406

MANIPULAREA COMPORTAMENTULUI PUBLIC ŞI CONSECINŢELE SALE ÎN SOCIETATE

Colonel drd. Florinel BUDIŞAN

Comandant G.J.M. Cluj–Napoca

1. Manipularea indivizilor şi grupurilor, concepte de

natură psihologică, cu consecinţe deosebite în plan social

Conceptul de manipulare, a fost abordat pe larg, în lucrări de specialitate, în principal în materie de psihologie socială, iar noi vom încerca să discutăm despre subiect în conexiune cu ordinea publică, cu comportamentul public şi consecinţele influenţării indivizilor şi mulţimilor în plan social.

Dicţionarul Enciclopedic, defineşte manipularea ca fiind influenţare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care fără a se apela la constrângeri se impune acesteia anumite comportamente cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese.

În societatea modernă, metoda este utilizată mai ales în scopuri politice1. În acelaşi dicţionar se dă sens înţelesului cuvântului „manipula”: „A influenţa prin diverse mijloace modul de a gândi şi de a acţiona al unei sau al unor colectivităţi“2.

Înainte de a încerca, o clasificare şi o abordare concretă a manipulărilor, se evidenţiază faptul că, manipularea 1 Dicţionar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, pag. 245; 2 Ibidem, pag.245.

3. CULTURĂ CIVICĂ

407

comportamentului public, a comportamentului social, are repercusiuni deosebite în plan social, asupra modului de funcţionare a societăţii în general.

Dacă prin procesul de învăţământ, prin educaţie, cultură, religie, influenţarea indivizilor şi a grupurilor este în general pozitivă, influenţarea mulţimilor pentru obţinerea unor avantaje de ordin politic, economic social, prin prezentarea de obicei parţial a adevărului şi ascunderea aspectelor care dezavantajează, este de obicei negativă, menită să deruteze, să dezinformeze şi să creeze o imagine falsă despre lucruri şi fenomene.

Termenul de manipulare a fost folosit adeseori după Revoluţia din decembrie 1989, din ţara noastră, iar principalul mijloc folosit în manipularea maselor, a grupurilor mai mici sau a indivizilor au fost canalele de comunicare în masă, televizorul, radioul, presa şi de ceva timp bun încoace internetul.

S-a considerat de către specialişti şi nu numai, faptul că influenţarea modului de comportare a indivizilor şi grupurilor poate să aducă în primul rând beneficii de natură politică dar şi de altă factură pentru cei care sunt iniţiatorii şi coordonatorii, unor astfel de acţiuni şi activităţi. La fel de adevărat este faptul că într-o perioadă agitată şi imprecisă cum a fost cea din primii ani de după decembrie 1989, multe fapte, acte, fenomene ce nu-şi găseau explicaţia, au fost puse eronat pe seama manipulării, a persuasiunii.

De mic, individul trăieşte într-un câmp valoric şi atitudinal şi e supus determinărilor din partea instanţelor socializatoare (persoane, grupuri, instituţii, organizaţii). Aceste determinări pot fi difuze şi spontane sau specifice şi intenţionate. În cazul din urmă, atunci când instanţa iniţiatoare urmăreşte deliberat schimbări de atitudini, prin mijloace mai mult sau mai puţin insidioase, avem de-a face cu persuasiunea3.

3 Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei – Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj Napoca 1994, pag.95.

408

Situaţiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acţiunile şi reacţiile individului, la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forţe şi constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de aşteptat, dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar şi aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore, în comportamentul persoanelor aflate într-o anumită situaţie socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi, şi într-o mare măsură prezenţa celorlalţi sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului, dirijându-i reacţiile şi comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-şi dea seama4.

Situaţi pe o anumită poziţie în eşicherul politic, sau în afaceri, în zona mass-media, chiar unii specialişti, înregimentaţi într-o formă sau alta, au intrat în cele mai mici detalii posibile ale unor manipulări, de altfel cu efecte negative în plan social şi au închis ochii, la alte fapte cel puţin la fel de evidente dar care veneau de pe aceiaşi parte a baricadei în care se găseau. În acest mod se poate vorbi, chiar de o manipulare a opiniei publice, a unor elemente de ordine publică şi siguranţă naţională.

În literatura de specialitate se face referire la manipularea indivizilor, luaţi ca persoane de sine stătătoare şi se vorbeşte de influenţarea grupurilor, a mulţimilor prin intermediul liderilor sau altor persoane cu influenţă temporară în zona interesată.

