unde răzbat şimiresme ale mai multorînaintaşi celebri ce i-austat veghe şi reazem poe-

tului de-a lungul unei pe-rioade ne destule încă,dar suficiente credem noipentru talentul lui explo-ziv, să-şi treacă numeleşi valoarea într-un „ azi”al tuturor genurilor saumodalităţilor expresive,cu certe nuanţe de tre-cere înspre un „ mâine”al confirmării şi definiti-vei recunoaşteri: „ Peunde întrebările se-adapă/ Suspin de-acummereu, cu gândul şters,/Cu buza-mi prea uscatăşi crăpată,/ Din moartevoi sorbi ultimul vers...” (din poemul DOR DENEGRU) . Între rugă-ciune şi strigăt, poetulaşează iubirea, numind-o cu numele zădărnicieispre a se vindeca fie şivremelnic, numind-o cutaina şi sarea adunatemănunchi în odihna uneilacrimi ivite mai însprezorii unei speranţe, fiin-dcă Cezar Mihail Bucur eun luptător înnăscut , in-

capabil să recunoascădăinuirea eşecului, acolounde numai iubirea îşiare loc şi drept de cetate :„ Dacă la geamul tău,vreodată/ Va poposi orândunea/ Plăpândă ,udă, -nfometată/ Cân-tând de dor îndurerată,/Ea va veni din parteamea!...” ( din poemulTRILUL AMINTIRII) .Volumul capătă în felulacesta măreţia unei îm-părtăşanii făcute spiritu-lui etern din care s-adesprins într-o zi minu-nea femeii, tocmai sprea-l reîntregi pe poet într-un alt timp, într-o altăviaţă?: „ Te va purtachiar peste chipul meu /Rămas senin, biet semnde întrebare/ Şi nu ştiucum, de-i bine sau de-irău,/ Eu te-am chemat sădepăşim hotare/ Căci num-am priceput a-ţispune,zău,/ De-i micăastă lume, sau de-imare...” (din poemul

CUM E LUMEA?). Reve-nirile poetului sunt obse-sive, îndărătnice, semncă la el , versul e numaiun vehicul purtător de la-crimă şi dorinţă, căruiaînsă, îi cunoaşte greuta-tea şi semnificantul , toc-mai de aceea şi scrie aşasentimental-convingă-tor: Iar azi plecăm pedrumuri paralele/ Dar,chiar de-ar fi să nu te maizăresc,/ Voi vieţui pânămă-ntorc la stele,/ Bietavatar cine era „ TE IU-BESC” ( din poemulAPOCALIPSA DESPĂR-ŢIRII NOASTRE) . Maiadaug, sincer impresio-nat de curăţenia şi puri-tatea acestor versuriadunate sub un titlu atâtde dramatic, că în elerăzbat şoapte ale sufletu-lui slav, amintindu-mi deunicul, necuprinsulTaras Şevcenco, pe alecărui gene înserează şi seface de ziuă aproape ne-lumesc , aidoma poeme-lor lui Cezar MihailBucur. Volumul „ APO-CALIPSA DESPĂRŢIRIINOASTRE”, repet, e odemonstraţie de măreţieşi valoare, pe măsuracelui ce-l semnează. Aşa ,orice desprindere dinsingurătate capătă „sens” şi „ semn”, căcipoetul, dinspre sine dru-meţind , înspre sine seîntoarce, pereche, nepe-reche.

Cezar Mihail Bucur - „APOCALIPSA DESPĂRŢIRIINOASTRE” - Editura Perpesicius, 2010

de MihaiAntonescu

Consemnări prieteneşti

Desprindereade singurătate

nia au evidenţiatrezulatele merito-rii ale acestor mu-

guri de român, „micu -ţilor Einsteini” – cum ca-talogaţi în „Ziarul româ-nesc din Cipru”? Lavaloarea lor nu s-a avut„acces direct”?

Fraţilor, stopaţi odatăaceste practici de-a drep-tul nebuneşti şi treziţi-

vă! Ne faceţi neamul derâs! Creaţi voit o imaginemizerabilă asupra Româ-niei noastre care de-abiamai respiră de sub mor-manul de inepţii care sepetrec în ea! Nu este sufi-cient cât împietează asu-pra noastră faptele celorcare cerşesc, care fură,care înşeală, care îşi eta-lează „frumuseţile” prin

parcurile şi locurile răufămate din ţările în cares-au pripăşit şi datoritălor, de multe ori ţi-e purşi simplu jenă să vorbeştiromâneşte de teama de anu te aşeza la acelaşinivel cu ei/ele? Suficient!Opriţi-vă! Eu mă oprescacum aici (dar nu pentrumult timp!): cine areminte să priceapă, cine

are ochi să vadă şi cineare putere să acţioneze!

„E nevoie de schim-bare!” - ne-am săturatauzind acest lucru de anibuni, dar nu s-a schim-bat nimic! Ba da! – îmicer scuze, s-a schimbatdin rău, în mai rău: pro-movarea non-valorii adevenit brand naţional!

�

„Florica Bud este opoetă a iubirii ce acoperăun registru larg. Faţeteetalate ale acestui senti-ment sclipesc pe rând înpoemele ei, ca nişte pa-iete stârnite de mişcarearochiei în timpul unuidans elegant” (HoriaGârbea)

Pentru Florica Budpoezia este o problemăde cunoaştere şi destincare nu poate fi mimată,eludată şi nici escamo-tată; ea trebuie tratată şiînţeleasă în toate deta-liile ei lingvistice.

Stilul folosit în acest -Crucificat între paran-teze - este abrupt inspi-raţia mereu eruptivă,dând perspective deordin plastic, limbajul

primând ca o revelaţie,iar procesul logic e maimult centripet decât cen-trifugal, relevându-ne unorizont ontologic.

„vijelia s-a stins./rămân fără frunze/za-darnic rest amorţit/prin-tre gânduri/ce dor./ con -tur aurit/mă clasez/adu-nând tăceri rafractare/luciu ascuns/oblic înt imp./ lacr imi . . . / facparte din mine/dar re-beli/ stropii se prelingînspre tine./de sunt...tueşti/singur şi rob/acelu-iaşi ritm... frenetic/potop” (Oglinda timpu-lui, p. 14)

O poezie care nuscapă de -blestemul- su-biectivităţii dar nu de-vine - cum ne-am în -chipui că poate să devină- categorie obiectivă.Este mai degrabă deschi-derea între sugestia

şoaptei şi imagineamarei treceri, „uitată/laintersecţii de poduri cuvise/mai mult vegetală/impact purpuriu /reţin/baraj hidro cu... combu-stie/ internă/în trepte/apa/rămasă cu fast feio-relnic/teribil de grea”(Impact purpuriu, p.104) Un ritm dramaticsună în versuuile aces-tea, poeta având toatemijloacele prozodice dis-ponibile pentru contura-rea unor viziuni ample.Poezia creată de FloricaBud ne invită pe untărâm subtil, magic-ele-giac, plin de rigori psiho-logice. Ea cifrează„edificiul abscons” cumîl numea Kallarme oriface ca toate verbele fo-losite în text să-şischimbe între ele sensu-rile -baletând -cu nostal-gie sau cu tonul grav al

incantaţiei, creând o at-mosferă erodsic-ludică.

„nu mă placi goală/lipsită de umbre ademe-nitoare/repet cu vocetare/interpretând meca-nic/tăcerea rămasă/agă-ţată în ultimul cuvântşoptit/de tine... răni-tul./poate că...nu sunteu/fantasma în faţa că-reia/urmărind cu prom-ter/desfăşurarea mono -logului te închini./des-chid pagina web laaceeaşi adresă/unde te-am ui tat/oscilând/întremine şi... mine strivităde patimi./ne iubim,deşi războiul le batetrudnic /altor în poartă/şi vremuri mai bune netot ocolesc” (Lipsită deumbre, p. 26)


Fulguraţiide Victor Sterom

Victor Sterom

Florica Bud - Crucificat între paranteze,Editura Ramuri, Craiova, 2010, 130p.Prefaţă de Horia Gârbea, Traducere în

limba franceză de Nicole Pottier

La Editura Dacia XXI, în colecţia „Parfum de femeie”,a apărut volumul “Cuşca elastică” de Ioan Vişan.

„Domnul Ioan Vişan [...] este un scriitor veritabil, autorul de proză sub-stanţială, înclinat către sondajul psihologic şi integrând în discurs procedeemoderne. Scrie o proză gravă a deliberărilor interioare, concepută fără ezi-tări, într-un limbaj plastic, puternic şi sugestiv. Un adevărat profesionist alromanului, parcimonios însă cu scoaterea la lumină a manuscriselor sale.”(Tudor Cristea)

„[...] Ioan Vişan probează o maturitate onorantă şi o decenţă stilistică re-marcabilă. Introspectiv prin definiţie [...] autorul îşi convoacă sinele întru(re)descoperirea propriei unicităţi[...] Departe de stridenţa şi vulgaritateaprovocatoare, etalate apăsat de mulţi dintre tinerii care păşesc azi în Lite-ratură, Ioan Vişan îşi conservă dreptul de a se situa prin scrisul său din-coace de mode şi atitudini efemere” (Mircea Constantinescu)


Cercul vieţii…Cercul vieţii mele e desenat Doar de o mână de prieteni…Aşa cum marele Actor,Gheorghe Dinică, intrând Într-un restaurant A spus, savant :Puţini dintre semeniSunt oameni, restul doar populaţie...La fel spun şi eu,Că, în poezia mea,Puţine sunt versuri reuşite,Restul, doar silabe lipite Şi, totuşi merg înainte, Pentru a închide cercul !

CerereVă rog, să binevoiţi a-mi aproba tăiereacopacului care a crescut din umărul meu stâng.Ramurile lui ating,Cu înaltă precizie,Fruntea mea şi retina meaŞi buzele mele, Iar totul se reduce,Probabil la vederea din dreapta ,Alt unghi de vedere,Nu văd în perspectivă…E posibil, şi-i de dorit,Nimeni nu are nimic împotrivăDacă ar fi înfrunzit Şi astfel ar fi devenitUn cuib, doar pentru mine…Şi umbra lui m-ar fi mângâiat Ca o fecioară,Dar ce păcat Că acest minunat copac Nu-i decât o grămadă de silabe,Pe care le prind,Cum numai Eu ştiu,În palme…

Copacul vieţiiNu mă chinuiţi cu întrebări,În minte am jumătate silabe,Jumătate cuvinte…În sacoşa vieţii am jumătateFrunze, jumătate nisip,Ca să nu pot a mă mă ridica De la pământ…Să nu pot să leg şi să dezlegAmintirile,Apropierile şi depărtările,Iubirile şi trădările…Lacrima ascunsă În fântâna inimii mele,E cea mai apropiată steaPe care multe o caută Dar nu o pot avea...În ochii mei dorm,Ca o vrăjitoare amintirile,Le dau însă bilet de voieSă-şi bea cognacul făcut Din silabe,Liniştite, lângă copacul vieţii…

Linie de silabeLinia vieţii din palma mea stângăŞi linia albastră dinmâna mea dreaptăFac un unghi Ascuţit, în Triunghiul Bermudelor.Până acum nimeni nu mi-a spus Că pot alerga după fericire Dar nici nu mi-a arătat Cum să mă feresc de-o iubireŞi nici de fulgerul rătăcitor.Hainele purtate de mineÎmi amintesc cum arată bumbacul,Înainte de a ajunge fireŞi mă inspiră, Pentru că azi e scris în silabeIar ieri parcă miroase a mâineŞi mă aduce în grabă la mal,Iar vinul din paharDevine cu adevărat spumă de val, În micul triunghi al bermudelor.Aş cere şi-o bereDar timpul nu-mi serveştePe tava luiDecât litere şchioape,

Pe care cu greu le aşezÎn linie pe cele mai liniştite ape…

Jumătate din mine…Jumătate din mine e poezie,Un sfert e eseu şi roman,Iar restul e inginerie,Unde cifrele plâng Iar literele ard...Cineva a aprins focul vieţii,În casa sufletului meuŞi a ars ce mai aveam...Caut, ca un orb, apaLa cel mai apropiat izvor,Să mă tamaduiesc,Cum voi putea, de dor ;Altfel voi arde, în silabeJumătate din mine-s cuvinte,Restul sunt doar silabePe care, înviindu-le,Le voi strânge, în palme…

Poeme deCalea Sorin

ContrastDelia Stăniloiu

Sunt un întreg pe jumătateUn munte cât un muşuroiAdunături împrăştiateCând totul se-mpărţea la doi.

Un vis heraldic mă ucideÎn nopţile cu tentă movŞi-un gînd statornic ce decideSă stau ascunsă în alcov.

Mă bântuie în zori tristeţiCe mă devoră integralŞi mă aleargă-n dimineţiDe la Azov pân-la Aral.

Pe jos, prin stepele difuzeDesculţă calc pe aşteptăriMă lupt cu spaimele confuzeDar nu mă tem de depărtări

Din frică azi îmi trag curajulDe Timp, nu mă mai tem delocPrivesc pe-al vieţii drum siajulCu lacrimile chiar mă joc.

Sunt doar nisipul din clepsidrăO zi, e firul de nisipChiar dacă viaţa e o hidrăMă lupt cu ea, în fel şi chip.

Sunt un contrast şi o negareAzi mă invent sau mă renegŞi-mi pun mereu o întrebareCum pot să fac să fiu întreg?


Octavian Lupu

Când amintesc desprerepaus, nu mă gândesc lainactivitate, la acea lân-cezeală ce te cuprindeatunci când stai, fără săfaci nimic. De fapt, prinrepaus înţeleg armonialucrurilor ce se împletescarmonios într-un fel de„efortless action” (ac-ţiune fără efort), ce ex-primă într-o manierăprecisă contopirea părţi-lor în întreg prin topireadiferenţelor ce subzistăatunci când respectivelepărţi sunt în mişcare.Este ca şi cum ai stalângă persoana iubită întăcere şi amândoi aţisimţi că o unire tainicăvă leagă pentru eterni-tate, fără a fi necesarecuvinte sau acţiuni în de-monstrarea acestui fapt.

Sau ca atunci când aistat într-o catedrală ad-mirând arhitectura, sim-bolurile credinţei şisimţind atmosfera pre-zenţei inefabile a Creato-rului întregului universvorbindu-ţi fără cuvinteşi totuşi atât de mult peînţeles. În repausul cli-pelor, minutelor sau ore-lor ai dobândit străful-gerarea gândului veşni-ciei şi a cosmosului ţinutîn mână de către CelAtotputernic. Un astfel

de repaus, ţi-a adus o bu-curie ce trece dincolo decea mai aleasă expri-mare, iar în interiorultău ai simţit ecoul certi-tudinii că Dumnezeuexistă, că El este chiar îninima ta.

Sau poate că ai trăitrepausul privind orizon-tul de la înălţimea mun-ţilor, din acele locuri dincare se pot vedea noriicum se sparg de masivulmuntos undeva, subtine. Când fiind între cerşi pământ, ai stat preţ demai multe zeci de mi-nute admirând priveliş-tea copleşitoare a naturiiprin forme de relief felu-rite. Atunci, până şi vor-birea interioară ţi s-aoprit pentru a simţi ple-nar existenţa într-o ma-nieră directă, eternă şifără de sfârşit, în aceatransformare ce nu seopreşte vreodată.

Sau poate ai trăit re-pausul admiraţiei pentrutainele ascunse ale natu-rii studiind fenomeneaflate la graniţa dintrevizibil şi microcosmos,când privind prin lenti-lele microscopului elec-tronic ai distins nemăr-ginirea infinitului micprintre molecule şi a-tomi dispuşi în structuricristaline deosebite.Când ai văzut că nici unfulg de nea nu seamănăcu altul, că nici un cristalnu este identic cu altul înce priveşte forma, când

ai înţeles că dincolo deceea ce ştii se află mereuoceanul cunoaşterii, şidoar ai cules un frag-ment de informaţie dinmemoria fără de limite auniversului.

Sau poate ai privitprin telescop către gala-xii şi constelaţii nebă-nuite şi imaginile te-aucopleşit cu grandoarealor, în faţa cărora păleşteşi cea mai de seamă reali-zare a rasei umane. Oriceumbră de trufie s-a dusînaintea unui destin ce sederulează prin spaţii ne-mărginite în care până şilumina se pierde prinhăuri de întuneric prin-tre mega-nori de gaze şicenturi de asteroizi roindîn jurul sorilor fărănume, trecând pe lângăplanete mai numeroasedecât nisipul mării.

