3.c. aux limba romana contemporana morfologie pir s stoian

2005

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂMORFOLOGIE

Silvia KRIEB-STOIAN

Specializarea ROMÂNĂ

Forma de învăţământ ID emestrul I- s

LIMBA ŞI LITERATURA

Program universitar de conversie profesionalăpentru cadrele didactice din mediul rural

post

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Limba Română contemporană Morfologie

Silvia KRIEB STOIAN

2005

Cuprins

Cuprins:

Cuprins Pagina Argument v Unitatea de învăţare nr. 1 – INTRODUCERE 1

1.1 Obiective educaţionale 1 1.2 Morfologie. Morfem 1 1.3 Flexiune 2 1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa 4 1.5 Lucrare de verificare 7 1.6 Surse bibliografice 8

Unitatea de învăţare nr. 2 – SUBSTANTIVUL 9

2.1 Obiective educaţionale 9 2.2 Identitatea substantivului 9 2.3 Clase semantice de substantive 10 2.4 Clase morfologice de substantive 13 2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului 13 2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului 23 2.7 Schemă recapitulativă 28 2.8 Lucrare finala de verificare 29 2.9 Răspunsuri şi comentarii 31 2.10 Surse bibliografice 32

Unitatea de învăţare nr. 3 – ARTICOLUL 33

3.1 Obiective educaţionale 33 3.2 Identitatea articolului 33 3.3 Articolul hotărât propriu-zis 34 3.4 Articolul hotărât posesiv 36 3.5 Articolul hotărât demonstrativ 38 3.6 Articolul nehotărât 40 3.7 Schemă recapitulativă 42 3.8 Lucrare de verificare 43 3.9 Răspunsuri şi comentarii 44 3.10 Surse bibliografice 45

Unitatea de învăţare nr. 4 – ADJECTIVUL 46

4.1 Obiective educaţionale 46 4.2 Identitatea adjectivului 46 4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului 43 4.4 Clasificarea adjectivelor 50 4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire 52 4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului 54 4.7 Topica adjectivului 60 4.8 Sintaxa adjectivului 60 4.9 Schemă recapitulativă 63

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

4.10 Lucrare de verificare 64 4.11 Răspunsuri şi comentarii 66 4.12 Surse bibliografice 69

Unitatea de învăţare nr. 5 – PRONUMELE I – PRONUMELE PERSONALE 70

5.1 Obiective educaţionale 70 5.2 Identitatea pronumelui 70 5.3 Clasificarea pronumelor 71 5.4 Pronumele personal propriu-zis 71 5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) 77 5.6 Pronumele reflexiv 80 5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire 82 5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv 83 5.9 Lucrare de verificare 87 5.10 Răspunsuri şi comentarii 89 5.11 Surse bibliografice 91

Unitatea de învăţare nr. 6 – PRONUMELE II – PRONUMELE NEPERSONALE 92

6.1 Obiective educaţionale 92 6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ 92 6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ 95 6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ 98 6.5 Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte 100 6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ 102 6.7 Schemă recapitulativă 105 6.8 Lucrare de verificare 107 6.9 Răspunsuri şi comentarii 108 6.10 Surse bibliografice 110

Unitatea de învăţare nr. 7 – NUMERALUL 111

7.1 Obiective educaţionale 111 7.2 Identitatea numeralului 111 7.3 Numeralul cardinal 113 7.4 Numeralul ordinal 123 7.5 Schemă recapitulativă 126 7.6 Lucrare de verificare 127 7.7 Răspunsuri şi comentarii 129 7.8 Surse bibliografice 131

Unitatea de învăţare nr. 8 – VERBUL I – CLASIFICARE 132

8.1 Obiective educaţionale 132 8.2 Identitatea verbului 132 8.3 Clase semantice de verbe 133 8.4 Clase semantico-sintactice de verbe 134 8.5 Clase morfologice de verbe 145 8.6 Lucrare de verificare 148 8.7 Răspunsuri şi comentarii 150

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

8.8 Surse bibliografice 152 Unitatea de învăţare nr. 9 – VERBUL II – CATEGORIILE GRAMATICALE ALE

VERBULUI 153

9.1 Obiective educaţionale 153 9.2 Categoriile gramaticale ale verbului 153 9.3 Lucrare de verificare 164 9.4 Răspunsuri şi comentarii 165 9.5 Surse bibliografice 166

Unitatea de învăţare nr. 10 – VERBUL III – STRUCTURA MORFEMATICĂ A

VERBULUI 167

10.1 Obiective educaţionale 167 10.2 Structura morfematică a verbului 167 10.3 Lucrare de verificare 179 10.4 Răspunsuri şi comentarii 180 10.5 Surse bibliografice 180

Unitatea de învăţare nr. 11 – VERBUL IV – SINTAXA VERBALOR LA MODURI NEPERSONALE 181

11.1 Obiective educaţionale 181 11.2 Sintaxa infinitivului 181 11.3 Sintaxa gerunziului 184 11.4 Sintaxa participiului 185 11.5 Sintaxa supinului 186 11.6 Scheme recapitulative 189 11.7 Lucrare de verificare 191 11.8 Răspunsuri şi comentarii 193 11.9 Surse bibliografice 194

Unitatea de învăţare nr. 12 – ADVERBUL 195

12.1 Obiective educaţionale 195 12.2 Identitatea adverbului 195 12.3 Clasificarea adverbelor 196 12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire 202 12.5 Intensitatea 203 12.6 Sintaxa adverbului 207 12.7 Schemă recapitulativă 210 12.8 Lucrare de verificare 211 12.9 Răspunsuri şi comentarii 212 12.10 Surse bibliografice 214

Unitatea de învăţare nr. 13 – INTERJECŢIA 215

13.1 Obiective educaţionale 215 13.2 Identitatea interjecţiei 215 13.3 Clasificarea interjecţiilor 216

Cuprins

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

13.4 Sintaxa interjecţiei 223 13.5 Schemă recapitulativă 231 13.6 Lucrare de verificare 232 13.7 Răspunsuri şi comentarii 233 13.8 Surse bibliografice 234

Unitatea de învăţare nr. 14 – ELEMENTELE DE RELAŢIE 235

14.1 Obiective educaţionale 235 14.2 Identitatea elementelor de relaţie 235 14.3 Prepoziţia 235 14.4 Conjuncţia 239 14.5 Schemă recapitulativă 243 14.6 Lucrare de verificare 244 14.7 Răspunsuri şi comentarii 246 14.8 Surse bibliografice 247

Bibliografie generală 248

Morfologia - Argument

Argument

Concepţia de structurare a cursului

Cursul de Morfologie, pe care ţi-l propun face parte dintr-un ansamblu structurat de demersuri de formare a ta ca filolog şi are în vedere completarea studiului limbii pe care l-ai început cu Fonetica şi vocabularul. Demersul didactic, pe care-l intenţionez prietenos, ar trebui să-ţi provoace reflecţii , întrebări, argumente. Cursul este structurat pe 14 unităţi de învăţare care cuprind aspecte ale morfologiei, abordate teoretic şi practic. Fiecare unitate de învăţare se încheie cu o lucrare de verificare pe care, după ce o rezolvi, o vei transmite tutorelui. Ulterior, te vei întâlni cu acesta (la un interval stabilit de comun acord) pentru comentarii şi eventuale nelămuriri. Notele obţinute la aceste lucrări vor conta la calificativul final (vor reprezenta 40% din nota finală). Ai grijă ca răspunsurile la lucrările de verificare să fie scurte şi la obiect. Nu te abate de la cerinţă! Este bine să ai în vedere unitatea aspectelor de limbă studiate nu numai la nivelul acestui curs, dar şi la nivelul cursurilor care circumscriu domeniul funcţional al limbii. Cursul cuprinde precizări terminologice, clasificări, descrieri realizate din mai multe perspective, astfel încât să-ţi permită interiorizarea conceptelor şi o mobilitate a achiziţiilor. Spaţiul din stânga a fost lăsat liber pentru a-ţi oferi posibilitatea să-ţi faci adnotări: poţi să-ţi rezumi un paragraf, să marchezi eventualele nelămuriri (astfel încât atunci când te întâlneşti cu tutorele să găseşti repede chestiunile neînţelese), să propui o nouă abordare etc. Aşadar, la sfârşitul activităţii de studiu nu trebuie să ştii şi să reproduci neapărat un set de definiţii, de descrieri de fenomene sau de concepte, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii şi abordări pragmatice. Principiile învăţării pentru dezvoltarea competenţelor care definesc demersul nostru vizează în mod direct:

- observarea faptelor de limbă şi a operaţiilor enunţiative în contexte specifice;

- realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor; - explicarea criteriilor de clasificare a unităţilor lexicale în

categorii; - înţelegerea şi explicarea corectă a mecanismelor de

funcţionare şi organizare a limbii; - înţelegerea rolului cuvintelor în context.

Proiectul pentru Învăţământul Rural v


vi Proiectul pentru Învăţământul Rural

Temă de reflecţie Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra relaţiei dintre aspectele ale limbii pe care le-ai studiat, fonetică, vocabular, morfologie şi sintaxă. Vei avea un set de probleme de reflecţie pentru întâlnirile cu tutorele şi cu ceilalţi colegi.

Obiectivele cursului

Am avut în vedere o serie de competenţe generale pentru meseria de filolog pe care ai ales-o. Dintre acestea, am încercat să le deduc pe acelea specifice pentru profesorul de limba română. În bună parte aceste obiective sunt comune pentru cursul de Morfologie şi pentru alte cursuri din aria curriculară Limbă şi comunicare. Astfel, vei observa competenţe similare sau identice urmărite în cursul de Fonetică şi vocabular sau de Sintaxă, sau chiar în cursuri de limbi moderne. Demersurile de învăţare vor fi preponderent procedurale şi comune, şi ele tuturor disciplinelor din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Competenţele vizate:

- identificarea regularitaţilor limbii manifestate la nivelul morfologic;

- interpretarea relaţiilor dintre clasele şi categoriile gramaticale studiate;

- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie şi punctuaţie din perspectiva morfologiei;

- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul morfologiei;

- formarea capacităţilor de analiză a componentelor semice ale cuvintelor;

- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice;

- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambigiuzarea lor în procesul comunicării;

- folosirea limbii române într-un registru complex de contexte de comunicare (receptare orală şi scrisă, producere de mesaje corecte);

- utilizarea unei varietăţi de instrumente de analiză şi interpretare a fenomenului lingvistic;

- identificarea şi interpretarea corectă a unor unităţi aflate la graniţa dintre mai multe părţi de vorbire.


Proiectul pentru Învăţământul Rural vii

Derularea cursului

Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde activităţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs care îţi este oferit şi al bibliografiei sugerate la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare: activităţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei consultări cu tutorele. Aceste activităţi au ca scop rezolvarea eventualelor neclarităţi pe care le întâlneşti pe parcursul activităţilor şi, mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucrările finale de verificare propuse de fiecare unitate de învăţare.

Exerciţiile şi lucrările de verificare vizează, în mod concret, obiectivele enunţate mai sus. Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activităţilor de studiu individual (lectura personalizată a cursului şi a bibliografiei aferente) competenţele vizate.

Evaluare În activităţile de autoevaluare (exerciţiile) vei putea confrunta răspunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa intitulată Răspunsuri şi comentarii, astfel încât să ai o imagine corectă a performanţelor realizate. Eventualele neclarităţi sau păreri personale distonante faţă de propunerile cursului trebuie să reprezinte subiecte de dezbatere cu tutorele. Pentru lucrările de finale de verificare îţi sugerăm să parcurgi bibliografia indicată la fiecare unitate de învăţare. Ai grijă să trimiţi tutorelui lucrările finale rezolvate în timp util (stabilit de comun acord), pentru ca el să le poată citi, nota şi comenta apoi în întâlnirile pe care le veţi avea. Calificativul final va consta 40% din participările tale la dezbateri şi din activitatea permanentă de studiu, măsurată prin răspunsurile la exerciţii şi la lucrările finale de verificare şi comentarea lor şi 60% rezultate obţinute la examinarea finală de semestru.

Morfologia - Introducere

Unitatea de învăţare nr. 1 MORFOLOGIA – INTRODUCERE

Cuprins Pagina

1.1 Obiective educaţionale 1 1.2 Morfologie. Morfem 1 1.3 Flexiune 2 1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa 4 1.5 Lucrare de verificare 7 1.6 Surse bibliografice 8

1.1 Obiective educaţionale

După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil:

să ştii care este obiectul morfologiei; să cunoşti definiţia morfemului; să ştii diferenţa dintre părţile de vorbire flexibile şi părţile de

vorbire neflexibile; să identifici elementele de interferenţă a morfologiei cu

sintaxa; să indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

1.2 Morfologie. Morfem

Modul de concepere şi delimitare a morfologiei s-a modificat continuu, în funcţie de evoluţia concepţiilor lingvistice modificându-se raportul cu cealaltă disciplină gramaticală, sintaxa. Morfologia desemna iniţial „ştiinţa formelor limbii” (disciplina consacrată flexiunii cuvintelor considerate sub aspectul expresiei). Ulterior, morfologia a fost definită ca „ştiinţă a cuvântului”, considerat sub aspect gramatical, adică sub aspectul variaţiei formei sale pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziţie cu sintaxa, care studiază combinarea cuvintelor şi funcţiile pe care acestea le iau în cadrul combinaţiilor. Această împărţire a gramaticii apare încă din antichitate. Originea (greacă a ) termenilor justifică această repartizare a faptelor între cele două discipline: morfologie < gr. morphe (formă), logos (învăţătură); sintaxă < gr. sintaxis (îmbinare). Apoi, interesul se deplasează de la cuvânt la morfem, iar morfologia devine ştiinţa morfemelor.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Morfem = unitate minimală de expresie asociată unui sens; un morfem înglobează unul sau mai multe foneme, o sintagmă înglobează unul sau mai multe morfeme.

Efectul îl constituie estomparea graniţei rigide dintre morfologie şi sintaxă, deoarece sintaxa este ştiinţa sintagmelor, deci a combinaţiilor de morfeme. Ia astfel naştere morfosintaxa, care implică o perspectivă integratoare asupra celor două discipline.

În lingvistica românească, morfologia se ocupă de studiul flexiunii, al categoriilor gramaticale şi al părţilor de vorbire.

1.3 Flexiune

Flexiunea este un procedeu care constă în adăugarea la partea invariabilă a cuvântului a unuia sau a mai multor afixe gramaticale, pentru a marca diverse categorii gramaticale. Nu toate cuvintele au structuri analizabile în componente purtătoare de valori gramaticale, ci numai cuvintele care au flexiune (forme aparţinând paradigmei aceluiaşi cuvânt). Clasele de cuvinte neflexibile (adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia) nu au forme paradigmatice, sunt realizări unice. Orice formă aparţinând unei paradigme poate fi supusă unei analize în constituenţi imediaţi, deci poate fi divizată în două părţi: radical şi flectiv. R a d i c a l u l este acea parte a secvenţei fonice a cărei ocurenţă concretă este obligatorie pentru orice formă flexionară.

Radicalul nu poate fi niciodată reprezentat printr-un şir fonemic vid (nu admite realizare zero).

Radical Radicalul unui cuvânt poate varia:

parţial – variaţia parţială este descrisă prin fenomenul alternanţelor fonetice;

total – variaţia totală este înregistrată sub denumirea supletivism.

F l e c t i v u l , spre deosebire de radical, poate fi reprezentat printr-un şir fonemic vid, deci poate avea realizare zero. De exemplu, în forma cânt, flectivul are realizare ø (sufix ø, desinenţă ø).

Flectiv

Flectivul este aşezat de cele mai multe ori după radical; în acest caz, putem numi flectivul şi terminaţie. Dar aşezarea după radical nu este


obligatorie: elementele flectivului pot preceda radicalul (cum se întâmplă în cazul formelor cu afix mobil: ai văzut). Flectivul exprimă diferitele valori ale categoriilor gramaticale, reprezentând termenul variabil. Marcând categoriile gramaticale specifice clasei morfologice căreia îi aparţine cuvântul, flectivul este alcătuit din desinenţe şi sufixe gramaticale. De exemplu, flectivul cuvântului case este alcătuit din desinenţa -e, flectivul formei verbale mergând este reprezentat de sufixul -înd. Flectivul poate fi reprezentat de unul sau mai multe elemente morfematice dependente (afixe), deci este divizibil în plan morfematic. De exemplu, în forma citisem se observă o succesiune de morfeme gramaticale: -i-se-m. Flectivul este deci alcătuit din sufixele -i, -se şi desinenţa -m. În funcţie de poziţia flectivelor faţă de radical, se disting forme sintetice şi forme analitice (cu afix mobil).

Forme sintetice

Formele sintetice implică cel puţin un afix, caracterizat prin poziţia enclitică faţă de radical şi prin succesiunea fixă şi nedisociabilă (vorbiserăm). Formele analitice presupun cel puţin două afixe, dintre care cel puţin unul este aşezat după radical (are poziţie enclitică faţă de acesta) şi alcătuieşte cu acesta un lanţ indisociabil. Acest lanţ este însoţit totodată de unul sau mai multe afixe mobile (am cântat, voi citi, aş veni).

Forme analitice

Afixele mobile au următoarele trăsături:

îşi pot modifica poziţia faţă de radical: poziţia obişnuită este cea proclitică, dar unele pot sta şi după radical (ai auzit/auzit-ai);

între afixele mobile şi radical pot apărea alte elemente (ai mai citit, a şi venit etc.)


Afixul mobil, atunci când este în poziţie enclitică, este postpus faţă de întreaga grupare radical + afix, nu poate apărea imediat după radical: auzit-ai, nu *auz-ai-it.



Aplicaţie Arată din ce sunt formate flectivele cuvintelor: tablouri, merserăm, venea, brazi, bărbaţi, aş pleca, să scrie, frumoşi, eleganţi, mese, cânta, merg. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

1.4 Relaţia morfologiei cu sintaxa

Morfosintaxa surprinde elementele de interferenţă dintre cele două domenii (elemente imposibil de atribuit unuia singur) şi le pune în penumbră pe cele de autonomie. Un element de interferenţă dintre morfologie şi sintaxă îl constituie realizarea flexiunii prin îmbinări de cuvinte, cu mijloace analitice. În limba română relaţia analitic-sintetic se manifestă diferit la substantiv faţă de verb. Astfel, în timp ce substantivul ocupă sub aspectul acestei relaţii o poziţie intermediară între marcarea sintetică şi cea analitică (utilizând atât mijloace sintetice cât şi mijloace analitice), verbul are zone întregi în care predomină manifestarea sintetică (imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect) şi zone întregi în care predomină manifestarea analitică (perfect compus). Mijloacele analitice folosite în flexiunea substantivului sunt:

Elemente de interferenţă între morfologie şi sintaxă

prepoziţia pe pentru marcarea acuzativului-obiect direct al substantivelor de gen personal (L-am văzut pe Ion);

prepoziţia a pentru marcarea genitivului şi prepoziţia la pentru marcarea dativului, fie ca situaţie obligatorie


(numeral/substantiv+numeral), fie ca situaţie facultativă (în limbajul popular);

articolul genitival, ca marcă suplimentară genitivului (se adaugă întotdeauna unei mărci flexionare: această carte a Mariei);

articolul hotărât proclitic lui, pentru marcarea G/D substantivelor de gen personal (I-am dat cartea lui Ion).

În limba română actuală, folosirea lui se extinde dincolo de particularităţile genului personal: la toate substantivele care nu pot să marcheze flexionar distincţiile de caz (xenisme: apăsarea lui delete, substantive obţinute prin siglare: structura lui GV în limba română; substantivizări accidentale autonimice: absenţa lui pe din text).

Mijloacele analitice la care se recurge în flexiunea verbală sunt:

auxiliarele (a fi, a avea, a vrea); prepoziţia a (devenit morfem liber) pentru modul infinitiv; conjuncţia să pentru modul conjunctiv; cliticele adverbiale utilizate pentru exprimarea unor valori

modale şi aspectuale (tot învaţă, mai lucrează) sau pentru aproximarea, restrângerea predicaţiei (numai, mai-mai, doar).

Şi în sistemul gradelor de comparaţie se recurge la mijloace analitice: comparativul şi superlativul se exprimă cu ajutorul unor adverbe şi locuţiuni adverbiale (mai, foarte, la fel de etc.). Un alt exemplu de interferenţă a celor două domenii este subiectul inclus. Faptul că în limba română verbul are formă de persoană diferenţiate face ca exprimarea subiectului pronominal de persoana I şi a II-a singular şi plural să nu fie necesară. De exemplu, din forma mănânci reiese că este vorba de o acţiune a subiectului tu. Interferenţa morfologiei cu sintaxa reiese şi din definirea părţilor secundare de propoziţie, care se face în raport cu termenul determinat, calificat din punct de vedere morfologic. De exemplu, atributul este partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut, indiferent de funcţia sintactică pe care acesta o are. Şi clasificarea atributului poate avea în vedere un criteriu morfologic. În acest sens, putem vorbi despre atribute adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi chiar interjecţionale. Pe de altă parte, anumite clase sau categorii morfologice sunt definite ţinând seama de caracteristicile lor sintactice: cazurile, pronumele, adjectivele pronominale relative, adverbele relative, adverbele predicative, interjecţiile predicative, prepoziţiile, unele clasificări ale verbelor (predicative/nepredicative, tranzitive/intranzitive), ale modurilor (predicative/nepredicative), ale




conjuncţiilor (coordonatoare/subordonatoare). Prepoziţiile şi conjuncţiile aparţin morfologiei numai ca specii de cuvinte de sine stătătoare, principala lor funcţie fiind de natură sintactică. Ele se încadrează în relaţiile sintactice de determinare şi coordonare.

Aşadar, părţile de vorbire, considerate prin tradiţie ca aparţinând morfologiei, implică, în egală măsură, o perspectivă morfologică şi una sintactică, ele reprezentând clase de cuvinte caracterizate prin particularităţi morfologice şi prin trăsături sintactice apropiate (posibilitatea de a avea contexte comune şi de a intra în relaţii sintactice asemănătoare).

Un element de interferenţă dintre cele două domenii îl reprezintă şi acordul gramatical. Acesta constă în impunerea unor particularităţi flexionare. El asigură legarea subiectului de predicat, repetându-se (cu direcţia subiect predicat) informaţia de număr, persoană şi uneori de gen (este cazul predicatelor pasive, unde participiul repetă informaţia de gen a subiectului: cartea este citită). Această dirijare a formei gramaticale apare diferenţiat în funcţie de partea de vorbire prin care se exprimă subiectul şi predicatul. De exemplu, un predicat interjecţional sau adverbial, care nu cunoaşte distincţii de număr şi persoană nu marchează formal acordul. Acordul asigură şi legarea numelui predicativ (sau elementului predicativ suplimentar) de un nominal regent. De exemplu, nominalul impune numelui predicativ, când acesta se exprimă prin adjectiv repetarea informaţiei de gen şi număr (el aste bolnav). Acordul asigură şi legarea atributelor adjectivale de centrul nominal: numele-centru (substantiv/pronume) impune repetarea în forma adjectivului a informaţiei de gen, număr şi caz (fată frumoasă, fetei frumoase). Acordul intervine şi în cazul articolului genitival şi al celui demonstrativ, asigurând determinanţilor pe care îi precedă libertate de topică. Restricţii combinatorii impune şi verbul. El le impune numelor vecine fie cazul (nominativ, acuzativ, dativ), fie selecţia unei anumite prepoziţii: a se bizui pe cineva/ceva, a depinde de cineva/ceva. Verbelor vecine le impune construcţia cu o anumită conjuncţie: a dori să plece, a nega că. Aşadar, morfologicul este încorporat în sintactic şi sub forma constrângerilor flexionare exercitate de un cuvânt asupra cuvintelor vecine.



1.5 Lucrare de verificare

1. Rădăcina cuvântului împădurit este:

a) pădure; b) păduri; c) pădur-; d) pădureţ.

2. Rădăcina cuvântului adăugaseră este:

a) adăuga; b) adăug-; c) adaos; d) adaug.

3. Rădăcina cuvântului prefăcuseră este:

a) făcu-; b) făc-; c) făcuse-; d) prefăcu-.

4. Rădăcina cuvântului înverziseră este:

a) verde; b) verz-; c) înverzi; d) înverz-.

5. Rădăcina cuvântului băieţi este:

a) băiat; b) băieţ-; c) băiet-; d) băieţi.

6. Rădăcina cuvântului cepelor este:

a) cepe; b) cep-; c) ceapă-; d) cepele.

7. Rădăcina cuvântului înzăpezire este:

a) înzăpez-; b) zăpezi; c) zăpez-; d) zăpadă.

8. Flectivul cuvântului adânciseră este alcătuit din:

a) -i-se-ră; b) adânc; c) -se-ră; d) adânci-se-ră.

9. Flectivul formei voi veni este alcătuit din:

a) voi ven-; b) ven-; c) voi, -i; d) -i.

10. Flectivul cuvântului învăţaserăm este alcătuit din:

a) învăţa-; b) învăţase-; c) -se-ră-m; d) -a-se-ră-m. Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.



1.6 Surse bibliografice

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti, 1986 Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica. Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

Substantivul

Unitatea de învăţare nr. 2 SUBSTANTIVUL

Cuprins Pagina

2.1 Obiective educaţionale 9 2.2 Identitatea substantivului 9 2.3 Clase semantice de substantive 10 2.4 Clase morfologice de substantive 13 2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului 13 2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului 23 2.7 Schemă recapitulativă 28 2.8 Lucrare finala de verificare 29 2.9 Răspunsuri şi comentarii 31 2.10 Surse bibliografice 32


După ce vei parcurge unitatea de învăţare vei fi capabil să:

explici în ce constă specificul substantivului; aplici criteriile de clasificare a substantivelor; deosebeşti substantivele comune de cele proprii; deosebeşti substantivele concrete de cele abstracte; recunoşti substantivele epicene şi pe cele mobile; recunoşti substantivele singularia tantum şi pe cele pluralia

tantum; recunoşti substantivele invariabile în număr; explici cazurile substantivului; cunoşti poziţiile sintactice specifice substantivului, în funcţie

de caz; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase

morfologice.

2.2 Identitatea substantivului

Semantic, substantivul denumeşte „obiecte” în sens larg (animate/inanimate: om, pom; fenomene, însuşiri, stări: ploaie, inteligenţă, nerăbdare etc.). Morfologic, identitatea substantivului este dată de funcţionarea specifică a categoriilor de gen, număr şi caz şi de categoria determinării. Genul la substantiv este o categorie semantică, o componentă stabilă: substantivul noapte, de exemplu are sensul constant feminin.


Substantivul

Numărul se distinge prin natura semantică obiectivă. Forma de singular arată că obiectul denumeşte un exemplar dintr-o clasă de obiecte. Forma de plural reflectă existenţa mai multor obiecte. Categoria cazului se înscrie în sfera de acţiune a principiului reacţiunii (nominale: sosirea oaspeţilor, verbale: sosesc oaspeţii, prepoziţionale: înaintea oaspeţilor). Prin toate acestea, substantivul se distinge de adjectiv, la care genul, numărul şi cazul sunt categorii de acord (sunt impuse prin acordul cu substantivul regent).

Prin categoria determinării, substantivul se deosebeşte de adjectiv. Determinarea semnifică funcţia de actualizare a substantivului şi de individualizare, de restrângere a clasei de obiecte desemnate de substantiv. În mod normal, folosirea unui substantiv nu este posibilă în afara

determinării, mai ales la singular. Construcţii de tipul Corb la corb nu scoate ochii, în care substantivul – subiect este nedeterminat, sunt rare şi marchează adevărul general valabil al enunţului.

Din punct de vedere sintactic, este specifică substantivului compatibilitatea cu toate poziţiile (regent, determinant, termen în relaţie de interdependenţă sau de apoziţie cu alt termen) şi cu toate funcţiile sintactice.

2.3 Clase semantice de substantive

În funcţie de natura „obiectelor” la care se referă, substantivele se grupează în diferite clase semantice: substantive concrete/substantive abstracte, comune/proprii, individuale/colective. Sunt a b s t r a c t e substantivele care denumesc „obiecte nereflectate în conştiinţa lingvistică a subiectului vorbitor prin intermediul simţurilor” (Irimia, 1997, 39). Ele denumesc concepte (minciună, cinste, zgârcenie, curaj, lene, ruşine, dreptate etc.), trăsături ale „obiectelor” (bunătate, prostie), sentimente (dragoste, ură), stări (frică, nelinişte), nume de acţiuni (întors, îmbrăcare).


Substantivul


Exerciţiul nr. 1 Extrage din următoarea listă substantivele abstracte: cadou, lene, copil, perete, veselie, casă, pom, voioşie, limbă, tablou, inteligenţă, carte, cutezanţă, virtute, birou, spălare. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

S u b s t a n t i v e l e c o m u n e denumesc obiecte neindividualizate între celelalte obiecte ale clasei: casă, masă, carte, copil, om, mamă etc. S u b s t a n t i v e l e p r o p r i i denumesc obiecte individualizate, considerate izolat faţă de celelalte obiecte ale clasei.

În clasa substantivelor proprii intră:

nume de persoane (nume de familie, prenume, porecle):

Mihai, Ionescu, Alexandra, Birlic; nume de animale: Grivei, Rex, Azorel; nume de locuri: Ploieşti, Constanţa, Bucegi, Dunăre; nume de corpuri cereşti: Marte, Luna; nume de evenimente istorice: Revoluţia de la 1848, Unirea

Principatelor; nume de mărci: Jacobs, Dacia; nume de sărbători: Crăciun, Paşti; nume de întreprinderi şi instituţii: Rulmentul Bârlad,

Academia Română; titluri de opere literare, ştiinţifice sau titlurile documentelor

istorice: Luceafărul, Dicţionarul enciclopedic, Declaraţia de Independenţă.

Cele două clase de substantive se deosebesc şi prin particularităţile gramaticale. La substantivele proprii, categoriile gramaticale se manifestă într-un mod specific: nu realizează integral opoziţia proprie categoriilor gramaticale de determinare şi număr. Substantivele cu formă de feminin s-au fixat pe poziţia specifică determinării prin articol hotărât (Anca, Maria, Italia, România, Tamisa). Aceeaşi situaţie prezintă hidronimele cu formă de masculin, întrebuinţate singure (Oltul, Mureşul) şi toponimele româneşti compuse (Târgu-Neamţ, Podu-Înalt). Celelalte substantive proprii rămân de obicei în afara determinării.

Deosebirile dintre substantivele comune şi cele proprii

Substantivul

Substantivele proprii sunt incompatibile cu determinarea prin articol nehotărât. Primesc articol nehotărât doar dacă sunt întrebuinţate metaforic: „Şi frunţile cărunte le nalţă de departe / Un Cezar, un Traian.” (M. Eminescu)

În ceea ce priveşte numărul, substantivele proprii se situează fie pe poziţia singularului (Ion, Andreea, Olanda), fie pe poziţia pluralului (Ploieşti, Bucureşti, Alpi). Substantivele proprii – nume de oraşe, cu formă de plural,

realizează uneori opoziţia de număr în planul expresiei, cu ajutorul articolului hotărât: Bucureştiul este un oraş aglomerat.

Între cele două clase de substantive – comune şi proprii – pot avea loc, prin evoluţie semantică, treceri de la o clasă la alta.

Treceri dintr-o clasa în alta

Substantivele proprii devin comune prin elipsa dintr-un grup nominal alcătuit dintr-un substantiv comun şi un substantiv propriu atribut al substantivului comun, al cărui sens este preluat de fostul nume propriu: o dacie < o maşină Dacia, un iuda < un trădător ca Iuda, murfatlar < vin de Murfatlar. Devenite comune, fostele substantive proprii nu se mai scriu cu majusculă, ci cu iniţială mică.

Excepţie: numele unor creatori folosite ca substantive comune,

atunci când denumesc operele realizate sau formele de prezentare ale acestora: un Luchian (un tablou de Luchian), un Eminescu (un volum de Eminescu) etc.

La trecerea în altă clasă, substantivele suferă şi modificări gramaticale: substantivele comune care devin proprii pierd posibilitatea variaţiei în număr şi rămân în afara determinării sau primesc articol hotărât: Brădet, Slobozia, Fetiţa etc.

Există substantive aflate la limita dintre cele două clase – comune şi proprii – substantive cu statut intermediar: nume de rase şi s pecii, nume de dansuri populare, numele lunilor anului.

Deosebiri morfologice între substantivele comune şi cele proprii: substantivele proprii nu realizează opoziţia de număr – ele sunt fixate la valoarea de singular (Maria, Mihai, Italia, Mureş) sau se situează pe poziţia pluralului (Bucureşti, Ploieşti, Carpaţi, Bucegi).

Substantivele nume de oraşe cu formă de plural pot realiza opoziţia de număr, singularul fiind marcat cu ajutorul articolului hotărât enclitic: Bucure ştiul, Ploieştiul.


Substantivul


S u b s t a n t i v e l e i n d i v i d u a l e denumesc obiecte ca entităţi finite (copil, pom, minge, mamă, profesor, tunet, săptămână etc.), în timp ce s u b s t a n t i v e l e c o l e c t i v e denumesc obiecte – mulţimi (popor, trib, echipă, turmă, ţărănime, muncitorime, brădet, pomet, mărăciniş etc.).

2.4. Clase morfologice de substantive

După structură, substantivele se organizează în trei clase:

a. s i m p l e – constituite dintr-un singur termen: mamă, casă, carte, îndrăzneală, uimire, plictiseală, Mihai, Paris etc.

b. c o m p u s e – alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, dar

care denumesc un singur obiect: floarea-soarelui, gura-leului, Târgu Jiu, gură-cască, câine-lup, bloc-turn, Ana-Maria etc.

c. l o c u ţ i u n i s u b s t a n t i v a l e – grupuri de cuvinte cu sens

unitar şi cu valoare de substantiv: părere de rău, băgare de seamă, aducere aminte, învăţătură de minte etc.

2.5 Categoriile gramaticale ale substantivului

Genul este la substantiv o componentă semantică stabilă (este fix), apare ca trăsătură inerentă: fiecare substantiv are un anumit gen. Substantivele se grupează, în funcţie de gen, în trei clase: substantive feminine, masculine şi neutre. Genul substantivelor se stabileşte atât după înţeles, cât şi după formă. În ceea ce priveşte înţelesul, neutrul cuprinde aproape în exclusivitate nume de obiecte neînsufleţite: lucru, pat, şcoală. Substantivele de genul masculin şi cele de genul feminin denumesc atât însufleţite, cât şi neînsufleţite (om, măr, brad). La majoritatea numelor de fiinţe, genul gramatical corespunde genului natural, distincţia masculin/feminin indicând deosebirile de sex. Astfel, clasa masculinelor cuprinde numele fiinţelor de sex bărbătesc (persoane: băiat, frate, Mihai sau păsări şi animale: curcani, lup, câine, Grivei) şi clasa femininelor cuprinde numele fiinţelor de sex femeiesc (persoane: fată, soacră, Maria sau păsări şi animale: gâscă, vacă, oaie, Joiana). În clasa masculinelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex bărbătesc, şi:

Substantivul


nume de lucruri: ban, sac; nume de arbori: frasin, arţar, pin; nume de plante: cartof, trandafir, castravete; numele lunilor anului: ianuarie, decembrie; numele notelor muzicale: do, fa, sol; numele literelor alfabetului: a, b, c; nume de munţi: Bucegi, Ceahlău; nume de localităţi: Bacău, Iaşi, Bucureşti.

În clasa femininelor mai intră, pe lângă numele de fiinţe de sex femeiesc, şi:

nume de lucruri: vază, farfurie, masă; nume de fructe: banană, vişină, nucă; nume de flori: garoafă, frezie, zambilă; numele zilelor săptămânii, ale anotimpurilor şi ale părţilor

zilei: luni, marţi, iarnă, vară, dimineaţă, seară; nume de stări şi sentimente: teamă, lene, dragoste; nume de însuşiri: inteligenţă, frumuseţe, răutate; nume de acţiuni: învăţare, sosire, plecare; nume de ţări şi continente: Spania, Franţa, Europa,

America.

În clasa neutrelor se includ, pe lângă nume de lucruri şi nume de fiinţe (mamifer, macrou, animal) sau substantive colective care denumesc însufleţite (popor, stol, trib). După formă, în clasa masculinelor intră substantive terminate în:

consoană (bărbat, elev, Adrian); -u (ministru, Doru); -u semivocalic (leu, flăcău); -i semivocalic (tei, ardei, Andrei); -e (frate, bade, Vasile); -ă (tată, popă, papă).

După formă, în clasa femininelor intră substantive terminate în:

-ă (mamă, vară, masă); -a (lalea, basma, Alina); -ea (saltea, stea); -e (carte, parte); -i (zi, tanti, Lili); -i semivocalic (joi).

După formă, în clasa neutrelor intră substantive terminate în:

consoană (scaun, covor, Cluj); -u (lucru, atu); -u semivocalic (tablou, cadou, Bacău);

Substantivul

-i (schi, derbi, taxi); -i semivocalic (roi, cui, Uruguay); -e (pronume, sote, Chile); -o (radio, Congo).

Opoziţia masculin/feminin se realizează fie la nivelul rădăcinii (frate/soră, unchi/mătuşă, bărbat/femeie), fie la nivelul sufixului moţional.


Substantivele care formează femininul de la masculin şi masculinul de la feminin cu ajutorul sufixelor moţionale se numesc substantive mobile.

Substantivele mobile

Substantive feminine formate de la substantive masculine: cumnat/cumnată, elev/elevă, profesor/profesoară, tăran/ţărancă, lup/lupoaică, pictor/pictoriţă, preot/preoteasă, negru/negresă. Substantive masculine formate de la substantive feminine: gâsca/gâscan, cioară/cioroi, broască/broscoi, raţă/răţoi.

La substantivele epicene, opoziţia de gen se neutralizează. Substantivele epicene sunt substantive denumind animale, care au fie numai formă de masculin (melc, rac, şoim, dromader, fluture), fie numai formă de feminin (balenă, molie, girafă, privighetoare, cămilă).

Substantivele epicene

Se includ aici şi substantive care denumesc fiinţe umane: masculine (nou-născut, ghid, critic literar), feminine (persoană, rudă).

Substantivele se caracterizează în mod normal prin formă de feminin sau prin formă de masculin. Fac parte din categoria arhigenului substantivele care conţin în sfera lor semantică amândoi termenii opoziţiei masculin/feminin (copil – băiat/fată, părinte – mamă/tată, cal – armăsar/iapă).

Arhigenul

Exerciţiul nr. 2 Subliniază cu o linie substantivele epicene şi cu două pe cele mobile: viespe, cal, bursuc, doctor, graur, licurici, negresă, privighetoare, prietenă, ştiucă, iepure, vulpe, zimbru, iapă, câine, cămilă, lupoaică, cioroi.

Substantivul variază în funcţie de următoarele categorii gramaticale: determinare, număr, caz.

Substantivul

D e t e r m i n a r e a rezultă din interpretarea raportului dintre subiectul vorbitor şi obiectul denumit de substantiv: exprimă în ce măsură îi este cunoscut vorbitorului obiectul denumit de substantiv.


Flexiunea substantivului

Opoziţia presupune trei termeni: nedeterminare/determinare nedefinită (nehotărâtă)/determinare definită (hotărâtă) şi se dezvoltă în trei variante: nedeterminat/determinat nehotărât (copil/un copil), nederminat/determinat hotărât (copil/copilul) şi determinat nehotărât/ determinat hotărât (un copil/copilul). N e d e t e r m i n a r e a sau d e t e r m i n a r e a z e r o presupune necunoaşterea obiectului. D e t e r m i n a r e a n e h o t ă r â t ă (nedefinită) presupune detaşarea unui obiect din clasa de obiecte denumite, fără ca el să aibă o identitate distinctă pentru subiectul vorbitor: Am văzut o fată frumoasă. D e t e r m i n a r e a h o t ă r â t ă (definită) presupune detaşarea unui obiect dintr-o clasă de obiecte (izolare) şi introducerea unei informaţii care-l face cunoscut (individualizare).

Nu au categoria determinării substantivele proprii, care, denumind

obiecte individuale, conţin ca o componentă constantă sensul de determinare definită (maximă): Alexandru, Mihai, Andrei etc. De altfel, cu excepţia unor neologisme, substantivele feminine au în structura lor articolul hotărât -a (morfem al determinării hotărâte): Oana, Maria, Alexandra, România, Italia etc. De asemenea, unele substantive masculine primesc, când apar singure, articolul hotărât -l: Oltul, Jiul etc.

Opoziţiile categoriei determinării sunt marcate prin morfeme specifice: morfem ø, articol hotărât, articol nehotărât. Morfemul ø marchează nedeterminarea (determinarea zero): om, copil, mamă, fată etc.

Genitivul şi dativul sunt incompatibile cu nedeterminarea. Când este determinat de adjective antepuse, substantivul nu este

decât aparent nedeterminat: adjectivul preia numai formal articolul de la substantiv: în sintagma inteligentului copil, articolul caracterizează de fapt substantivul.

Determinarea nedefinită este marcată prin articolul nehotărât, întotdeauna proclitic. Acesta variază în funcţie de gen (dar numai la singular), număr şi caz:

Substantivul

Masculin + neutru singular Feminin singular

N.Ac. – un elev (masc.), un tablou (neutru) N.Ac. – o fată G.D. – unui elev (masc.), unui tablou (neutru) G.D. – unei fete

Masculin + neutru plural Feminin plural N.Ac. – nişte elevi (masc.), nişte tablouri (neutru)

N.Ac. – nişte fete

G.D. – unor elevi (masc.), unor tablouri (neutru)

G.D. – unor fete

Determinarea definită este marcată de articolul hotărât, care variază în funcţie de gen, număr şi caz:

Masculin + neutru singular Feminin singular

N.Ac. – elevul (masc.), tabloul (neutru) N.Ac. – fata G.D. – elevului (masc.), tabloului (neutru) G.D. – fetei

Masculin plural Feminin + neutru plural

N.Ac. – elevii N.Ac. – nişte fete (feminin), tablourile (neutru) G.D. – elevilor G.D. – fetelor (fem.), tablourilor (neutru)

Substantivele masculine terminate în -ă la singular primesc

articolul -a: tată (tata), popă (popa), papă (papa) etc., iar cele masculine şi neutre cu desinenţa -e la singular primesc articolul –le: fratele, pronumele, ouăle etc.

Categoria numărului se organizează în doi termeni: singular şi plural. Substantivul la singular desemnează un exemplar dintr-o clasă de obiecte (copil, femeie, bărbat, floare etc.), iar cel la plural desemnează mai multe exemplare (o mulţime nedeterminată de obiecte) din aceeaşi clasă de obiecte (copii, femei, bărbaţi, flori).

Numărul

Opoziţia de număr este exprimată prin desinenţe, care fie se adaugă direct la forma de singular (adjoncţiunea indicelui de plural: pom/pomi), fie înlocuiesc desinenţa de singular (substituţie: casă/case). Opoziţia de număr poate fi întărită de modificări în structura fonetică a rădăcinii – alternanţe fonetice (vocalice sau consonantice): fată/fete (alternanţa vocalică a/e), brad/brazi (alternanţa consonantică d/z). Alternanţele vocalice caracterizează mai ales substantivele feminine şi, mai rar, substantive masculine şi neutre:

a/e: iapă/iepe, iarbă/ierburi, fată/fete, băiat/băieţi a/ă: carte/cărţi, mare/mări, cale/căi, lampă/lămpi


Substantivul

ă/e: tabără/tabere, sâmbătă/sâmbete o/u: soră/surori, noră/nurori oa/o: floare/flori, moară/mori, ogor/ogoare ă/e: măr/mere, văr/veri î/i: cuvânt/cuvinte, sfânt/sfinţi ea/e: creastă/creste, treabă/treburi, seară/seri o/oa: mijloc/mijloace î/îi: mână/mâini.

Alternanţele consonantice caracterizează mai ales substantivele masculine şi, mai rar, pe cele feminine:

c/ĉ: ac/ace, berbec/berbeci, copac/copaci g/ĝ: cîrlig/cârlige, creangă/crengi, fag/fagi d/z: brad/brazi, coadă/cozi, ied/iezi t/ţ: bărbat/bărbaţi, burete/bureţi, poartă/porţi s/ş: urs/urşi, as/aşi l/ ø: cal/cai, vale/văi z/j: obraz/obraji st(r)/şt(r): artist/artişti, veste/veşti, ministru/miniştri sc/şt: muscă/muşte, mască/măşti, etrusc/etruşti (ş)c/(ş)t: puşcă/puşti.


Exerciţiul nr. 3 Formează pluralul următoarelor substantive şi arată cum este marcat: onomatopee, colonel, luntre, crâmpei, obicei, ghişeu, albuş, monedă, hârdău, remarcă, coală, treabă, noră, englez, epopee, ciocolată, îngheţată. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Substantivul

În funcţie de manifestarea opoziţiei singular/plural în planul expresiei, distingem trei clase de substantive:

s u b s t a n t i v e v a r i a b i l e , c u f l e x i u n e r e g u l a tă : elev/elevi, copil/copii, mamă/mame etc.;

s u b s t a n t i v e v a r i a b i l e , c u f l e x i u n e n e r e g u l a t ă : noră/nurori, soră/surori, om/oameni;

s u b s t a n t i v e i n v a r i a b i l e (cele care au aceeaşi formă şi la singular şi la plural): muncitoare, învăţătoare, tei, nume, pronume etc.

Substantivele invariabile nu cunosc, în planul expresiei, opoziţia

de număr. Sunt invariabile: substantivele masculine terminate în -i (ochi, pui, arici etc.), substantivele masculine care denumesc litere, cifre, note muzicale (a, trei, do, re etc.), alte substantive masculine (paria, Mesia), substantivele feminine terminate în sufixul -toare (directoare, dansatoare, lucrătoare etc.), substantivele feminine care denumesc primele cinci zile ale săptămânii (luni, marţi etc.), substantivele neutre terminate în -e (spate, pântece, nume).

Substantivele masculine primesc la plural desinenţa -i, în diferite variante fonetice: -i vocalic (metru/metri, codru/codri, socru/socri etc.), -i semivocalic (leu/lei, erou/eroi, fiu/fii etc.), -i ultrascurt (pom/pomi).


Substantivele masculine terminate în consoană palatalizată sau în -i semivocalic au aceeaşi formă la plural ca şi la singular (sunt invariabile): baci/baci, unchi/unchi, puşti/puşti, pui/pui, răţoi/răţoi etc.

Substantivele feminine au la plural următoarele desinenţe:

-e – cele care au la singular desinenţa -ă: sapă/sape, masă/mese, navă/nave etc.

-i – cele care au la singular desinenţa -e: carte/cărţi, alee/alei

-le – cele terminate la singular în -a şi substantivul zi: basma/basmale, para/parale, şandrama/şandramale, stea/stele, zi/zile.

Diminutivele formate cu sufixele - ică, -ea primesc desinenţa -ele: floricică/floricele, rândunică/rândunele, turturică/turturele, rămurea/rămurele etc.

Substantivul

Substantivele neutre au la plural desinenţele:

-uri – substantive neologice, cu tema lexicală terminată în -o şi -u (radio/radiouri, atu/atuuri), în diftongii descendenţi ou, eu, iu (ecou/ecouri, careu/careuri, pustiu/pustiuri), în -l, precedat de consoane, cu excepţia lui p (titlu/titluri, soclu/socluri), substantivele provenite din supin (mieunat/mieunaturi, apus/apusuri, rasărit/răsărituri) şi cele mai multe substantive monosilabice (cot/coturi, ger/geruri, colţ/colţuri);

-e – substantive cu tema lexicală de singular terminată în -r (trimestru/trimestre, pupitru/pupitre); substantivul lucru face excepţie (lucru/lucruri), substantive neologice cu tema lexicală de singular terminată în -aj (personaj/personaje, sondaj/sondaje), substantive neologice cu tema lexicală de singular terminată în -ism (balcanism/balcanisme, truism/truisme), substantive formate de la verbe la infinitiv, cu sufixul -et (-ăt) sau terminate în acest grup fonetic (foşnet/foşnete, geamăt/gemete, capăt/capete, sunet/sunete), substantive formate cu sufixul -ment (-mânt) şi substantive cu tema de singular terminată în grupuri identice sau similare cu aceste sufixe (tratament/tratamente, mormânt/morminte).

Cele mai multe locuţiuni substantivale nu au plural: luare aminte,

învăţare de minte. Cele care realizează opoziţia singular/plural, marchează pluralul la nivelul primului element: aducere aminte/aduceri aminte.

În funcţie de apartenenţa la anumite clase semantice, unele substantive nu cunosc opoziţia singular/plural, având numai sens de singular (defective de plural sau singularia tantum) sau numai sens de plural (defective de singular sau pluralia tantum).


Unele substantive defective de număr pot fi întrebuinţate şi la termenul corelativ al opoziţiei, dar în acest caz suferă modificări de sens. De exemplu, substantivul argint, denumind materia, este singularia tantum; odată cu schimbarea sensului, trece în categoria substantivelor pluralia tantum: arginţi.

În clasa s u b s t a n t i v e l o r d e f e c t i v e d e p l u r a l sau s i n g u l a r i a t a n t u m intră:

Substantive singularia tantum

substantive abstracte: dragoste, bunătate, inteligenţă, cinste, lene etc.

Substantivul

Unele dintre acestea pot avea plural când sunt folosite cu sens concret: bunătate, ca substantiv abstract (= însuşirea de a fi bun), nu are plural, dar cu sensul concret (= mâncare bună, bogăţie) se poate folosi la plural – bunătăţi.

substantive – nume de materie: miere, lapte, mazăre, pătrunjel, cimbru, piper, făină, aur, argint etc.

Multe nume de materie pot avea plural când desemnează sorturi,

porţii sau obiecte din materia respectivă: brânzeturi înseamnă sortimente de brânză, arămuri înseamnă obiecte de aramă.

câteva substantive masculine – nume de persoană: bade, taică, nene, neică, vodă;

substantive comune sau proprii care denumesc obiecte unice: soare, lună, Neptun, Mihai, Moscova, Roma etc.

La numele proprii de persoană, pluralul poate apărea pentru a

desemna mai mulţi indivizi cu acelaşi nume (Marii, Ioni) sau pentru a desemna membrii unei familii (Ioneşti, Popeşti).

La numele de locuri, pluralul apare când sunt mai multe locuri cu

acelaşi nume: cele trei Crişuri.

unele substantive care apar numai în expresii: cu ghiotura, cu ţârâita, cu toptanul, a avea habar, a da iama, a duce cu fofârlica etc.

substantive care denumesc jocuri şi sporturi: şah, fotbal, tenis, box etc.

denumirile unor domenii ştiinţifice: geografie, istorie, chimie etc.

Acestea pot avea formă de plural când desemnează mai multe

volume: Am cumpărat două geografii (=două manuale de geografie) sau când desemnează mai multe aspecte ale aceleiaşi discipline: filosofii = filosofia materialistă şi cea idealistă.

substantive calificative: Setilă, Flămînzilă, Ochilă, Păcală etc.


