UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE LITERECATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ

SUPORT DE CURS

DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂANUL II ID SEMESTRUL al II lea

TITULARUL CURSULUIConf. univ. dr. Silvia Pitiriciu

I. PREZENTAREA CURSULUI

OBIECTIVE

a) Cunoaşterea noţiunilor de bază ale morfologiei (părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, categorii gramaticale).

b) Fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie.

c) Utilizarea corectă a elementelor de morfologie în limba scrisă şi orală.

TEMATICA

1.Verbul1. Caracterizare generală (morfologică, semantico-sintactică şi pragmatică)2. Clase de verbe.3. Categorii gramaticale ale verbului (diateză, mod, timp, aspect, număr, persoană).4. Flexiunea verbului.5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale.

2. Adverbul 1. Caracteristici. 2.Clase de adverbe.

3. Prepoziţia 1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.

4. Conjuncţia1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.

5. Interjecţia1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.

II CURSUL

1. VERBUL

1. Caracterizare generală

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, existenţe, deveniri privite ca

procese în desfăşurare. De exemplu: a lucra, a citi; a sta; a fi, a se afla; a înflori, a înfrunzi etc. în

diferite contexte: „Am lucrat mai mult decât ei.”; „Stătea de veghe.”; „Nu erau cum i-am crezut.”;

„Pădurea va înfrunzi.” Semantic, verbul se deosebeşte de alte părţi de vorbire care exprimă static

numele acţiunilor (substantivul).

Din punct de vedere morfologic, verbul prezintă o flexiune sintetică şi una analitică

exprimate prin categorii gramaticale specifice - diateză, mod, timp şi aspect - şi nespecifice - număr

şi persoană. De exemplu, pentru marcarea modului şi a timpului se folosesc sufixe gramaticale:

cânt-a-m, merg-ea-m (sufixe de imperfect); cânt-ând, merg-ând (sufixe de gerunziu). De asemenea,

se utilizează desinenţe pentru exprimarea persoanei şi a numărului: cit-eşt-e, lucr-eaz-ă (desinenţe

pentru persoana a III-a, singular). Pentru marcarea modului, a timpului şi a diatezei se folosesc

forme auxiliare: voi afla, este ajutat, aş pleca (voi pentru exprimarea viitorului; este pentru

exprimarea diatezei pasive; aş pentru a indica condiţional-optativul). Mijloacele afixale sintetice

coexistă cu cele analitice; prin intermediul lor, verbul posedă o flexiune mult mai bogată decât cea

nominală.

Din punct de vedere sintactic, prin funcţia de predicat, verbul constituie nucleul enunţului,

iar prin celelalte funcţii sintactice nepredicative, se aseamănă cu substativul şi adjectivul.

În context, verbul este partea de vorbire cu cele mai variate posibilităţi de combinare. Se

asociază cu obiectul direct sau indirect: „Citeşte o carte.”; „Vorbeşte despre o carte.”, cu

circumstanţialele: „Scrie repede.” El determină aşezarea fiecărui termen al enunţului într-o anumită

poziţie sintactică: subiect, atribut, complement. Ca parte de vorbire independentă, poate constitui

singur o propoziţie.

Definitorii pentru verb sunt caracteristicile morfologice şi sintactice.

2. Clase de verbe

Verbele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic, semantic şi formal.

1. După origine, verbele sunt:

2

● moştenite din latină: a avea, a fi, a vrea, a cânta, a lăuda, a auzi, a veni, a fugi, a dormi, a

scrie; din substrat: a băga, a curma, a răbda, a zburda, a cruţa, a scăpăra, a se gudura;

împrumutate din diverse limbi: din slava veche - a citi, a hrăni, a iubi, a trăi, a privi, a

clădi; din neogreacă - a lipsi, a pedepsi, a ursi, a se sinchisi, a vopsi; din maghiară - a

bănui, a cheltui, a făgădui, a tăgădui; din franceză - a explica, a oficia, a participa, a

fixa, a accepta;

create în limba română prin derivare cu sufixe sau/şi prefixe: a îmbunătăţi, a

împrospăta, a desface, a preface, a bâzâi, a mârâi, a troncăni; prin compunere: a

binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a premări, a preaslăvi.

2. După relaţiile sintactice şi posibilităţile lor combinatorii, verbele se clasifică în mai multe

categorii:

a) După posibilitatea sau imposibilitatea de a forma singure nucleul comunicării, verbele sunt:

predicative, cele care, folosite la modurile personale, pot forma, singure, predicatul

verbal al unei propoziţii. Sunt verbe de sine stătătoare, cu independenţă lexico-

gramaticală: a pleca, a tăcea, a face, a pune, a lua, a da, a hotărî, a cere, a merge, a

culege, a obţine ş.m.a.

Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome. Gramatica

Academiei le asociază cu modurile personale. Există însă şi o altă opinie1 cu privire la

predicativitate, anume că toate verbele sunt predicative dacă au virtualitatea de a fi predicative în

orice alt context, ceea ce înseamnă că modurile personale şi nepersonale nu mai sunt asociate cu

predicativitatea, respectiv nepredicativitatea. Gramatica tradiţională face însă distincţia predicativ -

nepredicativ în funcţie de modurile personale - nepersonale ale verbului:

„A studiat zece ani vioara.”

(verb predicativ la modul indicativ)

„Să mergem mai repede!”

(verb predicativ la modul conjunctiv)

Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome, constituind o

clasă deschisă.

nepredicative sunt verbele care, la modurile personale, nu pot forma, singure, predicatul

unei propoziţii, din cauza conţinutului lor lexical insuficient şi a incapacităţii lor

sintactice. Pentru a realiza o unitate semantico-gramaticală, nucleul propoziţiei, ele intră

obligatoriu în relaţie de structură cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale

sau interjecţionale. Sunt verbe auxiliare, instrumente gramaticale cu rol morfologic şi

sintactic.

Verbele nepredicative auxiliare morfologice, în calitate de morfeme analitice discontinue,

ajută la exprimarea modurilor şi a timpurilor de la diateza activă şi reflexivă şi a diatezei pasive. Ele

3

sunt a fi, a avea şi a vrea. Fiecare dintre cele trei are un rol gramatical bine stabilit în structurile din

care fac parte: a fi, sub forma fi, intră în componenţa verbelor la indicativ viitor anterior (forme

literare sau populare); „voi fi venit”, „va fi plecat”; la conjunctiv, condiţional-optativ şi infinitiv

perfect: „să fi venit”, „ar fi plecat”, „a fi venit”; la prezumtiv prezent: „să fi venind”; sub diferite

forme a fi este auxiliar în structura verbelor la diateza pasivă: „este ajutat”, „va fi chemat”; a avea

sub formele am, ai, a, aţi, au intră în structura verbelor la indicativ perfectul compus: „am plecat”,

„a dormit”; sub formele aş, ai, ar, am, aţi, în structura condiţional-optativului: „aş lua”, „ai fi

scris”; a vrea, sub formele voi, vei, va, vom, veţi, vor, în componenţa viitorului: „voi afla”, „vom fi

mers”, a prezumtivului: „voi fi aflând”, „veţi fi cunoscut”. Numeroase sunt variantele auxiliarului a

vrea: oi, ăi, ei, i, îi, o, a, ăti, eţi, îţi, oţi, or, om. Ele funcţionează popular, familiar şi regional.

Verbele nepredicative auxiliare sintactice au conţinut lexical abstract, nu pot forma singure

predicatul, ci numai împreună cu un nume predicativ. Cu ajutorul acestuia se realizează funcţia de

predicat nominal, când auxiliarul sintactic se află la un mod personal. Pot fi şi construcţii nominale

infinitivale, gerunziale, participiale şi de supin, cu alte funcţii decât cea de predicat.

Verbele copulative guvernează două nominative reprezentate sintactic prin subiect şi numele

predicativ. Ele se comportă ca nişte elemente de legătură. Fac parte din clasa copulativelor: a fi, a

deveni, a ajunge, a rămâne, a ieşi, a părea, a se face, a se preface, a însemna. Şi ele se pot

diferenţia în statice (a fi, a rămâne) şi dinamice (a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face). Caracteristica

lor de a fi copulative, cu sens abstract, le deosebeşte de verbele predicative, care au sens concret.

Dintre ele, în afară de a deveni, toate pot fi întrebuinţate atât ca predicative, cât şi ca verbe

copulative:

„El este casă.”

(predicativ - „se află”)

„El este medic.”

(copulativ)

„A ajuns la ei.”

(predicativ - „a sosit”)

„A ajuns patron.”

(copulativ)

Verbele copulative nu se confundă cu verbele predicative omonime. Acestea din urmă au

diferite sensuri concrete. A fi predicativ, de exemplu, se utilizează cu sensurile „a se găsi”, „a se

afla”, „a sta”, „a şedea”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a se tolera”, „a se permite”, „a costa”, „a

trăi” ş.a.

Unii cercetători2 consideră copulative şi alte verbe: a se alege, a se arăta, a se considera, a se

socoti, a se şti, a se vedea etc. Gramatica tradiţională le atribuie sens concret, le consideră capabile

4

de a forma singure predicatul, deci verbe predicative. Ele sunt urmate de element predicativ

suplimentar, nu de nume predicativ, ca verbele copulative.

Prin sensul lor abstract, verbele copulative sunt intranzitive. Verbe precum a reprezenta, a

constitui, pe care unii lingvişti le includ în categoria copulativelor, sunt în realitate tranzitive

(urmate de complement direct): „Părinţii reprezintă un model pentru copii.” „Un model pentru

copii îl reprezintă părinţii.” (un model, îl sunt complemente directe).

Capacitatea de a se combina cu o formă verbală însoţitoare (cu conjunctivul, cu infinitivul, cu

participiul şi cu supinul) o au şi alte verbe auxiliare morfologice, (semi-) auxiliarele de mod şi de

aspect.

Verbele (semi)auxiliare de modalitate exprimă necesitatea, posibilitatea, voinţa, dorinţa,

iminenţa unei acţiuni etc. În studiul consacrat acestei probleme, Valeria Guţu Romalo3 analizează

comportamentul gramatical şi semantic al verbelor din această clasă: a fi, a avea, a vrea, a putea, a

trebui, a veni, a părea. De exemplu, a avea poate exprima necesitatea: „Doar n-am a trăi cât

lumea.”; posibilitatea: „N-am a mă plânge de nimic.” dorinţa, voinţa: „Eu am a-ţi spune ceva.”;

permisiunea: „N-are decât să plângă.” Celelalte verbe semiauxiliare de mod pot apărea şi ele în

contexte diferite: „Dă să se apropie.”, „Era să cad.”; „Pot să citesc.”; „Stă să plouă.”; „Trebuie

lăudat.” etc.

Când verbul respectiv este la un mod personal, au funcţia sintactică de predicat verbal simplu,

nu compus:

„Eu am cu ce scrie.”

(a avea are sensul „a putea”, formează singur predicatul verbal şi este urmat de

construcţie infinitivală relativă cu funcţie de complement direct dezvoltat)

Cercetătorii care interpretează verbul a avea semiauxiliar de modalitate nu separă verbul de

elementele care se află după el. În acest caz, construcţia „am cu ce scrie” este apreciată sintactic

drept predicat verbal compus.

Verbele (semi)auxiliare de aspect au caracter momentan, durativ sau terminativ, în funcţie de

verbul la conjunctiv, la infinitiv sau la supin, cu care se combină. Sunt verbe de aspect incoative: a

începe, a porni, a se repezi, a sări; durative sau continuative: a continua, a urma; terminative: a

termina, a înceta, a isprăvi, a găta etc. Şi ele pot apărea în contexte diferite, însoţite de alte forme

verbale:

„A pornit să plângă.”

„A prins a râde.”

„Continuă a ninge.”

Aceeaşi interpretare o au şi ele, ca verbele de modalitate.

Se constată că structurile din care fac parte (semi)auxiliarele de mod şi de aspect reprezintă

„complexe semantice” neajunse în stadiul gramaticalizării4; în cadrul lor, verbele în discuţie îşi

5

păstrează sau dobândesc sensuri distincte de cele ale verbelor următoare. Ele nu se confundă nici cu

auxiliarele morfologice sau cu (altele din) cele sintactice, fiind considerate mijloace lexicale de tip

special, negramaticalizate.

b) După relaţia verbului cu subiectul exprimat prin substativ(sau substitut) în cazul N, verbele

sunt:

personale, cele care au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Ele admit un

subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana.

Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a

face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:

„Citeşte lecţia.”

(persoana a III-a singular)

„Lucrăm la un proiect.”

(persoana I plural)

Verbele personale acceptă impersonalizarea şi pasivizarea; sunt singurele care participă la

opoziţii de diateză:

„Se pleacă devreme de la serviciu.”

(verb impersonal)

„Sunt chemat la serviciu.”

(verb la diateza pasivă)

„Face treabă.” - „Lucrul este făcut bine.” -

(diateză activă) (diateză pasivă)

„Se face profesor.”

(diateza reflexivă)

impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Nu admit un

subiect „personal” şi cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul

lor este redus în comparaţie cu cel al verbelor personale.

Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active şi reflexive impersonale care se

referă la procese naturale şi care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a

ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se

desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de

număr şi de persoană, unele defective şi de timp sau de mod.

Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens

figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern):

„Afară fulgeră întruna.”

(impersonal)

„Mă fulgeră când mă vede.”

6

(personal)

Sunt impersonale improprii verbele care, în anumite condiţii, şi-au pierdut caracterul personal.

Pot să apară cu un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziţie

subiectivă:

„S-a întâmplat un accident.”

„S-a întâmplat să mă întâlnesc cu tine.”

Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieşi, a rezulta, a decurge, a

urma, a trebui, a merita; însoţite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i

veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoţite sau nu de pronume

personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l enerva, a-l roade,

a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă. Sunt însoţite de pronumele reflexiv morfem se,

deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune,

a se vedea, a se bănui, a se discuta, a se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc. Morfemul se din

componenţa lor nu se poate înlocui cu formele corespunzătoare ale pronumelor personale

neaccentuate de acuzativ.

S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să):

„Se cuvine să aflăm adevărul.”

„Nu-mi pasă că se poartă astfel cu mine.”

Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea în anumite contexte

un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi şi la persoana a III-a plural şi pot intra în relaţie cu un

subiect gramatical exprimat prin substantiv:

„Greşeala se vede imediat.”

(persoana a III-a, singular)

„Greşelile se văd imediat.”

(persoana a III-a, plural)

c) După relaţia verbului cu obiectul direct exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul A,

prin verb la un mod nepersonal, prin interjecţie ori printr-o propoziţie subordonată completivă

directă, verbele sunt:

tranzitive, cele care admit relaţia verb-obiect direct (complement direct sau completivă

directă). Verbul orientează procesul dinspre subiect spre obiect. În acest fel, se

realizează un transfer semantic reciproc.

Marea majoritate a verbelor tranzitive în limba română pot primi un singur obiect direct: a

zice, a spune, a rosti, a da, a lua, a face, a afla, a culege, a scrie etc.:

„I-a spus adevărul.”

(complement direct)

„A aflat ce s-a întâmplat.”

7

(completivă directă)

Când obiectul direct este exprimat, verbul este tranzitiv relativ. Când nu apare obiectul direct

lângă verb, ci numai se subînţelege, verbul este tranzitiv absolut:

„Tu citeşti corect poezia.”

(tranzitiv relativ)

„El citeşte bine.”

(tranzitiv absolut)

În unele situaţii, obiectul direct poate fi dublat. Sunt verbe dublu tranzitive cele care acceptă

două complemente directe (unul pentru animat, celălalt pentru inanimat): a întreba, a informa, a

învăţa, a anunţa, a asculta, a examina, a îndemna, a obliga, a ruga, a sfătui, a povăţui (pe cineva,

ceva):

„L-a anunţat să plece.”

„Îl informez că a câştigat.”

(complement direct) (completivă directă)

În funcţie de particularităţile structurale ale limbii, tranzitivitatea se poate verifica. Gabriela Pană-

Dindelegan5 identifică trei condiţii sau teste sintactice ale tranzitivităţii: a) construcţia cu un obiect direct

realizabil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ; b) dublarea obiectului; c) pasivizarea.

Hotărâtor în determinarea tranzitivităţii este testul (b). Satisfacerea numai a testului (a) este

insuficientă pentru încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), când (a) şi (b) sunt

îndeplinite, nu determină pierderea caracterului tranzitiv. De exemplu: a avea, a durea, deşi nu

satisfac testul pasivizării, sunt tranzitive, deoarece accceptă testele (a) şi (b):

„Casa o are de la părinţi.”

„Pe Maria o doare măseaua.”

Analize ale verbelor în funcţie de obiectul direct au scos în evidenţă rolul formativilor

verbali în stabilirea diferitelor categorii de verbe. De exemplu: a admonesta, a calomnia, a deporta

primesc obiect direct + uman; a adăpa, a asmuţi, a potcovi primesc obiect direct - uman.

Gabriela Pană Dindelegan cercetează structura diferitelor verbe tranzitive şi le subclasifică şi

în funcţie de conjuncţia prin care este introdusă completiva directă.6 De exemplu: a proba, a

verifica, a întreba, a încerca, a controla admit pe dacă (nu pe că şi să); a accepta, a admite, a

afirma, a aştepta admit pe că, să (nu pe dacă); a aprecia, a calcula admit pe dacă, să, că; a

adeveri, a afirma, a afla, a auzi, a arăta admit pe că; a aranja, a permite, a plănui, a prefera admit

pe să.

În tradiţia gramaticii europene, verbele sunt tranzitive directe (cer obiect direct) şi indirecte

(cer obiect indirect). Şi în limba română s-au făcut astfel de clasificări. Dumitru Irimia7 deosebeşte

în rândul verbelor tranzitive directe: verbe de simţire: a vedea, a auzi, a asculta, a privi, a mirosi, a

pipăi; verbe factitive: a culca, a scula, a trezi; verbe ale vorbirii directe: a spune, a întreba, a zice, a

8

răspunde. Din clasa verbelor tranzitive indirecte fac parte verbele care exprimă reciprocitatea: a

conversa, a coresponda, a convieţui, a fraterniza; verbele a căror acţiune se face în favoarea sau în

defavoarea cuiva (a ceva): a impieta, a contribui, a aparţine, a corespunde; unele verbe sau expresii

impersonale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i fi dor.

Verbele cu dublă tranzitivitate au, în concepţia lui Dumitru Irimia, o altă accepţie decât în

gramatica tradiţională: pot primi un complement direct şi unul indirect: a da, a oferi, a conferi, a

promite, a făgădui, a dărui.

Numai verbele tranzitive pot realiza construcţii de tip activ şi de tip pasiv:

„L-am văzut pe Ion.”

„Ion este văzut de mine.”

Sunt false tranzitive unele verbe de mişcare:

„A alergat câţiva metri.”

„Au călătorit o bucată de drum împreună.”

Construcţiile postverbale sunt complemente circumstanţiale de mod, nu complemente

directe.

intranzitive, cele care nu admit relaţia cu un complement direct sau cu o completivă

directă. Realizează însă relaţia cu un obiect indirect sau circumstanţial şi cu un subiect:

„Mă gândesc la ei.”

( complement indirect)

„Am plecat în oraş.”

(complement circumstanţial de loc)

„Soarele a răsărit.”

(subiect)

Sunt socotite intranzitive verbele de mişcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a

ieşi, a intra, a zbura; verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea,

a-i conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni; verbele subiective: a plânge, a râde,

a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri; verbele eventive: a încărunţi, a înmărmuri, a se

înroşi, a îngălbeni; verbele care exprimă rezultatul unei acţiuni: a călători, a opera, a benchetui, a

îmboboci; verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se

preface, a ieşi.

Între verbele tranzitive şi verbele intranzitive nu există graniţe fixe, întrucât unele verbe

intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct (extern sau intern): a

trece, a încăpea, a cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a

zbura etc.

„A trecut pe la noi.”

(intranzitiv)

9

„A trecut examenul.”

(tranzitiv) (complement direct)

„Copilul a adormit.”

(intranzitiv)

„Mama a adormit copilul.”

(tranzitiv) (complement direct)

Verbele intranzitive nu pot realiza construcţii de tip pasiv. În enunţuri precum „El era plecat

de acasă.” sau „Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la diateza pasivă, ci construcţii perifrastice

cu valoare de mai mult ca perfect, respectiv perfect compus.

d) În funcţie de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabileşte cu substantivul

(sau cu substitutul său), verbele sunt:

avalente (sau zerovalente): a ploua, a ninge, a burniţa, a fulgera, a trăsni;

monovalente: a patina, a lătra, a dormi, a asuda;

bivalente: a aparţine, a ara, a plăcea, a displăcea, a spera;

trivalente: a da, a întreba, a oferi, a trimite.

3. După particularităţile de flexiune, verbele se clasifică în mai multe categorii:

a) După numărul persoanelor la care se conjugă, verbele sunt:

unipersonale, cele care se conjugă şi fac referire numai la persoana a III-a. Nu au ca autor

o persoană şi, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor şi animalelor:

apune, răsare; behăie, cotcodăceşte, grohăie, latră, miaună, măcăie, nechează, ouă,

rage; germinează, încolţeşte, înfrunzeşte, înfloreşte; acţiuni atribuite obiectelor: se

alterează, (se) cocleşte, derapează, (se) mucezeşte, (se) râncezeşte, (se) rugineşte;

acţiuni atribuite oamenilor: clămpăne, clefăie, duhneşte, fonfăie, miroase.

Ca unipersonale sunt folosite şi unele verbe cu conţinut abstract: constă, rezidă, rezultă,

converg; verbe impersonale cu formă de singular: fulgeră, trebuie, (îmi) vine, (îmi) place, (îmi)

pasă, se cuvine, se întâmplă, se crede.

pluripersonale, cele care se conjugă şi fac referire la toate cele trei persoane. Cele mai

multe verbe româneşti sunt pluripersonale: a avea, a tăcea, a vorbi, a merge, a trece, a

privi, a coborî, a sta.

b) După caracterul paradigmei, verbele sunt:

integrale, cele care au o paradigmă completă în flexiune (au toate formele flexionare în

raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare): a avea, a fugi, a veni, a primi, a

dormi, a munci, a ţine, a pune;

defective, cele care au o paradigmă incompletă în flexiune (nu au toate formele flexionare

în raport cu categoriile gramaticale corespunzătoare). Sunt defective de persoană (nu au

persoanele I şi a II-a) verbe ca: a răsuna, a erupe, a rugini, a râncezi ş.a. Sunt defective

10

de timpurile compuse, folosindu-se numai la prezent: a discerne, a defide, a concede, a

divide, a subdivide. Se folosesc numai la timpurile compuse cu participiul: a detraca, a

prefabrica, a deceda, a electrocuta, a inculpa ş.a. Nu au imperativ, pentru că exprimă

procese ce nu pot fi ordonate: a putea, a voi, a vrea, a plăcea, a şti; în locul lor se

foloseşte conjunctivul prezent cu valoare imperativă: să poţi, să vrei etc.

Sunt defective cu caracter general verbele a (se) la, a va, a păsa. Primul, a (se) la „a se spăla”

se foloseşte numai la prezent, popular (lau, lai, lă, lăm, laţi, lau); al doilea, a va „a merge”, de

provenienţă latină (lat. vado, -ere) se foloseşte popular şi familiar în expresia mai va „mai

aşteaptă”, „mai trece vreme până atunci”; ultimul, a păsa (lat. passo, -are „a trece”) se foloseşte

popular în expresia pasă de „încearcă să...”, „îndrăzneşte să...” În limba română contemporană se

păstrează verbul omonim a păsa în construcţii cu pronume şi adverbe: nu-mi pasă, ce-ţi pasă.

c) După caracterul radicalului în flexiune, verbele sunt:

regulate, cele care nu prezintă variaţii în flexiune, respectă regulile de flexiune. Sunt

regulate majoritatea verbelor din limba română: a lucra, a cânta, a porni, a veni, a face,

a rupe, a hotărî, a urî, a şti;

neregulate, cele care prezintă variaţii în flexiune, neregularităţi ale paradigmei

explicabile prin origine şi prin evoluţie. Sunt neregulate a fi, a avea, a vrea, a bea, a

mânca, a da, a lua, a sta, a usca. Cel mai neregulat este verbul a fi care are forme

supletive în radical: sunt, eram, fusei, am fost etc.

d) După particularităţile formale de flexiune, mai ales după sufixul infinitivului, verbele sunt

de:

conjugarea I, cele care formează infinitivul cu sufixul -a: a cânta, a schimba, a ploua, a

căuta (lipsite de sufix şi desinenţă de persoana I singular la indicativ prezent); a desena,

a lucra, a colabora, a se baza ( cu sufixul -ez şi fără desinenţă la persoana I singular a

indicativului prezent).