Şi dacă astfel, sau subo formă diferită, ai avutrevelaţia repausului, ca ostare aparent pasivă înexterior, dar extraordi-nar de activă în interior,atunci înseamnă că aiavut o pregustare a ar-moniei care îmbracătoate lucrurile. Nimic nuscapă acestei puteri fan-tastice de a uni totul întot, de a aduce laolaltăelemente aparent diver-gente, de a strânge ceeace este dispersat, de azidi din ruine un nou evşi un nou univers.

Din fragmentele ex-perienţei mele limitate şi

dintre ale tale, armoniacreează forme noi, plăs-muieşte noi variantepentru parcursul exis-tenţei. Când liniile şi vec-torii de forţă ai deveniriimele personale şi ale talesunt atraşi de acest con-cept, atunci se producecurbura arcului de boltăce unifică totul în tot şiconferă sens la tot ceexistă. Fiindcă mai pre-sus decât orice altă afir-maţie, nimeni nu esteperfect în sine, ci doarîmpreună cu toţi ceilalţi,noi toţi fiind doar bucăţidintr-o mare oglindă ce afost spartă cândva, cumult timp în urmă,având drept nume„Umanitatea”.

Nu există un lucrumai frumos în ceruri şipe pământ decât acela dea fi om, de a sonda posi-bilităţile nesfârşite aşe-zate în interiorul uneiplăsmuiri materiale, darcu elemente spirituale cepornesc din inima Divi-nităţii, după al Căreichip a fost creat. Cu câtdescoperi mai mult fru-museţea noţiunii de a fi,cu atât mai mult Şavatul(Odihna) eternităţii ţi sedeschide tot mai largpentru a vedea pe Elo-him (Dumnezeirea),pentru ca în a-dâncul sufletului

Esenţa armonieise află în repausulsufletului omenesc

�


tău să oglindeşti ofrântură din razele

veşnice ale misteruluiexistenţei.

Dar întorcându-măla viaţa de zi cu zi, nupot să spun decât că ar-monia se regăseşte înorice clipă de repaus aşacum orice fruct îşipoartă sămânţa. În aler-garea zilnică tu uiţi deacest lucru şi te laşi pur-tat într-o mişcare conti-nuă fără a înţelege că afi om presupune să aicapacitatea de a puteasta liniştit, de a lăsa camisterele să îţi vor-bească în compania tă-cută a persoanei iubite,în răcoarea sfântă a lo-caşului de închinare,privind peste munţi na-tura înconjurătoare,studiind tainele micro-cosmului şi macrocos-mosului, pentru ca înfinal toate acestea să îţivorbească despre ElEloah (Domnul Dumne-zeu) şi despre umanita-

tea a cărei parte eşti ase-menea unui fragment demozaic ce se regăseşte înîntregul unui desen ar-monios. Chiar dacă vâr-tejul clipelor este preamare, iar tulburarea in-terioară prea profundă,totuşi niciodată să nuuiţi că repausul autenticse află în tine, că sufle-tul tău tânjeşte după el,că această stare a minţiişi a trupului nu se poatecumpăra cu nimic şi nuare preţ. Când atingi re-pausul autentic, atuncicerul se apropie atât demult, încât întreaga taexistenţă devine lumi-nată de el, iar tu devii unfragment de eternitateascuns pentru o vremeîntr-un timp ce inerentva trece. Iar când acestev se va stinge, vei des-coperi uimit că toţi ceicare s-au unit prin acestgen de repaus în armo-nie, se vor regăsi prin le-gături ce nu pot fidistruse în veşnicie.

Puiu Răducanu

Mă visam cu părullung, aşezat în bucle cio-colatii, umblând pe laCrucea Popii, în genun -chi, prin iarba crudă aMaicii Domnului, presă-rată cu ghiocei, mărgări-tare şi busuioc. Pierdu -sem pălăria cu flori-ci-reşe-fragi şi marama deborangic. Nu m-a recu-noscut nici Îngerul Al-bastru, care m-a întrebat:

- Ce cauţi?- Cuvinte pentru o

poezie de dragoste,Doamne!

- Vino!M-a luat de mână şi

m-a dus în împărăţia lui,sub un zarzăr greu de

floare. Florile s-au des-chis. Zarzărul s-a aşezatîn genunchi, în faţa Înge-rului Albastru şi mi-aşoptit: „Scrie ce vezi !”.

Uimitor! Fiecare ra-mură era un vers, fiecaremugur, un semn grama-tical, fiecare floare unsunet duios.

Am scris tot ce am

văzut şi febril, m-am tre-zit cu mâna Îngerului, peobraji-mi înlăcrimaţi.

– Ai vorbit în somn,dar nu am înţeles nimic.Zarzăr? Ce e caisul? Ce ecireşul? Ce e trandafirul?Ce e lămâiţa? Ce e crinulalb? Ce e mărgăritarul?Toate albe?

Unde sunt poeziile?

Am visat... se făcea că…M-am uitat în ochii

Lui albaştri, sub genelecărora creştea pomulpoemelor mele şi, în fie-care ochi al Lui, amvăzut sămânţa lor bine-cuvântată, stropită cuApă Vie, din Izvorul Tă-măduirii.

ÎNGERULALBASTRU

Fragment din volumul „Pasărea devânt“, Editura Transilvania, 2011

� Epigrame de

GabrielaGenţiana Groza

Lui George RocaDeşi plecat în altă ţară,Când face VIP-ul să apară,El tot continuă să spere„Că tot ce-i românesc nu piere!''

Mie, ploieşteancaAm susţinut că sunt clujeancăDeşi născută prahoveancă,Dar un ţânţar m-a dat de gol...În sânge mi-a aflat petrol.

Nevastă ,,înţelegătoare''Pe bărbat l-a-ncărunţitCu limbaju-i ascuţitDar promite că se schimbăDupă un transplant de limbă.

La vârsta a treiaAre dinţi perfecţi în gură;- Sunt ai tăi? întreb uimit.- Ai mei sunt, doar pe danturăMilioane-am cheltuit!


Dorel Schor

Cu ani în urmă, în Ia-şiul studenţiei mele, amcunoscut o tânără fru-moasă, prietena unuicoleg. Învăţa la Faculta-tea de Istorie şi Filosofiea Universităţii şi se nu -mea Viorica Toporaş.

Părea pseudonimul bineales pentru un poet liric,dar ea se numea chiaraşa şi, peste ani, s-a do-vedit că nu greşisem preamult, ea nu se exprima înversuri, ci îşi transpunealirismul în metaforele în-găduite de pensule şi deculori. Picta.

A trebuit să treacă obună bucată de timppentru ca talentul acestasă iasă la suprafaţă, de-

odată, febril şi sentimen-tal, curajos şi empatic,destul ca să fie descope-rit de iubitorii de fru-mos, dar şi de severiicritici de artă. VioricaToporaş lucra la RadioIaşi, un mediu intelec-tual incontestabil, aveaprilejul să cunoască oa-

meni şi locuri, dar şi săfie prezentă la multe eve-nimente artistice şi cul-turale. Pot presupune căastfel s-a născut apetitulpentru pictură, dorinţa şicurajul de a-şi împlinivocaţia, de a se măsuracu sine şi cu altii. La ur -ma urmelor, de ce nu!?

Viorica excelează înacuarelă. Chiar şi tablou-rile ei în ulei, picturile deşevalet, dau impresiaunor acuarele executate

cu mână sigură,cu spontaneitateşi cu prospeţimeîn pete largi, cupastă fluidă. Peundeva, păstrândproporţiile, eaîmi aminteşte deun alt pictor ie-şean, acuarelistprin excelenţă,considerat unmaestru al genului. Mărefer la Max Arnold lacare peisajul era o starede spirit în care prima,totuşi, senzaţia autenti-cităţii. Viorica Toporaş asimtit, de asemenea,dorul de ducă, a călătoritşi a fixat în culoare pei-saje din ţărmurile ma-

rine ale Franţei şiAngliei, din Orient şi dela Marea Neagră. Darmai cu seama din Mol-dova natală, din Iaşiulaureolat de istorie şi delegendă, de poezie şi desfinţenie.

Opera ei pare făcutăcu optimism şi cu uşoarăvisare. Viziunea croma-tică a pictoriţei demons-trează gratitudine sufle -tească, generozitate. Lu-crările inspirate de „Ia-

şiul marilor iubiri“, darşi a marilor decizii, setansformă, printr-unexerciţiu de admiraţie,într-un poem de dra-goste definitivă. Edifi-ciile istorice au eleganţăaristocratică, dar rămânpitoreşti. Distribuireabine gândită a luminiisubliniază climatul afec-

tiv. Imaginea se trans-formă într-o confesiune.Peisajul e dăruit cu ipos-taze simbolice…

În majoritatea lor, lu-crările Vioricăi Toporaşsunt realizate în pleinair. Bănuiesc că pictoriţase simte mai în elemen-tul ei într-un mediu na-tural, în care poate fispontană şi sentimen-tală, febrilă şi relaxată…Şi în care se lasă învălu i -tă de oarecare nostalgie.

Viorica Toporaş

Memoria acuarelei


Menuţ Maximinian

Ajuns la al treileavolum, poetul ValeriuMarius Ciungan aduce,în cadrul Colecţiei „Scrii-tori medieşeni”, volumul„Oameni în pardesie”.Apărută în condiţii gra-fice deosebite la EdituraBioflux Cluj-Napoca,cartea este un adevăratelogiu adus frumuseţiiumane, alfabetul poezieidansând pe sârma vieţiiîntru aşteptarea nemuri-rii. Volumul cuprinde şicâteva poezii din primeledouă cărţi, „Poveste detoamnă” şi „Haina demolton”, astfel încât ca-pătă un caracter de anto-logie. După cum observăîn Prefaţă prof. univ. dr.Gheorghe Manolache,tânărul autor reconstru-ieşte ironic-parodic arse-nalul poetic patronat debunicul său, fost avan-gardist, Ben Corlaciu, celpe care bistriţenii l-auomagiat de curând într-un număr al „MişcăriiLiterare”. „Oameni înpardesie” se doreşte a fio carte a descopeririisensurilor vieţii, în care,prin ochii iubitei desco-perim faptele citadine:„treceau oameni în par-desie bej/ iar eu măuitam în ochii tăi/Doamne, cât eşti de fru-

moasă”. Fiecare detaliucare-l înconjoară pe poetdevine esenţă de poezie.V-aţi imaginat vreodatăcă-i poţi dedica versurimăştii de chiuvetă? Eibine, Valeriu MariusCiungan descoperă şiaici lucruri existenţiale:„din poziţia pe care ocâştigasem, cu timpul, înbucătărie/ ni se deschi-dea o superbă panoramăspre chiuvetă”. Ajungemîn bucătăria de vară,unde sentimentele liricese aprofundează: „ea selasă atinsă de muritori/doar cu versuri/ şi cualte metaforice/ demer-suri”. O poezie caresparge barierele canoa-nelor, iar scrisul devinezi şi noapte sau oră deoră un refugiu întru des-coperirea edenului.

În acest colţ de lumeîşi au cuibul şi gândurilepoetului, care surprindeiubita în ipostaze variate,inclusiv întoarcerea de lapiaţă poate fi conside-rată un act erotic: „înmâna dreaptă aveai/gândind la cartea de că-pătâi – şi de bucate -plasa de spanac/…/ înmâna stângă aveai/mires(m)e emotive întâiculese/ de fetească”. Mi-cuţa domnişoară îltransformă pe îndrăgos-tit într-un adevărat „to-nomat” de declaraţii dedragoste: „dă mâna, tu,micuţă domnişoară/ cetreci prin viaţa mea deseară doar şi într-odoară/…/ parfumul serii

doar un dar, doar şi într-o doară/ se înserase-nviaţa unui pierde-vară”.Ca de obicei, la astfel detrăiri părtaşă este şi na-tura creionată de ValeriuMarius într-un pastel:„spune de iubeşti/ fru-mos/ frumoasa apă cur-gătoare/ frumoasa piatrăce-o rostogoleşti”. Înaceastă ecuaţie a iubiriinu putea lipsi rigurozita-tea aritmeticii: „bu-năoară o iubire/ cu oiubire/ să dea acelaşi re-zultat/ ca unu ori unu/prin înmulţire”. Alfabe-tul dansează: „este a/prima vocală/ ce-n clo-potul albastru al dimine-ţii/ îmi reverbera”.Ritmul muzical al versu-rilor surprinde la fel ca şicolindele poetului ce sepetrec sub cearşaful alb:„când ruginitul scârţâitde arcuri repeta în pu-treda saltea/ de subcearşaful alb, imaculat,colinda sa/ de sub cear-şaful alb şi nins cu fulgiialbi de nea”. Când senti-mentele se precipită,timpul este închis înclepsidra de sare, iar ra-zele soarelui sunt luateîn mână spre a mângâiasufletul iubitei care, ro-mantică, trece „printreborcanele de castraveţi”.De altfel, roadele pă-mântului sunt un adevă-rat punct de pornire aldragostei: „mâncase-iceapă cu o poftă reti-centă/ aluzii vagi îţi in-undau privirea nudă/arome dulci lăsai în

urmă cu nobleţe/ muş-când sublim din ceapaalbă, crudă”. Câţi dintrenoi ne-am fi imaginat cădragostea poate fi privitădin atâtea unghiuri,„mergând spre SteauaNordului”, dar şi adul-mecând „un val de oţet”.„Să nu cazi în semnifica-ţia viselor” ne îndeamnăpoetul, însă el este pri-mul care este prins înmrejele unui vis tulbură-tor: „ai apărut pentru osecundă/ în straie deseară, cumplit de albe”.Jocul culorilor este pre-cum a fulgilor de nea„fantastic/ în traiectoriiciudate”. Avem de-a facecu o poezie în care lu-mina descoperă gânduri-rânduri construite înprag de toamnă în casasufletului: „îmi laşi tu,doamnă,/ povestea detoamnă/ toamnă, dulcedoamnă/ doamnă, dulcetoamnă”. Cu o copertăsugestivă, care insereazăo pictură a bistriţenceiVirginia Brănescu, volu-mul „Zăpezile ard ca uncolind”, semnat de ElisRâpeanu, este un gândprelung al frumuseţiiacestui anotimp. Versu-rile surprind prin con-strucţia în două registresimbolice care sugereazăsufletul atins de putereanaturii astfel încât atelie-rul de creaţie este inun-dat de starea creatoarede har. Prin aceastăcarte, Elis Râpeanu nuface altceva decât să re-descopere tainele ano-timpului alb în versuri,ştiut fiind faptul cămagia poeziei nu va dis-părea niciodată. Atunci

Poezia îmbrăcatăîn pardesiu

Continuare înpagina 21


Mircea Cărtărescu

Daca trăieşti numai înRomânia, e posibil sănu-ţi dai seama că e cevaîn neregulă cu lumea dinjur. Ai culoarea mediuluişi te mişti odată cu el.Eşti una cu toţi ceilalţi.Dar dacă te întorci, dupăo vreme îndelungată, înţară e cu neputinţă să nufii izbit de cât de anor-ma lă e umanitatea de a -ici. De cât de chinuiţisunt oamenii şi de cât derăi devin din cauza asta.Nu se poate să nu fii u -luit de faptul că, de pildă,una dintre cele mai răs-pândite strategii de su-pravieţuire e mitocăniaa gresivă.

În orice ţară civilizatăoamenii încearcă să-şimenajeze nervii cât sepoate de mult. Sunt pre-venitori unii faţă de alţiiîn forme duse aproapepână la caricatură. Şi-audezvoltat zâmbete so-ciale şi ritualuri de con-tact care să elimine,practic, posibilitatea ori-căror conflicte. Când ci-neva te contrazice, îizâmbeşti şi spui: „We a -gree to disagree“ („amcă zut de acord că nusuntem de acord“). Cândcineva te calcă pe picior,te grăbesti să-ţi ceri tuscuze. O ipocrizie blândăşi surâzătoare te întam-pină peste tot, ca un bal-sam care alină toateră nile şi satisface toatesusceptibilităţile. A ceas -tă ipocrizie poartă nu-mele de politeţe şi eesenţială pentru fluidiza-rea substanţei sociale.