Substantivul


Exerciţiul nr. 4 Extrage din următoarea listă substantivele singularia tantum: vale, nea, cupru, pui, zgârcenie, val, cânepă, şoarece, cimbru. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Substantive pluralia tantum

Din clasa substantivelor d e f e c t i v e d e s i n g u l a r sau p l u r a l i a t a n t u m fac parte:

substantive – nume de materie (substantive colective): icre, câlţi, tăiţei, bale etc.

substantive – nume de „obiecte” văzute ca o pluralitate de elemente: graffiti, coclauri, aplauze, zori etc.

substantive care denumesc obiecte alcătuite din două părţi egale şi simetrice: pantaloni, ochelari, iţari, nădragi, şlapi etc.

Unele dintre ele îşi creează o formă de singular: pantalon / o

pereche de pantaloni.

substantive proprii, toponimice: Bucegi, Carpaţi, Alpi, Bucureşti etc.

substantive – nume de specii botanice şi nume de clase/încrengături de plante şi animale: zorele, adormiţele, fungi etc.

substantive – nume de popoare , cunoscute ca atare, nu şi prin indivizi: pieile-roşii, taurisci.

substantive care apar numai în expresii: cu şoşele, cu momele, a-şi face mendrele etc.

Substantivul


Exerciţiul nr. 5 Extrage din următoarea listă substantivele pluralia tantum: picioare, câlţi, iţari, ochi, graffiti, argint, addenda, Florii. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Spuneţi care este diferenţa dintre substantivele defective de

număr şi substantivele invariabile în număr. Autoevaluare

Categoria gramaticală a cazului se întemeiază pe opoziţia dintre cinci termeni: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ. Termenul nemarcat al opoziţiei este nominativul.

Cazurile

2.6 Funcţiile sintactice ale substantivului

N o m i n a t i v u l este cazul substantivului cu funcţia de subiect: „În toate părţile se făceau pregătiri zgomotoase.” (I. Slavici)

De asemenea, nominativul este şi cazul:

numelui predicativ: „Negoţul a ajuns o calamitate.” (M. Sadoveanu)

al apoziţiei: Prietenul meu, Dan, este sportiv. al elementului predicativ suplimentar: Domnul Popescu a fost

numit director.

C a z u l a c u z a t i v , nemarcat de prepoziţie, cu excepţia numelor proprii, are funcţia de obiect direct (complement direct): Am cumpărat flori.

Marcat de prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale, acuzativul are o mare mobilitate funcţională, substantivul în acuzativ fiind ocurent în majoritatea poziţiilor sintactice:

nume predicativ: Florile sunt pentru mama. atribut: Florile de la tata îmi plac. complement indirect: Vorbeşte despre ţara lui.

Substantivul


complement de agent: Cererea trebuie semnată de director. element predicativ suplimentar: „Stavru trecea drept un

<<un flecar>> pentru toată lumea […]” (P. Istrati) complement circumstanţial de loc: „Dincolo de zidul alb sunt

mări, / Clopote, păduri, ereţi şi vrăbii.” (Z. Stancu) complement circumstanţial de timp: În tinereţe a jucat tenis. complement circumstanţial de mod: „Cine calcă fără somn,

fără zgomot, fără pas, / Ca un suflet de pripas?” (T. Arghezi)

complement circumstanţial de cauză : Tremură de frig. complement circumstanţial de scop: Umblă după câştig. complement circumstanţial condiţional: În caz de

nepromovare, elevii mai pot susţine o dată examenul. complement circumstanţial concesiv: Cu toată supărarea,

am ajutat-o. complement circumstanţial consecutiv: Se înţeleg de

minune. complement circumstanţial instrumental: A scris cu pixul. complement circumstanţial sociativ: Am plecat împreună cu

mama. complement circumstanţial cumulativ: În afară de pere, am

cumpărat şi mere. complement circumstanţial de excepţie: „Toată lumea e

tânără, afară de Dumnezeu.” (I. Caraion) complement circumstanţial opoziţional: În loc de cărţi, a

cumpărat jucării. complement circumstanţial de relaţie: „Căpitanul Mitrea era

un om slăbuţ şi blând la înfăţişare.” (M. Sadoveanu)

G e n i t i v u l este impus de un centru nominal, fiind cazul apartenenţei (la specie, categorie) şi prin urmare fiindu-i specifică poziţia de determinant nominal – atribut.

În funcţie de conţinutul semantic al termenului regent, sensul de apartenenţă dezvoltă mai multe valori:

genitivul posesiv (exprimă posesorul obiectului denumit de determinantul lui sau apartenenţa): cartea elevului, stăpânul casei;

genitivul subiectiv (determină un verb la infinitiv substantivizat sau un nume de acţiune şi exprimă autorul acţiunii respective): plecarea profesorilor, venirea părinţilor;

genitivul obiectiv (determină tot un substantiv de provenienţă verbală şi exprimă obiectul pacient al acţiunii respective): rezolvarea problemelor, recunoaşterea greşelilor;

genitivul calităţii: omul datoriei, omul dreptăţii; genitivul denumirii: ţara Moldovei, apele Dunării; genitivul superlativului: voinicul voinicilor, minunea

minunilor.

Substantivul


Când genitivul este impus de prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale (asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în spatele, în dreptul, în vederea, în pofida, în ciuda, din cauza, din pricina etc.), îndeplineşte următoarele funcţii sintactice:

atribut substantival: „… ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar

la suprafaţă.” (M. Preda) nume predicativ: Suntem împotriva fumatului. complement indirect: Medicii luptă împotriva fumatului. complement circumstanţial de loc: „Dedesubtul picioarelor

noastre mitologia ţine congrese.” (I. Caraion) complement circumstanţial de timp: A plecat în jurul

prânzului. complement circumstanţial de cauză: N-am mai plecat din

cauza frigului. complement circumstanţial de scop: Învaţă în vederea

examenului. complement circumstanţial condiţional: În locul mamei, eu

nu-l iertam. complement circumstanţial concesiv: În ciuda greutăţilor, a

reuşit. complement circumstanţial instrumental: I-am comunicat

prin intermediul unui prieten. complement circumstanţial cumulativ: În afara profesorilor,

au venit şi părinţii la festivitate. complement circumstanţial de excepţie: Au venit toţi, cu

excepţia soţului ei. complement circumstanţial de relaţie: „Tăcem în privinţa

marelui eveniment, care se apropie, dar ne gândim fiecare la el.” (T. Arghezi)

D a t i v u l este cazul destinatarului unei acţiuni sau al beneficiarului unei însuşiri. Funcţia specifică a substantivului în dativ este de complement indirect: I-am cumpărat mamei o carte. Dativul poate dezvolta un sens locativ (a sta locului, a se duce dracului, a se aşterne drumului). În relaţie cu unele verbe, dezvoltă valoarea de dativ subiectiv (Copilului îi vine să plângă), iar când intră în relaţie cu adjectivele superior/inferior dezvoltă valoarea de dativ al comparaţiei (Din punct de vedere social, Mihai îi este superior lui Ion). Rar, dativul intră în relaţie şi cu un substantiv şi atunci ocupă poziţia de atribut: „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, domn Ţării Româneşti, cumnată mamei etc. Dativul este cerut de prepoziţiile graţie, datorită, mulţumită, conform potrivit, asemeni/asemenea, contrar. În această situaţie, substantivul ocupă poziţia de:

Substantivul

nume predicativ: „Adevărul e asemenea lui Dumnezeu; nu apare de-a dreptul, trebuie să-l ghicim în manifestările lui.” (Goethe)

complement indirect: A acţionat contrar instrucţiunilor. complement circumstanţial concesiv: Contrar aparenţelor,

este o fată sensibilă. complement circumstanţial instrumental: A reuşit graţie

ajutorului lui Ion.


Exerciţiul nr. 6 Spune în ce caz sunt substantivele subliniate:

a) Contrar opiniei tale, vom reuşi. b) Nu s-a ivit nici o problemă deosebită. c) A acţionat împotriva voinţei mele. d) Mi-e frig. e) A reuşit datorită profesorilor. f) Dată fiind gravitatea faptei, vor fi aspru pedepsiţi. g) Am venit odată cu sora ta.

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

V o c a t i v u l este cazul adresării, al chemării. Specificul său este dat de natura sa deictică: prin vocativ, vorbitorul atrage în comunicare un colocutor sau orientează spre acesta mesajul lingvistic. De aceea, vocativul este un caz personal, substantivele care nu încorporează în matricea lor semantică semele [+animat], [+uman] fiind incompatibile cu acest caz. Celelalte substantive nu au vocativ decât dacă obiectele pe care le denumesc sunt personificate: „Codrule, codruţule / Ce mai faci, drăguţule?” (M. Eminescu).

Din punct de vedere sintactic, vocativul se caracterizează prin independenţă: fie realizează singur un enunţ neanalizabil (Ioane!), fie intră într-o relaţie de incidenţă (Ce faci, Ioane?).

Uneori, substantivul în vocativ poate fi apoziţie: Ioane, puiule! / Ai şi tu, Ioane, răbdare!

Identitatea cazurilor este marcată fie prin mijloace sintetice (desinenţe, articolul hotărât enclitic), fie prin mijloace analitice (prepoziţii, articolul hotărât proclitic, articolul genitival).

Substantivul


Exerciţiul nr. 7 Spune în ce caz sunt substantivele subliniate în textele:

a) „E însă adevărat că, despovărat de conflictele şi umilinţele generate de lupta pentru existenţă, omul, asemeni unui animal hărţuit care a descoperit în sfârşit în natură sursa unei prăzi abundente, se mai potoleşte în pornirile lui.” (M. Preda)

b) „Codrule cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine …” (M. Eminescu)

c) „I-a plăcut mult lui Negoiţă tovărăşia lui Manoli.” (I.L. Caragiale)


Exerciţiul nr. 8 Precizează cazul şi funcţiile sintactice ale substantivelor subliniate în textele:

a) „Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.” (M. Eminescu)

b) „Şarlatanul modern începe întotdeauna cu declaraţia că el luptă împotriva şarlatanilor.” (N. Iorga)

c) „O statuie greacă este o invitaţie făcută zeului de a locui în carnea de marmoră.” (L. Blaga)

d) „Paiaţele / oraşului chicotesc deasupra necropolei.” (I. Caraion)

e) „A trăi potrivit unor principii ale spiritului […] dă omului un plus de distincţie.” (L. Blaga)


Substantivul

2.7 Schemă recapitulativă

- concrete Criteriul semantic - abstracte


- comune - proprii

Clasificare - individuale - colective - simple Criteriul morfologic - compuse - locuţiuni substantivale

feminin Genul masculin neutru

Substantivele epicene = substantive denumind animale, care au fie numai formă de masculin, fie numai formă de feminin. Substantivele mobile = substantivele care formează femininul de la masculin şi masculinul de la feminin cu ajutorul sufixelor moţionale. Arhigenul = substantivele care conţin în sfera lor semantică amândoi termenii opoziţiei masculin/feminin.

Numărul singular Categorii gramaticale

plural Substantivele singularia tantum = substantive defective de plural. Substantivele pluralia tantum = substantive defective de singular. Substantivele invariabile = substantive care au aceeaşi formă şi la singular şi la plural.

nominativ – funcţii: subiect, nume predicativ, apoziţie,

element predicativ suplimentar. acuzativ – funcţii: complement direct, nume

predicativ, atribut, complement indirect, complement de agent, element predicativ suplimentar, complement circumstanţial.

genitiv – funcţii: atribut, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanţial.

Cazul

dativ – funcţii: complement indirect, nume predicativ, atribut, apoziţie, complement circumstanţial (instrumental, concesiv, de loc).

vocativ – substantivul în vocativ nu are funcţie sintactică.

- nedeterminare/determinare ø/nearticulat Determinarea - determinare hotărâtă/definită/articulat hotărât - determinarenehotărâtă/nedefinită/articulat nehotărât.

Substantivul


1. Formează pluralul articulat al substantivelor: nou-născut, fărădelege, după-amiază, proces-verbal.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

2. Marchează grupa în care sunt numai substantive defective

de singular:

a) cui, pui, icre, învăţătoare; b) învăţătoare, nume, câlţi, foarfece; c) foarfece, ochelari, câlţi, Bucegi; d) pronume, pui, unchi, aplauze.

3. Selectează grupa care conţine numai substantive singularia

tantum:

a) cimbru, argint, neică, lene; b) aur, argint, posoi, tăiţei; c) pui, tei tăiţei, miere; d) lapte, brânză, ou, tăiţei.

4. Marchează grupa care conţine numai substantive

invariabile:

a) pui, unchi, muncitoare, pronume; b) cui, pui, pantaloni, Bucureşti; c) pătrunjel, fotbal, zorele, lucrătoare; d) piper, dragoste, Florii, iţari.

5. Încercuieşte grupa care conţine numai substantive epicene:

a) rinocer, elefant, câine, pui; b) lebăda, gaiţă, pisică, şarpe; c) rinocer, crocodil, morsă, girafă; d) animal, pasăre, pom, floare.

6. În propoziţia Mi-e teamă, cuvântul teamă este în cazul:

a) N; b) Ac; c) G; d) V. 7. În enunţul anterior, cuvântul teamă îndeplineşte funcţia de:

a) nume predicativ; b) complement direct; c) subiect; d) complement de agent.


Substantivul

8. Substantivele croitoreasă, prinţesă, leoaică, româncă sunt:

a) singularia tantum; b) pluralia tantum; c) epicene; d) mobile.

9. În enunţul Celui mai silitor elev i se aduc laude, substantivul

elev este în cazul:

a) nominativ; b) acuzativ; c) dativ; d) genitiv.

10. Precizează cazul şi funcţia sintactică a cuvântului subliniat:

Odă poporului român!

a) genitiv, atribut; b) dativ, atribut; c) dativ, complement indirect; d) genitiv, complement indirect.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.


Substantivul

2.9 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 1 – lene, veselie, voioşie, inteligenţă, cutezanţă, virtute, spălare.

În cazul în care ai greşit răspunsul, reciteşte secvenţa Clase semantice de substantive!

Exerciţiul nr. 2 – substantive epicene: viespe, bursuc, graur, licurici, privighetoare, ştiucă, zimbru, cămilă; substantive mobile: doctor, negresă, prietenă, iepure, vulpe, leoaică, cioroi.

Dacă ai greşit răspunsul, studiază din nou paragraful intitulat

Substantivele epicene , de la punctul 2.5 (Categoriile gramaticale ale substantivului)!

Exerciţiul nr. 3 – N. B. pluralele sunt în conformitate cu noul

DOOM: onomatopee, colonei, luntri, crâmpeie, obiceiuri, ghişee, albuşuri, monede, hârdaie, remarci, coli, treburi, nurori, englezi, epopei, ciocolate, îngheţate.

Exerciţiul nr. 4 – nea, cupru, zgârcenie, cânepă, cimbru. Exerciţiul nr. 5 – câlţi, iţari, graffiti, addenda, Florii. Dacă ai greşit răspunsurile la exerciţiile 4 şi 5, trebuie să revezi

paragrafele Substantive singularia tantum şi Substantive pluralia tantum.

Exerciţiul nr. 6: a) opiniei – dativ; b) problemă – nominativ; c) voinţei – genitiv;

d) frig – nominativ; e) profesorilor – dativ; f) gravitatea – nominativ; g) sora – acuzativ.

Exerciţiul nr. 7: a) asemeni unui animăluţ – dativ, sursa – acuzativ, unei prăzi –

genitiv; b) codrule – vocativ, vreme – nominativ; c) lui Negoiţă – dativ, tovărăşia – nominativ, lui Manoli – genitiv.

Exerciţiul nr. 8: a) somnul – nominativ, subiect; vieţii – dativ, atribut

substantival; b) împotriva şarlatanilor – genitiv, complement indirect; c) zeului – dativ, complement indirect; d) deasupra necropolei – genitiv, complement circumstanţial

de loc; e) potrivit unor principii – dativ, complement circumstanţial de

mod. În cazul în care ai nelămuriri cu privire la exerciţiile 6, 7 şi 8,

reciteşte cu atenţie secvenţa Funcţiile sintactice ale substantivului.


Substantivul



Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti, 1986 Cîmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Bucureşti, 1975 Diaconescu, Paula, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970 Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura ALL, Bucureşti, 1997 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura ALL, Bucureşti, 1998.

Articolul

Unitatea de învăţare nr. 3 ARTICOLUL

Cuprins Pagina

3.1 Obiective educaţionale 33 3.2 Identitatea articolului 33 3.3 Articolul hotărât propriu-zis 34 3.4 Articolul hotărât posesiv 36 3.5 Articolul hotărât demonstrativ 38 3.6 Articolul nehotărât 40 3.7 Schemă recapitulativă 42 3.8 Lucrare de verificare 43 3.9 Răspunsuri şi comentarii 44 3.10 Surse bibliografice 45



explici în ce constă specificul articolului; recunoşti diferitele tipuri de articole şi rolul pe care acestea

îl au; indici sursele bibliografice utile în studiul articolului.

3.2 Identitatea articolului

Articolul nu poate fi considerat o clasă gramaticală de cuvinte (deşi, cu excepţia articolului hotărât postpus, are aspectul unui cuvânt flexibil), pentru că, spre deosebire de cuvinte, el este lipsit de sens lexical. Fiind lipsit de conţinut lexical şi de autonomie semantică şi chiar fonetică (în cazul articolului hotărât), articolul aparţine claselor de cuvinte care intră în sistemul gramatical al limbii, alături de morfeme. Articolul face parte din sistemul determinantelor numelui, coexistând cu celelalte mijloace (pronume, adjective, substantive, numerale, adverbe), dar se deosebeşte de celelalte determinante între care este clasat, fiind un morfem al determinării, fără funcţie de-sine-stătătoare în propoziţie.

Articolul participă la individualizarea numelui într-o măsură mult mai mare decât celelalte determinante, datorită naturii lui gramaticale care îl apropie mai mult de afixe şi desinenţe. Înrudirea cu afixele şi desinenţele este susţinută de semnificaţia lui de marcă a unei anumite categorii. Individualizând, articolul este indice de marcă gramaticală, uneori şi desinenţă, cum este cazul articolului -i din


Articolul

cărţii, marcă de genitiv-dativ, dar care are şi valoare de determinant, semnificând [+Definit]. Articolul românesc este analizabil din punctul de vedere al structurii lui morfologice, deoarece este flexibil, având la origine cuvinte flexibile.

Ca indice al gradului de individualizare, articolul se prezintă în felul următor:

a) articol zero; b) articol nehotărât; c) articol hotărât propriu-zis; d) articol hotărât posesiv (genitival); e) articol hotărât (demonstrativ).

Această ordine nu corespunde cu ordinea gradului de gramaticalizare a diferitelor articole; articolul hotărât enclitic prezintă gradul cel mai înalt de gramaticalizare, ca afixele şi desinenţele, iar articolul nehotărât şi cel demonstrativ, un grad mai slab de gramaticalizare.

3.3 Articolul hotărât propriu-zis A r t i c o l u l h o t ă r â t determină prin izolare şi individualizare un nume înăuntrul clasei sau prin cuprinderea lui într-o clasă opusă altor clase de obiecte (deci tot o individualizare faţă de o altă clasă). Formele lui sunt distincte după gen, număr şi caz:

Masculin Feminin Cazuri Singular Plural Singular Plural N. A. -l, -le, -a -i -a -le G. D. -lui, -I -lor -i -lor

V. -le -lor - -lor Substantivele de genul neutru au la singular formele masculinului, la plural pe ale femininului. Modul în care se alătură articolul enclitic la substantiv este determinat în mare măsură de vocala anterioară:

acolo unde există vocală tematică, alipirea articolului se face direct la această vocală: fiul, oul, fratele, numele, fetele etc.

acolo unde vocala tematică s-a pierdut, ea reapare pentru regularizarea paradigmelor: auzul, radioul, muşamaua etc.

la substantivele feminine şi masculine care au la singular vocala tematică -ă, se înlocuieşte această vocală cu articolul -a: casă – casa, masă – masa, popă – popa, tată – tata.


Articolul

La substantivele feminine cu vocala tematică -e se înlocuieşte aceasta cu articolul, dacă tema este precedată de [j]: baia, cheia, chilia, oaia, pălăria; dacă vocala tematică -e este precedată în radical de -e- sau de consoană, articolul se adaugă la temă, formând diftong cu vocala tematică: acţiunea, ridichea, aleea, epopeea.


La genitiv-dativ, la substantivele feminine, articolul -i se adaugă la forma de nominativ plural: fetei, bunicii, nepoatei, uşii etc. Excepţie fac substantivele feminine a căror vocală tematică -e- este precedată de -i- silabic: familie – familiei, câmpie – câmpiei.

Substantivele compuse primesc articolul hotărât enclitic în funcţie de gradul de sudură a elementelor componente:

se articulează numai substantivul care constituie centrul grupului de cuvinte: procesul verbal;

se articulează toată structura: untdelemnul. Articol hotărât proclitic primesc:

substantivele proprii masculine – nume de persoană, în cazul genitiv sau dativ: prietena lui Ion, I-am dat lui Mihai.

Primesc articol hotărât proclitic şi unele nume proprii feminine, derivate cu sufixul masculin -el sau care nu permit encliza (postpunerea): lui Catrinel, lui Carmen, lui Mimi etc.

substantivele comune care arată grade de rudenie, urmate de adjective posesive, alcătuind o unitate cu acestea: lui frate-meu, lui fiu-meu etc.

numele lunilor/ anilor: zilele lui martie, vara lui 1977 substantivul vodă: I-am spus lui Vodă substantivele masculine moş, nene, bade, când sunt urmate

de nume proprii: I-am împrumutat lui moş Ion nişte bani.

Articolul hotărât îşi pierde în unele situaţii funcţia de individualizare: aşa se întâmplă în cazul pronumelor unul, altul, dânsul, care apar întotdeauna articulate. De asemenea, articolul funcţionează şi ca marcă a substantivizării (frumosul, binele, oful, sinele, eul etc.)

Articolul

Exerciţiul nr. 1 Identifică articolele hotărâte propriu-zise şi precizează genul, numărul şi cazul:

a) Blestemul părinţilor e ca piatra munţilor, cade greu copiilor. b) Bogăţia strică pe omul slab. c) Câinele nu latră dacă nu-i uşa deschisă. d) „Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină Dormi în pace!" (M. Eminescu)


3.4 Articolul hotărât posesiv A r t i c o l u l p o s e s i v ( g e n i t i v a l ) substituie numele obiectului posedat (student al facultăţii), este marca posesivelor şi determinantul posesiv al substantivelor în genitiv şi este formant al numeralelor cardinale (al doilea). Articolul posesiv este întotdeauna proclitic (aşezat înaintea cuvântului pe care îl însoţeşte) şi are forme diferite în funcţie de gen, număr şi caz:

Masculin + neutru singular

Feminin singular

N.Ac. al G.D. –

N.Ac. a G.D. –

Masculin + neutru plural

Feminin plural

N.Ac. ai G.D. alor

N.Ac. ale G.D. alor

Articolul posesiv se acordă în gen şi număr cu numele obiectului posedat: cartea este a Mariei, caietul este al lui Ion, cărţile sunt ale lui Mihai etc.


Articolul


Forma de plural alor nu se foloseşte decât cu pronume posesive, având valoare de substitut al unui nume neexprimat şi nu se acordă în gen şi număr cu numele obiectului posedat. În enunţul Părerea alor mei este că ar trebui să mai încerc, alor substituie un substantiv neexprimat (părinţii, rudele, prietenii etc.) şi nu se acordă cu părerea.

Absenţa articolului posesiv caracterizează întrebuinţarea adjectivală a pronumelui: elevii mei, copiii mei etc. Selecţia articolului posesiv este obligatorie atunci când substantivul regent este nearticulat sau articulat nehotărât (acea carte/o carte a profesorului) şi atunci când între regent şi genitiv este alt determinant (cartea preferată a profesorului).

Exerciţiul nr. 2 Completează locurile libere cu articolul posesiv potrivit:

a) „În … umbrei întuneric Te asemăn unui prinţ Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri şi cuminţi.” (M. Eminescu) b) „Dotat cu un talent mare, el şi-a iubit ţara şi a lăsat în

memoria noastră operele spiritului şi … inimii sale.” (I. Ghica)

c) Copilul despre … cărui performanţe s-a vorbit s-a îmbolnăvit.

d) Cărţile acestea sunt … Ioanei. e) I-a povestit … săi ce s-a întâmplat. f) El este copilul … cărui lucrare mi-a plăcut. g) Elevele despre … căror ţinute s-a discutat au fost

exmatriculate. h) … doilea pui a zburat. i) „Luminiţa îşi scoase pălăria de paie. O înfipse într-un

stâlp … balustradei.” (C. Petrescu) j) „Deasupra criptei negre … sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt.” (M. Eminescu)

Articolul


3.5 Articolul hotărât demonstrativ

A r t i c o l u l d e m o n s t r a t i v ( a d j e c t i v a l ) individualizează obiectul prin actualizarea unei însuşiri care i se atribuie. Articolul demonstrativ leagă un substantiv (articulat sau nume de persoană) de un adjectiv (fata cea frumoasă, Mircea cel Bătrân). Prin urmare, pe lângă funcţia semantică de individualizare, articolul demonstrativ are şi rolul sintactic de legare a componentelor. Articolul demonstrativ provine din pronumele demonstrativ: întrebuinţarea frecventă pe lângă determinante sintactice a dus la pierderea independenţei funcţionale, la valoarea de element relaţional. Reluând ca substitut substantivul anterior, articolul demonstrativ reia şi informaţia de gen, de număr şi de caz a acestuia. Formele articolului demonstrativ (adjectival) sunt:


Feminin singular

N.Ac. cel (ăl) G.D. celui (ălui)

N.Ac. cea (a) G.D. celei (alei)

Masculin + neutru plural

Feminin plural

N.Ac. cei (ăi) G.D. celor (ălor)

N.Ac. cele (ale) G.D. celor (alor)

Articolul demonstrativ este şi morfem al gradului de comparaţie superlativ relativ: cel mai cuminte, cea mai frumoasă, cel mai repede etc. De asemenea, este şi formant al numeralelor ordinale, de care se leagă prin prepoziţia de: cel de-al treilea, cea de-a patra etc. Ca şi articolul hotărât propriu-zis, articolul demonstrativ este şi clasificator (funcţionează ca morfem al substantivizării adjectivelor şi numeralelor): cei frumoşi, cei inteligenţi, cei trei etc.

Articolul


Exerciţiul nr. 3 Extrage articolele demonstrative şi specifică genul, numărul şi cazul:

a) „Asta-i fata moşneagului cea cuminte … îi răspunse moş Costache […]” (M. Sadoveanu)

b) Fata a mică a moşului era harnică. c) „Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, / Ce

adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!” (M. Eminescu)

d) „Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân.” (M. Eminescu)


Articolul

3.6 Articolul nehotărât

A r t i c o l u l n e h o t ă r â t exprimă un grad mai mic de individualizare. El individualizează un obiect în raport cu specia/categoria din care face parte: M-am întâlnit cu un prieten.

Când are valoare generică, exprimă nedeterminarea: Un copil este cel mai de preţ dar.

Articolul nehotărât provine din lat. unus, -a, -um, ca şi adjectivul pronominal nehotărât şi numeralul un , o, ceea ce face ca distincţia dintre acestea să fie dificilă.

Dacă un şi o alternează într-un text cu pronume nehotărâte, atunci sunt adjective nehotărâte: O fată citeşte, alta desenează. / Un băiat este harnic, altul este puturos. Dacă în contextul în care apar se opun unor numerale, atunci un, o au valoare de numeral: O fată citeşte, trei desenează. Când nu se stabileşte o opoziţie cu pronume nehotărâte sau cu numerale, un şi o sunt articole nehotărâte: Am întâlnit o fată frumoasă.

Ca poziţie, articolul nehotărât este întotdeauna proclitic, grupându-se cu substantivul care urmează. Articolul nehotărât are forme diferite de gen, la singular şi variază în funcţie de caz. Formele articolului nehotărât sunt:


Feminin singular

N.Ac. un G.D. unui

N.Ac. o G.D. unei

Masculin + feminin + neutru plural N.Ac. nişte G.D. unor

Articolul nehotărât are, ca şi cel hotărât, şi rol morfologic, marcând

formele cazuale ale substantivului (marchează flexiunea substantivului), fie atunci când acesta nu are alţi indici de flexiune cazuală (un copil/unui copil), fie atunci când are deja indici, funcţionând în cazul acesta ca marcă redundantă (o fată/unei fete).


Articolul


Exerciţiul nr. 4 Extrage articolele nehotărâte din textele:

a) „Când însuşi glasul gândurilor tace Mă-ngână cântul unei dulci evlavii.” (M. Eminescu)

b) „Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzându-şi umbrarul deasupra grămezilor de pepeni.” (D. Zamfirescu)

c) „Pe mare curgea acum o pânză tremurătoare de zale metalice, aşternută din răsărit până la picioarele fiecăruia.” (Î. Petrescu)

d) „După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun.” (M. Eminescu)


În concluzie, funcţiile articolului sunt eterogene. Pe lângă funcţia de individualizare, articolul mai are următoarele roluri:

a) participă singur sau în coocurenţă cu o desinenţă la marcarea categoriilor de număr şi caz ale substantivului (biroul colegului şi al colegei) şi uneori (atunci când adjectivul este antepus faţă de substantiv) a categoriilor de gen, număr şi caz ale adjectivului (biroul tânărului coleg);

Eterogenitatea articolului

b) marchează substantivizarea altor părţi de vorbire, având

funcţie de clasificator (frumoşii, cei frumoşi, binele, oful, eul, mersul, cei doi etc.);

c) asigură legarea adjuncţilor ( a determinanţilor facultativi) de

centru (element în jurul căruia se organizează grupurile sintactice), având rol sintactic de conectiv în cadrul grupului nominal (fata frumoasă şi deosebit de talentată la desen a domnului Ionescu).

Articolul



propriu-zis

proclitic (lui) enclitic (-l, -a, -i, -le) – variază în funcţie de gen, număr şi caz.

Articol hotărât

posesiv-genitival (al, a, ai, ale) – are forme diferite în funcţie de gen, număr şi caz

Clasificare

demonstrativ-adjectival (cel, cea, cei, cele) – variază în funcţie de gen, număr şi caz

Articol

nehotărât (un, o, nişte) – variază în funcţie de gen (la singular), număr şi caz

Exerciţiul nr. 5 Extrage cuvintele substantivizate prin articulare şi precizează căror clase morfologice aparţin înainte de substantivizare. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

a) Vreau să-i fac şi eu un bine. b) Cele rele să se spele, cele bune să s-adune.

c) Inocenta de mine credea tot ce spunea.

d) „Nimicul zăcea-n agonie, / Când singur plutea-n întuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul.” (L. Blaga)

e) Leneşul mai mult aleargă.

f) Rănitul a fost dus la spital. g) Zecele de la matematică l-a bucurat foarte mult.

individualizarea numelui;

Funcţii

marcarea categoriilor de număr şi caz ale substantivului şi uneori (atunci când adjectivul este antepus faţă de substantiv) a categoriilor de gen, număr şi caz ale adjectivului;

substantivizarea altor părţi de vorbire; legarea adjuncţilor de centru.

Articolul


3.8 Lucrare de verificare 1. Marchează varianta corectă:

a) Elevilor cei conştiincioşi li se dau diplome. b) Elevilor celor conştiincioşi li se dau diplome. c) Elevului cel harnic i se dau diplome. d) Elevei cea harnice i se dau diplome.

2. Marchează enunţul care conţine articol nehotărât:

a) O mască plânge, alta râde. b) Am întâlnit-o pe Ioana la mare. c) Am cumpărat un manual şi două dicţionare. d) Am citit o carte interesantă.

3. Alege enunţul/enunţurile în care este articol demonstrativ:

a) Cel din stânga este fratele meu. b) Cea fată de colo e soră-mea. c) Ăl de colo e fratele ei. d) Băiatul ăl mare a absolvit facultatea.

4. Precizează seria care conţine numai forme corecte:

a) elevul al cărui lucrare, elevul a cărei lucrare, elevii ale căror lucrări;

b) elevul a cărui lucrare, eleva a cărei lucrare, elevii ale căror lucrări;

c) elevul a cărei lucrare, eleva a cărei lucrare, elevii ai căror lucrări;

d) elevul ale căror lucrări, eleva ale cărei lucrări, elevii ai căror lucrări.

5. Precizează seria care conţine numai forme corecte:

a) cartea lui colega mea, i-am dat lui Ion cartea, i-am dat cartea lui moş Ion;

b) i-am dat lui moşul, cartea colegei mele, i-am dat cartea lui Carmen;

c) i-am dat cartea lui Carmen, cartea colegei mele, i-am dat cartea moşului;

d) i-am dat cartea Carmenei, cartea la colega mea, I-am dat cartea moşului Ion.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 20 de puncte. Punctaj total – 100 de puncte.

Articolul

3.9 Răspunsuri şi comentarii

Exerciţiul nr. 1 a) -l (blestemul) – masc., sg., N.; -lor (părinţilor) – masc., pl.,

G.; -a (piatra) – fem., sg., Ac.; -lor (copiilor) – masc., pl., D; b) -a (bogăţia) – fem., sg., N; -l (omul) – masc., sg., Ac.; c) -le (câinele) – masc., sg., N.; -a (uşa) – fem., sg., N.; d) -le (izvoarele) – neutru, pl., N.; -l (codrul) – masc., sg., N.; -

le (florile) – fem., pl., N. Dacă nu ai dat aceleaşi răspunsuri, reciteşte Articolul hotărât propriu-zis!

Exerciţiul nr. 2 a) al; b) ale; c) ale; d) ale; e) alor; f) a; g) ale; h) al; i) al; j) a Dacă ai greşit, asigură-te că altădată nu vei mai greşi, recitind secvenţa Articolul hotărât posesiv, în special paragraful referitor la acord.

Exerciţiul nr. 3 a) cea (cuminte) – fem., sg., N. b) a (mică) – fem., sg., N. c) cei (mari) – masc., pl., N.

cei (negri) – masc., pl., Ac. d) cea (veche) – fem., sg., Ac.

cel (păgân) – masc., sg., N. Este bine să revezi, în cazul în care nu ai rezolvat corect exerciţiul, tabelele referitoare la formele articolului demonstrativ, cuprinse, bineînţeles, în modulul Articolul hotărât demonstrativ.

Exerciţiul nr. 4 a) unei (dulci evlavii); b) unui (iaz), un (drum); c) o (pânză); d) o (copilă), o (creangă). Dacă unul sau mai multe răspunsuri date de tine nu coincid cu cele date aici, te sfătuiesc să studiezi din nou secvenţa Articolul nehotărât.

Exerciţiul nr. 5 a) un bine (adverb > substantiv) b) cele rele (adjectiv > substantiv) cele bune (adjectiv > substantiv) c) inocenta (adjectiv > substantiv) d) nimicul (pronume negativ > substantiv) Nepătrunsul (verb la participiu > substantiv) e) leneşul (adjectiv > substantiv) f) rănitul (verb la participiu > substantiv) g) zecele (numeral > substantiv)


Articolul



Graur, Alexandru, Nişte, în “România literară”, 1977, nr.29, p.9. Guţu Romalo, Valeria, Unele valori ale articolului în limba română actuală, Omagiu Iordan, 1958, 365 – 369 Nedelcu, Isabela, “Niscai” observaţii despre “nişte”, în “Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, II, 2003, 163 – 172 Pană-Dindelegan, Gabriela, Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului, în “Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, II, 2003, 24 – 42 Vasiliu, Emanuel, Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română, în LR, I, 1952, nr. 1, 32 – 36.

Adjectivul

Unitatea de învăţare nr. 4 ADJECTIVUL

Cuprins Pagina

4.1 Obiective educaţionale 46 4.2 Identitatea adjectivului 46 4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului 47 4.4 Clasificarea adjectivelor 50 4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire 52 4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului 54 4.7 Topica adjectivului 60 4.8 Sintaxa adjectivului 60 4.9 Schemă recapitulativă 63 4.10 Lucrare de verificare 64 4.11 Răspunsuri şi comentarii 66 4.12 Surse bibliografice 69


După ce vei parcurge unitatea de învăţare, vei fi capabil să:

explici în ce constă specificul adjectivului; ştii criteriile de clasificare a adjectivelor; deosebeşti adjectivele variabile de cele invariabile; deosebeşti adjectivele calificative de cele relaţionale şi

determinative; recunoşti gradele comparaţie şi de intensitate ale

adjectivelor; identifici funcţiile sintactice specifice adjectivului; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase

morfologice.

4.2 Identitatea adjectivului

Adjectivul se caracterizează prin relaţia obligatorie cu substantivul (califică sau identifică obiectul desemnat de substantiv), motiv pentru care este numit şi adjunct adnominal. Legătura cu substantivul se manifestă în plan sintactic prin acord: adjectivul repetă informaţia de gen, număr şi caz a substantivului, limba română caracterizându-se


Adjectivul

prin exprimarea recurentă a acestor indici. De exemplu, forma de feminin singular a adjectivului isteaţă reflectă specificul său de termen dependent faţă de un substantiv (pronume) de gen feminin, la numărul singular (fată, elevă, femeie etc.)

Adjectivele dependente de substantive neutre au la singular formă

de masculin (tablou frumos) şi la plural formă de feminin (tablouri frumoase). Aceasta se datorează faptului că adjectivul, spre deosebire de substantiv, nu posedă prin el însuşi un gen. La el, genul este numai o categorie de acord.

4.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului

Specificul adjectivului constă în dependenţa faţă de sensurile de gen, număr şi caz ale substantivului şi în categoria gramaticală a comparaţiei/intensităţii.

Opoziţia de gen se realizează prin desinenţe care marchează simultan şi opoziţia de număr şi caz. Opoziţia este marcată fie prin adjoncţiune (adăugarea indicelui de feminin la forma de masculin – alb/albă; adăugarea indicelui de plural la forma de singular – alb/albi), fie prin substituţie (înlocuirea desinenţei de masculin cu cea de feminin – tandru/tandră -u/-ă; înlocuirea desinenţei de singular cu cea de plural – tandru/tandri -u/-i). Paralel cu aceste procedee, pot interveni alternanţe fonetice, care consolidează opoziţiile. De exemplu, opoziţia este dublu marcată în cazul adjectivului frumos/frumoasă. Femininul este indicat atât prin desinenţa -ă, cât şi prin alternanţa vocalică o/oa.

Exerciţiul nr. 1 Arată cum este marcată opoziţia de gen în cazul următoarelor adjective: acră, bună, mică, sătulă, frumoasă, neagră, deşartă, deasă.



Adjectivul

Exerciţiul nr. 2 Arată cum este marcată opoziţia de număr în cazul următoarelor

adjective: viteji, ţepeni, proaspeţi, subţiri, negri, trişti, micşti, goi, vinete, goi.


Un substantiv poate fi determinat de mai multe adjective

coordonate. De asemenea, un singur adjectiv poate determina mai multe

substantive. În acest caz, dacă adjectivul determină substantive de genuri diferite,

acordul se face cu substantivul cel mai apropiat de adjectiv: băieţi şi fete frumoase;

dacă între mai multe substantive de genuri diferite apar alte

cuvinte, acordul se face cu masculinul (considerat genul mai „puternic”): un băiat şi o fată cu adevărat frumoşi.

Adjectivele au forme diferite după caz numai la GD singular feminin. Astfel, opoziţia de caz se realizează numai la feminin singular: o fată înaltă/unei fete înalte. Desinenţele de GD singular sunt omonime cu desinenţele de NAcGD plural.

Când elementul regent este un substantiv neutru, adjectivul urmează la singular declinarea masculinelor, iar la plural declinarea femininelor, indiferent de poziţia faţă de substantiv.

Nu toate adjectivele pot fi folosite la vocativ: dragi prieteni!, dar nu* buni prieteni!


Adjectivul

Dacă la vocativ singular, între adjectiv şi substantiv apare un adjectiv posesiv sau un substantiv în genitiv, adjectivul apare cu forma de N-Ac: dragul meu prieten! Unele adjective antepuse substantivelor masculine nume de persoană au la vocativ desinenţa -e: tinere coleg! Când se substantivizează au la vocativ desinenţa -e (iubite!), iar la forma articulată primesc -ule (tânărule!).

Adjectivele feminine substantivizate au la vocativ singular desinenţa -o (scumpo!, frumoaso!, iubito!). Categoria determinării este specifică substantivului, însă în cadrul grupului nominal, adjectivul poate apărea însoţit de articol, care caracterizează sintagma în ansamblu.


Articolul poate să se înscrie în structura adjectivului (articolul hotărât este preluat de adjectiv de la substantiv atunci când adjectivul este în antepoziţie: fata frumoasă frumoasa fată) sau poate apărea independent (articolul demonstrativ adjectival cel, care variază după gen, număr şi caz, apare între un substantiv articulat hotărât şi adjectivul care îl determină: fata cea frumoasă).

Determinarea

Exerciţiul nr. 3 Precizează cazurile adjectivelor din textele:

a) „Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, […] Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină.” (M.

Eminescu) b) „Vino, dulce somn, sărută-mi Ochii obosiţi!” (Şt. O. Iosif) c) „O grădină ţine strâns în braţe belşugul violet al unui

imens buchet de liliac.” (T. Arghezi) d) „Tu erai mândră atunci, o, ţară nemărginită …” (A. Russo) e) „Vrăjmaşului îngenuncheat Întinde-i mâna dreaptă. (N. Vulovici) f) „Filozofia nu este altceva decât mărgelele unor

descoperiri atomice în univers.” (V. Conta)


Adjectivul

4.4 Clasificarea adjectivelor 4.4.1 Clase flexionare de adjective

În funcţie de opoziţiile pe care le realizează, adjectivele se împart în două mari clase: A. Adjective invariabile – cele care îşi păstrează structura morfematică, indiferent de genul, numărul şi cazul elementului de care depind: atare, aşa, perspicace, baritai, coşcogea, cogeamite, maro, grena, roz, mov, propice, locvace, şic, cloş etc.

Criteriul flexionar


Sunt invariabile adjectivele provenite din adverbe (asemenea, aşa, gata etc.), adjectivele neologice terminate în -e (propice, locvace, eficace etc.), adjectivele – nume de culori neologice (orange, crem, gri etc.).

B. Adjective variabile – cele care îşi modifică forma în funcţie de genul, numărul şi cazul elementului regent. Adjectivele variabile sunt grupate în două mari clase:

B.1. Adjective variabile cu două terminaţii – cele care au forme diferite la nominativ singular (în funcţie de gen), de exemplu alb/albă, inteligent/inteligentă, frumos/frumoasă; B.2. Adjective variabile cu o terminaţie – cele care au la nominativ singular aceeaşi formă, indiferent de genul substantivului (pronumelui). Prezintă aceeaşi terminaţie la singular adjectivele terminate în -e: mare, tare, dulce, subţire, cuminte etc.

Exerciţiul nr. 4 Clasifică după criteriul flexionar adjectivele: rece, gros, verde, grena, havan, roşu, cuminte, îngust, subţire, asemenea.


Adjectivul

4.4.2 Clase morfologice de adjective

După structură, adjectivele se organizează în trei clase:

A. Adjective simple: bun, rău, frumos, deştept.

B. Adjective compuse (din două adjective sau dintr-un adjectiv şi un adverb): alb-verzui, maro-închis, ştiinţifico-fantastic.

Criteriul morfologic

C. Locuţiuni adjectivale (grupuri de cuvinte cu sens unitar şi cu valoare gramaticală de adjectiv): om de geniu (=genial), om cu dare de mână (=generos), om de piatră (=rece, insensibil), om de nimic (=josnic).

Locuţiunile adjectivale se comportă ca adjectivele: pot fi însoţite

de articol demonstrativ (omul cel cu dare de mână), pot avea grade de comparaţie (om mai cu dare de mână).

4.4.3 Clase semantice de adjective

După criteriul semantic, adjectivele se împart în:

A. Adjective calificative – cele care exprimă caracteristici: prost, curajos, frumos etc.

B. Adjective relaţionale – cele care indică relaţii între substantive: obiect metalic (obiect din metal), rasă canină (rasă de câini) etc.

Criteriul C. Adjective determinative – cele care au ca rol actualizarea unui substantiv (funcţie asemănătoare cu a articolului): adjectivele demonstrative (această carte), posesive (casa mea) şi unele adjective nehotărâte (fiecare om) sau cuantificarea: unele adjective nehotărâte (mulţi oameni), adjectivele negative (nici un om) şi cele provenite din numeral (doi copii).

semantic

Dumitru Irimia (1997, p.82) este de părere că există două clase de

adjective: calificative – cele care exprimă însuşiri – şi categoriale – cele care exprimă caracteristici definitorii (literatură naţională) sau apartenenţa (operă eminesciană).

Alţii vorbesc tot despre două tipuri de adjective:

calificative/calitative – copil frumos şi de identificare – dans românesc (Iordan, Robu, 1978), calificative/descriptive – om înalt şi determinative – acel copac (Iordan, Guţu –Romalo, Niculescu, 1967).

În paginile de faţă, vom analiza adjectivele după clasificarea

expusă anterior (clasificare propusă de DSL, 2002).


Adjectivul

Adjectivele calificative sunt singurele care acceptă gradarea şi care apar atât în poziţie de atribut, cât şi în poziţie de nume predicativ. Spre deosebire de acestea, adjectivele relaţionale şi cele determinative nu admit gradarea şi nu apar (niciodată cele determinatinative şi de cele mai multe ori cele relaţionale) în poziţie de nume predicative.


Adjectivele relaţionale sunt întotdeauna postpuse faţă de termenul regent. Ele nu pot fi coordonate cu adjectivele calificative (*parc frumos şi naţional) şi pot fi nume predicative numai când sunt utilizate contrastiv (parcul nu este naţional, ci regional).

4.5 Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire

Elemente aparţinând altor clase morfologice pot dobândi statutul de adjective prin fenomenul numit conversie/conversiune (schimbarea valorii gramaticale). Pot deveni adjective, prin acord în gen, număr şi caz cu un substantiv pe îl determină pronumele, numeralele, verbele la participiu şi la gerunziu. Pot deveni adjective pronumele demonstrative (această fată, acel băiat), posesive (copilul meu, fetei mele), nehotărâte (toate elevele, unii oameni), negative (nici o carte, nici un om), relative (ştiu ce carte ai cumpărat), interogative (ce carte ai cumpărat?).

Adjectivele pronominale

Adjectivele Adjectivele participiale cuprind clasa participiilor acordate: avere

moştenită, om învăţat. participiale Adjectivul provenit din verb la participiu implică uneori şi o

schimbare de sens: om ajuns (=înstărit), copil înfipt (=îndrăzneţ), bărbat legat (=voinic) etc.

Clasa gerunziilor acordate este puţin numeroasă în româna actuală: fete plângânde, femeie suferindă, coşuri fumegânde.

Adjectivele gerunziale

Adjectivele participiale şi cele gerunziale se comportă ca orice adjectiv calificativ, ceea ce înseamnă că admit combinarea cu morfemele comparaţiei.

Pot avea valoare adjectivală numeralele cardinale propriu-zise (două apartamente), numeralele cardinale multiplicative (câştigul întreit), numeralele cardinale distributive (câte doi copii), numeralele cardinale colective (amândoi/ambii elevi) şi numeralele ordinale propriu-zise (al doilea candidat).

Numerale cu valoare adjectivală

Adjectivele pronominale şi cele care provin din numerale nu acceptă gradarea.

Adjectivul

Adjectivul, la rândul lui, poate trece în altă clasă morfologică. Dacă însuşirea pe care o exprimă se impune ca esenţială, adjectivul devine substantiv (bătrânul). Din punct de vedere gramatical, marca substantivizării este articolul (om bătrân bătrânul/un bătrân). Atunci când determină un verb, adjectivul devine adverb: (copil) frumos (scrie) frumos.

Există cuvinte care se actualizează fie ca substantive, fie ca

adjective, ceea ce determină dificultăţi de încadrare morfologică. De multe ori, încadrarea se face în funcţie de topică: având în vedere ca în limba română poziţia normală a adjectivului este după substantiv, se consideră adjectiv termenul din poziţia a doua (un tânăr muncitor).

Exerciţiul nr. 5 Exemplifică următoarele situaţii de conversiune: a) verb > adjectiv b) pronume nehotărât > adjectiv c) pronume interogativ > adjectiv d) pronume negativ > adjectiv e) numeral > adjectiv f) adjectiv > adverb g) adjectiv > substantiv. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!


Adjectivul

4.6 Gradarea şi modalizarea adjectivului

Gradarea sau intensitatea reprezintă evaluarea cantitativă a gradului în care un obiect posedă însuşirea sau în care se manifestă caracteristica unei acţiuni. Intervine în această evaluare aprecierea subiectivă a vorbitorului. Se face distincţie între intensitatea comparativă şi intensitatea non-comparativă.

4.6.1. Intensitatea comparativă rezultă din aprecierea raportului dintre două sau mai

multe obiecte din perspectiva manifestării unei însuşiri comune sau din aprecierea aceleiaşi însuşiri a aceluiaşi obiect, dar manifestată în coordonate temporale şi spaţiale diferite.

În gramatica tradiţională românească se admite existenţa a trei grade de comparaţie: pozitivul, comparativul şi superlativul.

Unii cercetători (Manoliu-Manea 1962, Iordan, Robu 1978)

contestă încadrarea pozitivului şi a superlativului absolut în această categorie, pe motiv că nu presupun comparaţie. Superlativul absolut exprimă intensitatea maximă a unei însuşiri, fără să implice comparaţie. Maria Manoliu-Manea precizează: „Superlativul absolut contractează acelaşi complex de relaţii ca şi pozitivul, deoarece poate fi înlocuit cu acesta în orice poziţie, în orice lanţ. Contractând aceleaşi relaţii (cu un adjectiv fără termen de comparaţie), pozitivul şi superlativul absolut sunt echivalente din punctul de vedere al categoriei gramaticale a comparaţiei. Diferenţa dintre lanţul bun şi foarte bun nu este de natură relaţională, gramaticală” (1962, 204).

De asemenea, Valeria Guţu Romalo admite existenţa a doar două

grade de comparaţie: de egalitate şi de inegalitate.

Gradul p o z i t i v este unitatea de bază faţă de care se stabileşte raportul exprimat de comparativ şi superlativ. Exprimă deci însuşirea unui obiect, fără stabilirea vreunui raport comparativ: inteligent, frumos, înalt etc. Gradul c o m p a r a t i v arată fie că însuşirea unui obiect se manifestă într-un grad diferit (comparativ de superioritate / comparativ de inferioritate) faţă de aceeaşi însuşire a altui obiect (Ion este mai înalt decât Mihai) sau a aceluiaşi obiect în împrejurări diferite (Ion este mai cuminte azi decât ieri), fie că însuşirea unui obiect se manifestă în acelaşi grad (comparativ de egalitate) faţă de aceeaşi însuşire a altui obiect (Ion este la fel de cuminte ca Mihai) sau faţă de aceeaşi însuşire a aceluiaşi obiect, manifestată în împrejurări diferite (Ion este tot aşa de cuminte azi ca ieri).

Gradele de comparaţie

C o m p a r a t i v u l d e s u p e r i o r i t a t e este marcat prin semiadverbul mai: mai inteligent, mai frumos, mai înalt.


Adjectivul

C o m p a r a t i v u l d e i n f e r i o r i t a t e se exprimă prin morfemul complex mai puţin: mai puţin inteligent, mai puţin frumos, mai puţin înalt.


Al doilea termen al comparaţiei este introdus prin decât, ca, de: o fată mai mare d e c â t t i n e un băiat mai înalt c a i e r i un covor mai lung d e d o i m e t r i .