Sunt de conjugarea I şi verbele care au sufixul infinitival -a precedat de consoană palatală

ăk’ş, ăg’ş: a urechea, a împerechea, a supraveghea, a veghea. De asemenea, verbele al căror sufix

infinitival -a este precedat de ăiş, cu care formează diftong: a mângâia, a tăia, a împăia; verbele al

căror sufix infinitival -a, intră în hiat cu vocala ăiş din faţa sa: a studia, a iniţia, a împrăştia.

Conjugarea I este cea mai productivă, mai bogată şi mai stabilă dintre toate conjungările. Verbele

împrumutate din limbile romanice sau derivatele pe care le dau sunt, în mare parte, de conjugarea I: a

declara, a energiza, a naviga, a oficia etc.

conjugarea a II-a, cele care formează infinitvul cu sufixul -ea: a avea, a bea, a cădea, a

putea, a plăcea, a tăcea ş.a.

Pe lângă faptul că este cea mai săracă (include aproximativ 20 de verbe moştenite),

conjugarea a II-a este neproductivă şi instabilă.

11

Datorită analogiilor şi identităţilor cu formele conjugării a III-a, multe verbe terminate în -ea

la infinitiv se folosesc ca nişte verbe de conjugarea a III-a: a plăcea a place,a apărea a

apare, a dispărea a dispare, a zăcea a zace etc. Aşa-zisele forme de conjugarea a III-a nu

sunt încă admise de normele limbii literare, dar ele demonstrează trecerea de la conjugarea a II-a la

conjugarea a III-a.

conjugarea a III-a, cele care au sufixul infinitival -e: a face, a merge, a coace, a trece, a

scrie, a duce, a pune, a rupe, a fierbe, a arde.

Conjugarea a III-a este săracă, neproductivă şi instabilă. Puţine împrumuturi din limbile

romanice au intrat în limba română: a discerne, a induce, a exclude, a decide.

Fluctuaţiile de accent la unele verbe demonstrează tendinţa de trecere de la conjugarea a III-

a la conjugarea a II-a, nerecomandabilă, neadmisă de limba literară: bătém, bătéţi, făcém, făcéţi,

puném, punéţi, după modelul cântắm, cântáţi, vedém, vedéţi, fugím, fugíţi, în loc de bátem, báteţi,

fácem, fáceţi, púnem, púneţi;

conjugarea a IV-a, cele care au sufixul infinitival -i, sau -î: a munci, a iubi, a veni, a fugi, a

privi; a hotărî, a tăbărî, a urî, a coborî, a doborî, a omorî ş.a.

Conjugarea a IV-a este foarte bogată şi productivă prin fondul latin moştenit, prin

împrumuturile mai vechi (din slavă: a hrăni, a citi, a iubi; din maghiară: a bănui, a cheltui; din

neogreacă: a se sclifosi, a se sinchisi), prin creaţiile pe teren românesc: a boli, a îmblăni, a

îmbrobodi, a îngriji, a (se) îmbogăţi, a (se) înroşi etc.

e) După omonimiile generale şi specifice, afixale şi desinenţiale, verbele cunosc mai multe

tipuri paradigmatice. Valeria Guţu Romalo8 stabileşte opt tipuri cărora le corespund zece clase

flexionare sau conjugări structurale. Sunt de:

conjugarea I verbele care au sufixul infinitival -a, dar nu au sufixul -ez la indicativ

prezent: a ara, a ploua, a continua, a preceda, a apropia, a aştepta;

conjugarea a II-a verbele care au sufixul infinitival -a şi sufixul -ez la indicativ prezent:

a lucra, a crea, a desena, a apela, dar şi a veghea, a supraveghea, a urechea;

conjugarea a III-a verbele care au sufixul infinitival -î, dar nu au sufixul -ăsc la indicativ

prezent: a doborî, a coborî, a omorî, a tăbărî, a vârî, a pogorî;

conjugarea a IV-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ

prezent, iar desinenţa de la persoana a III-a singular este identică cu cea de la persoana a

III-a plural: a sui, a acoperi, a descoperi, a gâtui, a sprijini, a sâcâi, a atribui, a mormăi,

a mârâi;

conjugarea a V-a verbele care au sufixul infinitival -i, nu au sufixul -esc la indicativ

prezent, iar desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a III-a

plural: a fi, a sări, a fugi, a veni, a muri, a şti;

12

conjugarea a VI-a verbele care au sufixul infinitival -i sau -î şi sufixul de indicativ prezent –esc

sau -ăsc: a citi, a munci, a iubi, a croi, a isprăvi; a hotărî, a urî, a izvorî, a ocărî, a amărî;

conjugarea a VII-a verbele care au sufixul infinitival -ea: a părea, a apărea, a dispărea,

a avea, a tăcea, a plăcea, a displăcea, a putea, a vedea;

conjugarea a VIII-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele de la participiu -u şi -t:

a face, a trece, a cere, a cerne, a crede, a începe, a umple;

conjugarea a IX-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale - şi -s: a

scrie, a prinde, a curge, a merge, a spune, a pune, a alege;

conjugarea a X-a verbele care au sufixul infinitival -e, iar cele participiale - şi -t: a

rupe, a coace, a suge, a frige, a frânge, a sparge, a fierbe.

Se observă că în clasificarea verbelor în cele zece clase sau conjugări se ţine seama de sufixele

modale de infinitiv, de indicativ prezent şi de participiu, de asemenea de desinenţele de persoană.

La conjugarea a VI-a, GALR distinge două clase de verbe: cele de conjugarea a VI-a cu sufixul

infinitival în –I şi de conjugarea a VII-a, cu sufixul infinitival în –î. În consecinţă, verbele au 11

conjugări.9

4. Din punct de vedere semantic, verbele sunt:

de mişcare: a merge, a veni, a sosi, a pleca, a ieşi, a intra, a alerga, a străbate, a porni,

a fugi, a zbura, a înota;

de declaraţie: a afirma, a declara, a întreba, a zice, a spune, a vorbi, a răspunde, a şopti,

a mormăi;

existenţiale (de existenţă şi de stare): a fi, a exista, a fiinţa, a se afla, a se găsi, a figura,

a sta, a şedea, a dăinui;

de atribuire: a da, a oferi, a atribui, a conferi;

de privare: a lua, a împrumuta, a fura;

afective şi de voinţă: a voi, a dori, a iubi, a simţi, a se teme, a plăcea, a displăcea;

de simţire: a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi, a simţi;

de posesie: a avea, a aparţine, a deţine, a stăpâni, a poseda;

de asemănare sau deosebire: a se asemăna, a coincide, a se deosebi;

instrumentale: a cosi, a biciui, a forfeca, a secera, a grebla, a se pieptăna;

de aplicaţie: a arginta, a auri, a lăcui, a zinca, a placa;

onomatopeice: a behăi, a fâşâi, a dudui, a păcăni, a pocni, a bubui;

meteorologice: a ploua, a tuna, a fulgera, a burniţa, a fulgui, a ninge;

modale: a putea, a trebui, a avea.

5. După felul desfăşurării acţiunii, verbele sunt:

durative: a dura, a trăi, a veghea, a răbda;

momentane: a adormi, a aţipi, a apărea, a tresări, a muri;

13

eventive: a încremeni, a îngălbeni, a înlemni, a se înverzi, a se ofili, a se însenina, a

slăbi;

factitive (sau cauzative): a însănătoşi, a opera, a coafa, a tunde, a fierbe, a aprinde, a

cuminţi.

6. Din punct de vedere formal (sau după structură), verbele sunt:

simple, alcătuite dintr-un singur termen: a da, a şti, a lua, a mări, a desfiinţa, a vedea, a

face;

compuse, alcătuite din două sau mai multe cuvinte: a binecuvânta, a binemerita, a

binevoi, a bineveni, a preamări, a preaslăvi (formate din cuvinte întregi); a cronometra,

a fotografia, a electromecaniza, a motomecaniza (din elemente de compunere sau

combinaţii de elemente de compunere şi cuvinte întregi).

3. Categoriile gramaticale ale verbului

Verbul se deosebeşte de toate celelalte părţi de vorbire printr-o flexiune foarte bogată

exprimată prin categorii gramaticale specifice (diateza, modul, timpul) şi nespecifice (numărul şi

persoana).

Diateza, categorie gramaticală care a constituit mult timp obiect de discuţie pentru cercetători,

priveşte felul în care verbul îşi orientează acţiunea în raport cu intenţiile subiectului vorbitor şi cu

obiectul, mai exact raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia.

Limba română cunoaşte trei diateze10: activă, pasivă şi reflexivă, deosebite între ele semantic

şi formal. Definire lor se face în raport cu conţinutul şi cu elementele formale care ajută la

exprimarea lor. La diateza activă, subiectul gramatical face acţiunea suferită de obiect; la diateza

pasivă, subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de obiect; la diateza reflexivă, subiectul

gramatical face şi suferă acţiunea. Din punct de vedere formal, diateza activă este lipsită de

elemente formale specifice; diateza pasivă se construieşte cu ajutorul auxiliarului a fi; diateza

reflexivă are obligatoriu în componenţa ei un pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau în acuzativ.

În general şi în mod abuziv, au fost subordonate diatezei active toate verbele nemarcate formal şi

celei reflexive toate verbele marcate reflexiv, indiferent de participarea sau neparticiparea acestora

la opoziţiile de diateză.

Pe lângă aceste observaţii, cercetările moderne au evidenţiat şi alte caracteristici în cadrul

fiecăreia dintre ele.

Diateza activă este aceea la care subiectul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit de

obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical). Formal, nu prezintă nici un fel de morfem ca

element distinctiv faţă de celelalte diateze:

„Voi aţi plecat la munte.”

14

„Îl ascult zilnic.”

Sunt la diateza activă diferite feluri de verbe: tranzitive şi intranzitive, personale şi

impersonale.

Diateza pasivă este aceea la care subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de

obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical).

Formal, auxiliarul morfologic a fi funcţionează ca morfem analitic neaglutinat pe lângă

participiul verbului de conjugat. El este element distinct faţă de celelalte diateze:

„El este ajutat de prieteni.”

„Noi suntem chemaţi de părinţi.”

Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă: a vedea, a auzi, a simţi, a face, a lua, a

oferi, a da, a pune, a scoate, a cunoaşte etc. Fac excepţie din această categorie verbe ca a avea, a

durea, a putea, a ustura ş.a., care nu au diateză pasivă. Din cauza conţinutului lor lexical, unele

verbe tranzitive trecute la diateza pasivă nu au decât forme de persoana a III-a şi anumite subiecte:

a ara, a secera, a treiera, a conspecta, a rezuma, a închiria, a fabrica, a electrifica, a amplasa etc.:

„Pământul este arat la timp.”

„Marfa este depozitată în magazie.”

Când auxiliarul morfologic a fi din structura diatezei pasive este la un mod personal, întreaga

construcţie are funcţia sintactică de predicat verbal. Formal, între predicatul verbal al unui verb la

diateza pasivă şi predicatul nominal care are în componenţă ca nume predicativ un adjectiv

participial nu există deosebire:

„Elevul este chemat de profesor.”

(predicat verbal, verb la diateza pasivă)

„Fereastra este deschisă.”

(predicat nominal)

În trecerea verbelor de la diateza activă la diateza pasivă, complementul direct al verbului

tranzitiv se transformă în subiect gramatical, iar subiectul respectiv în complement de agent:

„Eu am văzut o maşină.”

„O maşină a fost văzută de mine.” Diateza reflexivă (sau pronominală) se prezintă

sub forma verbului însoţit de pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau acuzativ. Cu sau fără

funcţie sintactică, pronumele formează o unitate cu verbul şi determină diferitele sensuri sau valori11

ale structurii reflexive:

a) reflexivul obiectiv: presupune identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical şi obiectul procesului exterior, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în

acuzativ cu funcţie de complement indirect sau de complement direct:

„Ea se îmbracă elegant.”

„Ei se spală zilnic.”

15

„Îşi pune întrebări prea multe.”

„Îşi dă o palmă.”

Pronumele se este complement direct, iar îşi este complement indirect.

b) reflexivul reciproc: presupune identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical, autor al unui proces exterior conceput ca o pluralitate şi obiectul acestui proces, obiect

reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcţie de complement indirect:

„Când se întâlnesc, se privesc cu amabilitate.”

„Îşi strâng mâna şi îşi spun „la revedere”.

Pronumele se este complement direct, iar îşi este complement indirect.

c) reflexivul participativ: presupune identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical, autor interesat al unui proces exterior şi obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin

pronume reflexiv în dativ cu funcţie de complement indirect:

„Îşi construieşte o casă.”

„Şi-a procurat câteva ustensile.”

Sunt folosite exclusiv ca reflexive participative câteva verbe: a-şi aroga (dreptul), a-şi asuma

(răspunderea), a-şi disputa (întâietatea), a-şi însuşi (bunurile) ş.a.

d) reflexivul posesiv: presupune non-identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical, autor al unui proces exterior şi posesor al unui obiect şi obiectul acestui proces, altul

decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în dativ are funcţie de atribut pronominal:

„Şi-a uitat ochelarii pe birou.”

„Îşi ajută zilnic colegii.”

e) reflexivul pasiv: presupune non-identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical conceput ca non-autor al unui proces şi obiectul acestui proces exterior, conceput ca

autor real al procesului, altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem,

fără funcţie sintactică:

„Se construiesc tot mai puţine blocuri.”

„Tema se propune pentru dezbatere.”

f) reflexivul dinamic: presupune non-identitatea, în planul conţinutului, dintre subiectul

gramatical, conceput ca autor care participă intens la realizarea procesului interior sau exterior şi

obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. În cazul dativ sau acuzativ, pronumele

reflexiv este morfem, fără funcţie sintactică:

„Îşi aminteşte de noi.”

„El se gândeşte la tine.”

Ideea de „dinamic”, de „participare intensă” apare şi la unele verbe active: a gândi, a ruga, a

reflecta, a medita.

16

Există o categorie de verbe, aproximativ 60, care nu se întrebuinţează decât cu pronume

reflexiv12: a-şi imagina, a-şi închipui, a se abţine, a se bizui, a se complăcea, a se căi, a se codi, a

se delăsa, a se făli, a se ivi, a se încumeta, a se mândri, a se năpusti, a se pocăi, a se sfii, a se

sinucide, a se strădui, a se teme, a se ofili, a se ruşina, a se ramoli ş.a.

Altă categorie de verbe reflexive se diferenţiază ca sens de perechile nereflexive prin

pronumele reflexiv: a se afla - a afla, a se duce - a duce, a se îndura - a îndura, a se uita - a uita, a

se arăta - a arăta, a se lumina - a lumina, a se pricepe - a pricepe ş.a.

Funcţionează întotdeauna ca nereflexive verbe precum: a trebui, a fi, a exista, a ploua, a

durea, a păsa.

g) reflexivul eventiv: presupune un subiect gramatical lipsit de obiect, de obicei autor

aparent al unui proces interior (fizic, psihic sau chimic) care se naşte şi se consumă în interiorul

acestuia, modificându-i calitativ starea. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcţie

sintactică:

„Când îi vede, se înveseleşte.”

„Prins cu minciuna, s-a înroşit.”

Unele verbe reflexive eventive se referă la procese umane: a se bucura, a se cuminţi, a se

îmbogăţi, a se însănătoşi, a se întrista, a se înveseli etc. Ele au aspect pluripersonal. Altele se referă

la procese fizice şi chimice: a se altera, a se cocli, a se dezgheţa, a se îngălbeni, a se îngroşa, a se

învechi, a se limpezi, a se râncezi, a se rugini, a se strica, a se veşteji, a se tulbura. Cele mai multe

dintre acestea au aspect unipersonal, dar se pot folosi şi ca pluripersonale verbe precum a se

îngălbeni, a se înverzi, a se limpezi, a se tulbura.

Ideea de „eventiv” este exprimată şi de unele reflexive impersonale care se referă la procese

naturale: a se deprimăvăra, a se lumina, a se însera, a se înnopta sau chiar de unele verbe active: a

îmbătrâni, a întineri, a înflori, a înfrunzi, a îngălbeni, a înverzi.

Se utilizează numai ca reflexive eventive: a se declasa, a se învechi, a se scleroza, a se

veşteji, a se posomorî ş.a. Alte verbe din categoria reflexivelor eventive au şi perechi, verbe active:

a se bucura - a bucura, a se limpezi - a limpezi, a se întrista - a întrista, a se îngălbeni - a

îngălbeni.

h) reflexivul impersonal: presupune inexistenţa unui subiect gramatical şi a unui obiect.

Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcţie sintactică:

„Se întunecă mai devreme.”

„În acest restaurant se mănâncă bine.”

Unele reflexive impersonale se referă la procese naturale, având şi un sens eventiv: a se

lumina, a se înnora, a se însera, a se desprimăvăra etc. Altele se referă la procese umane: a se zice,

a se spune, a se călători, a se mânca, a se crede (folosite de regulă la indicativ prezent).

17

i) reflexivul factitiv: presupune răsfrângerea acţiunii asupra subiectului gramatical, în calitate

de pacient al acţiunii pe care a provocat-o:

„Mâine se internează în spital.”

„El se numeşte Ion.”

Verbele se internează, se numeşte pot fi asimilate reflexivelor pasive: se internează „este

internat (de către medic)”, se numeşte „este numit (de cei din jur)”. La fel se comportă şi alte

verbe: a se îmbarca, a se chema, a se opera.

Pot fi asimilate şi verbelor reflexive obiective în cazul în care autorul acţiunii coincide cu

subiectul gramatical. Contextul însă este cel care conferă statutul de reflexiv:

„Am fost la frizerie să mă tund.”

(reflexiv factitiv)

„După ce fac un duş, mă tund.”

(reflexiv obiectiv)

Alte verbe au un vădit sens posesiv:

„Îmi scot măseaua.” „Scot măseaua mea.”, dar dacă este plasat într-un context precum:

„Am fost la stomatologie să-mi scot măseaua.”, sensul factitiv este clar.

Pronumele reflexiv alcătuieşte cu verbul o unitate semantică şi gramaticală, indiferent de

sensul său.

Modul este categoria gramaticală prin care se indică felul cum consideră vorbitorul acţiunea,

starea sau existenţa: reală, posibilă, probabilă, dorită, poruncită, presupusă etc.

În funcţie de particularităţile flexionare, mai exact după număr şi persoană, modurile sunt

personale şi nepersonale. Modurile personale au marcate persoana şi numărul. Ele sunt: indicativul,

conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Dintre ele, nu prezintă categorii de

persoană şi număr conjunctivul perfect şi prezumtivul care se construieşte cu conjunctivul.

Modurile nepersonale nu au categorii de persoană şi de număr. Ele sunt infinitivul, gerunziul,

participiul şi supinul.

În funcţie de capacitatea de a îndeplini funcţia de predicat, modurile sunt predicative şi

nepredicative. Modurile predicative apar independent în comunicare, formează singure predicatul. Ele

sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Cele nepredicative nu

pot apărea independent în comunicare formând singure predicatul. Prezenţa lor este condiţionată de

prezenţa modurilor predicative. Sunt nepredicative: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.

În general, cele două clasificări se suprapun, în sensul că modurile personale sunt şi

predicative, iar cele nepersonale sunt şi nepredicative. Mioara Avram subliniază că „noţiunile de

mod predicativ şi nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ şi nepredicativ”,

justificând că un verb predicativ poate fi predicat numai când „este la un mod predicativ, iar

modurile predicative au funcţie de predicat numai dacă sunt ale unui verb predicativ, în timp ce

18

modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în componenţa predicatului nominal (cu un

nume predicativ se pot construi şi modurile nepredicative ale acestor verbe).”13

Indicativul exprimă o acţiune reală sub forma mai multor timpuri: prezent, trecut (cu patru

aspecte: imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul), viitorul (viitorul

propriu-zis şi viitorul anterior). Este un mod independent, apare frecvent în propoziţii independente

sau principale regente, fiind specific propoziţiilor enunţiative.

„Zilnic ea merge la gimnastică.”

(prezent)

„Am învăţat câte ceva de la ei.”

(perfectul compus)

„Nu ştia nimic despre voi.”

(imperfect)

„O cunoscusem acum doi ani.”

(mai mult ca perfect)

„Maria sosi acum două ore.”

(perfectul simplu)

„Vei fi aflat adevărul când vei veni la noi.”

(viitor anterior) (viitor)

Conjunctivul exprimă o posibilitate realizabilă la timpul prezent şi o posibilitate reală la

timpul perfect. Se caracterizează prin morfemul segmental să, conjuncţie care este şi marcă modală

şi element subodonator:

„Ştiu să patinez.”

(prezent)

„Era bine să fi muncit mai mult.”

(perfect)

Conjunctivul poate avea mai multe nuanţe semantice; el poate exprima condiţia: „Să fi ştiut,

îmi luam măsuri.”; îndemnul: „Să te duci acolo!”; prezumţia: „Să tot fie doi ani de atunci.”;

îndoiala: „Aşa să fi fost?” etc.

Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ:

„Facă ce-o vrea!”, „Trăiască România! ”

Condiţional-optativul exprimă o posibilitatate reală şi realizabilă. Are două forme temporale:

prezent şi perfect. Ca morfeme specifice - formele aş, ai, ar, am, aţi, ar de la auxiliarele

morfologice a avea şi a vrea.

„Aş face o plimbare.”

(prezent)

„Aş fi dorit o cafea.”

19

(perfect)

Condiţional-optativul poate exprima o dorinţă: „De-ar ajunge la timp!”; o posibilitate: „Cine

ar fi crezut una ca asta!”; o condiţie: „De-aş fi mai tânăr, aş munci cât zece!” etc.

Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziţii principale în

adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) şi alta (altele care

execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular şi plural:

„Vino mai repede!”

„Alergaţi mai mult!”

Acţiunea verbului este ca şi reală. De aceea, popular şi familiar, imperativul poate alterna cu

alte moduri: „A început s-o bată şi dă-i şi dă-i!”

Cu valoare de imperativ pot apărea şi alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”;

indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învăţat poezia!”

Nu toate verbele au imperativ. De exemplu: a trebui, a vrea, a şti, a putea, a ploua, a ninge, a se

întâmpla, a se cuveni ş.a.

Prezumtivul exprimă o acţiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are

două timpuri: prezent, construit cu gerunziul, şi perfect, construit cu participiul. Aceste moduri

primesc morfeme de viitor, de conjunctiv şi de condiţional-optativ ale auxiliarului morfologic a fi:

„Voi fi ştiind probabil ce este dreptatea.”

(prezent)

„Să fi ştiind de atunci!”

(prezent)

„Ar fi putând scrie.”

(prezent)

„Voi fi fost chemat probabil.”

(perfect)

„Poate să fi fost întrebat şi el.”

(perfect)

„M-aş fi bucurat pesemne prea mult.”

(perfect)

Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a

verbului. Cunoaşte două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă

semantic şi gramatical ca un substantiv) şi infinitivul scurt, care este folosit în două situaţii: când

intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri şi moduri compuse;

când este independent de conjugare, păstrează capacitatea de a guverna un substantiv cu diferite

funcţii sintactice sau o subordonată. Are două timpuri: prezent şi perfect.