Românul nu este aşapentru că nu poate fi,obiectiv, aşa. Pentru căla noi, dacă eşti bun, eşti

călcat în picioare. Să neimaginăm o tânără caredevine vânzătoare. Îşi iu-beşte meseria şi îşi pro-pune să fie cât maidrăguţă şi mai serviabilăcu clienţii.

Zâmbetul profesio-nal, acel zâmbet carevinde marfa, i se vaşterge însă curând de pefaţă dupa ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânticâte-o bădărănie sau vorîncepe să urle la ea canebunii, chiar din primazi de lucru. Sunt toateşansele ca după o lunăde zile zâmbetul să-i dis-pară complet, iar dupăun an să avem vânzatoa-rea noastră standard,acră şi scârbită, care terepede de nu te vezi.

Bădăranii de care-amvorbit nu sunt nici ei bă-dărani din naştere. Şi eisunt bieţi oameni la cares-a urlat şi care-au fostumiliţi de când se ştiu.Au devenit scârboşi pen-tru că au simţit pe pielealor că nu tine să fii dră-guţ cu ceilalţi. Pentru că,la toate ghişeele, au re-zolvat numai urlând.Pentru că doar fiind mi-tocani au avansat social,călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţiisunt extrem de chinuiti„în perioadă“ de sergenţiilor. Când ajung ei înşişisergenţi, îi chinuiesc penoii recruţi şi mai abitir.

Şi tot aşa, în toatestraturile sociale şi latoate nivelurile, româniisunt proprii călăi şi pro-priile victime într-o soci -

etate profund alienatăpsi hic, o societate isterică.

Cred că asta ne dis-tinge, ca romani, înlume, la ora actuală: ten-siunea continuă la nive-lul vieţii cotidiene. Sta -rea continuă de explozie,care ne provoacă ulcereşi atacuri cerebrale. Con-flictul generalizat al fie-căruia cu fiecare. Nuvreau să spun prin astacă suntem fundamentalrăi. Fireşte, ne-au împinsspre asta sărăcia şi lipsade orizont, carenţele deeducaţie, perplexitateamaselor ţărăneşti dezră-dăcinate şi aduse în ghe-tourile marilor orase.

Pot fi şi alte explicaţiiobiective.

Dar e încă ceva, maisubtil, mai întunecat întot acest chimism social.Înrăiţi de lumea în mijlo-cul căreia trăim, cu tim-

pul începe să ne placă săfim răi.

Sadismul nostru ră-bufneşte atunci în in-sultă şi în obscenitate.Începem să ne mândrimcu grobianismul nostruşi, exhibiţionişti ai mora-lei, ne dezbrăcăm volup-tuos de caracter în a -plauzele excitate ale pu-blicului. Curând, deve-nim la fel de cinici, la felde incapabili de a dis-tinge binele de rău catârfele şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doarsupravieţuirea) noastrăso cială e marele premiucâştigat cu preţul mitocă-niei.

Iar cercul acestei ne-vroze naţionale nu ar pu -tea fi spart decât printr-olungă terapie care, caorice demers psihanali-tic, ar fi lungă, scumpă şicu un rezultat incert. Nucred că ne-o putem per-mite deocamdată.

Propus deManuela-Elena

Dragoş

Sentimentul românesca l i s t e r i e i

ResemnareMi-am dezlegatîn tors cuvântul,ca pe o armăl-am îngropat,au încolţit răni,păsări mari apasă...îl gust acumdin mâna ta.

ÎnserareCamera pluteşte,i-a înmugurit buriculca eu să-mi aflu devreme

locul în lume.Îmi aşez privirea în lampăşi răsfoiesc pomii,mă strânge ramasă cad – nu cad -nu sunt lumină.

Şantier existenţialGura e o incizie în suflet,mâna varsă inimapeste cuvintele fără albie,tocul sfarămă, coase...şi aruncă strada în ureche.

Poeme deMarilenaVişinescu


când este învăluită înluminile curcubeului,poeta are propriul ri-tual: „Doar glasul di-năuntru mi-l ascult/Aud cum sună întemplu vânătoarea”.Poezii de dragoste şide dor dedicate celordragi, dar şi marilorpersonalităţi ale ţării.Atunci când pe căra-rea vieţii pătrundeorizontul toamnei„Slăbeşte din încheie-turi secunda/ Pri-veşte bolta cerului,mirată/ Cum mareatimpului răstoarnăunda”. Un timp caresurprinde prin anco-rarea între veacuri amiturilor străbuneoglindite prin fiecarecuvânt al poetei: „Azininge-n crânguldintr-un gând blajin/O şoaptă de zăpadă-ipune salbă/ Cu dumi-nici muiate-n alb decrin/ Copacii ard învâlvătaie albă”.

Fiecare metaforăeste bine integrată înpoezie, astfel încât, cusensibilitate şi delica-teţe poeta reuşeşte săne poarte pe drumulnemuririi, unde „Îmipor tăcută umbraspre izvoare/ Vârtejde curcubeie în ceastârziu/ Învăluie co-line dulci şi altare”.Prin poezie esenţelecuvintelor capătă altăformă, norii strânşideasupra sufletuluirisipindu-se: „Peta-lele norilor scurg sprecâmpii”. Atunci când

troienele zăpezilor„Se prind în joc lanunţi de crizanteme”,iubirile capătă altsens. Avem de-a facecu o poezie a vremu-rilor, în care fiecareparte are un rol im-portant precum într-o casă a versurilor încare sufletul punestăpânire. Atuncicând „Soseşte şi iarnala capătul aleii” viaţase transformă în ne-murire: „Ascultă-ţiclipa cum foşneşte/ Şizorii cum se-nnou-rează/ În suflet dorulcum şopteşte/ O ru-găciune de amiază”.Poezia este născută înleagănul părinţilor,acolo unde dorurileprind putere: „Părin-ţii m-au născut dinlut/ pe care au pus înzori sărut/M-au înfă-şat, mi-au dat veş-mânt/ Şi peste lut aupus cuvânt”. Cândsperanţele aleargă re-născute, sufletele peacordurile clopotelorde aramă se destăinuizilei de mâine ca într-o doină a eternităţii:„Ascultă dacii din Co-lumna/ Cum sunăveacul în ţara lor/ Seadună doinele pestrună/ Cu foaieverde şi cu dor”.

Zăpada, motivulprincipal al volumu-lui, este ca o crucedusă de poet, ca unhar pe care divinita-tea i l-a dat, ca uncântec prelung alsfinţeniei cuvântului.

Poezia îmbrăcată...Continuare din pagina 19

Ce sa fac? Cu aripi, cioturi, si cu trup rodindu-mi spinii, Cat as mai zbura spre -nalturi si m-as inchina luminii,

Cat as colinda Ampoiul, Egheroiul, si Tiocanul, Dar ce grei sunt anii care ma-ncovoaie, cu toptanul –

Ce sa fac? Tot Rai, tot Raiul, tot i-adun firimitura, Nu stiu cat ii dau in gura, iau din el fara masura,

Tot dator, la toti bancherii, si dator lui Dumnezeu, Cine oare sa mai stie cat fac ei, din el, cat, eu?

Ce sa fac? Tot mai pun pasul, inainte, ca-napoi Vin parintii sa imi spuna: “nu te-ntoarce, venim noi!”,

Tot mai greu si pasul asta il conving sa se tarasca – De nu are zbor de vultur, sare-n versuri, ca o broasca –

Ce sa fac? Intru-n Biserici, poate, poate, poate, poate, Va compune-ntreaga Lume din Hristos, pe saturate,

Poate Rai fara-ntristare si durere, cu verdeata, Va gusta, nu dupa moarte, ci macar putin, din viata –

Ce sa fac? Nimic, aproape, sau nimic, tot mai departe, Tot nimicul vietii mele, in nimicul dintr-o carte –

Tot ce-as vrea sa fac pe lume, e demult de tot, inert – N-as mai vrea, si-atat vreau, iarasi, sa ma nasc mai intelept –

Ce sa fac? De-as stii, anume, ce sa fac, cu mici mijloace, Sa impart speranta, bine, fericire, tihna, pace –

Din cutia rezonantei, unui trup dezacordat, Sa mai scot de la orchestra, inca-un cantec minunat –

Ce mai fac? E poate clipa sa te-ntreb, si eu : Si tu? Ce mai faci, cand nu se poate ce-am putea sa facem, nu?

“Si-am putea, si nu se poate”, ce sa facem, noi, aici, Unde sunt eroi, Nebunii, si arhanghelii, furnici?

Ce sa fac? Tot Rai, tot Raiul, tot i-adun firimitura, Nu stiu cat ii dau, doar lacom, iau din el fara masura,

Tot dator, la toti bancherii, si dator lui Dumnezeu, Cine oare sa mai stie cat fac ei, din el, cat, eu?

„Ce maifaci?“

poem deLiviu Jianu


Adrian Niculescu

S-a stins un monu-ment istoric. La specta-culoasa vîrstă de 104 aniîmpliniţi, a încetat dinviaţă, la Roma – în apar-tamentul său din via deiLiburni, 14, aflat chiar înfaţa primei Universităţi aCetăţii Eterne, numităLa Sapienza, la care aniîndelungaţi a predat –,marea doamnă a româ-nisticii italiene, Rosa DelConte. Un e-mail circu-lar, trimis în dimineaţazilei de miercuri, 4 au-gust, de către prietenulBruno Mazzoni – profe-sor de limbă şi literaturăromână şi decan al Fa-cultăţii de Limbi Străinea Universităţii din Pisa,preşedintele AsociaţieiRomâniştilor Italieni –ne anunţa tristul eveni-ment: „Cu profundă du-rere trebuie să văcomunic că ieri seară, înjurul orelor 22.00, s-astins în mod senin, încasa sa romană, din viadei Liburni, Rosetta(cum i se spunea, n.m.)Del Conte, decanul ro-mâniştilor italieni, fostătitulară a celei dintîi ca-tedre de limba şi litera-tura română create înItalia, pe lîngă Universi-tatea din Roma – La Sa-pienza. Funeraliile sînt

prevăzute pentru(mîine) vineri, 5 august,n.m.ţ, dar corpul neînsu-fleţit va fi transferat, ul-terior, la Milano, pentrua fi îngropat în cavoul fa-miliei“. De ani de zile aîngrijit-o, cu devota-ment, pînă în ultima zi,dna Manzone, fiica ulti-mului director, pînă în1948, al Institutului Ita-lian de Cultură din Bu-cureşti (de pe CaleaVictoriei, colţ cu GeneralManu, actualul Institutde Istorie a Artei) – în-chis vreme de peste 20de ani, din ordinele AneiPauker – şi sora cunos-cutului ziarist parlamen-tar RAI-TV, AdalbertoManzone.

Tânăra filoloagă RosaDel Conte fusese trimisă,în 1942, lector de limbaitaliană la Universitateadin Bucureşti, cam totatunci cînd, „la schimb“,sosea în Universitateadin Padova (pandantaUniversităţii din Bucu-reşti, graţie marelui Ra-miro Ortiz, fondatorul,în 1909, al Catedrei deitaliană de la noi, reîn-tors în Italia, la Padova),tot ca lector, regretataitalienistă Nina Façon,eleva preferată a luiOrtiz – expulzată însădin Italia, la scurt timp,în 1939, întrucît începu-seră să se aplice scelera-tele legi rasiale adoptatede Mussolini în 1938, lapresiunea expresă a luiHitler…

În 1945, Rosa Del

Conte se va transfera laUniversitatea din Cluj,din Ardealul proaspătredobîndit. Aici, va legao trainică prietenie cudeja persecutatul LucianBlaga. În 1948, odată cufunesta reformă comu-nistă a învăţămîntului şicu îngheţarea abruptă arelaţiilor cu Occidentul,este expulzată şi ea dinRomânia. Prin forţa lu-crurilor, Rosa Del Conteva deveni o anticomu-nistă activă, o apropiatăa Exilului românesc.Profesoara italiancă, re-venită silit în ţara sa, ini-ţial la UniversitateaCatolică din Milano, apoila Sapienza de la Roma,pentru a preda româna,va fi legătura lui Blaga cuLumea Liberă şi va fi şiexecutorul testamentaral acestuia, titlu cu carese mîndrea… Ea va fi au-toarea acum uitatei pro-puneri de acordare aPremiului Nobel pentruLiteratură lui Blaga – oidee genială, ce a făcut sătremure autorităţile co-muniste din România,aflate în plină continui-tate stalinistă, în 1956…Ce-ar fi însemnat, pen-tru rezistenţa antiregimdin ţară, din închisoriledoldora şi din munţi,pentru prestigiul Româ-niei, în general, un Pre-miu Nobel acordat unuiproscris precum Blaga,înainte de Pasternak(1958) sau de Soljeniţîn(1970), nu este greu deintuit!

Deşi a mai revenit,sporadic, în România co-munistă, începînd cu1957 (cînd era urmărităpas cu pas – dovada segăseşte pînă şi-n dosarulCNSAS al tatălui meu,Alexandru Niculescu, cei-a fost emul şi o cunos-cuse cu ocazia Congresu-lui de romanistică de laFlorenţa, din 1956…), eaa refuzat orice mărire dela statul totalitar. De-abia în 1994, după Revo-luţia eliberatoare, aacceptat să fie aleasămembră de onoare aAcademiei Române, iarîn 2001 preşedinteleIliescu i-a conferit ordi-nul „Steaua României“în grad înalt.

În calitatea sa de celmai important emines-colog de la Perpessiciusîncoace (în manualulmeu de română de clasaa XII-a, din 1979, exista,spre final, un capitol in-titulat „Limba şi litera-tura română în lume“;acesta era ilustrat de co-pertele a două cărţi: unvolum a doi lingvişti da-nezi, pentru limbă, şi,pentru literatură, volu-mul Eminescu o dell’As-soluto, opus magnum alRosei Del Conte, Mo-dena, 1962!... ), a fost su-fletul şi oaspetele

In Memoriam

Rosa Del Conte

�


central al adevăra-tului Centenar

Eminescu, cel organizatla Paris, la Maison de laChimie, la 15 şi 16 iunie1989, de către Exilul Ro-mânesc (iniţiator: „Aure-lio“ Răuţă – prietenul luiAl. Rosetti, maestrul pă-rinţilor mei –, care a fi-nanţat şi statuia poetuluinaţional, ridicată totatunci de sculptorul An-ghel, lîngă Biserica Ro-mânească din rue Jeande Beauvais). Cu aceaocazie, doamna DelConte a îndrăznit, înfine, cu o vădită timidi-tate, să-şi prezinte şi tra-ducerile sale din poezialui Eminescu la care, cureligiozitate, a cizelattimp de peste treizeci deani – asta în condiţiile încare, în Bucureştiul aflatîncă în „vremea ciumei“,comemorarea s-a făcut, edrept, la Ateneu, dar decătre un mărunt activistde partid, înarmat cu ri-dicole citate din… Ceau-şescu.

De Rosa Del Contemă leagă numeroaseamintiri. Am avut şansa,prin părinţii mei, să ocunosc, de copil. Veneala noi acasă, în Militari,pe str. Apusului, uneoriînsoţită de iubitul săufrate, dispărut prin 1970,îi revedeam la Roma,cînd tatăl meu, în anii’60, era profesor la Pa-dova (fascinat, ca oricecopil, de maşini, mi-arămas întipărit precis înminte pînă azi că aveau,împreună, un Fiat 125,cu care ne plimbau!…).Mult mai tîrziu, în 1984,cînd deja luasem caleaexilului, cu dînsa ammers la Ministerul ita-lian al Învăţămîntului,

din „Transtevere“, să de-punem actele prin caretatăl meu avea să cîştigeconcursul de profesor laUniversitatea din Udine.Despre o mizerie pe carei-o făcuse ambasadaRSR-istă la Roma aveamsă vorbesc în prima meacolaborare pentru RadioEuropa Liberă (decem-brie, 1984). În acelaşi an,fiind bursier al Institutu-lui de istorie „B. Croce“din Napoli, mi-a făcutmarea cinste de a mă luacolaborator – remuneratşi cu numele meu – înredactarea titlurilor isto-rice şi literare româneştipentru suplimentul II,de actualizare, al MariiEnciclopedii De Agostini(apărut la Novara, în1985). M-a ajutat şi m-aîncurajat şi am avut, ast-fel, prilejul de a-i cu-noaşte, în mod direct,marea exigenţă profesio-nală, acurateţea şi acri-bia ei proverbiale.Ulterior, din 1986, deve-nit docent cu contract laaceeaşi UniversitateaCatolică din Milano lacare lucrase ea în anii’50, am înregistrat, încăvii, ecourile activităţiisale, acolo, în slujba ro-mânisticii. După lingvis-tul suedez Alf Lombard(1902-1993), şi el, din1947, membru al Acade-miei Române, cu literataRosa Del Conte dispareultimul mare stîlp al ro-mânisticii universale.