De asemenea, al doilea termen poate fi introdus prin locuţiunile prepoziţionale faţă de, în comparaţie cu, în raport cu:

mai înalt f a ţ ă d e / î n c o m p a r a ţ i e c u / î n r a p o r t c u t i n e .

C o m p a r a t i v u l d e e g a l i t a t e se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de: tot aşa de/tot atât de/la fel de inteligent, tot aşa de/tot atât de/la fel de frumos, tot aşa de/tot atât de/la fel de înalt. Gradul s u p e r l a t i v exprimă manifestarea însuşirii într-un grad maxim sau minim de intensite a unui obiect în raport cu altele sau cu el însuşi în locuri sau momente diferite. S u p e r l a t i v u l r e l a t i v presupune raportarea la alte obiecte şi este de două feluri: de superioritate, marcat prin formantul adverbial cel mai (cel mai frumos) şi de inferioritate, marcat prin cel mai puţin (cel mai puţin frumos).

Al doilea termen al comparaţiei este introdus prin conectivele dintre (+substantiv sau substitut la plural): cel mai silitor d i n t r e v o i şi din (+substantiv colectiv): cel mai silitor d i n c l a să .

Atât la comparativ, cât şi la superlativul relativ, al doilea termen al comparaţiei poate lipsi: Elevul cel mai silitor (din clasă) este Ion.

S u p e r l a t i v u l a b s o l u t exprimă gradul cel mai înalt de manifestare a unei însuşiri, fără stabilirea unei relaţii. Se exprimă cu ajutorul unor mijloace variate:

Adverbe: foarte, prea, tare, rău: foarte deştept, frumos rău, tare cuminte

Locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de + adjectiv: extraordinar de, nemaipomenit de, inimaginabil de, deosebit de etc.: extraordinar de ieftin, nemaipomenit de frumos, deosebit de inteligent.

În poziţia adverbului figurează unul dintre următoarele elemente:

a) adverbe care implică fie seme cantitative, fie seme calitative care exprimă un grad maxim sau depăşirea unei limite: enorm de, deosebit de, extraordinar de, formidabil de etc.

Adjectivul


o idee genial de stupidă le-a întunecat creierele îmbibate în alcool. (AC, 42/2003)

b) adverbe de provenienţă verbală, care presupun implicarea

afectivă a subiectului vorbitor: dezgustător de, îngrozitor de, enervant de, derutant de etc.

Isărescu […] anunţă că numărul înjurăturilor la adresa sa este surprinzător de mic. (ACA, 16)

Drumurile Persiei sunt înfricoşător de lungi. (ACA,53)

Din punct de vedere logico-semantic, construcţia în discuţie încorporează două predicaţii:

Afirm că există însuşirea X a obiectului Y. Mă dezgustă/îngrozeşte/enervează/derutează etc. însuşirea respectivă.

Adverbul derivat de la un verb de atitudine subiectivă exprimă de fapt consecinţa gradului în care obiectul deţine însuşirea sau în care se manifestă caracteristica acţiunii. De exemplu, enunţul Ion este enervant de frumos se transpune în Ion este atât de frumos încât mă enervează. Din punct de vedere pragmatic, aceste construcţii au un puternic efect perlocuţionar – vorbitorul urmăreşte să-şi convingă interlocutorul cu privire la existenţa unei însuşiri într-un grad foarte înalt. Elementele de acest fel reflectă deci un comportament comunicativ persuasiv.

c) adverbe de provenientă verbală construite cu prefix negativ: neînchipuit de, nepermis de, nemaiîntâlnit de, incredibil de, insuportabil de, inexplicabil de etc.

Atunci, într-un răstimp neaşteptat de scurt, ţara a făcut progrese decisive în toate domeniile. ( RL, 39/2003, 19)

Natura v-a făcut nişte daruri nebănuit de puternice. (ACA,124)

Din punct de vedere logico-semantic, sunt asertate tot două fapte care presupun un raport de consecinţă. Vorbitorul transmite un mesaj de genul: X are caracteristica y într-o asemenea măsură încât nici nu-ţi poţi închipui, nu poţi crede/suporta etc. Se neagă posibilitatea (de a-şi închipui, de a crede, de a întâlni), ca modalitate de evidenţiere a certitudinii existenţei însuşirii într-un grad foarte înalt.

d) adverbe cantitative nedefinite: atât de, aşa de, cât de. Am fost aşa de ameţită azi toată ziua n-am fost în stare să

fac nimica. (IV, 122)

Din punct de vedere semantic, se face o apreciere cantitativă, dar fără să fie precis indicată.

Repetarea vocalelor: maaaare, buuun

Adjectivul

Germinarea consoanelor: rrrău Repetarea adjectivului: frumos, frumos! Construcţii exclamative: Ce frumos! Prefixe: arhi-, extra-, stră-, ultra-, supra- etc: arhicunoscut,

extrafin, străvechi, supraîncărcat Sufixul -isim: rarisim, simplisim.


S-a ridicat problema încadrării construcţiilor de tipul mari cât cepele, lungă cât o zi de post, curat ca lacrima, mai urât decât dracu, mai catolic decât papa etc. În Gramatica Academiei se consideră că este vorba despre comparative de egalitate/inegalitate, echivalente ca înţeles cu superlativul. Toma Măruţă este de părere că în aceste cazuri avem de-a face cu superlative: ,,Superlative foarte frecvente sunt acelea care rezultă din comparaţii” (1955, 190). Mioara Avram specifică însă: ,,nu trebuie confundate cu superlativele adjectivele folosite în comparaţii de egalitate sau de inegalitate prin care se exprimă gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut al însuşirii” (1986, 96). Se observă aşadar o permanentă pendulare între includerea acestor construcţii la gradul comparativ de egalitate/inegalitate sau la superlativ. Este clar însă că din punct de vedere semantic exprimă intensitatea maximă; de aceea le vom încadra la superlativul absolut.

Exerciţiul nr. 6 Identifică adjectivele la gradul superlativ absolut şi arată prin ce mijloace este marcat superlativul absolut:

a) Petre e un om foarte ferm şi extraordinar de sever. (ACA,

2001, 92)

b) Natura v-a făcut nişte daruri nebănuit de puternice. (ACA, 2001, 124)

c) Avionul companiei Swissair, mare cât o împărăţie va ateriza, în sfârşit pe la 4 după-amiaza, în Los Angeles. (ACA, 2001, 61)

d) Aula Parlamentului […] e urâtă ca naiba. (ACA, 2001, 42) e) Mă simt nespus mai bine ca în oraşul nostru, cu

desăvârşire altul şi el super-aglomerat, ultra-gălăgios, hiper-poluat. (RL, 39/2003, 13)


Adjectivul

Adjective fără grade de comparaţie A. Adjectivele relaţionale B. Adjectivele determinative C. Unele adjective calificative care exprimă însuşiri care nu pot fi

supuse gradării: mort, etern, desăvârşit, perfect, principal etc. D. Adjective neologice provenite din latină, unde ocupau deja o

poziţie (comparativ/superlativ) în paradigma comparaţiei: inferior, superior, anterior, posterior, maxim, minim, optim etc.

Exerciţiul nr. 7 Extrage adjectivele care nu au grade de comparaţie: (loc)

minunat, (călătorie) plăcută, fiecare (om), (magazin) sătesc, (apă) adâncă, (literatură) naţională, toţi (copiii), (examen) oral, (salariul) minim, (băiat) slab, (moment) optim, (gest) unic, (curte) largă, întreg (poporul).

Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns! 4.6.2. Intensitatea non-comparativă presupune o operaţie subiectivă de evaluare a

unei însuşiri, pentru că, aşa cum spune Gabriela Pană Dindelegan, „fiecare vorbitor poate evalua altfel, în funcţie de contextul extralingvistic (de situaţie) şi de un punct de reper, care este măsura standard a vorbitorului, implicând şi o măsură standard a momentului, a epocii” ( 1992, 87). Intensitatea implică şi atitudinea vorbitorului faţă de cele exprimate, ducând la modalizarea enunţului.


Modalizare = introducerea unei semnificaţii de modalitate. Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă raportarea vorbitorului la un conţinut propoziţional, atitudinea sa faţă de starea de lucruri reprezentată.

Gradele de intensitate se exprimă, ca şi cele de comparaţie, prin mijloace analitice. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m i n i m e este marcat prin adverbul puţin, precedat de aceleaşi adverbe cantitative/calitative care servesc la

Adjectivul

exprimarea intensităţii maxime: foarte puţin, extrem de puţin, grozav de puţin etc. (extrem de puţin cuminte) Gradul i n t e n s i t ă ţ i i r e d u s e , insuficiente este exprimat fie prin adverbele puţin, slab, oarecum (vag/oarecum/puţin neatent), fie cu ajutorul sufixelor diminutivale, al căror rol este diminuarea: frumuşică.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i s u f i c i e n t e este marcat prin formanţii adverbiali destul de, suficient de, îndeajuns de (destul de/suficient de/îndeajuns de inteligent). Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m o b i l e este marcat prin expresiile din ce în ce mai, tot mai, şi mai (actualizare progresivă), din ce în ce mai puţin, tot mai puţin, şi mai puţin (actualizare regresivă): din ce în ce mai neastâmpărat, tot mai puţin cuminte. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m a x i m e se exprimă prin locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de (aceleaşi care servesc la exprimarea superlativului absolut): nemaipomenit de, deosebit de, extraordinar de etc. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i d e pă ş i t e (e x c e s i v e ) se marchează prin prefixe şi prefixoide ( super-, extra-, arhi-, ultra- etc.) şi prin adverbe/locuţiuni de tipul prea, peste măsură de, peste poate de: extraplat, arhiplin, prea lung, peste poate de frumoasă etc.

Toate aceste construcţii implică aproximare, deoarece vorbitorul apreciază însuşirea obiectului ca fiind într-un grad mai înalt sau mai scăzut, raportându-se la un standard, dar dintr-o perspectivă proprie.

Exerciţiul nr. 8 Spune la ce grad de intensitate sunt adjectivele din textele: a) Drumurile Persiei sunt înfricoşător de lungi. (ACA, 53) b) Glasul îi era puţin răguşit.( GA,53) c) Eu-s cam zăpăcită şi cam ineficientă şi mie-mi trebuie

spaţiu mental şi psihic ca să mă concentrez (IV, 42). d) Mai reduceţi-ne şi nouă dobânda, că e prea mare. (IV, 91) e) Cerul este uşor înnorat spre apus (GA, 52) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!


Adjectivul

4.7 Topica adjectivului

Adjectivele calificative stau de regulă după substantivul determinat (copil inteligent, elevă silitoare). Adjectivele relaţionale sunt întotdeauna postpuse: dans românesc (*românesc dans). Adjectivul relaţional precedă întotdeauna adjectivul calificativ: dans românesc frumos (*dans frumos românesc). Dintre adjectivele pronominale, au topică mobilă (pot sta atât după, cât şi înaintea substantivului) cele demonstrative (acest copil/copilul acesta), cele de întărire (unchiul însuşi/însuşi unchiul) şi cele posesive (a mea carte / cartea mea). Adjectivele pronominale negative şi cele relativ-interogative sunt întotdeauna antepuse: nici o carte, ce carte (*carte nici o, *carte ce). Numeralele cardinale cu valoare adjectivală sunt numai antepuse substantivului: trei copii (*copii trei).

4.8 Sintaxa adjectivului 4.8.1 Funcţiile sintactice ale adjectivului

Funcţia sintactică a adjectivului depinde de modul în care intră în relaţie cu elementul regent:

A. Dacă este legat de termenul regent prin intermediul unui verb, adjectivul este:

- nume predicativ (când verbul de legătură este copulativ): Elevul este inteligent; - element predicativ suplimentar (când verbul este predicativ): Copilul vine trist.

B. Dacă apare ca modificator în cadrul grupului nominal, îndeplineşte funcţia de atribut: Ana este o fată frumoasă.

Grup nominal = secvenţă de constituenţi organizată în jurul unui nominal (substantiv, pronume, numeral). Este alcătuit din nominal şi toţi determinanţii legaţi sintactic şi semantic de acesta.

C. Dacă este dependent de un verb, îndeplineşte funcţia de

complement: Indirect: Din galbenă am făcut-o verde. Circumstanţial - de timp: Îl cunosc de mic.

- de cauză: Nu a venit de supărată.


Adjectivul

- de mod comparativ: Era mai mult mort decât viu. - de relaţie: De isteaţă, e isteaţă. - de excepţie: În afară de albi, nu a cumpărat alţi

pantofi. - cumulativ: Pe lângă albi, a cumpărat şi trandafiri

roşii. - opoziţional: În loc de albi, a cumpărat trandafiri

roşii. Exerciţiul nr. 9 Spune ce funcţii sintactice au adjectivele din textele: a) „Din izvoare şi din gârle Apa sună somnoroasă” (M. Eminescu) b) „De aceea am făcut şi un praznic, după puterea mea.” (I.

Creangă) c) „Aş vrea să plâng de fericit.” (G. Coşbuc) d) „Aşezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de

moară, coliba străjuia un drum mare.” (D. Zamfirescu) e) „Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, Blând îmi răsai cu faţa ta blajină, Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi, Strălucitori de lacrimi şi lumină.” (O. Goga) f) „Poţi trage concluzia că toţi aceşti oameni nu erau vii”.

(D. R. Popescu) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!


Adjectivul

4.8.1 Grupul adjectival

În calitate de centru, adjectivul calificativ poate fi completat de modificatori.


Grup adjectival = secvenţă de constituenţi organizată în jurul unui adjectiv, în calitate de centru de grup, precedat sau nu de un determinant cantitativ/gradual (prea curios) şi urmat de determinanţii lui.

Grupul adjectival poate avea următoarea structură:

adjectiv + prepoziţie + nominal: capabil de asemenea lucruri, apt de muncă, conştient de calităţile sale etc.;

adjectiv + nominal în dativ: gest adecvat situaţiei, perioada premergătoare cutremurului, situaţie favorabilă reclamantului etc.;

adjectiv + verb la infinitiv: bucuros de a fi numit, capabil de a mă impresiona;

adjectiv + verb la supin: bun de mâncat, demn de invidiat; adjectiv + propoziţie conjuncţională: interesat dacă plec,

curios dacă a reuşit, vinovat că nu mi-a spus, încântat să reuşesc.

Ca regente, adjectivele guvernează complemente (exprimate lexical sau propoziţional):

de agent : casa construită d e t a t a ; indirecte: copil apropiat d e pă r i n ţ i ; circumstanţiale:

- de relaţie: bun l a d e s e n ; - de timp: trist a c u m ; - de loc: nemulţumit a i c i ; - de mod: oarecum r ău t ă c i o s ; - de cauză: bolnav d e i n v i d i e ; - consecutiv: frumoasă d e n e r e c u n o s c u t ; - instrumental: durere inexprimabilă p r i n c u v i n t e ; - condiţional: echipament utilizabil î n c a z d e

i n c e n d i u ; - concesiv: femeie săracă î n c i u d a m u n c i i asidue; - opoziţional: fată leneşă î n l o c d e h a r n i că .

Adjectivul

4.9 Schemă recapitulativă adjective variabile cu două terminaţii


Criteriul flexionar cu o terminaţie adjective invariabile adjective simple Clasificare Criteriul morfologic adjective compuse locuţiuni adjectivale adjective calificative Criteriul semantic adjective relaţionale adjective determinative

Genul – adjectivul se caracterizează prin dependenţa faţă de sensurile de gen, număr şi caz ale substantivului

N. B. Adjectivele dependente faţă de substantive neutre urmează la singular declinarea masculinelor, iar la plural declinarea femininelor, indiferent de poziţia faţă de substantiv.

Numărul Categorii Cazul gramaticale

Comparaţia/intensitatea

pozitiv comparativ de superioritate de inferioritate

Comparativă – gradele de comparaţie

superlativ

relativ (de superioritate, de inferioritate) absolut

intensitate minimă intensitate redusă intensitate suficientă intensitate mobilă intensitate maximă

Intensitate

Non-comparativă – gradele de intensitate

intensitate depăşită

atribut adjectival nume predicativ element predicativ suplimentar

de timp de cauză de mod comparativ de relaţie de excepţie cumulativ

Funcţii sintactice

complement circumstanţial

opoziţional

Adjectivul

4.10 Lucrare de verificare 1. Clasifică după criteriul semantic adjectivele din

sintagmele: dans românesc, elevă silitoare, urs polar, copil sârguincios, toţi studenţii, cartea mea, om sincer, dereglare psihică, mere aurii, nici un copil, concepţia maioresciană.

…………………………………………………………………

………………………………………………………………… ………………………………………………………………… 2. Spune cum se numesc adjectivele care au aceeaşi formă,

indiferent de gen, număr şi caz. ………………………………………………………………… 3. Adjectivele variabile cu o terminaţie sunt cele care au: a) au la nominativ singular aceeaşi formă, indiferent

de genul substantivului/pronumelui regent; b) au aceeaşi formă indiferent de genul, numărul şi

cazul substantivului/pronumelui regent; c) au forme diferite după gen la nominativ singular. 4. Adjectivele propice, grena, maro sunt: a) variabile cu o terminaţie; b) invariabile; c) variabile cu două terminaţii; d) variabile cu trei terminaţii. 5. Pot dobândi statutul de adjective, prin conversiune,

………………………………………………………………….. 6. Adjectivul subliniat în enunţul De frumoasă


, e frumoasă,

are funcţia sintactică de: a) complement circumstanţial de mod; b) complement circumstanţial de relaţie; c) nume predicativ; d) complement circumstanţial condiţional. 7. Adjectivul din sintagma tablou frumos are formă de: a) masculin; b) neutru; c) feminin; d) plural.

Adjectivul

8. Articolul hotărât este preluat de adjectiv de la substantiv

atunci când: ………………………………………………………………… 9. Adjectivul din enunţul Adrian este cel mai înalt din clasă

este la gradul de comparaţie: a) comparativ de superioritate; b) comparativ de inferioritate; c) superlativ relativ de superioritate; d) superlativ absolut. 10. Foarte exprimă: a) intensitatea minimă; b) intensitatea maximă; c) intensitatea redusă; d) intensitatea suficientă. Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.


Adjectivul


Exerciţiul nr. 1 acră (acru/acră) – substituţie (-u/-ă) bună (bun/bună) – adjoncţiune (Ø/-ă) mică (mic/mică) – adjoncţiune (Ø/-ă) sătulă (sătul/sătulă) – adjoncţiune (Ø/-ă) frumoasă (frumos/frumoasă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa vocalică o/oa

neagră (negru/neagră) – substituţie (-u/-ă) + alternanţa vocalică e/a

deşartă (deşert/deşartă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa vocalică e/a

deasă (des/deasă) – adjoncţiune (Ø/-ă) + alternanţa vocalică e/a Exerciţiul nr. 2 viteji (viteaz/viteji) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa vocalică ea/e + alternanţa consonantică z/j

ţepeni (ţeapăn/ţepeni) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa vocalică ea/e + alternanţa vocalică ă/e

proaspeţi (proaspăt/proaspeţi) - adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa vocalică ă/e + alternanţa consonantică t/ţ

subţiri (subţire/subţiri) – substituţie (-e/-i) negri (negru/negri) – substituţie (-u/-i) trişti (trist/trişti) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţa consonantică st/şt micşti (mixt/micşti) – adjoncţiune (Ø/-i) + alternanţă consonantică x/cş

vinete (vânătă/vinete) – substituţie (-ă/-e) + alternanţele vocalice â/i şi ă/e

goi (gol/goi) ) – substituţie (-l/-i) În cazul în care răspunsurile tale la exerciţiile 1 şi 2 nu coincid cu cele prezentate aici, trebuie să citeşti din nou secvenţa 4.3 – Categoriile gramaticale ale adjectivului, acordând mai multă atenţie paragrafelor referitoare la marcarea opoziţiei de gen şi număr.

Exerciţiul nr. 3 a) înalt – Ac; rece – Ac; curată – Ac; plină – N. b) dulce – V; obosiţi – Ac. c) violet – Ac; imens – G. d) mândră – N; nemărginită – V. e) îngenuncheat – D; dreaptă – Ac. f) atomice – G.


Adjectivul

Dacă ai greşit cel puţin un răspuns la acest exerciţiu, îţi recomand

să citeşti din nou Identitatea adjectivului, mai exact fraza referitoare la acordul adjectivului cu substantivul, dar şi din unitatea de învăţare anterioară, secvenţa Funcţiile sintactice ale substantivului, unde sunt descrise cazurile.

Exerciţiul nr. 4 rece – variabil cu o terminaţie gros – variabil cu două terminaţii verde – variabil cu o terminaţie grena – invariabil havan – invariabil roşu – variabil cu două terminaţii cuminte – variabil cu o terminaţie îngust – variabil cu două terminaţii subţire – variabil cu două terminaţii asemenea – invariabil. Dacă nu ai dat răspunsurile corecte, este suficient să revezi

secvenţa Clase flexionare de adjective.

Exerciţiul nr. 5

a) Am admirat pomii înfloriţi. (verb la participiu > adjectiv)

Îi admiram pletele fluturânde. (verb la gerunziu > adjectiv)

b) Orice om este supus greşelii.

c) Ce carte citeşti?

d) Nu a venit nici un invitat deocamdată.

e) Am cumpărat trei cărţi. (numeral cardinal propriu-zis > adjectiv)

Îmi plac ambele fete. (numeral colectiv > adjectiv)

Le-am dat câte două mere. (numeral distributiv > adjectiv)

Câştigul îndoit l-a încântat. (numeral multiplicativ > adjectiv)

A treia fată era bolnavă. (numeral ordinal propriu-zis > adjectiv)

f) Scrie frumos!

g) Prostul de mine am acceptat!

Pentru a rezolva corect acest exerciţiu trebuie citit cu atenţie punctul 4.5 – Interferenţa adjectivului cu alte părţi de vorbire.

Exerciţiul nr. 6

a) foarte ferm – adverbul foarte; extraordinar de sever – locuţiunea adverbială extraordinar de

b) nebănuit de puternice – locuţiunea adverbială nebănuit de

c) mare cât o împărăţie – construcţia comparativă cât o împărăţie

d) urâtă ca naiba – construcţia comparativă ca naiba

e) super-aglomerat, ultra-gălăgios, hiper-poluat – prefixe


Adjectivul

Exerciţiul nr. 7 minunat, fiecare, sătesc, naţională, toţi, oral, minim, optim, unic,

întreg. Pentru exerciţiile 6 şi 7, în cazul în care răspunsurile sunt greşite, studiază cu atenţie Intensitatea comparativă. Exerciţiul nr. 8 a) înfricoşător de lungi – intensitate maximă b) puţin răguşit – intensitate redusă c) cam zăpăcită/cam ineficientă – intensitate redusă d) prea mare – intensitate depăşită e) uşor înnorat – intensitate redus. Dacă nu ai ştiut să răspunzi corect, îţi recomand să mai citeşti o

dată Intensitatea non-comparativă. Exerciţiul nr. 9 a) somnoroasă – element predicativ suplimentar b) mea – atribut adjectival c) de fericit – complement circumstanţial de cauză d) aşezată – element predicativ suplimentar; mare – atribut

adjectival e) veche – atribut adjectival; blând – element predicativ

suplimentar; ta – atribut adjectival; blajină – atribut adjectival; bun – atribut adjectival; cuminţi – atribut adjectival; limpezi – atribut adjectival; strălucitori – atribut adjectival

f) toţi – atribut adjectival; aceşti – atribut adjectival; vii – nume

predicativ. Studiază cu atenţie, dacă ai greşit, secvenţa 4.8.1 – Funcţiile

sintactice ale adjectivului.


Adjectivul


4.12 Surse bibliografice Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română. Structură şi evoluţie, Editura Universităţii din Piteşti, 2002 Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura ALL, Bucureşti, 1997 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Lüder, Elsa, Procedee de gradaţie lingvistică, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995 Manoliu Manea, Maria, Asupra categoriei comparaţiei în limba română, în SCL, 1962, nr.2, 201-211 Măruţă, Toma, Ideea de superlativ în limba română, în LL, 1955, 188-212 Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992 Rădulescu, Marina, Despre categoria comparaţiei în limba română, în LR, 1987, nr. 36, 14-28 Trandafir, Gh. D., Aspecte controversate ale categoriei comparaţiei în limba română contemporană, în Probleme controversate de gramatică a limbii române, Craiova, 1982, 13-26.

Pronumele I

Unitatea de învăţare nr. 5 PRONUMELE I – PRONUMELE PERSONALE

Cuprins Pagina

5.1 Obiective educaţionale 70 5.2 Identitatea pronumelui 70 5.3 Clasificarea pronumelor 71 5.4 Pronumele personal propriu-zis 71 5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) 77 5.6 Pronumele reflexiv 80 5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire 82 5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv 83 5.9 Lucrare de verificare 87 5.10 Răspunsuri şi comentarii 89 5.11 Surse bibliografice 91



explici în ce constă specificul pronumelui; deosebeşti pronumele personale de cele nepersonale; identifici pronumele personale; identifici şi să caracterizezi categoriile gramaticale ale pronumelor personale;

stabileşti funcţiile sintactice specifice pronumelor personale; indici sursele bibliografice necesare în studiul acestei unităţi.

5.2 Identitatea pronumelui

D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , identitatea pronumelui constă în aceea că reprezintă o clasă de cuvinte care înlocuiesc numele (stau pentru nume), deci lipsite de referinţă proprie. Ele îşi procură referinţa fie prin raportare la un substantiv prezent în enunţ (anaforic), fie prin raportare la situaţia de comunicare (diectic). Unele sunt numai anaforice (pronumele relative din propoziţiile atributive cu antecedent), altele funcţionează numai deictic (pronumele personale şi pronume posesive de persoana I şi a II-a). Prin urmare, sensul pronumelui variază în funcţie de contextul lingvistic sau extralingvistic. Există situaţii în care pronumele este utilizat fără a stabili o relaţie cu o sursă referenţială („forme vide referenţial” – DSL, 2001). În acest caz, pronumele apare ca formant obligatoriu: în această situaţie se află cliticele reflexive şi personale fără funcţie sintactică: se gândeşte, a luat-o la fugă). Uneori, pronumele apar cu rol stilistic: dativul etic – mi ţi-l ia.


Pronumele I

Clitice = clasă de forme, prezentă numai în unele limbi,

caracterizată prin capacitatea de a manifesta simultan trăsături de cuvinte autonome şi de forme lipsite de autonomie; ocupă o poziţie intermediară între morfemele mobile şi cuvintele de sine stătătoare (DSL, 2001). Clitice pronominale = formele atone (neaccentuate) ale pronumelor.

D i n p u n c t d e v e d e r e m o r f o l o g i c , identitatea pronumelui constă în prezenţa categoriei persoanei, însă numai la unele subclase de pronume, absenţa categoriei determinării şi prezenţa la unele subspecii a distincţiei accentuat/neaccentuat (aton, clitic). S u b a s p e c t s i n t a c t i c , pronumele are trăsături comune cu substantivul (realizează toate funcţiile sintactice ale substantivului), dar are şi trăsături specifice: poziţia de regent îi este improprie (de aceea, în calitate de centru de grup, pronumele este generator de grupuri mult mai restrânse). Unele sunt chiar incompatibile cu poziţia de regent: *ea deşteaptă, *el de acolo. D i n p u n c t d e v e d e r e s o c i o - l i n g v i s t i c , pronumele poate marca un comportament politicos (vezi pronumele de politeţe).

5.3 Clasificarea pronumelor Utilizând drept criteriu de clasificare existenţa sau inexistenţa categoriei gramaticale a persoanei, se disting pronume personale (care au categoria persoanei) şi pronume nepersonale (care nu au categoria persoanei). Asociind sensul de persoană cu alte particularităţi semantice, morfologice şi sintactice, distingem în cadrul celor două clase mai multe subclase. Pronumele personale se grupează în: pronume personale propriu-zise, pronume personale de politeţe, pronume personale reflexive, de întărire şi pronume posesive. În clasa pronumelor nepersonale intră următoarele subclase: pronume demonstrative, pronume relative, pronume interogative, pronume nehotărâte (nedefinite), pronume negative.

5.4 Pronumele personal propriu-zis

Pronumele personal propriu-zis marchează protagoniştii actului lingvistic (eu, tu) sau substituie numele obiectului comunicării (el, ea, ei, ele). Eu este expresia lingvistică a locutorului (persoana I), tu este expresia interlocutorului (persoana a II-a). Fiind expresia lingvistică a actului de comunicare, act specific uman, pronumele de persoana I şi a II-a se caracterizează prin trăsătura [+uman]. Şi pronumele de persoana a III-a sunt caracterizate prin trăsătura [+uman] atunci când substituie substantive din câmpul semantic al umanului. La persoana

Categoria gramaticală a persoanei


Pronumele I

a III-a, pe lângă formele el, ea, ei, ele, apar încă două serii de forme (variante ale aceloraşi pronume): dânsul, dânsa, dânşii, dânsele; însul, însa, înşii, însele. Cele din prima serie se caracterizează prin trăsătura [+uman], cele din a doua serie sunt caracterizate prin trăsătura [-uman] şi se utilizează numai la acuzativ, când sunt precedate de prepoziţiile într-, dintr-: într-însa, dintr-însul. Persoana este o categorie semantică şi gramaticală totodată: fiecare pronume are un sens (persoana I desemnează locutorul; persoana a II-a desemnează interlocutorul, iar persoana a III-a desemnează un obiect despre care se vorbeşte şi care nu este locutorul, dar nici interlocutorul). În privinţa numărului, pronumele personal prezintă trăsături proprii atât sub aspect semantic, cât şi sub aspectul expresiei. Opoziţia de număr se realizează la fel ca la substantiv şi numai la persoana a III-a feminin: de exemplu, opoziţia ea/ele corespunde opoziţiei fată/fete, în sensul că „obiectul” este văzut ca reprezentând un singur exemplar sau mai multe exemplare din aceeaşi clasă.

Categoria gramaticală a numărului

La pronumele de persoana I, pluralul poate fi înţeles fie ca plural exclusiv (separativ) – expresie a locutorului înţeles ca pluralitate şi deosebit de interlocutor şi de obiectul comunicării, fie ca plural de incluziune (nonseparativ) – expresie a solidarizării dintre locutor şi interlocutor (eu + tu = noi; eu + voi = noi) sau a includerii tuturor factorilor comunicării: locutorul, interlocutorul şi „obiectul” de persoana a III-a (eu + tu + el = noi; eu = tu +ea = noi). La persoana a II-a, pluralul este fie termen corelativ al singularului (voi = tu + tu), fie înglobează interlocutorul şi obiectul de persoana a III-a (voi = tu + el/ea). Pronumele personale de persoana a III-a dezvoltă şi opoziţia de gen. Ele „se acordă” în gen cu substantivele al căror loc îl ţin. Având un grad mare de abstractizare, pronumele au numai două genuri: masculin şi feminin. De aceea, substantivele de gen neutru sunt substituite (reluate sau anticipate) prin pronume masculine – la singular şi prin pronume de gen feminin – la plural. Opoziţia de gen este marcată prin pronume distincte: el/ea, îl/o, lui/ei, ei/ele.

Categoria gramaticală a genului

În privinţa cazului, pronumele personal are o paradigmă mai bogată decât a substantivului, pentru cazurile oblice existând câte două sau trei forme: N. : eu Ac. : (pe) mine, mă (-mă, -mă, -mă-), m-( -m) pers. I sg.

Categoria G.: – gramaticală a cazului

D.: mie, îmi, -mi N. : tu Ac. : (pe) tine, te (-te, te-, -te -) pers. a II-a sg. G.: – D.: ţie, îţi, -ţi (ţi-, -ţi-) V: tu


Pronumele I


La cazul genitiv, pronumele personal are forme numai pentru persoana a III-a. Vocativul apare numai la persoana a II-a.

N. : el/ea Ac. : (pe) el, îl, -l, l-, -l-; (pe) ea, o( -o, o-, -o-) pers. a III-a sg. G.: (al, a, ai, ale) lui/ei D.: lui/ei, îi, i (-i, i-, -i-)

La feminin singular, forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal poate fi folosită cu sens neutru. Cu această valoare, îşi pierde funcţia de substitut al unui substantiv şi intră în alcătuirea unor locuţiuni verbale: a o lua la fugă, a o lua la sănătoasa, a o întinde, a o încurca etc.: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de porc.” (Ion Creangă) De asemenea, formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal pot avea valoare neutră: zi-i înainte, îi dă înainte etc.

N. : noi Ac. : (pe) noi, ne (-ne, ne-, -ne-) pers. I pl. G.: – D.: nouă, ne(-ne, ne-, -ne-), ni (ni-, -ni-)

N. : voi Ac. : (pe) voi, vă (-vă, vă-, -vă-), v-, -v- pers. a II-a pl. G.: – D.: vouă, vă (-vă, vă-, -vă-), v-, -v- V.: voi N. : ei/ele Ac. : (pe) ei, îi, i (-i, i-, -i-); (pe) ele, le (-le, le-, -le-) pers. a III-a pl. G.: (al, a, ai, ale) lor D.: lor, le(-le, le-, -le-), -li, li-, -li-

Pronumele personal în dativ – formă neaccentuată poate determina un substantiv: mâna-ţi, averea-i, mi-au venit copiii etc. În astfel de construcţii, pronumele în dativ are sens posesiv: mâna ta, averea sa/lui/ei, copiii mei. Pentru că determină un substantiv, pronumele la dativul posesiv ocupă poziţia de atribut pronominal.

Pronumele I


Exerciţiul nr. 1 Transformă următoarele construcţii în construcţii cu dativ posesiv: sfatul tău înţelept, privirea ta tăioasă, cuvintele lui blânde, sufletul ei bun, gândul tău necurat. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Omonimia dintre formele neaccentuate de acuzativ şi dativ plural

este anulată sintactic, prin reluarea şi anticiparea complementului direct sau indirect: ne-a văzut (pe noi), ne-a spus (nouă). De asemenea, omonimia acuzativ-dativ, la formele neaccentuate de persoana a III-a singular-plural este anulată tot la nivelul funcţiilor sintactice, prin reluarea sau anticiparea complementului direct şi indirect: i-am întâlnit (pe ei – acuzativ), i-am spus (lui/ei – dativ).

Exerciţiul nr. 2 Construieşte trei enunţuri în care să foloseşti pronumele o cu valoare neutră. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Pronumele I


Exerciţiul nr. 3 Analizează pronumele personale din textele:

a) „Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot, trebuie

să plece; îi roagă să beie măcar un pahar de apă, ei îi mulţumesc iar.”(M.Sadoveanu)

b) „Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme.” (V. Alecsandri) c) „Vai de mine! ţipă mama.” (I. L. Caragiale) d) „Şi-auzi tu, mamă, Câte-mi spune?” (G. Coşbuc) e) „Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti Şi-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci…” (M.

Eminescu) f) „Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu.” (M. Eminescu)

g) „Şuvoaiele primăverii spumegau în şanţurile săpate de ele.” (E. Gârleanu)


Pronumele I

Pronumele personal propriu-zis se deosebeşte de celelalte pronume şi de substantiv prin două trăsături sintactice:

caracterul facultativ al utilizării la nominativ, persoana I şi a II-a – subiect: învăţăm/noi învăţăm; citeşti/tu citeşti.

În acest sens, Mioara Avram notează: „O stângăcie stilistică

constă în prezenţa inutilă a pronumelui personal subiect pe lângă un verb care are marcată persoana în forma lui, atunci când nu e vorba de o reliefare a subiectului;” (1986, 122)

caracterul de regulă obligatoriu al utilizării formelor neaccentuate de acuzativ şi dativ atunci când complementul direct/indirect este exprimat prin forme accentuate/substantive/alte pronume: Dă-mi mie cartea / Pe tine te-am întrebat / L-am întâlnit pe director / O vreau pe aceasta.

Sintaxa pronumelui personal


Forma accentuată poate apărea singură în dialoguri, ca răspuns la o întrebare care conţine şi forma neaccentuată: – Pe mine m-ai întrebat? – Da, pe tine.

Pronumele personal contractează toate relaţiile sintactice. În cadrul relaţiei de interdependenţă, pronumele personal realizează funcţia de:

subiect: „Noi nu poreclim eternitatea.” (I. Caraion) nume predicativ: Cărţile sunt ale lui.

În cadrul relaţiei de dependenţă, ca determinant, pronumele personal îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale substantivului:

complement de agent: De ea a fost făcută mâncarea. complement direct: Aşteaptă-mă! complement indirect: Şi-a adus aminte de noi! atribut: Din respect faţă de ea, nu a ripostat. (Ac.)

Fata ei este premiantă. (G.) Şi-a eliberat sufletul. (D.)

complement circumstanţial: Am sosit înaintea lui.

Poziţia de regent nu îi este caracteristică pronumelui personal, dar în anumite contexte poate apărea ca regent: noi trei, eu cea de azi sunt altfel.

Pronumele I


Exerciţiul nr. 4 Indică valorile gramaticale ale formei lui şi exemplifică. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

5.5 Pronumele personal de politeţe (de reverenţă)

Pronumele de politeţe apare ca expresie a atitudinii deferente a locutorului faţă de interlocutor sau faţă de „obiectul” comunicării, dacă este caracterizat prin trăsătura [+ uman]. Pronumele de politeţe are forme pentru persoanele a II-a şi a III-a şi variază parţial în funcţie de gen, număr şi caz. Pronumele de persoana a II-a (dumneata) este expresia lingvistică a interlocutorului faţă de care locutorul îşi exprimă atitudinea de politeţe, iar pronumele de persoana a III-a (dumnealui/dumneaei) este expresia lingvistică a obiectului comunicării, considerat din aceeaşi perspectivă (a atitudinii de reverenţă).


La persoana a II-a se pot stabili trei grade de reverenţă: dumneata – dumneavoastră – domnia voastră / domnia ta. Şi la persoana a III-a se poate vorbi despre trei grade de politeţe: dumneasa – dumnealui – domnia sa. Un grad maxim de reverenţă exprimă locuţiunile pronominale Măria Ta, Majestatea Ta, Înălţimea voastră, Excelenţa Sa, Alteţa Sa, Eminenţa Sa etc., utilizate în stilul solemn.

În limbajul popular se folosesc şi formele mata, matale, matăluţă, mătălică, tălică, dumneatale. Mata este la origine formă de nominativ-acuzativ, iar matale formă de genitiv-dativ, dar vorbitorii le folosesc invariabil, pentru toate cazurile: Ce faci matale? / Ce mai face fata mata?

Din punct de vedere formal, pronumele de politeţe sunt compuse din substantiv şi pronume posesiv/personal (domnia + ta, domnia + lui etc).

Pronumele I

Opoziţia de persoană se realizează prin cel de-al doilea component, prin pronumele posesiv sau personal: domnia ta / domnia lui, dumneata/dumnealui/dumneaei.


Opoziţia de număr se realizează numai la persoana a III-a, tot la nivelul celui de-al doilea component: dumnealui/dumnealor, dumneaei/dumnealor. La persoana a II-a, opoziţia se realizează în stilul solemn: domnia ta, domnia voastră / domniile voastre, domnia sa, domnia lui, domnia ei/domniile lor. În stilul neutru, opoziţia se neutralizează: forma dumneavoastră este folosită şi pentru singular şi pentru plural. Opoziţia de gen se realizează parţial, numai la persoana a III-a: dumneaei/dumnealui. La celelalte forme de persoana a III-a opoziţia se neutralizează: dumneasa (masculin/feminin), domnia-sa (masculin/feminin).


Prezintă forme diferite în funcţie de caz pronumele dumneata, domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa (dumneasa), domniile lor, domniile voastre:

Categoria gramaticală a cazului

Singular: N.Ac.V: dumneata, domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa (dumneasa); G.D.: dumitale, domniei tale, domniei voastre, domniei sale (dumisale). Plural: N.Ac.V: domniile lor, domniile voastre; G.D.: domniilor lor, domniilor voastre. Omonimia nominativ-acuzativ se anulează prin prezenţa prepoziţiei pe – morfem al acuzativului (Pe dumneavoastră vă caut) sau cu ajutorul altor prepoziţii specifice acuzativului (Mă duc la dumneaei). Omonimia nominativ-vocativ se dezambiguizează prin intonaţie: dumneata!, domnia-voastră! – forme de vocativ. Omonimia genitiv-dativ este dezambiguizată prin mijloace sintactice: prin articolul posesiv-genitival al, a, ai, ale: o carte a dumeavoastră (G.), prin formele neaccentuate care anticipă sau reiau pronumele de politeţe: Vă aduc dumneavoastră cărţile (D.), prin natura regentului: regentul genitivului este un substantiv (afirmaţiile dumneavoastră), iar cel al dativului este verb sau adjectiv (vă las dumneavoastră, necesar dumneavoastră).


Pronumele I


Exerciţiul nr. 5 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor personale de politeţe din textele:

a) „Ştirile despre dumneavoastră m-au uimit […]” (E. Gârleanu)

b) „Am pungăşit la uşa dumitale, / La seceră, la sapă, la parale?” (T. Arghezi)

c) „Era un porc, ţi-o spui şi dumitale, / De patru sute cincizeci de ocale.” (T. Arghezi)

d) „Mulţumesc dumitale, că nu m-ai lăsat să plec … Acum te mai rog să-mi spui, nu cumva Sfânta-Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu?” (P. Ispirescu)

e) „ – Dumnealui e gata … N-aş înţelege ce mai aştepţi …” (M. Sadoveanu)

f) „Sigur că mulţi dintre dumneavoastră ştiu cum se scrie o carte de literatură […]” (M. Preda)

g) „Aici e greşeala dumneavoastră de tact.” (G. Călinescu) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Pronumele I

5.6 Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv reflectă în plan semantic suprapunerea dintre locutor şi obiectul discursului, iar în plan sintactic suprapunerea dintre subiect şi obiect: mă spăl (eu mă spăl pe mine). Prin urmare, pronumele reflexiv înlocuieşte un substantiv care indică obiectul asupra căruia se exercită acţiunea şi care coincide cu subiectul verbului. Trăsătura reflexivităţii (identitatea subiect-obiect) se poate pierde, şi atunci pronumele devine morfem al diatezei reflexive, element constitutiv al verbelor: a se uita, a se gândi, a se sfii etc. Din punct de vedere morfologic, pronumele reflexiv se distinge prin categoriile gramaticale de persoană, număr şi caz. Pronumele reflexiv are forme proprii numai la persoana a III-a. La celelalte persoane împrumută forme de la pronumele personal.


Persoana I: vorbitorul este simultan subiect şi obiect al verbului: eu mă spăl. Persoana a II-a: vorbitorul marchează identitatea interlocutorului cu subiectul şi obiectul acţiunii: tu te speli. Persoana a III-a: vorbitorul stabileşte identitatea dintre obiectul actului lingvistic şi subiectul şi obiectul acţiunii: el se spală. La persoana a III-a opoziţia de număr se neutralizează: el se spală/ ei se spală. La celelalte persoane, pronumele reflexiv are aceleaşi forme ca şi pronumele personal: eu mă spăl, tu te speli, noi ne spălăm, voi vă spălaţi. Pronumele reflexiv nu are decât două cazuri: acuzativ şi dativ şi, ca şi pronumele personal, are forme accentuate şi neaccentuate:

Categoria gramaticală a cazului Ac.: sine, se, -se, s-

D.: sie, sieşi, îşi, şi, şi-, -şi. Cazul acuzativ exprimă identitatea subiect-obiect direct: mă întreb (pe mine), iar cazul dativ exprimă identitatea subiect-obiect indirect: îşi trage o palmă (sieşi).


Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ pot avea sens posesiv: îşi întreabă prietenii (prietenii săi), şi-a pierdut buletinul (buletinul său: „În mijlocul tumultului şi gloanţelor […], Nicu nu-şi pierduse cumpătul.” (Al. Macedonski)

Sintaxa pronumelui reflexiv

Din punct de vedere sintactic, pronumele reflexiv se caracterizează prin incompatibilitatea cu poziţia de regent şi cu dezvoltarea relaţiilor de interdependenţă, coordonare, apoziţie şi incidenţă. Ca determinant, ocupă puţine poziţii sintactice. Pronumele reflexiv în acuzativ poate fi:

Pronumele I

complement de agent: Nu este înţeles nici de sine. complement direct: Nu se înţelege nici pe sine. complement indirect: A adus cu sine multă bucurie. complement circumstanţial: Problema s-a rezolvat de la sine. atribut: Lauda de sine nu miroase a bine.

Pronumele reflexiv în dativ realizează funcţiile de:

complement indirect: Şi-a cumpărat maşină. atribut: Şi-a vândut maşina.

Atât pronumelui reflexiv în acuzativ, cât şi celui în dativ – forme neaccentuate le este caracteristică rămânerea în afara relaţiilor sintactice. În această situaţie, pronumele reflexiv este marcă a diatezei reflexive: a se spune , a se teme, a se bucura, a se despărţi, a se întâlni etc.


Exerciţiul nr. 6 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor reflexive din textele:

a) „Paul se vedea prăbuşit într-un compartiment de clasa a treia, legănat de zgomotul roţilor, ameţit, călătorind fără ţintă […]” (M. Sebastian)

b) „A vorbi de sufletul pietrelor, al florilor, al râurilor / e a vorbi despre sine şi despre gândurile-ţi false.” (F. Pessoa)

c) „Ea nu poate să-nţeleagă că nu tu o vrei … că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi.” (M. Eminescu)

d) „Iubirea faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de sine.” (N. Steinhardt)

e) „Când fiecare om va fi chemat a-şi da sângele numai pentru ce crede, lumea va avea numai viteji.” (N. Iorga)


Pronumele I

5.7 Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire Pronumele de întărire însoţeşte un pronume (personal sau reflexiv) sau un substantiv, accentuând identitatea cu sine însuşi a obiectului denumit de acestea: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare.”

Deoarece însoţeşte pronume sau substantive şi se acordă cu acestea, de cele mai multe ori apare ca adjectiv. Din punct de vedere formal, pronumele de întărire este un pronume compus din vechiul pronume personal îns- şi formele neaccentuate ale pronumelor reflexive: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi, -le. La persoana I, vorbitorul stabileşte identitatea cu sine însuşi: (eu) însumi/însămi.


La persoana a II-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a colocutorului: (tu) însuţi/însăţi. La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuşi a obiectului comunicării: (el) însuşi/(ea) însăşi. Pronumele de întărire este variabil în funcţie de gen. Opoziţia de gen se realizează la toate persoanele, la singular şi la plural, prin flexiune internă – prin desinenţele din structura pronumelui personal îns-: -u / -ă (însumi/însămi), -i / -e (înşine/însene).

Genul şi numărul


La feminin singular, adjectivul pronominal de întărire îşi schimbă forma în funcţie de caz: Maria însăşi mi-a povestit. / Mariei înseşi i-am spus.

Din punct de vedere sintactic, pronumele de întărire, în rarele situaţii când apare autonom, îndeplineşte funcţia de subiect: Însumi am reparat maşina.

Sintaxa pronumelui / adjectivului pronominal de întărire

Când este întrebuinţat adjectival, îndeplineşte funcţia de atribut adjectival: „El vine din-afară / din afara frunzelor (…) / şi chiar din afara lui însuşi” (N. Stănescu).

Pronumele I


Exerciţiul nr.7 Identifică pronumele şi adjectivele pronominale de întărire şi analizează-le:

a) „Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii.” (I.Creangă)

b) „Când n-ai de-acum să mai priveşti / Pe cel frumos cum însuţi eşti, / De dragul cui să mai trăieşti […]?” (G. Coşbuc)

c) „Ar trebui ca eu să mă simt faţă de mine însămi la fel de în siguranţă ca atunci, cu Petru, atâta vreme cât a trăit.” (Al. Ivasiuc)

d) Însumi am rezolvat problema. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

5.8 Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

Din punct de vedere semantic, pronumele posesiv presupune doi termeni, înlocuind atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului: „Ai mei pierduţi sînt paşă, toţi” (G. Coşbuc). Pronumele posesiv este întotdeauna însoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale (al meu, al tău, al său etc.).

Articolul variază în funcţie de genul şi numărul obiectului posedat: o casă a mea/un copil al meu.

Pronumele I

Numai când este întrebuinţat adjectival, articolul poate lipsi: casa mea, copilul tău. Pronumele posesiv variază în funcţie de persoană, gen, număr şi caz. Persoana I reflectă identitatea locutor – posesor: al meu/a mea. Categoria

gramaticală a persoanei

Persoana a II-a reflectă identitatea interlocutor – posesor: al tău/a ta. Persoana a III-a reflectă identitatea obiectul comunicării – posesor: al său/a sa. Categoria genului se realizează în doi termeni: masculin şi feminin. Opoziţia de gen, ca şi cea de număr, este marcată la atât la nivelul articolului, cât şi la nivelul pronumelui: a mea / al meu (fem./masc.sg.), a mea/ale mele (fem. sg./fem. pl.), al meu

Categoria gramaticală a genului / ai mei

(masc. sg./masc. pl.). O excepţie o constituie pronumele posesiv de persoana a III-a plural, la care opoziţia de gen este marcată numai prin articol: ai lor / ale lor. La singular, pronumele posesive realizează numai opoziţia nominativ-acuzativ. Opoziţia este marcată fie prin morfemul pe, fie prin alte prepoziţii care cer acuzativul: a mea / pe a mea, despre a mea, pentru a mea etc.

Categoria gramaticală a cazului

La plural, se realizează opoziţia nominativ-acuzativ/genitiv-dativ, marcată la nivelul articolului posesiv: ai mei/alor mei, ale mele/alor mele, ai noştri/alor noştri, ai tăi/alor tăi, ai săi/alor săi, ai voştri/alor voştri. Omonimia nominativ-acuzativ se anulează ca şi la singular, prin prepoziţie: ai mei (N.), pe ai mei, despre ai mei (Ac.). Omonimia genitiv-dativ se anulează la nivel sintactic, prin natura regentului sau prin prepoziţii: părerea alor mei, deasupra alor mei (G.), ofer alor mei, graţie alor mei (D.). Din punct de vedere sintactic, pronumele posesiv ocupă de regulă poziţia de determinant, îndeplinind următoarele funcţii sintactice:

Sintaxa pronumelui posesiv

complement direct: I-am întâlnit pe ai tăi la piaţă. complement indirect: Spune-le alor tăi ce s-a întâmplat. complement de agent: Am fost întâmpinat de ai mei la gară. atribut: Mă preocupă problemele alor mei. complement circumstanţial: Au sosit înaintea alor tăi.

De asemenea, pronumele posesiv poate îndeplini funcţia de subiect: (Ai tăi au plecat) şi rar, de nume predicativ (Cartea este a sa).


Pronumele I

Ca determinant, pronumele posesiv se acordă în gen, număr şi caz cu elementul regent (substantivul sau pronumele regent): ideea mea, copilul meu, prietenei mele, prietenele mele etc.; spre deosebire de pronumele posesiv, adjectivul posesiv are forme de genitv-dativ şi la singular: împotriva voinţei mele.

Adjectivul pronominal posesiv


În anumite condiţii sintactice (dacă substantivul regent este articulat nehotărât sau nearticulat, dacă adjectivul posesiv este antepus faţă de substantiv sau dacă între adjectiv şi substantiv sunt alte cuvinte), adjectivul posesiv este precedat de articol posesiv, care variază în funcţie de genul, numărul şi cazul elementului regent: ai mei colegi, alor mei colegi, ale mele colege etc.