„Închinare-aş şi n-am cui!”

20

(infinitiv lung)

„Voi învăţa mai mult de acum înainte.”

(dependent de conjugare, intră în structura viitorului)

„E bine a face antrenament zilnic.”

(independent, formă de prezent)

„Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult.”

(independent, formă de perfect)

Infinitivul se poate construi şi cu alte prepoziţii: de, fără, în, pentru, prin, spre, până sau cu

locuţiunile prepoziţionale înainte de, în loc de. Aceste elemente apropie infinitivul de substantiv. În

ciuda acestei asemănări formale, infinitivul nu are categorii gramaticale de gen, număr şi caz,

precum substantivul.

Infinitivul intră în structura construcţiilor infinitivale relative când e lipsit de morfeml a şi

este legat de verbul regent prin pronume sau adverb relativ: „N-are ce face.”; „Are unde dormi.”

Sintactic, aceste construcţii pot fi subiecte, complemente directe, în funcţie de sensul verbului a

avea:

„N-are cine veni la voi.”

(construcţie infinitivală relativă, subiect)

„Are ce mânca.”

(construcţie infinitivală relativă, complement direct)

De asemenea, infinitivul poate primi diferite determinări. De exemplu, când primeşte un nume

predicativ formează cu acesta o construcţie infinitivală nominală: „A fi om e lucru mare.”

(construcţie infinitivală nominală, subiect)

Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcţii sintactice; pot fi urmate de părţi de vorbire

care au o anumită funcţie sintactică.

Gerunziul exprimă procesul în desfăşurare sau încheiat sub forma unei caracteristici

circumstanţiale. Se construieşte cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).

Funcţionează ca element formativ în structura prezumtivului prezent şi a formelor perifrastice

de imperfect şi de mai mult ca perfect: voi fi mergând, să fi mergând, ar fi mergând; independent de

conjugare, când îşi păstrează capacitatea de a guverna un substantiv în diferite cazuri.

Se poate raporta la o persoană, la un subiect cu ajutorul unui pronume reflexiv: ştiindu-ne,

aflându-se; poate intra în relaţie cu un subiect: „Auzind el aceasta, a plecat.”

Îndeplineşte diferite funcţii sintactice. Poate avea numeroase determinări. Împreună cu un nume

predicativ, poate forma o construcţie gerunzială nominală „Fiind bătrân, a murit.”

(construcţie gerunzială nominală, complement circumstanţial de cauză)

Participiul exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca o însuşire statică a

obiectului. Are caracteristice morfemele -t, -s. Morfemul -t poate fi precedat de -u.

21

Prin natura sa, participiul se apropie de verb şi de adjectiv.

În ceea ce priveşte particularităţile comune cu verbul, participiul are acelaşi radical cu verbul,

prezintă sufixe modale, poate face referire la timp: „Omul cade rănit.”, „Omul a căzut rănit.”; poate

avea sensuri active: înfrunzit, răcit, turbat sau sensuri pasive: cerut, făcut, propus; la nivel sintactic,

poate intra în relaţie cu diferite elemente: „Ajutat de fraţi, a reuşit.” - cu complementul de agent a

cărui regent este; „Este un tânăr dedicat muncii.” - cu complementul indirect etc.

Particularităţile comune ale participiului cu adjectivul se manifestă în primul rând la nivel

semantic. Participiul are un sens apropiat de cel al adjectivului; mai mult, poate deveni adjectiv:

avut, devotat, indignat, mâhnit, necăjit, pasionat, priceput. Şi la nivel flexionar, participiul posedă

patru forme flexionare, deosebite după gen, număr şi caz, ca adjectivul. De exemplu, plecat -

plecată, plecaţi - plecate sau chiar cu grad de comparaţie: mai apreciat - mai apreciată, foarte

apreciaţi - foarte apreciate. Sintactic, ca determinant al substantivului (cu care se acordă în gen,

număr şi caz), poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca adjectivul. De exemplu: „Din mâhnit, a

devenit vesel.” (complement indirect); „Nu mai poate de supărată.” (complement circumstanţial de

cauză) etc. Din punct de vedere lexical, unele participii negative s-au format cu prefixul ne- precum

unele adjective: neacoperit - neacoperită, nesoluţionat - nesoluţionată.

Participiul este folosit atât independent de conjugare, ca o unitate sintactică de sine stătătoare,

cât şi dependent de conjugare, ca element formativ în structura timpurilor compuse de la diatezele

activă şi reflexivă sau în structura diatezei pasive.

Nu toate verbele au participiu. Sunt defective de acest mod: a concede, a desfide, a divide, a

rage ş.a.

Supinul exprimă, ca şi infinitivul, un proces abstract. Ca expresie, apare sub forma

participiului invariabil însoţit de prepoziţiile de, la sau pentru: de citit, la spălat, pentru cusut, de

scris etc.

Supinul nu admite flexiune după gen, număr şi caz, se foloseşte exclusiv independent de

conjugare, mai ales după a fi, a avea, a termina:

„Am de scris.”

„A terminat de corectat.”

Verbele la supin pot îndeplini diferite funcţii sintactice şi pot avea numeroase determinări.

În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană şi număr; sunt

folosite atât dependent, cât şi independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă

categoriile gramaticale de persoană şi de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri

subordonate modurilor personale etc.

Timpul este categoria gramaticală care exprimă relaţia dintre realizarea acţiunii şi momentul

vorbirii prin forme care intră în opoziţii: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut / viitor.

22

În gramatica tradiţională, prezentul, trecutul şi viitorul sunt socotite timpuri de bază. Raportat

la momentul vorbirii, prezentul exprimă concomitenţa dintre momentul desfăşurării acţiunii şi

momentul vorbirii, trecutul exprimă a acţiune anterioară momentului vorbirii, iar viitorul o acţiune

posterioară faţă de momentul vorbirii. Acest raport temporal poate fi direct sau mijlocit. În urma

unui raport direct, nemediat, rezultă timpuri absolute (prezent, perfect simplu, perfect compus,

viitor), iar în urma unui raport mediat, rezultă timpuri relative (imperfect, mai mult ca perfect, viitor

anterior, infinitiv perfect).

Din punct de vedere formal, se deosebesc timpuri simple şi compuse. Cele simple sunt

formate cu ajutorul sufixelor flexionare şi al desinenţelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu,

mai mult ca perfectul indicativului; prezentul conjunctivului şi al infinitivului. Cele compuse se

realizează cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice: perfectul compus, viitorul

şi viitorul anterior al indicativului; perfectul conjunctivului şi al infinitivului; prezentul şi perfectul

condiţional-optativului; prezentul şi perfectul prezumtivului. La diateza pasivă toate timpurile sunt

compuse.

Prezentul se întâlneşte la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condiţional-

optativ şi prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziţia temporală

trecut / prezent.

„Citesc o carte.”

(indicativ, prezent)

„Aş dori să citesc un roman.”

(condiţional - optativ, prezent) (conjunctiv, prezent)

„Aş fi citind probabil cartea.”

(prezumtiv, prezent)

„E bine a citi.”

(infinitiv, prezent)

Din punctul de vedere al semnificaţiei temporale, prezentul poate avea mai multe valori. Se

diferenţiază astfel: prezentul iterativ (cu acţiunea repetată la anumite intervale): „Dimineaţa mă scol

la ora şase.”; prezentul cu valoare de viitor: „Mâine plecăm la munte.”; prezentul cu valoare de

imperativ: „Îţi aduni imediat lucrurile!”; prezentul gnomic (care exprimă adevăruri universale,

permanent valabile): „Substanţele sunt solide, lichide şi gazoase.”; prezentul istoric (narativ sau

dramatic): „Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ.”

Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis şi viitorul al II-lea sau viitorul

anterior. Diferenţa dintre cele două valori constă în faptul că viitorul I este indiferent faţă de

aspectul acţiunii, pe când viitorul al II-lea exprimă un proces momentan (desăvârşit), raportat la un

alt proces viitor. În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va,

23

vom, veţi, vor şi verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă

auxiliarul morfologic a vrea, şi auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat:

„Când vei veni la mine, eu voi fi plecat.”

(indicativ viitor) (indicativ, viitor anterior)

Deşi se exprimă numai în cadrul indicativului, valoarea de viitor poate fi întâlnită şi la alte

moduri: conjunctiv prezent, condiţional-optativ, prezumtiv sau infinitiv prezent.

Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu şi mai mult ca

perfectul. Pentru primele trei valori, raportarea la momentul vorbirii se face direct, iar pentru cea

de-a patra se face prin referire la momentul altui proces trecut. Dacă imperfectul exprimă un proces

durativ, neîncheiat, celelalte forme exprimă procese încheiate.

Imperfectul exprimă un proces trecut şi neterminat. De regulă, apare în corelaţie cu perfectul

compus şi poate avea mai multe valori: iterativă: „Zilnic mă sculam la ora şapte.”; narativă: „Acolo

munceam din greu.”; de prezent: „Eu eram mama.”; de perfect compus: „Era odată un moş...” ş.a.

Perfectul simplu exprimă un proces trecut şi încheiat; ca timp al relatării dinamizează

acţiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.

Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crişana, o parte a Munteniei, zone în care

dobândeşte o valoare proprie, fiind specializat pentru o acţiune săvârşită în ziua în care se vorbeşte.

Verbele momentane pot fi folosite la perfectul simplu fără determinări, iar cele durative,

numai cu determinări:

„Se întinse pe pat şi adormi.”

„El dormi patru ore.”

În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanţe speciale, expresive şi poate exprima:

ironia: „Bine ziseşi!”, dispreţul: „Făcuşi mare ispravă!” etc.

Perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre toate

formele trecutului, are cea mai mare frecvenţă în limba română. Se formează din auxiliarul

morfologic a avea (am, ai, a, am, aţi, au) şi participiul verbului respectiv.

În enunţ, perfectul compus poate fi folosit cu valoare de prezent: „Vino! - Am venit!”; cu

valoare de viitor: „Dacă nu lucrezi, să ştii că te-am dat afară!” etc.

Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut şi

încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al

naraţiunii: „Mă dusesem la ei şi le spusesem ce au de făcut.”

Perfectul conjunctivului şi perfectul condiţional-optativului exprimă un proces trecut şi prezentat

ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) şi participiul verbului

de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul auxiliarelor morfologice a avea

(aş, ai, ar, am, aţi, ar) şi a fi (fi) urmate de participiul verbului respectiv: „Să fi avut mai multe

cărţi!”; „Dacă ştiau, nu i-ar mai fi primit.”

24

Perfectul prezumtivului exprimă un proces probabil în trecut, iar perfectul infinitivului

exprimă un proces abstract, denumindu-l în trecut. Primul se exprimă cu ajutorul auxiliarului

morfologic a fi (fi), aceleaşi morfeme cu care se formează şi prezentul şi participiul verbului

respectiv: „Să fi venit probabil cincizeci de oameni.” Al doilea se exprimă, de asemenea, cu ajutorul

auxiliarului morfologic a fi (fi) şi cu participiul verbului în discuţie: „Înainte de a-i fi scris numele, l-am

întrebat cum îl cheamă.”

Aspectul este categoria care interacţionează cu timpul. Acţiunea este descrisă ca perfectivă

(terminată, globală, unitară) sau ca imperfectivă (în desfăşurare).14

Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor şi

proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de opoziţie

singular / plural. Formele de persoana I şi a II-a ale verbelor reprezintă nişte plurale inclusive, în

opoziţie cu cele de persoana a III-a plural: „Vom vizita Muzeul Peleş.” (plural); „A parcurs toată

distanţa pe jos.” (singular).

Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeţii: „Sunteţi

aşteptat de director.”; pluralul autorului: „Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.”; pluralul

autorităţii: „Noi, primarul municipiului ... decidem ...” etc.

Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) şi

proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale şi include un

sistem de opoziţii cu trei termeni: persoanele I, a II-a şi a III-a. Datorită conţinutului său specific,

imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru persoana a II-a

singular şi plural.

De categoria gramaticală a persoanei sunt legate şi denumirile personal, impersonal,

pluripersonal, unipersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la persoane,

cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele, iar ultima,

verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.

O categorie gramaticală cu totul accidentală la verb este genul. El este legat direct de

acordul verbului - predicat cu subiectul gramatical şi de asemănarea participiului cu adjectivul. În

formele participiale de la diateza pasivă constituie un criteriu de flexiune: „El este văzut de voi.”,

„Ea este văzută de noi.”

Locuţiunile verbale

Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte, de obicei cu poziţie fixă, cu un grad de sudură,

un sens unitar şi cu compartimentul gramatical al unui verb.

25

Orice locuţiune verbală este alcătuită dintr-un verb şi o altă parte de vorbire care, de cele mai

multe ori, îşi pierde sensul propriu şi capătă un sens figurat. Cele mai frecvente verbe care apar în

locuţiunile verbale sunt: a avea, a băga, a da, a duce, a face, a lua, a ţine, a pune, a fi, a trage ş.a.

Ele sunt verbe care aparţin fondului lexical principal. Lângă ele apar substantive, adjective,

pronume, numerale, adverbe, interjecţii legate sau nu de verb prin prepoziţii sau prin conjuncţii.

Ţinând seama de elementele componente, locuţiunile verbale se organizează în mai multe

categorii:

a) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + substantiv / substantive (

determinări): a da atenţie, a da în arendă, a da în primire, a da dovadă, a da naştere, a da năvală,

a da ocazie, a da ocol, a da răspuns, a da relaţii, a-şi da silinţa, a da de ştire, a-şi da sufletul, a da

poruncă, a-şi da seama, a da drumul, a băga de seamă, a băga spaima, a băga în sperieţi, a băga

la cap, a-şi băga minţile în cap, a face apel, a face educaţie, a se face foc, a-şi face iluzii, a se face

luntre şi punte, a face cu ochiul, a lua loc, a lua la rost, a lua seama, a lua la plame, a-şi lua avânt,

a-şi lua inima în dinţi, a se lua la harţă, a-şi lua câmpii, a se lua la bătaie, a se lua la întrecere, a

ţine post, a ţine locul, a pune în gardă, a se pune pe plâns, a pune piedică, a pune vamă, a trage pe

sfoară, a trage nădejde, a trage învăţăminte, a pune ţara la cale, a-şi veni în fire, a avea obicei, a

sta de vorbă, a sta pe gânduri, a sta de pază, a sta la pândă, a sta la tocmeală.

b) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + pronume cu valoare neutră ( alte

părţi de vorbire): a o lua din loc, a o lua de la capăt, a o lua la sănătoasa, a o lua la fugă, a o lua la

vale, a o lua razna, a o lua la măsea, a o lua pe cocoaşă, a o face de oaie, a o face lată, a o lăsa

moartă, a o lua de-a dreptul;

c) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + numeral precedat de prepoziţie: a da

pe din două, a-l face în două, a lua la trei, a-l face în patru;

d) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + adverb / locuţiune adverbială: a da

înapoi, a se da jos, a ieşi înainte, a lua aminte, a-şi aduce aminte, a-i părea bine, a-i părea rău;

e) locuţiuni verbale formate din verb + interjecţie: a face ţuşti, a face tranc, a da cu huideo, a

da cu sâc, a face câr-mâr.

În cadrul locuţiunilor verbale, categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, număr şi

persoană sunt date de verbe.

În general, cele mai multe caracteristici ale verbelor le au şi locuţiunile verbale.

Se deosebesc astfel locuţiuni verbale tranzitive: a băga de seamă, a trage pe sfoară, a lua la

rost, a pune în gardă, a lua la palme şi locuţiuni verbale intranzitive: a o lua la sănătoasa, a da bir

cu fugiţii, a băga de seamă, a-şi aduce aminte, a da relaţii, a ţine locul etc.; locuţiuni verbale

personale: a intra în vorbă, a da de furcă, a da de ştire, a se face foc, a face cu ochiul, a-şi lua

inima în dinţi şi locuţiuni verbale impersonale: a se crăpa de ziuă, a se vărsa zorile, a se face seară,

a se face noapte etc.

26

Sunt deosebit de expresive locuţiuni verbale precum: a pune barbă „a minţi”, a unge osia „a

mitui”, a face arşice „a omorî”, a tăia piroane „a minţi”, a duce cu preşul „a păcăli”, a-i face

bucata „a-l denunţa” etc.

Din punct de vedere semantic, pot intra în serii sinonimice: a face zile amare / fripte / negre /

grele, a face praf / zob / piftie / chisăliţă, a-i trece prin cap / minte / gând ş.a.

Au acelaşi comportament sintactic ca verbele.

Expresiile verbale impersonale

Sunt grupuri lexico-gramaticale constituite din mai mulţi termeni grupaţi în jurul unui verb cu

care intră în relaţii. Sensul lor unitar este condiţionat de solidaritatea semantică a termenilor

componenţi.

Structura expresiilor verbale impersonale este binară: verbul copulativ intranzitiv a fi, folosit

impersonal, urmat de adverb / locuţiune adverbială, de verb la supin sau de substantiv:

a) e + adverb / locuţiune adverbială: e adevărat, e bine, e cert, e frumos, e posibil, e

interesant, e necesar, e neîndoielnic, e scris, e sigur, e uşor, e greu, e sortit, e totuna;

b) e + verb la supin: e de dorit, e de invidiat, e de neînţeles, e de neconceput, e de văzut;

c) e ( prepoziţie) + substantiv: e de mirare, e cu putinţă, e de datoria, e o întâmplare, e o

nenorocire, e un făcut, e peste putinţă.

Din punct de vedere semantic, ele exprimă diferite nuanţe modale: necesitatea, posibilitatea,

imposibilitatea, dorinţa, probabilitatea, certitudinea, aprecierea, calificarea etc.

La nivel sintactic, îndeplinesc funcţia de predicat nominal (verbul copulativ a fi este urmat de

nume predicativ exprimat prin diferite părţi de vorbire). În acelaşi timp, constituie şi o regentă

insuficientă pentru subordonatele subiective cerute de sensul impersonal al acestor expresii: „E

sigur 1/că a plecat.”2/ (1 = propoziţie principală; 2 = propoziţie subiectivă).

Alte expresii verbale

Cu aspect unipersonal se folosesc câteva expresii alcătuite din verbul a fi urmat de un

substantiv referitor la stări fizice şi la stări sufleteşti, precedat de pronume personal neaccentuat în

dativ: mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete, mi-e foame, mi-e somn, mi-e greaţă, mi-e silă; mi-e ciudă, mi-e

dor, mi-e milă, mi-e necaz, mi-e ruşine, mi-e frică, mi-e teamă.

În analiza gramaticală verbul este predicativ, substantivele respective sunt subiecte, iar

pronumele este complement indirect.

Aceste expresii pot primi diferite complemente indirecte sau circumstanţiale, completive

indirecte sau subordonate circumstanţiale. Nu intră în relaţie cu un subiect sau cu o subiectivă.

27

O altă categorie de expresii verbale o constituie „îmbinările nesudate” între a fi, predicat

verbal, cu sensul de „a exista”, şi un substantiv cu funcţie de subiect: e cazul, e ceasul, e clipa, e

timpul, e momentul, e vremea. Ele intră în relaţie cu un atribut sau cu o atributivă. Expresia verbală

e nevoie selectează numai complemente indirecte sau circumstanţiale, respectiv completive

indirecte sau subordonate circumstanţiale.

4. Flexiunea verbului

În structura morfematică a verbelor intră două elemente: radicalul şi flectivul.

Radicalul se poate identifica cu rădăcina, când este un morfem independent: cit- (de la a citi),

plec- (de la a pleca) sau cu tema, când reuneşte morfemul independent cu morfeme lexicale

dependente: înrădăcin- (de la a înrădăcina), despătur- (de la a despături).

Flectivul se identifică la verbe cu sufixele modale sau temporale, precum şi cu desinenţele de

număr şi de persoană.

Sufixele modale sau temporale ataşate rădăcinii sau temei lexicale dau naştere temei

gramaticale. În flexiunea verbelor există două teme de la care se pot forma diferite moduri şi

timpuri: tema prezentului, care se găseşte la infinitiv prezent, indicativ prezent, conjunctiv,

imperativ, şi tema perfectului care se găseşte la perfectul simplu şi mai mult ca perfectul

indicativului, la participiu şi la toate timpurile compuse cu participiul. Cele două teme se recunosc

practic la infinitiv prezent, la indicativ prezent, la indicativ perfectul simplu şi la participiu.

Infinitivul prezent se regăseşte la imperfect şi la viitor, în prezentul condiţional-optativului.

Indicativul prezent se regăseşte în conjunctivul prezent, în imperativ. Perfectul simplu, în mai mult

ca perfect. Participiul, în supin, în perfectul compus, în viitorul anterior, în perfectul conjunctivului,

al condiţional-optativului şi al infinitivului.

Modurile nepersonale au cea mai simplă structură: radical şi sufix (sau sufixe).

Infinitivul

Tema infinitivului este compusă din radical şi sufix. În funcţie de sufixul infinitival, verbele

se organizează în patru conjugări tradiţionale:

R S

I a lucr – a a III-a a scri - e

a II-a a ved - ea a IV-a a prim - i

a hotăr - î

Tema infinitivului perfect este formată din infinitvul verbului a fi şi tema participiului

verbului respectiv:

R S1 S2

a fi lucr - a - t a fi dorm - i - t

28

a fi av - u - t a fi cobor - â - t

a fi scri - - s

Gerunziul

Tema gerunziului este formată din radical şi sufixul -ind sau -ând. Mai frecvent este sufixul -

ând:

R S

mânc - ând prim - ind

plăc - ând ur - ând

scri - ind

Când verbul este urmat de un pronume personal sau reflexiv formă neaccentuată, radicalul

primeşte un u final: scriindu-i, dându-le, ajutându-l.

Verbele de conjugarea I care au în finala radicalului consoanele palatale k’ g’ se rostesc şi se

scriu la gerunziu cu un „i”, în mod justificat: deochind, veghind, înmănunchind. Ele se deosebesc de

cele a căror consoană palatală e urmată de vocala ăiş în hiat cu ăiş din sufixul gerunzial: trunchiind,

calchiind, înjunghiind (ca apropiind).

Participiul

În structura sa, intră radicalul şi două sufixe:

R S1 S2

cre - a - t ven - i - t

căz - u - t dobor - â - t

făc - u - t

La verbele de conjungările a IX-a şi a X-a primul sufix participial nu este marcat, iar radicalul

prezintă neregularităţi:

R S1 S2

adu - - s rup - - t

condu - - s frip - - t

răma - - s spar - - t

Când sunt urmate de pronume personale sau reflexive neaccentuate, participiile primesc un u

final: plânsu-te-ai, dusu-s-a, spusu-ne-aţi.

Modurile personale sau o structură mai amplă: radical, sufix, desinenţe de număr şi persoană.

1. Modul indicativ

Prezentul este exprimat prin radical, sufixe care apar la ambele numere şi la toate persoanele

sau numai la plural, la anumite persoane şi desinenţe prezente fie la toate persoanele, fie la anumite

persoane.