Rosa Del Conte nu afost doar o extraordinarăexegetă a literaturii ro-mâne. Ea a fost chiar oautentică parte compo-nentă, la propriu, a aces-teia. Mai mult, dacă-mieste permis să descriuceea ce am simţit eu

atunci cînd, într-o zi dedecembrie a anului1984, mi-a deschis serta-rul de la biroul său, plincu documente, scrisori,texte, acte, ea reprezintă,nemijlocit, şi o paginădin Istoria României.Adică, exact un monu-ment istoric… Requies-cat in pace!

P.S. Cu prilejul unuicolocviu ICR ţinut la Mi-lano, în iunie 2009, înîntîmpinarea a 20 de anide la Revolutie, am orga-nizat, sub genericul„După 20 de ani“, oamplă masă rotundă in-titulată „Întîlnire cuprietenii din timpurilevitrege“, la care i-am in-vitat pe toţi cei ce ne-aufost aproape (ziarişti,universitari, personali-tăţi publice, oameni po-litici), înainte deDecembrie 1989. Înacest cadru, am avut bu-curia de a-i putea aduceun omagiu public dis-tinct, trecut, cu relief, înprogramul oficial al ma-nifestării, doamnei RosaDel Conte, ce împlinisedeja 102 ani. Au vorbitprofesorii Marco Cugno(Universitatea din To-rino) şi Bruno Mazzoni(Universitatea din Pisa)– cei care, într-un fel, aupreluat ştafeta traduceri-lor şi a studiilor de ro-mânistică de la Rosa DelConte –, istoricul Cesare

Alzati (Universitatea Ca-tolică din Milano), SorinVasilescu (Universitateade Arhitectură, Bucu-reşti), Roberto Scagno(Universitatea din Pa-dova) şi subsemnatul.Au fost două astfel deomagii. Celălalt a fostdedicat marelui scriitorClaudio Magris ce, în vo-lumul său Danubio(1986) – prezentat, lavremea aceea, de VirgilIerunca şi de mine, de-alungul a mai multe emi-siuni „Povestea Vorbei“,de la Radio Europa Li-beră - a denunţat demo-lările ceauşiste.

P.P.S. Propun, peaceastă cale, Accademieidi Romania din Roma sădea numele Rosei DelConte unei săli, sau încă-peri, din vasta sa incintă.Prin 1949-50, doamnaDel Conte strîngea, plă-tind, de la precupeţii dinCampo dei Fiori, piaţamare a centrului Romei(unde a fost ars Gior-dano Bruno - v. statuiade Ettore Ferrari!), hîrtiede împachetat (marfa rară,în sărăcia de după război...)provenită din cărţile Ac-cademiei, a runcate deautorităţile comuniste,ce o închiseseră (avea săfie transformată în depo-zit timp de peste 20 deani...) şi-i vandalizaserăbibliote ca... Ar fi unbine-meritat omagiu!

� Pentru ca dragostea să dureze, este nevoie şide raţiune, nu doar de sentiment.

� Ne naştem ignoranţi şi murim nedumeriţi.

� Primul mare mister al lumii este Dumnezeu.Al doilea, Femeia...

� Un om deştept, dacă greşeşte, are toate şan-sele de a-şi îndrepta singur greşeala, prostul,niciodată.

IIV

�

din

max

ime ş

i cug

etăr

i


Maria Niculescu

Cu deosebită plăceream asistat la interesantalansare a volumului decatrene intitulat LAI-CELE.

Ferventă şi asiduăparticipantă la şedinţeleCenaclului Amurg Senti-mental condus de dom-nul Director IonMachidon, colabora-toare fidelă, prezentămai mereu în paginilerevistei cu acelaşi nume,prozatoarea şi poetaRada Petre mi-a oferit,adeseori, darn u numaimie ci şi celorlalţi colegi,prieteni în cuvânt, clipede adevărată încântareoferite la lecturarea ope-relor sale.

Doamna Rada Petreposedă, printre altemulte calităţi, două, cemi s-au părut mie că arnecesita să ne aplecămasupră-le cu o mai mareinsistenţă pentru adevă-ratul şi marele motiv căîi împlină personalitatea.Prima dintre acestea,modestia, ne lasă să-Idezvăluim sufletul cu-minte, candid, calitatede pe urma căreia a avutde suferit pe parcursulexistenţei sale şi pentrucare “aproape că uitasesă mai spere” în împlini-rea unui vis – germen în

grădina sufletului,anume acela de a puteapublica un volum scriscu atâta dragoste(astfelcum o gospodină fră-mântă un aluat pentrupâine şi îl lasă la dospitdar peste care căldurabinevoitoare a soareluinu se lasă datorită nori-lor ce-i stau în cale) darfără speranţă că o inimăbinevoitoare i-ar însoriurmarea pentru că nudăduse încă de o astfelde inimă, totuşi, avândsperanţă, dând dovadăde răbdare, căutând ne-încetat, a găsit o astfel deinimă în chiar persoanadomnului Ion Machi-don,dumnealui ajutând-o, îndrumând-o,redactând primul volumintitulat “Cazul M”. Ceade a doua calitate în caresunt îngemănate frumu-seţea, puritatea, înţelep-ciunea, este aceea de a fidivers prolifică iar faptulcă este o luptătoare(nuse predă în faţa indife-renţei, poate chiar a invi-diei!?, a făcut dindumneaei o învingătoareşi nu oricare ci una carea învins prin luptă fru-moasă, dreaptă, nu aucis sufletele urâte,poate doar le-a făcut săapună spre a răsări cu otentă mai blândă, maiînţelegătoare şi mai fră-ţească vis-à-vis de timidaluminiţă ce se îngemă-nase cu un licurici, lumi-niţă ce nu cuteza să

apară decât în tăcereanopţii şi, care, acum, aluat amploare confun-dându-se cu Lumina, da,pentru că scrierile doam-nei Rada Petre lumi-nează în suflete. Este opersoană receptivă lasfaturi, fapt ce a ajutat-o în cizelarea creaţiilorsale.

După cum am maispus, este divers proli-fică, scrie de la fabule(tematica lor satirizândmoravurile lumii în careavem ghinionul să neducem existenţa: răuta-tea, lenevia, hoţia, înfu-murarea, şiretenia, olume lipsită de educaţie,bun simţ), la maxime şicugetări (unde filozo-fează asupra vieţii cu tri-miteri directe sauindirecte la oglinda cereflectă atitudini, gân-duri pure sau pătate), dela cuvinte încrucişate şiîndrumări gastronomicela proza scurtă, sceneteîn care predomină înţe-lepciunea omului de lasat, bunul simţ, dar maiales umorul, acel umorde care avem atâta ne-voie, de la poeziile parfu-mate cu sentimente,împodobite cu metaforela romane, având su-biecte de o sensibilitateprofundă, romane cutentă psihologică, avândîn conţinutul lor acţiunide un dramatism.Uneori, înfiorător pecare, odată ce ai început

lecturarea lor, nu le mailaşi din mână (“CazulM”, “Călina”).

Iată, însă, acestvolum intitulat “LAI-CELE”, unde regăsimumorul uşor ironic laadresa clor suspuşi care,în învălmăşagul vieţii dehuzur, uită ades (voit?)de cei ce stau pe treptelede jos ale societăţii, oripoate nu uită dar îşiarogă dreptul de a sejuca – joc de OAMENIMARI, cu sentimentelelor, frustrându-I de pu-ţină fericire, mulţumiresufletească aşteptată cuatâta nerăbdare după osăptămână de cros,mereu neîndestulaţi darnu într-atât încât să re-nunţe la o oră de încân-tare a auzului, aspiritului, înfometaţifiind de armoniile dum-nezeieşti ale cântului.Cum se joacă ei, oameniimari ? Promiţând darneţinându-se de promi-siuni:

„Opereta din Caracal/...Licită ultimulcal/...Speranţa-i totuşipe un zid/Unde pe-unpanou greoi/Al “Poporu-lui Partid”/Va da saci cueuroi/”.

Autoarea aduce o în-dreptăţită critică indife-renţei celor ce impartlegile demnitarilor plinide sine, rezolvând pro-blemele oamenilor săr-mani în câteva momentecu vorbe ironice, inso-lente: “Doamna Jude…..sau deplânge soarta ace-lor sărăciţi din lipsa deatenţie sau pricepere aguvernanţilor dar carenu şi-au pierdut umorul,umor ce i-a caracterizatîntotdeauna:

“Lele nană……

Lecturi interminabile

Laicelede Rada Petre

�


Nu-i uită nicipe poliţiştii igno-ranţi şi lipsiţi de

umanitate, dând dovadăde un comportament re-probabil, defăimeazădascălii şi şcoala unde secerea să fie dar nu au fostformaţi spre a-şi înde-plini misiunea în virtuteabunului simţ, al dreptăţiişi corectitudinii:

“Un poliţist…..Parcă intuind la o to-

tală decădere morală, in-telectuală, spirituală ageneraţiei noastre, scrii-toarea Rada Petre pri-veşte în viitor şirealizează că, pînă şisfinţii ar putea fi mini-malizaţi sau excluşi prinputerea banului (sauajutaţi de diavol, pentrucă se ştie: banul esteochiul diavolului), aceşti

sfinţi speră la o înălţarea lor, la cucerirea Paradi-sului dar nu prin faptede bine, prin cinste, pu-ritate sau credinţă:

“La poarta Raiului….Se răsfrâng în LAI-

CELE din acest volumaccentuate forme de tri-steţe ascunse sub înveli-şul subţire al hazului denecaz pentru că, ştim cutoţii: românul, cu toatenedreptă-ile suferite, cutoată asuprirea la care aufost supuşi,, cu toatenea-junsurile, încovoiaţi dedurere şi umilinţă, îşiînecau OF-ul în undeleliniştitoare, mângâie-toare ale doinelor, bala-delor, cântecelor dehaiducie, şi le îneacă şiacum îngemănând cân-tecul lor cu dangătele declopot care anunţă şi

cheamă la asfinţit.Subtilă, ironică,

doamna Rada Petre îşistrigă nemulţumirea ce-rând, parcă, ajutor divi-nităţii dar şi oamenilorde bine care au înrâurireasupra celor pierduţi, ce-rându-le a îndemna ladreptate, cinste, îngă-duinţă spre îndeplinireadorinţelor, atingerea -

cât de cât - a perfecţiuniiîntr-un timp mult preagrăbit cu noi.

Pe lângă plinătatea deduh şi tonic, s-ar cere, încreaţia doamnei RadaPetre, puţină melodici-tate (nu mult, nu-spoeme de dragoste) sauritm şi putem spune căam întâlnit o scriitoarepe deplin completă.

Gheorghe Palel

Am fost predestinat să mă nasc zeu,Fiu al lui Iapetos şi al Nymphei Klymene,Să creez făptura umană, s-o ocrotesc mereu,S-o scap de întuneric şi lene.

A promite şi a apăra neîncetatÎnseamnă însuşi numele meu – PrometheusŞi de aceea m-am şi încumetatSă amăgesc supravegherile lui Zeus.

Pe când eram tânăr şi nemuritorÎmpreună cu fratele meu EpymatheusDin resturi de la alcătuirea animalelorL-am creat pe om după chipul şi asemănarea lui Zeus.

Şi, fireşte, l-am vrut pe fiecare ridicatDin starea arcadică a sărăcieiPricepere şi Înţelepciune de la Athena am furatŞi i-am dat harul gândirii şi hărniciei.

Am oprit mânia trăsnetelor cereştiCa să nu-i mai ucidă şi să îi înspăimânteSă nu-i mai treacă-n tărâmul lui Hades pe-aceştiNevinovaţi fii ai ignoranţei ne-nfrânte.

Pentru binefaceri am fost ursit din clipa naşteriiDe către Fecioarele Naturii Nymphele NereydeSă-i scot pe oameni din frig, din cotloanele necunoaşteriiCeea ce zeii nu se gândeau a decide.

De la Athena am furat RaţiuneaDe la Hephaystos am avut noroculFără încuviinţare de la zeiSă fur minuneaMinunilor: Focul.

De pe vatra fiului infirm al HereiAm şterpelit puţin jar ascunzându-lÎntr-o creangă putregăităPe când Zeus şi-ai lui n-aveau habarDe fapta-mi neîngăduită .

Am încălcat legea că „focul aparţine numai Olympului”Şi că nimeni „altcineva nu are dreptul să-l folosească“Înfruntând primejdia riscului am furat foculŞi l-am dăruit spre folosinţă omenească.

„Viteazul fiu al lui Iapetosa cutezat să îl amăgească

pe Zeus şi a furat într-o nuiagăunoasă lumina strălucitoare

a neostenitului foc.”HESIOD - poet grec sec. VIII-VII î.Ch.

„Omul este propriul săuPrometheus.”

JULES MICHELET – istoric francez (1798-1874)

Poem din volumul în curs de apariţie „Constelaţia Lyrei“

„A promite“

Cărţilemele...

NicolaeNicoară Horia

Biblioteci particulare,

biblioteci fără nume,

biblioteci fără somn,

gânduri împachetate în saci,

tomberoane pline de frig...Tot mai despe sub steleîmi vine să strig-cărţile mele, cărţile mele!Dar,durerea din suflet e mută,sufletul meude bibliotecar.Parcă şi din satele noastreveşnicia se mută...

�


Vavila PopoviciCarolina de Nord

Citim într-un ziar dindata de 19 0ct. 2011:„România are 16.528 delocuitori cu averi depeste un milion de do-lari, dintre care doi mi-liardari, şi se află pelocul 47 în lume dupănumărul persoanelor bo-gate, în timp ce avereamedie a unui român, de13.987 dolari, este pelocul 59 din 160 de ţări,potrivit unui raport alCredit Suisse….” Ur-mează numărul miliar-darilor din alte ţări, caStatele Unite, Japonia,Franţa şi Germania.

În data de 25 oct.2011 alt ziar ne infor-mează că fostul lider li-bian Muammar Gaddafiar fi cel mai bogat om depe planetă: „Averea luiGaddafi se ridică la 200de miliarde de dolari şiconstă în conturi ban-care, investiţii imobiliareşi financiare în corpora-ţii din întreaga lume”.

Iată statistici privindlăcomia extinsă pe pla-netă asemenea unuivirus. Şi nimeni nu s-agândit să fabrice dintimp un antidot. Trăimprintre oameni bolnavi

de Lăcomie, oameni carevor mai mult decât aunevoie, decât merită şicare fac orice, călcând înpicioare, de cele maimulte ori, principii mo-rale, propria demnitate,lovind în interesele celormulţi şi chiar a celor ne-ajutoraţi. „Lăcomiaucide mai mulţi oamenidecât sabia”, spunea ci-neva pe bună dreptate.Dintotdeauna a existatacest instinct animalicde a înşfăca în mod pof-ticios sau viclean de laalţii, şi de fiecare dată s-a dovedit a fi o „Gloriedeşartă!” Lăcomia - în-trecere a măsurii -, nu-mită şi fărădelege saunelegiuire, a luat diferiteforme de-a lungul tim-pului, din ce în ce mairafinate. În ţara noastrăam stat 50 de ani „striviţide lenea şi ciubucăria co-munistă” şi de oamenicare au făcut averi peşest în acea perioadă, iarimediat după 1989 i-amvăzut pe aceştia deve-nind persoane publice,oameni cu funcţii în stat- pe ei şi odraslele lor –sau patroni ai unor marifirme. Între timp s-audezmembrat platformeindustriale şi s-a furattot ce mai era de folo-sinţă, s-au devalizat

bănci, s-au acordat îm-prumuturi enorme înmod discreţionar, s-aufăcut contracte dubioase,licitaţii măsluite, bugeteîmpărţite şi ele discreţio-nar etc. Lăcomia ca ofiară şi-a arătat colţii…

Virusul este extins întoată lumea. Omul vă-zându-se liber, nesupra-vegheat, ba uneori ajutatde organele care nu-şifac datoria, a devenitprofitor, lacom. Chiardacă a apărut şi o clasăde oameni de afaceri întoată puterea dreaptă acuvântului, există la uniipornirea de a da lovituripentru a se îmbogăţi şimai mult, peste noapte.Şi bogăţia mare (mate-rială) dobândită în timpscurt înseamnă lăcomie,chiar furt. Pentru a neaminti de lăcomia tru-pească, să ne imaginămcum arată un om care în-fulecă fără ruşine buca-tele de pe masă, în timpce alţii nu dovedesc a-lînfrâna şi la urmă, aces-tora – nerămânându-lemai nimic… Să ne între-băm de ce un părinte în-totdeauna îi lasăbucatele cele mai bunecopilului său? - Din spi-rit de sacrificiu, din dra-goste! De ce soţul şi soţiaîşi împart bucatele în aşa

fel să se sature şi unul şialtul? - Din dragoste, dinmoderaţie! De ce invi-tăm prietenii la masă şi îiservim cu tot ce avemmai bun? - Din omenie,din dragoste! Unde nesunt aceste sentimente?