Sintaxa adjectivului pronominal posesiv

Adjectivele pronominale posesive ocupă poziţia de atribut adjectival: Este meritul tău că ai ajuns unde ai ajuns.

Adjectivul posesiv la acuzativ se foloseşte uneori în combinaţie cu prepoziţiile/locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv: contra mea, împotriva noastră, în spatele nostru, în faţa ta etc. şi poate îndeplini şi alte funcţii sintactice în afară de atribut adjectival: A sosit înaintea noastră (complement circumstanţial de timp) / Este în spatele tău (complement circumstanţial de loc) / Luptă împotriva mea (complement indirect) etc.

Pronumele I


Exerciţiul nr. 8 Prezintă cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor posesive şi ale adjectivelor pronominale posesive din textele:

a) „Acest tovarăş al meu este ruşinos ca o fată mare.” (C. Hogaş)

b) „ – Vă întreb ce căutaţi aici, în împărăţia mea?” (V. Eftimiu)

c) „Dante Alighieri, mare scriitor realist în tendenţiozitatea sa generală, a lucrat cu materia realităţii italiene, vii, contemporane, chiar pentru primii săi cititori.” (A. Balaci)

d) „Cu surâsul de mătasă / Înecată în dantele / Pe la geamurile mele / Trece vântul ca o plasă / Constelată cu mărgele.” (T. Arghezi)

e) „Deasupra mea-nfloresc migdalii şi sufletul.” (I. Caraion) f) „Înapoia mea răsare / acoperit de grâu şi de porumb /

soarele.” (N. Stănescu) g) „Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, votăm

pe-ai noştri.” (I. Negruzzi) h) „După ce m-am întors acasă, ai mei stăruiau să nu-mi mai

urmez studiile, ci să intru scrietor la vreun notar.” (I. Slavici)

i) „Nu întreba pe alţii ce datoreşti conştiinţei tale.”(N. Iorga) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Pronumele I


1. Sunt numai pronume reflexive în seria: a) mă duc, mă uit, mă consideră; b) te speli, te uiţi, te supără; c) mă feresc, mă consider, ne scriem; d) vă consider, mă ajută, ne scrie.

2. Marchează varianta corectă: a) Mariei însăşi nu-i venea să creadă. b) Mariei înseşi nu-i venea să creadă. c) Mariei înşişi nu-i venea să creadă. d) Mariei însei nu-i venea să creadă.

3. Se dă enunţul Fata mea este profesoară. Alege soluţia corectă:

a) mea = pronume posesiv, genitiv; b) mea = pronume posesiv, acuzativ; c) mea = adjectiv posesiv, nominativ; d) mea = adjectiv posesiv, genitiv.

4. În enunţul Elevilor mei le place matematica, mei este: a) adjectiv posesiv, genitiv, atribut adjectival; b) pronume posesiv, genitiv, atribut pronominal; c) pronume posesiv, dativ, atribut adjectival; d) adjectiv posesiv, dativ, atribut adjectival.

5. În enunţul Lefurile alor mei sunt mici, forma alor mei este: a) adjectiv posesiv, genitiv, atribut adjectival; b) pronume posesiv, genitiv, atribut pronominal; c) pronume posesiv, dativ, atribut pronominal; d) adjectiv posesiv, nominativ, atribut adjectival.

6. Pronumele subliniat în enunţul Casa mi-a fost luată de ape este:

a) reflexiv, caz dativ; b) posesiv, caz acuzativ; c) personal, caz dativ; d) personal, caz genitiv.

7. În enunţul Îmi place să vorbesc despre viaţa-mi, cuvântul subliniat este:

a) pronume reflexiv în cazul dativ; b) pronume reflexiv în cazul genitiv; c) pronume personal în cazul dativ; d) pronume posesiv în cazul genitiv.


Pronumele I

8. Există vreo deosebire între formele subliniate? Dacă răspunsul

este afirmativ, spune în ce constă diferenţa: Mi-am făcut temele. Mi-am impus să nu mai fumez. Mi-au impus să plătesc. Mi-au furat maşina. 9. Forma subliniată în propoziţia Excelenţa Sa vă aşteaptă este: a) pronume de politeţe; b) locuţiune substantivală; c) substantiv propriu + adjectiv posesiv; d) locuţiune pronominală. 10. Se dă enunţul: Dânşilor le-am explicat despre ce este vorba.

Subliniază varianta corectă de analiză a formei subliniate: a) pronume personal propriu-zis, genitiv; b) pronume personal de politeţe, dativ; c) pronume personal de politeţe, genitiv; d) pronume personal propriu-zis, dativ. Pentru punctele 6, 7, 8 consultă capitolul 6 (Forme pronominale

clitice cu funcţie sintactică şi fără funcţie sintactică. Ambiguitatea unor forme clitice) din cartea Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, indicată în bibliografie.


Pronumele I

5.10 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 1 Sfatu-ţi înţelept, privirea-ţi tăioasă, cuvintele-i blânde, sufletu-i bun, gându-ţi necurat.

Dacă ai greşit, reciteşte observaţia făcută în căsuţa dinaintea exerciţiului.

Exerciţiul nr. 2 – Rezolvare individuală. Pentru a putea rezolva corect acest exerciţiu, te sfătuiesc să citeşti cu atenţie informaţiile din chenar, care încep în felul următor: La feminin singular, forma neaccentuată de acuzativ …. Chenarul îl găseşti în secvenţa Pronumele personal propriu-zis – Categoria gramaticală a cazului.

Exerciţiul nr. 3 a) îi – Ac., complement direct; ei – N., subiect; îl – Ac., complement direct; -i – Ac., complement direct; îi – Ac., complement direct; ei - Ac., complement direct; îi – D., complement indirect

b) -mi – D., atribut pronominal; -mi – D., atribut pronominal c) de mine – Ac., complement indirect d) tu – V; -mi – D., complement indirect e) -i – D., atribut pronominal; -mi – D., atribut pronominal; dinainte-mi – D., complement circumstanţial de loc

f) -ţi – D., atribut pronominal; lui – G., atribut pronominal; -ţi – D., atribut pronominal

g) de ele – Ac., complement de agent. Ca să răspunzi corect la acest exerciţiu, este necesar să citeşti cu atenţie întreaga secvenţă Pronumele personal propriu-zis.

Exerciţiul nr. 4 Pronume personal (Cartea lui este interesantă.) Articol hotărât propriu-zis – proclitic sau enclitic (I-am dat lui Ion cartea. / I-am oferit copilului o prăjitură.)

Substantiv – în metalimbaj („Lui” este articol hotărât.) Pentru a găsi soluţia corectă la acest exerciţiu, este necesar să citeşti din nou atât secvenţa Pronumele personal propriu-zis, cât şi unitatea de învăţare nr. 3 – Articolul, în special secvenţa Articolul hotărât propriu-zis.


Pronumele I

Exerciţiul nr. 5 a) (despre) dumneavoastră – Ac., atribut pronominal prepoziţional a) dumitale – G., atribut pronominal genitival b) dumitale – D., complement indirect c) dumitale – D., complement indirect; dumitale – G., atribut

pronominal genitival

d) dumnealui – N., subiect e) (dintre) dumneavoastră – Ac., atribut pronominal dumneavoastră – G., atribut pronominal. Ai găsit soluţiile corecte? Dacă răspunsul tău este negativ, reciteşte secvenţa Pronumele personal de politeţe.

Exerciţiul nr. 6 a) se – Ac., complement direct b) despre sine – Ac., complement indirect c) -şi – D., atribut pronominal (în dativposesiv) d) de sine – Ac., atribut pronominal e) -şi– D., atribut pronominal (în dativ posesiv). Dacă nu ai reuşit să răspunzi corect, este necesar să revezi secvenţa Pronumele reflexiv.

Exerciţiul nr. 7 a) însăşi – adjectiv pronominal de întărire, atribut adjectival b) însuţi – pronume de întărire, subiect c) însămi – adjectiv pronominal de întărire, atribut adjectival d) însumi – pronume de întărire, subiect. Dacă nu ai găsit soluţiile corecte la acest exerciţiu, îţi sugerez să studiezi din nou, cu atenţie, secvenţa Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire.

Exerciţiul nr. 8 a) al meu – adjectiv posesiv, nominativ, atribut adjectival b) mea – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival c) sa – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival d) săi – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival e) mele – adjectiv posesiv, acuzativ, atribut adjectival f) înapoia mea – adjectiv posesiv, acuzativ, complement

circumstanţial de loc

g) pe-ai noştri – pronume posesiv, acuzativ, complement direct h) ai mei – pronume posesiv, nominativ, subiect i) tale – adjectiv posesiv, dativ, atribut adjectival. Dacă te-ai încurcat la acest exerciţiu, înseamnă că nu ai citit cu atenţie Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv. Fă-o acum!


Pronumele I



Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, EA, Bucureşti, 1986 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP, Bucureşti, 1978 Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997 Pană Dindelegan, Gabriela, Forme pronominale clitice cu funcţie sintactică şi fără funcţie sintactică. Ambiguitatea unor forme clitice, în Pană Dindelegan, Gabriela, Pronumele „o” cu valoare neutră, în „Limbă şi literatură”, 1994, nr. 1, p. 9 – 16.

Pronumele II

Unitatea de învăţare nr. 6 PRONUMELE II – PRONUMELE NEPERSONALE

Cuprins Pagina

6.1 Obiective educaţionale 92 6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ 92 6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ 95 6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ 98 6.5 Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât 100 6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ 102 6.7 Schemă recapitulativă 105 6.8 Lucrare finală de verificare 107 6.9 Răspunsuri şi comentarii 108 6.10 Surse bibliografice 110



identifici pronumele nepersonale; utilizezi corect categoriile gramaticale ale fiecărui tip de pronume nepersonale;

recunoşti funcţiile sintactice specifice pronumelor nepersonale;

stabileşti funcţiile sintactice specifice adjectivelor pronominale;

indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase morfologice.

6.2 Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ

Pronumele demonstrativ substituie nume de obiecte, deosebindu-le totodată de altele din aceeaşi mulţime, prin indicarea apropierii sau a depărtării lui în spaţiu sau în timp, a identităţii, a diferenţierii sau a asemănării lui faţă de alte obiecte. Pronumele demonstrativ se organizează în trei clase: pronume demonstrativ de apropiere, de depărtare şi pronume demonstrativ de identitate. P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e a p r o p i e r e : acesta, aceasta, forma familiară ăsta sau variantele regionale aista, ista, cesta. P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e d e p ă r t a r e : acela, cu sinonimul familiar ăla şi cu varianta regională cela, aceea (aia), aceia (ăia), acelea (alea).


Pronumele II

P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e i d e n t i t a t e : acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi.


În interiorul opoziţiei apropiere/depărtare se dezvoltă o altă trăsătură semantică (diferenţiere) – p r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v d e d i f e r e n ţ i e r e : ( a ) cestălalt, (a)ceastălaltă, (a)ceştialalţi, (a)cestelalte, cu variantele populare ăstălalt, cestălalt etc. (de apropiere); celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, cu variantele populare ălălalt, ăllalt, celălalt etc. (de depărtare).

Pronumele demonstrativ variază în funcţie de gen, număr şi caz. Opoziţia de gen se exprimă prin flexiune internă şi prin desinenţe: acesta/aceasta, acela/aceea, acelaşi/aceeaşi, celălalt/cealaltă, aceştia/acestea, aceia/acelea,aceiaşi/aceleaşi, ceilalţi/celelalte.


Opoziţia de număr se realizează tot prin flexiune internă sau prin flexiune internă şi desinenţe în acelaşi timp: acesta/aceştia, aceasta/acestea, acela/aceia, aceea/acelea, aceeaşi/aceleaşi, celălalt/ceilalţi, cealaltă/celelalte.


Opoziţia de caz se realizează prin flexiune internă şi prin desinenţe, care diferă în funcţie de gen şi număr: Categoria

gramaticală a cazului

Singular, masculin N. Ac.: acesta, acela, acelaşi, cestălalt, celălalt G. D.: acestuia, aceluia, aceluiaşi, cestuilalt, celuilalt Singular, feminin N. Ac.: aceasta, aceea, aceeaşi, ceastălaltă, cealălaltă G. D.: acesteia, aceleia, aceleiaşi, cesteilalte, celeilalte

Plural, masculin N. Ac.: aceştia, aceia, aceiaşi, ceştilalţi, ceilalţi

G. D.: acestora, acelora, aceloraşi, cestorlalţi, celorlalţi Plural, feminin

N. Ac.: acestea, acelea, aceleaşi, cestelalte, celelalte G. D.: acestora, acelora, aceloraşi, cestorlalte, celorlalte.

Pronumele demonstrative pot intra în orice tip de relaţie. Ocupă următoarele poziţii sintactice: Sintaxa

pronumelui demonstrativ

subiect: Acesta este cel mai bun. nume predicativ: Cărţile sunt ale acestuia. atribut: Defectele acestora sunt minore. complement direct: Îi aleg pe ceilalţi. complement indirect: Mi-e milă de tine. complement de agent: De celălalt a fost ajutată. complement circumstanţial: Am sosit înaintea acesteia.

Pronumele II

Mai rar, pronumele demonstrativ funcţionează şi ca regent: acela de acolo. Ca adjectiv, îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival: „Îmbrăţişaţi-vă, popoară, / Având acelaşi grâu în moară, / Aceiaşi trecători în lume, / Purtând acelaşi dor şi nume, / Orfanii stelelor eterne, / Dormi-vom somn pe-aceleaşi perne, / Acelaşi colb pe toţi ne-aşterne. / Crescuţi din rădăcină sfântă, / Acelaşi suflet ne avântă.” (Emil Isac)

Exerciţiul nr. 1 Analizează pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative

din textele: a) „Acestuia i se uscase gura.” (T. Popovici) b) „Veneam în ziua aceea cu braţul plin de flori.” (C.

Petrescu) c) „Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce

pe conducători, iar aceştia o conduc.” (P. Ţuţea) d) „Ura faţă de ceilalţi poate fi mai puternică decât iubirea de

sine.” (N. Steinhardt) e) „Am toate defectele celorlalţi şi totuşi tot ceea ce fac

aceştia mi se pare inadmisibil.” (E. Cioran) f) A plecat împreună cu acela. g) „Te-am ruga, mări ruga / Să-mi trimiţi prin cineva / Ce-i

mai mândru-n valea ta.” (M. Eminescu) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!


Pronumele II

6.3 Pronumele şi adjectivul pronominal relativ

Identitatea pronumelui relativ este dată de dubla sa natură : pronumele relativ este mijloc de exprimare a relaţiilor sintactice între propoziţii (asigură legătura sintactică între subordonată şi regentă) şi îndeplineşte funcţia de parte de propoziţie în subordonata pe care o introduce. Prima trăsătură îl apropie de conjuncţii şi de adverbele relative. De conjuncţie se deosebeşte prin rolul de substitut al unui substantiv, iar faţă de adverbele relative (substitute şi ele, dar invariabile) se deosebeşte prin variabilitatea în funcţie de gen, număr şi caz. Cele mai multe pronume relative sunt omonime cu pronumele interogative: care, cine, ce, câţi, câte, al câtelea, motiv pentru care sunt grupate uneori cu acestea sub denumirea de pronume relativ-interogative. Pronumele ceea ce nu poate fi decât relativ.

Din punct de vedere formal, pronumele relative se grupează în două clase:

pronume relative simple: care, cine, ce, câţi etc. pronume relative compuse: ceea ce.


Unii cercetători (de exemplu Dumitru Irimia, 1997) consideră că şi cel ce este tot pronume relativ compus.

Cu excepţia pronumelor ce şi ceea ce, care sunt invariabile, pronumele relative variază total sau parţial: care variază în funcţie de gen, număr şi caz; câţi variază în funcţie de gen şi caz; cine variază numai în funcţie de caz, iar al câtelea variază numai în funcţie de gen. Opoziţia de gen este realizată de pronumele câţi numai la nominativ-acuzativ plural (câţi/câte), de pronumele al câtelea numai la nominativ-acuzativ singular (al câtelea/a câta) şi de pronumele care numai genitiv-dativ singular (căruia/căreia).


Pronumele relativ compus ceea ce are formă de feminin şi sens

neutru: Am fost impresionată de ceea ce mi-a povestit.


Opoziţia de număr este realizată numai de pronumele care şi numai la genitiv-dativ, prin flexiune internă: căruia, căreia/cărora. Opoziţia de caz este realizată de pronumele care (la singular şi la plural), cine şi câţi: Categoria

gramaticală a cazului

N.Ac. – care, cine, câţi, câte G.D. – căruia (masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora (masc./fem. pl.), cui, câtora (masc./fem. pl.).

Pronumele II

Omonimia nominativ-acuzativ se anulează prin prepoziţia pe, specifică acuzativului (fata pe care am văzut-o), iar ominimia genitiv-dativ este anulată prin marca genitivului a: cărora/ a cărora. Pronumele relativ compus ceea ce formează genitivul cu ajutorul morfemului a: în vederea a ceea mi-ai cerut.

Cazul pronumelui relativ este impus de funcţia sintactică pe care o are în propoziţie: Ştiu cine te-a supărat (subiect => nominativ); Nu ştiu pe cine ai supărat (complement direct => acuzativ) sau de funcţia sintactică a propoziţiei pe care o introduce: Ofer flori cui merită (completivă indirectă => dativ); Felicit pe cine merită (completivă directă => acuzativ).

Din punct de vedere sintactic, pronumele relativ se deosebeşte de celelalte pronume prin dublul rol pe care îl îndeplineşte: de element de relaţie în frază şi de parte de propoziţie în subordonata pe care o introduce. Pronumele relativ ocupă toate poziţiile sintactice specifice substantivului, cu excepţia elementului predicativ suplimentar:

subiect: Nu ştiu cine este răspunzător de aceasta. (N.) Nimic din ce s-a spus nu e adevărat. (Ac.) Sintaxa

pronumelui relativ

Trimit flori cui merită. (D.) Semnificaţia a ce s-a întâmplat este mai profundă. (G.)

nume predicativ: Nu ştiu a cui a fost ideea. atribut: Acesta este copilul despre ale cărui performanţe se vorbeşte.

complement direct: Cartea pe care am cumpărat-o este interesantă.

complement indirect: Spune-mi cui să mă adresez. complement de agent: Aceştia sunt medicii de care am fost ajutat.

complement circumstanţial: N-am să uit niciodată ziua în care ai plecat.


Pronumele II

Exerciţiul nr. 2 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor relative din textele:

a) „Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul

necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia îi zice Sabasa… Iar muntele cu cale şerpuită … se chema Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuş pe care îl luase călăuză.” (M. Sadoveanu)

b) „Geniul omenirii urmează calea unei parabole, ale cărei ramuri se tot despart fără de sfârşit.” (T. Maiorescu)

c) „Prostia din născare leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoală, ba nici în spitale.” (I. Creangă)

d) Asta-i calea ce e bine s-o urmezi. e) În urma a ceea ce s-a întâmplat a fost exmatriculat. f) „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul

geniului înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă, încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” (T. Maiorescu)

g) „Legea este un paloş cu care cel puternic taie în bucăţi pe cel slab.” (Voltaire)

h) „Cel care stă pe jos să nu râdă de cine cade de pe vârfuri.” (N. Iorga)

i) „Azi când a mea iubire e-atâta de curată/ Ca farmecul de care tu eşti împresurată/ […] / Azi văd în a ta vorbă că nu mă înţelegi.” (M. Eminescu)

j) „Încercase să intre în birturile în care cântase altădată.” (G. Galaction)



Pronumele II

Adjectivul pronominal relativ

Adjectivele pronominale relative se deosebesc de pronumele relative prin absenţa, la genitiv-dativ, a particulei a: cărui copil, cărei fete.


Când precede elementul regent, nici pronumele nu primeşte particula a: Am văzut-o pe femeia al cărei copil s-a accidentat.

Nu toate pronumele relative pot intra în relaţie cu un substantiv şi

prin urmare nu toate pot deveni adjective. Cine şi ceea ce nu sunt decât pronume.

Caracterizându-se prin relaţia de dependenţă faţă de un substantiv, adjectivul pronominal relativ îndeplineşte funcţia sintactică de atribut: Am aflat ce acte îmi trebuie.

6.4 Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ

Pronumele interogativ înlocuieşte în întrebări un substantiv sau un pronume aşteptat ca răspuns: care, cine, ce, câţi, câte, al câtelea. Din punct de vedere semantic, pronumele interogative se disting prin următoarele trăsături: [+uman] cine, [–uman] ce, [±uman] [+alegere] care, [+ cantitate] câţi, câte, [+ordine] al câtelea. Din punct de vedere morfologic, cu excepţia pronumelui ce, care este invariabil, celelalte variază în funcţie de gen, număr şi caz parţial, după cum urmează:

• variază după gen câţi (câţi/câte) şi al câtelea (al câtelea/a câta);

• variază după număr şi totodată după gen care, la genitiv-dativ: căruia (masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora (masc./fem. pl.);

Categoriile gramaticale de gen, număr şi caz • pronumele cine este invariabil în raport cu genul şi numărul,

dar variază în funcţie de caz: cui (G.D.); • variază în funcţie de caz care: formează genitiv-dativul prin

desinenţe diferenţiate în funcţie de gen şi număr: căruia (masc. sg.), căreia (fem. sg.), cărora (masc./fem. pl.).

Omonimia genitiv-dativ se anulează prin marca genitivului a, care variază în funcţie de gen şi număr ( A cui este cartea?; Al cui este caietul?) sau prin prepoziţiile specifice genitivului (Asupra cui s-a năvălit?), iar omonimia nominativ-acuzativ este anulată prin prepoziţia pe, morfem al acuzativului (Pe cine ai votat?; Pe care ai citit-o?).

Pronumele II

Sintaxa pronumelui interogativ

Pronumele interogativ intră atât în relaţii de interdependenţă, cât şi în relaţii de dependenţă. În cadrul relaţiei de interdependenţă, ocupă poziţia de subiect: Cine a venit? sau de nume predicativ: A cui a fost ideea? / Pentru cine sunt florile? În cadrul relaţiei de dependenţă, poate ocupa atât poziţia de regent, cât şi pe cea de determinant. Poziţia de regent îi este caracteristică pronumelui care (Care dintre voi mă poate ajuta?), dar pot apărea ca regente şi pronumele cine, câţi, al câtelea (Câţi dintre voi îşi mai amintesc?). Ca determinant, pronumele interogativ îndeplineşte următoarele funcţii sintactice:

complement direct: Ce ai aflat? complement indirect: Cui ai povestit? (D.) / La cine te gândeşti? (Ac.) / Împotriva cui luptaţi? (G.)

complement de agent: De cine a fost ajutat? complement circumstanţial sociativ: Împreună cu cine locuieşti ?

complement circumstanţial instrumental: Graţie cui ai reuşit? atribut: Despre a cui fotografie este vorba?

Cu excepţia pronumelui cine, toate celelalte pronume interogative pot deveni adjective. Ca adjectiv, se acordă în gen, număr şi caz cu elementul regent. Adjectivul pronominal interogativ îndeplineşte funcţia de atribut adjectival: Ce carte citeşti?

Adjectivul pronominal interogativ


Exerciţiul nr. 3 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi adjectivelor pronominale interogative din textele:

a) „Ce-ar face îngerul, / dac-ar fi om?” (Ştefan Augustin Doinaş)

b) „Prin ce ar putea să fie mutilat Universul?” (L. Blaga) c) „Pe lângă apa care trece, / Cu tine astăzi cine trece, / Cu

cine treci în noaptea rece?” (Emil Isac) d) „Ce ai, Costi? Pari tulburat.” (M. Sadoveanu) e) „Moşule, al cui e feciorul acesta?” (I. Creangă)


Pronumele II

6.5 Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât

Pronumele nehotărât substituie nume de persoane sau de obiecte necunoscute vorbitorului sau pe care nu vrea/nu consideră necesar să le precizeze. Din punct de vedere morfologic, pronumele nehotărâte se grupează în trei subclase:

pronume simple: unul, altul, cutare, anumiţi; pronume compuse: de la pronumele relative, cu particulele -va (cineva, ceva, câţiva), ori-/oare-(oricine, orice, oricare, oarecine, oarece, oarecare), fie- (fiecare, fiece, fiecine) sau în asociere cu ale pronume nehotărâte (altcineva, altceva);

locuţiuni pronominale: cine ştie cine, cine ştie ce, care de care.

Unele pronume nehotărâte variază în funcţie de gen, număr şi caz.


Sunt invariabile pronumele compuse de la pronumele relativ ce: orice, fiece, ceva, altceva şi locuţiunea cine ştie ce.

Flexiune completă au pronumele unul (unul/una, unii/unele, unuia/uneia/unora), altul (altul/alta, alţii/altele, altuia/alteia/altora), vreunul(vreunul/vreuna,vreunii/vreunele,vreunuia/vreuneia/vreunora). Categoriile

gramaticale ale pronumelui nehotărât

Oricare variază în funcţie de gen şi număr, numai la genitiv-dativ: oricăruia (masc. sg.), oricăreia (fem. sg.), oricărora (masc./fem. pl.). Compusele de la pronumele cine îşi schimbă forma în funcţie de caz: oricine (oricui), cineva (cuiva), fiecine (fiecui), altcineva (altcuiva). Pronumele nehotărâte intră în toate relaţiile sintactice. Ele pot îndeplini următoarele funcţii sintactice: Sintaxa

pronumelui nehotărât

subiect: Unii m-au dezamăgit. nume predicativ: Asta înseamnă ceva. complement direct: Vrea să-ţi spună ceva. complement indirect: Ai spus cuiva ce s-a întâmplat? complement de agent: Probleme este atât de uşoară încât poate fi rezolvată de oricine.

complement circumstanţial: Cu privire la acela, nu mă pronunţ.

atribut: „Curajul tuturora nu se alcătuieşte totdeauna din curajul fieşte căruia.” (N. Iorga)

Pronumele II


Exerciţiul nr. 4 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale adjectivelor pronominale nehotărâte din textele:

a) „Se vede că recunoaşterea aceasta e mai primejdioasă ca toate.” (L. Rebreanu)

b) „Ce nesocotinţă să plece numai doi inşi, când au de înfruntat cine ştie ce greutăţi!” (L. Rebreanu)

c) „Dacă a fi avut înseamnă a te lăsa plictisit de toţi lacomii […], atunci nu-i o fericire să ai zestre mare.” (I. Agârbiceanu)

d) „Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Maria a fost mai înverşunată decât toţi, îşi cunoştea bine plodul.” (N. Steinhardt)

e) „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase.” (G. Călinescu)

f) „Durerea tuturora începea să fie şi durerea lui.” (M. Sadoveanu)

g) „Acest iaz în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare;” (G. Galaction)

h) „Critic pe mulţi, nu urăsc pe nimeni.” (G. Călinescu) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Pronumele II

Nu toate pronumele nehotărâte pot deveni adjective. Compusele cu cine (oricine, cineva, fiecine, altcineva) şi alte pronume compuse (careva, altceva) şi locuţiunile cine ştie cine, care mai de care sunt întrebuinţate exclusiv pronominal.

Adjectivul pronominal nehotărât

Pe de altă parte, fiece şi anumiţi nu sunt utilizate decât adjectival.


Adjectivele corespunzătoare pronumelor unul,una, altul, vreunul, vreuna sunt un, o, alt, vreun, vreo (un copil, o fată, vreun copil, vreo fată).

Adjectivul nehotărât îndeplineşte funcţia de atribut în cadrul grupului nominal: Toţi oamenii sunt muritori.

6.6 Pronumele şi adjectivul pronominal negativ

Din punct de vedere semantic, pronumele negativ neagă partea sau totalitatea, de aceea nu apare decât în contexte verbale negative. Pronumele negative sunt: nimeni, care se caracterizează prin trăsătura [+uman], nimic, care se caracterizează prin trăsătura [–uman] şi nici unul, nici una, care sunt indiferente la opoziţia +/–uman. Din punct de vedere morfologic, pronumele negative au forme simple (nimeni, nimic) şi forme compuse (niciunul, niciuna). În privinţa categoriilor gramaticale, nimic este invariabil. Nimeni variază numai după caz (G.D. – nimănui), iar niciunul/niciuna variază în funcţie de gen şi caz: Categoriile

gramaticale ale pronumelui negativ

N.Ac. – niciunul, niciuna G.D. – niciunuia, niciuneia.

Ca şi în cazul altor pronume, genitivul se distinge de dativ prin morfemul a sau prin prepoziţiile cu regim de genitiv, iar acuzativul de nominativ prin morfemul pe sau prin alte prepoziţii care cer cazul acuzativ. Identitatea pronumelui negativ reiese din utilizarea lui exclusiv în enunţuri negative, pronumele negativ participând la dubla exprimare a negaţiei în română: N-a venit nimeni. / Nu s-a întâmplat nimic. / N-o cunosc pe nici una.

Sintaxa pronumelui negativ

Pronumele negativ ocupă următoarele poziţii sintactice:

subiect: Nu s-a întâmplat nimic. nume predicativ: Asta nu înseamnă nimic. complement direct: Nu am făcut nimic acolo. complement indirect: Nu am vorbit cu nimeni.

Pronumele II

complement de agent: Problema nu a fost rezolvată de nimeni.

atribut: „E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.” (T. Arghezi)

Uneori, pronumele negativ poate apărea şi în poziţia de regent:

Nimic din ce fac nu o mulţumeşte. Nimeni/niciunul dintre noi nu este mulţumit.

Numai pronumele niciunul, niciuna au şi o variantă adjectivală: nici un (copil), nici o (fată). Formal, la genitiv-dativ, adjectivul se deosebeşte de pronume prin absenţa particulei a: niciunuia/niciunui om.

Adjectivul pronomial negativ

Adjectivul pronomial negativ ocupă poziţia de atribut în propoziţii negative: Nu a învăţat nici un curs.


Exerciţiul nr. 5 Precizează cazurile şi funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale adjectivelor pronominale negative din textele:

a) „Nici una din provinciile româneşti nu are o cultură etnografică, anonimă, populară, atât de diferenţiată ca Banatul […]” (L. Blaga)

b) „[…] primirea ce i se făcea nu avea nici o greşeală.” (H. Papadat-Bengescu)

c) „Nu-i oprise pe nici unul în nici o seară, să plece de acasă.” (M. Preda)

d) „Fata nu spusese nimic nimănui.” (M. Preda) e) „În vântul de nimeni stârnit hieratic Orientul te

binecuvântă.” (L. Blaga) f) „Aici, el nu însemna nimic pentru nimeni.” (C. Petrescu)


Pronumele II

Exerciţiul nr. 6 Identifică valorile morfologice ale cuvântului cea :

a) Rochia cea nouă îţi vine de minune. b) Cea de acolo este şefa mea.

c) S-a dus în cea vale. d) „Cea” este articol demonstrativ.



Pronumele II


propriu-zis


de politeţe Personale reflexiv de întărire posesiv

Clasificare demonstrativ relativ interogativ Nepersonale nehotărât negativ Pronumele personale

pronumele personal îşi schimbă forma după persoană, număr, gen (numai la persoana a III-a) şi caz (nu are forme la genitiv, la pers. I şi a II-a sg. şi pl. şi la vocativ, la pers. I şi a III-a sg. şi pl.; la cazurile dativ şi acuzativ prezintă forme accentuate şi neaccentuate).

pronumele de politeţe nu are forme pentru persoana I (fiind expresia atitudinii deferente a locutorului faţă de interlocutor sau faţă de „obiectul” comunicării); are forme diferite de gen numai la persoana a III-a singular; prezintă forme diferite în funcţie de caz pronumele dumneata, domnia ta, domnia-voastră, domnia-sa (dumneasa), domniile lor, domniile voastre. pronumele reflexiv are forme proprii numai la persoana a III-a (la celelalte persoane împrumută forme de la pronumele personal) şi nu are decât două cazuri: acuzativ şi dativ (forme accentuate şi forme neaccentuate).

Categorii gramaticale

pronumele de întărire are forme diferite de persoană, gen, număr; la feminin singular, adjectivul pronominal de întărire îşi schimbă forma şi în funcţie de caz : ea însăşi/ei înseşi.

pronumele posesiv nu are forme proprii pentru toate persoanele şi se foloseşte în general la cazurile nominativ şi acuzativ; la genitiv-dativ, pronumele posesiv apare rar şi are numai forme de plural (alor mei, alor tăi etc.)

pronumele personal: aceleaşi funcţii sintactice ca substantivul căruia îi ţine locul.

pronumele de politeţe are toate funcţiile substantivului. pronumele reflexiv în acuzativ are următoarele funcţii sintactice: compl. direct, compl. indirect, compl. de agent, atribut pronominal prepoziţional, compl. circumstanţial; pronumele reflexiv în dativ îndeplineşte funcţia de complement indirect sau de atribut.

Funcţii sintactice

N. B. Când este marcă a diatezei reflexive, pronumele reflexiv rămâne în afara relaţiilor sintactice (nu are funcţie sintactică).

pronumele de întărire îndeplineşte funcţia de subiect; ca adjectiv, îndeplineşte funcţia de atribut adjectival.

pronumele posesiv îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale substantivului.

Pronumele II

Pronumele nepersonale pronumele demonstrativ are forme diferite în funcţie de gen, număr şi caz.

pronumele relativ-interogativ: variază în funcţie de gen câţi (numai la nominativ-acuzativ plural), al câtelea (numai la nominativ-acuzativ singular), care (numai la genitiv-dativ singular); variază în funcţie de număr numai care, la genitiv-dativ (cărora); opoziţia de caz este realizată de pronumele care (la singular şi la plural), cine şi câţi. pronumele nehotărât: au flexiune completă pronumele unul, altul, vreunul; oricare variază în funcţie de gen şi număr, numai la genitiv-dativ: oricăruia (masc. sg.), oricăreia (fem. sg.), oricărora (masc./fem. pl.); pronumele compuse de la pronumele relativ ce şi locuţiunea cine ştie ce sunt invariabile; compusele de la pronumele cine îşi schimbă forma în funcţie de caz.


pronumele negativ: nimic este invariabil în gen, număr şi caz; nimeni variază numai în funcţie de caz, iar niciunul are forme diferite de gen şi de caz.

pronumele demonstrative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale

substantivelor înlocuite.


pronumele relative îndeplinesc toate funcţiile sintactice specifice substantivelor, cu excepţia elementului predicativ suplimentar.

Funcţii sintactice pronumele interogative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale substantivelor înlocuite.

pronumele nehotărâte îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale substantivelor înlocuite.

pronumele negative îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale substantivelor înlocuite.

Pronumele II


6.8 Lucrare de verificare 1. Precizează valoarea morfologică, cazul şi funcţia sintactică a cuvintelor subliniate:

a) A protestat împotriva a ceea ce i s-a impus. b) În locu-i, eu n-aş fi procedat aşa. c) Acţiunea lui împotrivă-ne este neîntemeiată. d) Demersul lui împotriva noastră nu mă miră. e) Totul se învârtea în juru-i. f) În jurul său era numai mizerie. g) Îmi voi vinde maşina. h) Îmi voi cumpăra o maşină nouă. i) Graţie a ceea ce ai făcut, am reuşit. j) Fata înaintea căreia ai sosit este sora mea. k) Despre al cui referat este vorba? l) – Draga mea, ai cam întârziat. m) Nu-i mai pasă de nimeni. n) I-au venit copiii de la şcoală. Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 3 puncte. Punctaj – 60 de puncte.

2. Indică, acolo unde este cazul, deosebirile gramaticale dintre formele subliniate:

a) pentru fata sa – pentru fata-i – pentru fata ei; b) acestei eleve – elevei acesteia; c) tema aceleia – tema acelei eleve – tema elevei aceleia; d) îmi place să citesc – îmi vând casa; e) Dragul meu coleg a fost concediat. –

– Dragul meu, nu te necăji! f) Părerea dumneaei contează mult pentru mine. –

Dumneaei m-a ajutat mult. g) Cui i-ai dat banii? – Am dat banii cui am vrut. h) Vă întrebăm ce trebuie făcut. – Vă întrebaţi ce trebuie

făcut? i) Ne-am distrat. – Ne-a părut bine că v-am văzut. – Ne-a

văzut. j) Mă doare măseaua. – Mă întreb ce s-a întâmplat.

Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 4 puncte. Punctaj – 40 de puncte.

Punctaj total – 100 de puncte.

Pronumele II


6.9 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr.1

a) acestuia – pron. dem.de apropiere, gen masc., nr. sg., caz D, complement indirect;

b) aceea – adj. dem. de depărtare, gen fem., nr. sg., caz Ac., atribut adjectival;

c) aceştia – pron dem. de apropiere, gen masc., nr. pl., caz N., subiect;

d) (faţă de) ceilalţi – pron. dem. de diferenţiere, gen masc.,nr. pl., caz Ac., atribut pronominal prepoziţional;

e) celorlalţi – pron. dem. de diferenţiere, gen masc., nr. pl., caz G., atribut pronominal genitival; aceştia – pron. dem. de apropiere, gen masc, nr. pl., caz N., subiect;

f) (împreună cu) acela – pron. dem. de depărtare, gen masc., nr. sg., caz Ac., complement circumstanţial sociativ.

Dacă nu ai răspuns corect, înseamnă că este nevoie să citeşti din

nou secvenţa Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ. Exerciţiul nr. 2 a) pe care – caz Ac., complement direct; căruia – caz D,

complement indirect; pe care – caz Ac., complement direct; b) ale cărei – caz G., atribut pronominal genitival; c) ce – caz N, subiect;

d) ce – caz Ac., complement direct; e) (în urma a) ceea ce – caz G, subiect; f) ce (a fost), ce (a devenit) – caz N., nume predicative; care

– caz N., subiect; g) cu care – caz Ac., complement circumstanţial

instrumental; h) care – caz N., subiect; de cine – Ac., subiect;

i) de care – caz Ac., complement de agent; j) în care – caz Ac., complement circumstanţial de loc. În cazul în care cel puţin unul dintre răspunsuri este greşit, te sfătuiesc să reciteşti paragrafele Categoria gramaticală a cazului şi Sintaxa pronumelui relativ, din secvenţa Pronumele şi adjectivul pronominal relativ.

Exerciţiul nr.3

a) ce – caz Ac., complement direct; b) prin ce – caz Ac., complement circumstanţial instrumental; c) cine – caz N., subiect; cu cine – caz Ac., complement

circumstanţial sociativ; d) ce – caz Ac., complement direct;

e) al cui – caz G, nume predicativ.

Pronumele II


6.9 Răspunsuri şi comentarii Dacă ai greşit răspunsurile, studiază cu atenţie modulul Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ.

Exerciţiul nr. 4

a) (ca) toate – pronume nehotărât, Ac., complement circumstanţial de mod comparativ;

b) cine ştie ce – locuţiune adjectivală nehotărâtă, Ac., atribut adjectival;

c) toţi – adjectiv pronominal nehotărât, Ac., atribut adjectival; d) (decât) toţi – pronume nehotărât, Ac., complement

circumstanţial de mod comparativ de inegalitate;

e) (de) toţi – pronume nehotărât, Ac., complement de agent; f) tuturora – pronume nehotărât, G., atribut pronominal

genitival;

g) (ca) orişicare – pronume nehotărât, Ac., atribut pronominal prepoziţional;

h) pe mulţi – pronume nehotărât, Ac., complement direct. Pentru a putea răspunde corect la acest exerciţiu, trebuie să aprofundezi cunoştinţele din paragrafele Categoriile gramaticale ale pronumelui nehotărât şi Sintaxa pronumelui şi adjectivului pronominal nehotărât, prezentate în secvenţa Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât.

Exerciţiul nr. 5 a) nici una – pronume negativ, N., subiect; b) nici o – adjectiv pronominal negativ, Ac., atribut adjectival; c) (pe) nici unul – pronume negativ, Ac., complement direct; nici o (seară) – adjectiv pronominal negativ, Ac., atribut adjectival;

d) nimic – pronume negativ, Ac., complement direct; nimănui

– pronume negativ, D., complement indirect; e) de nimeni – pronume negativ, Ac. , complement de agent.; f) nimic – pronume negativ, N., nume predicativ; pentru

nimeni – pronume negativ, Ac., complement indirect. Dacă ai neclarităţi, reciteşte secvenţa Pronumele şi adjectivul

pronominal negativ. Exerciţiul nr.6 a) articol demonstrativ adjectival; b) pronume demonstrativ de depărtare; c) adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare; d) substantiv. În cazul în care nu ai ştiut să răspunzi la acest exerciţiu, trebuie să

revezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, dar şi secvenţa Articolul demonstrativ, din unitatea de învăţare nr. 3.

Pronumele II



Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, EA, Bucureşti, 1986 Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, EDP, Bucureşti, 1978 Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Editura Coresi SRL, Bucureşti, 1992.

Numeralul

Unitatea de învăţare nr. 7 NUMERALUL Cuprins Pagina

7.1 Obiective educaţionale 111 7.2 Identitatea numeralului 111 7.3 Numeralul cardinal 113 7.4 Numeralul ordinal 123 7.5 Schemă recapitulativă 126 7.6 Lucrare de verificare 127 7.7 Răspunsuri şi comentarii 129 7.8 Surse bibliografice 131



stabileşti în ce constă identitatea numeralului între celelalte părţi de vorbire;

explici categoriile gramaticale ale numeralului; recunoşti valorile numeralului; identifici funcţiile sintactice ale numeralului; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase morfologice.

7.2 Identitatea numeralului

Numeralul este o clasă controversată, fiind plasat printre adjective, printre substantive, printre pronume sau chiar printre adverbe. În Gramatica Academiei (1963) numeralul este definit ca „parte de vorbire care se declină şi exprimă un număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare” (181). Din această perspectivă, se vorbeşte despre întrebuinţarea numeralului cu două valori: adjectivală (când însoţeşte un substantiv şi se acordă cu acesta) şi substantivală (când este folosit singur). Studii mai recente (Irimia 1997, Rădulescu 1998, Dindelegan 2003) contestă această încadrare a numeralului, reliefând „contradicţia dintre denumire, definiţie şi <<realitatea>> interpretată lingvistic” (Irimia 1997, 149).

Eterogenitatea numeralului

S-a demonstrat (Dindelegan 2003) că ceea ce este numit în mod curent valoare substantivală corespunde mai degrabă valorii pronominale. Demonstraţia porneşte de la funcţia comună a pronumelor şi a numeralelor, aceea de a ţine locul unor substantive. Ele sunt deci substitute, fiind lipsite de referinţă proprie. Atât numeralele, cât şi pronumele funcţionează anaforic/cataforic (îşi


Numeralul

procură referinţa de la un substantiv care apare anterior/ulterior în contextul lingvistic) sau deictic (prin raportare la situaţia de comunicare – vorbitorul indică direct persoana/obiectul prin gest). S-a semnalat de asemenea faptul că numeralul, ca şi pronumele, preia informaţia de gen de la substantiv. De exemplu, a doua preia informaţia de gen (feminin) de la substantivul pe care îl substituie (fată, elevă, studentă etc.) – în funcţie de context. Se manifestă exclusiv substantival numeralele fracţionare, cele aparţinând seriei zece, sută, mie, milion etc., când sunt folosite la plural sau la singular/plural fără a fi însoţite de un numeral cardinal (trei mii). Se manifestă substantival deoarece au distincţii de număr şi primesc articol. Tot valoare substantivală au şi numeralele din textele matematice (cinci plus doi fac şapte), care-şi probează comportamentul substantival prin aceea că denumesc un număr abstract şi au genul fix (sunt stabilite la valoarea de masculin), la fel ca substantivul. În ceea ce priveşte utilizarea adjectivală, s-a observat că acordul numeralului cu substantivul diferă (cu excepţia numeralului multiplicativ) de cel al adjectivului propriu-zis, în sensul că substantivul impune numeralului acordul numai în caz şi gen (în puţinele situaţii în care acesta variază în funcţie de gen: unu, doi şi compusele cu doi). Numeralul exprimă numărul lexical, nu desinenţial. Un acord semantic se realizează totuşi, numeralul fiind cel care impune substantivului forma de număr: unu impune substantivului singularul, iar toate celelalte numerale cardinale propriu-zise impun pluralul. Adverbial se manifestă numeralul adverbial (de repetiţie) şi numeralul multiplicativ. Natura adverbială este susţinută de următoarele caracteristici: determină verbe (cele de repetiţie chiar şi adjective sau adverbe), sunt invariabile şi au sens circumstanţial. Se consideră că numeralele se grupează în două clase:

Clasificarea numeralelor

numerale cardinale – cele care exprimă numărul; numerale ordinale – cele care exprimă ordinea numerică a obiectelor.


Numeralul

7.3 Numeralul cardinal

În clasa numeralelor cardinale sunt incluse următoarele subclase:

numeral cardinal propriu-zis numeral fracţionar (substantival) numeral colectiv numeral distributiv numeral multiplicativ numeral adverbial (de repetiţie)

7.3.1 Numeralul cardinal propriu-zis

N u m e r a l u l c a r d i n a l p r o p r i u - z i s exprimă un număr sau determinarea numerică a obiectelor.

După structură, numeralele cardinale propriu-zise sunt:

a) simple – numeralele de la unu la zece şi sută, mie, milion, miliard.

b) compuse – cu prepoziţie: unsprezece … nouăsprezece

– cu ajutorul conjuncţiei: douăzeci şi unu, nouăzeci şi trei etc.

– prin juxtapunere: două sute, nouă mii etc.


Numeralele până la nouăsprezece (şi compusele cu ele) se leagă direct de substantiv (ca adjectivele): un copil, doi oameni, nouăsprezece zile. De la douăzeci, numeralele (mai puţin compusele cu 1…19) se leagă de substantiv prin prepoziţia de: douăzeci de cărţi, şaptezeci şi trei de trandafiri, zece mii de lei etc.

Variază în funcţie de gen numeralele unu, doi şi compusele cu unu şi doi (mai puţin unsprezece): doisprezece/douăsprezece, unu/una, doi/două, douăzeci şi unu/douăzeci şi una, douăzeci şi doi / douăzeci şi două.


În ceea ce priveşte numărul, se realizează un şir infinit de opoziţii între unu şi toate celelalte numerale: unu/doi, unu/cinci, unu/douăzeci, unu/nouăzeci şi nouă etc. Cazul este marcat analitic, cu ajutorul prepoziţiilor (a la genitiv: reprezentanţi a două universităţi, lucrările a trei elevi; la pentru dativ: au oferit flori la două femei, a dat de mâncare la doi câini ). Flexiunea cazuală se poate realiza (pentru numeralele de la doi în sus) prin articolul demonstrativ la plural cei, cele: Cei doi sunt prietenii mei (N.), Casa celor doi este frumoasă (G.), Le-am spus celor doi ce trebuie să facă (D.).

Numeralul


Numeralele din seria zece, sută, mie, milion, miliard se comportă ca substantivele: variază în funcţie de număr (zeci, sute, mii, milioane, miliarde etc.) şi caz (G.D. – unei zeci/sute/mii, unui milion/miliard) şi pot fi articulate enclitic: zece – numai la plural (zecile), suta, sutele, sutelor, mia, miile, miilor etc.

Numeralele cardinale propriu-zise îndeplinesc funcţiile sintactice ale substantivelor pe care le substituie:

subiect: Trei s-au întors. nume predicativ: Florile sunt pentru cele două.

Sintaxa numeralului cardinal propriu-zis

atribut: Florile de la cei doi mi-au plăcut. (Ac.) / Cărţile celor doi sunt interesante. (G.)

complement direct: Îi aştept pe cei doi. complement indirect: Mă tem de cei doi. complement de agent: Am fost ajutată de cei doi. complement circumstanţial: Am sosit înaintea celor doi. (de timp) / În loc de şapte, au venit doar cinci. (opoziţional) etc.

Când determină un substantiv (au valoare adjectivală), ocupă poziţia sintactică de atribut adjectival: Am cumpărat două cărţi.

Numeralul cardinal propriu-zis poate funcţiona şi ca regent, ca centru de grup nominal: Doi dintre ei m-au supărat.

Exerciţiul nr. 1 Formulează enunţuri în care numeralul trei să îndeplinească următoarele funcţii sintactice: nume predicativ, atribut genitival, complement circumstanţial de timp, complement circumstanţial de cauză, complement circumstanţial de mod (comparativ), complement indirect. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Numeralul

7 . 3 . 2 Numeralul fracţionar N u m e r a l u l f r a c ţ i o n a r denumeşte o fracţie. Cu excepţia lui jumătate şi a lui sfert (din locuţiunea adverbială pe sfert), numeralele fracţionare sunt derivate cu sufixul -ime, de la numeralele cardinale propriu-zise corespunzătoare: doime, treime, pătrime etc., în combinaţie cu numeralul cardinal antepus: o cincime, două treimi.


Pentru numeralele doime şi pătrime sunt folosite şi sinonimele jumătate, sfert.

Numeralele fracţionare au valoare substantivală şi ca atare se manifestă exact ca substantivele:

au formă fixă de gen: doime, treime, pătrime, jumătate etc. – feminin, sfert – neutru;

variază în funcţie de număr: doime/doimi, treime/treimi, jumătate/jumătăţi etc.

variază în funcţie de caz (se declină): N.Ac. – o doime, o treime; G.D. – unei doimi, unei treimi etc.

pot fi articulate (hotărât sau nehotărât): doimea, treimea, jumătatea; unei doimi, unei treimi.

Din punct de vedere sintactic, numeralul fracţionar se comportă ca substantivul: ca determinant, îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale substantivului:

subiect: O treime din probleme au fost rezolvate. nume predicativ: Sfertul înseamnă o pătrime. Sintaxa

numeralului fracţionar

atribut: Mărimea doimii este aceeaşi cu a jumătăţii. direct: Cunosc doar o treime dintre invitaţi. complement indirect: Am discutat doar despre o treime dintre lucrări.

complement de agent: Exerciţiul rezolvat de o treime dintre candidaţi a fost foarte greu.

complement circumstanţial: O doime înseamnă mai mult decât o treime.

Ca regent, generează grupuri nominale de tipul: o treime din produse, jumătate dintre elevi, două treimi dintre locuitori.

Când sunt folosite ca subiecte, numeralele fracţionare generează probleme de acord. Numeralul sfert şi cele de tipul doime, cincime, însoţite de un atribut la plural sau la care se subînţelege un atribut la plural admit atât acordul formal, la singular (o doime din cărţi a fost vândută), cât şi acordul după înţeles, la plural (o doime din cărţi au fost vândute). Jumătate acceptă numai acordul după înţeles, la plural: jumătate dintre elevi au învăţat. O jumătate şi cealaltă jumătate admit acordul formal, la singular: o jumătate/cealaltă jumătate a reuşit.

Numeralul


Exerciţiul nr. 2 Alcătuieşte enunţuri prin care să exemplifici funcţiile sintactice ale numeralului fracţionar. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

7 . 3 . 3 Numeralul colectiv

N u m e r a l u l c o l e c t i v indică însoţirea a două sau mai multe obiecte. Numeralele corespunzătoare lui doi sunt amândoi/amândouă sau formele neologice ambii/ambele.

Între cele două forme există deosebiri atât de natură gramaticală, cât şi de natură stilistică. Astfel, în timp ce amândoi se construieşte cu substantivul articulat (amândoi copiii), ambii acceptă numai substantive nearticulate (ambii copii). Amândoi are la genitiv-dativ formele amânduror/amândurora, ambii se declină ca substantivele articulate, având la genitiv-dativ forme diferite în funcţie de gen: ambilor băieţi/ambelor fete. Cu valoare adjectivală, ambii este întotdeauna antepus faţă de substantivul pe care îl determină (ambii elevi,*elevi ambii), în timp ce amândoi acceptă atât antepoziţia (amândoi elevii), cât şi postpoziţia (elevii amândoi). Din punct de vedere stilistic, forma ambii este preferată în limbajul publicistic, în cel tehnico-ştiinţific şi în cel administrativ.