29

Conjugarea I:

R S D R S D

aşez - - apropi - - i

aşez - - į apropi - - i

aşeaz - - ă apropi - - (i)e

aşez - ă - m apropi – e – m

aşez - a - ţi apropi – a - ţi

aşeaz - - ă apropi - - (i)e

Conjugarea a II-a

R S D R S D

cre - ez - sublini – (i)ez -

cre – ez – į sublini - (i)ez - į

cre – eaz – ă sublini –(i)az – ă

cre – ă - m sublini - (i)e - m

cre – a - ţi sublini – (i)a - ţi

cre - eaz - ă sublini - (i)az – ă

Conjugarea a III-a

R S D R S D

cobor - - dobor - -

cobor - - į dobor - - į

coboar - - ă doboar - - ă

cobor - â - m dobor - â - m

cobor - â - ţi dobor - â - ţi

coboar - - ă doboar - - ă

Conjugarea a IV-a:

R S D R S D

acopăr - - su - - i

acoper - - į su - - i

acoper - - ă su - - ie

acoper – i - m su – i – m

acoper – i - ţi su – i - ţi

acoper - - ă su - - ie

Conjugarea a V-a:

R S D R S D

fug - - vin - -

fuğ - - į() vi - - i

30

fuğ - - e vin - - e

fuğ – i – m ven – i – m

fuğ – i - ţi ven – i - ţi

fug - - vin - -

Conjugarea a VI-a:

R S D R S D

cit - esc - hotăr-ăsc -

cit – eşt - į hotăr-ăşt – į

cit – eşt – e hotăr-ăşt – e

cit – i - m hotăr - â - m

cit - i - ţi hotăr - â - ţi

cit - esc - hotăr-ăsc -

Conjugarea a VII-a:

R S D R S D

văd - - pot - -

vez - - į poţ - - į

ved - - e poat- - e

ved – e – m put – e – m

ved – e - ţi put – e - ţi

văd - - pot - -

Conjugarea a VIII-a:

R S D R S D

fac - - cred - -

fač - - į() crez - - į

fač - - e cred - - e

fač – e – m cred – e – m

fač – e - ţi cred – e - ţi

fac - - cred - -

Conjugarea a IX-a:

R S D R S D

scri - - u pun - -

scri - - i pu - - i

scri - - (i)e pun - - e

scri – (i)e-m pun – e - m

scri–(i)e-ţi pun – e - ţi

scri - - u pun - -

31

Conjugarea a X-a:

R S D R S D

rup - - coc - -

rup - - į coč - - į()

rup - - e coač- - e

rup – e – m coač – e - m

rup – e - ţi coač – e - ţi

rup - - coc - -

Verbele neregulate au aceleaşi elemente în structură:

R S D R S D

sunt - - a - - m

eşt - - į a - - i

est - - e ar - -e

sunt – e – m av – e – m

sunt – e - ţi av – e - ţi

sunt - - a - - u

R S D R S D

ia - - u bea - - u

ie - - i be - - i

ia - - bea - -

lu - ă - m b - e - m

lu - a - ţi b - e - ţi

ia - - u bea - - u

Imperfectul este exprimat prin radical constant, prin sufixele -a, -ea, sau -ia şi desinenţe care

apar la toate persoanele, mai puţin la persoana a III-a singular.

R S D R S D

plec - a – m av – ea – m

plec – a – i av – ea – i

plec – a - av – ea -

plec – a – m av – ea – m

plec – a - ţi av – ea - ţi

plec – a – u av – ea – u

vo – ia – m su – ia – m

vo – ia – i su – ia – i

32

vo – ia - su – ia -

vo – ia – m su – ia – m

vo – ia - ţi su – ia - ţi

vo – ia – u su – ia - u

Perfectul compus conţine un flectiv mobil, variabil în raport cu persoana, auxiliarul

morfologic al verbului a avea, şi participiul verbului de conjugat.

R D R S1 S2

a – m desen – a – t

a – i plec – a - t

a - ven - i - t

a – m cer - u - t

a - ţi scri - - s

a – u cop - - t

Perfectul compus poate avea şi forme inverse, cu auxiliarul morfologic aşezat după participiu:

spus-au, venit-a, cerut-au.

Perfectul simplu se exprimă cu ajutorul sufixelor –a-, -ă-, -i-, -â-, -u-, -se- şi a desinenţe de

număr şi persoană. La singular, cele două desinenţe exprimă simultan numărul şi persoana, la plural

desinenţele sunt diferite pentru număr şi persoană. Radicalul nu prezintă modificări, este constant în

conjugare.

R S D R S D

alerg - a – i ven – i – i

alerg – a - şi ven – i - şi

alerg – ă - ven – i -

alerg – a – ră - m ven – i – ră - m

alerg – a – ră - ţi ven – i – ră - ţi

alerg – a - ră - ven – i – ră -

R S D R S D

dobor - â - i văz – u – i

dobor - â - şi văz – u - şi

dobor - â - văz – u -

dobor - â - ră - m văz – u – ră - m

dobor - â - ră – ţi văz – u – ră - ţi

dobor - â - ră - văz – u – ră -

ajun – se – i vr – u – se – i

33

ajun – se - şi vr – u – se - şi

ajun – se - vr – u - se -

ajun – se – ră - m vr – u - se – ră - m

ajun – se – ră - ţi vr – u –se – ră - ţi

ajun – se – ră - vr – u – se – ră -

Unele verbe cunosc câte două forme la perfectul simplu: fusei, fuseşi..., dar şi fui, fuşi...;

avusei, avuseşi..., dar şi avui, avuşi...; vrusei, vruseşi..., dar şi vrui, vruşi...

Mai mult ca perfectul are în structură un flectiv cu două sufixe (dintre care primul este

omonim cu cel de la perfectul simplu, al doilea este -se-) şi desinenţele de persoane şi număr

exprimate similar cu cele de la perfectul simplu.

R S1 S2 D R S1 S2 D

cânt - a - se – m apăr – u – se – m

cânt – a – se - şi apăr – u – se - şi

cânt – a – se - apăr – u – se -

cânt – a – se – ră - m apăr - u – se – ră - m

cânt – a – se – ră - ţi apăr - u – se – ră - ţi

cânt – a – se – ră - apăr - u – se – ră -

R S1 S2 D R S1 S2 D

ur - â - se - m porn – i – se – m

ur - â - se - şi porn – i – se – şi

ur - â - se - porn – i – se -

ur - â - se – ră - m porn – i – se – ră - m

ur - â - se – ră - ţi porn – i – se – ră - ţi

ur - â - se – ră - porn – i – se – ră -

R S1 S2 D R S1 S2 D

scri – se – se – m rup – se – se – m

scri – se – se – şi rup – se – se – şi

scri – se – se – rup – se – se –

scri – se – se – ră - m rup – se – se – ră - m

scri – se – se – ră - ţi rup – se – se – ră - ţi

scri – se – se – ră - rup – se – se – ră -

Viitorul are în structură auxiliarul morfologic a vrea în poziţie de flectiv mobil şi verbul la

infinitiv în poziţie de radical.

voi merge vom aduce

34

vei scrie veţi spune

va lua vor lucra

Flectivul mobil poate avea şi forme populare (oi, ăi, ai, îi, i etc.). O modalitate de exprimare a

viitorului este cea analitică: auxiliarul a avea / a vrea + conjunctivul: am să vin, ai să faci, o să

scrie, o să facă etc.

Viitorul anterior are în structură două flective: auxiliarul morfologic a vrea, variabil, şi

auxiliarul morfologic a fi, invariabil, urmate de participiul verbului respectiv, în calitate de radical.

voi fi adus vom fi cules

vei fi ştiut veţi fi mâncat

va fi mers vor fi alergat

2. Modul conjunctiv

Prezentul are în structură radicalul precedat de morfemul specific să, sufixul temporal şi

desinenţele de persoană.

R S D R S D

să cânt - - să plant - ez -

să cânţ - - į să plant - ez - į

să cânt - - e să plant - ez - e

să cânt - ă - m să plant – ă - m

să cânt - a - ţi să plant – a - ţi

să cânt - - e să plant - ez – e

R S D R S D

să priv – esc - să hotăr – ăsc -

să priv – eşt - i să hotăr – ăşt - i

să priv – easc –ă să hotăr – asc – ă

să priv – i - m să hotăr – â - m

să priv – i - ţi să hotăr – â - ţi

să priv – easc – ă să hotăr – asc – ă

Verbele neregulate au structuri diferite:

R S D R S D

să ia - - u să da - - u

să ie - - i să da - - i

să ia - - să dea - -

să lu – ă - m să d - ă - m

să lu – a - ţi să d – a - ţi

35

să ia - - să dea - -

R S D R S D

să a - - m să fi - - u

să a - - i să fi - - i

să aib - - ă să fi - - (i)e

să av – e – m să f – i - m

să av - e - ţi să f – i - ţi

să aib - - ă să fi - - (i)e

Perfectul are în structură morfemul mobil să, auxiliarul morfologic a fi şi participiul, în

poziţie de radical. Paradigma conjunctivului perfect este invariabilă întrucât nu-şi modifică forma în

funcţie de număr şi persoană: (eu) să fi avut; (tu) să fi avut; (el) să fi avut ş.a.m.d.

3. Modul condiţional - optativ

Prezentul are o structură simplă: flectivul mobil variabil sub forma auxiliarului morfologic a

avea, analizabil şi el, şi radicalul, la care se adaugă sufixul infinitival, invariabil şi nedisociat.

a-ş lăuda a-m coborî

a-i vedea a-ţi urca

a-r merge a-r opri

Formele inverse se exprimă sub forma infinitivului lung de care se leagă flectivul mobil: fire-

ai, dare-ai, închinare-aş. Ele pot fi însoţite şi de pronume personale sau reflexive neaccentuate:

face-s-ar, duce-te-ai, face-i-s-ar etc. Formele inverse au valoare imperativă.

Perfectul conţine în structură un flectiv mobil variabil exprimat prin auxiliarul a avea, urmat

de auxiliarul a fi invariabil şi participiul invariabil al verbului respectiv.

a-ş fi chemat a-m fi scris

a-i fi ajuns a-ţi fi urcat

a-r fi obţinut a-r fi reţinut

4. Modul imperativ

Cele două forme, de singular şi de plural, ale persoanei a II-a se formează diferit. La plural,

forma este omonimă cu pluralul indicativului prezent. La singular, imperativul cunoaşte forme

diferite.

afirmativ R S D negativ R S D

cânt - - ă ; nu cânt - - ă

cânt – a - ţi ; nu cânt – a - ţi

vin - - o ; nu ven - - i

36

ven – i - ţi ; nu ven – i - ţi

coač - - e ; nu coač - - e

coač – e - ţi ; nu coač – e - ţi

Verbe ca a face, a zice, a duce, a conduce, a desface au, la singular, formele fă, zi, du, condu,

desfă (afirmative) şi nu face, nu zice, nu duce, nu conduce, nu desface (negative).

5. Modul prezumtiv

Prezentul se exprimă analitic cu ajutorul gerunziului, în poziţie de radical, precedat de diferite

forme: viitorul verbului a fi, conjunctivul lui a fi sau condiţional-optativul lui a fi:

F R F R

voi fi citind să fi lucrând (aceeaşi formă pentru toate persoanele)

vei fi citind va fi citind

vom fi citind F R

veţi fi citind aş fi lucrând

vor fi citind ai fi lucrând

ar fi lucrând

am fi lucrând

aţi fi lucrând

ar fi lucrând

Perfectul se exprimă tot analitic, având forme omonime cu viitorul anterior, cu conjunctivul

perfect sau cu condiţional-optativul perfect.

F R F R

voi fi lucrat să fi lucrat (aceeaşi formă pentru toate persoanele)

vei fi lucrat va fi lucrat

vom fi lucrat aş fi lucrat

veţi fi lucrat ai fi lucrat

vor fi lucrat ar fi lucrat

am fi lucrat

aţi fi lucrat

ar fi lucrat

Flexiunea verbelor dovedeşte prezenţa omonimiilor comune, generale, şi a celor specifice. De

exemplu: sufixul de la indicativ prezent se identifică cu cel de la conjunctiv prezent; desinenţele de

la persoanele I, a II-a, a III-a indicativ prezent sunt identice cu cele de la conjunctiv prezent, la fel

cea de la persoana a II-a plural; la conjunctiv, desinenţa de la persoana a III-a singular coincide cu

37

cea de la persoana a III-a plural. Acestea sunt omonimii generale. Omonimiile specifice se regăsesc

la mai puţine verbe şi pot fi sufixale şi desinenţiale. De exemplu: sufixul imperfectului coincide cu

sufixul infinitivului la verbele de conjugarea a II-a tradiţională, respectiv a VII-a structurală;

desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a II-a singular la verbele de la

conjugarea I structurală precum a (se) apropia, a (se) speria, a (se) mânia; la fel, desinenţele de la

persoana I şi a II-a singular ale verbelor de la conjugarea a IV- a structurală: a sui, a birui etc.

5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale

Prin conversiune, anumite verbe la moduri nepersonale pot deveni substantive, adjective,

prepoziţii, conjuncţii.

Substantive precum: plimbarea, plecarea, alergarea, pornirea etc. au la bază infinitivele

lungi ale verbelor a se plimba, a pleca ş.a.m.d. Prin articulare cu articol nehotărât sau hotărât,

verbele la gerunziu intrând, suferind au devenit substantive: un intrând / intrândul; un suferind /

suferindul.

Adjectivele mulţumit, aşezat, potolit, îmbolnăvit, deznădăjduit din vecinătatea unor

substantive (de exemplu, om mulţumit / aşezat / potolit / îmbolnăvit / deznădăjduit) sunt la origine

participii ale verbelor a mulţumi, a potoli ş.a.m.d.

Prepoziţiile datorită, potrivit sunt la origine verbe la participiu, iar exceptând, privind, verbe

la gerunziu.

Conjuncţia fie provine dintr-o formă verbală de origine latină: fiat.

NOTE:

1 Vezi analiza gramaticală făcută de Alexandru Metea, Sergiu Drincu, în Modele şi teste

rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee şi învăţământul superior,

Bucureşti, Ed. Petrion, 1992.2 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.452.3 O analiză a acestei categorii de verbe face Valeria Guţu Romalo ( Semiauxiliarele de mod, în SG I,

p. 57-83).4 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.200-201.5 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, 1992.6 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Subcategorizarea verbului în funcţie de obiectul direct în

gramatica transformaţională a limbii române, în SCL, XXI, nr.4/1970, p.433 - 453.7 Vezi Dumitru Irimia, 1976, p.162-168.8 Vezi Valeria Guţu Romalo, 1968, p.200-202.

38

9 Cf. GALR, p. 548-553.10 Cf. C. Dimitriu, 1976, care menţionează 5 diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi

impersonală (p. 248); Dumitru Irimia, 1976, care distinge 4 diateze: activă, pasivă, reflexivă şi

reciprocă (p.169 - 182).11 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.211-219.12 Vezi Mioara Avram, 1997. 13 Vezi Mioara Avram, 1997, p.205.14 Din punctul de vedere al aspectului, verbele pot fi incoactive, rezultative (sau terminative),

iterative, durative (sau liniare), momentane (sau punctuale), ingresive, intensive, cumulative

etc. (apud. Gh. Trandafir, Categorii gramaticale ale verbului în româna contemporană, p.85).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

Academia Română, Gramatica limbii române (GLR), ed. a II-a, vol. I, II, 1963.

Academia Română, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2),

ed. a II-a, Bucureşti, Editura univers Enciclopedic, 2005.

Avram, Mioara, Gramatică pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

Constantinescu- Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed.Vox, 1996.

Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, EAR, 1968.

Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii

române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.

Irimia, Dumitru, Stuctura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Ed. Junimea, 1976.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Ed. Coresi, 1992.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,

Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

Academia Română, Gramatica limbii române I Cuvântul ( GALR), Bucureşti, EAR, 2005.

ÎNTREBĂRI

1. Ce caracteristici au verbele predicative şi verbele nepredicative?

2. Ce caracteristici au verbele personale şi verbele impersonale?

3. Ce caracteristici au verbele tranzitive şi verbele intranzitive?

4. Cum se definesc diatezele pasivă şi relativă?

39

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi formele corecte ale verbelor la indicativ prezent: aşază/ aşează, coase/ coasă,

detună/ detunează, îmbibă/ îmbibează, înşeală/ înşală, hărţuie/ hărţuieşte, linşează/ linşază, piaptăn/

pieptăn/ piepten, şade/ şeade.

2. Precizaţi formele corecte ale verbelor la conjunctiv prezent: să arate/ să arăte, să adape/ să

adăpe, să coase/ să coasă, să crape/ să crăpe, să clănţăie/ să clănţăiască, să deşarte/ să deşerte, să

iasă/ să iese, să îngrijască/ să îngrijească, să miroase/ să miroasă.

3. Precizaţi formele corecte ale verbelor la infinitiv prezent: a agrea/ a agreea, a albi/ a albii, a

crea/ a creea, a fi/ afii, a se înroşii/ a se înroşi, a se împotmolii/ a se împotmoli, a pustiii/ a pustii, a

se sfii/ a se sfiii, a venii/ a veni.

4. Analizaţi morfologic verbele ( locuţiunile verbale şi expresiile verbale) din textele:

a) Nu ştiam ce ar fi putut să ajungă aceşti oameni, de vreme ce era clar că nu aveau de gând să

muncească.

b) N- are cine te ajuta acum, când eşti lipsit de putere şi vezi că prietenii de altădată îţi întorc

spatele.

c) Ar fi fost bine să ne amintim de zilele în care eram rugaţi de părinţi să le urmăm sfaturile.

d) Să fi ieşit afară, era posibil, dar nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă se rătăcea şi nu se mai putea

întoarce acasă.

2. ADVERBUL

1. Caracteristici

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o circumstanţă a unei acţiuni, a unei

stări sau a unei însuşiri. De exemplu: „A rezolvat bine problema.”; „Scrie foarte frumos.”; „Mama

lui este atât de tânără.”; „În urma acestei veşti, am rămas profund îndureraţi.”

În mod tradiţional, adverbul este definit pe baza criteriului semantic 1. Definiţiile mai noi ţin

seama de distribuţia contextuală. El este adesea un complement circumstanţial, depinzând, în primul

rând, de verb şi în al doilea rând de alte părţi de vorbire.

Termenul adverb are la origine latinescul adverbium „lângă verb”.

Adverbul însoţeşte şi determină diverse părţi de vorbire: un verb: „Mâine va ajunge acolo.”; o

locuţiune verbală: „A luat-o la fugă înainte.”; o interjecţie predicativă: „Hai mai repede!”; un

adjectiv: „Bolnavul nu este în stare atât de gravă.”; o locuţiune adjectivală: „Oricât de bună de

40

gură, nu rezolvă problema.”; un adverb: „S-a aşezat atât de aproape de el.”; o locuţiune adverbială:

„Va veni tocmai după-amiază.” un substantiv: „Sosirea lui aici m-a bucurat.”; un pronume: „Cel de

acolo e mai bun.”; un numeral: „I-am aşteptat pe cei trei de ieri.”; poate determina şi o propoziţie:

„Venisem doar să privesc.” Din exemplele date se observă că legătura adverbului cu elementul

regent este directă sau indirectă (cu ajutorul prepoziţiei de legătură de).

În unele cazuri, adverbele subordonate funcţionează ca determinanţi facultativi sau obligatorii

ai părţilor de vorbire pe lângă care stau.

În acelaşi timp, adverbele funcţionează ele însele drept centre de grup, se constituie ca

element regent pentru complemente circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Mâine, miercuri, vom

pleca într-o excursie.”; propoziţii circumstanţiale în relaţie apoziţională: „Acolo să pleci, unde este

nevoie de tine.”; propoziţii subiective: „Poate că avea dreptate.” Adverbele regente atrag

complemente, cărora le impun restricţii de formă (de prepoziţie, de caz – indiferent de, alături de,

concomitent cu - sau se asociază cu determinanţi modali - oarecum bine, destul de aproape.

Adverbele pot funcţiona şi ca enunţuri – propoziţii principale sau secundare neanalizabile. De

exemplu: „Afară!” (subînţeles „Ieşi afară!”). Cu substitute de frază, adverbele da, nu ori

echivalentele lor emfatice (fireşte, negreşit, sigur, nicidecum) pot apărea independent, formând ele

singure propoziţii neanalizabile sau pot însoţi propoziţia al cărei echivalent îl constituie.

Adverbele pot fi şi elemente relaţionale, conectori gramaticali pentru introducerea diferitelor

propoziţii subordonate în frază.

Structura morfematică şi rolul de determinant în poziţii sintactice adverbiale şi adnominale

sunt elemente definitorii pentru adverb. Sub aspectul structurii morfematice, adverbul este

incompatibil cu mărcile formale (de gen, număr), fiind invariabil. Prin aceasta el se aseamănă cu

prepoziţia, conjuncţia sau interjecţia, dar, spre deosebire de acestea, are autonomie sintactică. Prin

categoria comparaţiei, adverbul se aseamănă cu adjectivul. Forma lui este însă invariabilă, în vreme

ce adjectivul are categorii gramaticale formale de gen, număr şi caz. Să se compare: „cea mai bună

colegă”, „cele mai bune colege” (adjectivul îşi aschimbă forma) cu „Ea a muncit cel mai bine.”;

„Ele au muncit cel mai bine.” (adverbul este invariabil în structura sa morfematică).

În concluzie, adverbul este o parte de vorbire neflexibilă cu autonomie semantică şi, în

general, cu funcţie sintactică.