Manipulările pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situaţie. Astfel „manipulările mici” sunt cele obţinute prin schimbări minore ale

4 Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, ediţia a V-a, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.30.

409

situaţiei sociale. Trebuie remarcat că, deşi în această accepţiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii şi mari consecinţele lor nu respectă o corespondentă strictă cu amplitudinea modificărilor iniţiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecinţele majore şi invers5.

Fie ele manipulările mici, medii sau mari, consecinţele pot fi la fel de dăunătoare în plan social, uneori devastatoare pentru individ, organizaţie, grupuri sau mulţimi.

În planul ordinii publice, manipulările conduc spre consecinţe şi mai grave, avându-se în vedere, faptul că dezordinile create, anarhia, tulburarea gravă a climatului de siguranţă civică, sunt lucruri şi aspecte perceptibile uşor pentru populaţie, iar panica şi deruta se instalează repede în astfel de situaţii.

În ţara noastră aşa cum am mai arătat în anii post revoluţionari, de după decembrie 1989, s-au semnalat o serie de aspecte cu elemente de manipulare ce au creat adevărate situaţii deosebit de grave pentru forţele de ordine publică existente de-a lungul acestor ani.

În toate lucrările despre mass-media, Revoluţia română, figurează drept un caz clasic de manipulare şi dezinformare, iar pentru observatorii mai subtili şi de desfăşurare a operatorilor psihologice cu autori anonimi. Atunci însă, în primele zile de libertate de după 22 decembrie 1989, când amintirile oamenilor şi ale ziariştilor care fuseseră în stradă şi ale ziariştilor, despre conflictele, întâmplări de dinainte de fuga cuplului Ceauşescu şi primele transmisii libere ale televiziunii şi radioului erau încă proaspete ceea ce s-a publicat în mass-media românească părea absolute sincer şi spontan, fără nici o interferenţă ocultă6.

Aşadar încă din acele zile, din timpul Revoluţiei din decembrie 1989, manipularea s-a făcut simţită în privinţa

5 Ibidem, pag. 30-31; 6 Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti 2004, pag. 94.

410

comportamentului public şi a atitudinilor oamenilor. Au apărut ulterior de-a lungul anilor, multe controverse pe această linie, dispute de substanţă sau sterile, după cum au apărut noi episoade suspectate cel puţin de manipulare, cu consecinţe în privinţa climatului de ordine şi siguranţă publică.

După opinia noastră, credem că, lucrurile trebuiesc private echilibrat, de pe poziţii raţionale. În acest sens vom arăta că într-o serie de activităţi şi evenimente au existat elemente de manipulare, în principal venite din sfera politicului, dar au fost şi situaţii când în mod exagerat şi eronat s-a considerat că ar fi vorba de manipularea comportamentului public, în realitate derulându-se fapte şi evenimente, care au avut drept cauze, motive obiective.

2. Cauze, factori, forme şi scopuri ale manipulării comportamentului public

Probabil că manipularea, există din cele mai vechi timpuri, după cum evidenţiază şi statisticile de specialitate, din domeniul psihologiei sociale, sociologiei, dar şi din zona celor care studiază ordinea şi siguranţa publică.

Cu toate progresele realizate în domeniul economic şi democratic, promovarea, principiilor de libertate şi justiţie ca fundament al democraţiilor eficiente (particularizate de istorie şi cultură), violenţele sociale s-au diversificat atât în ceea ce priveşte cauzele dar şi în formele de manifestare, intensitate, scopuri etc., prin manifestarea încă a unor fenomene generatoare de conflicte, care în principal constau în alienarea politică; subcultura conspiraţiei şi a dezinformării şi ideologia totalitaristă7.

De altfel, dezinformarea, nu este decât o metodă la îndemână şi foarte eficientă în manipularea grupurilor, mulţimilor şi indivizilor. În acest sens prezentarea unor lucruri ireale, ca fiind 7 Dr. Costică Silion, dr. Ţuţu Pişleag – Intervenţia, componentă de Artă Strategică, Fundaţia Revista Jandarmeriei 2007, pag. 86.

411

adevărate sau a unor adevăruri obiective ca fiind pure imaginaţii, sunt acţiuni de manieră să provoace, disfuncţii serioase şi busculade la propriu şi la figurat în ordinea publică.

În privinţa cauzelor, manipulării comportamentului public, putem distinge între, cauze care determină recurgerea de către unele structuri, indivizi, grupuri, la acţiuni de manipulare şi cauze care fac posibilă acţiunea de influenţare a comportamentului social, public, reuşita acestuia. În această idee, în societate în general şi în societatea românească de asemenea, se constată faptul că grupurile, indivizii sunt influenţabili şi destul de uşor pot fi derutaţi şi induşi în eroare.