De la trei în sus, numeralele colective au forme compuse cu particulele tus- (<toţi) şi câteşi: tustrei, tuspatru, câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci etc. În paralel, se folosesc formele literare compuse cu adjectivele pronominale nehotărâte toţi/toate antepuse numeralului cardinal propriu-zis: toţi/toate trei, toţi/ toate nouă etc.

Numeralul

În ceea ce priveşte categoriile gramaticale ale numeralului colectiv, sunt de remarcat următoarele: Categoriile

gramaticale ale numealului colectiv

diferă în funcţie de gen numeralele corespunzătoare lui doi şi trei (amândoi/amândouă, ambii/ambele, tustrei/tustrele, câteşitrei/câteşitrele) şi compusele cu toţi (toţi patru/toate patru, toţi şapte/toate şapte); celelalte sunt invariabile în funcţie de gen (tuspatru fetele/tuspatru băieţii);

sunt stabilite la valoarea de plural, având în vedere că exprimă însoţirea a două sau mai multe obiecte;

au forme diferite după caz numai numeralele corespunzătoare lui doi: N.Ac. – amândoi/amândouă, ambii/ambele; G.D. – amândurora, ambilor/ambelor.

Numeralele colective îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale substantivului, atunci când substituie un substantiv:

subiect: „Câteşitrei erau negustori.” (P. Ispirescu) Sintaxa numeralului colectiv

nume predicativ: Florile sunt pentru amândouă. atribut: Sunt interesante părerile amândurora. complement direct: „Doctoriţa ne învăluie pe tustrei într-o rafală de mânie şi dispreţ.” (N. Steinhardt)

complement indirect: Mă tem de amândoi. complement de agent: Am fost întâmpinat de amândoi. complement circumstanţial: Am întârziat din cauza amândurora.


Numeralele colective nu sunt compatibile cu poziţia de regent, deci nu sunt generatoare de grupuri sintactice.

Când au valoare adjectivală (când determină un substantiv), îndeplinesc funcţia de atribut adjectival: Ambii copii m-au impresionat.

Numeralul


Exerciţiul nr. 3 Identifică numeralele colective şi precizează cazul şi funcţia sintactică:

a) „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora.” (M. Eminescu)

b) „Întru pomenirea muierii care ne-a fost dragă amândurora, să bem ulcica mea.” (M. Sadoveanu)

c) „Amândoi au tăcut.” (C. Petrescu) d) Părerile amândurora contează. e) „Câteşitrele metodele fură încercate.” (B. P. Hasdeu) f) „[…] îi sărută de câteva ori pe amândoi.” (I. Creangă) g) „Doi bărbaţi din convoi au îngenunchiat în noroi … Se-

nchină şi se roagă la soldaţi … Amândurora le-au crescut mari bărbile.” (Z. Stancu)

h) „În sfârşit trăsurile amândouă, urmate de cele ale părinţilor şi altor rude care ne întovărăşiseră, se puseră în mişcare.” (I. Negruzzi)

i) „Frăţiorii mei, / Mă rog la tustrei, / Faceţi-vă milă / De-o biată copilă.” (V. Alecsandri)


7 . 3 . 4 Numeralul distributiv

N u m e r a l u l d i s t r i b u t i v exprimă repartizarea sau gruparea numerică a obiectelor. Numeralele distributive au forme compuse din adverbul câte şi numeralele cardinale propriu-zise: câte doi, câte trei, câte zece etc. Alături de acestea, pot apărea şi forme care implică repetarea numeralului (doi câte doi) sau forme care exprimă aproximaţia, de tipul câte zece – douăzeci.

Numeralul

Au forme diferite după gen numai cele formate cu unu, doi ( câte unu/câte una, câte doi/ câte două) şi compusele lor (câte douăzeci şi unu/câte douăzeci şi una). Cazul este marcat analitic, cu ajutorul propoziţiilor:

a la genitiv: temă a câte doi la pentru dativ: dau la câte doi

În privinţa funcţiilor sintactice, numeralele distributive ocupă poziţiile sintactice specifice substantivelor cărora le ţin locul:

subiect: Ne-au întâmpinat câte doi. nume predicativ: Ei sunt câte doi. atribut: S-au organizat în grupuri de câte trei. complement direct: Ia câte trei zilnic. complement indirect: Vorbesc cu câte doi. complement de agent: Am fost întâmpinaţi de câte doi. complement circumstanţial: Datorită câte unuia, reuşeşte întotdeauna.

element predicativ suplimentar: Ei vin câte doi.

Când determină substantive, au funcţia sintactică de atribut adjectival: „Când a fugit către zori/Noaptea a lăsat pe flori/Câte trei rânduri de salbe/De mărgăritare albe.” (D. Zamfirescu)


Exerciţiul nr. 4 Identifică numeralele distributive şi precizează funcţia sintactică:

a) „Scuipatul, sâsâiacul, pelticul, gângăvilă/în fiecare urbe îşi are câte-o vilă.” (I. Caraion)

b) „Câte zece se sculau să spuie … cam pe unde trebuie să fie Pripăşel.” (B. Şt. Delavrancea)

c) „Ne-a dat câte trei mere şi un covrig.” (B. Şt. Delavrancea) d) Am ales câte două pentru fiecare. e) „Câte un stol pleca din rânduri…” (T. Arghezi)


Numeralul

7 . 3 . 5 Numeralul multiplicativ

N u m e r a l u l m u l t i p l i c a t i v arată în ce proporţie creşte o cantitate sau o calitate. Numeralul multiplicativ este un derivat parasintetic, cu formă asemănătoare cu a unui verb la participiu, fiind format de la numeralul cardinal propriu-zis, cu ajutorul prefixului în- şi al sufixului participial -it: îndoit, întreit, împătrit, înzecit, înmiit etc.


Pe lângă acestea, se folosesc şi formele culte dublu, triplu, cvadruplu, cvintuplu etc.

Când au valoare adjectivală (determină un substantiv), numeralele multiplicative se acordă în gen, număr şi caz cu substantivele determinate: N.Ac. – câştig întreit/câştiguri întreite, forţă înzecită/forţe înzecite G.D. – câştigului întreit/întreitului câştig; câştigurilor întreite/întreitelor câştiguri, forţei înzecite/înzecitei forţe; forţelor înzecite/înzecitelor forţe.

Când determină verbe, numeralele adverbiale au valoare adverbială şi prin urmare sunt invariabile: câştigă întreit, munceşte însutit etc.

Cu valoare adjectivală, ocupă următoarele poziţii sintactice:

atribut adjectival: Câştigul întreit îl încântă. nume predicativ: Câştigul este întreit. apoziţie: Mircea are un salariu de zece milioane, adică dublu faţă de al meu.

Când este întrebuinţat cu valoare adverbială, numeralul multiplicativ îndeplineşte funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod: „Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul.” (I. Creangă)

Numeralul


Exerciţiul nr.5 Identifică numeralele multiplicative şi precizează valoarea morfologică şi funcţia sintactică:

a) „Azi vânzătorul de indulgenţe / vinde cu preţ înzecit.” (D. Crăsnaru)

b) „Şi să le dăm recolte întreite, să le care ei / Şi să le vândă, să nu ne lase nimic. ” (M. Sorescu)

c) „Cu o putere îndoită, cu braţe de fier o smuci pe babă de mijloc şi o băgă în pământ până-n gât.” (M. Eminescu)

d) „O să-i întoarcem întreit … ba chiar împătrit.” (Z. Stancu) e) Lucrul dăruit preţuieşte îndoit.


7 . 3 . 6 Numeralul adverbial

N u m e r a l u l a d v e r b i a l ( d e r e p e t i ţ i e ) arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce raport se află o calitate/cantitate a unui obiect faţă de alt obiect sau faţă de acelaşi obiect în împrejurări diferite.

Numeralele adverbiale sunt forme compuse substantivul ori şi numeralul cardinal propriu-zis, precedat de prepoziţia de: de două ori, de trei ori, de o sută de ori etc.

Forma corespunzătoare lui unu este o dată. A nu se confunda cu adverbul odată, cu sensul „cândva”, „odinioară”: A fost odată ca-n poveşti…

O structură mixtă au formaţiile realizate cu numeral distributiv: de câte două ori, de câte trei ori, de câte patru ori etc.

Numeralul

Având valoare adverbială, numeralele de acest fel sunt invariabile şi îndeplinesc funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod: „Era o vizită de trei ori anunţată şi mereu amânată.” (C. Petrescu) Când regentul este de tip nominal, numeralul adverbial ocupă poziţia de atribut: repetarea de trei ori, citirea lecţiei de trei ori etc.


Exerciţiul nr. 6 Identifică numeralele adverbiale din textele:

a) „ … părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt decât era.” (I. Creangă)

b) „Le-a scris o dată, le-a scris de două ori, de zece, de o sută de ori şi cu atât mai bine înţelegea că se poate să înţeleagă şi altul ceea ce scrie…” (I. Slavici)

c) „După aceea de două ori s-au pus pe urmele lui Irimia hainul.” (M. Sadoveanu)

d) „De trei ori, când am vrut să vă cânt, de trei ori / glasul meu n-a deschis decât sterpe silabe.”(M. Ciobanu)


Numeralul

7.4 Numeralul ordinal

Clasa numeralului ordinal cuprinde următoarele subclase:

numeral ordinal propriu-zis numeral ordinal adverbial (de repetiţie).

7.4.1 Numeralul ordinal propriu-zis

N u m e r a l u l o r d i n a l p r o p r i u - z i s arată ordinea numerică a obiectelor sau poziţia ocupată de un membru al unei serii. Are forme simple: întâiul/întâia, primul/prima, secund/secundă, terţ/terţă şi forme compuse de la numeralele cardinale propriu-zise corespunzătoare , precedate de articolul posesiv al, a şi urmate, la masculin şi neutru, de articolul hotărât enclitic -le şi de particula -a (al doilea, al nouălea) sau de articolul -a , la feminin ( a doua, a noua).


La numeralele ordinale corespunzătoare unor numerale cardinale terminate în consoană (opt, cele terminate în -lion, miliard) se intercalează vocala -u- înainte de articol: al optulea, al milionulea.

Numeralele ordinale au forme diferite după gen: întâiul/întâia, primul/prima, al doilea/a doua etc. Cu excepţia numeralelor întâiul şi primul, care pot avea şi forme de plural (întâii, primii), celelalte au numai formă de singular. Numeralele întâiul şi primul pot primi şi articol hotărât enclitic: întâiul/întâia, primul/prima. Se declină cu ajutorul articolului cel/cea, urmat de prepoziţia de: N.Ac. – cel de-al doilea, cea de-a doua, cei de-al treilea, cele de-al treilea G.D. – celui de-al treilea, celei de-a treia, celor de-al treilea. Când are valoare adjectivală, numeralul ordinal se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat: prima studentă, primei studente, primele studente, primelor studente.

Când ţine locul unui substantiv, numeralul ordinal are funcţiile sintactice specifice substantivului:

subiect: Al doilea s-a întors. nume predicativ: Meritele sunt ale celui de-al treilea. atribut: Teza celui de-al doilea este foarte bună. apoziţie: Celălalt, al doilea, m-a impresionat. complement direct: L-am văzut pe al treilea. complement indirect: „Celui de-al doilea nu-i rămân decât valurile nervoase / ale spiritului.” (N. Stănescu)

complement de agent: Petrecerea a fost pregătită de cea de-a doua.

Numeralul

complement circumstanţial: Ioana este mai în vârstă decât cea de-a doua.

element predicativ suplimentar: Mereu mă nimeresc drept al doilea.

Când are valoare adjectivală, ocupă poziţia de atribut adjectival: „Un surâs mă urcă până la etajul al optulea.” (I. Veronca)


Exerciţiul nr. 7 Formulează enunţuri în care numeralele întâia şi prima să fie antepuse faţă de substantive la genitiv şi dativ singular. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 8 Spune cazul şi funcţia sintactică a numeralelor ordinale din textele:

a) „Celui de-al doilea nu-i rămân / decât valurile nervoase / ale spiritului.” (N. Stănescu)

b) „Fiecare, afară de primul, privi în jumătatea cefii celuilalt.” (N. Sahia)

c) „Prima maşină a devenit brusc desuetă faţă de a doua. Faţă de a treia părea uşor învechită.” (N. Stănescu)

d) „Unde creşteau trei, puteau creşte şi pe al patrulea.” (Z. Stancu)


Numeralul

7.4.2 Numeralul ordinal adverbial

N u m e r a l u l o r d i n a l a d v e r b i a l arată a câta oară se împlineşte o acţiune sau se manifestă o însuşire.

Numeralele ordinale adverbiale au forme compuse din numeralul ordinal propriu-zis şi substantivul oară/dată: întâia/prima oară/dată (cu sinonimul popular întâiaşi dată), a doua oară, a treia oară etc. Având valoare adverbială, aceste numerale sunt invariabile şi îndeplinesc funcţia sintactică de complement circumstanţial: „Cănuţă oftă adânc, ca şi cum ar fi răsuflat întâia dată.” (I. L. Caragiale)


Exerciţiul nr. 9 Identifică numeralele ordinale adverbiale din textele:

a) „Când sfârşi, în clipa următoare satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfârşită de glasurile celorlalţi cocoşi.” (M. Preda)

b) „La şase dimineaţa, când sirena sună a treia oară, oamenii din schimbul întâi se îndreaptă din toate părţile minei spre gura puţului.” (G. Bogza)

c) „Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi bate joc de noi!” (M. Preda)

d) A doua oară nu am mai iertat-o. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Numeralul


propriu-zis (simplu, compus) fracţionar (substantival) colectiv distributiv Clasificare multiplicativ

Numeral cardinal

adverbial (de repetiţie) propriu-zis

Numeral ordinal adverbial


numeralul cardinal propriu-zis: variază în funcţie de gen unu, doi şi compusele lor (cu excepţia lui unsprezece); are o singură formă de singular şi un număr nelimitat de forme de plural; formează genitivul cu prepoziţia a şi dativul cu prepoziţia la sau cu ajutorul articolului demonstrativ-adjectival.

numeralul fracţionar are formă fixă de gen (feminin – doime, jumătate etc. sau neutru – sfert), forme diferite de număr şi de caz.


numeralul colectiv: au forme distincte de gen numeralele amândoi, ambii, tustrei, câteşitrei şi compusele cu toate; are numai forme de plural; au forme diferite de caz numai amândoi/amândouă, ambii/ambele; celelalte formează genitivul cu prepoziţia a şi dativul cu prepoziţia la.

numeralul distributiv: au forme de gen numai cele alcătuite cu unu, doi şi compusele lor; exprimă genitivul cu prepoziţia a, iar dativul cu prepoziţia la.

numeralul multiplicativ: variază în funcţie de gen, număr şi caz când are valoare adjectivală; este invariabil când are valoare adverbială.

numeralul adverbial (cardinal sau ordinal) este invariabil. numeralul ordinal propriu-zis are forme diferite de gen; are forme

numai de singular (cu excepţia numeralelor întâiul, primul); are forme articulate hotărât (întâiul, primul); are forme cazuale diferite, numai când au articol hotărât sau articol demonstrativ-adjectival.

când ţine locul unui substantiv, numeralul îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale substantivului.

Funcţii sintactice când are valoare adjectivală, îndeplineşte funcţia de atribut adjectival.

când are valoare adverbială, îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial.

Numeralul



1. Spune ce funcţie sintactică are numeralul din enunţul Tustrei copiii sunt talentaţi:

a) subiect; b) atribut adjectival; c) complement direct; d) atribut pronominal.

2. Marchează seria în care sunt numai numerale colective:

a) amândoi, tuscinci, ambele, toţi; b) câteştrei, tustrei, amândoi, ambii; c) ambele, câte trei, tustrei, alţii; d) cinci, câte doi, tuspatru, tustrele.

3. Numeralul a doua oară este:

a) cardinal propriu-zis; b) ordinal propriu-zis; c) cardinal adverbial; d) ordinal adverbial.

4. Numeralul multiplicativ este în enunţul:

a) câştig îndoit; b) ambele câştiguri; c) al doilea câştig; d) câte două câştiguri.

5. În enunţul „…părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt decât era” (I. Creangă), forma subliniată este:

a) numeral cardinal adverbial, element predicativ

suplimentar; b) numeral cardinal adverbial, nume predicativ; c) numeral cardinal adverbial, complement

circumstanţial de mod; d) numeral ordinal adverbial, complement

circumstanţial de mod. 6. În enunţul Am sosit înaintea celor doi, forma subliniată

este: a) numeral ordinal, complement circumstanţial de timp; b) numeral cardinal propriu-zis, complement

circumstanţial de timp; c) numeral distributiv, complement circumstanţial de

timp; d) numeral colectiv, complement circumstanţial de

timp.

Numeralul

7. Forma de genitiv-dativ a numeralului amândouă este:

a) amândorura; b) amândorora; c) amândurora; d) la amândouă.

8. În enunţul Al doilea nu s-a mai întors, al doilea este:

a) numeral ordinal în genitiv, atribut; b) numeral ordinal în nominativ, subiect; c) numeral ordinal în genitiv, subiect; d) numeral ordinal în genitiv, complement indirect.

9. Formează numeralele ordinale de la următoarele numerale cardinale: şase, opt, o sută, milion.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

10. O pătrime este:

a) numeral cardinal propriu-zis; b) numeral colectiv; c) numeral fracţionar; d) numeral distributiv.



Numeralul

7.7 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 1 Ei sunt trei. Plecarea celor trei m-a întristat. Am sosit înaintea celor trei. Am întârziat din cauza celor trei. Am rezolvat problema mai bine decât cei trei care sunt premiaţi. Luptăm împotriva celor trei care fură. Dacă ai greşit, reciteşte paragraful Sintaxa numeralului cardinal propriu-zis. Exerciţiul nr. 2 – rezolvare individuală. Ca să rezolvi corect acest exerciţiu, este nevoie să citeşti cu atenţie Sintaxa numeralului fracţionar. Exerciţiul nr. 3

a) amândurora – dativ, complement indirect; b) amândurora – dativ, complement indirect; c) amândoi – nominativ, subiect; d) amândurora – genitiv, atribut substantival; e) câteşitrele – nominativ, atribut adjectival; f) (pe) amândoi – acuzativ, complement direct; g) amândurora – dativ, complement indirect; h) amândouă – nominativ, atribut adjectival; i) la tustrei – acuzativ, complement indirect. Dacă nu ai reuşit să răspunzi corect, îţi recomand să studiezi din nou secvenţa Numeralul colectiv.

Exerciţiul nr. 4

a) câte o – atribut adjectival; b) câte zece – subiect; c) câte trei – atribut adjectival; d) câte două – complement direct; e) câte un – atribut adjectival.

Ca să răspunzi corect, este necesar să recapitulezi Numeralul distributiv.


Numeralul

Exerciţiul nr. 5

a) înzecit – valoare adjectivală, atribut adjectival; b) întreite – valoare adjectivală, atribut adjectival; c) îndoită – valoare adjectivală, atribut adjectival; d) întreit, împătrit – valoare adverbială, complemente

circumstanţiale de mod; e) îndoit – valoare adverbială, complement circumstanţial de

mod. Citeşte cu atenţie Numeralul multiplicativ, dacă ai greşit!

Exerciţiul nr. 6

a) de o mie de ori; b) o dată, de două ori, de zece, de o sută de ori; c) de două ori; d) de trei ori, de trei ori. Pentru a rezolva corect acest exerciţiu, este suficient să studiezi atent paragraful referitor la formele numeralului cardinal adverbial.

Exerciţiul nr. 7 – rezolvare individuală (indiciu: formele corecte de genitiv-dativ ale numeralelor în discuţie sunt: întâii, primei). Exerciţiul nr. 8

a) celui de-al doilea – dativ, complement indirect; b) afară de primul – acuzativ, complement circumstanţial de

excepţie; c) prim – nominativ, atribut adjectival; faţă de a doua –

acuzativ, complement circumstanţial de mod; d) pe al patrulea – acuzativ, complement direct. Dacă ai greşit exerciţiile 7 şi 8, recapitulează secvenţa Numeralul ordinal propriu-zis!

Exerciţiul nr. 9

a) a doua oară; b) a treia oară; c) întâiaşi dată; d) a doua oară. În cazul în care nu ai găsit soluţia corectă, reciteşte secvenţa Numeralul ordinal adverbial.


Numeralul



Avram, Mioara – Interferenţe flexionare între nume şi pronume în limba română, în „Actele Colocviului Catedrei de limba română. Perspective actuale în studiul limbii române”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 11 – 20 Irimia, Dumitru – Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997 Pană Dindelegan, Gabriela – Despre valorile numeralului, în Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 75 – 86 Rădulescu, Marina – O nouă interpretare a valorilor numeralului, în „Limba şi literatura română”,1998, nr. 3, p. 7 – 11 Saramandu, Manuela – Numeralul – parte de vorbire eterogenă, în „Limba română”, 1992, nr. 1 – 2, p. 129 – 136.

Verbul I

Unitatea de învăţare nr. 8 VERBUL I – CLASIFICARE

Cuprins Pagina

8.1 Obiective educaţionale 132 8.2 Identitatea verbului 132 8.3 Clase semantice de verbe 133 8.4 Clase semantico-sintactice de verbe 134 8.5 Clase morfologice de verbe 145 8.6 Lucrare de verificare 148 8.8 Răspunsuri şi comentarii 150 8.9 Surse bibliografice 152



stabileşti în ce constă identitatea verbului; identifici categoriile gramaticale ale verbului; recunoşti principalele categorii semantice de verbe; deosebeşti verbele predicative de cele nepredicative; recunoşti verbele copulative; deosebeşti auxiliarele morfologice de cele de modalitate şi

de aspect; explici diferenţa dintre verbele tranzitive şi cele intranzitive: prezinţi diferenţa dintre verbele personale şi cele

impersonale; clasifici verbele în funcţie de sufixul de infinitiv; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi de

învăţare. 8.2 Identitatea verbului

Verbul este clasa lexico-gramaticală cea mai complexă, atât prin mulţimea formelor paradigmatice şi a opoziţiilor, cât şi prin zonele de interferenţă ale unora dintre formele lui cu alte clase.

D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , verbul exprimă acţiuni în sensul larg al termenului: acţiuni propriu-zise, stări, procese, fenomene. D i n p u n c t d e v e d e r e s i n t a c t i c , verbul reprezintă centrul discursului, asigurând structurarea propoziţiei: impune restricţii de formă şi de topică.


Verbul I


D i n p u n c t d e v e d e r e m o r f o l o g i c , verbul se distinge printr-o flexiune specifică, numită conjugare. De asemenea, se distinge prin categorii specifice: diateză, aspect, mod, timp şi prin categoriile de număr şi persoană. Modul exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiunea descrisă, timpul (o categorie prin excelenţă verbală) exprimă momentul desfăşurării acţiunii, iar persoana face referire la participanţii la comunicare. Categoriile de persoană şi număr asigură , prin acord, legătura sintactică dintre verb (predicat) şi subiect.

Diateza este în plan semantic expresia relaţiei dintre autor, acţiune şi obiect, iar în plan sintactic exprimă relaţia dintre subiect, predicat şi complement.

8.3 Clase semantice de verbe

Verbele se grupează în trei clase semantice generale:

verbe de acţiune: a merge, a veni, a pleca, a alerga, a gângăvi etc.

verbe de devenire: a deveni, a evolua, a înflori, a înnebuni, a se însera, a se întrista etc.

verbe de stare: a fi, a se afla, a se găsi, a reprezenta, a constitui etc.

În funcţie de tipul de acţiune/activitate, se deosebesc:

verbe de mişcare: a merge, a alerga, a se plimba, a ieşi, a înota etc.;

verbe de declaraţie: a spune, a zice, a declara etc.; verbe de atribuire: a oferi, a conferi, a da etc.; verbe de privare: a lua, a împrumuta, a împrumuta (de la)

etc.; verbe de percepţie: a vedea, a auzi, a simţi, a zări etc.; verbe ale cunoaşterii: a cunoaşte, a deduce, a tăgădui etc.; verbe comportamentale: a minţi, a mima, a simula, a se

preface etc.; verbe meteorologice: a ploua, a ninge, a tuna, a fulgera, a

se însenina etc.; verbe didactice: a explica, a demonstra, a examina, a preda

etc.; verbe factitive (cauzative): cele care exprimă rezultatul

acţiunii verbului a face): a găuri = a face găuri, a (se) oua = a face ouă, a însănătoşi pe cineva = a face pe cineva să devină sănătos etc;

verbe modale: a putea, a trebui, a vrea etc.; verbe aspectuale: a începe, a continua, a termina, a se

întrerupe, a se apuca etc. verbe volitive: a ordona, a comanda, a interzice etc.

Verbul I

8.4 Clase semantico-sintactice de verbe 8.4.1 Verbele predicative şi verbele nepredicative

După capacitatea, condiţionată semantic, de a îndeplini funcţie sintactică specifică, verbele se grupează în două clase: verbe predicative şi verbe nepredicative. V e r b e l e p r e d i c a t i v e au sens de sine stătător şi pot realiza singure, când sunt la un mod personal, funcţia sintactică de predicat. Având un conţinut semantic concret, aproape toate verbele limbii române sunt predicative. V e r b e l e n e p r e d i c a t i v e sunt verbele care nu pot realiza singure funcţia de predicat, din cauza conţinutului semantic abstract. Nepredicative sunt: verbele auxiliare – care intră în alcătuirea formelor verbale compuse (auxiliare morfologice) sau care îşi păstrează un anumit sem modal sau de aspect şi care participă la alcătuirea unui predicat verbal compus (auxiliare/semiauxiliare de modalitate/de aspect) şi verbele copulative – care intră în alcătuirea predicatului nominal.

A u x i l i a r e l e m o r f o l o g i c e au rezultat din gramaticalizarea a trei verbe de bază – a fi, a avea, a vrea – şi marchează modul, timpul şi diateza.


În componenţa unei forme pot intra mai multe auxiliare (aş fi venit, voi fi citit); de asemenea, aceeaşi valoare poate fi marcată prin mai multe auxiliare (voi citi, am să citesc).

Auxiliarele morfologice

A fi marchează diateza pasivă (sunt ajutat de profesori), viitorul anterior (voi fi venit până vei pleca tu), conjunctivul perfect (să fi citit), condiţional-optativul perfect (aş fi citit), prezumtivul prezent/perfect (o fi mâncând/o fi plecat), infinitivul perfect (a fi devenit). A a v e a intră în alcătuirea perfectului compus (am învăţat), a viitorului popular (am să învăţ) şi a condiţional-optativului prezent/perfect (aş învăţa/aş fi învăţat). A v r e a marchează viitorul (voi ceda) şi prezumtivul (va fi citind/va fi citit).

Verbul I

Exerciţiul nr. 1 Selectează contextele în care a fi, a avea, a vrea sunt verbe auxiliare şi spune ce marchează:

a) „Va fi ştiind toată lumea […], dar nouă nu ne spune

nimeni nimic.” (I. Slavici)

b) „Fericirea mea e să fii tu liber.” (C. Petrescu) c) Apreciez oamenii de care sunt ajutat. d) „Intenţiile lui Pascalopol sunt bune, însă îl zbuciumă pe

papa degeaba.” (G. Călinescu)

e) „Soarele lumina nesfârşirile albe şi tremurătoare, zăpada parcă era stropită cu pietricele sparte […].” (Z. Stancu)

f) Mirela o fi fost plecată ieri. g) „Da, mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în sat la noi /

De-ai fi avut şi tu vreun rost / De-am fi avut pământ şi boi.” (Şt. O. Iosif)

h) „La multă bucurie se aşteptase Budulea şi acum ar fi dorit să se fi aşteptat la mai puţină.” (I. Slavici)


A u x i l i a r e l e d e m o d a l i t a t e ş i d e a s p e c t reprezintă o categorie intermediară între auxiliarele morfologice (morfeme ale unor moduri şi timpuri compuse) şi verbele predicative. Ele intră în structura predicatului, ca instrumente ale unor categorii semantice, parţial gramaticalizate – modalitatea şi aspectul.

Auxiliarele de modalitate

Pentru că nu au atins gradul maxim de abstractizare specific

auxiliarelor, unii autori le numesc semiauxiliare. Pe de altă parte, aceste verbe se caracterizează printr-o flexiune redusă, ceea ce le apropie de auxiliare.


Verbul I

V e r b e l e a u x i l i a r e d e m o d a l i t a t e prezintă acţiunea din perspectiva atitudinii pe care o are locutorul (atitudinea cognitivă, volitivă sau evaluativă).

Mijloacele de marcare a atitudinii modale în enunţ (a modalizării)

se mai numesc şi modalizatori.

Principalele verbele modale sunt: a putea, a trebui, a fi, a avea. Cele mai individualizate sunt a putea şi a trebui. Acestea se caracterizează prin: lipsa autonomiei semantice şi gramaticale: nu pot apărea fără un verb subordonat cu care formează o unitate;


În anumite contexte, verbul subordonat poate lipsi, însă modalele permit recuperarea anaforică a informaţiei: Face ce poate/trebuie. [ce poate/trebuie să facă].

A p u t e a este verb auxiliar când exprimă eventualitatea (posibilitatea/ipoteza), irealitatea, aproximaţia, concesia. Este non-modal când exprimă capacitatea fizică sau intelectuală de realizare a unei acţiuni, permisiunea sau posibilitatea. Ca verb modal, a putea se întrebuinţează la indicativ prezent, imperfect sau la condiţional-optativ. Se construieşte cu modul conjunctiv (poate să aibă douăzeci de ani), dar admite curent şi construcţia cu verbul la infinitiv fără a (poate avea douăzeci de ani), ceea ce determină aşezarea cliticelor pronominale, a negaţiei şi a semiadverbelor numai în faţa întregului grup (a putea + verb subordonat): o poţi întreba cât vrei, că tot nu-ţi răspunde. Cliticul reflexiv poate aparţine verbului auxiliar (Se poate să plouă), verbului principal, prin „ridicare” (Ion se poate uita la televizor) sau poate fi rezultatul unei suprapuneri (Se poate să se realizeze = se poate realiza). Când verbul principal este la conjunctiv, întreaga sintagmă variază în funcţie de număr şi persoană: pot să răcesc, poţi să răceşti, puteam să răcesc, puteai să răceşti etc. Când verbul principal este la infinitiv, auxiliarul este cel care exprimă numărul şi persoana: pot răci, poţi răci , puteam răci, puteai răci etc. A t r e b u i este verb auxiliar când exprimă deducţia, supoziţia: Trebuie să fi venit deja. Este non-modal, deci predicativ când exprimă necesitatea sau când are sensul de a avea nevoie: Îmi trebuie o casă mai mare.

Ca verb modal, verbul a trebui se foloseşte la indicativ prezent, persoana a III-a singular: trebuie să fie multe probleme la ei la firmă; şi mai rar, la imperfect: când suna, ştiam că el trebuia să fie.

Verbul I

Auxiliarul/semiauxiliarul a trebui este invariabil în persoană şi număr.

Spre deosebire de verbul predicativ a trebui, auxiliarul este inapt de a realiza opoziţia afirmativ-negativ. Construcţii precum nu trebuie să vină nu sunt posibile decât în cazul valorii predicative a verbului a trebui. Verbul modal a trebui se construieşte cu modul conjunctiv, prezent sau perfect: Trebuie să fie bolnav/Trebuie să se fi îmbolnăvit sau cu prezumtivul prezent (cu auxiliarul la conjunctiv): Trebuie să fi existând vreo legătură între ei. Când auxiliarul este la imperfect, verbul principal este la conjunctiv perfect: Trebuia să fi venit deja. Când verbul principal este la conjunctiv prezent, acesta îşi modifică forma în funcţie de persoană şi număr: Trebuie să fie aici. Când verbul principal este la conjunctiv perfect sau la prezumtiv prezent, întreaga construcţie este invariabilă în funcţie de persoană şi număr: Trebuie să fi venit (ea, tu, ei etc.). A trebui şi a putea sunt verbe modale şi când exprimă valori deontice (când au sens impozitiv). Când este utilizat deontic, verbul a trebui admite anumite construcţii eliptice: trebuie + participiu, cu elipsa auxiliarului de la diateza pasivă: Cartea trebuie citită. La condiţional-optativ, valoarea directivă se atenuează, obligaţia şi permisiunea căpătând funcţia de sugestie: Ar trebui/Ai putea să mai stai. Verbele a avea şi a fi au utilizări modale când sunt construite cu supinul (are de învăţat/e de învăţat) sau când verbul principal este la conjunctiv prezent (aveam să cad/era să cad). Sunt auxiliare când exprimă irealitatea sau potenţialul (ce era să fac?/ce aveam să fac?). Ca auxiliare, ambele se folosesc numai la imperfect, însă spre deosebire de a fi, care este invariabil în funcţie de număr şi persoană (apare numai la persoana a III-a singular), a avea variază în funcţie de număr şi persoană: aveam să mor, aveai să mori, avea să moară etc.


Sunt foarte multe verbe lexicale care pot avea sens modal: a şti, a considera, a crede etc. (pot exprima modalitatea epistemică), a obliga, a permite (pot exprima modalitatea deontică), a plăcea, a bucura (pot exprima modalitatea apreciativă) etc.

Verbul I

Exerciţiul nr. 2 Recunoaşte contextele în care verbele a trebui, a putea, a fi sunt auxiliare modale şi explică de ce le consideri aşa:

a) Îmi trebuie o maşină nouă. b) Mihai trebuie să fi ajuns acasă deja. c) Trebuie să se fi chinuit mult până a reuşit. d) Cartea asta trebuie să fie interesantă. e) Alexandru poate să rezolve problema aceasta. f) Ion se poate să fi venit. g) Poţi să iei maşina mea, nu mă deranjează. h) Puteam să mă-nec dacă nu era ea … i) Femeia putea să aibă vreo treizeci de ani. j) Ce era să fac? I-am spus. k) Era să cad de la etaj. l) „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul

geniului său înnăscut […].” (T. Maiorescu)


A u x i l i a r e l e / s e m i a u x i l i a r e l e d e a s p e c t prezintă acţiunea exprimată de verbul principal ca imperfectivă. Auxiliarele

de aspect A sta şi a vrea exprimă iminenţa acţiunii verbului (faptul că acţiunea este pe punctul de a se produce): Stă să plouă/Vrea să plângă.


Verbul I

Ca auxiliare, verbele în discuţie şi-au pierdut sensul lexical iniţial: a sta nu mai exprimă nemişcarea, iar a vrea nu mai exprimă voinţa; prin urmare, şi-au pierdut şi autonomia semantică. Capacitatea flexionară este redusă la maxim: se folosesc numai la indicativ prezent şi, mai rar, la imperfect: Stă/Stătea să ningă.


Exerciţiul nr. 3 Recunoaşte contextele în care există auxiliare de aspect:

a) Fetiţa stă să plângă. b) Prietena mea stă în centru. c) „Aici ai să-ţi petreci tu veacul, măi Colţun – am zis eu; iar

căţelandrul a prins a sări în jurul meu lătrând cu bucurie.” (M. Sadoveanu)

d) A prins-o de mijloc şi a sărutat-o. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

V e r b e l e c o p u l a t i v e funcţionează ca instrumente gramaticale ale predicaţiei, formând, împreună cu numele predicativ, predicatul nominal. Ele stabilesc relaţia dintre subiect şi numele predicativ (cuvântul care identifică sau califică subiectul). Sunt elementele purtătoare ale indicilor gramaticali specifici verbului (mod, timp, persoană, număr). Cele mai frecvente verbe copulative sunt:

a fi: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea, / Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.” (M. Eminescu)

Verbele copulative

Verbul a fi este predicativ când are următoarele sensuri:

a) a exista: „În lumea asta sunt femei cu ochi ce izvorăsc scântei.” (M. Eminescu)

Verbul I

b) a trăi, a vieţui: „Fost-a Împărat / Mândru luminat / Ce avea

cetate / De-nalte palate, / Cu turnuri de fier / Ce lovea în cer.” (M. Eminescu)

c) a se afla, a se găsi: Ioana este în concediu de o lună. Sensurile predicative ale verbului a fi

d) a costa: Cât este kilogramul de carne? e) a dura: O oră de curs este de 140 de minute. f) a dăinui: Tabloul acesta este de 100 de ani. g) a data: „Din această vreme sunt piesele Scara mâţei, Mama

Angheluşa, Coana Chiriţa în Iaşi, Crai nou.” (V. Alecsandri). h) a proveni, a-şi avea obârşia, a se trage: Mihai este din Cluj. i) a se împlini ( o perioadă): Sunt zece ani de când ne

cunoaştem. j) a merge, a se duce: Săptămâna trecută am fost la Buzău. k) a veni, a trece: Ieri a fost fratele tău pe la mine. l) a umbla, a hoinări: Pe unde ai fost de dimineaţă până

acum? m) a se desfăşura, a se ţine, a se produce: Spectacolul este la

Casa Sindicatelor. n) a se întâmpla: Ce ţi-am povestit era pe la 1500. o) a trebui: Dacă e s-o fac şi pe-asta, o fac! p) a prevesti, a semnifica: Ce e când ţi se zbate ochiul stâng?

a deveni: Radu va deveni inginer.


a se face: Mihai s-a făcut profesor.

A deveni este copulativ în aproape toate cazurile. Excepţie face situaţia în care este folosit în limbaj filosofic, pentru a evidenţia opoziţia stare/devenire: „Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci să devină.” (C. Noica)

Verbul a face este predicativ când este utilizat la diateza reflexivă

şi are sensurile: a se produce, a se construi, a se fabrica, a se crea, a se părea, a se preface, a simula, a se confecţiona, a se desfăşura, a fi posibil.

a ieşi: Alexandru a ieşit învingător/medic.

Verbul a ieşi este predicativ când din punct de vedere semantic

este echivalent cu: a pleca, a se arăta, a se ivi, a răsări, a încolţi, a se publica, a se tipări, a rezulta, a proveni, a lua naştere.

a ajunge: Elena a ajuns directoare.

Verbul a ajunge este predicativ când are următoarele sensuri: a sosi (undeva), a prinde (pe cineva din urmă), a atinge (pe cineva/ceva), a apuca (o vârstă/o vreme), a fi suficient/de-ajuns, a se întinde (până la), a parveni (când este utilizat reflexiv).

Verbul I

a însemna: „Nici unul din ei nu ştie încă ce-nsemnează iubirea.” (M. Eminescu)

Verbul a însemna este predicativ când actualizează următoarele

sensuri: a nota, a scrie, a marca.

a rămâne: „Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate

rece.” (M. Eminescu) A rămâne este predicativ când poate fi substituit prin: a sta

(undeva)/a nu pleca (de undeva), a se păstra, a se menţine, a urma să …, a trebui să …, a dăinui/a dura.

a părea: Copilul pare bolnav.

A părea este verb predicativ când are sens impersonal, indiferent că este la diateza activă sau la diateza reflexivă.

a reprezenta: Tehnica reprezintă un progres al societăţii. A reprezenta este verb predicativ când este sinonim cu a înfăţişa,

a evoca, a interpreta, a acţiona (în numele unei persoane sau al unei colectivităţi), a-şi închipui/a-şi imagina.

a constitui: Învăţământul constituie o prioritate.

Dacă poate fi substituit prin a (se) alcătui, a (se) forma, a (se) înfiinţa, a (se) întemeia, a (se) organiza, verbul a (se) constitui este verb predicativ.

Unii autori consideră că lista verbelor copulative poate fi

completată cu verbele: a se alege, a se arăta, a se considera, a se dovedi, a se socoti, a se simţi, a se chema etc. (vezi Iordan, Robu, 1978).


Verbul I

Exerciţiul nr. 4 Alcătuieşte enunţuri în care să foloseşti cu sens predicativ verbele a ieşi, a ajunge, a rămâne, a părea, a însemna.


8.4.2 Verbele personale şi verbele impersonale

După reacţia verbului faţă de categoria gramaticală a persoanei şi după capacitatea lui de a intra, ca predicat, în relaţie cu un subiect gramatical, distingem două clase de verbe: verbe personale şi verbe impersonale. V e r b e l e p e r s o n a l e admit un subiect gramatical, care poate fi un nume sau un substitut al numelui sau chiar o propoziţie întreagă: Mihai/El mănâncă. / Mănâncă cine vrea.

Verbele personale

Intrând în relaţie cu un pronume, verbul preia de la acesta categoriile de persoană şi număr: eu citesc, tu citeşti, el citeşte, noi citim, voi citiţi, ei citesc. V e r b e l e i m p e r s o n a l e nu au forme paradigmatice pentru cele trei persoane. Ele nu acceptă nici din punct de vedere formal, nici la nivelul conţinutului, opoziţia specifică persoanei şi prin urmare au aceeaşi formă, de persoana a III-a (singular). Verbele

impersonale Verbele impersonale propriu-zise nu pot avea un autor care să poată fi denotat printr-un nume sau un substitut. Intră în această clasă:

verbele „meteorologice”: a tuna, a fulgera, a ploua, a ninge, a se înnopta, a se desprimăvăra etc.;

expresii verbale care exprimă stări atmosferice sau coordonate temporale, alcătuite din verbul a fi şi un


Verbul I

substantiv/adjectiv/adverb: e frig, e cald, e târziu, e noapte, e bine, e rău etc.;

expresii verbale constituite din verbe precum a veni, a cădea, a se lăsa şi substantive care exprimă timpul: a veni toamna, a cădea noaptea, a se lăsa seara, a se face noapte/dimineaţă etc.

locuţiuni verbale: a-i părea bine, a-i părea rău; verbe pronominale (cu pronume în dativ): a-i păsa, a-i arde; expresii cu un conţinut modal: e păcat, e nevoie etc.;

Alte verbe sunt impersonale într-un singur sens: nu realizează opoziţia specifică persoanei, dar dezvoltă relaţii cu un subiect gramatical (impersonale relative). Se includ în această clasă :

verbe care admit subiect, întotdeauna de persoana a III-a sau o propoziţie subiect: a-i plăcea, a-i veni, a se cuveni, a se întâmpla etc.

verbe ca a auzi, a spune, a zice, a părea, care sunt de obicei personale, dar care sunt folosite cu formă şi sens impersonal: se aude, se spune, se zice, se pare etc.


Exerciţiul nr. 5 Extrage din următoarea listă verbele/expresiile verbale impersonale: a-i conveni, a veni, a-i veni, a spune, a se zice, a ploua, a se însera, a mânca, a-i păsa, a se teme, a i se năzări, a se bucura (de ceva), este bine, e necesar, a se întâmpla, a se gândi, a se bucura, a se auzi. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Verbul I

8.4.3 Verbele tranzitive şi verbele intranzitive

În funcţie de capacitatea de a primi complement direct, verbele se grupează în două clase: verbe tranzitive şi verbe intranzitive. V e r b e l e t r a n z i t i v e sunt cele care pot primi complement direct: a mânca (o îngheţată, o ciocolată etc.), a citi (o carte, o poveste etc.), a asculta (o melodie, o poveste) etc.

Verbele tranzitive


Verbele tranzitive admit, în general, un singur complement direct (a vrea ceva) sau o propoziţie completivă directă (Vrei să vii?). Există însă numeroase verbe care admit două complemente directe: unul caracterizat prin trăsătura [–uman] , care exprimă obiectul acţiunii şi altul caracterizat prin trăsătura [+uman], care exprimă beneficiarul acţiunii: a învăţa ceva pe cineva, a ruga ceva pe cineva, a întreba ceva pe cineva etc. Acestea se numesc v e r b e d u b l u t r a n z i t i v e .

V e r b e l e i n t r a n z i t i v e sunt cele care nu pot avea complement direct: a ninge, a ploua, a fi, a muri, a trăi, a sta, a merge etc.

Verbele intranzitive

Unele verbe intranzitive pot avea un complement direct „intern”, exprimat printr-un substantiv cu aceeaşi rădăcină cu verbul sau din aceeaşi sferă semantică: a lupta o luptă, a trăi un trai, a-şi trăi viaţa etc.

Exerciţiul nr. 6 Subliniază cu o linie verbele tranzitive şi cu două pe cele intranzitive:

a) „Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate celea.

Întunericul se coborâse din fundul depărtărilor; parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute şi ar fi inundat lumea.” (D. Zamfirescu)

b) „Nu ştiu alţii cum sânt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului, unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, […], parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.” (I. Creangă)

Verbul I

8.5 Clase morfologice de verbe

După formă (structură), verbele se împart în patru clase:

simple: a bea, a urî, a citi, a iubi etc. compuse: a binecuvânta, a se automutila, a binevoi etc. locuţiuni verbale: a-şi aduce aminte, a băga de seamă, a o

lua la fugă, a o lua razna, a-şi pierde minţile etc. expresii verbale:a-i fi foame/sete/lene/frică etc.

Expresiile verbale sunt grupuri alcătuite din mai mulţi termeni (substantive, pronume, adverbe) care „gravitează” în jurul unui verb, cu care intră în diferite relaţii. Comparativ cu locuţiunile verbale, elementele componente ale expresiilor sunt mai puţin solidare, între ele putând fi identificate relaţii şi funcţii sintactice. Într-o expresie de genul mi-e sete, substantivul sete ocupă poziţia de subiect, iar pronumele în dativ mi- îndeplineşte funcţia sintactică de complement indirect.

În funcţie de particularităţile flexiunii, verbele se grupează în patru clase flexionare, numite conjugări. În gramatica tradiţională, gruparea verbelor în conjugări se face după sufixul de la infinitiv prezent, numit caracteristică a conjugării.

Verbele de conjugarea I sunt cele care au la infinitiv sufixul -a: a cânta, a mânca, a nara, a da etc.

Verbele de conjugarea a II-a sunt cele care au la infinitiv sufixul -ea: a vedea, a bea, a părea, a cădea, a apărea etc.

Verbele de conjugarea a III-a sunt terminate la infinitiv în -e: a merge, a spune, a zice, a duce, a cere, a râde etc. Verbele de conjugarea a IV-a sunt terminate la infinitiv în -i şi în -î: a iubi, a veni, a citi, a dori, a urî, a hotărî, a coborî, a izvorî etc. În limba actuală se remarcă o puternică tendinţă de confundare a conjugării a II-a cu a III-a şi invers. Mai frecvent se produce trecerea de la conjugarea a II-a la a III-a. De exemplu, se spune va apare, în loc de va apărea, mi-ar place, în loc de mi-ar plăcea, mi-ar pare bine, în loc de mi-ar părea bine etc.

După prezenţa flexiunii, verbele se grupează în două clase: verbe cu flexiune completă (a citi, a scrie, a iubi etc.) şi verbe cu flexiune incompletă: defective de persoană şi de număr (verbele impersonale), defective de mod şi de timp (a la, a mânea). Verbele care sunt defective de modul participiu nu au nici timpuri compuse (a desfide).


Verbul I


Exerciţiul nr. 7 Grupează verbele pe patru coloane, în funcţie de conjugarea căreia aparţin: a vorbi, a elabora, a redacta, a avea, a tăcea, a duce, a merge, a cădea, a izvorî, a părea, a primi, a răstălmăci, a râde, a doborî. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 8 Subliniază cu o linie verbele copulative şi cu două pe cele predicative:

a) „Acum, Simina părea alta.” (M. Preda) b) „Misiunea poeziei este de a întări sufletele, de a înălţa

adevărul, de a înnobila libertatea.” (C. Bolliac) c) „Să rămânem până în ultima clipă în care se poate sta

[…].” (G. Bogza) d) „Era un bărbat mărunţel, cam uzat; bărbuţa roşcată

începuse a-I cărunţi.” (M. Sadoveanu) e) „Expresivitatea unui text va depinde de numărul şi

varietatea elementelor provenite din experienţele noastre trecute cu ajutorul cărora vom fi capabili […] să constituim contexte semnificative […].” (E. Negrici)

f) „Tot ce e viu e însemnat / Cu un har de la-nceput.” (S. Esenin)

g) „În secolul al XX-lea pare să predomine păcatul de angelism, dorinţa de a realiza perfecţiunea absolută.” (N. Steinhardt)

h) „Munca aceasta înseamnă pentru mine independenţa.” (C. Petrescu)

i) „Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul - / Nu mă va ajunge niciodată.” (M. Sorescu)

Verbul I


Exerciţiul nr. 9 Recunoaşte contextele în care verbul a fi este predicativ şi precizează sensul cu care este folosit:

a) „Dar acum eram amândoi în pădure sub tei.” (C. Petrescu)

b) Săptămâna viitoare vor fi zece ani de la căsătoria lor. c) „Oracolul care e întrebat prea adeseori tace.” (N. Iorga) d) „O fată frumoasă e mirajul din zarişte.” (L. Blaga) e) „Oraşul tot e violet.” (G. Bacovia) f) De unde eşti?


Verbul I



1. Sunt tranzitive verbele din seria:

a) a vedea, a se teme, a picta, a muri; b) a vedea, a citi, a picta, a înţelege; c) a veni, a pleca, a se duce, a se naşte; d) a-i veni, a-i plăcea, a trebui, a accepta.

2. În enunţul Mihai fu văzut plecând, verbul a fi este:

a) auxiliar; b) copulativ; c) predicativ; d) impersonal.

3. În enunţul Ion este din Bârlad, verbul a fi este:


4. În enunţul Suntem hotărâţi să mergem mai departe, verbul a fi este:


5. În enunţul Mama este profesoară, verbul a fi este:


6. Marchează seria în care sunt numai verbe impersonale:

a) a tuna, a veni, a-i plăcea, a cădea; b) a fulgera, a se înnopta, a ninge, a-i păsa; c) a-i veni, a se duce, a citi, a ploua; d) a ploua, a tuna, a mânca, a spune.

7. Verbele nepredicative sunt:

a) verbele auxiliare; b) verbele copulative; c) verbele la gerunziu; d) verbele auxiliare şi verbele copulative.

8. Verbele auxiliare marchează:

a) modul; b) timpul; c) diateza; d) modul, timpul, diateza.

Verbul I

9. Verbul a însemna este: a) predicativ; b) copulativ; c) auxiliar; d) predicativ sau copulativ, în funcţie de context. 10. Verbul a fi ajută la formarea: a) viitorului anterior; b) viitorului; c) diatezei pasive, viitorului anterior, conjunctivului

perfect, condiţionalului perfect, prezumtivului (prezent sau perfect), infinitivului perfect;

d) conjunctivului perfect. Pentru fiecare răspuns corect se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.


Verbul I


Exerciţiul nr. 1 a) va fi ştiind – auxiliare (pentru prezumtiv); c) sunt ajutat –

auxiliar (diateza pasivă); e) este stropită – auxiliar (diateza pasivă); f) o fi fost plecată – auxiliar (prezumtiv); g) ar fi fost – auxiliare (condiţional-optativ perfect); să fi rămas – auxiliar (conjunctiv perfect); ai fi avut – auxiliare (condiţional-optativ perfect); am fi avut – auxiliare (condiţional-optativ perfect); h) ar fi dorit – auxiliare (condiţional-optativ perfect); să se fi aşteptat – auxiliar (conjunctiv perfect).