Locuţiunile adverbiale

Sunt grupuri de cuvinte care au sens unitar, valoare şi funcţie de adverb. În structura lor intră

de multe ori cuvinte învechite şi/sau rar folosite, dar şi neologisme, elemente care îşi pierd

autonomia morfosintactică şi nu se pot disloca, nu pot fi comutabile prin sinonime, multe dintre ele

având sens figurat.2

41

Ţinând seama de structură, distingem următoarele tipuri de îmbinări sintactice în cadrul

locuţinilor adverbiale:

1. substantive, adjective, numerale, pronume, verbe la participiu sau la supin, adverbe

precedate de una sau mai multe prepoziţii:

prepoziţia cu + substantiv/locuţiune substantivală determinant: cu amănuntul, cu anii,

cu binişorul, cu carul, cu cap, cu cale, cu drag, cu grămada, cu încetul, cu japca, cu

lopata, cu lunile, cu măsură, cu patimă, cu păcat, cu putinţă, cu rândul, cu sfinţenie, cu

totul (şi cu totul), cu drept cuvânt, cu alte cuvinte, cu orice chip, cu duhul blândeţii, cu

dragă inimă, cu limbă de moarte, cu multă plăcere, cu nici un preţ, cu sânge rece, cu

bună ştiinţă, cu băgare de seamă.

prepoziţia în + substantiv determinant: în ajun, în amonte, în amurg, în ansamblu, în

aparenţă, în bloc, în dos, în drum, în esenţă, în fond, în frunte, în jur, în lături, în linişte,

în lipsă, în medie, în mijloc, în neştire, în ordine, în pace, în parte, în permanenţă, în

preajmă, în pripă, în principiu, în public, în sfârşit, în spate, în speţă, în total, în treacăt,

în trecere, în urmă, în veci, în vileag, în voie, în zadar, în zori, în aşa fel, în gura mare,

în ultimul hal, în ultimă instanţă, în linii mari, în ultimul moment, în mare măsură, în

bună parte, în toate părţile, în această privinţă, în toată regula, în primul rând, în ruptul

capului;

prepoziţia de + substantiv determinant: de bunăvoie, de curând, de dimineaţă, de

drept, de excepţie, de exemplu, de fapt, de faţă, de formă, de gardă, de izbelişte, de

mijloc, de moarte, de obicei, de ocazie, de mântuială, de mirare, de minune, de nădejde,

de nevoie, de pildă, de plăcere, de pomană, de preferinţă, de prisos, de probă, de rând,

de regulă, de zor, de un an, de doi ani, de data aceasta, de mama focului, de aşa

manieră, de multe ori, de nenumărate ori, de câteva ori, de bună seamă;

prepoziţia din + substantiv/locuţiune substantivală determinant: din abundenţă, din belşug,

din fericire, din întâmplare, din localitate, din naştere, din neatenţie, din nefericire, din

nenorocire, din obişnuinţă, din oficiu, din păcate, din politeţe, din principiu, din

rădăcină, din start, din suflet, din vreme, din adâncul sufletului, din cale-afară, din capul

locului, din toată inima, din primul moment, din toate părţile, din toate puterile, din tot

sufletul, din nebăgare de seamă;

prepoziţia fără + substantiv / locuţiune substantivală determinant: fără asemănare, fără cap,

fără căpătâi, fără discuţie, fără frică, fără îndoială, fără milă, fără minte, fără motiv,

fără preţ, fără rezervă, fără seamăn, fără sens, fără spor, fără şagă, fără tăgadă, fără

voie, fără multă vorbă, fără tragere de inimă;

prepoziţia la + substantiv determinant: la alegere, la anul, la botul calului, la

cataramă, la cerere, la cheie, la culme, la discreţie, la dispoziţie, la distanţă, la fel, la

42

început, la întâmplare, la loc, la un loc, la mijloc, la minut, la moment, la nevoie, la

nimereală, la noapte, la obiect, la o parte, la perfecţie, la plecare, la post, la punct, la

rând, la zi, la o adică, la lumina zilei, la un moment dat, la ordinea zilei, la ora actuală,

la tot pasul, la doi paşi, la scurt timp, la prima vedere, la voia întâmplării;

prepoziţia pe + substantiv determinant: pe brânci, pe cale, pe capete, pe cuvânt, pe

datorie, pe dos, pe drojdie, pe faţă, pe jumătate, pe loc, pe moment, pe parcurs, pe

ploaie, pe răcoare, pe rând, pe sfert, pe spate, pe sponci, pe sprânceană, pe şest, pe

şleau, pe timpuri, pe urmă, pe veci, pe viaţă, pe vremuri, pe drept cuvânt, pe bună

dreptate, pe toate drumurile, pe înţelesul tuturor, pe nepusă masă, pe picior greşit, pe

picior mare, pe scară întinsă, pe vremea aceea;

prepoziţia întru/între + substantiv determinant: într-adevăr, într-o clipă, într-un cuvânt, într-o

doară, într-un minut, într-o privinţă, într-un răstimp, într-un rând, într-o vreme, într-un

suflet, între patru ochi, între două vârste, într-o bună zi;

prepoziţia peste + substantiv determinant: peste an, peste aşteptări, peste drum, peste

fire, peste măsură, peste mână, peste noapte, peste putinţă, peste stradă, peste zi;

prepoziţia după + substantiv determinant: după ureche, după bunul plac, după pofta

inimii;

prepoziţia prin + substantiv determinant: prin abuz, prin dos, prin excelenţă, prin faţă,

prin forţă, prin preajmă, prin spate, prin urmare, prin vecini, prin forţa împrejurărilor,

prin viu grai;

prepoziţia de-a + substantiv / adjectiv / adverb / numeral determinant: de-a berbeleacul, de-a

binelea, de-a buşilea, de-a curmezişul, de-a dreptul, de-a îndărătelea, de-a-ndoaselea,

de-a latul, de-a lungul, de-a pururi, de-a valma, de-a doua, de-a dreapta, de-a dura, de-

a gata, de-a surda, de-a fir a păr;

alte prepoziţii + substantive determinanţi: de cu seară, de cu iarnă, de cu ziuă, de la un

timp, de la o vreme, de la capăt, de la început, de la bun început, de la obraz, de la o poştă,

până la toamnă, până la un punct, până la ziuă, până la sânge, până la Dumnezeu, până la

urmă, până la unul, înainte de toate, pe de-a-ntregul, pe de rost, pe de o parte, pe sub

mână, până în pânzele albe, până peste cap;

determinant + substantiv: câtă vreme, cât timp, de astă dată, la un an o dată, întâia dată,

pentru prima oară, a doua zi, toată ziua, aşa fel;

adverb + substantiv: nu glumă, nici un strop, nici pic, nici vorbă, nici pomeneală, nici

discuţie;

adverb/prepoziţie + substantiv / pronume determinant: ca lumea, ca plumbul, ca vântul, ca

pe apă, ca prin urechile acului, ca un făcut, ca nuca în perete, ca din gură de şarpe, ca

prin minune;

43

prepoziţie/adverb + (pronume) adverb / adjectiv: în comun, în cruciş, în definitiv, în

dreapta, în general, în jos, în sus, în lung, în lat, în mare, în special, de altfel, de ieri, de

jur împrejur, de mâine, de mic, de timpuriu, pe deplin, de dinafară, pe drept, pe furiş, pe

gratis, pe scurt, din greu, din nou, la infinit, la negru, la rece, cu adevărat, mai bine-zis,

mai-mai;

prepoziţie + verb la supin: pe alese, pe bâjbâite, pe îndesate, pe ocolite, pe neaşteptate,

pe şoptite, de neconceput, de preferat, de speriat;

prepoziţie + pronume: după aceea, după asta, de aceea, de asta, pentru aceasta, pentru

asta, pe nimic, cu nimic;

2. construcţii:

corelative: de colo până colo, de sus până jos, din cap până în picioare, din tată-n fiu, de la

Ana la Caiafa, de la o zi la alta, din zori până în noapte, de acum încolo, de azi pe mâine, din

una în alta, dintr-un moment în altul, dintr-un loc în altul;

cu repetiţie: aşa şi aşa, an de an, zi de zi, ceas de ceas, bob cu bob, din bob în bob, braţ

la braţ, din ce în ce, cât de cât, când şi când, de colo până colo, din colţ în colţ, cot la

cot, cuvânt cu cuvânt, rând pe rând, noapte de noapte, de la egal la egal, faţă în faţă, iarnă

de iarnă, încetul cu încetul, întâi şi întâi, literă cu literă, din loc în loc, lună de lună, din

moment în moment, din oră în oră, oră de oră, pas cu pas, picior peste picior, punct cu punct,

rânduri-rânduri, seară de seară, din timp în timp, umăr la umăr, valuri-valuri, din vreme în

vreme, din vorbă în vorbă, de unde până unde, tot unul şi unul, unul câte unul;

cu rimă: de silă, de milă; de voie, de nevoie; cu şoşele, cu momele; cum-necum; harcea-parcea; tam-

nisam; treacă-meargă; cu chiu, cu vai; târâş-grăpiş; cale -valea; mort-copt;

cu numerale: întâia oară; întâia dată; prima oară; prima dată; a doua oară; încă o dată;

o dată; de două ori; de unul singur; până la unul; mai întâi; pe din două; în patru; una-

două; într-una; din două una; nici una, nici două; cu una, cu două;

alte construcţii: până şi; şi mai şi; nici pe departe; cel mult; cel puţin; în cele din

urmă; mai ales; pur şi simplu; mult şi bine; câtuşi de puţin; sus şi tare; zis şi făcut; la

drept vorbind; şi aşa mai departe; de bine, de rău; mai mult sau mai puţin; fără doar şi

poate; nici mai mult, nici mai puţin; zi şi noapte; mai în glumă, mai în serios; colac peste

pupăză; trup şi suflet; din an în Paşti; nici în clin, nici în mânecă; cu sufletul la gură; cu

mâna pe inimă; din pământ, din piatră seacă;

3. false propoziţii: nu ştiu cum, nu ştiu unde, nu ştiu când, nu ştiu cât, de nu se mai

poate, pe cât se poate, cât ai bate din palme, , cine ştie unde, cine ştie cum, cine ştie

când, cine ştie cât, te miri unde, te miri când, te miri cum, te miri cât, în treacăt fie zis,

pe zi ce trece, ce mai încolo încoace, cât e lumea şi pământul, de când e lumea.

44

Locuţiunile adverbiale nu se confundă cu expresiile care sunt mai puţin „închegate”. Dacă din

punct de vedere sintactic unităţile lexicale ale expresiilor adverbiale pot fi analizate şi separat, cele

ale locuţiunilor adverbiale nu se pot desface şi analiza pe rând. În context funcţia sintactică a

locuţiunilor adverbiale este asigurată de toate elementele componente.

Locuţiunile adverbiale nu se confundă nici cu adverbele compuse. În cazul multor locuţiuni se

constată că au parcurs un stadiu până la adverbele compuse. De exemplu, a casă acasă, de vreme

devreme. Prin aglutinarea elementelor componente ale alocuţiunilor adverbiale s-au născut

adverbele compuse.

2. Clase semantice de adverbe şi locuţiuni adverbiale

În stabilirea tipurilor de adverbe se ţine seama de mai multe criterii : origine, formă, sens,

disponibilităţi sintactice, natura folosirii în enunţ, posibilităţile combinatorii.

1. După origine (sub aspect etimologic), adverbele sunt:

moştenite din limba latină sau din substrat: abia, afară, aici, apoi, aproape, asemenea,

aşa, atare, atât, atunci, azi, bine, când, chiar, cum, departe, foarte, înainte, încă,

încoace, îndărăt, jos, mai, nu, numai, sus, unde, pururi;

împrumutate din diverse limbi: franceză - apropo, deja, vizavi; vechea slavă - aidoma,

razna, aievea; turcă - taman, tiptil; neogreacă - agale, măcar; maghiară - musai;

create în limba română prin derivare cu sufixe şi prefixe: câineşte, orbeşte, chiorâş,

morţiş, pitiş, târâş, realmente, alene, arar; prin compunere: odată, deoparte, acasă,

degrabă, îndată, deseori, astăzi, altădată, deodată, odinioară, iarăşi, altundeva,

deocamdată, cândva, oarecum, bineînţeles, dincolo, întocmai, îndeaproape, niciodată,

dedesubt; prin conversiune: dimineaţa, lunea, iarna (din substantive articulate), frumos,

uşor, greu (din adjective), grăbit, liniştit, închis (din participii), poate (din verb);

2. După formă, adverbele sunt:

simple, prezentându-se sub forma unui singur cuvânt: aici, acolo, azi, ieri, bine, foarte,

agale, razna, mereu, unde, româneşte;

compuse din două sau mai multe cuvinte prin contopire: deseară, oriunde, altundeva,

oarecum, deodată, degrabă sau prin alăturare: astă-vară, astă-iarnă, ieri-noapte, azi-

noapte, după-masă, după prânz;

3. După sens, adverbele şi locuţiunile adverbiale sunt:

de loc: aici, acolo, deasupra, dedesubt, afară, jos, înăuntru, încotro, înainte, înapoi, sus,

aproape, departe, oriunde, oriîncotro, pretutindeni, fieunde, undeva; în faţă, în spate, în

mijloc, în lung, în lat, de jur împrejur, de-a curmezişul, în stânga, în dreapta, în

preajmă.

45

Adverbele de loc pot să fie însoţite de prepoziţii: de aici, pe aici, de pe aici, pe acolo, de

acolo, până acolo, de pe acolo, de deasupra, pe deasupra, până deasupra, de dedesubt.

În general, exprimă cadrul local, direcţia, punctul de plecare în spaţiu, punctul de sosire în

spaţiu, apropierea sau depărtarea în spaţiu.

Unele adverbe de loc pot deveni, prin conversiune, prepoziţii cu regim de genitiv: dedesubtul,

împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul, deasupra. Altele intră ca elemente formative în

structura unor locuţiuni prepoziţionale cu regim acuzativ: afară de, alături de, alături cu, dincoace

de, dincolo de, înainte de.

de timp: azi, ieri, mâine, răspoimâine, poimâine, alaltăieri, acum, atunci, curând,

târziu, totdeauna, oricând, niciodată, fiecând, uneori, demult, cândva, câteodată, odată,

odinioară; zi de zi, an de an, lună de lună, ceas de ceas, oră de oră, din când în când.

Ele exprimă cadrul temporal, durata, repetarea, punctul de plecare, limita, apropierea sau

depărtarea în timp.

În cadrul adverbelor de timp, un loc important îl ocupă adverbele provenite prin conversiune

de la substantive feminine articulate hotărât enclitic: dimineaţa, ziua, seara, noaptea, lunea, marţea,

vara, primăvara etc. Ele însă nu se confundă cu substantivele, care prezintă opoziţia singularului cu

pluralul.

Unele adverbe de timp intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale

cu regim de acuzativ: înainte de, odată cu sau a unor locuţiuni conjuncţionale: imediat ce, îndată

ce, odată ce.

de mod propriu-zise: abia, aievea, aşa, bine, încet, repede, frăţeşte, prieteneşte, târâş,

chiorâş, realmente, totalmente; de-a binelea, de-a gata, de-a valma.

Unele adverbe de mod propriu-zise pot fi precedate de prepoziţii, care au rolul de a întări

modalitatea: de abia, în curând, de-a pururea, forme pe care le integrăm în locuţiunile adverbiale

de timp.

Altele intră ca elemente formative în structura unor locuţiuni prepoziţionale cu regim de

acuzativ: împreună cu, laolaltă cu.

de mod de cantitate: atât, mult, puţin, destul, cam, cât; cât de cât;

de mod de durată, de continuitate; de revenire şi de frecvenţă: mai, încă, mereu,

continuu, neîncetat, neîntrerupt, necontenit, permanent, tot; iar, iarăşi; adesea, deseori,

rareori;

de mod de afirmaţie: da, sigur, desigur, evident, fireşte, negreşit; fără îndoială, fără

doar şi poate;

de mod de negaţie: ba, nu, nici, deloc, defel, nicidecum;

de mod de îndoială sau de probabilitate şi de posibilitate: oare, parcă, pesemne, poate,

probabil, posibil;

46

de mod de precizare şi de întărire: chiar, exact, şi, tocmai, întocmai.

Adverbul chiar intră ca element formativ în structura unor locţiuni conjuncţionale: chiar să,

chiar dacă, chiar de.

de mod de restricţie şi de exclusivitate: barem, măcar, doar, numai, încaltea, exclusiv;

cel puţin.

Adverbul măcar intră ca element formativ în structura unor locuţiuni conjuncţionale: măcar

să, măcar dacă, măcar de.

de mod de proximitate: aproape, gata, mai; mai-mai;

de mod explicative: adică, anume, bunăoară;

de mod distributive: câte;

de scop: anume, înadins, dinadins; de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia,

pentru aia;

de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia, pentru aia.

Locuţiunile adverbiale de cauză şi de scop au aceeaşi formă. Numai contextul ne ajută să le

deosebim, ţinând seama că ele sunt elemente corelative pentru subordonatele cauzale, respectiv

finale. Să se compare: „De aceea n-a venit, 1/pentru că n-a vrut. 2/ (unde locuţiunea adverbială de

cauză de aceea, complement circumstanţial de cauză în prima propoziţie, anunţă subordonata

cauzală „pentru că n-a vrut”) cu „De aceea nu vine,1/ să nu-l vedem.2/ (unde locuţiunea adverbială

de scop de aceea, complement circumstanţial de scop în prima propoziţie, anunţă subordonata

finală „să nu-l vedem”).

concesive: tot, totuşi; cu toate acestea;

conclusive: aşadar.

4. După modul direct sau indirect de exprimare a circumstanţei, adverbele sunt pronominale şi

nepronominale. Clasificarea aceasta ţine seama şi de origine, în sensul că multe adverbe provin din

rădăcini pronominale latineşti, nenanalizabile în limba română.

Adverbele pronominale sunt de mai multe feluri:

demonstrative: aici, acolo, acum, atunci, aşa, astfel, încoace, încolo, curând, târziu;

nehotărâte: cândva, cumva, undeva, fiecum, fiecând, fieunde, oricând, oricum, oriunde,

uneori, altădată, altundeva, altcumva, câtva, încotrova, altcând, altcum, altunde,

câteodată, deseori, odată, odinioară;

negative: nicicând, nicicât, nicicum, nicidecum, niciunde, niciodată.

Specificul adverbelor pronominale negative îl constituie enunţurile negative; rolul acestor

adverbe este acela de a intensifica negaţia.

interogative: unde, când, cum, cât sau precedate de prepoziţii: de unde, până unde, de

când, până când;

47

relative: unde, când, cum, cât, precum, ce sau precedate de prepoziţii: de unde, până

unde, de când, până când.

Dacă adverbele pronominale interogative apar în enunţuri interogative, cele relative introduc

propoziţii subordonate în cadrul frazei.

Adverbele relative intră ca elemente formative în locuţiuni conjuncţionale: ca şi când, ca şi

cum, după cât, după cum, pe cât, de cum, pe când; locuţiuni adverbiale: cât colo, unde şi unde, cine

ştie unde, când şi când, din când în când, cât lumea, de când lumea, cine ştie când, nu ştiu când,

cine ştie cum, nu ştiu cum, cine ştie cât, nu ştiu cât.

Adverbele pronominale relative sunt compatibile cu verbe la moduri personale. Când se

combină cu un verb la infinitiv, formează construcţii infinitivale relative. Acestea depind de verbele

auxiliare de modalitate a avea cu sensurile de „a putea”, „a exista” şi a fi cu sensul de „a exista”:

„N-avem unde pleca.”; „N-avem cum rezolva aceste probleme.”; „Nu-i unde dormi”. Construcţiile

infinitivale relative cu funcţie sintactică de complement direct dezvoltat („unde pleca”; „cum

rezolva aceste probleme”) sau de subiect dezvoltat („unde dormi”) sunt analizabile din punct de

vedere morfologic şi sintactic. Astfel pleca este complement direct pentru verbul n-avem, unde este

complement circumstanţial de loc al verbului pleca sau dormi este subiect în relaţie cu verbul

predicat nu-i, iar unde este complementul circumstanţial de loc al verbului dormi.

Adverbelor pronominale relative din propoziţiile subordonate le corespund în regentă adverbe

corelative. În general, demonstrativele funcţionează ca adverbe corelative: acolo (corelativ)...unde

(relativ); atunci (corelativ)...când (relativ); atât (corelativ)...cât (relativ); aşa (corelativ)...cum

(relativ).

Şi locuţiunile adverbiale funcţionează în poziţie de corelative: de aceea (loc.

adv.corel.)...pentru că (loc. conj.); de asta (loc. adv. corel.)...pentru ca să (loc. conj.)

Atât adverbele, cât şi locuţiunile adverbiale corelative au aceeaşi funcţie sintatctică cu

subordonata pe care o „anunţă”.

Uneori adverbele pronominale relative îşi pierd sensul originar, devenind conjuncţii şi

locuţiuni conjuncţionale: cum fiindcă, deoarece, pentru că: „Cum nu ştia ce să mai facă, a

plecat.”; când dacă, în caz că: „Când mi-aş pune mintea cu tine, aş deveni şi eu nebun.”; unde

deoarece, pentru că, fiindcă: „Unde locuieşte aproape de noi, a sosit imediat.” Adverbele devenite

conjuncţii nu au funcţie sintactică în propoziţiile din care fac parte.

Pot funcţiona ca adverbe pronominale relative şi adverbele nehotărâte oricând, oricât, oricum,

oriîncotro, oriunde sau cu variantele populare orişicând, orişicât, orişicum, orişiunde. În frază ele

leagă subordonatele de regentele lor, iar în propoziţiile pe care le introduc au funcţii sintactice de

complemente circumstanţiale de loc, timp şi mod.

Adverbele nepronominale sunt cele mai numeroase: azi, ieri, sus, jos, deasupra, bine, astăzi,

mereu, înapoi, realmente, totalmente, corect, deschis, frumos ş.a.

48

5. După disponibilităţile sintactice, adverbele şi locuţiunile adverbiale pot fi de mai multe

feluri în enunţ:

dependente, numite şi adverbe - regim, ele intră în relaţie cu elemente regente,

îndeplinind pe lângă acestea funcţii sintactice diferite. De exemplu azi, ieri, altfel, acolo,

abia: „Azi a întârziat, dar ieri a fost punctual.” (complemente circumstanţiale de timp); „Tu

eşti altfel.” (nume predicativ); „Acolo l-am văzut.” (complement circumstanţial de loc); „Abia

mai respira.” (complement circumstanţial de mod).

Adverbele-regim pot funcţiona şi în structura comparaţiei sau a distributivelor, caz în care

sunt instrumente, fără funcţie sintactică: prea, foarte, mai, puţin, câte.

Există în cadrul adverbelor-regim şi categoria adverbelor de mod fără funcţie sintactică. Rolul

lor este de a nuanţa. Din această clasă fac parte adverbele de mod de precizare şi de întărire; de

restricţie şi de exclusivitate; de proximitate; explicative; adverbul de mod de cantitate cam şi de

probabilitate oare; adverbul de mod de negaţie nici sau adverbul întăritor al negaţiei mai.

regente sau determinate: aproape, departe, înainte, înapoi, încet. Ele au valoare de loc şi

de mod.

Pot fi adverbe nepredicative ale unor complemente circumstanţiale de mod sau de loc:

„Aproape, lângă casa ta, s-a construit o şcoală.” (complement circumstanţial de loc); „Încet, ca un

rănit, îşi târa piciorul.” (complement cicrcumstanţial de mod). În acelaşi timp, ele preiau funcţia

predicativă de la fostele locuţiuni şi expresii verbale din care făceau parte ca elemente formative şi

devin adverbe predicative: „Departe de locurile acestea!” (du-te departe...”); „Înapoi la treabă!”

(vino înapoi...”).

Adverbele regente din planul frazei îndeplinesc întotdeauna funcţia de predicate verbale. În

fapt, ele se constituie ca nişte propoziţii regente insuficiente urmate de subordonate subiective

introduse prin conjuncţiile că, să. Adverbe precum bineînţeles, desigur, negreşit, fireşte, poate sunt

exclusiv predicate verbale (sau adverbiale după unii lingvişti), neavând posibilitatea de a primi

verbul copulativ a fi în faţă. De exemplu: „Fireşte 1/că ştie adevărul.”2/ Adverbe precum bine, rău,

destul, evident, normal, incontestabil, posibil, probabil, adevărat, sigur ş.a., care acceptă verbul

copulativ înainte sunt nume predicative (în cadrul unor expresii verbale impersonale): „Bine 1/că a

ajuns la timp.” ( „E bine că a ajuns la timp.”). Şi locuţiunile adverbiale de bună seamă, fără

îndoială, fără doar şi poate, cu siguranţă, cu certitudine se comportă la fel, adică pot fi nume

predicative precum adverbele.

Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative pot constitui propoziţii incidente: „Ai aflat, 1/probabil, 2/ce s-a întâmplat.”3/ (propoziţia a doua este principală incidentă).

independente: da, nu, ba. Ele au valoarea unor propoziţii independente neanalizabile, fiind

adverbe de mod de afirmaţie şi de negaţie.

49

Multe adverbe pot avea funcţii sintactice, au autonomie semantică, fiind în general

complemente circumstanţiale de loc, de mod şi de timp. Există însă şi adverbe care sunt lipsite de

suficienţă semantică şi nu pot fi părţi de propoziţie.

6. După natura folosirii lor în enunţ, există adverbe:

specializate, bazate pe un sens unic: ieri, azi, mâine, dinadins, aici, acolo, alaltăieri,

bine;

nespecializate, cu valori multiple: abia, tocmai, aiurea, aici, încoace, încolo, înainte,

mai, şi. De exemplu „Abia vine.” (valoare modală) şi „Abia mâncase, când ai ajuns tu.”

(valoare temporală); „Nu ajung ei tocmai acolo.” (valoare modală) şi „Tocmai a aplecat,

când au venit ei.” (valoare temporală); „A plecat aiurea.” (valoare de loc) şi „Vorbeşte

aiurea.” (valoare modală); „Aici s-a întâmplat.” (valoare de loc) şi „Aici râde, aici

plânge.” (valoare temporală) ş.a.m.d.

7. După posibilitatea de a realiza o corelaţie în frază cu elementele introductive ale

subordonatelor, adverbele sunt:

corelative: aşa, astfel, atât, acolo, atunci.

Ele intră în corelaţie cu adverbele relative de loc, de mod, de timp sau cu conjuncţiile şi

locuţiunile conjuncţionale introductive ale subordonatelor finale, concesive şi consecutive. Din

punct de vedere sintactic, adverbele corelative sunt complemente circumstanţiale: „Aşa a lucrat,

cum i-am arătat.” (complement circumstanţial de mod); „Precum a zis, astfel a şi făcut.”

(complement circumstanţial de mod); „Atunci a scris, când i-am spus.” (complement circumstanţial

de timp).

necorelative: repede, bine, normal, furiş, adesea, afară, poate, probabil, nicăieri, astăzi,

desigur, actualmente, încet, mult, puţin ş.a. Sunt adverbe care nu intră în corelaţie cu

elementele introductive ale subordonatelor.