În prima categorie de cauze, respectiv cele care stau la baza manipulării, ca scop, după opinia noastră intră următoarele fără a avea pretenţia că le-am epuizat pe toate sau le-am abordat în mod exshaustiv :

– necesitatea pentru factorul politic de-o anumită orientare, de a-şi atrage de partea sa grupuri sau mulţimi în scop electoral, iar prezentarea realităţii, nemodificată, ar atrage după sine dezavantaje la urne, sau de altă natură;

– dereglări de natură economică, cu consecinţe negative în plan social;

– necesitatea propulsării unor activităţi comerciale economice, care altfel ar avea de suferit;

– inventarea unor atitudini conforme cu dorinţele unor forţe şi structuri oculte cu privire la aspecte sociale, religioase, etnice, culturale, teritoriale etc.

– pentru mobilizarea mulţimilor în vederea susţinerii unor idealuri false sau parţial acoperite, obiectiv neconforme cu realitate;

– determinarea indivizilor, grupurilor, mulţimilor, de a adopta o atitudine adversă, chiar ostilă faţă de structuri, lucruri, evenimente, fenomene, care să devină chiar violente în anumite situaţii;

– să fie creat uneori „instinctul de turmă“, masele să fie manevrate in direcţia dorită şi care să angreneze în

412

mişcare, alţi indivizi, alte grupuri etc., care vor fi determinaţi să nu rămână în afara fenomenului.

Acestea ar fi câteva din scopurile urmărite prin manipulare. Desigur că mai pot fi identificate şi altele, detaliate, clasificate după criterii ştiinţifice, dar esenţa se referă la faptul că, manipularea, influenţarea, urmăreşte schimbarea atitudinii indivizilor, grupurilor mulţimilor pentru atingerea unor obiective, urmărite de manipulatori, obiective care nu ar putea fi realizate, dacă s-ar prezenta real, lucrurile, stările de fapt.

Trecând la cauzele care fac posibile acţiunile de manipulare vom arăta următoarele :

– lacunele în pregătirea generală şi de specialitate a indivizilor şi grupurilor pe locul unde-şi desfăşoară activitatea;

– dificultăţi a oamenilor, a grupurilor, de natură financiară, socială, economică etc.;

– carenţe în educaţie, cultură, a celor influenţaţi prin manipulare şi persuasiune;

– existenţa unor conjuncturi favorabile pentru cei care manipulează, din punct de vedere istoric, social, religios, cultural;

– cauze de natură patologică, în măsură să influenţeze pe cei care sunt supuşi acţiunii de manipulare;

– ambiţii de natură personală, orgolii pentru atingerea cărora, indivizii sunt dispuşi să ignore chiar eventualele consecinţe negative ale manipulării;

Acestea ar fi doar câteva cauze care duc la reuşita activităţile de manipulare.

Întrebându-ne, cine ar putea fi cei care doresc manipularea comportamentului public ajungem la concluzia că răspunsurile ar putea fi nesatisfăcătoare cel puţin în parte.

În acest sens poate fi vorba despre : – structuri statale, de o anumită coloratură politică; – grupuri de influenţă din cadrul organizaţiilor de

factură, politică, guvernamentală etc.; – organizaţii neguvernamentale, de o anumită

sorginte şi care au fost create cu anumite scopuri;

413

– organizaţii şi mişcări de orientare xenofobă, intolerantă etc.;

– structuri economice, comerciale, financiare de anvergură mai mare sau mai mică;

– organizaţii oculte, de crimă organizată, teroriste, de stil mafiot;

– organizaţii, structuri, mişcări ce urmăresc scopuri de natura revendicărilor teritoriale, pe criterii etnice, religioase etc.;

– organizaţii de tip sindical, create şi formate pentru apărarea şi protejarea drepturilor muncitorilor, categoriilor sociale diverse etc.

Structurile enumerate, foarte probabil, nu epuizează, înşiruirea celor care ar putea fi la originea unor acţiuni de manipulare.

De asemenea, nu trebuie să înţelegem că manipularea şi influenţa comportamentului public ar fi permanentă şi mereu în atenţia tuturor structurilor care urmăresc un anumit scop. În democraţie, de altfel, majoritatea acţiunilor şi activităţilor, a demersurilor întreprinse de factorii de răspundere la nivel local sau central, sunt îndreptate spre îndeplinirea cu credinţă a atribuţiunilor şi sarcinilor necesare funcţionării normale şi la parametrii cerinţelor, a societăţii. Asta nu înseamnă însă că nu pot să apară aspecte de manipulare chiar din partea unor structuri statale, interesate a se menţine în graţiile cetăţenilor, etc. încadrate cu oameni de o anumită coloratură politică.