Dacă ai greşit, trebuie să revezi modulul Verbele predicative şi

verbele nepredicative – Auxiliarele morfologice. Exerciţiul nr. 2 Pentru rezolvarea acestui exerciţiu, citeşte, pe lângă modulul

Verbele predicative şi verbele nepredicative – Auxiliarele de modalitate, lucrarea lui Grigore Brancuş – Morfologia verbului.

Exerciţiul nr. 3 Auxiliare de aspect sunt în contextul a – stă (să plângă) şi în

contextul c – a prins (a sări). În cazul în care ai greşit, reciteşte paragraful Auxiliarele

morfologice. Exerciţiul nr. 4 Pentru a rezolva acest exerciţiu reciteşte paragraful Verbele

copulative. Exerciţiul nr. 5 a-i conveni; a-i veni; a se zice; a-i păsa; a ploua, a se însera, a i

se năzări, este bine, e necesar, a se auzi. Studiază din nou secvenţa Verbele personale şi verbele

impersonale dacă nu ai rezolvat corect exerciţiul! Exerciţiul nr.6 a) transitive: cuprinsese; ar fi inundat; intransitive: se coborâse; s-ar fi deschis; b) tranzitive: lega, saltă; intranzitive:sunt, mă gândesc, crăpau, jucându-se; Dacă ai greşit, te vei lămuri recitind modulul Verbele tranzitive şi

verbele intranzitive.


Verbul I

8.7 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 7

Conj. I Conj. a II-a Conj. a III-a Conj. a IV-a a elabora a avea a duce a vorbi a redacta a tăcea a merge a izvorî a cădea a râde a primi a părea a răstălmăci a doborî Secvenţa Clase morfologice de verbe îţi va aduce lămuririle necesare în cazul în care ai neclarităţi.

Exerciţiul nr. 8

a) părea – verb copulativ; b) este – verb copulativ; c) să rămânem – verb predicativ; d) era – verb copulativ; e) va depinde – v erb predicativ; vom fi (capabili) – verb

copulativ; să constituim – verb predicativ;

f) e – în ambele situaţii verb copulativ; g) pare – verb copulativ; a realiza – verb predicativ; h) înseamnă – verb copulativ; i) e (martor mi-e) – verb copulativ; (mă va) ajunge – verb

predicativ.

Exerciţiul nr. 9 a) a se afla; b) a se împlini; f) a proveni, a fi originar din. În contextul c este verb auxiliar (ajută la formarea diatezei pasive), iar în contextele d şi e este verb copulativ.

Pentru a rezolva corect exerciţiile 8 şi 9, consultă secvenţa Verbele predicative şi verbele nepredicative.


Verbul I



Brâncuşi, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1986 Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Institutul European, Iaşi, 1999 Eseev, I., Semantica verbului, Editura Facla, Timişoara, 1974 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.

Verbul II

Unitatea de învăţare nr. 9 VERBUL II – CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI

Cuprins Pagina

9.1 Obiective educaţionale 153 9.2 Categoriile gramaticale ale verbului 153 9.3 Lucrare de verificare 164 9.4 Răspunsuri şi comentarii 165 9.5 Surse bibliografice 166



identifici categoriile gramaticale ale verbului; explici diferenţa dintre diateza activă, diateza pasivă şi

diateza reflexivă; recunoşti modurile şi timpurile verbului; explici deosebirea dintre modurile predicative şi cele

nepredicative; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

9.2 Categoriile gramaticale ale verbului

Categoriile gramaticale ale verbului sunt diateza, modul, timpul, persoana şi numărul. În plan semantic, diateza este expresia relaţiei dintre autor, acţiune şi obiect. În plan sintactic, diateza este expresia relaţiei dintre subiect, predicat şi complementul direct.

9.2.1 Diateza D i a t e z a a c t i v ă este nemarcată cu morfeme specifice. Un verb la diateza activă arată că acţiunea este realizată de subiectul gramatical: Mihai pleacă. / Copiii vizionează un film. D i a t e z a p a s i vă arată că subiectul gramatical suferă acţiunea săvârşită de un autor, care fie rămâne neexprimat (Ai fost căutat), fie este desemnat prin complementul de agent (Ai fost căutat de Ioana). Diateza pasivă este limitată la verbele tranzitive şi la cele intranzitive care se actualizează ca tranzitive, prin modificări semantice, în


Verbul II

contexte specifice. Este vorba despre complementele directe interne, care fac parte din familia verbului sau sunt înrudite semantic cu acesta (a-şi trăi viaţa, a-şi trăi traiul). Verbele îşi modifică sensul: de exemplu, cele imperfective devin perfective. Diateza pasivă se opune diatezei active şi diatezei reflexive prin auxiliarul a fi pe lângă verbul la participiu. În limba română, pe lângă exprimarea cu auxiliar, se foloseşte şi o formă de reflexiv pasiv, unde pronumele reflexiv devine marcă pasivă.


Forma reflexiv-pasivă este preferată atunci când nu este exprimat agentul: Cartea aceasta se citeşte repede. Verbul şi pronumele-morfem se întrebuinţează la persoana a III-a.

Sinonimia dintre cele două construcţii nu este totală: porţile sunt deschise înseamnă fie că procesul de deschidere este simultan cu momentul vorbirii (diateza pasivă), fie că procesul s-a încheiat înaintea momentului vorbirii (starea); forma porţile se deschid exprimă fie un proces simultan cu momentul vorbirii, (diateza pasivă), fie posibilitatea/necesitatea ca acest proces să fie realizat.

D i a t e z a r e f l e x i vă arată că subiectul gramatical săvârşeşte şi suferă în acelaşi timp acţiunea. Marca diatezei reflexive este cliticul reflexiv: a se gândi, a se uita, a se zice, a se amuza etc. Formele marcate cu reflexiv dezvoltă mai multe variante:

a) reflexive obiective (propriu-zise): a se scula, a se culca, a se duce;

b) dinamice: a se teme, a se ruga, a se bucura; c) eventive: a se îngălbeni, a se îngrăşa, a se întrista; d) de reciprocitate: a se saluta, a se certa, a se căsători; e) pasive: a se nota, a se citi; f) impersonale: a se crede, a se zice, a se spune etc.

Verbul II


Exerciţiul nr. 1 Spune la ce diateză sunt verbele/locuţiunile verbale din textele:

a) „Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă.” (M. Preda)

b) „Ziua de ieri s-a ţinut după mine […].” (T. Arghezi) c) Prăjitura este coaptă cu ceasul în mână. d) „Într-una din zile, fereştile fiind deschise şi izbind odată

vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat.” (I. Slavici)

e) Mihai, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, a fugit. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

M o d u l arată felul în care vorbitorul apreciază acţiunea sau starea.

Exprimând implicarea subiectului vorbitor, modul se subordonează modalităţii. Modalitatea este categoria semantică, parţial gramaticalizată, care exprimă raportarea vorbitorului la un conţinut propoziţional, atitudinea sa faţă de starea de lucruri reprezentată.

9.2.2 Modul, timpul şi aspectul Modul îşi subordonează timpul, dezvoltându-se prin variante temporale: verbul exprimă, prin formele lui, momentul în care se săvârşeşte acţiunea.

După criteriul exprimării în paradigama unui mod a variaţiei de persoană şi număr, se disting moduri personale şi moduri nepersonale.

Verbul II

Modurile personale deosebesc persoana şi numărul subiectului, realizând fenomenul de acord. Modurile nepersonale nu deosebesc persoana şi numărul subiectului. După capacitatea de a îndeplini funcţia de predicat, se deosebesc moduri predicative şi moduri nepredicative. Verbele la moduri predicative pot forma singure predicat, cele la moduri nepredicative nu pot forma singure predicat.


A nu se confunda noţiunile de mod predicativ/nepredicativ cu acelea de verb predicativ/nepredicativ! Un verb predicativ este predicat numai dacă este la un mod predicativ (excepţie fac verbele la infinitiv şi la supin cu valoare de imperativ: A se citi cu atenţie prospectul! / De reţinut ce ţi-am spus!), iar verbele nepredicative (copulative şi auxiliare) nu formează predicat, indiferent de modul la care sunt.

Cele două clasificări coincid în efecte, modurile predicative fiind şi personale, iar cele nepredicative fiind nepersonale. M o d u r i l e p r e d i c a t i v e ş i p e r s o n a l e sunt indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul.

Modul indicativ

Indicativul exprimă, atât în propoziţii principale, cât şi în subordonate, acţiuni considerate de vorbitor ca reale, sigure:

„Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.” (M. Eminescu)

„Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întâia dimineaţă când m-a dus tata de mâmă.” (M. Sadoveanu)

Modul indicativ nu are indice (reprezintă termenul nemarcat al opoziţiei de mod). Din punct de vedere formal, se opune conjunctivului (marcat prin conjuncţia să), condiţionalului (marcat prin auxiliarul a avea), dar şi imperativului (care se distinge prin intonaţie).

Formele de persoana a II-a, indicativ prezent a unor verbe dobândesc valoare de imperativ, atunci când apar în propoziţii principale, cu intonaţia specifică imperativelor: te întorci acum!, te duci acolo imediat!, faci ce zic eu!. De asemenea, unele forme ale indicativului se folosesc în propoziţii condiţionale (introduse prin dacă/de), în locul condiţionalului: Dacă nu mă supărai, te ajutam!

Verbul II

Indicativul prezintă cele mai multe opoziţii temporale. Include timpuri sintetice (prezent, imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect) şi timpuri analitice (perfect compus, viitor, viitor anterior). În funcţie de semnificaţia temporală, indicativul prezent are mai multe valori. Astfel, un verb la indicativ prezent poate exprima:

a) acţiuni care au loc în momentul vorbirii: Acum citesc. b) acţiuni care pot avea loc în orice moment (prezent

omnitemporal). Intră aici ceea ce gramaticile româneşti numesc prezent iterativ sau etern (care exprimă acţiuni repetete periodic: Trenul pleacă spre Bucureşti la ora cinci, zilnic / Vara mă duc la mare) şi prezentul gnomic (care exprimă acţiuni nelegate de timp; este vorba fie despre fenomene permanente, fie de adevăruri general valabile: Adunarea este o operaţie matematică / Leneşul mai mult aleargă).

Timpurile modului indicativ

c) acţiuni săvârşite în trecut. Cu această valoare, apare în stilul

beletristic, în naraţiuni (prezentul istoric): „Sinan spre a da curagiu la ai săi, ia ofensiva şi trece podul

dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care […] le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă.” (N. Bălcescu)

d) acţiuni viitoare (în vorbirea familiară); verbul este adesea

însoţit de adverbe sau alţi determinanţi temporali care indică posterioritatea: Mâine vin pe la tine.

Imperfectul exprimă o acţiune în curs de desfăşurare într-un moment trecut: Citeam când m-ai sunat. Perfectul exprimă o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. Perfectul simplu este un timp „regional” (folosit mai ales în graiurile olteneşti) şi exprimă o acţiune terminată de curând (în ultimele 24 de ore): Astăzi […] scuturai acolo-n focar, m-apucai să vărui şi eu, făcui mâncare, mâncarăm, detei la oi, detei la purcică. (TDM III)

Perfectul compus prezintă acţiunea ca încheiată în mod cert într-un moment anterior momentului comunicării: A plecat luna trecută. Este un timp perfectiv, opunându-se imperfectului (timp imperfectiv). Mai mult ca perfectul este un timp de relaţie: exprimă o acţiune trecută încheiată înaintea altei acţiuni trecute: Când am ajuns eu, ea deja plecase. Viitorul (viitorul I) plasează acţiunea într-un moment posterior momentului vorbirii.


Verbul II


Când este utilizat cu intonaţie imperativă, viitorul exprimă dispoziţii, ordine, porunci: Vei face ce-ţi spun!

În funcţie de registrul stilistic în care se foloseşte, în limba română există mai multe realizări: în limba standard, viitorul este o formă alcătuită din auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului (voi veni), în limba familiară se recurge la formaţii de tipul oi veni (provenite din cele anterioare, prin căderea lui v- de la auxiliar) sau la formaţii specifice Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, obţinute din o invariabil şi conjunctivul prezent (o să vin) sau din auxiliarul a avea şi conjunctivul prezent (am să vin) – paradigmă specifică Moldovei.

Viitorul anterior (viitorul II) exprimă o acţiune viitoare, anterioară altei acţiuni viitoare: Până va veni el, eu voi fi terminat treaba. Spre deosebire de viitorul I, care se referă la acţiuni viitoare cu aspect imperfectiv (neterminate), viitorul II proiectează acţiunile în viitor, dar le prezintă ca fiind perfective (încheiate). Aspectul reprezintă categoria gramaticală a verbului, care exprimă modul de desfăşurare în timp a acţiunii, din perspectiva vorbitorului.

Aspectul Categoria gramaticală a aspectului presupune opoziţia perfectiv (împlinit)/imperfectiv (neîmplinit). În limba română, formele prin care se realizează, la indicativ, opoziţiile de timp, conţin şi informaţii de natură aspectuală. Astfel, perfectul simplu, perfectul compus şi mai mult ca perfectul au sens perfectiv, exprimând acţiuni trecute şi încheiate, spre deosebire de imperfect, care exprimă acţiuni trecute neterminate, deci cu sens imperfectiv. Prezentul este tot imperfectiv, pentru că exprimă o acţiune în curs de desfăşurare. La viitor, opoziţia aspectuală se suprapune peste opoziţia temporală viitor I (imperfectiv) / viitor II (perfectiv): voi citi/voi fi citit.

Conjunctivul exprimă o acţiune realizabilă, posibilă şi se distinge prin poziţia de subordonare, fiind însoţit de o conjuncţie subordonatoare: să vin.

Modul conjunctiv

Conjunctivul poate fi folosit în propoziţii principale (imperative sau optative), cu valoare de imperativ: Să vii repede!, Să auzim de bine!). De asemenea, conjunctivul poate fi utilizat şi cu valoare de condiţional, în propoziţii condiţionale: „Să-l văd venind, aş mai trăi o viaţă” (G. Coşbuc).

Modul conjunctiv cunoaşte distincţia temporală conjunctiv prezent/conjunctiv perfect. Conjunctivul perfect situează acţiunea într-un moment anterior momentului comunicării: Trebuia să-mi fi spus ce s-a întâmplat.

Verbul II

Condiţionalul exprimă, în propoziţii principale, o acţiune posibilă, condiţionată de realizarea acţiunii din subordonată şi o condiţie, în propoziţiile subordonate (Dacă ai veni, m-aş bucura). În anumite condiţii sintactice, modul condiţional dezvoltă şi valoarea de optativ (în propoziţii principale, exprimă o acţiune dorită): Aş dormi o oră!, De-ar veni vacanţa mai repede!

Modul condiţional-optativ


Condiţional-optativul poate fi folosit, în cazul verbelor care exprimă dorinţa, preferinţa, necesitatea, pentru a atenua un ordin, o propunere: aş dori/aş vrea o pâine, aţi putea să mă ajutaţi?

Condiţionalul optativul prezintă distincţia temporală prezent/perfect. Condiţionalul prezent situează acţiunea în momentul vorbirii (aş mânca), iar condiţionalul perfect plasează acţiunea în trecut, prezentând-o ca nerealizabilă: Se uita la mine de parcă i-aş fi făcut ceva rău. Imperativul este modul prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un îndemn, un sfat, o rugăminte: Pleacă odată! / Nu călca acolo! / Stai cu mine, nu pleca!

Modul imperativ

Imperativul poate să exprime, ironic, ameninţarea: Râzi tu, râzi!

Imperativul se distinge prin intonaţia specifică şi prin aceea că este propriu comunicării orale. Fiind legat de adresarea directă la colocutor, are numai forme de persoana a II-a singular şi plural şi are subiectul predictibil, fiind de regulă neexprimat.

Cu valoare de imperativ pot fi folosite şi alte moduri: indicativul, conjunctivul (vezi mai sus), infinitivul (A se citi cu atenţie prospectul!) şi supinul (De recapitulat până săptămâna viitoare toată materia!).

Modul prezumtiv

Prezumtivul exprimă o acţiune prezentată ca presupusă, bănuită, nesigură: oi fi mirosind!, o fi venit, să fi venit? etc. Forma de prezent se caracterizează prin prezenţa gerunziului, precedat de viitorul, condiţionalul prezent sau de conjunctivul verbului a fi: va/o/ar/să fi citind. Forma de perfect este omonimă cu cea de viitor anterior, de condiţional perfect sau de conjunctiv perfect şi are valoare de prezumtiv numai în anumite contexte sintactice, în care intonaţia are un rol decisiv.

Verbul II


Exerciţiul nr. 2 Spune la ce mod şi timp sunt verbele din textele:

a) „Ştiu că are să aibă de lucru la noapte.” (I. Creangă) b) „Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea

pădurile prin ardere, Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă, şi tot striga că moare de foame; Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo.” (I. Creangă)

c) „Ar fi fost firesc să presupun că făptura oţelită care săptămâni întregi din douăzeci şi patru de ceasuri dormea cel mult două şi nici acelea în pat, mergea să caute în aerul balsamic al înălţimilor […] pacea şi odihna […].” (M. Caragiale)


M o d u r i l e n e p r e d i c a t i v e ş i n e p e r s o n a l e sunt infinitivul, participiul, gerunziul şi supinul. Infinitivul este modul care denumeşte acţiunea sau starea exprimată de verb (este forma nominală a verbului).

Modul infinitiv

Infinitivul ţine prin natura lui şi de verb şi de substantiv, având trăsături de tip verbal şi trăsături de tip nominal. Natura verbală a infinitivului reiese din participarea la opoziţiile de diateză (a certa, a se certa, a fi certat) şi din menţinerea posibilităţilor combinatorii ale verbului:

are subiect propriu: „Vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.” (I. Creangă)

Verbul II

se combină cu formele pronominale neaccentuate: „Că doar n-am a te duce în spinare.” (I. Creangă)

selectează aceleaşi prepoziţii şi aceleaşi conjuncţii ca verbul: Începe a se bate cu toţi / ştie a-I face să plângă;

selectează aceeaşi negaţie ca verbul (nu): preocuparea de a nu supăra pe nimeni.

De substantiv se apropie prin ocuparea aceloraşi poziţii sintactice: subiect (A citi este util), complement direct/indirect (ştie a dansa, hotărât de a învăţa).

Româna are două forme de infinitiv: un infinitiv lung (forma moştenită, caracterizată prin sufixele -are, -ere, -ire, -îre), care s-a substantivizat complet (primeşte articol, mărcile de caz ale substantivului şi determinanţi de tip adjectival): cântare, vedere, tăcere, iubire, coborâre etc. şi un infinitiv scurt (forma creată în interiorul limbii române), care are dublă natură, verbală şi nominală, dar care nu primeşte morfeme de caz şi de articulare şi nici determinanţi adjectivali.

Modul participiu

Participiul este modul care denumeşte acţiunea suferită de un obiect. Această acţiune este prezentată ca terminată. Şi participiul are natură dublă: ţine şi de verb şi de adjectiv. Natura verbală a participiului reiese din păstrarea parţială a disponibilităţilor combinatorii ale verbului şi a restricţiilor de caz/prepoziţie impuse elementului subordonat (diplomă înmânată elevului / elev interesat de matemetică) şi de conjuncţie impusă propoziţiei subordonate (hotărât să înveţe). Natura adjectivală se manifestă prin categoriile de gen, număr şi caz (folosit, folosită, folosiţi, folosite) şi prin combinarea cu morfemele comparaţiei (folosit, mai folosit, cel mai folosit etc.)

Modul gerunziu

Gerunziul este forma verbală care exprimă o acţiune în desfăşurare, fără referire precisă la momentul vorbirii. Gerunziul prezintă particularităţi de tip verbal, dar şi caracteristici ale altor clase morfologice (adverb, adjectiv, substantiv). Comportamentul verbal reiese din păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului, printre care relaţia cu un subiect propriu: „El iar privind de săptămâni / Îi cade dragă fata” (M. Eminescu) şi din participarea la opoziţiile de diateză: certându-l/certându-se/fiind certat. Când are valoare circumstanţială (cauzală, condiţională, temporală, modală, concesivă, instrumentală), gerunziul se apropie de adverb: Întârziind, n-am mai intrat la oră.


Verbul II

Când este adjunct al unui nume, cu care se acordă în gen, număr şi caz, gerunziul are valoare adjectivală (fată suferindă, mâini tremurânde etc.) De substantiv îl apropie ocurenţa în poziţia de subiect (Se aude tunând) sau de complement necircumstanţial (Aude tunând).

Modul supin

Supinul denumeşte acţiunea verbală, aflându-se în raport de sinonimie cu infinitivul, ceea ce face posibilă substituţia supinului cu infinitivul (S-a săturat a învăţa / S-a săturat de învăţat). Ca şi infinitivul, se apropie de verb prin ocurenţa în poziţiile de subiect şi de obiect şi prin legarea obligatorie de elementul regent prin prepoziţie (A plecat la cules). Comportamentul verbal al supinului se manifestă, ca şi la infinitiv, prin păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului şi a restricţiilor de caz, de prepoziţie şi de conjuncţie impuse determinanţilor (flori de oferit mamelor, de comparat cu, de dorit să).

9.2.3 Persoana şi numărul Categoriile gramaticale de persoană şi număr sunt rezultatul relaţiei de interdependenţă dintre verb, ocurent în poziţia de predicat, şi nume, ocurent în poziţia de subiect.


Categoriile de persoană şi număr îndeplinesc un important rol sintactic. Ele asigură legătura verbului cu unul dintre grupurile nominale, de obicei cu grupul subiectului, prin fenomenul de acord: numele din poziţia de subiect impune verbului din poziţia predicat reluarea informaţiei gramaticale de număr şi persoană.

Categoria gramaticală a persoanei dezvoltă, ca şi la pronume, opoziţii între trei termeni: persoana I, persoana a II-a şi persoana a III-a. Un verb la persoana I arată că locutorul este protagonistul acţiunii: citesc (eu, locutorul). Verbele la persoana a II-a arată că interlocutorul este protagonistul acţiunii: citeşti (tu, interlocutorul). Persoana a III-a exprimă faptul că locutorul atribuie acţiunea unui protagonist care nu participă la discuţie: citeşte.

Verbele impersonale rămân în afara categoriei gramaticale a persoanei: fulgeră, plouă, tună.

Opoziţia de număr se face între doi termeni: singular şi plural. Din punct de vedere semantic, numărul se deosebeşte la verb de

Verbul II

substantiv şi pronume: nu are un conţinut propriu (nu corespunde unei opoziţii din lumea extralingvistică, precum copil/copii). La verb, numărul se înscrie în opoziţia singular/plural prin legea acordului: El citeşte / Ei citesc. Categoria gramaticală a numărului este solidară categoriei persoanei, sensurile de persoană şi număr fiind amestecate. În planul expresiei, marcarea opoziţiilor de persoană şi număr se face, de regulă, prin aceleaşi desinenţe: în forma verbală (tu) cântai, desinenţa -i marchează persoana a II-a singular, în opoziţie cu -ţi, care marchează persoana a II-a plural (voi cântaţi).


Numai la perfect simplu şi la mai mult ca perfect apare un morfem special de plural: -ră (cântarăm, cântaserăm).

Opoziţia de persoană şi număr depinde şi de mod şi timp. Modul imperativ este incompatibil cu persoana I şi a III-a. Modul conjunctiv, timp perfect are aceeaşi formă pentru toate persoanele, la singular şi la plural (eu/tu/el/noi/voi/ei să fi citit). Infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul nu realizează categoria de persoană şi de număr.

Verbul II



1. Verbele mă refer, mă ruşinez, mă bucur sunt:

a) la diateza activă; b) la diateza pasivă; c) la diateza reflexivă; d) la diateza pasiv-reflexivă.

2. Modurile predicative şi personale sunt:

a) indicativul, conjunctivul, condiţionalul, supinul; b) infinitivul, gerunziul, participiul, supinul; c) indicativul, conjunctivul, condiţionalul, imperativul,

prezumtivul; d) indicativul, prezumtivul, conjunctivul, infinitivul.

3. Imperfectul exprimă:

a) acţiuni în desfăşurare într-un moment trecut; b) acţiuni încheiate într-un moment trecut; c) acţiuni trecute, anterioare faţă de alte acţiuni trecute; d) acţiuni viitoare, anterioare faţă de alte acţiuni viitoare.

4. Conjunctivul exprimă:

a) acţiuni reale; b) acţiuni presupuse; c) acţiuni posibile, realizabile; d) ordine, îndemnuri, rugăminţi.

5. Imperativul are numai forme de:

a) persoana I şi a III-a singular şi plural; b) persoana I şi a III-a singular; c) persoana a II-a singular şi plural; d) persoana a II-a singular;


Verbul II

9.4 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 1 a) nu fu văzut – diateza pasivă, stând – diateza activă; b) s-a ţinut – diateza reflexivă; c) este coaptă – diateza pasivă (reflexiv-pasivă); d) fiind deschise – diateza activă; stătea – diateza activă; s-a sfărâmat – diateza reflexivă; e) nesimtindu-se (în stare) – diateza reflexivă; a se împotrivi – diateza reflexivă; a fugit – diateza activă. Exerciţiul nr.2

a) ştiu – indicativ prezent; are să aibă – indicativ viitor; b) treceau – indicativ imperfect; făceau pârjol (loc.verbală –

pârjoleau) – indicativ, imperfect; potopea – indicativ imperfect; mânca – indicativ imperfect; striga – indicativ imperfect; moare – indicativ prezent, sorbea – indicativ imperfect; se zbăteau, ţipa – indicativ imperfect; era – indicativ imperfect;

c) ar fi fost (firesc) – condiţional perfect; să presupun conjunctiv prezent, dormea, mergea – indicativ imperfect; să caute – conjunctiv prezent.

Ca să nu greşeşti la aceste exerciţii este necesar să citeşti cu atenţie Categoriile gramaticale ale verbului.


Verbul II


9.5 Surse bibliografice Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1986 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997 Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997 Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992.

Verbul III

Unitatea de învăţare nr. 10 VERBUL III – STRUCTURA MORFEMATICĂ A VERBULUI

Cuprins Pagina

10.1 Obiective educaţionale 167 10.2 Structura morfematică a verbului 167 10.3 Lucrare de verificare 179 10.4 Răspunsuri şi comentarii 180 10.5 Surse bibliografice 180



recunoşti cele două componente ale oricărei forme verbale: rădăcina şi flectivul;

deosebeşti verbele regulate de verbele neregulate; identifici structura morfematică a oricărei forme verbale; recunoşti sufixele specifice fiecărui mod sau timp; identifici desinenţele specifice fiecărei forme verbale; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

10.2 Structura morfematică a verbului

Orice formă verbală este alcătuită din două părţi: una fixă, care asigură stabilitatea lexicală – rădăcina – şi una mobilă, supusă flexiunii, care asigură variabilitatea morfologică – flectivul.

10.2.1 Rădăcina Ră dă c i n a este acea parte a cărei ocurenţă concretă este obligatorie.


Rădăcina nu poate fi niciodată reprezentată printr-un şir fonemic vid: nu admite realizare zero.

Verbul III


Radicalul nu înseamnă acelaşi lucru cu rădăcina, dar ele pot coincide. Rădăcina este un component necesar în structura oricărui cuvânt, care nu priveşte flexiunea şi nu este prefix sau sufix. Spre deosebire de rădăcină, radicalul include şi afixele derivative (sufixe lexicale şi prefixe). De exemplu, în cazul verbului a face, radicalul coincide cu rădăcina (fac-), dar în cazul verbului a reface, radicalul diferă de rădăcină (radicalul este refac-, iar rădăcina este fac-).

Rădăcina unui cuvânt poate varia: parţial – variaţia parţială este descrisă prin fenomenul alternanţelor fonetice; sau total – variaţia totală este înregistrată sub denumirea de supletivism. În funcţie de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii de-a lungul flexiunii, se disting două clase de verbe: verbe regulate şi verbe neregulate. V e r b e l e r e g u l a t e sunt cele ale căror rădăcini rămân, în linii mari, neschimbate în cursul flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbale se realizează numai la nivelul flectivului: citesc (indicativ, prezent, pers. I, singular/pres. a III-a, plural), citeşte (indicativ, prezent, pers. a III-a, singular / imperativ, pers. a II –a, singular), citeam (indicativ, imperfect, pers. I, singular), citisem (indicativ, mai mult ca perfect, pers. I, singular), citind (gerunziu), citit (participiu) etc.

Verbele regulate

Rădăcina acestor verbe poate prezenta variaţii fonetice (alternanţe fonetice), dar aceste modificări sunt legice – determinate de interacţiunea dintre sunete sau de interacţiunea dintre sunete şi accent (sunt rezultatul unor legi fonetice). De exemplu, alternanţa o/oa apare când în silaba următoare este un ă sau un e: dobor/doboară, să doboare. V e r b e l e n e r e g u l a t e sunt cele ale căror rădăcini variază în cursul flexiunii. Neregularitatea rădăcinii poate fi absolută ( a fi, a lua) sau parţială/relativă ( a avea, a bea, a sta, a da, a mânca).

Verbele neregulate

V e r b e l e c u n e r e g u l a r i t a t e a b s o l u t ă au rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. Verbul a fi are la prezent două rădăcini: sunt- (-ø, -em, -eţi) şi est-/eşt- (-e, -i); la imperfect, rădăcina er- (-am, -aţi,- ø etc.); la perfect fu- (-sei, -seseşi etc.), respectiv f- (-ui,-uşi etc.); la infinitiv, gerunziu, conjunctiv, imperativ, rădăcina fi- (a fi, fiind, să fiu, fii!). Verbul a lua este mai puţin neregulat, având numai două rădăcini: ia-/ie- la tema de singular a prezentului şi lu-, pentru toate celelalte teme verbale: a lua, luam, luasem, luând etc.

Verbul III


Temă = secvenţă alcătuită din rădăcină şi un sufix numit tematic, secvenţă care stă la baza creării unor forme din paradigmă. În limba română se disting două teme: a prezentului şi a perfectului. Tema de perfect serveşte la obţinerea perfectului simplu, a mai mult ca perfectului şi a participiului.

Verbul a avea prezintă patru rădăcini: a- (la tema de singular a prezentului: am, ai, să ai), av- (la tema de plural a prezentului: avem, aveţi, la tema de imperfect: aveam, aveai, la tema de perfect: avui, avuseserăm, la tema de infinitiv: avea şi la cea de gerunziu: având), aib- (tema de prezent a conjunctivului, pers. a III-a: să aibă) şi rădăcina ar- (la indicativ, prezent, persoana a III-a singular: are). Verbele a da şi a sta au tot patru rădăcini: da-/sta-, la tema de singular a prezentului (dau,dai, stau, stai) şi la participiu (dat), d-/st-(la tema de plural a prezentului: dăm, daţi, dau, stăm, staţi, stau, la infinitiv: a da, a sta şi la gerunziu: dând, stând), dea-/stea- (la conjunctiv, prezent, pers. a III-a: să dea, să stea) şi o rădăcină dăd-, respectiv stăt- (la tema de imperfect şi de perfect: dădeam, stăteam, dădui etc.) Verbul a bea prezintă următoarele rădăcini: be-/bea- (la tema de singular şi de plural a prezentului: beau, bei, să bei, beţi, să beţi), bă- (la tema de perfect: băui, băuşi, băusem, băuserăm) şi b- (la gerunziu: bând, la tema de plural a prezentului: bem, la infinitiv: a bea şi la imperfect: beam). Verbul a vrea prezintă rădăcinile: vre-/vrea- (la tema de prezent: vrei, vreau, vrem), vor (la indicativ, prezent, pers. a III-a plural), vro- (la tema imperfectului: vroiam, vroiai etc.), vr- (la tema de perfect: vrui, vrusei, la infinitiv: a vrea şi la gerunziu: vrând). Caracter mai puţin aberant are verbul a mânca. Acesta prezintă doar două rădăcini: mănânc- (la tema de prezent, singular: mănânc, mănânci) şi mânc- (la celelalte teme: mâncăm, mâncam, mâncarăm etc.).

10.2.2 Flectivul

F l e c t i v u l exprimă diferitele valori ale categoriilor gramaticale (mod, timp, număr, persoană), reprezentând termenul variabil.

Flectivul, spre deosebire de rădăcină, poate fi reprezentat printr-un şir fonemic vid, deci poate avea realizare zero. De exemplu, în cazul formei vin, flectivul are realizare zero: sufix -ø-, desinenţă -ø.

Verbul III

Flectivul are însă de regulă o structură mai complexă: poate fi reprezentat prin unul sau mai multe elemente morfematice dependente, deci este divizibil în plan morfematic. Este aşezat de cele mai multe ori după radical. În acest caz, putem numi flectivul şi terminaţie, dar aşezarea după radical nu este obligatorie – elementele flectivului pot preceda radicalul (cum se întâmplă în cazul formelor cu afix mobil: am cântat). Flectivul este alcătuit din sufixe gramaticale şi desinenţe. Sufixele indică modul/timpul verbului, iar desinenţele exprimă persoana şi numărul. I n f i n i t i v u l are următoarea structură : radical, un element afixal a, care precedă radicalul şi sufixul de infinitiv: a bara, a bea, a alege, a hotărî, a fugi.


Între afixul mobil a şi verb pot apărea alte cuvinte: a nu scrie, a-l învăţa, a se spăla etc.

I n f i n i t i v u l p e r f e c t este o formă alcătuită din afixul mobil a + fi + verbul la participiu. Disocierea se realizează la punctul de jonctură dintre a şi fi: a se fi încălţat, a-I fi spus, a o fi anunţat etc. P a r t i c i p i u l ş i s u p i n u l (forme omonime) prezintă următoarea structură: rădăcină + un element identic cu sufixul de perfect simplu + sufixul de participiu -t/-s: citit, învăţat, scris, sosit etc. G e r u n z i u l are structura radical + sufix de gerunziu -ind/-înd: vorbind, mângâind, cântând, pronunţând. Primesc sufixul -înd verbele în -a, -e sau -ea, cu radical terminat în consoană (lucrând, scoţând, văzând) şi cele terminate în -î (hotărând, urând). Sufixul -ind este ocurent în paradigma verbelor în -a, cu radical terminat în vocală sau în consoană palatală nonalternantă (speriind, veghind), în paradigma celor terminate în -i (venind, ştiind) şi în paradigma verbului a scrie (scriind).

Flectivele p r e z e n t u l u i i n d i c a t i v sunt constituite din sufix şi desinenţă. Sufixele de prezent indicativ au caracter variabil. La verbele de conjugarea I, sufixul de prezent se realizează prin următoarele alomorfe:

- a-, -ă-, -ø – la verbele cu radical cu finală consonantică: a cânta, a aproba, a judeca etc.

Verbul III

- ia, -ie-, -ø – la verbele cu infinitivul terminat în diftongul [ja]: a tăia, a înmuia, a mângâia, a apropia, a speria etc.

-a-, -e-, -ez-, -eaz-, la verbele care au în tot cursul flexiunii un radical terminat în consoană palatală: a angaja, a bandaja, a leza, a împerechea, a veghea etc.

-ia, -ie-, -iez-, -iaz-, la verbele cu rădăcina terminată în [i]: a sublinia, a aprecia, a invidia, a premia, a concedia etc.

-a-, -ă-, -ez-, -eaz-, la verbele cu infinitivul în [w]a, [w]ă: a evalua, a dilua, a insinua, la cele cu sufixul -iza: a aviza, avertiza, a ateriza şi la alte verbe de tipul a lucra.

-ua, -uă, -ø, la verbele cu radical terminat în vocală labială nonalternantă: a lua, a continua.

În funcţie de apariţia sufixului -ez, -eaz-, se pot stabili două subtipuri de verbe de conjugarea I: verbe care primesc acest sufix şi verbe fără acest sufix.

Sufixul de prezent caracteristic verbelor de conjugare a II-a şi a III-a este -e-, -ø: a cădea, a încăpea, a zăcea, a plăcea, a vedea, a scădea, a distinge, a trece, a ajunge, a alege, a împinge etc.

La verbele de conjugarea a IV-a terminate în -i, sufixele de prezent au următoarele forme:

-i-, - ø: a sui, a contribui, a veni, a ronţăi; -i-, -esc-, -eşt-: a luci, a răpi, a albi, a ochi; i-, -iesc-, -ieşt-: a grăi, a construi, a dărui, a prii, a pustii;


Verbul a şti are o situaţie aparte: primeşte sufixul -ø-: şti- ø-u, şti- ø-i, şti- ø-[j]e, şti- ø-m, şti- ø-ţi, şti- ø-u.

La verbele de conjugarea a IV-a terminate în -î, sufixul de prezent se realizează în două variante:

-î-, - ø: a urî, a omorî, a coborî -î-,-ăsc, -ăşt: a hotărî, a pârî, a tăbărî

Şi desinenţele de prezent se caracterizează prin varietate. Persoana I singular este marcată prin desinenţele -ø (pun-ø-ø, laud-ø-ø, merg-ø-ø, lucr-ez- ø), -u (da-ø-u, ia-ø-u, scri- ø-u), -m (a- ø-m).

Persoana a II-a singular este marcată prin desinenţa -i: afl- ø-i, ta-ø-i, continu-ø-i etc. Persoana a III-a singular poate fi marcată prin desinenţele -ă (urc-ø-ă, omoar-ø-ă), -e (est-ø-e, ved-ø-e), -ie (mângâie, ştie, contribuie). Persoana I plural este marcată prin desinenţa -m: vorbim, mergem.

Verbul III

Persoana a II-a plural este marcată prin desinenţa -ţi: vorbiţi, mergeţi. Persoana a III-a plural este marcată prin desinenţe omonime fie cu cele de la persoana a III-a singular, fie cu cele de la persoana I singular.


Exerciţiul nr. 1 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: merg, mângâi, ştie, ghiceşte, tai, fuge. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

I m p e r a t i v u l ocupă un loc deosebit, paradigma sa reducându-se la două forme – de persoana a II-a singular şi de persoana a II-a plural. În general, formele lui coincid cu unele forme de prezent indicativ. Forma de imperativ singular este omonimă, pentru cele mai multe verbe, cu formele de persoana a II-a şi de persoana a III-a singular ale indicativului prezent. Forma de plural este la toate verbele identică cu forma de indicativ prezent.

O situaţie deosebită o au verbele a zice, a duce, a veni, a face şi derivatele lor. A zice şi a duce realizează imperativul cu o terminaţie ø şi un radical identic cu al perfectului simplu şi al participiului: zi!, du! Verbul a veni prezintă terminaţia -o: vino! Verbul a face are forma fă!

Verbul III


I m p e r f e c t u l are structura cea mai simplă: verbele de conjugarea I şi cele de conjugarea a IV-a terminate în -î primesc sufixul -a (cântam, judecam, lucram, uram, coboram, doboram), iar cele de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a terminate în -i primesc sufixul -ea (vedeam, vindeam, iubeam).

Exerciţiul nr. 2 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: vino!, zi!, bea!, treci!. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Desinenţele sunt: -m, -i, ø – la singular şi -m, -aţi, -u – la plural.

Exerciţiul nr. 3 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: credeam, coboram, rupeau, lua, aveai, piereau. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Verbul III

Flectivul de p e r f e c t u l s i m p l u înglobează două segmente: un sufix şi o desinenţă. Sufixele de la perfect simplu sunt: La verbele de conjugarea I:

-a/-ă: cântai, cântă (la verbele cu radical consonantic); -ua/-uă: continuai, plouă (la verbele cu radical terminat în

vocală labială nonalternantă); -ia/-ie: speriaşi, apropie (în paradigma verbelor cu radical

terminat în vocală); -a/-e: vegheaşi, veghe; -u: dădui, stătui.

La verbele de conjugarea a II-a sufixul este -u: băui, văzui, căzui. La verbele de conjugarea a III-a, perfectul simplu este marcat de sufixele -u (bătui, făcui, crezui) şi -se (alesei, dusei, fripsei). Verbele de conjugarea a IV-a în -i primesc sufixele -i (dormii, dormişi, venii), -u (ştiui, fui) şi -se (fuse). Verbele de conjugarea a IV-a în -î primesc sufixul -î: hotărâi, coborâi, urâi.

Desinenţele sunt comune tuturor verbelor: -i (cântai), -şi (cântaşi), -ø (cîntă), -ră + -m (cântarăm), -ră + -ţi (cântarăţi), -ră + - ø (cântară).


Exerciţiul nr. 4 Prezintă structura morfematică a următoarelor forme verbale: cerurăm, lucrai, ştiui, copsei, frânse, hotărâi, aleseşi, fuşi, venişi, fripsei. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Verbul III

M a i m u l t c a p e r f e c t u l este marcat printr-un singur sufix la toate verbele: -se, care se adaugă la tema de perfect simplu. Cu alte cuvinte, în structura mai mult ca perfectului sufixul este analizabil în două unităţi (sufix de la perfect simplu + sufix de mai mult ca perfect): văzusem – rădăcina văz- + sufixul de perfect simplu -u + sufixul de mai mult ca perfect -se + desinenţa -m.


Exerciţiul nr. 5 Marchează structura morfematică a următoarelor forme verbale: văzuserăţi, ceruseşi, hotărâse, aduseseră, ştiuserăţi, dăduserăm. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Formele analitice au următoarea structură: afix mobil + tema verbului supus conjugării (alcătuită din rădăcină şi sufix tematic).

P e r f e c t u l c o m p u s este o formă alcătuită din auxiliarul a avea şi tema de participiu. Auxiliarul îşi modifică forma pentru a exprima numărul şi persoana, iar tema participiului rămâne invariabilă: eu am/tu ai/el a/noi am/voi aţi/ei au cântat.

Exerciţiul nr. 6 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: am cântat, au citit, a învăţat, aţi aflat. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Verbul III

Viitorul I are două forme. Una este alcătuită din verbul auxiliar a vrea (afix mobil), care îşi schimbă forma în funcţie de persoană şi număr şi verbul la infinitiv: voi învăţa, voi mânca, voi pleca.


În structura auxiliarului apar un element stabil v- şi flectivele -om, -eţi, -or. În limba vorbită auxiliarul îşi poate pierde elementul consonantic: om cânta, oi cânta, or cânta.

A doua formă este compusă din auxiliarul a avea, variabil în funcţie de persoană şi număr, şi verbul la conjunctiv, de asemenea variabil în funcţie de persoană şi număr: eu am să cânt, tu ai să cânţi, el are să cânte, noi avem să cântăm, voi aveţi să cântaţi, ei au să cânte. Viitorul II prezintă o structură analitică: viitorul auxiliarului a fi şi tema de participiu a verbului de conjugat. Îşi schimbă forma numai auxiliarul viitorului verbului a fi: eu voi fi/tu vei fi/el va fi/noi vom fi/voi veţi fi/ei vor fi cântat.

Exerciţiul nr. 7 Marchează structura morfematică a următoarelor forme verbale: o să cânt, voi veni, va fi ajuns, or să cânte, vor fi aflat, am să cercetez. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Conjunctivul se distinge prin conjuncţia – morfem să. Este o formă analitică, alcătuită din conjuncţia să şi verbul la prezent.

La cele mai multe verbe, la persoana a III-a formele conjunctivului

prezent se deosebesc de cele ale indicativului prezent: el cântă/el să cânte, ei mănâncă/ei să mănânce.

Verbul III

C o n j u n c t i v u l p e r f e c t are tot o structură analitică, fiind alcătuit din elementul mobil invariabil să, asociat cu un element de asemenea invariabil fi şi tema de participiu: să fi venit, să fi cântat, să fi învăţat etc. Gruparea de elemente reprezentând conjunctivul perfect nu conţine nici un element variabil în raport cu persoana şi numărul.


Exerciţiul nr. 8 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: să fi venit, să ia, să lucreze, să fi repetat. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

C o n d i ţ i o n a l u l o p t a t i v p r e z e n t are următoarea structură: afix mobil (auxiliarul a avea) + verbul la infinitiv (rădăcină + sufix de infinitiv). Elementul mobil variază, având următoarele realizări: aş, ai, ar, am, aţi, ar: (eu)aş cânta, (tu) ai cânta, (el) ar cânta, (noi) am cânta, (voi) aţi cânta, (ei) ar cânta.

Atât elementul mobil, cât şi gruparea rădăcină + sufix reprezintă lanţuri nedisociabile. Scindarea se poate face numai la jonctura celor două elemente: ar mai veni, duce-te-ai, veni-ar.

C o n d i ţ i o n a l u l o p t a t i v p e r f e c t este marcat prin acelaşi afix mobil ca şi la condiţional prezent, dar asociat cu un grup invariabil, alcătuit din elementul fi, rădăcina verbului şi sufixul de participiu: aş fi venit, ai fi citit, ar fi povestit.

Verbul III


Exerciţiul nr. 9 Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: ar fi cântat, aş citi, am pleca, aţi fi înţeles, aş fi revenit, ar reuşi. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

P r e z u m t i v u l p r e z e n t cunoaşte mai multe realizări. O primă realizare este următoarea: viitorul cu voi (oi) al verbului a fi + verbul la gerunziu. Aceste forme au deci structura voi/oi + fi + rădăcină + sufix de gerunziu: o fi citind, o fi vorbind. O altă realizare a prezumtivului prezent presupune o parte iniţială, identică cu cea a conjunctivului perfect, urmată de verbul la gerunziu: să fi crezând.

P r e z u m t i v u l p e r f e c t presupune de asemenea mai multe modalităţi de realizare: formele prezumtivului perfect sunt omonime cu formele de viitor anterior (vezi viitorul anterior), cu cele de condiţional perfect sau de conjunctiv perfect (vezi condiţionalul şi conjunctivul perfect).

Verbul III

Exerciţiul nr. 10 Prezintă structura morfematică a următoarelor forme verbale: va fi aşteptând, o fi venit, să fi aflat, o fi crezând, or fi conducând. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

10.3 Lucrare de verificare Stabileşte structura morfematică a următoarelor forme verbale: căzui, cădeam, vezi, văzui, aprinseşi, prinsesem, voi citi, lucrezi, pusei, scria, şezând, desmierzi, arse, scoţând, eram, luai, dam, mâncam, stând, băuşi. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………. Se acordă pentru fiecare formă corect analizată câte 5 puncte. Punctaj total – 100 de puncte.


Verbul III

10.4 Răspunsuri şi comentarii Pentru a rezolva exerciţiile de la acest modul trebuie să citeşti cu atenţie textul modulului şi bibliografia sugerată, în special cartea Valeriei Guţu-Romalo, Morfologie structurală a limbii române. Transformă exerciţiile în temă de discuţie cu ceilalţi colegi şi cu tutorele. Model de analiză: cădeam – căd- (rădăcina) + -ea- (sufix de imperfect) + -m (desinenţă); venind – ven- (rădăcina) + -ind (sufix de gerunziu).


Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1986 Guţu-Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, EA, Bucureşti, 1968 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.


Verbul IV

Unitatea de învăţare nr. 11 VERBUL IV – SINTAXA VERBELOR LA MODURI NEPERSONALE

Cuprins Pagina

11.1 Obiective educaţionale 181 11.2 Sintaxa infinitivului 181 11.3 Sintaxa gerunziului 184 11.4 Sintaxa participiului 185 11.5 Sintaxa supinului 186 11.6 Schemă recapitulativă 189 11.7 Lucrare de verificare 190 11.8 Răspunsuri şi comentarii 193 11.9 Surse bibliografice 194



indici funcţiile sintactice ale verbelor la infinitiv; recunoşti funcţiile sintactice ale verbelor la gerunziu; identifici funcţiile sintactice ale verbelor la participiu; recunoşti funcţiile sintactice ale verbelor la supin; să precizezi construcţiile generează verbele la moduri

nepredicative şi nepersonale; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi de

învăţare.

11.2 Sintaxa infinitivului

Natura nominală a infinitivului îi asigură realizarea funcţiilor sintactice specifice substantivului:

subiect: „E greu a defini ce este geniul, e hazardat a defini şi prostia.” (G. Călinescu)

nume predicativ: „De fapt, a exprima viaţa înseamnă a te abstrage de evenimente, ridicându-te la un concept.” (G. Călinescu)

atribut: „Valul este dorul mării de a săruta ţărmul.” (L. Blaga)

complement:


Când este atribut, infinitivul este precedat de prepoziţia de: „În năzuinţa de a provoca apariţia de talente noi, generaţiile moderne disociază în chip deliberat unitatea operei clasice căutând s-o promoveze pe îndoita cale a experienţei sufleteşti şi a perfecţiunii tehnice.” (G. Călinescu)

Verbul IV

complement direct: „Totuşi somnul începea a se furişa pe sub genele noastre […].” (C. Hogaş)

complement indirect: „Poate Dumnezeu face un bolovan atât de greu, încât să nu fie în stare a-l ridica?” (C. Noica)

complement circumstanţial de timp, de scop, de cauză, de mod.

Când ocupă poziţia de complement circumstanţial de timp, infinitivul este precedat de prepoziţia până sau de locuţiunea prepoziţională înainte de: „Până a se văieta fetele, se vaietă nevestele.” (Proverbe româneşti). „Înainte de a fi adusă martora, se întreabă inculpatul.” (I. Al. Brătescu-Voineşti) Când îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de scop, infinitivul este precedat de prepoziţia spre sau pentru/întru: „Pentru gătirea bucatelor se zideau în apropierea porticului festiv mai multe vetre, la care aveau să lucreze bucătăresele sub conducerea unei gospodine.” (I. Slavici) Complementul circumstanţial de mod exprimat prin verb la infinitiv implică o componentă negativă, pe care o conferă prepoziţia fără (de): „Unde ard lămpi sunt pete de untdelemn, unde ard lumânări sunt pete de ceară; numai luminile cereşti lucesc curat şi fără a murdări.” (Goethe)


Când intră în relaţie cu verbul a avea sau cu verbul a fi, infinitivul formează împreună cu pronume/adverbe relative construcţii infinitivale relative, care ocupă poziţia de subiect (Nu-i unde pleca / Nu are cine spăla) sau de complement direct (N-am ce face / N-are cu cine merge / N-am unde pleca).

Infinitivul verbelor copulative intră împreună cu un substantiv sau un substitut în alcătuirea unor funcţii sintactice:

subiect: A fi om e lucru mare. complement: A reuşit a ajunge director. complement circumstanţial: „Înainte de a deveni

adversarul cuiva, întreabă-te dacă poţi avea consimţământul lui pentru aceasta.” (L. Blaga)

nume predicativ (component al predicatului nominal): Toţi par a fi supăraţi.

Caracteristicile verbale asigură infinitivului capacitatea de a genera următoarele funcţii sintactice:

subiect: „Înainte de a fi adusă martora, se întreabă inculpatul.” (I. Al. Brătescu-Voineşti)

complement direct: E greu de rezolvat problema aceasta.”

Verbul IV

complement indirect: E bine a te bucura de succesul aproapelui tău.

complement de agent: Îi place a fi lăudat de toţi. complement circumstanţial: Nu-mi place a pleca departe.