Gradele de comparaţie ale adverbelor

Adverbul este singura parte de vorbire neflexibilă care posedă categoria gramaticală a

comparaţiei, fapt prin care se apropie de adjectiv. Din punct de vedere semantic, adverbul exprimă

însuşiri, caracteristici ale proceselor care se pot prezenta în grade diferite. Comparaţia se exprimă

analitic, cu ajutorul morfemelor adverbiale antepuse. Practic, adverbele nu-şi schimbă forma: cel, articol

demonstrativ, morfem al superlativului relativ de superioritate sau de inferioritate, este inavariabil:

cel mai bine, cel mai puţin bine etc.

Gradele de comparaţie ale adverbelor sunt, ca şi la adjective:

a) pozitiv: bine, repede, uşor, aproape, departe;

50

b) comparativ de superioritate: mai bine, mai repede, mai uşor, mai aproape, mai departe; de

egalitate: tot aşa de bine, tot atât de repede, la fel de uşor, tot atât de aproape, tot aşa de

departe; de inferioritate: mai puţin bine, mai puţin repede, mai puţin uşor;

c) superlativ relativ de superioritate: cel mai bine, cel mai repede, cel mai uşor, cel mai

aproape; de inferioritate: cel mai puţin bine, cel mai puţin repede, cel mai puţin uşor;

superlativ absolut de superioritate: foarte bine, foarte repede, prea uşor; de inferioritate:

foarte puţin bine, foarte puţin repede.

Al doilea termen al comparaţiei este legat de adverb prin prepoziţiile ca, cât, decât aflate în

faţa substantivelor sau a substitutelor acestora ori prin prepoziţiile din, dintre care exprimă relaţia

cu un grup, cu o colectivitate: „El locuieşte mai aproape decât tine.”; „Tu locuieşti cel mai puţin

aproape dintre toţi.”

Unele adverbe au formă numai la gradul comparativ de superioritate: mai ales, mai abitir, mai

presus; de aceea sunt considerate locuţiuni adverbiale de mod.

Nu orice adverb prezintă categoria comparaţiei. Astfel, numai unele adverbe de mod (mai ales

provenite din adjective) se pot trece prin gradele comparaţiei: anevoie, bine, uşor, greu, frumos,

urât, puţin, mult, repede, tare; la fel, numai unele adverbe de timp: curând, devreme, târziu.

Adverbele de mod provenite din adjective de origine latină au, ca şi adjectivele, sensuri şi

forme de comparativ de superioritate (anterior, ulterior) sau de superlativ (maximum, minimum).

O serie de adverbe pot primi sufixe care marchează intensitatea sporită sau atenuată a

caracteristicii: binişor, încetişor, repejor, multişor, răruţ, multuţ, încetinel, puţinel.

Gradul superlativ poate fi exprimat, ca şi la adjectiv, prin diferite procedee: prelungirea unui

sunet: biiine, depaaarte, aaaşa; prin repetarea adverbului: repede-repede, bine-bine, încet-încet,

greu-greu.

Locuţiunile adverbiale pot avea şi ele grade de comparaţie: cu greu - mai cu greu, pe şleau -

mai pe şleau, pe urmă - mai pe urmă. Unele locuţiuni adverbiale au sens de superlativ şi ajută la

exprimarea superlativului absolut al altor adverbe ori al adjectivelor: cu totul, cu totul şi cu totul,

din calea afară, de tot.

Conversiunea adverbului

Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbul poate deveni:

a) substantiv - prin articularea cu articol hotărât enclitic sau nehotărât proclitic a adverbului

ori prin însoţirea acestuia cu o prepoziţie:

„Mi-a făcut un bine.”

„Cu mâine zilele-ţi adaugi

51

Cu ieri viaţa ta o scazi.”

(M. Eminescu)

b) adjectiv invariabil, lângă un substantiv:

„Aşa om mai rar găseşti.”

„Asemenea cazuri nu se rezolvă uşor.”

c) prepoziţie, respectiv locuţiune prepoziţională cu regim de genitiv, prin articularea

adverbului sau a locuţiunii adverbiale cu articol hotărât enclitic:

„S-a aşezat în faţa maşinii.”

„Coletul a sosit în urma scrisorii.”

Alteori prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională se află în faţa unor adjective pronominale

posesive, în cazul A, excepţie de la cazul G:

„Ea s-a oprit înaintea mea.”

„În jurul nostru se strânsese multă lume.”

Când stau în faţa unui substantiv sau a unui substitut al acestuia, adverbele ca, cât, decât devin

prepoziţii cu regim de acuzativ, iar aidoma, asemenea, întocmai, cu regim de dativ:

„El era un om ca toţi oamenii.”

„A procedat aidoma colegei sale.”

Probleme de folosire a adverbelor şi a locuţiunilor adverbiale

În rândul adverbelor, cel mai frecvent fenomen întâlnit este pseudoadjectivarea în diferite

contexte:

a) substantiv + adverb (+prepoziţie) + adjectiv:

„oameni destui de buni”, în loc de „destul de buni”;

„copii groşi îmbrăcaţi”, în loc de „gros îmbrăcaţi.”

b) substantiv + adverb + verb la supin sau la participiu:

„treburi grele de realizat”, în loc de „greu de realizat”;

„munţi grei escaladaţi”, în loc de „greu escaladaţi”.

c) adverb + adjectiv:

„copii noi-născuţi”, în loc de „nou-născuţi”;

„tineri liberi-cugetători”, în loc de „liber – cugetători.”

d) în formele de superlativ relativ:

„Ea a alergat cea mai repede, în loc de „cel mai repede”;

„Ei au înotat cei mai uşor”, în loc de „cel mai uşor”.

Formele corecte ale adverbelor, ca şi al morfemului cel din cadrul gradului de comparaţie sunt

cele invariabile, identice cu masculinul sau neutrul singular al adjectivelor.

52

Adverbul restrictiv numai se foloseşte în construcţii cu verb la aspectul pozitiv, iar în

construcţiile negative se foloseşte adverbul decât. Alăturarea acestor două adverbe este pleonastică:

„N-am decât numai un scop.”, în loc de „N-am decât un scop” sau cu verbul de la forma afirmativă

„Am numai un scop.”

În ceea ce priveşte locuţiunile adverbiale, câteva se folosesc fără măsură în unele stiluri, mai

ales în cel administrativ-juridic ori în cel publicistic: în această idee, în context, în principal, pe

parcurs, la modul ş.a.

NOTE:

1 Vezi GLR II, vol. I, p.300.2 Pentru caracteristicile locuţiunilor adverbiale vezi Cecilia Căpăţână, Limba română.

Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000, p.100-106.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

GLR, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.

DOOM2.

Avram, Mioara, 1997.

Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCLXXV, nr. 1/

1974, p. 25- 35.

Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,

Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

GALR

ÎNTREBĂRI

1. Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod?

2. Cum se subclasifică adverbele şi locuţiunile adverbiale după sens?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

Analizaţi adverbele şi locuţiunile adverbiale din textele:

a) Cu toate acestea, după ce şi- a spus, pe bună dreptate, că mai are timp pentru a învăţa, nu

mult după aceea a dat ordin să i se aducă materialele acasă.

53

b) Poate că era bine să plece mai devreme de la prietenii săi, ca să ajungă la timp la serviciu,

dar, din păcate, nu a făcut- o.

3. PREPOZIŢIA

1. Caracteristici

Prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă o relaţie sintactică de dependenţă

(sub toate formele ei) între o parte de propoziţie şi părţile de vobire determinate de aceasta: între

atribut şi substantiv, pronume, numeral; între complement şi adverb, adverb, adjectiv, interjecţie;

între numele predicativ şi substantiv (substitut) prin verbul copulativ; între elementul predicativ

suplimentar şi cei doi regenţi ai săi – substantivul (sau substitutul acestuia) şi verbul.

De exemplu:

Am cumpărat o revistă de istorie.

(substantiv) (atribut)

Va participa şi el la acest congres.

(verb) (complement)

Uneltele cumpărate sunt pentru grădină.

(substantiv) (verb copulativ) (nume predicativ)

Îl luasem drept muncitor.

(pronume) (verb) (element predicativ suplimentar)

Din punct de vedere etimologic, termenul prepoziţie vine din fr. préposition lat. praepositio,

- onis, „punere înainte”, „punere în frunte”. În propoziţie, stă înaintea unor părţi de vorbire. În frază,

ca însoţitoare a unui pronume sau a unui adverb relativ, poate apărea ca mijloc secundar de legătură

între propoziţii, legând o subordonată de regenta ei.

Prepoziţia este un instrument gramatical, un mijloc joncţional de exprimare a relaţiei de

dependenţă. Singură, nu are autonomie sintactică, ci intră în componenţa unei părţi de propoziţie ca

element introductiv al acesteia: „aer de munte” (atribut substantival prepoziţional), „bun la suflet”

(complement circumstanţial de relaţie), „luat drept inginer” (element predicativ suplimentar). În

54

analiza gramaticală, prepoziţia se discută în cadrul grupului sintactic pe care îl introduce, nu

separat.

Din punct de vedere semantic, prepoziţia se caracterizează printr-un conţinut lexical

insuficient şi foarte abstract (mai ales la prepoziţiile moştenite), care se realizează într-o varietate de

semnificaţii determinate în mare măsură de contextul în care apar: direcţia în spaţiu, - spre, către,

înspre, dinspre; locul - în, sub, deasupra, înăuntru; punctul de plecare în spaţiu - de, de la, de sub;

scopul - după, pentru, spre; instrumentul - cu, din, prin, la, graţie.

Prepoziţiile cele mai frecvente (care sunt de multe ori şi cele mai vechi) apar în contexte

numeroase, mai diferite şi exprimă raporturi mai variate. De exemplu: de exprimă locul: „vine de

departe”; timpul: „a plecat de o săptămână”; scopul: „se pregăteşte de examen”; cauza: „se ascunde

de frică”; agentul: „lovit de maşină”; relaţia: „bun de gură”; cantitatea: „distanţă de 200 km”;

calitatea: „diplomă de onoare”; în exprimă locul: „locuiesc în Oradea”; timpul: „în trei săptămâni

va rezolva problema”; modul: „lucrează în linişte”; cauza: „ne-am trezit în ţipetele lor”;

instrumentul: „l-a strâns în braţe de bucurie”.

Folosirea corectă a unei prepoziţii cu valori numeroase este posibilă numai în anumite limite

impuse de conţinutul raporturilor respective. Uneori valoarea este greu de stabilit. Prepoziţia în,

spre exemplu, păstrează, în oricare dintre semnificaţiile pe care le realizează, ideea de „includere”

(în interiorul unui spaţiu, al unul interval de timp)1.

Gradul de abstractizare al sensurilor este şi el diferit. Unele prepoziţii sunt mai abstracte

decât altele: a, de, despre, comparativ cu lângă, deasupra, sub, cu. Să se compare: „un pahar de

apă” cu „un pahar cu apă”.

Locuţiunile prepoziţionale

Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu înţeles unitar şi cu rol de prepoziţie, având în

componenţa lor cel puţin o prepoziţie alături de diverse părţi de vorbire (substantive, adjective,

pronume, adverbe). În cadrul grupului locuţional, care „funcţionează ca neanalizabil”2 există o

ierarhizare, unul dintre componente se află într-o poziţie de subordonare faţă de celălalt.

Locuţiunile prepoziţionale sunt formate din:

prepoziţie + substantiv articulat cu articol hotărât enclitic: în faţa, din faţa, în spatele, în

urma, din pricina, din cauza, în ciuda, în pofida, în locul, în lungul, în latul, în largul, în

susul, din susul, în josul, din josul, la stânga, la dreapta, în jurul, în dreptul, din dreptul,

în mijlocul, prin mijlocul, în vederea, în timpul, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul

ş.a. Aceste locuţiuni prepoziţionale au regim de genitiv. De exemplu:

„N-a mai venit din pricina ploii.”

(substantiv în cazul G + loc. prep.,

55

complement circumstanţial de cauză)

Excepţie de la cazul G fac locuţiunile prepoziţionale urmate de un adjectiv pronominal

posesiv. Ele sunt în cazul A. De asemenea, cele urmate de pronume personal cu valoare posesivă.

Ele sunt în cazul D:

„În urma sa veneau alţii.”

(adjectiv pron. posesiv în cazul A + loc. prep.,

complement circumstanţial de loc)

„În juru-i era zarvă.”

(pronume personal în cazul D posesiv + loc. prep.,

complement circumstanţial de loc)

(prepoziţie +) substantiv nearticulat + prepoziţie: faţă de, faţă cu, de faţă cu, în chip de,

în conformitate cu, în funcţie de, în raport de, în raport cu, din cauză de, din pricină de,

de din vale de, în timp de, în vreme de, timp de, vreme de, în caz de, în loc de, la un loc

cu, în urmă cu, în curs de, în calitate de, în decurs de etc. Aceste locuţiuni

prepoziţionale au regim de acuzativ. De exemplu:

„În loc de ziare, a cumpărat reviste. ”

(substantiv în cazul A + loc.prep., complement

circumstaţial opoziţional).

prepoziţie + adverb cu formă modificată (articulat): în afara, pe dinaintea, pe

dinlăuntrul, până în afara, până pe dinaintea. Ele au regim de genitiv, exceptând

cazurile în care locuţiunea prepoziţională precedă un adjectiv pronominal posesiv sau un

pronume personal în dativul posesiv:

„L-au felicitat toţi, în afara colegilor de birou.”

(substantiv în cazul G + loc.prep.,

complement circumstanţial de excepţie)

„În afara sa, toţi erau bucuroşi la petrecere.”

(adjectiv pron. posesiv în cazul A + loc. prep.,

complement circumstanţial de excepţie)

adverb + prepoziţie: afară de, alături de, alături cu, indiferent de, înainte de, apropo de,

dinainte de, dincoace de, dincolo de, împreună cu, afară din, laolaltă cu, împrejur de,

vizavi de, întocmai ca, cât despre, cât pentru. Regimul acestor locuţiuni prepoziţionale

este acuzativul:

„Magazinul de confecţii se află vizavi de cinematograf.”

(substantiv în cazul A + loc.prep., complement

circumstanţial de loc)

56

prepoziţie + adverb + prepoziţie: în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus de, în

jos de, din sus de, din jos de. Regimul acestor locuţiuni prepoziţionale este acuzativul:

„Zgomotul se aude de dincolo de gară.”

(substantiv în cazul A + loc.prep.,

complement circumstanţial de

loc)

(prepoziţie +) adjectiv (+ prepoziţie): relativ la, potrivit cu, asemănător cu, referitor la,

privitor la, contrar cu, conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu. Au regim

de acuzativ:

„Privitor la relief, acesta este variat.”

(substantiv în cazul A + loc.prep., complement

circumstanţial de relaţie)

Unele locuţiuni prepoziţionale se află la graniţa cu îmbinările libere: în ipoteza, în scopul, cât

priveşte, în ceea ce priveşte, începând cu ş.a. Grupurile în ce priveşte, în ceea ce priveşte, cât

priveşte sunt propoziţii subordonate circumstanţiale de relaţie (alcătuite din predicatul priveşte şi

subiectul ce sau ceea ce). Ele sunt urmate de un complement direct. Unii lingvişti apreciază că

subiectul nu este pronumele relativ ce sau ceea ce, ci complementul direct pe care îl acordă la

singular cu predicatul priveşte. Dacă acest complement este substantiv la plural, predicatul apare şi

el la plural: „în ceea ce privesc cercetările”, în loc de „în ceea ce priveşte cercetările”. Pe baza

substituţiei cu locuţiunile în privinţa, cu privire la, cât despre, grupul în ceea ce priveşte este

considerat de unii lingvişti locuţiune prepoziţională.

Îmbinările libere nesudate încă: în eventualitatea, în cazul, în ipoteza, cu condiţia etc. sunt

substantive articulate precedate de prepoziţii şi au funcţia sintactică de complemente

circumstanţiale condiţionale urmate de atribut sau atributivă: „În eventualitatea unei plecări, anunţă-

mă.” (în eventualitatea= substantiv în cazul A, complement circumstanţial condiţional; unei plecări =

substantiv în cazul G, atribut substantival genitival). Altă interpretare se referă la faptul că aceste

substantive precedate de prepoziţii ar fi locuţiuni prepoziţionale având, împreună cu substantivul

(sau substitutul), funcţie de complement circumstanţial condiţional.3

În general, locuţiunile prepoziţionale se diferenţiază de îmbinările libere prin forma fixă şi

neanalizabilă, prin variabilitatea gramaticală a termenului de bază şi prin unitatea semantică a

termenilor.

Dificultăţi de analiză gramaticală apar şi la adverbele departe, aproape, dincolo, urmate de

prepoziţia de, cu care formează locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: „Am mers dincolo de

pădure.” (dincolo de pădure = substantiv în cazul A, precedat de locuţiunea prepoziţională dincolo

de, complement circumstanţial de loc). A doua interpretare este aceea că adverbul dincolo are

57

funcţie de complement circumstanţial de loc, iar substantivul precedat de prepoziţia de este

complement indirect.

În cazul locuţiunilor prepoziţionale aproape de, departe de, se poate subînţelege comparaţia

în cadrul adverbului: „mai aproape (de)”, „cel mai departe (de)”. Cum nu toate adverbele din

locuţiuni admit comparaţia - dincolo, alături - nu putem socoti drept criteriu de diferenţiere

posibilitatea adverbelor de a se compara. Toate sunt locuţiuni prepoziţionale (cu regim de acuzativ),

precedând substantive (sau substitute ale acestora) cu funcţie de complement circumstanţial de loc.

Locuţiunile prepoziţionale se deosebesc de locuţiunile adverbiale din care au provenit. Să se

compare: în faţa, în afara, pe dinaintea, în urma (locuţiuni prepoziţionale) cu în faţă, în afară, în

urmă (locuţiuni adverbiale). Alte locuţiuni prepoziţionale au aceeaşi formă cu locuţiunile

adverbiale: în dreapta, în stânga, de-a curmezişul, de-a latul etc. Contextul ne ajută să le

diferenţiem. Să se compare: „Stă de-a curmezişul patului.” (locuţiune prepoziţională) cu „Stă de-a

curmezişul.” (locuţiune adverbială).

Clasificarea prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale

Prepoziţiile se clasifică în funcţie de origine, structură, sens, recţiune.

1. După origine, prepoziţiile sunt:

moştenite din latină: a, cu, de, în, la, pe, asupra, către, fără, între, lângă, pentru, spre;

împrumutate din alte limbi: franceză - a, contra; latină clasică - versus, via, pro, per;

create în limba română prin compunere: despre, dinspre, înspre, dintre, dintru, din, de din,

de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de după, pe sub, pe la, pe lângă, de pe

la, de pe lângă, de pe sub; prin conversiune: graţie, mulţumită (din substantive), conform,

contrar, drept (de la adjective), datorită, potrivit (de la participii), exceptând, privind (de

la gerunzii), deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul,

dindărătul, împrejurul, împotriva, ca, cât, decât, asemenea (de la adverbe).

Prepoziţiile moştenite şi împrumutate au, în general, semnificaţii numeroase şi abstracte

(sensul lor e diminuat relativ, îndeosebi la cele mai vechi). Cele create au semnificaţii concrete, dar

mai puţin numeroase (prin conversiune s-au păstrat semnificaţiile părţilor de vorbire respective, iar

compunerea a facilitat întărirea acestora).

2. După structură, prepoziţiile sunt:

simple: de, la, în, pe, cu, a, până, fără, spre, lângă, către, după, între, întru, pentru,

peste, prin, printre, sub, contra, per, pro, via, din, dinspre, dintre, dintru, dinaintea,

dinapoia, dindărătul, împotriva, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma,

graţie, mulţumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând, privind, despre,

dinspre, deasupra, dedesubtul, decât;

58

compuse: de la, de pe, de din, de după, de lângă, de peste, de prin, pe din, pe după, pe

la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă.

Prepoziţii precum despre, dinspre, deasupra, dedesubtul, decât, deşi sunt analizabile, se pot

desface în elemente (de exemplu despre = de + spre, dinspre = din + spre ş.a.m.d.) sunt considerate

simple, compuse fiind numai cele formate din elemente nesudate între ele.4

3. Din punct de vedere semantic, prepoziţiile exprimă relaţii, nu noţiuni. Conţinutul lor

semantic este abstract, precizat în context. După numărul de valori contextuale, prepoziţiile sunt:

monovalente: dinspre, între, înspre, spre, sub, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia,

îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, graţie, mulţumită, conform, contrar, datorită,

potrivit etc.

polivalente: a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din ş.a.

După sensul lor, a, de sunt mai abstracte decât lângă, în.

4. Din punct de vedere gramatical, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale implică fenomenul

de recţiune prin care este impusă forma cazuală de genitiv, dativ sau acuzativ substantivelor

(pronumelor, numeralelor sau adjectivelor substantivizate) pe care le precedă şi care, sintactic, sunt

complemente, atribute, nume predicative sau elemente predicative suplimentare.

Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de:

genitiv: asupra, contra, împotriva, deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea,

dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul; în faţa, în spatele, în urma, în mijlocul, de-a

latul, de-a lungul, în latul, în lungul, de-a curmezişul, prin mijlocul, în susul, în josul, în

ciuda, în pofida, în locul, în afara, cu excepţia, din cauza, din pricina, în timpul, în

vederea ş.a.

Prepoziţiile cu regim cazual de genitiv pot cere, în anumite contexte, şi cazul dativ (când sunt urmate

de forme neaccentuate ale pronumelui personal) sau acuzativ (când sunt urmate de pronume posesive). De

exemplu: „Bolţi asupră-mi clătinând.” (M. Eminescu)

(pron. pers. în cazul D + prepoziţie, complement indirect)

sau „S-a oprit înaintea noastră.”

(adj. pron. posesiv în cazul A + prepoziţie,

complement circumstanţial de loc)

În faţa numeralelor care precedă substantivul, a este prepoziţie care impune tot cazul G: „tată

a doi copii” „tatăl celor doi copii”.

dativ: datorită, graţie, mulţumită, contrar, conform, potrivit, aidoma, asemenea. De

exemplu:

„Lucrează conform programului”.

(substantiv în cazul D + prepoziţie,

complement circumstanţial de mod)

59

În cazul D funcţionează numai prepoziţii, nu şi locuţiuni prepoziţionale.

acuzativ: de, din, cu, către, dinspre, dintre, dintru, despre, după, fără, în, între, întru, la,

lângă, până, pe, pentru, peste, prin, printre, spre, sub, înspre, de din, de după, de la, de

lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de

pe lângă, de pe sub, ca, cât, decât, drept, exceptând, privind; faţă de, alături de, în funcţie de,

în raport cu, din cauză de, din pricină de, în timp de, în vreme de, în caz de, în loc de, în curs

de, în calitate de, în decurs de, la un loc cu, în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus

de, în jos de, relativ la, potrivit cu, referitor la, asemănător cu, privitor la, contrar cu,

conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu, înainte de, dinainte de, dincolo de,

vizavi de, cât despre ş.a.

De exemplu: „L-a întâlnit pe colegul său.”

(substantiv în cazul A +

prepoziţie, complement direct)

Din punct de vedere semantic şi sintactic, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale sunt un

indicator relaţional şi funcţional distribuit în clase funcţionale specifice şi nespecifice.

Cele specifice sunt temporale (înainte de), locale (de-a lungul, de-a latul, în faţa, în spatele

etc.), cauzale (din cauza, din pricina, din cauză de), opoziţionale (în locul, în loc de), concesive (în

ciuda, în pofida) etc.

Cele nespecifice sunt generale: de, din, la, pe ş.a.

Folosirea prepoziţiilor în enunţ

Prepoziţia este generatoare de grup sintactic – grup prepoziţional - impune cuvântului

guvernat forma de genitiv, dativ sau acuzativ.