Desigur manipularea comportamentului public poate să fie de diferite nuanţe şi cu aplicaţie în domenii diverse. Perimetrul ordinii publice este şi el vizat.

Controlul total asupra individului înseamnă controlul total asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său şi asupra structurilor sale. Sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiţionată a oamenilor se concentrează spre crearea acelui tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur8. 8 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.125.

414

Întrebarea firească este dacă, numai regiunile totalitare, urmăresc, manipularea grupurilor, mulţimilor, indivizilor şi în acest sens se apelează mereu la timpul dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, pentru a se exemplifica de către specialişti, noţiuni de manipulare. Fără îndoială, manipularea, persuasiunea, influenţarea maselor chiar există în orice societate, indiferent de orânduire, în proporţie mai mare sau mai mică.

Controlul total asupra atitudinilor şi comportamentului indivizilor are importanţă majoră pentru ordinea publică, dar şi controlul parţial al oamenilor, grupurilor mai mari sau mai mici este uneori suficient pentru atingerea scopurilor ce şi le-au propus manipulatorii.

Legat de formele manipulării, acestea sunt multiple şi prezintă un anumit grad de complexitate.

Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă este reprezentată de controlul informaţiei. Rescrierea istoriei, cenzurarea ştirilor, dezinformările, falsificarea realităţii sunt doar câteva dintre procedeele avute în vedere de cei care se ocupă cu controlul informaţiei9.

Reforma gândirii, spălarea creierelor, manipularea prin hipnoză sau manipularea neurolingvistică, sunt alte concepte, abordate de specialiştii din diferite unghiuri, ce prezintă interes deosebit pentru teorie dar şi pentru practica din societate.

4. Implicaţiile influenţării şi manipulării

comportamentului public

Manipularea comportamentului social şi public are de cele mai multe ori, repercusiuni importante în plan social, juridic, în privinţa climatului de ordine şi siguranţă publică. Sunt de remarcat mai ale consecinţele influenţării indivizilor şi grupurilor, în plan social şi în segmental de ordine publică. 9 I bidem, pag.183.

415

Despre Guyana, opinia publică mondială nu are prea multe cunoştinţe. Situat în nordul continentului sud-american, statul are cea mai mare parte a suprafeţelor acoperită cu mlaştini şi păduri tropicale de nepătruns. Puţin peste şapte sute de mii de oameni trăiesc în localităţile de pe coastă. Numele statului a căpătat la un moment dat o oarecare popularitate datorită cărţii fostului ocnaş, evadat Papillon, în rest viaţa guyanezilor este învăluită de un anonimat deplin şi totuşi în noiembrie 1978, Guyana a ajuns brusc în atenţia întregii lumi. Ziarele, posturile de radio şi televiziune aveau ca principal subiect o inexplicabilă tragedie petrecută în jungla înconjurată de mlaştini. Pe 18 noiembrie, în acel an, nouă sute unsprezece oameni, adepţi ai sectei Templul poporului, s-au sinucis în cadrul unei ceremonii bizare. Secta era condusă de pastorul Jim Jones, care a murit împreună cu adepţii săi10.

Tragedia la care am făcut trimitere mai sus, este rezultatul unei manipulări, iar consecinţele par de neimaginat.

Implicaţiile sociale şi în domeniul ordinii publice, a fenomenului de manipulare şi influenţare negativă, sunt grave de fiecare dată, chiar dacă nu îmbracă forme catastrofale întotdeauna.

În categoria acelor domenii, ale activităţii omului în care înşelarea duce la cele mai serioase urmări din punct de vedere social şi psihologic intră comerţul şi afacerile.

Fireşte atât întreprinzătorii înşişi cât şi oamenii de ştiinţă acordă o atenţie deosebită analizei aşa numitelor, „anunţuri publicitare mincinoase” (deceptive advertisings). Un anunţ publicitar mincinos îi aduce un prejudiciu consumatorului, generează o convingere falsă despre produs, determinându-l să facă ceea ce nu ar fi făcut dacă nu ar fi auzit (văzut) reclama mărfii sau a serviciilor. De exemplu, reclama poate să îndemne pe cineva să cumpere un produs care este prea scump pentru el11. 10 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag.20. 11 Ivan Ognev, Vladimir Russev – Securitatea Psihologică, Editura Fundaţiei Culturale IDEEA EUROPEANĂ, Bucureşti 2005, pag.31.