Exerciţiul nr. 1 Identifică funcţiile sintactice ale verbelor la infinitiv din textele:

a) „Pe de o parte-ţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l plânge.” (I. Creangă)

b) „Dar apoi peste ele se înalţă, ca un steag biruitor dorinţa de-a cunoaşte, de-a găsi răspunsuri precise la toate întrebările tulburătoare.” (L. Rebreanu)

c) „Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să suim dealul Balaurului, ce se ridica dincolo de Dărmăneşti.” (C. Hogaş)\

d) „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune.” (M. Eminescu)

e) „Se vede afară, între crestele munţilor cum oamenii la rândul lor au folosit, pentru a se adăposti, cele mai strâmte şi încurcate văi, cele mai neaşteptate văgăune.” (G. Bogza)

f) Pasiunea lui este de a picta. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Verbul IV


11.3 Sintaxa gerunziului Caracteristice adverbiale ale gerunziului impun ca definitorie funcţia de complement circumstanţial. Funcţia de circumstanţial are următoarele realizări:

circumstanţial de timp: „Trecând pârâul şi suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mănăstirii şi albul zid împrejmuitor […].” (C. Hogaş)

circumstanţial de cauză: „Creştinii, neîndrăznind să atace frontal imperiul, i-au atacat religia.” (E. Cioran)

circumstanţial de mod: Merge şchiopătând. circumstanţial concesiv: A luat examenul, chiar neînvăţând. circumstanţial condiţional: „Prietenul îşi dă seama că ar

părea părtinitor ajutându-te şi nu te ajută.” (N. Iorgă) Atunci când exprimă o acţiune simultană cu cea exprimată de verbul regent şi este în acelaşi timp dependent faţă de un nominal, realizează funcţia de element predicativ suplimentar: „M-a lăsat mama dormind / M-a găsit doină zicând.” (Gr. Vieru) În anumite condiţii (când elementul regent este un verb impersonal sau când este un predicat nominal cu numele predicativ având dezvoltare propoziţională), gerunziul poate ocupa şi poziţia sintactică de subiect:

Se aude tunând. Renunţând acum înseamnă să te laşi învins.

Componenta verbală a gerunziului generează următoarele funcţii sintactice:

complement direct: Cunoscând vinovatul, l-a reclamat. complement de agent: Fiind întâmpinată de mama, n-a mai

fost nevoie să vină el. complement circumstanţial: Întâlnind-o în oraş, m-am

bucurat. Gerunziul verbelor copulative intră în structura a diferite funcţii sintactice, împreună cu un nume, alcătuind construcţii gerunziale:

„Fiind băiet, păduri cutreieram.” (M. Eminescu) „Atunci împăratul, bătrân fiind se coborî din scaunul împărăţiei, pe care urcă ginerele său cel mic.” (P. Ispirescu)

Verbul IV


Exerciţiul nr. 2 Identifică funcţiile sintactice ale verbelor la gerunziu din textele:

a) „Simţea împrejur întrebări pâlpâind cu aripi negre şi nu îndrăznea să le privească.” (L. Rebreanu)

b) „În societăţile baronilor vedea bine că nu-i place, că, neştiind cum să se poarte cu lumea, nu o băga nimeni în seamă.” (I. Agârbiceanu)

c) Întârziind, a pierdut trenul. d) S-a plictisit aşteptând.


11.4 Sintaxa participiului

Caracterul adjectival al participiului impune ca definitorii pentru acesta următoarele funcţii sintactice:

atribut: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în câmpie.” (T. Arghezi)

nume predicativ: „Advcatul pare obosit de drum, abătut, judecătorul e necăjit, rău dispus.” (P. Dan)

element predicativ suplimentar: „Îl vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli […].” (I. Slavici)

complement circumstanţial de timp: „Ajuns la sfat, Niculae intră în biroul lui Zdroncan şi îi ceru să-i dea la telefon baza de recepţie.” (M. Preda)

complement circumstanţial de cauză: „Alungată, mama s-a dus la Brăila.” (F. Neagu)

Şi participiul poate intra în construcţii absolute: „În această stare de graţie, copiii şi primitivii, chiar mediocri fiind, au adesea scăpărări metaforice geniale.” (L. Blaga)

Verbul IV

Componenta verbală a participiului asigură generarea următoarelor funcţii sintactice:

complement de agent: „Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picior.” (L. Rebreanu)

complement circumstanţial: „Nimic nu mă scârbeşte mai mult ca ciornele mele de manuscris; ouă strivite înainte de a fi ouate.” (J. Renard)

element predicativ suplimentar: Locul imaginat ca un paradis îl fascina.

Exerciţiul nr. 3 Precizează funcţiile sintactice ale verbelor la participiu din textele:

a) „Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice.” (L.

Rebreanu) b) „La lumina fulgerelor, petalele-i sclipeau în păr, pe haină,

ca o lunară zale sfâşiată.” (I. Teodoreanu) c) Se considera înlăturat.


11.5 Sintaxa supinului

Natura nominală a supinului determină realizarea unor funcţii sintactice în alternativă cu substantivul:

subiect: „Ar fi interesant de ştiut în ce măsură expresiile, simplele expresii anticipează anumite idei în istoria gândirii umane.” (L. Blaga)

nume predicativ: „Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit […]?” (M. Sadoveanu)


Verbul IV

complement direct: „Când sfârşi de citit, Toma se întoarse către uriaş şi-i dădu în mână sulul.” (C. Petrescu)

atribut: „A descoperit o nouă sursă de procurat cărţi.” (C. Petrescu)

Dimensiunea verbală a planului său semantic determină guvernarea următoarelor construcţii:

subiect: A rămas de venit Anca. complement direct: Mi-a spus poveşti de adormit copiii. complement indirect: Le era uşor de zis unora să stea

liniştiţi acasă. complement circumstanţial: A fost ceva de mers până

acolo.

Exerciţiul nr. 4 Precizează funcţiile sintactice ale verbelor la supin din textele:

a) „Mama se opri. Era foarte îndurerată şi când sfârşi de vorbit se aşeză pe pat şi oftă.” (M. Preda)

b) „Prin locurile iestea e cam greu de călătorit.” (I. Creangă) c) M-am săturat de aşteptat. d) A plecat la pescuit.



Verbul IV

Exerciţiul nr. 5 Analizează cuvintele subliniate:

a) Ştiut fiind că vom ajunge târziu, ne-am luat cu noi sacii de

dormit. b) Înainte de a fi fost promovat, a fost supus unor teste. c) Soluţia pare a fi convenit celor prezenţi. d) Fiindu-mi silă de cele întâmplate, m-am decis a abandona

viaţa publică. e) În loc de a fi condamnat, a fost eliberat. f) Nu este admisă o asemenea reacţie. g) Fie ce-o fi, nu cedez! h) Nu poate fi clintită de la hotărârea luată.



Verbul IV

11.6 Scheme recapitulative verbe de acţiune

Criteriul semantic verbe de devenire verbe de stare verbe predicative verbe nepredicative verbe auxiliare verbe copulative Clasificare Criteriul

semantico-sintactic verbe personale verbe impersonale

verbe tranzitive verbe intranzitive verbe simple după formă verbe compuse locuţiuni verbale Criteriul morfologic expresii verbale

verbe de conj. I verbe de conj. a II-a verbe de conj. a III-a

după particularităţile flexiunii verbe de conj. a IV-a

diateza activă

pasivă reflexivă

modul moduri predicative (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ, prezumtiv);


moduri nepredicative (infinitiv, gerunziu, participiu, supin).

timpurile indicativului imperfect perfect simplu

perfect compus mai mult ca perfect prezent

viitor (I, II) timpul timpurile conjunctivului prezent perfect timpurile condiţionalului prezent perfect timpurile prezumtivului prezent perfect timpurile infinitivului prezent perfect persoana numărul


Verbul IV

Verbele (predicative) la moduri predicative

predicat verbal

subiect nume predicativ atribut Funcţii complement direct sintactice infinitiv complement indirect compl. circ. de timp compl. circ. de scop compl. circ. de cauză compl. circ. de mod compl. circ. de timp compl. circ. de cauză compl. circ. de mod gerunziu compl. circ. concesiv Verbele la moduri compl. circ. condiţ. nepredicative elem. predic. suplim. subiect atribut adjectival nume predicativ participiu elem. predic. suplim. compl. circ. de timp compl. circ. de cauză subiect supin nume predicativ complement direct atribut


Verbul IV


1. Şi-a făcut temele pentru a nu fi certat:

a) verb predicativ, infinitiv perfect, complement circumstanţial de scop;

b) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza pasivă, complement circumstanţial de scop;

c) verb nepredicativ, infinitiv, diateza pasivă, complement circumstanţial de scop;

d) verb nepredicativ, infinitiv perfect, complement circumstanţial de cauză.

2. Înainte de a fi sancţionată, a fost avertizată:

a) verb, infinitiv perfect, diateza activă, complement

circumstanţial de timp; b) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă,

complement circumstanţial de timp; c) verb predicativ, infinitiv, diateza pasivă,

complement circumstanţial de timp; d) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza activă,

complement circumstanţial de cauză.

3. Învăţând foarte mult, s-a simţit obosit:

a) verb nepredicativ, gerunziu, complement circumstanţial condiţional;

b) verb predicativ, gerunziu, complement circumstanţial de cauză;

c) verb nepredicativ, gerunziu, complement direct; d) verb nepredicativ, gerunziu, complement

circumstanţial de timp.

4. Nevenindu-mi a crede, l-am întrebat din nou:

a) verb nepredicativ, infinitiv, subiect; b) verb nepredicativ, infinitiv, complement direct; c) verb predicativ, infinitiv, complement direct; d) verb predicativ, infinitiv prezent, subiect.

5. Ideea de a se face profesor îi surâde:

a) atribut verbal, verb copulativ, infinitiv perfect; b) atribut verbal, verb copulativ, diateza pasivă; c) atribut verbal, verb copulativ, infinitiv prezent +

nume predicativ, substantiv, nominativ; d) nume predicativ, verv copulativ, infinitiv.


Verbul IV

6. Ea părea a fi fost afectată de ce se întâmplase:

a) verb, infinitiv perfect, diateza pasivă, complement circumstanţial de mod;

b) verb, infinitiv prezent, diateza pasivă, complement circumstanţial de mod;

c) verb, infinitiv perfect, diateza activă, nume predicativ;

d) verb predicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă, nume predicativ.

7. Uimit de a fi fost ales, a început să se pregătească:

a) verb predicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă, complement indirect;

b) verb predicativ, infinitiv prezent, diateza pasivă, complement circumstanţial de cauză;

c) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza pasivă, complement indirect;

d) verb nepredicativ, infinitiv perfect, diateza activă, complement circumstanţial de cauză;

8. Întârziind, nu am mai putut intra:

a) verb nepredicativ, gerunziu, complement circumstanţial de cauză;

b) verb predicativ, gerunziu, complement circumstanţial de cauză;

c) verb predicativ, gerunziu, complement circumstanţial de scop;

d) verb nepredicativ, gerunziu, complement circumstanţial condiţional.

9. S-a săturat de aşteptat:

a) verb predicativ, participiu, complement indirect; b) verb predicativ, gerunziu, complement indirect; c) verb predicativ, supin, complement indirect; d) verb nepredicativ, supin, complement indirect.


Verbul IV

10. Pare a fi supărat:

a) verb copulativ, infinitiv, nume predicativ + adjectiv provenit din participiu, nume predicativ;

b) verb auxiliar + adjectiv provenit din participiu, nume predicativ;

c) verb copulativ, infinitiv prezent, complement circumstanţial de mod + adjectiv provenit din participiu, nume predicativ;

d) verb copulativ, infinitiv perfect, complement circumstanţial de mod + verb la supin, nume predicativ.



a) a râde – subiect, a plânge – subiect; b) (de)-a cunoaşte – atribut verbal, (de)-a găsi – atribut verbal; c) (spre) a merge – complement circumstanţial de scop; d) a scrie – subiect, a spune – complement direct; e) (pentru) a se adăposti – complement circumstanţial de

scop; f) (de) a picta – nume predicativ. În cazul în care ai greşit, reciteşte Sintaxa infinitivului!

Exerciţiul nr. 2

a) pâlpâind – atribut verbal; b) neştiind – complement circumstanţial de cauză; c) întârziind – complement circumstanţial de cauză; d) aşteptând – complement indirect. Dacă nu ai dat răspunsurile corecte, te sfătuiesc să citeşti cu atenţie secvenţa Sintaxa gerunziului.

Exerciţiul nr. 3

a) tăcută – element predicativ suplimentar, împovărată – element predicativ suplimentar;

b) sfâşiată – atribut adjectival; c) înlăturat – element predicativ suplimentar. Dacă soluţia ta nu coincide cu cea pe care ţi-am dat-o, ar fi bine să citeşti din nou Sintaxa participiului.


Verbul IV

Exerciţiul nr. 4

a) de vorbit – complement direct; b) de călătorit – subiect; c) de aşteptat – complement indirect; d) la pescuit – complement circumstanţial de scop.

Dacă ai greşit, problemele se vor clarifica după ce vei reciti Sintaxa supinului. Exerciţiul nr. 5

a) verb predicativ, impersonal, conj. a IV-a, diateza pasivă, gerunziu, complement circumstanţial de cauză;

b) verb predicativ, conj. I, diateza pasivă, infinitiv, perfect, masculin, singular, precedat de locuţiunea prepoziţională înainte de, complement circumstanţial de timp;

c) verb predicativ, conj. a IV-a, diateza activă, infinitiv, perfect, nume predicativ;

d) fiind – verb predicativ, intranzitiv, conj. a IV-a, gerunziu, complement circumstanţial de cauză; silă – substantiv comun simplu, feminin, defectiv de plural, nominativ, subiect;

e) verb predicativ, personal, conj. I, diateza pasivă, infinitiv, prezent, complement circumstanţial opoziţional;

f) verb predicativ, personal, conj. a III-a, diateza pasivă, indicativ, prezent, pers. a III-a, sg., formă negativă, predicat verbal;

g) fie – verb predicativ, unipersonal, conj. a IV-a, diateza activă, conjunctiv, prezent, predicat verbal; ce – pronume relativ, nominativ, subiect;

h) verb predicativ, personal, conj. a IV-a, diateza pasivă, infinitiv, prezent, fem., sg., complement direct.

Ca să nu ai probleme la rezolvarea acestui exerciţiu, este necesar să reciteşti toată unitatea de învăţare şi să consulţi cu atenţie bibliografia sugerată.


Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1986 Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Moduri nepersonale, în SCL, 1962, nr. 1, p. 29 – 43 Diaconescu, Ion, Infinitivul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.


Adverbul

Unitatea de învăţare nr. 12 ADVERBUL

Cuprins Pagina

12.1 Obiective educaţionale 195 12.2 Identitatea adverbului 195 12.3 Clasificarea adverbelor 196 12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire 202 12.5 Intensitatea 203 12.6 Sintaxa adverbului 207 12.7. Schemă recapitulativă 210 12.8 Lucrare de verificare 211 12.9 Răspunsuri şi comentarii 212 12.10 Surse bibliografice 214



explici în ce constă specificul adverbului; utilizezi criteriile de clasificare a adverbelor; recunoşti gradele comparaţie şi de intensitate ale

adverbelor; identifici funcţiile sintactice specifice adverbului; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei clase

morfologice. 12.2 Identitatea adverbului

Identitatea adverbului rezultă din convergenţa a trei perspective: semantică, morfologică şi sintactică. D i n p u n c t d e v e d e r e s e m a n t i c , adverbul este o clasă eterogenă. În mare, el are rolul de a caracteriza acţiunea exprimată de un verb ( vorbeşte mult, învaţă bine, merge acolo etc.). Dintre părţile de vorbire neflexibile, adverbul este singurul care este purtător de sens lexical, ceea ce se reflectă şi în plan sintactic: adverbul are capacitatea de a contracta relaţii sintactice. Dar pe lângă adverbele cu un conţinut semantic evident (cuvinte pline), sunt încadrate în această clasă morfologică şi cuvinte cu sens vag, abstract, care exprimă mai ales nuanţe ale modalităţii (semiadverbele) şi cuvinte caracterizate printr-un conţinut semantic virtual, care îşi precizează sensul numai în context, prin raportare la antecedent sau la contextul extralingvistic (adverbele pronominale sau pro-adverbele).


Adverbul

D i n p u n c t d e v e d e r e s i n t a c t i c , adverbul se caracterizează, aşa cum va rezulta din clasificare, prin aceeaşi eterogenitate. S u b a s p e c t m o r f o l o g i c , adverbul se distinge prin structura morfematică invariabilă şi prin categoria intensităţii.

Adverbul se aseamănă, pe de o parte, cu adjectivul, iar pe de altă parte, cu elementele de relaţie. Cu adjectivul se aseamănă din punct de vedere funcţional (ambele au rol de determinare: adjectivul în contextul numelui, iar adverbul în contextul verbului). Cu elementele relaţionale (prepoziţia, conjuncţia) se aseamănă prin invariabilitate, dar se deosebeşte prin autonomie sintactică.

12.3 Clasificarea adverbelor 12.3.1 Clase morfologice de adverbe

După structură, adverbele pot fi: simple, compuse sau locuţiuni adverbiale.

A d v e r b e l e s i m p l e sunt moştenite din latină (sus, mâine, acum etc.), împrumutate din alte limbi (măcar, tocmai) sau formate pe teren românesc prin conversiune de la substantive (foc, glonţ, tun, iarna, toamna, lunea) sau de la adjective (clar, mult, rău), prin derivare (cu sufixele -eşte – româneşte, -iş/-îş – făţiş, târâş, -mente – realmente sau cu prefixul a-: arar, acasă) şi prin aglutinare: cumva, alfel, niciodată, adineaori, rareori. A d v e r b e l e c o m p u s e sunt acelea în a căror structură intră elemente care nu s-au aglutinat, deci îşi păstrează independenţa formală : ici-colo, aşa şi aşa, mâine-seară, azi dimineaţă. L o c u ţ i u n i l e a d v e r b i a l e sunt grupuri alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, care şi-au pierdut individualitatea semantică şi morfologică: din zi în zi, din când în când, din an în an, de silă de milă, fără doar şi poate, fără urmă de îndoială, când şi când.


Adverbul


Georgeta Ciompec (1985) propune următoarele criterii de recunoaştere a locuţiunilor adverbiale:

pierderea independenţei semantice a componentelor sau folosirea lor numai în aceste combinaţii. De exemplu, elementele de bază din locuţiunile în zadar, în vileag nu apar decât în aceste combinaţii.

caracterul fix al combinaţiei, care se manifestă în mai multe feluri, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea disocierii grupării: din când în când (*în când din când).

Locuţiunile adverbiale pot fi alcătuite din:

a) prepoziţie + substantiv: cu forţa, de faţă, în lături, în grabă; b) prepoziţie + adjectiv substantivizat: cu frumosul; c) prepoziţie + participiu negativ: pe negândite, pe neaşteptate,

pe nevăzute, pe nemâncate, pe dibuite, pe ocolite; d) prepoziţie + prepoziţie + substantiv: de la capăt, de la

început; e) substantiv sau adverb repetat prin prepoziţie sau conjuncţie:

din loc în oc, ceas de ceas, clipă de clipă, din zi în zi, zi de zi, noapte de noapte, din an în an, cât de cât, din când în când, când şi când;

f) cuvinte ritmate: treacă-meargă, târâş-grăpiş, nitam-nisam, calea-valea, harcea-parcea;

Pe lângă acestea, există multe locuţiuni cu structură eterogenă: nici în ruptul capului, cu şoşele cu momele, cu noaptea-n cap, cu vârf şi-ndesat, cât ai bate din palme, cât vezi cu ochii, într-o doară etc.

Unele adverbe au variante cu sau fără anumite particule (elemente finale): acum/acuma, aici/aicea, nicăieri/nicăierea, atunci/atuncea. Variantele fără -a au caracter literar, în timp ce variantele cu -a au caracter popular şi familiar. La unele adverbe particula -a a devenit element constitutiv (formant obligatoriu): aiurea, aievea, abia. Se observă o specializare pentru anumite întrebuinţări în limba actuală: atât şi atâta apar în variaţie liberă în contexte ca a lucrat atât(a), dar varianta fără -a apare când adverbul este folosit intensiv pe lângă un comparativ (cu atât mai mult), ca formant al superlativului absolut (atât de frumoasă) sau în construcţia corelativă atât…cât şi. Adverbele cu particula -le/-lea şi cu particula -şi au caracter popular, familiar sau regional: acilea, acuşi, cumvaşilea, pururilea. În limba literară -şi este admis numai în cazul adverbelor iarăşi, câtuşi, totuşi. Particula -i are în limba literară caracter obligatoriu: numai, întocmai, tocmai, în timp ce în limbajul popular se folosesc formele numa, întocma, tocma.

Adverbul

Exerciţiul nr. 1 Clasifică după criteriul morfologic adverbele: departe, hoţeşte, harcea-parcea, cât de cât, astăzi, din vreme-n vreme, târâş-grăpiş, acasă, ici şi colo, actualmente, de jur împrejur, mâine-seară, zi şi noapte, azi dimineaţă, numericeşte, de silă de milă, numaidecât. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

12.3.2 Clase sintactice de adverbe

După criteriul sintactic, adverbele pot fi: A. A d v e r b e s u b o r d o n a t e : determinanţi ai verbului

(munceşte mult), ai adjectivului/adverbului (omeneşte posibil, ) sau ai interjecţiei ( hai aici).

B. A d v e r b e r e g e n t e : funcţionează drept centru de grup

(cer complemente cărora le impun restricţii de prepoziţii şi de caz): alături de, aproape de, anterior etc.

Eterogenitatea sintactică a adverbului

C. A d v e r b e p r o p o z i ţ i o n a l e (cunoscute şi sub numele de predicative): cele care guvernează o întreagă propoziţie, fie conjuncţional (sigur că vine, desigur că va reuşi, poate că va reuşi, probabil că va ploua), fie parantetic (sigur, vine; desigur, va reuşi etc.).

Adverbele predicative sunt elemente regente ale propoziţiilor subiective.

D. A d v e r b e s u b s t i t u t e d e f r a ză : cele care ţin locul unei propoziţii întregi: da, nu şi echivalentele lor emfatice (desigur, sigur, fireşte, nicidecum). Pot forma ele însele propoziţii monomembre (Pleci? Da.) sau pot apărea în co-ocurenţă cu propoziţia pe care o substitutie (Pleci? Da, plec).


Adverbul

E. A d v e r b e r e l a t i v e : cele care au rolul de elemente subordonaoare în frază (unde, cum, când).

F. S e m i a d v e r b e : cele care au doar un sens vag, abstract

(încă, mai, abia, chiar). Semiadverbele exprimă nuanţe ale modalităţii (precizare – chiar, aproximare – cam, restricţie – doar, intensificare – şi mai repede) şi nuanţe temporale (deja, abia, tocmai).

Spre deosebire de adverbe, semiadverbele apar exclusiv ca modificatori (determinanţi), deci nu pot genera grupuri adverbiale, nu acceptă gradarea, nu îndeplinesc funcţie sintactică şi se caracterizează prin poziţie relativ fixă faţă de elementul regent: de regulă, stau înaintea acestuia, în imediata vecinătate: mai interesant (*interesant mai).

12.3.3 Clase semantice de adverbe

După înţeles, adverbele şi locuţiunile adverbiale se împart în: A. Adverbe/ locuţiuni adverbiale circumstanţiale B. Adverbe/locuţiuni adverbiale modalizatoare C. Adverbe/locuţiuni cu rol de conectori textuali

A. A d v e r b e l e c i r c u m s t a n ţ i a l e sunt cele care exprimă circumstanţe locale (aici, aproape, departe, nicăieri), temporale (azi, mâine, ieri, aseară, acum), cauzale, finale (de aceea, de asta) şi aprecieri modale, cantitative, graduale (agale, puţin, cam). A.1. A d v e r b e l e d e l o c arată locul acţiunii sau al stării: sus, jos, aproape, departe, afară, înăuntru, pretutindeni etc. A.2. A d v e r b e l e d e t i m p exprimă timpul în care se realizează o acţiune sau se prezintă o stare: ieri, aseară, astăzi, curând, întotdeauna etc. A.3. A d v e r b e l e d e c a u ză exprimă cauza şi sunt numai locuţiuni: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, din această cauză, din această pricină. A.4. A d v e r b e l e d e s c o p exprimă scopul şi sunt omonime cu unele dintre adverbele de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta.

A.5. A d v e r b e l e d e m o d exprimă:

modul propriu-zis de desfăşurare a unei acţiuni sau de existenţă a unei stări: alene, agale, zadarnic, încet, repede, făţiş, târâş etc. Tot aici intră adverbele derivate cu sufixul -mente şi cele provenite din adjective;


Adverbul

cantitatea/intensitatea: destul, puţin, oleacă, berechet, oricât, cât de cât, din ce în ce mai etc. (adverbe/locuţiuni adverbiale de cantitate). La acestea se adaugă numeralele adverbiale (o dată, de două ori etc.) şi cele multiplicative (întreit, înzecit, înmiit etc.);

distribuţia: câte doi, câte trei, câte zece etc. (adverbe/locuţiuni adverbiale de distribuţie);

frecvenţa: rar, des, din doi în doi (adverbe/locuţiuni adverbiale de frecvenţă);

afirmaţia: da, desigur, fireşte, cu siguranţă, de bună seamă (adverbe/locuţiuni adverbiale de afirmaţie);

negaţia: nu, ba, imposibil, nicidecum (adverbe negative); dubiul, probabilitatea: parcă, oare, pesemne, poate, posibil,

probabil (adverbe dubitative şi de probabilitate); restricţia: doar, numai, cel puţin (adverbe/locuţiuni adverbiale

de restricţie); explicaţia: adică, anume, bunăoară, de exemplu, de pildă

(adverbe/locuţiuni adverbiale explicative); concesia: totuşi, cu toate acestea (adverbe/locuţiuni

adverbiale concesive).

Dintre adverbele circumstanţiale, se distinge clasa adverbelor pronominale. Acestea îşi precizează sensul fie prin raportare la context (anaforic), fie prin raportare la domeniul de referinţă extralingvistic (deictic). Adverbele pronominale provin din rădăcini pronominale şi se comportă la fel ca pronumele, în sensul că ţin locul cuvintelor care exprimă direct circumstanţele respective. De aceea cunosc o clasificare paralelă cu cea a pronumelor:

adverbe relativ-interogative (de mod/loc/timp/cauză/scop): cât, cum, unde, încotro, când, de ce;

adverbe demonstrative: aşa, astfel, aici, acolo, acum, de aceea;

adverbe nehotărâte: cumva, oricum, cândva, uneori, odată, oricât;

adverbe negative: deloc, nicidecum, nicăieri, niciodată, nicicând;

B. A d v e r b e l e m o d a l i z a t o a r e ( m o d a l i z a t o r i i ) – lexicalizări ale operatorilor modalităţii, care exprimă raportul dintre conţinutul comunicării şi interpretarea acestuia de către vorbitor. Adverbele modalizatoare înscriu în enunţ atitudinea locutorului faţă de cele exprimate:

certitudinea: desigur, bineînţeles, fireşte, negreşit, fără doar şi poate, sigur, evident, de bună seamă, cu siguranţă, fără îndoială, mai mult ca sigur, în mod cert/sigur;

incertitudinea: poate, pesemne, probabil, posibil, parcă, eventual,oare, cumva ( nu cumva a n-a acţionat corect?);

distanţa faţă de sursă: cică;


Adverbul


Acesta se numesc adverbe epistemice (sunt operatori ai modalităţii epistemice), deoarece, prin intermediul lor, vorbitorul evaluează adevărul celor exprimate.

obligaţia: obligatoriu, negreşit, neapărat, musai, în mod

necesar/obligatoriu ( operatori ai modalităţii deontice); atitudinea favorabilă/defavorabilă a locutorului: adverbele

de uz propoziţiona/de comentariu frastic: bine (că), păcat (că), ciudat (că), din fericire, din păcate etc. (operatori ai modalităţii apreciative).

C . A d v e r b e / l o c u ţ i u n i c u r o l d e c o n e c t o r i t e x t u a l i – cele care asigură coeziunea textuală, organizarea generală a discursului: la urma urmei, pe scurt, mai precis, mai exact, în cele din urmă, în primul rând, în al doilea rând, mai întâi, în continuare, în final, în sfârşit, în fond etc.

Exerciţiul nr. 2 Clasifică după criteriul semantic adverbele/locuţiunile adverbiale: repede, aici, puţin, mâine, aşa, mai întâi, parcă, de aceea, adică, aseară, totuşi, parcă, cică, în al doilea rând, pretutindeni, undeva, literalmente, întreit, cât de cât, mereu, din fericire, oare. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Adverbul

12.4 Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire

Adverbul este o clasă deschisă, care se îmbogăţeşte permanent, atât prin mijloace interne (derivare, compunere, conversiune), cât şi prin mijloace externe (împrumuturi din alte limbi).

Dumitru Irimia (1997, 291) este de părere că se poate vorbi despre două subclase de adverbe: adverbe stabile – „caracterizate prin structura lexico-gramaticală a clasei ca o constantă”: aici, târziu, româneşte etc. şi adverbe mobile – „caracterizate prin trăsătura lexico-gramaticală a clasei ca o actualizare adverbială a unor termeni virtual polisemantici”: frumos, urât, dimineaţa, toamna etc.

Conversiunea este un procedeu foarte productiv în româna actuală. Pot deveni adverbe adjectivele. Caracterul adverbial al adjectivelor este marcat de natura verbală sau adjectivală a elementului regent şi de invariabilitate: scrie/scriu frumos [adverb]/bărbat frumos [adjectiv]; sapă adânc [adverb]/apă adâncă [adjectiv]. Inventarul adverbelor modale este sporit prin utilizarea adverbială a unui număr mare de adjective neologice: bizar, sporadic, evaziv: se poartă bizar, vine sporadic, răspunde evaziv. Pot deveni adverbe şi adjectivele participiale: Vorbeşte deschis!


Georgeta Ciompec (1985) a semnalat tendinţa foarte puternică de înlocuire a adverbelor derivate cu sufixe prin adjectivele temă folosite adverbial: numeric redus ( în loc de numericeşte redus).

De asemenea, substantivele se pot adverbializa fie prin elipsa prepoziţiei dintr-o construcţie comparativă: răcit cobză, singur cuc, beat turtă, îngheţat tun/bocnă etc. (construcţii cu valoare superlativă), fie prin convertirea sensului noţional al unor substantive din sfera semantică temporală în sens circumstanţial: Vara merg la mare [adverb]/Vara este anotimpul meu preferat [substantiv].

Adverbul

12.5 Intensitatea 12.5.1 Intensitatea comparativă

Unele adverbe, în special cele formate prin conversiune de la adjective şi identice ca formă cu acestea şi cele derivate cu sufixul - eşte, dar şi alte adverbe de mod şi unele de loc şi de timp au grade de intensitate/comparaţie. Acestea se exprimă ca la adjectiv, cu deosebirea că articolul cel este invariabil. Gradul p o z i t i v este unitatea de bază faţă de care se stabileşte raportul exprimat de comparativ şi superlativ. Exprimă deci caracteristica unei acţiuni, fără stabilirea vreunui raport comparativ: bine, aproape, repede etc. Gradul c o m p a r a t i v arată fie că o caracteristică a unei acţiuni se manifestă într-un grad diferit faţă de aceeaşi caracteristică a altei acţiuni(comparativ de superioritate / comparativ de inferioritate: mai bine / mai puţin bine, mai aproape / mai puţin aproape, mai repede / mai puţin repede), fie că o caracteristică se manifestă în acelaşi grad faţă de aceeaşi caracteristică a altei acţiuni sau faţă de aceeaşi caracteristică a aceluiaşi obiect, manifestată în împrejurări diferite (comparativ de egalitate).

Gradele de comparaţie

C o m p a r a t i v u l d e s u p e r i o r i t a t e este marcat prin semiadverbul mai: mai bine, mai aproape, mai repede.


Unele adverbe se folosesc numai la gradul comparativ de superioritate: mai ales, mai abitir, mai presus, mai prejos.

C o m p a r a t i v u l d e i n f e r i o r i t a t e se exprimă prin morfemul complex mai puţin: mai puţin bine, mai puţun aproape, mai puţin repede.

C o m p a r a t i v u l d e e g a l i t a t e se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de: tot aşa de/tot atât de/la fel de bine, tot aşa de/tot atât de/la fel de aproape, tot aşa de/tot atât de/la fel de repede.

S u p e r l a t i v u l r e l a t i v este marcat prin formantul adverbial cel mai (superlativ relativ de superioritate) şi prin cel mai puţin (superlativ relativ de inferioritate). S u p e r l a t i v u l a b s o l u t exprimă gradul cel mai înalt de manifestare a caracteristicii unei acţiuni, fără stabilirea unei relaţii. Se exprimă cu ajutorul unor mijloace variate:

Adverbe: foarte, prea, tare, rău:

Adverbul

Locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de + adjectiv: extraordinar de, nemaipomenit de, inimaginabil de, deosebit de, iritant de, colosal de, teribil de, infinit de etc.: extraordinar de bine, nemaipomenit de repede, deosebit de uşor.

În poziţia adverbului figurează unul dintre următoarele elemente:

a) adverbe care implică fie seme cantitative, fie seme calitative care exprimă un grad maxim sau depăşirea unei limite: enorm de, deosebit de, extraordinar de, formidabil de etc.

b) adverbe de provenienţă verbală, care presupun implicarea

afectivă a subiectului vorbitor: dezgustător de, îngrozitor de, enervant de, derutant de etc.

Din punct de vedere logico-semantic, construcţia în discuţie încorporează două predicaţii:

Afirm că există caracteristica X a acţiunii Y. Mă dezgustă/îngrozeşte/enervează/derutează etc. caracteristica respectivă.

c) adverbe de provenientă verbală, construite cu prefix

negativ: neînchipuit de, nepermis de, nemaiîntâlnit de, incredibil de, insuportabil de, inexplicabil de etc.

d) adverbe cantitative nedefinite: atât de, aşa de, cât de:

Repetarea vocalelor: reepede Repetarea consoanelor: rrepede Repetarea adverbului: repede,repede Construcţii comparative: iute ca vântul/ca gândul, încet ca

melcul Prefixe: arhi-, extra-, ultra-, supra- etc: hipercorect,

ultrapuţin Sufixul -isim: simplisim, importantisim.


Formele sintetice cu sufixul - isim sunt rar folosite şi numai în limba cultă.

Adverbe fără grade de comparaţie: Adverbele de mod provenite de la adjective necomparabile, fie din motive semantice, fie din motive etimologice (vezi adjectivul) nu au grade de comparaţie: definitiv, ulterior, optim etc.

Adverbul

12.5.2 Intensitatea non-comparativă

Gradele de intensitate se exprimă, ca şi la adjectiv, prin mijloace analitice. Gradele de

intensitate Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m i n i m e este marcat prin adverbul puţin, precedat de aceleaşi adverbe cantitative/calitative care servesc la exprimarea intensităţii maxime: foarte puţin, extrem de puţin, grozav de puţin etc.

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i r e d u s e , i n s u f i c i e n t e este exprimat fie prin adverbele puţin, slab, oarecum, fie cu ajutorul sufixelor diminutivale, al căror rol este diminuarea: binişor, târzior, olecuţă, repejor, multişor etc. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i s u f i c i e n t e este marcat prin formanţii adverbiali destul de, suficient de, îndeajuns de. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m o b i l e este marcat prin expresiile din ce în ce mai, tot mai, şi mai (actualizare progresivă), din ce în ce mai puţin, tot mai puţin, şi mai puţin (actualizare regresivă).

Gradul i n t e n s i t ă ţ i i m a x i m e se exprimă prin locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de (aceleaşi care servesc la exprimarea superlativului absolut): nemaipomenit de, deosebit de, extraordinar de etc. Gradul i n t e n s i t ă ţ i i d e pă ş i t e (e x c e s i v e ) se marchează prin prefixe şi prefixoide (super-, extra-, arhi-, ultra- etc.) şi prin adverbe/locuţiuni de tipul prea, peste măsură de, peste poate de.


Adverbul


Exerciţiul nr. 3 Spune la ce grad de intensitate se află adverbele din textele:

a) „Cerul mai este uşor înnorat spre apus.” (G. Adameşteanu)

b) „îmi place enorm de mult să trăiesc.” (I. Băieşu) c) „Toată lumea ştia că se poartă extrem de drăguţ cu sexul

slab.” (I. Băieşu) d) S-a trecut destul de uşor peste acest eveniment destul de

trist. (AC, 43/2003) e) „Se făcuse târziu, mult prea târziu.” (G. Adameşteanu) f) „Cei doi se înţelegeau atât de bine încât se înţelegeau din

priviri.” (I. Băieşu) g) A: Şi cum e? B: […] îm: e binişor. (IVLRA) h) Ştie toată lumea că ăştia ne conduc prost, ba din prost în

mai prost. (AC, 42/2002) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Adverbul

12.6 Sintaxa adverbului

Ca determinante ale verbului, adjectivului/adverbului sau ale interjecţiei, adverbele contractează următoarele funcţii sintactice:

complement circumstanţial de mod: notă accentuat umoristică.

complement circumstanţial de loc: Hai aici!

complement circumstanţial de timp: femeie întotdeauna bine îmbrăcată.

complement circumstanţial de relaţie: Materialmente, depinde de ea. Face tot ceea ce este omeneşte posibil.

complement circumstanţial condiţional: Fă ce-ţi spun, altfel te voi pedepsi!

complement circumstanţial opoziţional: În loc de ieri, a venit astăzi.

complement circumstanţial cumulativ: Afară de ieri, a venit şi alalteieri.

complement circumstanţial de excepţie: A venit în fiecare zi, în afară de vineri. Nu pleacă nicăieri decât acolo.

element predicativ suplimentar: Nu te credeam aşa. Te credeam departe. Nu este unde îl ştiai.

Pe lângă centre nominale, adverbele circumstanţiale au funcţia sintactică de atribut: plecarea acolo, învăţatul noaptea, raftul de sus.

Adverbele propoziţionale îndeplinesc funcţia sintactică de predicat: Desigur că te voi ajuta. Probabil că va veni.


Adverbele propoziţionale, numite şi predicative – cele care domină o propoziţie întreagă – se leagă de aceasta fie conjuncţional (negreşit că te va ajuta), fie prin aderenţă sau parantetic (negreşit, mă va ajuta).

Ca regente, adverbele apar pe lângă alte adverbe cu funcţie de complement circumstanţial de relaţie (A făcut tot ce este omeneşte posibil) / complement circumstanţial de mod (A acţionat făţiş duşmănos) sau pe lângă substantive, pronume sau adjective cu funcţie de complement circumstanţial de relaţie (S-a exprimat favorabil cu privire la căsătoria lor).

Adverbul

Exerciţiul nr.4 Spune ce funcţie sintactică au adverbele şi locuţiunile adverbiale din textele:

a) „Uimirea de atunci o am şi acum, faţă de acest pui de om de lângă mine.” (M. Sadoveanu)

b) „Glanetaşu deschise încet şi cu respect uşa şi îşi puse îndată căciula jos lângă cuptor.” (L. Rebreanu)

c) „Era gata masa.” (M. Preda) d) „Îsi zise că va vorbi negreşit cu Grigore Iuga care trebuie să

facă dreptate.” (L. Rebreanu) e) „E bine să înveţe un popor de la altul, nu este bine să

înveţe un popor pe altul.” (G Vieru) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Exerciţiul nr.5 Se dau perechile de omofone: numai – nu mai, cândva – când va, altfel – alt fel, odată – o dată. Explică gramatical diferenţele de grafie şi dă câte un exemplu pentru fiecare situaţie. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!


Adverbul

Exerciţiul nr.6

Precizează valoarea morfologică a cuvintelor subliniate: a) Bătrânul era înţelept. b) Moşneagul era considerat înţeleptul satului. c) Mi-a răspuns înţelept. d) Toamna se numără bobocii. e) Toamna trecută a fost foarte ploioasă. f) În basme binele învinge întotdeauna. g) Câtul împărţirii era trei. h) Cât a crescut! i) Cât suc ai băut? j) Ionel este înalt cât casa.



Adverbul


adverbe simple Criteriul morfologic adverbe compuse

locuţiuni adverbiale adverbe subordonate

adverbe regente Clasificare Criteriul sintactic adverbe propoziţionale adverbe substitute de frază adverbe relative semiadverbe de loc

adverbe circumstanţiale de timp de cauză

Criteriul semantic de scop de mod adverbe modalizatoare

adverbe/locuţiuni adverbiale cu rol de conectori textuali

pozitiv comparativ de superioritate de inferioritate

Comparativă – gradele de comparaţie

superlativ

relativ (de superioritate, de inferioritate) absolut

intensitate minimă intensitate redusă intensitate suficientă

intensitate mobilă intensitate maximă

Non-comparativă – gradele de intensitate

Categorii gramaticale - intensitatea

intensitate depăşită

complement circumstanţial (de diverse feluri)


nume predicativ

predicat Funcţii sintactice atribut

element predicativ suplimentar

Adverbul


1. Adverbele binişor, făţiş, româneşte s-au format prin:

a) compunere; b) derivare; c) conversiune; d) aglutinare.

2. Adverbul bine din enunţul E bine de tine are funcţia

sintactică de:

a) subiect; b) nume predicativ; c) complement direct; d) complement circumstanţial de mod.

3. Adverbele propoziţionale sunt cele care ………………….. ………………………………………………………………………

4. Adverbele substitute de frază sunt cele care ……………... ………………………………………………………………………

5. Semiadverbele nu ……………………., nu ………………..,

nu ………………………………………………………………. 6. Adverbele predicative sunt elemente regente ale

propoziţiilor:

a) predicative; b) circumstanţiale de mod; c) subiective; d) atributive.

7. Adverbele nu pot îndeplini funcţia de:

a) subiect; b) complement circumstanţial de mod; c) complement circumstanţial de timp; d) complement circumstanţial cumulativ.

8. Cuvintele subliniate în sintagmele beat turtă, singur cuc

sunt:

a) substantive; b) adverbe; c) adjective; d) interjecţii.


Adverbul

9. Adverbele pronominale sunt cele care ……………………. ………………………………………………………………………

10. Adverbul din enunţul Şchiopul fugea iepureşte

îndeplineşte funcţia sintactică de:

a) element predicativ suplimentar; b) atribut adverbial; c) complement circumstanţial de loc; d) complement circumstanţial de mod.


12.9 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 1 Adverbe simple: departe, astăzi, hoţeşte, acasă, numericeşte, actualmente, numaidecât. Adverbe compuse: mâine-seară, azi dimineaţă. Locuţiuni adverbiale: harcea-parcea, târâş-grăpiş, ici şi colo, din vreme-n vreme, de silă de milă, zi şi noapte, cât de cât. Dacă ai greşit, reciteşte secvenţa Clase morfologice de adverbe! Exerciţiul nr. 2 Adverbe de mod: aşa, repede, literalmente (adverbe de mod propriu-zise), parcă, oare (adverbe dubitative şi de probabilitate), întreit, puţin, cât de cât (adverbe de cantitate), adică (adverb explicativ), totuşi (adverb concesiv), de aceea (adverb de cauză/scop). Adverbe de timp: mâine, mereu, aseară. Adverbe de loc: aici, pretutindeni, undeva. Adverb modalizator: cică. Conectori textuali: mai întâi, în al doilea rând, din fericire. Dacă ai greşit, reciteşte modulul Clase semantice de adverbe! Exerciţiul nr. 3 a) uşor înnorat – intensitate redusă; b) enorm de mult – intensitate maximă; c) extrem de drăguţ – intensitate excesivă; d) destul de uşor/de trist – intensitate suficientă.


Adverbul

12.9 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr. 3 – continuare e) mult prea târziu – intensitate excesivă; f) atât de bine – intensitate maximă; g) binişor – intensitate redusă (insuficientă); h) din prost în mai prost – intensitate mobilă. Dacă nu ai rezolvat corect exerciţiul, aprofundează modulul Intensitatea non-comparativă. Exerciţiul nr. 4

a) de atunci – atribut adverbial, acum – complement circumstanţial de timp; b) încet, cu respect – complemente circumstanţiale de mod, îndată – complement circumstanţial de timp; c) gata – nume predicativ; d) negreşit – complement circumstanţial de mod; e) (e) bine – nume predicativ; (nu e) bine – nume predicativ. Eventualele nelămuriri se vor clarifica după recitirea secvenţei Sintaxa adverbului.

Exerciţiul nr. 5 Numai – adverb de restricţie (Are numai un copil). / Nu mai – adverb de negaţie + semiadverb (Nu mai am bani.) Cândva – adverb nehotărât (Cândva mă duceam la operă). / Când va – adverb relativ + verb auxiliar (Când va veni?) Altfel – adverb de mod (A procedat altfel decât cum I-am spus.) / Alt fel – adjectiv + substantiv (Prefer alt fel de mâncare.) Odată – adverb nehotărât = cândva (Odată ne înţelegeam bine.) / O dată – numeral adverbial (Nu am citit cartea decât o dată.) Dacă ai greşit, este nevoie să reciteşti Adverbul, dar şi alte unităţi de învăţare: Substantivul, Adjectivul, Numeralul, Verbul. Exerciţiul nr. 6

a) adjectiv; b) substantiv; c) adverb; d) adverb; e) substantiv; f) substantiv; g) substantiv; h) adverb; i) adjectiv pronominal interogativ; j) prepoziţie. Dacă nu ai răspuns corect, reciteşte Interferenţa adverbului cu alte părţi de vorbire.


Adverbul


12.10 Surse bibliografice Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica. Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985 Hristea, Theodor, Pseudoadjectivarea adverbului în limba română, în LL, 1979, nr.3, p.323-327 Pană-Dindelegan, Gabriela, Structura sintactică Nominal + Adverb (sau Adjectiv) + Supin, în LR, 1982, nr.1, p.5-14 Pană-Dindelegan, Gabriela, Preliminarii la semantica modalizatorilor, în AUB, seria LLR, 1985, p.15-29 Pană-Dindelegan, Gabriela, Formule modalizatoare de certitudine, în SCL XXXVI, 1985, nr.3, p.237-240 Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992 Rădulescu, Marina, Observaţii asupra unor adverbe de timp provenite din substantive în limba română, în SCL, 1985, nr.3, p.246-250.

Interjecţia

Unitatea de învăţare nr. 13 INTERJECŢIA

Cuprins Pagina

13.1 Obiective educaţionale 215 13.2 Identitatea interjecţiei 215 13.3 Clasificarea interjecţiilor 216 13.4 Sintaxa interjecţiei 223 13.5 Schemă recapitulativă 231 13.6 Lucrare de verificare 232 13.7 Răspunsuri şi comentarii 233 13.8 Surse bibliografice 234



stabileşti în ce constă specificul interjecţiei; clasifici interjecţiile după criterii corecte; deosebeşti onomatopeele de restul interjecţiilor; recunoşti funcţiile sintactice ale interjecţiilor; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei părţi de

vorbire.

13.2 Identitatea interjecţiei

Caracterul distinct al interjecţiei în sistemul limbii se manifestă pe toate planurile: semantic, morfologic, sintactic. Interjecţia se distinge de celelalte părţi de vorbire prin aceea că este lipsită de un conţinut noţional, având caracter concret (este rezultatul primului sistem de semnalizare – un semnal spontan, neajuns în faza abstractizării). S e m a n t i c , ea sugerează, fără să denumească, stări fizice şi psihice sau evocă – prin imitare – sunetele şi zgomotele din natură. Prin urmare, nu are nici funcţie denominativă (ca substantivul – de exemplu), nici nu exprimă raporturi (ca prepoziţia): “Ele nu numesc, nu arată cum se cheamă aceste reacţii, deci nu au funcţie denominativă, cum au toate celelalte cuvinte, ci sunt simple semnale ale stărilor fizice şi psihice respective.” (Iordan, 1956, 488) M o r f o l o g i c (formal), interjecţia se distinge printr-un corp fonetic redus (în general o vocală, două consoane, o silabă, silabe repetate).


Interjecţia

Forma interjecţiei diferă de la o limbă la alta, în funcţie de specificul fiecărui sistem fonetic: rom. cucurigu; fr. coquerico; germ. kikiriki; şi chiar în cadrul aceleiaşi limbi – de la o regiune la alta: munt. aoleo, auleu, oleo; moldov. văleu, vălei. Din punct de vedere morfologic, interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă.

S i n t a c t i c , interjecţia se distinge în sistemul limbii prin aceea că „prezintă trăsături care o plasează printre părţile de vorbire afuncţionale” (Diaconescu, 1989, 102). Totuşi, interjecţiile îndeplinesc unele funcţii sintactice şi pot funcţiona ca regent.

13.3 Clasificarea interjecţiilor După aspectul structurii morfematice, interjecţiile sunt simple şi compuse. Se consideră simple nu numai interjecţiile primare: ah!, pa!, sau formate prin conversiune: poftim!, ci şi interjecţiile formate prin compunere, cu termenii sudaţi: iacă!, iacătă!.

Clase formale de interjecţii

Se consideră compuse numai interjecţiile formate prin compunere din două interjecţii, a căror prezenţă poate fi identificată: ei aş!, haida-de!, ia hai!.

a)


Interjecţiile compuse trebuie deosebite de interjecţiile simple întâmplător repetate, cum ar fi ham-ham! (scris şi ham, ham! ) sau de interjecţiile alăturate, ca bang!, zdrang!.

După criteriul etimologic, interjecţiile pot fi: moştenite din limba latină: vai!, zău!, împrumutate sau create pe terenul limbii române.

Sunt împrumutate din diferite limbi:

- din ebraică (prin filieră slavă): amin!, aleluia! - din turcă: aferim!, aman!, amandea!, bre!, haide!, halal! - din bulgară: bogdaproste!, huideo!, ia!, iată!, na! Interjecţii

împrumutate - din rusă: paşol! - din ucraineană: ţiba! - din franceză (pe cale savantă): alo!, aport!, marş! - din franceză (prin filieră rusă): ura! - din italiană şi din franceză: basta!, bravo! - din engleză (prin filieră franceză): stop!

Şi unele cuvinte de salut sau de politeţe, pătrunse în limba română pe cale savantă din alte limbi, au valoarea unor interjecţii: adio!, ciao! (din italiană); mersi!, pardon! (din franceză); salve!, vivat! (din latină).

Interjecţia

Sunt create pe terenul limbii române, din cele mai vechi timpuri, potrivit cu reacţiile specifice ale vorbitorilor şi cu sistemul fonetic al limbii noastre: ah!, aha!, aho!, aş!, au!, boc!, balang!, bâldâbâc!, bâr!, bruh!, cea!, cioc!, câr!, clanţ!, clap!, cling!, dang!, de!, eh!, ehe!, ehei!, ei!, fa!, fă!, fâş!, ha!, haiti!, hei!, hm!, ho!, hopa!, huţa!, jap!, lipa!, oleoleo!, oho!, mă!, măi!, măre!, nani!, nea!, pac!, poc!, paf!, pis!, piu!, pac!, pleosc!, plici!, poc!, prr!, sst!, teleap!, zbrr!, zdronc!, zdup!, zvârr! etc.

Interjecţii create pe terenul limbii române

Ţinând cont de modul de formare a interjecţiilor, acestea pot fi împărţite în:

i n t e r j e c ţ i i p r o p r i u - z i s e : strigăte scurte care reprezintă manifestarea exterioară a senzaţiilor, a emoţiilor, a voinţei sau a dorinţei vorbitorului, nelegate ca origine cu alte părţi de vorbire: ah!, mă!, bre!.

i n t e r j e c ţ i i p r o v e n i t e d i n a l t e p ă r ţ i d e

v o r b i r e , formate prin conversiune sau/şi prin trunchiere. Cuvintele de la care provin şi-au pierdut valoarea lexicală iniţială, şi-au schimbat comportarea gramaticală şi au numai valoare afectivă. Aceste cuvinte şi-au pierdut sensul lexical de bază datorită unei întrebuinţări foarte frecvente (de exemplu, invocaţiile) şi datorită accentuării elementului afectiv în defavoarea celui intelectual. Ele sunt interjecţii numai în această situaţie în care îşi pierd sensul de bază, având numai valoare afectivă. Astfel de interjecţii formate prin conversiune sunt: poftim, drac/dracul (scris adesea dracu’). Tot din această categorie fac parte şi interjecţiile: amar (în vai şi amar) < substantivul amar; Doamne! < substantivul Doamne; fa (fă) < substantivul fată. Deseori, aceste cuvinte apar însoţite de o interjecţie propriu-zisă: of, Doamne!; ei, drace!; sau de un determinant: halal de voi!.