Furturi s-au făcut lanivel înalt, cu mare abili-tate şi protecţie sau chiareludare de legi, spre de-osebire de furturile mici,ciubucuri, adică câştigu-rile fără muncă, exis-tente şi ele. Sunt oamenicare vor să aibă mult, dince în ce mai mult, neţi-nând cont de cei de lângăei, negândind la golul pecare îl lasă acestora prinlăcomia lor. Avuţia unuipopor, chiar a planetei,este un întreg bine defi-nit, de care trebuie să be-neficieze toţi oamenii,dar în vremurile noastreeste cercul din care sefură imense segmente…Ce mai rămâne de îm-părţit? Lăcomia a azvâr-lit în desuetudine ideeade cinste şi demnitate, şii-a împins pe oamenispre păcat. Ce să mai în-ţeleagă copiii, tinerii des-pre patriotism, despremândrie, dreptate, cin-ste, demnitate, conşti-inţă, omenie? Păduri cuprea multe uscături! Iararbori verzi, cu trun-chiuri falnice sunt um-brite de uscăturile dinjurul lor…

Filozofi ai timpurilorde demult (presocraticii)s-au ocupat de acesteprobleme ale omenirii.Parmenide spunea:„Dacă nu doreşti multe,şi puţinul îţi va păreamult, căci o dorinţă mo-destă face ca sărăcia săfie tot atât de puternicăca şi bogăţia”, iar So-

„Lăcomia şi desfrânarea, pentru a fisatisfăcute, au nevoie de bani, de undeal treilea păcat capital: avariţia, pofta

de bani.”

Lăcomia fărăde sfială


crate: „Nu a trăi este demare preţ, ci a trăi cin-stit”. „Atenieni, strigaacesta, nu este atât degreu să scapi de moarte,cât este să fugi de păcat,căci acesta aleargă maiiute ca moartea!”. Maivorbea despre virtutea -parte a sufletului nostru- şi care nu poate fi decâtchibzuinţa. Mai târziu,Aristotel vorbea desprecumpătare, spunând căea „este o excelentă dis-poziţie morală şi o exce-lentă dispoziţie moralănu poate privi decât cevace este excelent. Însă ex-celentul este media întreexces şi lipsă. Amândouăextremele ne fac tot atâtde condamnabili şi păcă-tuim printr-unul şi prinaltul…” Vreau să amin-tesc şi de Epicureism,curent filozofic preferatşi răspândit în societatearomană târzie, doctrinamorală a lui Epicur (n.341 î. H.) şi a discipolilorsăi, constituită din lo-gică, fizică şi morală, ba-zată pe teoria etică afericirii raţionale a indi-vidului. Această doctrinăînvăţa să nu le fie oame-nilor teamă nici de zei,nici de moarte (asemenimaterialismului) şi săcaute plăcerile simple şinaturale ale vieţii con-form hedonismului –cult al plăcerii. O logicăsenzualistă, simplistă,căutarea exclusivă şi ex-cesivă a plăcerii. Ferici-rea raţională constaîntr-o linişte calmă, plă-cerea fiind centrul ferici-rii, spiritul lipsit de oriceagitaţie şi corpul lipsit dedurere. Trebuia obţinutăo independenţă totalăfaţă de lume, eliminateamintirile trecutului,

atunci când ele sunt du-reroase, acestea fiindcondiţii negative ale feri-cirii, adoptată o viaţăfrugală, eliminate şi „re-prezentările iluzorii pecare şi le fac oamenii”.Nu era luat în seamă, peatunci, caracterul egoistal acestei doctrine. Doc-trina stoică ivită mai târ-ziu (în jurul anului 300 î.H.) ca o reacţie împo-triva epicurismului şiavând învăţătura moralăderivată din legile natu-rii, acceptând durerea şinefericirea, împăcândbinele cu răul, viaţa cumoartea şi recomandândiubirea faţă de oricarealte fiinţe, a putut fi con-siderată de creştinism cao doctrină precursoare.Astfel mila, datoria faţăde alţii, ajutorul treceau,în stoicismul roman demai târziu, pe primulplan al reflexiei şi acţiu-nii morale, iar doctrinaepicureică cu atacul eicontra zeilor şi cu egois-mul unei satisfacţii strictindividuale, a fost con-damnată de creştinism.

Filozoful, moralistulSeneca, cea mai seducă-toare personalitate lite-rară şi politică a seco -lului de după Hristos, ainfluenţat puternic scrii-torii creştini ai sec. 16 şi17; înţelepciunea sa con-sta în a învăţa omul să-şicultive voinţa pentru a-şigăsi fericirea în virtute,şi nu în hazardul bogă-ţiei materiale. Într-oscrisoare sublinia: „Ţineminte, de când ne-amnăscut mergem spremoarte. Acestea şi altegânduri de acest fel săfrământăm în suflet, da -că vrem să aşteptăm înli nişte acel ultim ceas al

vieţii a cărui groază neli-nişteşte pe toate cele-lalte”. Lui i-a urmatE pictet (n. 50 d. H.) carepropovăduia preţuireaesenţialului interior, nuînşelătoarea aparenţă;stăpânirea de sine ceduce la adevărata forţă şifericire, nu cedarea înfaţa poftei; conducereavieţii potrivit raţiunii, nuatitudinea ambiguă dic-tată de instinct. Într-unmanual al său scrie: „Devei confunda sfera liber-tăţii cu a necesităţii, sausfera suveranităţii tale cua fatalităţii universale, săştii că mergi de-a dreptulîn ciocniri, amărăciuni şinenorociri inevitabile şi,deci, la conflicte şi cu o -menirea şi cu Dumne-zeu”. Şi tot el mai spu -nea: „La orice ademenireexterioară răspunde cu ovirtute interioară”; consi-dera, de asemenea, căviaţa trebuie orientatăspre un ideal, fericirea fi -ind darul voinţei noastre.

Biblia - cuvânt revelatal lui Dumnezeu - men-ţionează că lăcomia esteun păcat de moarte, fiin-dcă se opune în mod di-rect virtuţii înfrânăriisau cumpătării. Am citito frumoasă predică încare se arată că lăcomiaeste izvorul tuturor rău-tăţilor, din cauza căreiapiere dragostea frăţeascădintre oameni, pământulse umple de hoţi şi uci-gaşi, mările de piraţi, so-cietatea de calomniatorişi trădători, familiile sedezbină. Ni se aminteştecă Isus Hristos nu aosândit câştigarea de bu-nuri materiale, ci a avutîn vedere lipsa de deschi-dere a sufletului bogatu-lui faţă de nevoile şi

necazurile celor din jur,păcatul egoismului, pă-catul lăcomiei şi „nebu-nia de a crede că omulpoate aduna pentrumulţi ani, uitând cât e descurtă şi de nesigură esteviaţa omenească. Viaţapământească îşi are tre-buinţele ei fireşti –hrană, îmbrăcăminte,casă etc. -, fără de care eanu poate exista. E firesc,e o datorie să le cauţi, sămunceşti şi să le aduni,dar a lega toată viaţanumai de acestea, a nu tegândi la sufletul şi la tre-buinţele lui, a nu tegândi la momentul des-părţirii de ele, iată cuadevărat nebunia vieţii.”

De ce bogatul dinEvanghelie este numitnebun? Nu pentru căavea avere, ci pentru că oidolatriza şi i se închinaei şi nu se gândea adărui, a ajuta. Lăcomiafără de sfială poate orbiomul şi poate provocamult rău şi durere celormulţi din jurul său, darmai poate provoca şicumplită răzbunare…

Închei aceste rânduricu câteva versuri dintr-opoezie a poetului românAlexandru Vlahuţă (n.1857): „…Stoarceţi, stoar- ceţi măduva din ţară!/ Nuvă pese! Striviţi totul!Cugetaţi că poate mâini/O să pierdeţi cârma ţăriiş-or să vină alţi stăpâni./Deci, pârjol şi jaf!Opinca, hoitul să rămânăos/ Ca să nu mai aibăalţii, după voi, nimic deros. […] Asta-i lecţia pecare o lăsaţi posterităţii!/Ah, cumplit v-aţi râs delege şi de cumpăna drep-tăţii,/ Şi de oameni, şi deţară, şi de tot ce-i sfânt pelume!”


MarianaBrăescu Silvestri

Pentru un nume cuautoritatea şi notorieta-tea lui Artur Silvestri încritica literară româ-nească înainte de 1989

este incredibil că în-treaga activitate însu-mând 17 ani de criticăliterară s-a încheiat ladoar 36 de ani. Celepeste zece mii de paginiapărute în publicaţiile li-terare şi culturale alevremii – doctrină, isto-rie, critică literară – for-mează opera unui autortânăr şi foarte tânăr. Afost şi rămâne surprinză-

tor pentru oricine căaceastă tinereţe nu l-afăcut să se grăbească şisă adune, cu deplină jus-tificare, ca alţi confraţi,câteva sute de paginimăcar, cu care să în-chege două-trei volumecare, aşa cum ştiu cunos-cătorii, făceau posibilăcalitatea de membru alUniunii Scriitorilor, cali-tate deosebit de presti-

gioasă şi râvnităatunci.Artur Silvestri -„micul Călinescu” - cumera numit încă de la de-butul său, surprinzătorde matur în raport cu ti-nereţea, nu şi-a doritaceasta niciodată. Şta-cheta pe care singur şi-oimpusese era mult maiînaltă şi asemenea men-torului său literar, Ge-orge Călinescu, plănuiasă topească aceste cro-

nici dar şi alte mii de fişeîn sinteze ample, ambi-ţioase. Nu a fost să fie,din păcate nu doar pen-tru el, ci pentru litera-tura şi istoria literarăromânească. Schimbă-rile de după 1989 l-aufăcut să se îndrepte înalte direcţii, datorităcontextului şi datorităfaptului că ştia bine cădoar independenţa ma-

terială îi poate asiguraindependenţa intelec-tuală. Dar, „timpul nu amai avut răbdare”... Spu-neam şi altădată că ArturSilvestri simţea în ultimiiani că „nu mai are timp”!Adevărul e că nici şaptevieţi nu i-ar fi ajuns pen-tru vastele sale proiecteliterare şi culturale. Aşa-dar, simţind că nu mai etimp pentru sinteze, aîncercat să schiţeze un

„univers al lecturilorcare l-au făcut fericit”.Mi-a vorbit despreaceastă carte de câtevaori, voia nu doar să pu-blice grupat cronicile la„lecturile fericite” dar,urma să adnoteze, săadauge părţile lipsă lacronicile amputate deorice fel de cenzură, săreaşeze titlurile în ma-triţa lor originală şi săcontextualizeze apariţiaacestora. Din nou, vre-mea nu a mai avut răb-dare nici măcar pentruatât. Nu a mai fost unproiect, a rămas un vis.Cartea aceasta încearcăsă-l refacă. Am o mareemoţie la tipărirea aces-teia. Teama mea e să nufi greşit prea mult deşim-am străduit din răs-puteri să judec fiecare si-tuaţie, aşa cum îmiimaginam că ar fi făcut-o el. Şi totuşi, dacă a nu-şi vedea cărţile tipăriteeste cea mai mare ne-dreptate pentru un scrii-tor, următoareanedreptate, aproape lafel de mare, este aceea dea nu putea decide asupraformulei, asupra corec-turilor cărţii, asupra for-mei finale. ArturSilvestri a avut parte deamândouă. Păcat, marepăcat!

A fost un proiect, arămas doar un vis!

Slujba religioasă de pomenire alui Artur Silvestri a avut loc

sâmbătă, 26 noiembrie 2011, laora 9 dimineaţa, la Mânăstirea

Pasărea, de lângă Bucureşti. Aufost prezenţi cei care l-au cunos-

cut, apreciat, admirat, iubit peArtur Silvestri, să spună o rugă-ciune şi să-i aprindă o lumânare

la mormânt sau, dacă distanţaşi oricare alte probleme îi îm-piedecă să fie prezenţi fizic laMânăstirea Pasărea, de acolounde sunt să trimită un gând

bun pentru el, să spună o rugă-ciune, să aprindă o lumânare.


Nicoleta Milea

Astăzi, aici, poetul TheodorRăpan vine în faţa Măriei Sale, Ci-titorul, cu o nouă carte, a treispre-zecea, creaţie a maturităţii depline– Evanghelia cerului – Zodii depoet.

Spre deosebire de Evangheliainimii, care este o adevărată ra-diografie a spiritului uman, o că-lătorie în adâncul Fiinţei,Evanghelia cerului se îndepăr-tează încă din titlu de sfera senti-mentelor care surprind tocmaiprin faptul că sunt atât de natu-rale şi obişnuite. Conexiunea din-tre cele două cărţi se realizează,totuşi, gradat, ca o scară spre în-şiruirea de emoţii ce stau la bazacreării lor şi prin autenticitateaconferită de rezultatul deschideriiîn faţa unor lumi ce ne stau foarteaproape, dar pe care nu îndrăz-nim să le abordăm.

Chiar şi motto-urile cărţii, bineselectate de poet, demonstreazăcă, dacă s-ar îndrăzni, dacă s-arridica mâna şi s-ar ciocăni uşor încerul nopţii, dacă s-ar săpa puţinmai adânc, s-ar găsi „alt cer” [...]„alte stele” [...] „şi acolo, între ele,alt pământ...” (Nichita Stănescu)

Este vorba de o reinventare şi,mai ales, de o reinterpretare nu aoperelor unor scriitori, ci o rein-terpretare a situaţiilor în care poe-

tul s-a aflat în momentul lectură-rii şi receptării mesajelor aceloropere. Şi spun reinterpretare,pentru că am în faţă poeme clare,grave şi mature, care nu ar fi pututfi concepute în afara traversăriiunei perioade de informare şi cău-tare, ajungând, în final, la bine-meritata poziţie a reîntâlnirii,dintr-o altă perspectivă, a poeţilorcare au însemnat ceva pentru de-

venirea artistică a lui TheodorRăpan, dar şi pentru dezvoltareapersonală, acestea două mergândmână în mână.

Subtitlul cărţii aminteşte încăo dată de planul Înaltului. Deşi nuexistă informaţii certe despre is-toria apariţiei zodiacului, se poateconsidera că, observând mişcareacorpurilor cereşti, s-a formatideea că această mobilitate se da-torează unor forţe divine pe careaştrii le deţin. De aceea, omul şi-asubordonat destinul stelelor, de-terminându-se pe sine ca efect alpoziţiilor pe care acestea le ocupăpe cer.

Raportând legenda la arhitec-tura cărţii, se poate ajunge la con-

cluzia că lumea poetică este, defapt, un macrocosmos de relatărisuccesive de poeme, poeţii gru-pându-se după anumite criterii,aşa cum şi zodiile se clasifică. Fie-care simbol, semnificaţie, fiecarerimă sau metaforă este, de fapt,un indiciu al destinului pe carepoetul deţinător îl va urma. Poe-mele sale constituie zodia sa, iaraceasta încorporează semne des-pre trecutul şi viitorul lui artistic.