Dacă considerăm prepoziţiile din punctul de vedere al părţilor de vorbire pe care le precedă,

constatăm că diferite prepoziţii nu au regim unitar, în sensul că nu toate prepoziţiile manifestă

aceleaşi posibilităţi combinatorii. Prepoziţia de, care este foarte frecventă, poate realiza multe

combinaţii: poate preceda un substantiv (casă de piatră), un pronume (reviste de acestea), un

adjectiv (nemaipomenit de frumos), un adverb (vine de departe), o prepoziţie (vine de la birou), dar

nu poate preceda conjuncţii. Prepoziţia fără poate sta înaintea unui substantiv, pronume, verb,

prepoziţie sau conjuncţie, dar nu poate preceda un adjectiv sau un adverb. Prepoziţia pe poate

preceda un substantiv, un pronume, un adverb, un verb la supin sau o prepoziţie. Prepoziţia până nu

precedă substantive, pronume sau adjective, dar poate sta înaintea unei prepoziţii sau a unei

conjuncţii. Prepoziţia a are posibilităţi combinatorii reduse, în sensul că poate sta înaintea unui

infinitiv, înaintea unui substantiv sau adjectiv substantivizat ori a unui numeral.

60

Ca elemente formative, prepoziţiile intră în structura unor substantive compuse (floare de colţ,

Vălenii de munte), a unor locuţiuni substantivale (părere de rău, băgare de seamă), adjectivale (cu stare,

de treabă), verbale (a pune la cale, a pune paie pe foc), adverbiale (în veci, cu de-a sila), prepoziţionale

(în faţa, în urma), conjuncţionale (după ce, pentru că), în structura unor adjective compuse (cuminte,

deplin) ori numerale (doisprezece, paisprezece).

Infinitivele sunt selectate în limba română mai ales de prepoziţiile de, fără, în, pentru, până, spre şi

prin. De exemplu: „dorinţa de a reuşi”, „pleacă fără a anunţa”, „specialist în a intermedia”, „vine pentru

a afla” ş.a.m.d. Conjunctivele sunt preferate de prepoziţiile fără şi până, formând cu morfemul să

locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: fără să, până să. Există unele verbe intranzitive care selectează

numai anumite prepoziţii: „a atenta la...”, „a consta din/în...”, „a decurge din...”, „a extrage din...”, „a

recurge la...”, „a rezida în...” etc.

Prepoziţia contra, în mod normal, cere genitivul, dar se poate construi şi cu acuzativul („Repară

maşina contra cost.”, „Luptă doi contra trei.”).

Prepoziţia datorită, care este urmată de un substantiv (sau un substitut) în cazul D, exprimă un efect

pozitiv, favorabil. Această restricţie de folosire impune atenţie în contextele unde complementul

circumstanţial exprimă cauza unui efect nefavorabil, negativ, situaţie în care prepoziţia datorită trebuie să

fie înlocuită de locuţiunea prepoziţională din cauza („Din cauza bolii, nu s-a putut ridica din pat.”, şi nu

„Datorită bolii, nu s-a putut ridica din pat.”).

Asocierea unor prepoziţii sinonime creează pleonasme: „drept pentru care”, „ca drept”,

recomandându-se folosirea numai a uneia dintre ele („drept care am încheiat prezentul proces-verbal” sau

„pentru care am încheiat...”; „drept răsplată...” ori „ca răsplată...”).

În limbajul anunţurilor publicitare, al firmelor apar adesea enunţuri în care este omisă prepoziţia.

Este vorba de prepoziţiile foarte frecvente în uz: de, pentru în formulări ca: „şef serviciu”, „confecţii

femei” sau „magazin confecţii bărbaţi”, sintagme în care prepoziţiile nu trebuie omise: „confecţii pentru

femei”, „şef de serviciu”, „magazin de confecţii pentru bărbaţi”.

Prepoziţia pe este adesea omisă nejustificat în exprimarea curentă când complementul direct

este exprimat prin pronumele interogativ sau relativ care („care o vrei?” sau „cartea care mi-ai

adus-o”); prin pronume demonstrative, nehotărâte sau negative („acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei

oricare dintre ele”, „n-am văzut nici unul la intrare”, prin substantive comune nume de persoane

identificate, articulate, sau cu anumite determinări („caut directorul instituţiei”, „am condus toţi

invitaţii”). În toate aceste situaţii folosirea prepoziţiei pe este obligatorie („pe care o vrei?”, „cartea

pe care mi-ai adus-o”, „pe acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei pe oricare dintre ele”, „n-am văzut pe

nici unul la intrare”, „caut pe directorul instituţiei”, „am condus pe toţi invitaţii”).

Prepoziţiile cu, din, la sunt sinonime în contexte în care este exprimat instrumentul. De

exemplu: „cântă la flaut/din flaut/cu flautul”. Cu toate acestea, cu este mai specializată pentru

instrumente.

61

Prepoziţiile între şi dintre sunt folosite în mod nediferenţiat („relaţiile de prietenie dintre

popoare”, alături de „relaţiile de prietenie între popoare”). În fapt, cele două prepoziţii sunt

specializate: dintre se foloseşte după un substantiv articulat cu articol hotărât, iar între după un

substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât. Astfel, sunt corecte sintagme precum:

„legătura dintre conţinut şi formă”, „o legătură între conţinut şi formă”, relaţia dintre cei doi”.

Chiar dacă nu este pleonastică, folosirea a două prepoziţii sau a unei prepoziţii lângă adverb

este superfluă, întrucât nu exprimă un raport nou. De exemplu: în contra, faţă de contra; în curând,

faţă de curând; de abia, faţă de abia; de altfel, comparativ cu altfel ş.a. Se spune adesea greşit „n-am

nimic în contra lor” (în loc de „contra lor”), „mă întorc în curând” (în loc de „curând”), „de abia a sosit” (în

loc de „abia a sosit”) „l-a îmbrăţişat, căci de altfel nu era om rău” (în loc de „altfel nu era...”)

Şi prepoziţia de este folosită uneori nejustificat în faţa unor verbe sau locuţiuni verbale la

infinitiv, subiecte sau complemente directe: „e necesar de a reţine”, „e bine de a ţine seama”, „mă

interesează de a şti...”. Construcţia cu de este acceptată de normele limbii literare numai în „a avea

de-a face”, care este o variantă a îmbinării „a avea a face”.

Locuţiunile prepoziţionale sau îmbinările libere conţinând substantive cu sens temporal

generic sunt utilizate uneori abuziv în locul unor construcţii mai scurte cu sau fără prepoziţii: „a

mers timp de trei săptămâni”, „pe parcursul celor două ore a elaborat...”, „ne vedem în ziua de 12

martie”. În astfel de situaţii se recomandă formulări precum: „a mers trei ore”, „în primele două ore

a elaborat...”, „ne vedem la 12 martie”.

2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale

Prepoziţiile se folosesc cu valoarea altor părţi de vorbire în anumite contexte:

a) la poate fi adverb de mod cu valoare aproximativă sau poate avea valoare adjectivală: „Au

venit la cincizeci de copii.” (la cam); „A mâncat la mere!” (la multe)

b) de poate avea valoare adjectivală: „Ce de lume a venit la teatru!” (de multă)

c) după şi contra sunt adverbe când nu sunt urmate de alte părţi de vorbire: „Am ajuns acasă

după.”; „Trei au fost contra.”.

d) de şi până pot deveni conjuncţii subordonatoare, iar cu poate deveni conjuncţie

coordonatoare copulativă: „De pleci mai devreme, anunţă-ne!”; „A muncit până a obosit.”; „Ion cu

Dan sunt vecini buni.”

În context, prepoziţia poate avea valoare de substantiv: „Cunoaştem valoarea lui pe din aceste

enunţuri.”.

NOTE:

62

1 Vezi Laura Vasiliu, Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române, în SG III, p.11-42; Iorgu

Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.282.2 Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.138.3 Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.139.4 Vezi Mioara Avram, 1997, p.265-266; cf. însă Gh. Constantinescu Dobridor, 1996, p.323,

unde prepoziţii precum despre, deasupra, înspre sunt considerate compuse.

BIBLIOGRAFIE OBILIGATORIE

GLR, vol. I, II.

DOOM2.

Avram, Mioara, 1997.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

GALR

ÎNTREBĂRI

1.Ce regim cazual au prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale?

2. Ce devine prepoziţia prin conversiune?

3. Ce este prepoziţia?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1. Identificaţi şi analizaţi prepoziţiile din textele:

a) Pe lângă cunoştinţele de matematică, mai avea studii de fizică şi de chimie, cu toate că nu

se lăuda cu performanţele sale intelectuale.

b) Am luat atitudine contra duşmanilor tăi, pentru a nu lăsa impresia de subiectivism şi am

obţinut un pas înainte în proces.

4. CONJUNCŢIA

1. Caracteristici

Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care, în propoziţie şi în frază exprimă raporturi de

coordonare, iar în cadrul frazei numai raporturi de subordonare.

63

Termenul conjuncţie vine din fr. conjonction lat. conjunctio, - onis „unire”, „legătură”. Ca şi

adverbul sau prepoziţia, conjuncţia se defineşte pe baza criteriului sintactic.

Raportul de coordonare se stabileste în propoziţie:

a) între părţi de propoziţie de acelaşi fel. De exemplu:

subiecte: „Plimbarea şi gimnastica sunt necesare.”

atribute: „A cumpărat trandafiri albi şi galbeni.”

complemente directe: „Vii de la Bucureşti sau de la Iaşi?”

nume predicative: „El este înalt şi slab.”

elemente predicative suplimentare: „Te văd calm şi vesel.”

b) între părţi de propoziţie diferite. De exemplu:

complement circumstanţial de loc şi de timp:

„Pleacă oriunde şi oricând.”

complement circumstanţial sociativ şi de timp:

„Se plimbă cu oricine şi oricând.”

subiect şi complement circumstanţial de loc:

„Oricine şi de oriunde poate veni cu noi.”

În frază, raportul de coordonare se manifestă:

a) între propoziţii de acelaşi fel. De exemplu:

principale: „Vii sau pleci?”

subordonate: „Ştie să scrie şi să citească.”

b) între subordonate diferite. De exemplu:

circumstanţială de mod şi completivă indirectă:

„A lucrat cât a putut de mult şi pentru cine a vrut.”

c) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată de acelaşi fel. De exemplu:

complement circumstanţial de loc şi subordonată circumstanţială de loc: „Pleacă la

Bucureşti sau oriunde îl trimite.”

atribut şi subordonată atributivă: „Are o casă frumoasă, dar care este prea mare.”

d) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată diferite. De exemplu:

complement circumstanţial de mod şi subordonată completivă directă: „Îi plăcea să ieie

cât de mult şi ce- i mai bun şi mai frumos .” (I. Creangă).

Raportul de subordonare este stabilit numai în cadrul frazei între propoziţii subordonate şi

propoziţii regente. Subordonatele sunt în relaţie:

cu un termen nominal:

„Casa 1/ pe care ai văzut-o 2/ este a prietenului său.1/”

Propoziţia nr.2 este atributivă. Regentul ei este substantivul casa din propoziţia

nr.1, principală şi regentă.

64

cu un termen verbal:

„Ştie 1/să vorbească frumos.2/”

Propoziţia nr.2 este completivă directă. Regentul ei este verbul ştie din propoziţia

nr.1.

cu un termen adjectival:

„De bun 1/ce este, 2/mulţi îl consideră prost.1/”

Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adjectivul bun din

propoziţia nr. 1.

cu un termen adverbial:

„Citeşte bine, 1/cum citeai şi tu altădată.2/”

Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adverbul bine din

propoziţia nr.1.

cu un termen interjecţional:

„E vai 1/de cine nu lucrează!2/”

Propoziţia nr.2 este completivă indirectă. Regentul ei este interjecţia vai din

propoziţia nr.1.

Conjuncţia face parte din subordonata pe care o introduce, fiind un mijloc de exprimare a

relaţiei de dependenţă din propoziţie şi din frază, un indicator în operaţia de segmentare a frazei în

propoziţii.

Ca şi prepoziţia, conjuncţia este un instrument gramatical, un cuvânt cu rol ajutător. Spre

deosebire de prepoziţie, care stabileşte numai raporturi de subordonare şi numai în propoziţie,

conjuncţia stabileşte două tipuri de raporturi şi în unităţi sintactice diferite.

În mod excepţional, unele conjuncţii pot apărea şi în propoziţii principale exclamative sau

imperative: „Că bine zici!”; „De-ar veni vara mai repede!”; „Să pleci imediat!”. Rolul lor este

expresiv, fiind mărci ale afectivităţii.

Locuţiunile conjuncţionale

Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi cu funcţie de conjuncţie. În

structura lor intră obligatoriu o conjuncţie sau o parte de vorbire cu rol joncţional (pronume sau

adverb pronominal relativ), pe lângă substantiv, pronume, verb, adverb şi prepoziţie:

1. o conjuncţie pe lângă:

prepoziţie: pentru că, pentru ca să, fără să, fără ca să, până să, pe lângă că;

adverb: măcar că, măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, înainte să, aşa că,

astfel încât;

65

prepoziţie şi substantiv nearticulat: în caz că, la caz că, sub pretext că, în loc să, din cauză

că, din pricină că;

prepoziţie şi pronume: după ce că;

verb: lasă că/las’că, dat fiind că;

2. un pronume sau un adjectiv pronominal relativ (ce, cât, câtă, câte) pe lângă:

prepoziţie: după ce, până ce, de ce;

prepoziţie şi substantiv nearticulat: în vreme ce, de vreme ce, pe măsură ce, de câte ori,

ori de câte ori, pe câtă vreme, în timp ce, din moment ce;

substantiv nearticulat: cât timp, câtă vreme, o dată ce;

adverb: îndată ce, imediat ce, abia ce, numai ce;

3. un adverb pronominal relativ pe lângă:

prepoziţie: de cum, după cum, pe cât, după cât, cu cât, în cât, întru cât, de când, de unde;

prepoziţie şi substantiv: în caz când, la caz când, în vreme cât, în timp cât;

adverb: chiar când, acolo unde, astfel cum, aşa cum, atunci când, îndată cum, întocmai

cum, atât cât;

4. formate din două elemente joncţionale: până când să, după ce că, ca şi când, ca şi cum.

După raporturile sintactice pe care le stabilesc, locuţiunile conjuncţionale sunt coordonatoare

şi subordonatoare:

„Atât el, cât şi ea au participat la concurs.”

(leagă două subiecte în propoziţie)

„Îi vorbea tare, 1/pentru că era surd.2/”

(introduce o subordonată cauzală)

Locuţiunile conjuncţionale sunt urmate, în general, de verbe la moduri personale.

Clasificarea conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale

Conjuncţiile se clasifică în funcţie de origine, formă, posibilitatea de a introduce una sau mai

multe propoziţii, după raporturile sintactice:

1. După origine, conjuncţiile sunt:

primare (moştenite din latină): că, să, şi, fie, nici, de, dar, iar, ori, sau, au (învechit şi

popular), căci, deci, ci. În general, conjuncţiile primare au corpul fonetic redus la o

singură silabă.

create în limba română prin compunere din elemente contopite: deoarece, fiindcă,

întrucât, încât, deşi sau necontopite: ca să, ca...să, de să, de...să, cum că; prin

conversiune, din prepoziţii: de, până („A alergat atâta, 1/de n-a mai ştiut de el.2/”;

„Aşteaptă aici1/ până venim noi.2/”, din adverbe pronominale relative care şi-au pierdut

66

autonomia sintactică: unde cauzal, când condiţional, cum temporal sau cauzal, cât

consecutiv sau alte adverbe precum parcă, decât, din pronume: însă, ci, din forma verbală

fie.

2. După formă, conjuncţiile sunt:

simple: ci, dar, iar, însă, nici, ori, şi, dacă, să, că. Tot simple1 sunt considerate şi

conjuncţiile formate prin compunere cu termenii sudaţi: deşi, încât, deoarece, întrucât,

dacă. Elementele acestora şi-au pierdut individualitatea de sens şi de formă.

compuse: ca să, ca...să.

3. După posibilitatea de a introduce una sau mai multe propoziţii, conjuncţiile sunt:

specializate în introducerea unui singur fel de subordonate: cauzale: căci, deoarece,

fiindcă, întrucât („Deoarece şi-a rezolvat toate problemele, 1/a plecat mai devreme.2/”);

modale: decât, parcă („Colegul său e mai harnic 1/decât îl ştiam.2/”); concesive: deşi

(„Deşi a mâncat mult, 1/tot nu s-a săturat.2/”); consecutive: încât („A alergat atât, 1/încât

a obosit.2/”) ş.a.

nespecializate sau generale, introducând mai multe feluri de subordonate: că, să, ca să,

ca...să, dacă, de etc. De exemplu, conjuncţia că introduce o subiectivă („E adevărat 1/că

nu sunt toţi oamenii la fel.2/”); o predicativă („Problema este 1/că n-a venit.2/”); o

completivă directă („Văd 1/că altceva te preocupă.2/”); o completivă indirectă („Mă tem 1/că nu va ajunge la timp.2/”); o cauzală („A lipsit de la cursuri 1/că a fost bolnav.2/); o

consecutivă („A fugit atâta 1/că a căzut.2/”); o predicativă suplimentară („Îl ştiam 1/că se

comportă civilizat.2/”) ş.a.

4. După raporturile sintactice în propoziţie şi în frază, conjuncţiile şi locuţiunile

conjuncţionale sunt:

a) coordonatoare;

b) subordonatoare.

a) Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare leagă elemente (propoziţii

principale sau secundare, părţi de propoziţie, o parte de propoziţie şi o propoziţie secundară) care

stau pe acelaşi plan. Ele sunt neutre faţă de termenii pe care îi leagă atât la nivelul propoziţiei, cât şi

al frazei.

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt de mai multe feluri:

copulative: şi, iar „şi”, nici sau în corelaţie: şi...şi, nici...nici; ca şi, cât şi, ci şi, dar şi,

precum şi, până şi, cum şi, după cum şi sau în corelaţie: atât..., cât şi; nu numai..., ci şi;

nu numai..., dar şi; şi..., dar şi;

adversative - între două unităţi de acelaşi fel, divergente una faţă de alta, fără a se opune

categoric sau a se exclude reciproc; dar, iar, însă, ci, şi „dar”, or; numai că, numai cât,

decât că, doar că, în schimb;

67

disjunctive - între două unităţi care se exclud reciproc: sau, fie, ori sau corelate: sau...,

sau; fie..., fie; ori...,ori;

conclusive - între două unităţi de acelaşi fel, dintre care a doua reprezintă concluzia sau

explicaţia celei dintâi: deci, dar „deci”, şi „deci”, vasăzică; prin urmare, în concluzie, în

consecinţă, ca atare, aşa că, drept aceea, drept care.

Unii lingvişti privesc coordonarea prin joncţiune mai detaliat. De exemplu, Gh.

Constantinescu - Dobridor distinge conjuncţii coordonatoare copulative, adversative, opozitive,

disjunctive, conclusive.2 Mioara Avram clasifică conjuncţiile coordonatoare în: copulative,

disjunctive, alternative, adversative şi conclusive.3

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare apar numai în cadrul frazei,

introducând propoziţii aflate pe alt plan comparativ cu propoziţia regentă. Ele fac parte din

propoziţia subordonată pe care o precedă.

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sunt:

a) necircumstanţiale: că, să, dacă, de, ca...să. Ele introduc diverse subordonate (subiective,

predicative, atributive, completive directe, completive indirecte etc.), nefiind specifice pentru nici

una dintre aceste propoziţii. Cele mai multe subordonate se introduc prin conjuncţia să.

b) circumstanţiale, specifice uneia sau multor subordonate circumstanţiale:

temporale: cum „imediat ce”, până, dacă „când”; îndată ce, în timp ce, în vreme ce, în

timp cât, în vreme cât, în câtă vreme, îndată cum, după ce, până ce, atunci când, pe

când, de câte ori, de pe când, cât timp, până să, înainte ca să, mai înainte ca să, ori de

câte ori, până când să, de cum;

modale: cum, precum, parcă, decât; după cum, după cât, faţă de cum, faţă de cât, ca şi

cum, ca şi când, cu cât, fără să, fără ca să, de cum, de ce „cu cât”, pe măsură ce, aşa

cum, atât cât, decât să, întru cât, de parcă;

cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, dacă „pentru că”; din cauză că, din pricină că,

pentru că, de vreme ce, din moment ce, o dată ce, dat fiind că, câtă vreme;

finale: să, de „să”, ca să, ca...să; pentru ca să, nu cumva să, ca nu cumva să, nu care

cumva să, să nu cumva să, ca nu care cumva să, cu chip să;

concesive: deşi, de „deşi”, dacă „deşi”, că „deşi”, să „deşi”; măcar că, măcar dacă,

măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, chit că, cu toate că, nici să, şi dacă,

şi să, şi de, indiferent că, indiferent dacă, indiferent de, nici de, nici dacă, chiar şi când;

consecutive: că, încât, de „încât”, cât, să „încât”, ca să; pentru ca să, încât să, de să, aşa

încât, aşa că, astfel că, cât să;

condiţionale: dacă, de „dacă”, să „dacă”; în caz că, la caz că, în caz dacă, la caz când,

numai dacă, numai să, numai de;

68

opoziţionale: când „în loc să”, dacă „în loc să”, unde „în loc să”; în loc să, fără ca să, în

timp ce, în vreme ce, de unde, pe când, pe câtă vreme, decât să;

cumulative: după ce că, las’că, pe lângă că, plus că, în afară că, necum să, după ce;

de excepţie: în afară că, decât să.

Unele propoziţii subordonate sunt introduse prin elemente de relaţie provenite din alte părţi de

vorbire.

Alte părţi de vorbire cu rol de conjuncţii

În frază, funcţionează ca elemente relaţionale:

a) pronumele şi adjectivele pronominale relative: care, cine, ce, cât, ceea ce;

b) pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât, oricâtă,

oricâţi, oricâte, orişicare, orişice, orişicine.

Unii lingvişti consideră elemente relaţionale şi formele cel ce, cei ce, cele ce (pronume

relative compuse) alături de ceea ce.4

c) adverbele pronominale relativ-interogative: unde, când, cum, cât, încotro;

d) adverbe pronominale nehotărâte: oricând, oricât, oriunde, oricum, oriîncotro, orişiunde,

orişicât, orişicând.

Pronumele şi adjectivele pronominale relative sau relativ–interogative şi nehotărâte,

ca şi adverbele relativ-interogative şi nehotărâte îndeplinesc un rol dublu: la nivelul frazei

sunt relatori, iar la nivelul propoziţiei subordonate, unităţi funcţionale:

„Am aflat 1/unde a plecat.2/”

(unde = adverb relativ de loc, introduce o subordonată completivă directă; în propoziţie este

complement circumstanţial de loc al verbului am aflat)

e) alte adverbe şi locuţiuni adverbiale: aşadar, parcă, pasămite; drept aceea, prin urmare, în

concluzie;

f) prepoziţia cu; locuţiunea prepoziţională împreună cu.

Când introduce o subordonată cauzală, temporală, condiţională etc., adverbul pronominal

relativ devine conjuncţie, fără a mai avea funcţie sintactică în propoziţia pe care o introduce:

„Cum nu ştia 1/ce să mai spună,2/ a plecat imediat./3”

(cum „pentru că” este numai element de relaţie, nu are

funcţie sintactică)

Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale nu au sens lexical de sine stătător, dar nu sunt

complet lipsite de sens. De exemplu că, de, dacă sunt mai abstracte decât căci, deoarece, fiindcă

(cu sens cauzal), deşi, cu toate că, chiar dacă (cu sens concesiv), îndată ce, după ce, până ce (cu

sens temporal).