416

După unii autori, înşelarea cuprinde mai multe tipuri precum: dezinformarea, zvonurile, şantajul, calomnia, ameninţarea, manipularea etc.

După părerea noastră, înşelarea poate fi privită şi ca o formă a manipulării dintr-o altă perspectivă.

Termenul de propagandă, cândva perfect onorabil, dar astăzi unanim repudiat din punct de vedere doctrinar, a avut enorm de suferit în urma acaparării sale de către regimurile totalitare fasciste sau comuniste. În percepţia colectivă, simpla menţiune a termenului trimite la oroarea nazistă sau comunistă. Hitler şi Goebbels, Lenin şi Stalin au terorizat, justificat şi aplicat propaganda pe scară industrială, lăsând în urmă traume de neşters12.

Consecinţele prezentate, care au avut ca rezultat, pierderea de vieţi omeneşti, pierderi de ordin financiar, economic, traume fizice şi psihice, ilustrează faptul că, manipularea, deruta, dezinformarea, înşelarea, sunt fenomene posibil a fi dirijate în privinţa comportamentului public, cu consecinţe deosebit de grave.

Să vedem acum un alt caz de influenţare a cărui analiză clasică se bazează pe aceiaşi sursă a provocării emoţiei la receptori.

O poveste din antichitatea greacă spune că o femeie rea şi ucigaşă, care nu avea circumstanţe atenuante, pentru faptele sale, a obţinut achitarea din partea judecătorilor prin simplu gest de a-şi fi dezbrăcat, în disperare de cauză, tunica şi de a se fi înfăţişa goală în faţa lor13.

Explicaţia pe care o dă Ph. Breton atitudinii judecătorilor este simplă: el consideră că judecătorii au suferit un „şoc emoţional” şi că această emoţie s-a aflat la originea deciziei lor de achitare. O astfel de explicaţie face trimitere la o cauză precedentă: emoţia. Ea face parte dintr-o categorie de 12 Călin Hentea – Arme care nu ucid, Editura Nemira 2004, Bucureşti, pag. 44. 13 Ph. Breton, La Parole manipulee, La Deconverte, Paris 1997, pag. 79.

417

explicaţii pe care le numim „pozitiviste” şi care amintesc de funcţionarea modelului Emiţător – Receptor14.

Consecinţele aşadar pot să fie dintre cele mai diverse, prevalând evident cele negative. În acest sens am lăsat o marjă, datorită faptului, că există opinii potrivit cărora unele variante ale manipulării ar putea fi pozitive în anumite împrejurări.

Revenind la consecinţele negative, în special în segmental de ordine publică vom arăta că manipularea este posibil să afecteze valori sociale dintre cele mai importante : viaţa, integritatea fizică şi psihică, a indivizilor izolaţi sau în grupuri, proprietatea publică sau privată, relaţiile interumane, încrederea în valorile democraţiei etc. În privinţa efectelor, acestea se pot manifesta la nivelul indivizilor, a grupurilor mici, sau chiar a mulţimilor de mare întindere, asupra întregii populaţii, a unei zone sau, a unei ţări. Ideile, odată inoculate, sunt greu de corectat sau de reformulat într-o nouă atitudine corectă.

Bibliografie selectivă:

Acte normative: Constituţia României, modificată şi completată prin legea de

revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; Codul Penal; Codul de Procedură Penală; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea

Jandarmeriei Române; Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei

Române;

14 Alex Mucchielli – Arta de a influenţa - Analiza Tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002, pag.17.

418

Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (republicată cu modificările şi completările ulterioare);

Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice (republicată, cu modificările şi completările ulterioare);

Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 21/14.06.2006, privind constatarea infracţiunilor de către jandarmi;

Lucrări de autori:

Psihologie socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi 1996, volum coordonat de Adrian Neculau;

Adrian Neculau (coordonator), Manual de Psihologie socială, Editura Polirom 2003;

Constantin Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Editura Polirom 2005;

Serge Moscovoci, Psihologia Socială a Relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom 1998;

Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologie Socială, Editura EXE SRL, Cluj Napoca 1994;

Willem Doise, Jean-Claude Deschaurps, Gabriel Mugnz, Psihologie Socială Experimentală Editura Polirom, Iaşi 199;

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti 2004;

Alex Mucchielli, Arta de a Influenţa, Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002;

Robert B. Cialdini, Ph.D., Psihologia Persuasiunii, Publicată în România de Business Tech Internaţional Pres 2004;