Prin conversiune şi totodată prin trunchiere s-a format şi interjecţia păzea!. După criteriul semantic, interjecţiile se grupează în trei clase:

interjecţii care redau stări fizice sau stări sufleteşti; interjecţii care redau manifestarea unei voinţe sau a unei

dorinţe; Clase semantice de interjecţii interjecţii care evocă prin imitare aproximativă sunetele

însoţitoare ale actelor fiziologice umane, sunetele emise de vieţuitoare, sunetele şi zgomotele produse în natură, pe scurt: onomatopee.

I n t e r j e c ţ i i l e c a r e r e d a u s t ă r i l e s u f l e t e ş t i ş i s e n z a ţ i i l e sunt foarte numeroase. Teoretic, toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor.


Interjecţia


Prin aceeaşi interjecţie pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii. Sensul lor depinde în mare măsură de context, aceşti termeni caracterizându-se prin polisemantism. De cele mai multe ori, ele sunt folosite fără funcţii sintactice, fără a realiza relaţii cu ceilalţi termeni ai enunţului. Interjecţiile din această categorie pot exprima:

durerea: ah!, au!, of!, phu!, uf!, aoleu!, vai!, văleu!: aoleo mă doare / aoleo mă doare / (TDMIII)

bucuria: ha!, ura! viva!, ehe!: “he he he! “ zâce “acuma-i a

vinit mai pricopsât” // (TDD)

teama, spaima: ah!, aoleu!, vai!: începea omu: ”aoleu! uoţii mă!” (TDMIII)

nemulţumirea: aoleo!, dec! (de!, deh!), ah!, na!, of!: “aoleu!

pă cine a luat!” (TDMIII)

dispreţul: ptii!, halal!, ptiu!, uu!: când înimireai pieptenli / uuu! ai să iei un colţatu! (TDD)

oboseala, saturaţia, plictiseala: ei!, uf!, vai!, of!: “uof! nu mai

pot / uof! nu mai pot” / (TDD)

mâhnirea, supărarea, deznădejdea: a!, of!, ah!, e!, aoleo!: “of! tare-i greu / tare greu ne-a pedepsit dumnezeu cu-apa / tare / tare …” / (TDD)

ameninţarea: aoleo!, aleleu!, vai!, ei!, ehe!: “ehe! ia du-te

dumneata / ş-ai să vezi ce păţăşti” // (TDD)

regretul: de!, o!, nu!, vai!,of!: of! duamne! / că când mă găsăs [k] câteodată câm mă gândiez la andreica / (TDMIII)

nostalgia: ah!, ehe!, vai!, uu!: “le cânta cu fluiru / şi-ele c [k]

acolo să vezi frumos ci era! // uuu! ce frumoz ma iera acolo!” / (TDD)

îndoiala, nesiguranţa: de!, hm!: “hm! ştii ce vis am visat

ieu?” (TDMIII)

mirarea, surpriza: aa!, au!, ha!, oho!, na!, ei!, o!: “o! tu iej mă?” //(TDMIII)

neîncrederea: e!, ei!: “e! n-ai pâine / ai pâine / da nu vrei să

dai tu / iej rău” / (TDD)

Interjecţia


admiraţia: a!, aha!, ehe!, tii!, aoleo!: aşa-i dă frumos / a! ie frumoz rău! / (TDMIII)

I n t e r j e c ţ i i l e c a r e r e d a u m a n i f e s t a r e a u n e i v o i n ţ e s a u d o r i n ţ e sunt mai puţin numeroase. Unele se apropie ca sens de imperative, altele de vocativ, având valoare de adresare. Sensul lor este mai bine precizat decât al celor din prima categorie semantică, de aici şi uşurinţa cu care cele cu sens de imperativ contractează funcţii sintactice (în special pe cea de predicat interjecţional). Aceste interjecţii prezintă unele trasături comune cu vocativul şi imperativul. În primul rând, întocmai ca vocativul, interjecţia se rosteşte cu o anumită intonaţie şi poate apărea izolat sau în cadrul unei propoziţii. „Înrudirea” interjecţiei cu vocativul se manifestă şi prin faptul că acestea apar uneori împreună: când chemăm pe cineva alăturăm numelui respectiv o interjecţie, atunci când starea noastră psihică are caracterul unei reacţii de ordin (fată, hai!; măi omule!). Mai mult decât atât: există situaţii în care interjecţia are valoarea unui vocativ, deoarece serveşte ca mijloc de a ne adresa cuiva, fără a-i mai spune numele (nu numai în situaţia când nu ştim cum îl cheamă). Interjecţia se apropie şi de forma verbală a imperativului prin unele dintre particularităţile care o apropie de vocativ, şi anume: intonaţia şi funcţia de adresare: “ai bre! tată treerăm şî noi / tăicuţule” (TDD). Întocmai cum vocativul este adesea însoţit de o interjecţie, tot aşa se întâmplă şi cu imperativul, atunci când intervine din partea vorbitorului o atitudine de ordin emoţional. În asemenea cazuri, interjecţia are rolul de a mări valoarea expresivă a vocativului sau a imperativului. Prin intonaţie, interjecţia aminteşte de propoziţiile interogative şi de cele exclamative. Interjecţiile din această categorie exprimă:

un îndemn, un ordin, fie de a începe acţiunea: hai!, haide!, hei!, hei-rup!, na!: “hai măi mergi tu naince / că ieu nu mi-s mai bun”(GPF), fie de a înceta acţiunea: aho!, ho!, hop!, halt!, pst!:“hop! bă nene ia opreşte!” //(TDMIII). “ho!” zice “stai drept” // (TDD)

chemarea, îndemnarea, gonirea şi oprirea animalelor.

În vorbirea populară, cele mai frecvente sunt: bâr! – pentru mânat oile; cuţu! – pentru chemat câinii; hăis!, cea! – pentru a indica direcţia boilor; hi! – îndemn la mers pentru cai; ho! – pentru oprit boii; pis! – pentru chemat pisicile; ptru! – pentru oprit caii; pui-pui! – pentru chemat găinile.

Interjecţia

adresarea: a) se adresează unei persoane direct sau în invocaţii: bre!,

ehei!, ei!, fă!, hai!, mă!, mare!, o!, măi!, ori se atrage atenţia unei persoane, chemând-o: pst!, alo!, hei!: “măi! / mă asta-i … glumă la tine?” (TDD); “hei ai sâ trecem” // (TDD)

b) se atrage atenţia unei persoane asupra unui lucru sau a unui

fapt: ia!, iaca!, ian!, iată!: “un câine ia uite-te ne-a luat o oaie” / (TDMIII)

I n t e r j e c ţ i i l e c a r e e v o c ă p r i n i m i t a r e a p r o x i m a t i v ă s u n e t e l e î n s o ţ i t o a r e a l e a c t e l o r f i z i o l o g i c e u m a n e s a u a n i m a l e , s u n e t e l e e m i s e d e v i e ţ u i t o a r e , s u n e t e l e ş i z g o m o t e l e d i n n a t u r ă – o n o m a t o p e e l e sunt în număr foarte mare, dată fiind multitudinea şi varietatea acestor zgomote. Ele dispun de un sens (de obicei verbal) unic, mai bine precizat decât al interjectiilor din celelalte două categorii, deoarece structura lor fonetică imitativă ne permite să ne dăm seama ce sunet sau zgomot evocă. De aceea se şi încadrează mai uşor în structura sintactică a propoziţiei, contractând diferite funcţii.

Onomatopeele

Se admite în general că onomatopeele există de la începutul limbajului, stând la baza unor cuvinte din lexicul fundamental.


Vorbind despre interjecţii în general, Elena Slave afirmă: „[…] ele au avut mare rol în procesul de apariţie a limbii, fiind singurele mijloace posibile de comunicare între oameni […]. Ele au făcut posibilă însăşi apariţia limbii, deoarece au fost primele elemente în care s-a îmbrăcat cunoaşterea raţională” (Slave, 1961, 74).

În orice limbă există un număr mare de cuvinte cu caracter onomatopeic, cuvinte uzuale şi larg răspândite, care exprimă noţiuni curente, adică se integrează în lexicul de bază încă din timpurile cele mai îndepărtate. Faptul că nu există o corespondenţă exactă între cuvintele onomatopee sau de origine onomatopeică şi sunetele sau zgomotele naturale nu infirmă această teză. După cum observă Sextil Puşcariu, cântecul cocoşului este redat în limba germană prin ki-ki-ri-ki, iar în limba română printr-o formă sonoră apropiată – cucurigu. Sextil Puşcariu argumentează apoi: „organele noastre (articulatorii) nu sunt în stare a reproduce exact decât foarte puţine sunete din natură. De aceea şi cuvintele imitative nu vor fi o reproducere fidelă a acestora, ci vor prezenta o asemănare numai relativă cu ele.” (Puşcariu, 1920, 80)

Interjecţia


Când are loc un proces de conceptualizare, onomatopeele devin verbe, substantive, adverbe: a scârţâi, scârţâit, scârţâire, scârţâitor. De la majoritatea interjecţiilor de acest tip au derivat verbe, de obicei cu ajutorul unor infixe speciale (-n, -a, -î), care apar între tema verbului, reprezentată de interjecţia respectivă şi finală verbală, aproape întotdeauna -i, de aceea majoritatea verbelor de acest fel aparţin conjugării a IV-a. De exemplu: a ciocăni (< cioc!), a clănţăni (< clanţ!), a fâşâi (< fâş!), a grohăi (< groh!), a ronţăi (< ronţ!), a sfârâi (< sfâr!), a mormăi (< mor!) etc. În ceea ce priveşte substantivizarea interjecţiei, aceasta se realizează fie prin articulare (exemplu: fâş > fâşul), fie prin prezenţa desinenţelor substantivale sau a determinanţilor substantivali (exemplu: sărăcuţul ham-ham). De aceea, putem spune că interjecţia onomatopeică este un izvor fertil de creaţie de rădăcini noi, cu mijloace proprii (nu prin împrumut din alte limbi) şi de asemenea, un mijloc foarte des întrebuinţat în graiul familiar şi popular, spre a da vorbirii o plasticitate mai mare, “un colorit stilistic” (Puşcariu, 1940, 97).

Onomatopeele se pot împarţi, la rândul lor, în trei categorii:

a) cele care redau pe plan lingvistic sunetele care însoţesc unele acte fiziologice omeneşti: gogâlţ!, hapciu!, gâl-gâl!, hop!, pleasc!, sfor!: da io râcâiam aşa cu arog-ola / şi mai tuşam “hop ha” ca să audă / câinii să latri / (TDD)

b) cele care transpun pe plan lingvistic sunetele şi zgomotele

emise de animale: behehe!, bâz!, câr!, clonc!, cucu!, cucurigu!, ga-ga!, groh!, guiţ!, ham!, hau!, miau!, mâr!, mor!, oac!, piu!, pu-pu!, ţâr!, etc.: mă duc eu / intru pă poartă / căţielu latră // ham ham ham ham! / şî sari / (TDD); parcă am auzit un cocuoş cân eream la margin-acolo / în mahalao-aia / c-a zâs cucurigu! (TDD); o cloşcă? pică şî ea / cade / … cloncăne / clon clon / clon clon clonc / (TDMIII)

c) cele care reproduc pe plan lingvistic diverse sunete şi

zgomote din natură sau produse de obiecte: balang!, bâldâbâc!, boc!, buf!, cioc!, câr!, clanc!, clanţ!, clap!, clinc!, dang!, fâl!, fâs!, fleaşc!, gâl!, hârşti!, hâţ!, huştiuluc!, huţa!, huzdup!, jap!, lipa!, pac!, paf!, pic!, pâr!, pâş!, pleosc!, plici!, poc!, puf!, scârţ!, tac!, teleap!, tic-tac!, tipa!, toc!, tralala!, tranc!, tronc!, tronca-tronca!, trop!, trosc!, ţac!, ţanc!, vâj!, zdronc!, zdup!, zvâr!: şi când a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla / asta / pac! cu cuţitu-n spate // (TDD); şi el s-a pus ca să doarmă acolo-şa // ş-a dormit iel / da capacu făcea: scârţa scârţa / scârţa scârţa / (TDD); io o iau spre mal / zonc! într-o groapă / cad pă brânci [!] (TDD)

Interjecţia


Exerciţiul nr. 1 Spune ce exprimă interjecţiile din textele:

a) “auoleo” zic / “când s-o da acu-ntr-uo parte / să vezi / ne

ducem / dă nici nu ne mai vedem dân tren” // (TDMIII) b) “e! mă femeie parcă mi-e rău” // (TDD) c) “auăleo! / mi-a dus pisuoiu-n sat / nu mai îmi vine pisoiu-

acas” // (TDMIII) d) şî zâce “vai / că nu-n dă vaca lapte” (TDBN) e) “ăuliu unde-i băiatu? / băiatu-i muort” // (TDMIII) f) ei / dacă zâşi tu că mor / io atuncea am să vin moroi / şî-ţi

arăt [!]” // (GPF) g) “ehe! de-acuma” zic “ ieşti ( sub ( kicioru meu” / (TDD) h) “ualeu / frumuase e! // păi să mai pui!” // (TDMIII) i) “ho!” zice “stai drept” // (TDD)


Interjecţia

13.4 Sintaxa interjecţiei

După disponibilităţile sintactice, interjecţiile se clasifică în interjecţii care se integrează în structura unui enunţ (neizolate), constituind părţi de propoziţie şi interjecţii neintegrate în enunţ (izolate), constituind ele singure propoziţii neanalizabile.

I n t e r j e c ţ i i l e i n t e g r a t e ( d e p e n d e n t e , s u b o r d o n a t e , d e t e r m i n a n t e ) intră în relaţie cu elemente regente, îndeplinind pe lângă acestea diverse funcţii sintactice.


Interjecţiile ocupă cel mai frecvent poziţia sintactică de predicat. Caracterul exclamativ al interjecţiei asigură realizarea predicaţiei prin intonaţie.

a) Predicatul interjecţional poate fi exprimat atât prin interjecţii

onomatopeice, cât şi prin interjecţii neonomatopeice:

şî căţălu : am am am am am am! (TDMIII) ţuji! lupu piste gard / (TDMIII) da vaca … cănd m-a văzut că stau acolo / un s-a umflat ea

colo-aşa ştii / a pu! da ştii cum a pufnit / (TDD)

În ultimul exemplu observăm, ca o confirmare a faptului că interjecţiile onomatopeice se pot substitui perfect verbului, aspectul interjecţiei de verb la modul indicativ – timpul perfect compus. Asistăm la un proces de gramaticalizare a interjecţiei, în urma căruia interjecţiei i se alătură auxiliarul a avea – specific formării timpului verbal perfect compus. Faptul că această sintagmă, apropiată formal de un verb la timpul perfect compus, este întărită de verbul (tot de origine onomatopeică) pe care îl înlocuieşte, dovedeşte că apropierea dintre verb şi interjecţie nu este întâmplătoare.

Printre interjecţiile neonomatopeice care îndeplinesc funcţia sintactică de predicat se numără interjecţiile uite, iată, cu realizările formale uiti, iote, iete, ietă, ete, eti, iacătă, iacâtă, iaca, iacă:

“ietă-l-ai / uite-l aicea!” // (TDMIII) “unde-i uică-tu?” //

“hă-l [iată-l] aici!” // (GPF)

Interjecţia


Folosind ca punct de plecare interjecţia uite, la origine verb la imperativ (uite < uită-te), putem accepta, prin analogie, că şi celelalte interjecţii cu sens asemănător (iată, iaca, etc.) sunt echivalente ale unor imperative, în felul acesta explicându-se şi utilizarea lor în funcţia de predicat. Valeria Guţu Romalo (1973,131), încercând să justifice folosirea interjecţiei neonomatopeice în funcţia de predicat, acordă acestui fenomen următoarea explicaţie:“Interjecţiilor neonomatopeice le acordăm apartenenţa la clasa de predicat pe baza analogiei structurale cu enunţurile având centru verbal: Comp.: Iată-l. Caută-l. Vai de noi. Vorbeşte de noi. Construcţia determinantului fiind identică, acordăm celor două elemente centru calitatea de realizări ale aceleiaşi poziţii sintactice.” (Romalo, 1973,131)

Funcţionează ca predicat şi interjecţia volitivă hai (haide/haida), care exprimă un îndemn la o acţiune, corespunzând imperativului unor verbe de mişcare (vino, veniţi, să mergem):

“aidi la legatu miresii” (TDMIII) “hai acasă” zâce “că ţi-a ars casa” // (TDMIII)

Datorită faptului că împrumută desinenţe verbale de persoana I plural (haidem) şi de a II-a plural (haideţi), stabilindu-se o opoziţie faţă de forma hai – interpretată ca un fel de persoana a II-a singular, această interjecţie se apropie formal foarte mult de verb. Aşa se explică frecventa sa utilizare cu funcţia de predicat.

Cu toate că interjecţia rămâne invariabilă în raport cu persoana, ea poate intra, atunci când este predicativă, în relaţie sintactică cu subiecte de persoana I sau a III-a şi în cazul interjecţiilor hai şi uite (apropiate formal foarte mult de verb), cu subiecte de persoana a II-a. În acest sens, se impune distincţia între interjecţiile onomatopeice şi cele neonomatopeice. Astfel, în timp ce onomatopeele – care înlocuiesc verbe la modul indicativ – au subiectul exprimat (subiect narativ), interjecţiile neonomatopeice de genul hai, uite (volitive şi prezentative) – care înlocuiesc verbe la modul imperativ – au subiectul inclus, dobândind desinenţe asemenea verbului:

iedu cel mare a spus: “aideţi să deskidem” // (TDMIII) uitaţi / după ce-i dau cheag / iel să-ncheagă // (TDMIII)

b) nume predicativ:

Este vai de tine.

Interjecţia


şi când am mai venit acasă … ierea vái dă mine. (TDMI)

c) element predicativ suplimentar:

chiar într-o seară aud câinli boh boh! / boh boh! (TDD) iese băiatu să dea la câini // ş-auzim câinii: la la lá la lá …

/(TDMIII)

d) atribut:

avea o cârlană dă doi ani pho! frumoasă rău! // (TDMIII) e) apoziţie:

am dat kiuot, ca cum kiuotim pi la munte: “úiliu!” (TDO) f) complement direct:

auzirăm dú du du du / (TDMIII) ş-auzim că bate în [k] în pod / auzâm top top top top / (GPF)

g) subiect: Se auzea bu bu!

h) complement circumstanţial de mod:

şi el s-a pus sâ doarmâ acolo-şa // ş-a dormit iel / da copacu făcea: scârţa scârţa / scârţa scârţa / (TDD)

mă duc eo / intru pă poartă / căţielu latră // ham ham ham ham! / şî sari / (TDD)

Interjecţiile pot funcţiona şi ca r e g e n t e , de ele depinzând anumite unităţi sintactice, atât în cadrul propoziţiei, cât şi al frazei. Interjecţia este atrasă în sfera relaţiilor sintactice, ca urmare a echivalării ei cu alte părţi de vorbire. Cel mai frecvent fiind utilizată în poziţie verbală (îndeplinind funcţia sintactică de predicat), interjecţia primeşte toate complinirile verbelor la diateza activă:

a) subiect:

tuji! l u p u piste gard / (TDMIII) când pui picioru pă scară / zdup şi e o în pivniţă! [!] //

(TDMIII)

Cu toate că interjecţia rămâne invariabilă în raport cu persoana, ea poate intra, atunci când este predicativă, în relaţie sintactică cu

Interjecţia

subiecte de persoana I sau a III-a şi în cazul interjecţiilor hai şi uite (apropiate formal foarte mult de verb), cu subiecte de persoana a II-a. În acest sens, se impune distincţia între interjecţiile onomatopeice şi cele neonomatopeice. Astfel, în timp ce onomatopeele – care înlocuiesc verbe la modul indicativ – au subiectul exprimat (subiect narativ), interjecţiile neonomatopeice de genul hai, uite (volitive şi prezentative) – care înlocuiesc verbe la modul imperativ – au subiectul inclus, dobândind desinenţe asemenea verbului:

iedu cel mare a spus: “aideţi să deskidem” // (TDMIII) uitaţi / după ce-i dau cheag / iel să-ncheagă // (TDMIII)

Subiectul unei interjecţii predicative se poate exprima prin substantive sau prin substitute ale substantivului:

când am deskis uşa / şog! m o şu pă … tata // (Mar) şi când a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla / ă s t a / pac! cu cuţitu-n spate // (TDD)

b) complement direct:

“hă! [= uite] pă m a m ă -ta …” (GPF) “păi uite-l ” // (TDD) “fa mătuşă păuno / éte ce să faci: să omori câinil-ăla /

dizgroapă mortu şi bagă-l acolo” // (TDMIII)


Interjecţiile na, poftim, prin însuşi sensul lor, acela de a oferi ceva cuiva, implică ideea de tranzitivitate:

“na şi colacu nou … ” (TDMIII) n-am mai avut nici un ban // m-a luat la bătaie / şî m-a

trimis acasă // na! bani băiete / (TDD)

c) complement indirect:

şi mergea / şi să repezea câte unu clanţ! dă tabakeri // iar mai mergea iar: clanţ: dă tabakere / pân-a ajuns în marginea satului // (TDD)

da câinile nu-l lua p-ăla şî făceai: nuo! la câine / p-ăsta [!] (TDMIII)

“vai de mine / mă!” // (TDBN)

d) complement circumstanţial de loc:

“ … hai înăuntru” / (TDD) “gata … hai … acasă” // (TDM&B) io o iau spre mal / zonc! într-o groapă / (TDD)

Interjecţia


e) complement circumstanţial de timp: “no! am pă [k] perdut procesu // amu hái să plătim

cheltuielile” / (Mar) ş-apăi luni háide la mireasă! // (TDMIII) [lupul] a stat undeva tupilit / şi după ce a trecut stâna / din

urmă-i / hap! pă una … / (Mar) hăi hăi hăi / hăi hăi / hăi hăi hăi / până când ajungeam dă

dormiam în … [r] în [r] în căruţă / (TDMIII) când am venit acolo / cióc cióc cióg la uşă // (TDMIII)

f) complement circumstanţial de scop:

şî … veniau la cumpărători / strigam “la ceapă / la [!] haidaz la ceapă bună / roşie” // (TDBN)

altu striga / “hai la bomboane” / (TDD) “hai să dăm paiele-afară” / (TDD) “ai să ne facem fotografii … ” (TDD)

g) complement circumstanţial de cauză:

“haidaţi” zâce / “că ia ce [ε] ce apă mare ie” // (TDBN) “hai acasă” zice “că ţi-a ars casa” // (TDMIII) “háida iute pân la mine // hai iute pân la mine / că io mor”

//(GPF) h) complement circumstanţial de mod:

“hai mă mai repede” zic / “dă ce-ai rămas acolo” (TDMIII) “háida iuta pân la mine // hai iut pân la mine / că io mor” /

(GPF) “a murit // háidizi repide-acolu” // (TDMIII)

i) complement circumstanţial consecutiv:

“o găsăs pă mă-sa … pu! dă trăznea şi buvnea” // (TDMIII) j) complement circumstanţial condiţional:

“păi atuncea dacă nu vrea să mai fac [k] cem război / aidéţ acasă / dacă nu vrem să mai luptăm” / (TDMI)

k) complement circumstanţial instrumental:

ia vadra dân cas cu apă şi tup! cu ia după mine // (TDMI) să uita-n sus / jal! jap! / cu [!] sabia aia / (TDMI) şi când a scos scara şi să-l ferească p-ăsta a işit şi ăla / ăsta pac ! cu cuţitu-n spate // (TDD)

l) complement circumstanţial sociativ:

“hai tu cu calu …” // (TDMIII)

Interjecţia


“hai domne cu mine-acolo … !” (TDMIII) m) element predicativ suplimentar:

“ia úite-i mamă cum mănâncă …” / (TDD) io zâc “hă-l [=uite-l] vine!” // (GPF)

I n t e r j e c ţ i i l e i n d e p e n d e n t e au valoarea unor propoziţii independente neanalizabile. Este vorba fie de interjecţii cu conţinut afirmativ sau negativ, folosite în răspunsurile la interogative (zău!, aş!), fie de interjecţiile folosite în cadrul frazei, ca reprezentante ale stilului direct: a!, ehei!, ei!, hm!, of!, ura!, vai!, alo!:

“zău ! ie un lup” / (TDMIII) “ei! zic / “fato” zic / ”m-ai luat cu via // tu ai să faci vin bun” //

(TDD)

Interjecţia


Exerciţiul nr. 2 Precizează funcţiile sintactice ale interjecţiilor din textele:

a) auzim odată clopotele hodoronc tronc / hodoronc tronc / hodoron tronc // (TDMIII)

b) ie săracu / vai de … iel cum este // (TDMIII) c) avea o cârlană dă doi ani pho! frumoasă rău! // (TDMIII) d) auzirăm dú du du du / (TDMIII) e) şăd acolo / … şî uodată: puoc! aici în masă // (GPF) f) ş-începeam să trag: fâş! fâş! fâş! fâş! / aşa mergea fieru //

(TDMIII) g) după ce-am beut apa / numa aud oili din sus / bū! în târlă

// (TDBN) h) aud numa: bo bo bo! // (TDBN) i) chiar într-o seară aud câinli boh boh! / boh boh! (TDD) j) şi când am mai venit acasă … ierea vái dă mine. (TDMI) j) mă duc eo / intru pă poartă / căţielu latră // ham ham

ham ham! / şî sari / (TDD) k) iese băiatu să dea la câini // ş-auzim câinii: la la lá la lá …

/ (TDMIII) l) mergea cu caii sî-l treire şî d-aci intra uameni cu furcili /

[…] da ie … ierea vái de mama noastră! // (TDMI) m) şi a venit noaptea // noi am auzit / wu! wu! uoili pân obor //

(TDD) n) ş-auzim că bate în [k] în pod / auzâm top top top top /

(GPF) o) când se duce / aici dă vale la noi a auzit pr! pr! (TDMIII) p) când arângu-a sunat prima … dată: dang! iele-ş ie

busuiocu di-acolo unde ştie că l-a pus / şî vin-acas / (GPF)

q) ursu pi di la dial / tăt … poc! poc! poc! (TDBN) Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

Interjecţia

Exerciţiul nr. 3 Spune ce compliniri sintactice au interjecţiile din textele:

a) “uite-l aicea!” // (TDMIII) b) da nemţî i-a zis zâce “hai! … afară!” (TDMIII) c) “domle / gata / ţi-am scos bon / poftim bon” / (TDMIII) d) “hai pă băligar.” ( TDMIII) e) “când am venit acolo / cióc cióc cióc la uşă // (TDMIII) f) a dat ordin ca toţi refugiaţii să să-ntoarcă înapoi / iarăşi

încarcă bagaju / iar pleacă cu el la drum / toţi copiii mici / flămânzi / vai de lumea lu dumnezeu! // (TDD)

g) “na biciu / şi ai grijă dă boi” / (TDMIII) h) “hai să tăiem porcu” // (TDM&B) i) şăd acolo / …şî odată: puoc! aişi în masă // (GPF) j) “hai! hai de-ţi ia … de-ţi ia fata acasă!” (TDMIII) k) “hai să luăm laptele” / (TDMIII) l) io când am auzit dă zi dă nuntă / am aruncat furca / ia

scara / sui-ti-m pod/ dă ru [k] rakiu / dă strugurii dâm pod şi hii! la nuntă // ne-am dus la nuntâ. (TDD)

m) ne scoală unchiaşu “hai! hai! dă mâncaţi.” (TDMI) n) şî … când l-a sâmţât uoili şî … cânii nu l-a sâmţât / haţ!

o uaie (TDM&B) o) când pui picioru pă scară / zdup şî eo în pivniţă! // [!]

(TDMIII) p) “ai la ăla să-l jupuim” (TDMIII) q) dă-n uşă / bū! bū! bu! la uşă / (TDMIII) r) iel trăgând cu cuasa / hâţ încuolo hâţ încuaşi / (TDM&B)



Interjecţia


interjecţii simple Criteriul morfologic interjecţii compuse

interjecţii moştenite din latină Criteriul etimologic interjecţii împrumutate Clasificare interjecţii create pe terenul limbii

române interjecţii care redau stări

sufleteşti/senzaţii Criteriul semantic interjecţii care evocă prin imitare

aproximativă sunetele însoţitoare ale actelor fiziologice umane sau animale, sunetele emise de vieţuitoare, sunetele şi zgomotele din natură (onomatopee)

interjecţii care redau manifestarea unei voinţe/dorinţe.

predicat

nume predicativ

atribut

Funcţii sintactice

apoziţie complement circumstanţial de mod complement direct subiect element predicativ suplimentar


Interjecţia


1. Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care…………………………………………………………………………………………………………………………………………

2. Onomatopeele sunt ..……………………………………….. ……………………………………………………………………… ………………………………………………………………………

3. Interjecţii tranzitive sunt:

a) hai, ham, uite; b) na, iată, uite; c) iată, hai, poc; d) trosc, mă, bre.

4. Interjecţiile mă, bă, bre, făi:

a) sunt interjecţii de adresare; b) sunt onomatopee; c) exprimă un îndemn; d) imită zgomote.

5. Interjecţiile hai, na, marş, uite se apropie de:

a) indicativ; b) imperativ; c) conjunctiv; d) vocativ.



Interjecţia

13.7 Răspunsuri şi comentarii Exerciţiul nr.1 La exerciţiul 1 vei putea răspunde corect dacă reciteşti cu atenţie secvenţa Clase semantice de interjecţii. Exerciţiul nr.2

a) predicat; b) nume predicativ; c) atribut; d) complement direct; e) predicat; f) complement circumstanţial de mod; g) element predicativ suplimentar; h) complement direct; i) element predicativ suplimentar; j) nume predicativ; k) element predicativ suplimentar; l) nume predicativ; m) element predicativ suplimentar; n) complement direct; o) complement direct; p) complement circumstanţial de mod; q) predicat.

Exerciţiul nr.3

a) -l = complement direct; aicea = complement circumstanţial de loc;

b) afară = complement circumstanţial de loc; c) bon = complement direct; d) pă băligar = complement circumstanţial de loc; e) la uşă = complement circumstanţial de loc; f) de lumea = complement indirect; g) biciu = complement direct; h) să tăiem = propoziţie subordonată finală; i) aişi = complement circumstanţial de loc; j) de-ţi ia … de-ţi ia fata acasă = propoziţii subordonate

finale; k) să luăm laptele = propoziţie subordonată finală; l) la nuntă = complement circumstanţial de loc; m) dă mâncaţi= propoziţie circumstanţială de scop (finală); n) o uaie = complement direct; o) când pui picioru pă scară = propoziţie circumstanţială de

timp, eo = subiect, în pivniţă = complement circumstanţial de loc;

p) la ăla = complement circumstanţial de loc; să-l jupuim = propoziţie circumstanţială de scop (finală);

q) la uşă = complement circumstanţial de loc; r) încuolo, încuaşi = complemente circumstanţiale de loc.


Interjecţia


13.8 Surse bibliografice Constantin Dominte, Interjecţia şi onomatopeea în limba română, în A.U.B.L.L.R., XX, 1971, nr.1/2, p.165-193 Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 Ana-Maria Minuţ, Interjecţia în limba română (I), în A.U.I., 1997, p.169-190 Ana-Maria Minuţ, Interjecţia în limba română (II), în A.U.I., 1998-1999, p.157-172 Sextil Puşcariu, Despre onomatopee în limba română (extras), în DR. Buletinul Muzeului limbii române. Universitatea română din Cluj. Anul I (1920-1921) Valeriu Rusu, Formule de adresare în limba română, în L.R., VIII, 1959, nr.1, p.52-60 Valeriu Rusu, Notă despre fă şi mă în limba română, în S.C.L., XV, 1964, nr.6, p.759-761.

Elementele de relaţie

Unitatea de învăţare nr. 14 ELEMENTELE DE RELAŢIE

Cuprins Pagina

14.1 Obiective educaţionale 235 14.2 Identitatea elementelor de relaţie 235 14.3 Prepoziţia 235 14.4 Conjuncţia 239 14.5 Schemă recapitulativă 243 14.6 Lucrare de verificare 244 14.7 Răspunsuri şi comentarii 246 14.8 Surse bibliografice 247


După parcurgerea unităţii de învăţare, vei fi capabil să:

stabileşti în ce constă specificul elementelor de relaţie; clasifici prepoziţiile şi conjuncţiile după diverse criterii; cunoşti regimul cazual al prepoziţiilor ; deosebeşti conjuncţiile coordonatoare de cele

subordonatoare; indici sursele bibliografice utile în studiul acestei unităţi.

14.2 Identitatea elementelor de relaţie

Caracterul distinct al elementelor de relaţie decurge din lipsa de conţinut şi autonomie lexicală. Prepoziţia şi conjuncţia aparţin nivelului gramatical al limbii, prin rolul pe care îl au, acela de a asigura desfăşurarea relaţiilor sintactice: prepoziţia are rolul de legare a două elemente şi de aşezare a unuia faţă de celălalt într-o relaţie de subordonare, iar conjuncţia ajută fie la legarea a două unităţi (părţi de propoziţie/propoziţii) cu aceeaşi funcţie (conjuncţiile coordonatoare), fie la legarea a două propoziţii cu funcţii diferite, aşezându-le într-o poziţie de dependenţă una faţă de alta (conjuncţiile subordonatoare).

14.3 Prepoziţia

Prepoziţia, clasă de elemente invariabile, cu rol conectiv şi ierarhizator, apare într-una dintre următoarele situaţii;

a) fără sens, ca marcă (în anumite condiţii gramaticale şi stilistice) a genitivului şi a dativului. Este cazul prepoziţiilor a şi la, care marchează genitivul, respectiv dativul, fie în



construcţii neliterare (uşa la sufragerie; am dat la câine de mâncare), fie în construcţiile cu numeral cardinal (prezenţa a două femei, dau la doi oameni);

b) fără sens, ca marcă a complementului direct personal. Este

cazul prepoziţiei pe: Îl aştept pe Ion; c) fără sens, ca marcă a infinitivului. Prepoziţia a este morfemul

infinitivului: a scrie, a citi, a dansa; d) cu un sens foarte abstract, este fie impusă de regimul

verbului/adjectivului (a se teme de, a-i arde de, a se baza pe, apt de, invidios pe etc.), fie impusă de anumite forme (de exemplu, pasivul selectează prepoziţiile de/de către pentru introducerea agentului);

e) cu sens mai ales local sau temporal, cerând complemente

(în, sub, lângă, la, deasupra, înaintea etc.). 14.3.1 Clasificarea prepoziţiilor

Din punct de vedere structural, prepoziţiile se grupează în trei clase:

a) prepoziţii simple: pe, la, în, cu, lângă, prin, până, peste, spre, graţie, mulţumită, datorită, asupra etc. Clase

formale de prepoziţii

b) prepoziţii compuse, alcătuite din două/trei prepoziţii simple: până la, fără de, de la, de către, de lângă, de peste, de sub, până către, până spre, pe la etc.

c) locuţiuni prepoziţionale – grupuri de cuvinte, alcătuite din cel

puţin o prepoziţie şi un substantiv/adjectiv/adverb:

locuţiuni formate pe baza unui adverb: afară de, în afara, în josul, în susul, în dreptul, de dinaintea, pe dinaintea, aproape de, înainte de, laolaltă cu etc.

locuţiuni formate pe baza unui substantiv: în locul, în dosul, cu excepţia, din cauza, din pricina, din partea, în loc de, din cauză de, faţă de, cu privire la, în loc de etc.

locuţiuni formate din adjective şi prepoziţii: referitor la, privitor la, cu toată, cu tot cu, conform cu etc.


Singurul termen variabil este locuţiunea cu tot. Adjectivul nehotărât tot îşi schimbă forma în funcţie de genul şi numărul substantivului pe care îl marchează:

Cu tot ajutorul primit, tot n-an reuşit. Cu toată strădania, tot n-am reuşit. Cu toate eforturile depuse, tot n-am reuşit.


După origine, prepoziţiile se împart în două clase: Clasificarea prepoziţiilor după origine

a) prepoziţii primare, moştenite din latină (cu, de, în , la, fără,

asupra etc.) sau împrumutate din alte limbi (per, contra, împotriva etc.);

b) prepoziţii formate prin conversiune, de la alte părţi de vorbire

(de la substantive: graţie, de la adjective: contrar, conform, potrivit, de la verbe la participiu: mulţumită, datorită, de la adverbe: aidoma, asemenea, împrejurul, înaintea, dedesubtul etc.)

14.3.2 Regimul cazual al prepoziţiilor

După regimul cazual impus substantivului, pronumelui, numeralului, adjectivului, prepoziţiile se grupează în trei clase, corespunzătoare celor trei cazuri-regim din limba română:

a) prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: în, de, cu, la, din, lângă, către, pe, prin, peste, spre, sub, de la, de lângă, de pe, de prin, de peste, de sub, pe la, pe după, pe sub, de pe la, până pe la, alături de, dincolo de, dincoace de, înainte de, împreună cu, loalaltă cu, în caz de, în loc de, în vreme de, din cauză de etc.


Prepoziţiile primare simple, cu excepţia prepoziţiilor asupra şi contra, toate compusele (din două sau trei prepoziţii), locuţiunile prepoziţionale al căror element final este una dintre prepoziţiile simple (exceptând prepoziţiile asupra şi contra) şi prepoziţiile provenite din adverbele ca, decât, cât se construiesc cu acuzativul.

b) prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, deasupra, contra, împotriva, dedesubtul, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul, dinapoia, dindărătul, în faţa, în josul, în susul, din cauza, din pricina, în ciuda, în pofida, în vederea, de-a latul, de-a lungul etc.

Prepoziţiile asupra, contra, în contra, locuţiunile prepoziţionale

care au în componenţă un substantiv/un adjectiv articulat (de tipul din pricina, în dreptul), prepoziţiile provenite din adverbe şi din locuţiuni adverbiale, marcate cu particulele deictice -a, -(u)l sau -le (înaintea, în dosul, în spatele etc.) cer genitivul.


Prepoziţiile/locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv se utilizează uneori în combinaţie cu adjectivul posesiv la acuzativ (deasupra mea, înaintea sa, contra mea etc.) sau cu pronumele personal în dativ (asupra-mi, înaintea-I, în locu-i etc.)

c) prepoziţii cu regim de dativ: graţie, datorită, mulţumită, asemenea, aidoma, contrar, conform, potrivit.

Exerciţiul nr.1

Precizează valorile morfologice ale cuvântului faţă:

a) Elevii aşteptau în faţa liceului. b) S-au dus în faţă, să vadă mai bine. c) A făcut faţă problemelor. d) Este respectuos faţă de părinţi. e) Momentul de faţă este emoţionant. f) Are faţa ridată.





14.4 Conjuncţia

Ca şi prepoziţia, conjuncţia reprezintă o clasă de cuvinte invariabile, lipsite de autonomie, care funcţionează ca instrumente sintactice. Spre deosebire de prepoziţie, care marchează exclusiv relaţii de subordonare, conjuncţia marchează atât relaţii de subordonare, cât şi relaţii de coordonare. La nivelul propoziţiei, acolo unde se întâlneşte cu prepoziţia, conjuncţia exprimă numai relaţii de coordonare (leagă unităţi aflate pe aceeaşi poziţie sintactică). La nivelul frazei, conjuncţia marchează atât relaţii de coordonare, cât şi relaţii de subordonare.

14.4.1 Clasificarea conjuncţiilor după structură După structură, conjuncţiile se grupează în trei clase:

a) simple: că, ci, dacă, dară, de, deşi, sau, şi etc. b) compuse – formate din două sau mai multe conjuncţii sau

dintr-un adverb şi o conjuncţie: ci şi, ca … să, cum că, precum şi, precum că etc.

c) locuţiuni conjuncţionale: ca şi cum, chiar dacă, din cauză că,

pe măsură ce etc. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, din care trebuie să facă parte fie o conjuncţie, fie alt element (adverb relativ/pronume) cu valoare de conjuncţie.

Locuţinile conjuncţionale pot avea următoarea structură:

adverb + conjuncţie: măcar că, chiar dacă, înainte să

etc.; adverbul ca + conjuncţia şi + adverb relativ: ca şi când,

ca şi cum; prepoziţie + conjuncţie: fără să, pentru că, pe lângă că,

pentru ca să etc.; prepoziţie + adjectiv substantivizat + conjuncţie: cu toate

că; prepoziţie + substantiv + conjuncţie: în loc să, din pricină

că, din cauză că, în caz că etc.; prepoziţie + pronume relativ: până ce, după ce etc.; prepoziţie + substantiv + pronume relativ: în timp ce, în

vreme ce, din moment ce, pe măsură ce etc.; adverb + pronume relativ: imediat ce, îndată ce, abia ce

etc.; verb + conjuncţie: lasă că, las că, fie că.



Exerciţiul nr. 2 Dă exemple de locuţiuni conjuncţionale subordonatoare în alcătuirea cărora intră conjuncţia că. Precizează ce subordonate pot introduce aceste locuţiuni. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!

14.4.2 Clasificarea conjuncţiilor după funcţie După funcţia pe care o au, conjuncţiile se împart în două clase:

a) coordonatoare, care asigură şi marchează relaţii de coordonare (între termeni echivalenţi sintactic).

conjuncţii coordonatoare copulative: şi, precum şi, nici,

nu numai, … ci (dar) şi; conjuncţii coordonatoare disjunctive: sau, ori, fie; conjuncţii coordonatoare adversative: dar, iar, însă,

numai că; conjuncţii coordonatoare conclusive: aşadar, deci, prin

urmare, va să zică. b) subordonatoare, care asigură şi marchează relaţii sintactice

de dependenţă (între termeni sintactici care ocupă poziţii diferite: un termen regent şi un termen dependent): să, ca … să, că, dacă, de, căci, deşi, încât etc.



14.4.3 Clasificarea conjuncţiilor după gradul de specializare

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale sunt, în funcţie de gradul de specializare în exprimarea raportului de subordonare, polivalente (atipice/nespecializate), cele care introduc mai multe tipuri de subordonate, şi monovalente (tipice/specializate), cele care marchează anumite funcţii sintactice cu realizare propoziţională:

a) conjuncţii polivalente: că, să, ca … să, dacă, de:

Ştiu că a venit. (completivă directă) Se ştie că a venit. (subiectivă) Gândul că nu va veni mă nelinişteşte. (atributivă) Sunt uimit că nu ai venit. (completivă indirectă) Părerea lui este că e mai bine aşa. (predicativă)

b) conjuncţii monovalente, specifice, mărci ale unor funcţii sintactice:

complement circumstanţial de timp: până când, până să,

imediat ce, după ce, oricând; complement circumstanţial de mod: ca şi când, ca şi cum,

faţă de cum, faţă de cât, pe măsură ce, cu cât … (cu atât), de ce … (de ce/de aceea), pe cât … (pe atât);

complement circumstanţial de loc: de unde, dincotro, ori dincontro, oriunde, ri şi unde, ori de unde, ori de pe unde, încotro, până unde, până pe unde;

complement circumstanţial de cauză: căci, deoarece, de vreme ce, din cauză că, dim moment ce, fiindcă, întrucât, o dată ce;

complement circumstanţial de scop: ca să (nu), ca nu cumva să, ca nu care cumva să, pentru ca să;

complement circumstanţial concesiv: deşi, chiar dacă, chiar de, cu toate că, chit că, măcar că, măcar să, măcar de;

complement circumstanţial cumulativ: după ce că, pe lângă că, plus că, las’ că;

complement circumstanţial opoziţional: în loc să, decât să; complement circumstanţial de excepţie: în afară că; complement circumstanţial consecutiv: încât.



Exerciţiul nr. 3 Construieşte enunţuri în care şi să aibă diferite valori morfologice. Foloseşte spaţiul punctat pentru răspuns!

a) …………………………………………………………………… b) …………………………………………………………………… c) …………………………………………………………………… d) …………………………………………………………………… e) ……………………………………………………………………

Exerciţiul nr. 4 Indică valorile morfologice ale formei au din enunţurile:

a) Au sosit la timp. – ………….. b) Au! Mă doare măseaua. – …………. c) „Au e sens în lume?” (M. Eminescu) – ………….. d) Vecinii tăi au o casă frumoasă. – ……………… e) Vii au ba? – …………….

Foloseşte spaţiul punctat pentru răspuns!

Exerciţiul nr. 5 Alcătuieşte enunţuri din care să reiasă valorile morfologice ale formei de. Foloseşte spaţiul liber pentru răspuns!



Prepoziţia = clasă de elemente invariabile, cu rol conectiv şi ierarhizator.

prepoziţii simple Criteriul formal prepoziţii compuse

locuţiuni prepozitionale

prepoziţii primare Elementele de relaţie

Clasificare După origine prepoziţii formate prin conversiune

prepoziţii cu regim de

acuzativ

După regimul cazual prepoziţii cu regim de

genitiv prepoziţii cu regim de

dativ Conjuncţia = clasă de

cuvinte invariabile, lipsite de autonomie, care marchează atât relaţii de subordonare, cât şi relaţii de coordonare.

conjuncţii simple După structură conjuncţii compuse

locuţiuni conjuncţionale Clasificare conjuncţii coordonatoare

(copulative, adversative, disjunctive, conclusive).

După funcţie conjuncţii

subordonatoare (polivalente, monovalente).





1. Marchează seria care conţine exclusiv conjuncţii coordonatoare:

a) căci, dar, ori, fie; b) ori, sau, fie, să; c) că, deci, de, dacă; d) însă, sau, deci, dar.

2. Marchează seria care conţine exclusiv locuţiuni conjuncţionale:

a) ca şi cum, afară de, înainte de, dacă; b) în loc de, pe lângă că, zi de zi, pe lângă; c) de vreme ce, în loc să, pe lângă că, chiar dacă; d) de parcă, în loc de, în afară de, cu privire la.

3. Marchează seria care conţine exclusiv locuţiuni

prepoziţionale care cer genitivul:

a) în afară de, relativ la, înainte de, în faţa; b) din cauza, în afara, în caz de, alături de; c) alături de, împreună cu, prin intermediul, cu privire

la; d) în faţa, în spatele, cu excepţia, din cauza.

4. Conjuncţiile se clasifică, după gradul de specializare, în: …………………………………………………………………

5. Prepoziţile care cer cazul dativ sunt:

…………………………………………………………………

6. Prepoziţiile şi conjuncţiile se disting prin …………………………………………………………………

7. Prepoziţia are rolul de a ……….……………………

…………………………………………………………………

8. Conjuncţia ajută la ………………………………………….. …………………………………………………………………

9. Pe la, de la, pe lângă sunt:

a) prepoziţii simple; b) prepoziţii compuse; c) locuţiuni prepoziţionale; d) locuţiuni conjuncţionale.



10. Locuţiunea conjuncţională după ce că introduce

propoziţii:

a) instrumentale; b) sociative; c) cumulative; d) circumstanţiale de excepţie.





a) face parte din locuţiunea prepoziţională în faţa (care cere cazul genitiv);

b) face parte din locuţiunea adverbială de loc în faţă; c) face parte din locuţiunea verbală a face faţă; d) face parte din locuţiunea prepoziţională faţă de (care cere

cazul acuzativ); e) face parte din locuţiunea adjectivală de faţă; f) substantiv. Dacă ai greşit, trebuie să reciteşti Prepoziţia, dar şi alte unităţi de învăţare: Adverbul, Verbul, Substantivul.

Exerciţiul nr. 2 pentru că, din pricină că, din cauză că – propoziţii cauzale; cu toate că, măcar că, batâr că, chit că, nici că – propoziţii concesive; în caz că – propoziţii condiţionale; după ce că pe lângă că, plus că, las’ că – propoziţii cumulative; în afară că – propoziţii circumstanţiale de excepţie; cum că – propoziţii subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte. Dacă ai probleme la acest exerciţiu, aprofundează Clasificarea conjuncţiilor după structură. Exerciţiul nr. 3

a) conjuncţie coordonatoare – Am un băiat şi o fată. b) pronume reflexiv – Şi-a dat seama că a greşit. c) adverb – A şi venit. (= deja) d) interjecţie – Şi! Faceţi linişte! e) substantiv (în metalimbaj) – A omis pe „şi” din analiză. Dacă ai greşit, trebuie să reciteşti Conjuncţia, dar şi alte unităţi de învăţare: Pronumele, Adverbul, Substantivul.

Exerciţiul nr. 4

a) verb auxiliar b) interjecţie c) adverb interogativ d) verb predicativ e) conjuncţie (=sau). În cazul în care nu ai răspuns corect, te sfătuiesc să studiezi din nou secvenţa Conjuncţia, dar şi unităţile de învăţare Adverbul, Verbul, Interjecţia.



a) prepoziţie: Am cumpărat o legătură de mărar. b) conjuncţie: Nu ştiu de (=dacă) va veni. / De (=dacă) mă vei

ajuta, îţi voi fi recunoscător! / Du-te de te spală! etc. c) pronume relativ (în vorbire populară): Fata de (=care) vine

este sora mea. d) substantiv (în metalimbaj): „De” este prepoziţie simplă. e) interjecţie: De! Dacă nu m-ai ascultat!

Dacă ai probleme, reciteşte unitatea de învăţare nr. 14, dar şi secvenţele Identitatea substantivului şi Pronumele relativ, de la unităţile nr. 2 şi nr. 6.


Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti, 1986 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003.


Bibliografie

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei,

Bucureşti, 1986 2. Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia

verbului, Bucureşti, 1986 3. Câmpeanu, Eugen, Substantivul. Studiu stilistic, Bucureşti, 1975 4. Coteanu, Ion (coord.), Ciompec, Georgeta, LRC. Fonetica.

Fonologie. Morfologie, Bucureşti, 1985 5. Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc.

Sincronie şi diacronie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

6. Dimitriu, Corneliu, Tratat ge gramatică a limbii române. Morfologia, Institutul European, Iaşi, 1999

7. Eseev, I., Semantica verbului, Editura Facla, Timişoara, 1974 8. Guţu-Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, EA,

Bucureşti, 1968 9. Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică, Editura

ALL, Bucureşti, 1997 10. Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru,

Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

11. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

12. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997 13. Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997. 14. Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Editura

Coresi SRL, Bucureşti, 1992. 15. Pană-Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de

cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziţia, forme verbale nepersonale), TUB, Bucureşti, 1992

16. Pană Dindelegan, Gabriela – Despre valorile numeralului, în Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2003, p. 75 – 86

17. Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura ALL, Bucureşti, 1998

18. Trandafir, Gh. D., Aspecte controversate ale categoriei comparaţiei în limba română contemporană, în Probleme controversate de gramatică a limbii române, Craiova, 1982, 13-26.


3.c. aux limba romana contemporana morfologie pir s stoian

Documents