Se poate spune că, în esenţă,fiecare operă a poeţilor aleşi, esteun astru, iar toate alcătuiesc unsistem care se mişcă deloc con-venţional faţă de noi, cititorii, aşacum şi planetele par a se mişcaprivite de pe pământ. Traiectorialor este dependentă de sensibilita-tea şi empatia fiecăruia dintre noi.În Evanghelia inimii, fiecărui ano-timp i se asociază o anumită etapădin viaţă cu trăirile, stările si im-presiile ei; în Evanghelia ceruluiPoetul-Mag îşi priveşte confraţiide liră din perspectivă zodiacală.

Începând cu primăvara, deci cuBerbeci de diamant, TheodorRăpan alege câte 12 poeţi pentrufiecare semn zodiacal, ţinândseama de data lor de naştere şiconfirmând că simbolurile nume-rice sunt un aspect pozitiv şi în-semnat al creaţiei sale, aşa cumeste şi aplecarea sa spre detaliu, înconexiune!

Pas în doi! Aşa poate fi rezu-mat cel mai bine conţinutul cărţii,pentru că aici întâlnim parcă niştepriviri complice pe care autorul leîmpărtăşeşte cu poeţii aleşi, ca unjoc de cuvinte între prieteni sau caîntre părinte şi copilul devenitadult sau ca între profesor şi ele-vul care ajunge la înţelegerea sis-temului de gândire al magistruluisău.

Structura cărţii este una atentrealizată, inedită, la fel cum este şiconceptul pe care ea se bazează.În paginile ei, îşi găsesc locul poeţide la Shakespeare, până la EdgarAllan Poe, fiecare fiind surprinsprintr-un fragment, printr-ostrofă. Va urma

Evanghelia cerului (1)- Zodii de poet - de Theodor Răpan


Scrisoare de la Bendeac

Vineri seara am oprit la o ben-zinărie ca să alimentez scuterul(folosesc rar în perioada asta „de-caportabila“ căci cu motoreta emai simplă viaţa în oraş). Pun eu3 litri fără plumb şi intru să plă-tesc. În faţa mea, o doamnă.Achită. Scot şi eu banii din buzu-nar şi n-apuc să-i întind că în in-cintă pătrunde val-vârtej unco calar la vreo 40 de ani.

Tricou Adidas, bermude Adi-das, papuci Adidas, şapcă Adidas,creier Adidas.

„- Cine p..a mea şi-a lasat mo-toreta aia la pompă că a încurcattot acolo?!“

„- Eu. Dar de ce am încur-cat?!“(Mă recunoaşte, dar după 3secunde de pauză se decide să nulase garda).

„- Păi de ce-ai lasat-o acolo?!“ „- Pai, unde s-o las? Dacă eram

cu maşina, unde o lăsam pânăachitam benzina?!“

Benzinarul, intervine şi el: "- Cu ce a încurcat domnule?!

Plăteste şi pleacă." "- Păi ce p..a mea băăăăă!!! Am

ajuns să stau ca prostu' după omotoretă?!"

Eu zic: "Pai, cine vă pune? Staţi ca

deşteptu'...""- Mă iei la mişto?! Ce p..a

mea!!!" Ies afara. Maşina gherţoiului,

un BMW X6, era parcată la 3 mi-limetri de scuter.

Zice:"- Poate mi-o zgârii". Nu i-am zgariat-o. Am plecat şi

m-am oprit după 200 de metri.Am tras pe dreapta şi am plânsprotejat de cască.

Da! Recunosc! Am plâns! Amplâns pentru că mi-am imaginatce s-ar fi întâmplat daca aş fi fostun român obisnuit şi nu „vedeta“de la televizor. M-ar fi omorât?Am plâns pentru că ăştia vorajunge atât de mulţi încât ne vorîngropa. Am plâns pentru că peăla nu-l va întreba nimeni din ce

bani şi-a luat BMW-ul. Am plânsde ciudă că ne vor strivi visele.

Am plâns pentru frate-meucare are neşansa de a creşte lângăei. Am plâns pentru că am ajuns ladecizia de a nu avea copii vreodatăcăci nu vreau să trăiasca în lumeaăstora. Căci lumea va fi a lor! Nuvă minţiţi! Nu vă amăgiţi! Va filumea lui Salam şi a lui Guţă!Lumea cămătarilor, şmenarilor,maneliştilor, cocalarilor, burtoşi-lor, nesimţiţilor.

Pentru că nevestele şi gagicileastora sunt mereu gravide! Pentrucă fiecare au câte 4-5 copii.

Apoi m-am revoltat! Şi m-amgândit ce mult mi-aş dori să ampistol legal, cu permis şi de câteori se întâmplă să dau peste unanimal ca ăsta să trec pe lângă el şisă-l înjur în şoapta de mamă. Elva lua foc şi mă va lovi. Eu scotpistolul şi poc! Direct în cap! Le-gitimă apărare. Cât despre faptulca ăştia fac copii, cu regret vă spuncă uşor-uşor devin extremist în celmai dur sens al termenului...

Dragi cocalari, mârlani, mito-cani, manelişti

Aţi câştigat. Voi şi ai voştriv-aţi fu...t nevestele, amantele sauprietenele prost (căci numai prost

puteţi, conform aceluiaşi coefi-cient de „inteligenţă“) şi iată că să-mânţa voastră mizerabilă dă rod.Ne acaparaţi. Ati reuşit să vă „e -du caţi“ progeniturile hidoase înspiritul kitch-ului, mitocăniei, ne-simţirii, manelismului infect... Fe-licitări! România e pe cale sădevină a voastră. Dar, atâta timpcât încă mai putem şi noi respira,vorbi, privi, daţi-ne voie să râdemde voi. Daţi-ne voie să vă ironi-zăm. Nu vă fie teamă. Sunteti pedrumul cel bun şi-n curând veţiajunge atât de puternici încât să-iluaţi pe ăştia ca mine şi să-i daţi lalei. Până atunci însă...

1. Cojile de la seminţele scui-pate pe asfalt sau beton nu daurod. Nu încolţesc! Vă jur! Ştiu căvoi n-aţi prea mers pe la şcoală,dar credeţi-mă pe cuvânt că amfăcut biologie în liceu. N-o săcrească niciodată floare sau bos-tan din ciment. Aşa că folosiţi uncornet.

2. Dacă folosiţi cornet (puţinprobabil) vă implorăm să rupetifoi din Manele „almanahe“ maga-zin, că Marin Preda şi Eminescun-au nicio vină.

3. Tricoul mulat se poarta peun corp perfect. Ştiu că în lumeavoastră perfect înseamnă atâtmers la sală şi înghiţit steroizi cupumnu' ca ghiolbanu', cât şi burtade bere şi ceafa plină de slană. Noiînsă ne facem datoria...

4. Nu ne deranjeaza că ascul-taţi manele (unde carte nu e, nicicultură muzicală nu e) atâta timpcât „ascultati“ nu se transformă în„ascultăm“. Orice aparat de redatmuzică are un buton pe care scrievolum...

5. Ştiu că banii sunt singurulvostru Dumnezeu şi dacă ai banieşti „de valoare“, dar exista nişte„chestii“ de noi le plătim şi ele senumesc impozite la stat. Ştiu căun manelist de-al vostru i-a făcut„printesei lui“ înmormântare de50 de mii de euro fără să-l întrebecineva despre provenienţa bani-lor, dar dacă reprezentanţiivostri conduc finanţele, po-

... asta erealitatea !

ANTE-SCRIPTUM

�


litia şi justiţia din Rroma-nia, puneţi-ne şi nouă o

vorbă bună... Mulţumim antici-pat. Şi am văzut că mulţi sunt ală-turi de voi când, prin lege, seîncearcă să fiţi puşi să plătiţi im-pozite sau să vă declaraţi averile.Mai bine iesiţi în stradă pentru„Romania săraca“. Săraca de ea!

6. Vă rugăm mult să nu mai fil-maţi videoclipuri la operă. V-amdat televiziunile şi presa, lăsaţi-ne la schimb opera şi teatrele!

7. „De puta madre“ înseamnă„pizda mă-tii“. Ne bucuram că ma-joritatea purtati tricouri cu aceastasintagmă. Înseamnă că mesajulnostru a răzbatut până la voi.

8. Ne arătăm realmente îngri-joraţi de aceasta cumplită molimăcare a cuprins întreaga comuni-tate cocalărească şi anume fotofobia. Ştim că medicii nu sunt de-ai vostri că, nah, au făcut şcoalămultă ai dracu' tocilari, dar puteţi

apela cu încredere. Probabil e in-grozitor să fii nevoit să porţi oche-larii de soare şi-n baie...

9. Suntem încântaţi că aţi învă-ţat să folosiţi programe gen „Pho-toshop“. Nimic nu e mai frumosdecât sa vezi o minune cârlion-ţată, în rochie de leopard şi 5 kilede aur pe prima pagină din „Thesun“. Şi suntem încântaţi că în po-zele de Hi5 va înconjuraţi de ste-luţe, brizbrizuri...

10. Faptul că reuşiţi să mane-vrati câte 3 telefoane mobile înacelaşi timp este o calitate demnămai degrabă de un homo decât deun homo sapiens. Deci, iată căteoria lui Darwin se susţine...

11. Pantofii cu botul ridicatsemnifică ceva religios? Sau eches tie de potenţă, temporară siea ca şi tinereţea?

12. Tunning-ul cu evacuarezgomotoasă şi parasolar cu mesajnu e foarte indicat. Ştim că trebuie

şi cocalarul sărac să aibă o ocupa-ţie, dar...

13. Apreciem faptul că mergeţitoţi pe scutere fără cască! Ne daţisperanţe... Dar, vă atragem aten-ţia că atunci când pe un motor, omotoretă, o bicicletă sau pe unscuter se afla un el şi o ea, „dintrecare“ el are cască şi ea nu, asta setraduce prin: „Mori, fă, în morţiimă-tii!“ Mă rog... Asta nu le de-ranjează pe femeile din Romania,întrucât atitudinea reprezintă onormalitate în relaţia dintre sexeîn ţara noastră.

Ar mai fi multe de spus, dardacă ai parcurs această „scrisoare“înseamnă că deja ai citit de douăori mai mult decât toata familia taîn intreaga ei existenţă. Nu vreausă te obosesc.

Ne vedem la mall,Cu drag, Mihai Bendeac.

Propus de E.A.

De patruzeci şipatru de zileFumul iese alandalaDin ţigara bunicului.Imaginea este una mocnită,Aproape abstractă,Dantela de FlandraDin care s-au hrănitEscadroane de moliiŞi anotimpuri ciudate.Fericit este numai el,Făcătorul de pace,Cel ce stăNeclintitÎn jilţul uităriiDin capătul mesei.Să înceapă petrecerea!Avem lăutarul fără vioarăŞi vin de cucutăTurnăm în pocalulPe care l-am pictatÎn vara trecutăCu flori de cicoare.

Amprenta-iFastuoasă,Aproape palpabilă.Stă

Ca orice peceteÎn rândul din faţă,Pe cartea asta poştală.Miroase a tămâie sinteticăAerul alungat din bisericaNoastrăŞi funcţionaru-n civilUmblă de-a lelaPrin arhiveleAranjate pe familii şi genuri.

Degetele mele fără ineleBâjbâie...CautăAcul de pălărieÎntr-un car cu stele decupatePe viaţăDin hârtie verzuie.

Umbre fără trupSe mişcă în saboţi negriPe peretele alb al salonuluiCu oglinzi paralele.Imaginea cu internatul de feteŞochează,Îmi acapareazăTot spaţiul în careIsadora DuncanGoală puşcăDansează peGratis.Vara aceea nu a existatNiciodată!Doar clănţănitul katiuşeiPeste un petic fierbinte de pieleEste certitudineaPoemuluiSemnat în creion chimic :,,Al tău,Serghei Esenin”.

Poeme de

Melania Cuc

�


Melania Cuc

Cu Iubirea, folosită cao cheie a destăinuirii tu-turor lucrurilor, aşa sepoate citi volumulVraj(b)a clipei, carteasemnată de Viorela Co-dreanu Tiron şi care aapărut într-o grafică dezile mari, la EdituraAmandaEdit din Bucu-reşti, in anul 2011

Poemele care alcătu-iesc volumul, sunt ca şiînnaripate, simetrice înesenţă şi cu trimiterispre locuri, oameni şisentimente dintre celecare, nouă, celor din jur,adesea ne scapă. Cu o fi-neţe feminină dar defelfeministă, autoareatranslatează imaginilepersonale în sfera comu-niunii, a locului şi a tim-pului unde individuldispare ca entitate desine stătătoare, devineMăreţie, motiv pentrucare mertă să trăim pepământ.

Volumul debuteazăcu poemul ,,Tot ce văspun,,- o mărtrisire a căiisale golgotice, un fel dedestin iniţiatic care îiperminte autoarei săpună degetul pe ranalumii-înconjurătoare, săspună că nimic din ceeace vede, pipăie şi apoi,scrie, nu este artificiu.,,Am străbătut/ întinde-rea de piatră goală, pu-stiul străjuit de stânci(...),,

Emoţionantă singu-rătatea aceasta, a Poetacare se întreabă ,,Cinesunt?,,.

Creatorul care este ea,îşi pune întrebarea pen-tru a da răspunsul în pu-blic, şi o face scriindpentru cei care se hră-

nesc, citind, din pâineanemuririi.

Cu o tehnica a scrisu-lui distinctă, defel came-leonică, aşa cum se maiîntâmplă astăzi în Lite-ratură,- Viorela Co-dreanu Tiron ne atrageatenţia prin acurateţeasintagmei, prin firul poe-matic pe care îl trage înigliţa silabelor. Totul seleagă, are esenţă, consis-tenţa care conferă ver-sului tonus dar şi timpide linişte pentru gân-dire.

Cititorul nu poatetrece brusc de la unpoem la altul fără să in-siste, să rămână o se-cundă pe textul abialecturat. Este un privile-giu să mergi pe drumulcuvintelor prin Clipa cearepede, să vezi cum ,,Jocul chibzuinţei,, numai este joc, este ardere,catharsisul care îi dă no-bleţe operei poetice sem-nate de ViorelaCodreanu Tiron.

De unde vin? Undeplec? Cine sunt florile?Dar,soarele.... Întrebă-rile esenţiale ale lumii seînvârt ca într-un carusel,se lasă leagte în acelaşiharnaşamanet al ordiniice ne ţine pe verticală caoameni.

În tot acest timp,,Dumnezeu tace,, ! În-drăzneaţă această sin-tagmă, este curajul celuicare ştie că are un rost allui pe pământ. Poeta nuse joacă de-a cuvintele,face, din detalii aparentla îndemâna fiecăruia

dintre noi, construieştemici catedrale de sunetece anunţă că încă sun-tem capabili să regene-răm prin noi înşine.Spiritul cărţii de faţă esteo prefaţă la nemurireacuvântului odată ce afost gândit şi transpus pehârtie. Poemul este unloc pentru Rugă, este unrefugiu în care, autoarease retrage din marasmullumii moderne, un locunde î-L imploră peDumnezeu, să o înveţecum să culeagă Lumina.

Lumina este atotcu-prinzătoare dintr-uncapăt la altul din acestvolum, deşi uneori nu sevede, precum soarele, lu-mina aceasta există,blândă, matură, uneoriobosită dar mereu gatasă spele cu ,,lacrimatoamnei,, obrazul Plane-tei. În acest context,poeta stă între Mărginireşi Nemărginire, defel de-rutată, ea ştie că loculdin care pornesc în lumeşi în viaţă, toate visele ,locul tainic al fiecăruiaom, punctul de legăturăcu Cosmosul fiinţei esteCopilăria. Acolo seapleacă peste gânduri, iaîn răspăr poveştile cu iz-voare şi alte locuri de osimplitate seniorală, ui-mitoare.

Viorela CodreanuTiron este poeta care nuse teme să foloseascăsintagmele şi în volum,abundă întrebările. Esteun semn de maturitate,de înţelepciune a mo-mentului în care conşti-

netizezi că rolul tău estesă laşi mărturii pentruclipa următoare. Natura,de la coaja unui copacpornind, la spaţiul de unalbastru-decolorat al ce-rului, lumea cunoscutăde fiecare zi devine, prinpoeme, operă de artă.Starea de graţie pe careţi-o dă succesul, bucuriade-a fi ,, colosul care pră-duişete,, -cum inspiratenunţă autoarea, toateaceste fragmnete dintr-un puzzle urieşesc, suntViaţa în forma sa de Du-minică.