Mihai Gheorghe, Doru Luminosu, Opinia publicului, Surse şi scop în manipulare, Editura A92, Iaşi 1996;

Călin Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti 2004; Cristian Trancotă, coordonator, Neliniştile Insecurităţii, editura

Tritonic, Bucureşti 2005; Ivan Ognev, Vladimir Russev, Securitatea Psihologică, Editura

Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti 2005; Vasile Pârvu, Cristian Dan Pârvu, Alegem sau ne este impus

viitorul?, Editura Universitaria, Craiova 2006; Viorel Pop, Florin Dumescu, Gheorghe Vâtcă, Ioan Liviu Tăut,

Relaţii Politice şi Economice, Editura Risoprint 2005 Cluj Napoca; Dr. Costică Silion, Dr.Ţuţu Pişleag, Sorin Căpăţână, Adunările

Publice, potenţial de conflictualitate, Bucureşti 2007, realizată de Coza Advertising;

419

Dr. Ţuţu Pişleag, Acţional şi Operaţional în ordinea Publică, eseuri, Editura Alutus, Bucureşti 2002;

Dr. Costică Silion, dr. Ţuţu Pişleag, Intervenţia, componentă de Artă Strategică, Fundaţia Revista Jandarmeriei 2007;

Coordonator Lygia Négrier-Dormont, Ph.d. Universite pantheon Paris, Costică Voicu, Gheorghe Ungureanu, Introducere în Criminologia Aplicată, Pro Universitaria, Bucureşti 2006;

Coordonator, prof. dr. Costică Voicu, Conf. univ. dr. Georgeta Ungureanu, drd. Adrian Voicu, Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară, Universul juridic, Bucureşti 2005;

Costică Voicu, Mircea Ionescu, Terorismul aerian, Abordare juridică, Prevenirea şi gestionarea crizelor, Pro Universitaria 2006;

Marţian Iovan, Psihologie Judiciară, Editura Gutenberg, Arad 2002; Marius Milcu, Divergenţe, Tensiuni şi Conflicte: O analiză,

multidimensională, Editura Universităţii,,Lucian Blaga,, din Sibiu 2006; Olimpiador Antonescu, Jandarmeria de la peacakeeping la

Peacebuilding, Editura Centrului Tehnic, Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006;

Dr. Teodor Frunzzeti, Dr. Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2007, Enciclopedie Politică şi Militară (studii strategice de securitate), Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, Bucureşti 2007;

Anghel Andreescu, Traian Andrescu, Corina Zaharia, Aspecte privind Adunările Publice în România, Editura Transilvania Expres 1998;

Dr. Iustin Stanca, Drd. Marius Neculcea, Tudor Traian Stanca, – Vasile Goldiş, University Press, Arad 2006.

Dr. Valentin Mirişan, Drept Penal, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti 2004;

Pro patria Lex, Revista de studii şi cercetări juridice, director prof. univ. dr. Costică Voicu, redactor şef prof. univ. dr. Mihai Bădescu, Anul XIV 8/2006;

Alvin Toffler şi Heidi Toffler, Avuţia în mişcare, Antet, 2006; Dicţionare:

Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică Bucureşti 1993; Dicţionar Enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; LAROUSSE, Dicţionar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic,

Norbert Sillamz, 2000; Paul Popescu Neveanu – Dicţionar de Psihologie, Dicţionarele

Albatros, 1997; Dicţionar de psihologie Socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1981.

420

COMUNICAREA CU OAMENII DIFICILI

Locotenent colonel Eugen TODORUŢ Şef catedră – C.P.P.C.J. Gheorgheni

Comunicarea este o parte vitală a rutinei noastre

zilnice. Acasă citim cărţi, reviste, ziare, vorbim cu prietenii, telefonăm, ne uităm la tv. şi comunicăm prin internet. La locul de muncă este la fel. Experţii ne spun că între 70% şi 80% din timpul petrecut la locul de muncă îl petrecem într-o formă de comunicare. Citim sau scriem rapoarte, ne ascultăm colegii sau vorbim cu superiorii.

Conform acestor procente suntem tentaţi să credem că o dată cu intensificarea şi diversificarea comunicării, cu nevoia de schimb de informaţii, oamenii învaţă şi ştiu de la sine să comunice. Ştim însă la fel de bine că atmosfera din jurul nostru nu este lipsită de nesincronizări, de neînţelegeri, de formalism, de confruntări interpersonale.