69

Construcţia conjuncţiilor. Restricţii de folosire

Există o corelaţie între conjuncţie şi modul verbului în frază, când conjuncţia leagă două

propoziţii. Această corelaţie vizează numai conjuncţiile subordonatoare şi numai verbul propoziţiei

subordonate, nu şi pe cel al regentei. Astfel, conjuncţia ca este urmată întotdeauna de verb la modul

conjunctiv („A venit ca să aducă...” sau „Aşteaptă ca mâine să fie primit.”); deşi admite indicativul

(„A venit, deşi a fost bolnav.”) sau condiţionalul („A venit, deşi ar fi stat mai bine acasă.”); încât

admite indicativul („A alergat atât, încât a obosit.”), condiţionalul („Ar alerga atât, încât ar obosi.”),

conjunctivul („Să alerge atât, încât să obosească.”) sau prezumtivul („O fi alergat atât, încât o fi

obosit.”); dacă se poate combina cu toate modurile personale, exceptând imperativul; că admite

toate modurile personale, cu excepţia conjunctivului şi a imperativului, care nu apare în

subordonate5; de se construieşte cu indicativul şi cu condiţionalul pentru a exprima condiţia, cu

indicativul şi imperativul pentru a exprima scopul.

Conjuncţiile coordonatoare nu cunosc restricţii privitoare la folosirea unui anumit mod al

verbului - predicat.

În exprimarea unor numerale însoţite de substantive ori a întregilor cu subdiviziuni, omiterea

conjuncţiei şi nu este acceptată de normele limbii literare. De exemplu: „Am cumpărat două

kilograme şi jumătate de...” (nu „două kilograme jumătate”)

În construcţia propoziţiilor interogative indirecte, înaintea pronumelui sau adverbului

relativ-interogativ, conjuncţia că este inutilă: „M-a întrebat unde mă duc.” (nu „că unde mă duc”).

Conjuncţia că este inutilă şi în construcţia completivelor directe ale unor verbe de declaraţie: „Mi-a

spus să nu mai vin.” (nu „că să nu mai vin”).

Înlocuirea lui ca din conjuncţia compusă dislocată ca...să prin conjuncţia simplă că dă

naştere la anacolut: „S-au înţeles că peste două zile să plece.”

Conjuncţia iar nu poate fi urmată niciodată de un verb la un mod predicativ, ci de alte

elemente. De exemplu: „El pleacă, iar eu rămân.”

Conjuncţia nici implică prezenţa în aceeaşi propoziţie a adverbului negativ nu. De exemplu:

„Nici nu intră, nici nu pleacă.” Construcţiile fără negaţie (ca „Nici mi-e foame, nici mi-e sete.”) sunt

învechite şi populare.

Conjuncţiile deci, însă pot să aibă şi altă topică în comparaţie cu celelalte conjuncţii

coordonatoare care stau între propoziţiile pe care le leagă. De exemplu: „Rămâne, deci acceptă.”

„Rămâne, acceptă deci.”

Conjuncţia coordonatoare adversativă dar stă numai între propoziţii (în frază), în timp ce

dar conclusiv nu poate apărea decât în interiorul sau la sfârşitul ultimei propoziţii coordonate. De

70

exemplu: „Citeşte mult, dar nu înţelege.” (adversativ) şi „N-a venit nimeni, să plecăm, dar.”

(conclusiv).

Tendinţa de alăturare a unor conjuncţii de acelaşi tip duce la crearea pleonasmelor: dar însă

(„A bătut la uşă, dar însă n-a intrat.”), ci dimpotrivă („N-a aşteptat, ci dimpotrivă a plecat.”), însă în

schimb („Am citit de mai multe ori, însă în schimb n-am înţeles.”)6

Corelativele conjuncţiilor şi ale locuţiunilor conjuncţionale

În general, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale pot apărea în corelaţie cu ele însele, cu

adverbele, cu pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte, cu locuţiunile adverbiale. De cele

mai multe ori dublează relaţia şi funcţia unităţii subordonate. Semantic, ele constituie un mijloc de

dezambiguizare, iar stilistic, un procedeu de reliefare:

atât (adv. corel.)..., cât şi (loc. conj.) deşi (conj.)..., totuşi (adv. corel.)

nu numai (adv. corel.)..., ci şi (loc.conj.) deşi (conj.)..., tot (adv. corel.)

nu numai că (loc. conj. corel.)..., dar şi (loc.conj.) cum (conj.)..., cum (adv. corel.)

după cum (loc. conj.)..., tot aşa (adv. corel.) astfel (adv. corel.)..., încât (conj.)

cu cât (loc. conj.)..., cu atât (adv. corel.) de ce (loc. conj.)..., de ce (loc. adv. corel.)

pe cât (loc. conj.)..., pe atât (adv. corel.) atât (adv. corel.)..., încât (conj.)

pentru că (loc. conj.)..., de aceea (loc. adv. corel.)ş.a.

De exemplu: „De aceea a căzut, 1/pentru că n-a fost atent.2/”

(de aceea = loc.adv. corel. a loc. conj. pentru că, are

funcţie sintactică de complement circumstanţial de

cauză)

„A lucrat atât, 1/încât i-a uimit pe toţi.2/”

(atât = adv. de mod corel. al conjuncţiei încât, are

funcţie sintactică de complement circumstanţial de

mod)

În limba română contemporană unele sintagme au tendinţa de a deveni locuţiuni

conjuncţionale: datorită faptului că, pe motivul că, pentru motivul că, sub pretextul că, cu condiţia

că, în eventualitatea că, în cazul că, în ciuda faptului că. Se analizează însă ca substantive

precedate de prepoziţii, cu funcţie sintactică de complemente circumstanţiale. După ele urmează

subordonate atributive.

2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale

Conjunxcţia, prepoziţia şi adverbul prezintă asemănări:

71

a) de formă: până este prepoziţie şi conjuncţie; decât este adverb, prepoziţie şi conjuncţie; din

cauza - locuţiune prepoziţională, din cauză că - locuţiune conjuncţională, în afara – locuţiune

prepoziţională, în afară că - locuţiune conjuncţională; pe lângă - prepoziţie compusă, pe lângă că -

locuţiune conjuncţională; pentru, pentru a - prepoziţii; pentru ca să - locuţiune conjuncţională;

înainte - adverb, înaintea - prepoziţie, înainte de – locuţiune prepoziţională, înainte să, înainte ca să

- locuţiuni conjuncţionale.

b) Unele adverbe devin conjuncţii (unde, când, cum, cât).

c) Adverbele şi locuţiunile adverbiale cu sens concret devin prepoziţii (înaintea, înapoia,

deasupra etc.) sau locuţiuni prepoziţionale (în faţa, în locul, în ciuda etc.)

d) În structura lor, compusele au două adverbe, două prepoziţii, două conjuncţii, locuţiunile au

cel puţin o parte de vorbire diferită.

Există însă şi deosebiri:

a) Din punct de vedere semantic, adverbele au sens de sine stătător şi funcţie sintactică de sine

stătătoare (complemente circumstanţiale, atribute, nume predicative, predicate verbale); prepoziţiile

şi conjuncţiile sunt instrumente gramaticale, cu rol de legătură în propoziţie şi în frază, nu au

autonomie sintactică. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se analizează împreună cu alte părţi

de vorbire (substantive sau substitute ale acestora).

b) Din punct de vedere sintactic, prepoziţiile exprimă raporturi numai în propoziţie, pe când

conjuncţiile au rol şi în propoziţie, şi în frază.

c) Adverbele au clase precis delimitate semantic, cu puţine treceri de la o clasă la alta, pe când

prepoziţiile şi conjuncţiile sunt mai puţin specializate.

d) Numărul locuţiunilor prepoziţionale şi conjuncţionale creşte.

e) Există tendinţa de a se stabiliza sensurile şi întrebuinţările unor prepoziţii şi conjuncţii.

NOTE:1 Cf. Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.342, unde sunt interpretate drept conjuncţii

compuse.2 Vezi G. Constatinescu - Dobridor, 1996, p. 343-344.3 Vezi Mioara Avram, 1997, p.280.4 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.422.5 Vezi Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.290-291; Mioara

Avram, 1997, p.281-282.

72

6 Pentru detalierea compartimentului referitor la folosirea conjuncţiilor vezi Gheorghe Doca,

Limba română III. Probleme de sinonimie gramaticală şi de cultivare a limbii, Bucureşti, EUB,

1996, p.135-136; 196-197; 211-212; 247

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

DOOM2

GLR

Pană Dindelegan, Gabriela, 2003.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

GALR

ÎNTREBĂRI

1.Ce este conjuncţia?

2. Care sunt conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare şi cum se subclasifică ele?

3. Ce tipuri de conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cunoaşteţi?

4. Ce părţi de vorbire au rol de conjuncţii?

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1. Demonstraţi cu exemple valorile morfologice ale cuvintelor de, şi.

3. Exemplificaţi în contexte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale de cauză, conjuncţii şi

locuţiuni conjuncţionale concesive.

5. INTERJECŢIA

1. Caracteristici

Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă, cu intonaţie exclamativă, care exprimă stări

sufleteşti, senzaţii şi manifestări de voinţă (îndemn sau adresare) sau care reproduce sunete şi

zgomote din natură.

Termenul generic se referă, de altfel, atât la interjecţiile propriu-zise (interjecţie fr.

interjection lat. interjectio, -onis „intercalare”, „inserţie”, „ceea ce este aşezat la mijloc”, cât şi la

onomatopee (onomatopee fr. onomatopée, cf. gr. onoma „nume”, opoieien „a face”), numite şi

cuvinte imitative.

Tratată, în general, drept cuvânt invariabil care exprimă o reacţie afectivă, intensă, interjecţia

se deosebeşte nu numai de părţile de vorbire flexibile, dar şi de cele neflexibile, prin diferite

particularităţi de ordin semantic şi sintactic.

73

Senzaţiile, stările sufleteşti sunt exprimate direct, prin interjecţiile propriu-zise, şi indirect, prin

onomatopee. Indiferent de natura lor, interjecţiile sunt aproape lipsite de conţinut semantic. Ele

sugerează, fără a denumi ori a stabili raporturi, stări fizice şi psihice (aprobarea, mirarea, îndoiala,

bucuria, ironia, insistenţa etc.) ori imită sunete şi zgomote din natură.

Din perspectiva posibilităţilor de integrare într-un lanţ sintagmatic, cele mai multe interjecţii

sunt unităţi sintagmatice neintegrate, baza lor nu actualizează o funcţie. Adesea, ele apar în

propoziţii sau în fraze fără a avea o legătură sintactică cu acestea, ca însoţitoare ale verbelor la

imperativ, ale substantivelor în cazul vocativ sau chiar ale propoziţiilor interogative ori

exclamative: „Ia vino aici!”; „Măi omule, spune adevărul!”; „Vai, ce minunată privelişte!” O parte

dintre interjecţii pot îndeplini calitatea de părţi de propoziţie, deci au funcţie sintactică: „Iată ce vei

face!”; „Zău că nu ştiu.”

Din punctul de vedere al formei, interjecţiile au, în general, corp fonetic redus şi fix: o vocală (e, a, o)

sau mai multe (ei, au, ia), una sau două consoane însoţite sau nu de vocală (ţ, s; ah, uf), o silabă (aş, na,

ptiu), silabe repetate (ta-ta-ta, pu-pu-pu, ga-ga). Posibilităţile combinatorii la nivelul sunetelor sunt

diverse. Mai frecvente sunt situaţiile de plasare a unei vocale în centrul corpului fonetic şi mult mai

rare cazurile în care interjecţia este construită numai din grup consonantic.

Prin natura lor, interjecţiile sunt specifice limbii vorbite, de obicei ţin de stilul familiar: mă,

zău, uite, na, ehe etc. Câteva interjecţii reprezintă apeluri sau comenzi folosite în anumite limbaje

speciale: aport, halt, alo. În limba literară, interjecţiile apar în stilul beletristic, rolul lor fiind acela

de mărci ale oralităţii şi ale afectivităţii.

Clasificarea interjecţiilor

Interjecţiile se clasifică după mai multe criterii: origine, structură, sens, disponibilităţi

sintactice.1

1. După origine şi provenienţă, interjecţiile sunt:

primare (moştenite din latină): zău, vai;

împrumutate din diferite limbi: din vechea slavă- aleluia, amin; din turcă - aferim, aman, bre,

haide, halal; din bulgară - ia, iată, na; din rusă - paşol; din franceză- alo, aport, bravo, marş,

mersi, pardon, parol, ura; din italiană - basta; din engleză - stop; din latina clasică - salve,

vivat; din maghiară - servus.

Unele interjecţii apar în aceeaşi formă sau într-o formă oarecum apropiată în mai multe limbi,

fiind socotite internaţionale: alo, bravo, stop, ura;

create în limba română: ah, aha, aş, bâldâbâc, bâr, bâz, cea, cioc, câr, clap, cling, de, ehe,

ei, fâş, fleaşc, gogâlţ, ha, haiti, jap, leop, lipa, oleoleo, oho, mă, măi, măre, nani, nea,

74

pac, pic, pis, pâs, pleosc, plici, poc, ptii, ptiu, puf, scârţ, sâc, sst, vâj, zbrr, zdronc, zdup,

zvârr;

provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii gramaticale: din substantive: fa,

fă (substantivul fată la cazul vocativ), Dumnezeu, foc, moarte, păcat, dracu, dracului,

naiba, naibii etc.(substantive cu formă de nominativ sau dativ); din verbe: poftim, păzea,

uite; din adverbe: aş, păi (adverbele aşa, apoi).

Nu trebuie considerate interjecţii unele cuvinte cu valoare exclamativă sau de adresare, care

şi-au pierdut sensul iniţial: substantive, adjective sau adverbe, unele făcând parte din locuţiuni

verbale: ajutor ( locuţiunea verbală veniţi în ajutor), linişte (faceţi linişte), tăcere (păstraţi

tăcerea), jos ( staţi jos), drepţi (staţi drepţi), stai (stai pe loc). Acestea constituie propoziţii cu

predicaţie implicită.

2. După structură, interjecţiile sunt:

simple, având aspectul unei singure unităţi de expresie: ah, bre, boc, ia, mă, na, vai

(neanalizabile) sau iată, iacătă, haide, teleap, tralala (formate prin compunere din

termeni sudaţi).

compuse din termeni care pot fi identificaţi: nani-nani, pâş-pâş, hei-rup, ding-dang, haida-de,

tura-vura, tic-tac, trosc-pleosc, hodoronc – tronc.

3. După sens, interjecţiile exprimă:

senzaţii şi stări sufleteşti variate: durere - au, ah, oh, of, uf, vai, văleu; frig-brr, bruuh,

uh; oboseală -o, oh, of, uh, vai; teamă - ah, aoleu, brr, hait; nemulţumire - de, deh, ah,

na, of, ţţ; dispreţ - ptii, ptiu, halal; regret - aoleu, de, măre, vai; nostalgie - ah, ehe, vai;

îndoială - de, hm; mirare - aa, au, oo, măi; satisfacţie: ah, ha, a, o; admiraţie - a, ah, mă,

ehe; entuziasm - bravo, ura; ameninţare - alei, alelei, aoleu, vai; au valoare fatică: alo,

aha, îhî.

Multe dintre aceste stări pot fi exprimate printr-o singură interjecţie. Astfel, sunt socotite

polisemantice: ah, oh, vai, ei, de, măi, na, o, a etc.

manifestarea voinţei sau a dorinţei: un îndemn, un ordin - hai, hei, hep, ho, na, nani, st,

ţst; chemarea, îndemnul, oprirea, dirijarea mersului animalelor - bâr, cea, hăis, ho, prr,

şo, ţa, ptru, ciuş, pui, pis; adresarea, atragerea atenţiei - bre, mă, fa, fă, ei, măi, alo, ia,

iată, iaca.

Interjecţiile care exprimă manifestări de voinţă se apropie ca sens de substantivele în vocativ

sau de verbele la imperativ: mă, măi, bre, iată. Sensurile multor interjecţii reies din context. Astfel,

aceeaşi interjecţie exprimă atât stări emoţionale, cât şi manifestări de voinţă; ele funcţionează ca

polisemantice: ei, ia, mă, măi, ah.

sunete şi zgomote din natură. Onomatopeele, numite şi interjecţii imitative, sunt

numeroase: bang, balang, boc, buf, cioc, clanţ, clap, cling, dang, fâl, fleoşc, haţ, he-he,

75

huţa, jap, jart, lipa, mac, miau, mor, oac, pac, poc, pâs, sforr, toc, tranc, trosc, zdup,

zvâc, zdronc.

Unele onomatopee redau sunete care însoţesc acte fiziologice omeneşti: hârşt, buf, gogâlţ,

hâc, hor, hapciu, ţoc etc. Altele redau sunete emise de animale, păsări şi insecte: behehe, câr, clonc,

cotcodac, cucu, cucurigu, ga-ga, ham-ham, lipa-lipa, mârr, morr, piu.

Interjecţiile imitative sunt relativ asemănătoare cu sunetele şi zgomotele din natură, nu

identice cu acestea. Faptul se poate verifica prin formele asemănătoare ale onomatopeelor din

diferite limbi. În conştiinţa vorbitorilor, sunetele sau zgomotele trezesc diferite impresii. Percepute

în mod variat, ele au o valoare expresivă mai mare sau mai mică, în funcţie de vorbitor, ca atare

sunt redate diferit. Aşa se explică variantele formale ale multor interjecţii: trosc/trasc; tronc/tranc;

trop/trap; fleaşc/fleoşc; pac/pâc etc.

4. După disponibilităţile sintactice, interjecţiile sunt:

unităţi integrate într-un lanţ sintagmatic, a căror bază actualizează o funcţie sintactică.

De exemplu, complement direct: „Am auzit poc!”; atribut interjecţional: „Halal om!”;

nume predicativ: „E vai de el!”

unităţi neintegrate într-un lanţ sintagmatic, ca şi vocativele sau cuvintele incidente,

unităţi a căror bază nu actualizează o funcţie sintactică.

Această categorie cuprinde interjecţii independente care au valoarea unor propoziţii

independente, neanalizabile. Astfel de interjecţii au conţinut afirmativ sau negativ, fiind

folosite în răspunsurile la interogative, ori pot fi interjecţii folosite în cadrul frazei ca

reprezentante ale stilului direct: a, aha, ehei, ei, hm, vai, zău ş.a. De cele mai multe ori ele

sunt urmate de semnul exclamării sau de virgulă: „Aha! Aici eraţi!”; „Vai, am întârziat!”; mai

rar, de linia de pauză sau de paranteze: „Te invit - zău - la ceai!”

Interjecţiile neintegrate în propoziţii însoţesc adesea substantive în cazul vocativ: mă, măi,

bre, hăi: „Măi Ioane, de ce spui asta?”; „Vino, fată hăi!” sau verbe la imperativ ori conjunctiv

cu valoare imperativă: „Ia vezi!”; „Ia să vedem!”. Ele nu se despart prin virgulă de

substantivele în cazul vocativ, nici de verbele la imperativ sau conjunctiv cu valoare

imperativă.

În alte situaţii, interjecţiile înlocuiesc substantivele în cazul vocativ sau verbele la imperativ:

„Măi, uită-te mai bine!”; „Nani! Nani!”.

unităţi regente în raport cu alte unităţi sintactice la nivelul propoziţiei şi al frazei.

În propoziţie, constituie regent pentru diferite funcţii sintactice: complement direct: „Iată o

casă!”; complement circumstanţial de loc: „Haideţi acolo!”; element predicativ suplimentar:

„În sfârşit, iată-vă bucuroşi!”

În frază, interjecţia cere subordonate diferite: condiţională: „Vai de voi /dacă nu ajungeţi la

timp.”; cauzală: „Hai, /că întârziem”; completivă directă: „Iată /ce ţi-am adus!”

76

2. Relaţiile interjecţiilor cu alte clase lexico-gramaticale

Unele interjecţii, îndeosebi onomatopeele, constituie elemente în structura unor locuţiuni

verbale deosebit de expresive: a se da huţa, a da cu sâc, a face buf, a face ciuşti, a face nani,

a face poc, a face tranc, a face zdup, a da cu huideo etc.

Altele sunt incluse ca elemente formative în structura unor locuţiuni adverbiale de factură

populară: câr-mâr, cu chiu cu vai, iac-aşa.

Multe interjecţii din categoria onomatopeelor devin baze de derivare pentru verbe ori locuţiuni

verbale: boc a bocăni; balang a bălăngăni; buf a bufni; cioc a ciocni; câr a cârâi; cronc

a croncăni; dang a dăngăni; fâş a fâşâi; groh a grohăi; ham a hămăi; mac a măcăni;

miau a mieuna; mâr a mârâi; of a ofta; pac a păcăni; scârţ a scârţâi; trop a tropăi; vai

a se văita.

De la unele interjecţii, prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât, s-au format

substantive: of oful / un of; vai vaiul / un vai.

Locuţiunile interjecţionale

Acestea sunt grupuri de cuvinte care prezintă o unitate de sens cu interjecţia. În structura lor apar

mai ales substantive şi verbe, dar şi adjective, pronume, adverbe, prepoziţii sau unele interjecţii: apoi

de, ei da, auzi colo, ca să vezi, ţi-ai găsit, na-ţi-o bună, nu zău, pe naiba ş.a. Puţin frecvente şi, mai

cu seamă, discutabile, ele au, în general, comportarea unor construcţii incidente. Opiniile

lingviştilor cu privire la statutul locuţiunilor interjecţionale sunt diferite. Unitatea de sens cu

interjecţia îl determină pe Gh. Constantinescu-Dobridor să includă în categoria locuţiunilor

interjecţionale numeroase formaţii: Doamne Dumnezeule, Doamne iartă-mă, maică sfântă,

slavă Domnului, păcatele mele, vezi Doamne, vai maica mea. 2

Posibilitatea disocierii elementelor componente şi a substituirii unora cu altele sunt un

argument pentru Cecilia Căpăţînă de a considera expresii, nu locuţiuni, structuri precum:

Doamne fereşte, Doamne iartă-mă, dragă Doamne, păcatele mele, ia te uită, ia ascultă, ia

vezi. 3

Sugerând diferite stări emoţionale, locuţiunile interjecţionale, ca şi expresiile, sunt specifice

limbii populare şi familiare. Pentru că nu sunt structuri legate sintactic de unităţile propoziţiei,

mulţi lingvişti le socotesc propoziţii neanalizabile.

NOTE:

77

1 Cele mai multe lucrări de gramatică sunt unitare în acest sens: Mioara Avram, 1997, p. 292-

295; Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.306-311; C. Dimitriu, 1976, p.380-383.2 Vezi Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.319.3 Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.177.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

DOOM2

GLR

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

GALR

ÎNTREBĂRI

1. Ce este interjecţia?

2. Cum se clasifică interjecţiile după sens? Daţi exemplu pentru fiecare tip.

EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE

1. Demonstraţi în contexte conversiunea interjecţiei.

3. Precizaţi cel puţin cinci stări sufleteşti şi sezaţii exprimate prin interjecţii şi

exemplificaţi- le în contexte.

BIBLIOGRAFIE LINGVISTICĂ GENERALĂ

Academia Română, Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol. I, II, 1963.

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ed. a II-a, Bucureşti, Ed.Humanitas, 1997.

Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti,

1987.

Brâncuş, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Universitatea din

Bucureşti, 1976.

Căpăţînă, Cecilia, Limba română. Locuţiunile, Craiova, Editura Universitaria, 2000.

Ciompec, Georgeta, Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în SCL, XXV,

1974, nr.1, p.25-35.

78

Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed. Vox, 1996.

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.

Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, Editura Junimea, 1979.

Guţu Romalo, Valeria, Semiauxiliarele de mod, în SG I, Bucureşti, EA, RPR, 1956, p.57-81.

Guţu Romalo, Valeria, Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, EARSR, 1968.

Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii

române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.

Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.

Irimia, Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Editura Junimea, 1976.

Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1992.

* Dicţionar General de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, autoare: Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina

Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Bucureşti, EŞ,

1997.

CUPRINS

Pagina

Verbul……………………………………………………………………2

Adverbul………………………………………………………………..41

Prepoziţia……………………………………………………………….55

Conjuncţia………………………………………………………………64

Interjecţia……………………………………………………………….74

79