A citi cartea aceastaeste un fel de împărtăşa-nie din tainele care te în-conjoară. Trebuie să aiurechi să auzi, mintecare să perceapă albuldin negru, şi mai presusde toate, se cade să aiCredinţă fie şi numai câtbobul de mac, pentru aînţelege esenţa.

Viorela CodreanuTiron este poetul careexcelează în lucrarea saliterară, nu se abate de ladrumul său şi fiecare li-teră din poem, este o cer-titudine. Autoarea nubâjbâie prin întunericulneştiinţei, ea ne spune în

Viorela Codreanu Tiron,

Vraj(b)a clipei

Continuare înpagina 36


Dimitrie Grama

Creaţia adevărată, deorice natura, este un „actdivin”, necondiţionat sicare nu isi cerseste recu-noasterea si mai ales, nupoate fi judecat de con-temporani, oricit demult, cei care se autonu-mesc judecatori sau cri-tici ai artelor, critici alactelor de creatie inspi-rativa, fictiva, ar dori safie asa. Nu de mult amscris un eseu pe aceastatema, un eseu scurt, camca toate eseurile princare am dorit sa comunicdirect cu cititorul siacum doresc sa fac o re-marca importanta la"conditia artistica". Facaceasta remarca, stimu-lat de ambitia prosteascamass-mediala de a"compara" si "premia"anumite "lucrari". Com-pozitii de muzica si mu-zicieni, sculpturi sisculptori, picturi si pic-tori, poezii si poeti, ro-mane si romancieri,istorie si istorici, jurnalesi jurnalisti, critica si cri-tici, etc., etc. Aici chiardoresc sa ma scuz ca nuam numit toate celelalteactivitati asa-zise "cultu-rale", si nepomenindu-le, probabil ca amofensat deja o mareparte din pretendentii lasublima "recunoastere".Dar, nu este oare ne-drept, ca Homer, Platon,Socrates, Dante, Cervan-tes, Shakespeare, Emi-nescu si multi altii sazaca acolo in "nemuri-rea" lor fara nici macar odiploma, o hirtie, care sane aminteasca de ei simai ales sa ne oblige sa-icitim si sa-i respectam?Tocmai astazi, am auzit

la radio un interviu cu ocintareata de succesamericana, care acumtrece in lumea animata afilmului si care declaraca scopul ei primordialeste un Oscar . Extraor-dinar! Ce profunzime!Ce viziune artistica! Amcitit de multe ori articolerevoltatoare, scrise decei care nu au fost pre-miati, sau si mai rau, nuau fost bagati in seama,de cine stie ce Comisie,sau Juriu, la cine stie ce"concurs" literar sau ar-tistic. Intr-adevar revol-tator! Caci menireacreatilor artistice estepromovarea lor mass-mediala, nu-i asa?! Amfost aprig criticat, de unpreot roman, ca am avuttupeul sa ma exprim cuprivinta la "canonizarea"lui Eminescu, pentru cain aceasta profunda abe-ratie, doar casta preo-teasca are dreptul sa seexprime. Deci, undeva instrafundurile cugetuluiuman, exista, ba chiarmai mult se dezvolta,evolueaza, concluziatotal gresita, ca exista unstandard, o matricolafundamentala si obiec-tiva, dupa care toatecreatiile artistice pot fijudecate, comparateintre ele si, in final pre-miate! Orisicine, poate

sa spuna ca Modona estemai buna decit Mozartsau Enescu, orisicinepoate sa confirme, bazatpe diplome si distinctii,ca Ana Blandiana, in pe-rioada ei de delir comu-nistic si premii, a fost,este si va fi, mult maimare decit Cosbuc, Gogasau Bacovia! Superficialprivind, asa se pare ca vafi si, din pacate, multioameni se lasa pacalitide aceasta "reclama" avalorilor, care in fond,nu se deosebeste preamult de reclama facutala televizor, produselorcasnice, a detergentilor,cosmeticelor. Da, maiales reclama produselorcosmetice! Acum, in mo-mentul de fata, produsul"X", este formidabil, celmai bun, ca peste untimp oarecare sa fie inlo-cuit de urmatorul produsformidabil, promovat deaceiasi firma de experti.Si daca acest fel de gin-dire si atitudine se poateaplica asa de bine produ-selor cosmetice, se poateaplica la fel de bine pro-duselor literare sau artis-tice! Concursurile decreatii literare, artisticede orice fel, rasar ca nisteciuperci in toate lumea,incercind sa satisfaca olume de creatori minus-culi care bat cu dezna-

dejde la poarta "Nemuri-rii". NU si NU si Nu!Adevaratele opere dearta, adevaratele creatiipoetice si muzicale auavut, au,si vor avea in-totdeauna, cel mai bun simai decent judecator po-sibil, cititorul de rind,copilul nevinovat caredescopera o lume nouaintr-un simplu tablou,muncitorul care seopreste din lucru sa as-culte citeva tonuri cin-tate de un cioban la unfluer cioplit de el. Adeva-rata creatie, nu are ne-voie de apreciereaexpertilor, nu are nevoiede parerea nimanui,pentru ca indiferent demofturile unuia sau al-tuia, de nonsalanta si ig-noranta, sau de criticamomentatna, adevarataarta supravietuieste.Pentru ca, adevaratelecreatii, biruie, ies victo-rioase din lupta cu imbe-cilitatea sau ingustimeaopiniilor predominanteunei anumite perioadeoarecare.

Lumea, cititorul derind, prostimea, duc maideparte si asigura supra-vietuirea adevaratelorcapo-d-opere. Pentru cale-au fost incrustate incuget si suflet pentru in-totdeauna!

Despre„Vânătoarea

de trofee“


Ioan Barb

Nu ştiu ce m-a apu-cat, încă de dimineaţă, sătrec pe străduţa ce urcăde-a lungul apei, înce-pând de la podul dinbeton armat, succesorulpodului vechi din lemnde stejar, pe care l-a luatapa la inundaţiile din 70.Să fie vreo douăzeci deani de când n-am maipus piciorul prin aceastăparte de sat, devenităîntre timp stradă a ora-şului, deh, ani mulţi decând pustietăţile deacum nu mai sunt ani-mate de sentimentul deviaţă din acele vremuri.De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescutodată cu noi, cei optzeci,nouăzeci de inşi de ace-laşi leat, care am alimen-tat cu material umandouă clase primare înşcoala din centrul vechi,de dincolo de pod şidouă clase primare înşcoala din centrul nou,devenită mai apoi OraşulNou, de dincoace de pod.De multe ori am senti-mentul că orăşelul acestaa luat fiinţă chiar înmine, nu mai existădecât în mine şi dacă aşînchide ochii pentru tot-deauna s-ar nărui în abi-sul ce va continua săexiste sau să nu maiexiste, în mine.

Nimeni nu va aflaniciodată cum a fost cân-dva în această parte delume, iar amintirile cuimagini colorate şi itine-rante asemănătoareunor albume - şi-ar re-trage ochii telescopiciîntre coperţile cenuşii alecărţii vieţii mele, odatăcu ultima mea răsuflare.Şi nu va mai rămâne,

poate, nici un semn des-pre satul devenit centrumuncitoresc, promovatoraş la apelul bocancilorlui Gheorghiu - Dej,dotat cu una bucatăcombinat siderurgic,prin anii optzeci, făcutpraf de fier după revolu-ţie şi transportat pestemări şi ţări până în pre-zent. Nu, nimeni nu vamai spune nimic. Daroraşul din mine este încăviu, respiră, ca un pisoicuminte atâta vreme câteu voi exista.

Cu aceste gândurimi-am dezmorţit paşii,încă de dimineaţă, mer-gând în susul firului deapă, imediat după pod.Nici nu-mi venea să credcă am revenit în acest locneînsemnat de pe faţapământului, în care amfost cândva atât de feri-cit, cum nu voi mai fi,poate, niciodată. Ieri măplimbam pe străzileRomei, în jur se făceaupregătiri de Crăciun, pefeţele oamenilor citeamsemne de bucurie, de so-lidaritate, de viaţă. Lunatrecută îmi desfătam su-fletul pe străzile unuiorăşel aflat la doi kilo-metri de graniţa cu Elve-ţia, îmi furau bucăţi dinsuflet casele albe, inun-date de lumina zilei dedecembrie. Iar acumparcă am deschis ochii

într-un vis cenuşiu, dartotuşi, atât de drag.

M-am oprit la nu-mărul 99, în dreptul uneiporţi masive confecţio-nată din ţeavă pătrată,de fapt o imitaţie de fierforjat, încadrată de ungard din piatră lăcuită,care împrejmuia o casămare, cu mansardă. Dincurtea pavată cu dalemaronii se zgâia la mineun câine un câine uriaş,plictisit, agăţat de unlanţ cu zale firave. O fidintr-un material foarterezistent mi-am spus, şiam realizat că dispropor-ţia dintre animal şi lanţcopia, la o scară redusă,disproporţia dintre im-obilul imens şi curteapentru care nu a mairămas suficient loc, dupăterminarea casei.

Numărul 99 precedenumărul perfect, 10, mi-am spus. M-am forţat să-mi amintesc, dupăpoziţia gardului faţă derâu, casa din vremea co-pilăriei mele şi deodată,în mintea mea s-a făcutlumină. Acum albia râu-lui este cosmetizată cubeton, iar firul de apăcurge, umil, cu câţivametri mai jos decât învremurile acelea când pemaluri creşteau, "laliber", sălcii şi tufe deanini, printre care nejucam, până uitam de

noi, de-a hoţii şi vardi-ştii. Atunci şi râul acestaavea personalitate şi, lacea mai mică ploaie, înaval îşi tulbura valurile şiieşea din matcă, urlândfurios spre casele din jur,mai ales primăvara şitoamna când îşi revărsafuria în valuri înspumateprin curţile oamenilor.Atunci era un spectacolfrumos, pentru noi, stă-pânii malurilor; zile înşir treceau basculante în-cărcate ochi cu zgură ba-zică de furnal adusedirect de la uzina meta-lurgică: consolidau ma-lurile. Când se retrăgeauapele ne plăcea să scur-măm, ca nişte păsărimici şi curioase, prinzgura basculată pe ma-luri: părea ca un ametist,adus din inima flăcărilorpe marginea apei.

Nu ştiu de ce mi-amamintit, aşa, din senin,toate aceste lucruri. Casacare poartă astăzi numă-rul 99 este un imobiltânăr, născut artificial,nu are ascendenţă în ve-chea casă din cărămidă,cu două încăperi şi "târ-naţ" şi acareturi în cur-tea din fund. Acea casănu mai există decât înmemoria mea şi poate înamintirile vecinilor, dacăor mai fi în viaţă.Doar numărul, în

La numărul 99nu mai locuiesc

oameni

�


mod curios, s-apăstrat. Aici lo-

cuia, pe vremuri, familiaHelingher. Am uitat săamintesc că vechiul sat,devenit prematur apoioraş, avea, ca toate sateledin acest colţ de ţară,două părţi: partea româ-nească şi partea ungu-rească, numită Ceangăi.Pe unguri i-am pomenitaici, tata spunea că şi eli-a pomenit tot aici, aufost aduşi pe la 1910 destăpânirea maghiară şiau fost împroprietăriţipe pământurile unorgrofi. Prea mult nu m-auinteresat atunci acestepoveşti. Nici nu-mi bă-team capul cu ele.

Pe atunci era maiimportant faptul că înfiecare duminică, pe te-renul de fotbal din faţabirtului de lângă pod,jucau întotdeauna fotbalungurii cu românii. Lă-zile de bere aşteptau înspatele porţilor. La sfâr-şitul meciului beau toţipână o luau razna. Doarplata o făcea echipa carepierdea meciul. De ceîmi amintesc oare acestelucruri? Pentru că pestrada din dreapta podu-lui era marcată şi accep-tată în mod tacit, graniţadintre ceangăi şi români,o străduţă pe care noţiu-nile etnice nu-şi aveaurostul, deoarece în celecâteva gospodării locu-iau şi unguri şi româniBa chiar în căsuţa dinmarginea podului locuiaNaina, ţiganul satului şiunul dintre "covaci",adică fierarii urbei, iarcasa sa nu avea gard, casemn că încă se mai adu-ceau cai la potcovit, învechea covăcie. Pe Nainaîl chema Gheorghe, dar îi

spuneau Naina din cauzăcă era meşter şi în mâ-nuirea arcuşului pevioară, iar faima sa decântăreţ la nunţi o între-cuse pe cea de făurar.

Cei din familia He-lingher aveau o mândrieaparte, pe care o afişauostentativ, ca mai toţidin Ceangăi, de altfel.Noi, românii, le spu-neam "Helingăroni", aşcum celor din familiaMareş le ziceam Mare-şoni, celor din familaiWainer "Waineroni" şitot aşa la fiecare casă. Lapenultima casă de la ca-pătul străzii locuia fami-lia Podar, noi lespuneam "Podăreşti" şieram încredinţaţi că în-aintaşii lor vămuiau şiîntreţineau podul. Aşaera obiceiul la noi, fie-care casă a avea o pore-clă. M-am oprit lanumărul 99 şi în mine aînflorit din nou o amin-tire care mi-a umbrit co-pilăria. Am revăzut înminte vechiul gard dinlemn cu poarta scul-ptată, strămoşul, proba-bil nelegitim al ziduluimăreţ de astăzi şi mi-amamintit de Mutu Helin-găronilor, aşa îi spu-neam, un mut în carne şioase, pe care încă îlrevăd în gând, cu figurasa luminoasă, stândproptit cu coatele deasu-pra acestei porţi. Pre-zenţa lui neînspăimânta, dar în ace-laşi timp ne fascina de-adreptul. Mutu era un ommatur dar care se purtaca un copil care nu ştiesă vorbească. Mult maitârziu am aflat că era, defapt, surdo-mut, că nuştia să vorbească pentrucă nu auzea cuvintele şi

nimeni nu avusese timpsă-l înveţe să vorbească.Uneori Mutu desena petrotuarul de beton dinfaţa porţii şi desenele luierau atât de frumoase!Ne lăsa să ne apropiemla câţiva paşi şi să le ad-mirăm. Se uita la noi cufaţa strălucind, încântatde încercarea noastră dea descifra acele desene.Ne minunam şi ne între-bam cum îi vin ideile,cine îi punea în minteacele împărăţii dinlumea poveştilor pe carenu i le-a povestit nimeni,niciodată. Atunci îmispuneam că Dumnezeucoboară, seara, în fiecarecopil şi aduce în mintealui lumea poveştilor, odeschide cu o cheie cumdeschizi un seif sau chiarpoarta unei cetăţi. Şiacestui mut, care nu eradecât un copil cu chip debărbat în toată firea, i-aadus, Dumnezeu, poveş-tile şi poruncea poateunui înger să i le tălmă-cească, în fiecare seară.Numai aşa îmi explicamtalentul evident al omu-lui. Dacă, însă, Mutu ob-serva pe feţele noastrecel mai mic semn de în-doială sau ironie, înce-pea să urle şi ne alungaastfel de la poarta casei.Fugeam de mâncam pă-mântul, pentru că erarău la mânie.

L-am văzut ultimadată răcnind plin de du-rere, agăţându-se cu în-verşunare cu braţeleputernice şi sănătoase depoarta de lemn. Era o zide sărbătoare, nu maiştiu care sărbătoare, un-gurii cu românii jucaufotbal pe bere, noi nejucam sub podul delemn, căutam broaşte ca

să le dresăm, când s-aauzit primul răcnet, ca alunui urs rănit de moarte.Ce să fie, ne întrebam îngând, uitându-ne miraţiunii la alţii. "Îl duc peMutu la azil!", răspun-deau parcă acestor nedu-meriri glasurile femeilorde pe pod. Am alergatîntr-un suflet printre tu-fele de anini. Ne-amoprit să nu ne vadă.Parcă eram iscoade in-diene în jurul unui fort alalbilor, în preria sălba-tică, în lumea personaje-lor lui Karl May, pe caretocmai începuserăm să-lcitim. Ne împrumutamsingura carte unii altora.Stăteam, deci, întinşi peburtă, cu ochii ţintă laMutu, răstignit parcă pegardul de lemn. Trăgeaude el doi oameni în ha-late albe, apoi au maivenit doi: l-au desprinscu greu. Gâfâia, răcneaca un animal care-şi dăultima suflare. Nemiram că nu era niciurmă de cei ai casei.