De câte ori doi sau mai mulţi oameni sunt împreună, mai devreme sau mai târziu, un conflict va apare. Mai mult decât atât, o existenţă fără nici un fel de conflict ar fi deosebit de plictisitoare. Oamenii caută conflictul în viaţa lor, fie provocându-l şi luând parte la el, fie doar privindu-l ca observatori în sporturi competitive, jocuri, piese de teatru, filme sau ştiri de televiziune.

În relaţiile lor directe, oamenii nu au ajuns şi nu ajung în mod automat să comunice mai bine. Cei mai mulţi dintre noi suntem nevoiţi să interacţionăm zilnic cu persoane dificile, fie la serviciu, fie în plan personal. Le recunoaştem cu uşurinţă: agresive, critice, insolente, insistente, arogante, lipsite de bun simţ, ostile, sarcastice, se plâng din orice, refuză să-şi asume responsabilităţi, îi învinovăţesc permanent pe cei din jur, mint,

421

refuză să asculte punctele de vedere ale altora sau le resping din principiu pentru că doar ei au întotdeauna dreptate, fac promisiuni pe care nu le respectă niciodată… şi lista poate continua.

Într-o lume ideală pur şi simplu i-am ocoli. În lumea reală însă ne sunt şefi, colegi, subalterni, soţi, părinţi, prieteni. În unele cazuri ruperea relaţiilor cu astfel de persoane implică costuri prea mari, de aceea pentru a le face faţă cu succes avem nevoie să învăţăm cum gândesc, care sunt temerile lor cele mai profunde, de ce fac ceea ce fac.

Ce înţelegem prin aceea că o persoană este dificilă? O persoană este dificilă atunci când comportamentul său provoacă dificultăţi – nouă sau celorlalţi. A avea de-a face cu oameni dificili înseamnă a avea de-a face cu un comportament dificil şi de asemenea înseamnă a recunoaşte faptul că acest gen de comportament poate fi accentuat de propriile noastre acţiuni sau manifestări.

Comunicare şi conflict înseamnă interacţiunea dintre noi şi ceilalţi. Noi reacţionăm faţă de o persoană, iar persoana respectivă reacţionează faţă de noi. Poate că nu suntem în măsură să controlăm direct comportamentul celorlalţi, dar dacă învăţăm să ne controlăm propriul comportament şi să dezvoltăm tehnici de comunicare eficiente, îi putem influenţa pe ceilalţi într-o manieră pozitivă. Putem transforma comportamentul lor dificil (şi pe al nostru) într-un comportament civilizat şi constructiv, care să ne aducă satisfacţie. A învăţa să comunici cu oamenii dificili înseamnă a învăţa să abordezi partea care îţi revine dintr-o tranzacţie cu două sensuri. Acest fapt îi oferă celuilalt şansa de a colabora cu tine, la rezolvarea conflictului.

Atunci când întâlnim o persoană dificilă, mulţi dintre noi reacţionează în moduri care nu fac decât să înrăutăţească problema – de exemplu, ripostează cu o remarcă tăioasă, adoptă o atitudine defensivă în loc să abordeze problema reală ori tratează izbucnirea de furie a celuilalt ca pe un afront

422

personal. Aceste reacţii fireşti, dar ineficiente, reduc şansa de a transforma o întâlnire negativă în una constructivă.

De exemplu, atunci când avem de-a face cu oameni iritabili, grosolani, furioşi sau nerăbdători, în general nu este o idee bună să ripostăm. Este bine să ne putem controla reacţiile refuzând mental să acceptăm toate chestiunile negative cu care ne inundă.

Atitudini: 1.Când suntem atacaţi verbal mecanismul de apărare

se declanşează. Instinctiv, ne apărăm verbal. Puţin probabil că o atitudine defensivă va rezolva ceva. Totul se poate transforma într-un concurs de urlete, care va crea sentimente negative de ambele părţi. Este o situaţie în care ambii parteneri de discuţie au numai de pierdut.

2.Comportamentul celuilalt ne înfurie, dar nu o arătăm şi căutăm soluţii. Dacă absorbim furia celuilalt, mai târziu o vom „descărca” fie pe prima persoană întâlnită, fie pe un obiect de care ne folosim. A o accepta înseamnă că am permis situaţiei să ne controleze.

3.Înainte de a răspunde, ne acordăm un răgaz pentru a înţelege dacă pe celălalt îl deranjează persoana sau situaţia. Această reacţie este eficientă deoarece ne permite să oprim din start mecanismul defensiv. Dacă nu intrăm în defensivă vom putea să ne păstrăm calmul.