Adică de nepoţi. Cudouă săptămâni în urmămurise Helingăroanea,mama Mutului. Cei ceaveau grijă de ea şi deMutu erau doar nepoţi,copii ai fratelui ei, care seprăpădise pe front. Unulera zidar, îi spunea Şonişi celălalt lucra la securi-tate, la raion. N-am aflatniciodată cum îl cheamă.El aranjase să îl ducă peMutu la azil. De aceea nuspunea nimeni nimic şinu era nici ţipenie de ve-cini pe la porţi. Dar noiştiam că erau ascunşi pedupă garduri şi că le estefrică să fie văzuţi, fie ro-mâni, fie unguri.

Va urma

�


Emil Perşa

FĂNUŞ NEAGU s-a întors în PORTUL PESCARILORSă se odihnească în iarba magnetică sub

CERUL străluminat de focul aprins în limba română,LUMINA lui străluceşte într-o CARTE

Să o citească românii de pretutindeni înBIBLIOTECA NAŢIONALĂ A CULTURII sub

Fereastra deschisă în alt TIMPSă-l descopere URMAŞII pe Faleza Dunării bătrâne

Sub un TEI înflorit în Lunga Vară fierbinte pe CÂMPIA ROMÂNĂ,

Să fie TORŢA aprinsă ce iluminează Biserici şi Mănăstiri pe MUNTELE ATHOS sub

Amurgul Byzantin răsăritSă plutească pe o Apă curgătoare, în OLIMP.

Mă aşez la MASA CĂRŢILORSă scriu un poem pentru FĂNUŞ NEAGU

Să-l citesc în SALA DE LECTURĂ A CUVINTELORScrise cu aur, pe COPERTA ISTORIEI MEDIEVALE şi

Tipărite în anii de glorie şi libertate de VOIEVOZII ROMÂNI,Să ascult CLOPOTUL ÎNVIERII ce bate în

BISERICA SFIINŢILOR APOSTOLI:„PETRU ŞI PAVEL”Să se audă între IERUSALIM,BETHLEEM şi BRĂILA

În EPOCA MODERNĂ acum,Să visez Viaţa lumii de ieri,de azi şi de

Mâine în TEMPLUL CULTURII construit în PIAŢA PALATULUI REGAL,între două Fântâni

Să citesc EVANGHELIA DUPĂ LUCA sub O CRUCE ALBĂ DE MECTEACĂN în aerul magic dispărut în

TUNELUL TIMPULUI să descopăr în VITRINACerului Senin o Legendă Valahă şi un ROMAN postum.

FANUŞ NEAGU vine la FÂNTÂNA PĂSTORILORSăpată în lutul dacilor liberi

Să bea apa vieţii să privească de pe Faleză Valurile Dunării,Se aşează pe Banca Învierii să asculte clopotul de aur

Ce bate la Mănăstirea VORONEŢ

Să se audă între TISA,NISTRU şi MARE,Are în Ochi Speranţă şi lumină sub Cerul

Străluminat de-o floare de lotus în Orizontul cu Munţi şi Câmpii sub soarele

Răsărit să lumineze FLUVIUL PRIMĂVERII,Să trăiască ORA PREZENTULUI LATIN în

MILENIUL TreiSă aprindă TORŢA LITERATURII CONTEMPORANE

Să lumineze casele Românilor de Lângă un MUZEU DE ARTĂ şi O FLOARE.

Călătoresc în TRĂSURA VERDE pe care-i pictat unVultur alb să cobor pe DRUMUL CU PLOPI

Să-l întâlnesc pe FĂNUŞ NEAGU aşezat pe piatra luniiSă scrie JURNALUL LUMII DE AZI,

Să-i dau în dar O STATUETĂ DE ARGILĂ descoperită pe Strada ORAŞULUI INTERZIS în CHINA ÎMPĂRAŢILOR CHINEZI

Să-i vorbesc despre ZILE ŞI NOPŢI apărute într-o CARTE,Să ascult un TRIL DE PRIVIGHETORI când ajung la

FÂNTÂNA MIORIŢA săpată în pământul romanSă mă aşez în iarba magnetică peAleea cu cinci Stejari şi trei Brazi,

Să-mi descopăr STRĂMOŞII adormiţi în Poiana ZimbrilorSă le duc iubirea mea pentru DACIA

Să-i visez în viaţă sub TRILOGIA CULORILORApărută într-o CETATE VECHE construită în Antichitate.

În portulpescarilor

IN MEMORIAM

Fănuş Neagu

vers-clar:,,Despletită înamurguri târzii/las înurma mea /mireasmaprimăverii dintâi,/pen-tru a mă reîntoarce /încasa în care tinereţeamea... se schimbă totmai mult în umbră,/şiunde văd cum cuvintelemor/ în ghivece de timprăsturnate.,, (În urmamea)

Sigur, în acest poemde o construcţie la ma-turitatea creaţiei, poeta(şi) cochetează cu Tim-pul, pentru că ea estecea care dictează undeşi când se va întoarcepentru a închide cercul.

Propria-i stăpână peminte şi inimă, fiind,autoarea poemelor din-tre aceste doua coperte,este puternică şi fragilă,foarte tânără şi foartebătrână prin experienţacare îi dă tot dreptul să-i spună Lumii întregi,că există.

Intelectual, artistic,Viorela Codreanu Tironeste un eşantion de fru-museţe clasică pestecare cade bruma incori-gibilă a contemporani-tăţii, este o poetămodernă cu reminis-cenţe de romantismnăucitor de frumos.

Vraj(b)a clipeiContinuare din pagina 32


***“Nici vorbă !” Iarba

uscată coboară pestecreştetul nins. Arcuireagâtului, viguroasă, lasăadânci linii, greabăn defiară înfrântă peste gule-rul răsfrânt al cămăşii.Gulerul de plastic (multmai târziu aveam să des-copăr arcul rotund-ascu-ţit al suportului făcutperfid-învăluitor din bu-rete de proastă calitate)se lasă nepăsător năclăitde sudoare. Domnul Voi-culescu , marunt subin-giner al unei ere am bi ţi -oase se lasă purtat şi măpurta (fermecat definitivpe şaua din spate!) pearipile motocicletei „MZ“către Şosea. Şoseauacare va reprezenta pen-tru totdeauna ideea va-canţei maxime. Era totulaşa de frumos încât numai conta ce avea sa ur-meze după aeroportulBăneasa. Dacă era doargrădina zoologică sauspeluncile ascunse întreboscheţi pe la Snagov,nu avea importanţă. Eraeliberarea, aerul parfu-mat al depărtărilor cătrenord. Dacă depăşeamBăneasa, simţeam déjàaerul aromat al munteluişi intuiam blânda mân-gâiere a podişului tran-silvan cu toate legendelelui mai noi sau maivechi. Mult mai târziu,când - pentru o vreme -aveam să fac aproapesăptămânal drumul pâ -nă la Zalau doar ca sa in-tâlnesc o femeie pe carenici măcar n-o iubeam,am simţit că ruptura deritm se producea fix laFeldioara. Acolo treceamîn alt tărâm, dincolo decare mă relaxam, aerul şi

lumina îşi schimbauconsistenţa, distanţeledeveneau o glumă, obo-seala dispărea cu natura-leţe. Era ca o întoarcereacasă. La o „acasa“ careînsă nu-mi aparţinea.Cel puţin atât cât puteampricepe eu şi cât îmi în-găduiau cele ce ştiamdespre neamul din caremă trag.” Arcuri de focamestecate cu cercurimulticolore se rotescvertiginos în carcasagoală a craniului. Stră-fulgerarea dureroasă subochiul drept lasă loc unuiţârâit fin, discret, ca oamorţeală, ca în primeleclipe de după stingereatelevizorului şi se inva-luie în bufnitura moale aosului lovit sec de margi-nea mesei de lemn nege-luit.

Întuneric.

***„Somnul coboară tot

mai ades şi tot mai adâncpeste lumea greoaie a luiAlessandro. Prea greoaiesau poate prea rafinatăsau poate strivită subpropria greutate, nu ştiubine. Nu pot să-mi dauseama. Din ce în ce maides se prabuşeşte istovitîn fotoliu aproape ime-diat ce intră în casă. De-montarea protezelor îi iadin ce în ce mai puţintimp. Îi tremură mâinile

în nerăbdarea de a se eli-bera de chingi şi fiare,cum le spune el. Apoi îmistrigă (eu mă refugiez înbucătărie sau în baie casă evit spectacolul! Îmivine uneori să vărs! Spălşi vărs şi sparg vase deMurano de care nu nepasă la niciunul dintrenoi! În fond bem şi mân-căm în rosenthaluri şi neştergem boturile unsu-roase de mâncareaproastă adusă de la vreodugheană din cartier) săpoftesc a admira jumăta-tea de bărbat şchiop că-lare pe-o butelcă deAmontilado. Nu ne maipasă ce mâncăm, nu nespălăm cu zilele, zacemîn asternuturi neaerisite,Bestia cântă la chitara cudouă corzi deliruri deprin pustiurile de mirareale Mediteranei. E oglumă care se repetă demai multe ori pe zi şicare mă sfâşie. Ies de peunde m-am ascuns şimă fac că mă amuz,arunc prin fereastrastrâmtă ce dă spre Ciş-migiu pagini din cărţilelui şi râdem isteric , caapoi să plâng până ladisperare. Şi el mă mân-gâie pe păr şi îmi spunesă plâng până se usucăpe mine cămeşa şi căasta mă elibereaza şi căasta e sănătate curată.Apoi plânge şi el de

multe ori şi cântă .”

***Note de biograf-scrib

(autentice). Seara în caream aflat că cea mai mareparte din ceea ce amscris în ultimii doi anis-a pierdut era unacaldă. Vara se revărsasecu mai puţină furie decâtîn anii trecuţi peste stră-zile şi parcurile oraşului.Am ieşit din casă şi amluat-o către dreapta, sprestaţia în care opresc omulţime de autobuze şide troleibuze. Asfaltulmoale, mirosul de încins,un claxon, o sirenă deambulanţă undeva de-parte şi doua şiruri depomi suferinzi. Mici gră-mezi de gunoi, un câinemă priveşte suspicios,apoi amusina pantalonulşi latră. Are blana rară şiaspră şi o privire tăioasă.„Băiatu’ ia vino-ncoa!“Degetele alunecă pestebotul umed şi prin spa-tele urechilor. Linişteacoboară şi se mai audedoar ţipătul oraşului.Troleibuzul se leagănăprintre coloanele de au-tomobile, semafoare, po-liţişti şi înjurături. Aţi -pesc în primul troleibuzcare oprise şi în care ur-casem ca un robot fărătelecomandă. Scaunultare dispare vătuit în le-targia care mă cuprindeca o manta de opiu.Fruntea sprijinită de mâ-nerul scaunului din faţăîşi prelinge febra pestevopseaua scorojită. Şivisez pasaje întregi dinmanuscrise. Literele alu-necă firesc, unele dupăaltele. Cuvinte, propozi-ţii, fraze, hohote de râs,împuşcături, gemete.

Proză scurtăMihai Cezar

Popescu


Ion Iancu Vale

La Târgovişte în pe-rioada 11-12 noiembrie,s-a derulat şi anul acesta,cea mai longevivă mani-festare culturală naţio-nală: concursul deliteratură „ MoştenireaVăcăreştilor” ediţia a-XLIII-a, având ca orga-

nizatori, ConsiliulJudeţean Dâmboviţa,Centrul Judeţean de Cul-tură Dâmboviţa, Societa-tea Scriitorilor Dâmbo -viţeni, Biblioteca Jude-ţeană „I. H. Rădulescu”,Complexul Muzeal Na-ţional „Curtea Dom-nească”, Teatrul Munici-pal Târgovişte şi Univer-sitatea „Valahia”.

Deschiderea manifes-tării a avut loc în „ CasaAramă” a Muzeului Ti-parului şi Cărţii VechiRomâneşti, la care auparticipat şi conducătoriiinstituţiilor organiza-toare.

Au rostit alocuţiuniMarin Antonescu prim

vicepreşedinte al Consi-liului Judeţean Dâmbo-viţa, Alexandru Radudirectorul Centrului Ju-deţean de Cultură, Mi-hail Stan preşedinteleSocietăţii ScriitorilorTârgovişteni, Vali Niţusef serviciu PrimariaTgv şi Mihai Cimpoipreşedintele festivalului.

Au fost prezenţi nu-

meroşi şi importanţiscriitori din Târgovişte şidin ţară, oameni de cul-tură, elevi şi studenţi.

În continuare au avutloc o serie de evenimenteinteresante şi atractiveprecum: lansări de carte( Târgovişte) , o masă ro-tundă a revistelor dâm-

boviţene (localitatea Vă -căreşti), inaugurareaMuzeului şi a CentruluiCultural „ Ciorănescu”(localitatea Moroieni),simpozionul „ Centena-rul Alexandru Cioră-nescu 1911-2011”(Târgovişte), recitaluride poezie , discuţii etc.

Închiderea manifes-tării s-a făcut prin decer-

narea premiilor Concur-sului, care a constat încărţi, diplome şi banifiind premiaţi 18 autorila secţiunile: poezie,proză teatru şi eseu.

De notat că ediţia deanul acesta s-a remarcatprin cea mai valoroasă şinumeroasă participare

(aproape două sute de par-ticipanţi din ţară şi de pestehotare), de până acum.

Un fapt inedit al ac-ţiunii l-a constituit edita-rea volumului colectivFestivalul Naţional „Moştenirea Văcăreştilor”apărut la Editura „ Bi-bliotheca” din Târgo-vişte. Amănunte înnumărul viitor.

Şi a fost... „Moştenirea Văcăreştilor“


Lucian Constantin

Într-o altă cetate descaun domnesc, Curteade Argeş, pe data de 15noiembrie a avut loc laBiblioteca Municipală,lansarea romanului isto-ric „ Văcăreştii la amiază”, al scriitorului CorinBianu, în prezenţa unuipublic avizat în recepta-rea beletristicii.

A fost de faţă autorul,prestigiosul critic literar,Tudor Cristea, directorfondator al revistei târgo-viştene „ Litere” , care aprezentat o istorie a aces-teia , academicianul ma-tematician GheorghePăun, din localitate, poe-tul Ion Iancu Vale, fonda-torul şi directorul revistei„Climate Literare”, cunos-cutul scriitor Dumitru M.Ion, profesoara AureliaCodreanu şi bineînţelesdirectorul Bibliotecii, Ma-rian Ghiţă.

Despre roman a vorbitcompetent şi la obiectscriitorul Tudor Cristea,iar Corin Bianu şi-a expusmotivele ce l-au determi-nat să-l scrie, in scopul dea marca cinstirea Văcă-reştilor, creatori de limbăşi literatură română.

Un argument impor-tant a fost cel al suportă-rii tuturor cheltuielilor detipărire de către editură şiautorităţile judeţuluiDâmboviţa.

Poetul Ion Iancu Valea prezentat auditoriuluiaspecte din activitatea re-vistei pe care o conduce.Despre revista „ Curtea deArgeş”, a vorbit fondato-rul şi directorul acesteia ,academicianul GheorghePăun, poet la rându-i.

În continuare a au avutloc recitări din o pe ra pro-prie, de către poeţii IonIancu Vale, Sorin Calea şialţii, în felul acestacreându-se o atmosferăplăcută care a constituitangajarea la repetareaunor astfel de acţiuni, întrescriitorii dâm boviţeni şi ceiargeşeni.

Delegaţia dâmbovi-ţeană a folosit prilejulpentru a dărui BiblioteciiMunicipale locale catevanumere din revista „ Li-tere”, precum şi a unorcărţi apărute la Editura „Bibliotheca”, printre care„ Exodul” de Mihai Stan,„ Bidermaier” de DanielDrăgan, „ Zborul cel mailung” de Corin Bianu...

„Văcăreştiila amiază”

Cărţi noi în bibliotecarevistei Climate literare


48 ion iancu vale - climate.literare.roclimate.literare.ro/arhiva/48.pdf · 2 nr. 48 noiembrie 2011...

Documents