Multe conflicte şi resentimente se nasc din faptul că oamenii au impresia fie că trebuie să se apere împotriva unui agresor, fie că au profitat fără să vrea de o persoană mult prea pasivă. Capacitatea de a ne comporta pozitiv, nu agresiv sau pasiv, poate reduce semnificativ nivelul stresului şi al conflictelor în viaţa noastră. Conflictele nu pot fi însă evitate în întregime.

Principalele metode de abordare a conflictelor sunt următoarele:

Competiţia – o persoană sau un grup câştigă, celălalt pierde.

423

Adaptarea – o persoană refuză să-şi afirme propriile dorinţe şi se declară de acord cu afirmaţiile sau revendicările celuilalt.

Compromisul/colaborarea – fiecare poate recunoaşte drepturile celeilalte. Fiecare poate fi nevoit să renunţe la unele lucruri, dar se înţelege faptul că soluţia trebuie să ia în considerare nevoile şi dorinţele ambelor părţi. Această abordare nu dă naştere la sentimente de concurenţă. Dimpotrivă, între participanţi există un sentiment de cooperare sau de camaraderie. Fiecare îşi foloseşte capacităţile şi sunt recunoscute drepturile ambelor părţi.

Nimănui nu-i place să piardă atunci când este implicat într-un conflict, dar care este metoda care te face să ieşi învingător? Poate ar fi mai bine să diminuezi conflictul, să-l depăşeşti.

Principalele indicii care te ajută să depăşeşti un conflict:

1. Cere timp de gândire. Profită de această ocazie pentru calmarea ambelor părţi.

2. Acordă atenţie reacţiilor trupului. Dacă s-a declanşat reacţia „luptă sau fugi” respiră adânc, încât să sporeşti aportul de oxigen către creier şi să poţi analiza mai clar situaţia.

3. Nu te răsti la celălalt. S-ar putea să regreţi o remarcă aruncată în grabă, ce poate avea consecinţe de durată.

4. Determină ce anume doreşti. Poate trebuie negociat mai mult (mai lasă un pic de la tine) aşa încât să câştigaţi amândoi.

5. Dacă celălalt şi-a pierdut cumpătul, nu mai negocia până când nu îşi revine. Întotdeauna în astfel de împrejurări cea mai bună abordare este tăcerea.

6. Aşteptă până când celălalt este dispus să asculte versiunea ta. Ascultă şi tu cu atenţie versiunea lui.

424

7. Verifică dacă celălalt este conştient că îl asculţi. Foloseşte parafrazarea pentru a-i confirma că ai înţeles exact ceea ce a spus.

8. Dacă celălalt pare să nu asculte insistă să te faci ascultat. Poţi spune: „Eu am ascultat cu atenţie ce ai avut de spus. Pot conta pe tine să faci acelaşi lucru pentru mine?”

9. Întreabă: „Ce vrei să fac?” Asigură-te că ştii ce vrea celălalt. Ascultă răspunsul şi confirmă-l sau corectează-l.

10. Afirmă ceea ce vrei, clar şi răspicat. Fii dispus să negociezi.

11. Odată ce s-a ajuns la o înţelegere, fă rezumatul detaliilor ca să fii sigur că ai înţeles bine.

Uneori, în conversaţiile cu ceilalţi, ne dăm seama că avem păreri diferite privind tema pusă în discuţie. Niciunul nu este dispus să cedeze şi fiecare devine tot mai tensionat, pentru că partenerul de discuţie nu e capabil să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă. Aceasta este o încercare grea, mai ales în cazul oamenilor care se respectă şi admiră reciproc. Important este să admitem că nu există doi oameni (indiferent cât de apropiaţi sunt) care să aibă aceeaşi părere în absolut toate problemele. Faptul că au alte opinii decât noi nu-i transformă în nişte „trădători”.

Ori de câte ori ne aflăm în astfel de situaţii este bine să spunem: „Ai dreptul la părerea ta şi eu la a mea. Este evident că nu vom cădea la învoială niciodată aşa că hai să nu mai discutăm despre asta.” Dacă partenerul de discuţie insistă să continuaţi disputa, refuză să mai participi.

Uneori suntem puşi în situaţia de a aduce în discuţie greşelile altora – cu alte cuvinte de a-i critica. Critica poate fi distructivă (dacă îl facem pe celălalt să se simtă prost) sau constructivă (atunci când îi oferim anumite sugestii pentru a-şi îmbunătăţii acel aspect). Când criticăm este bine să sugerăm diverse moduri de a-şi îmbunătăţii comportamentul. Nu este bine să punem etichete: „prost”, „ignorant”, „leneş”, „distant”. Oamenii nu ştiu cum să-şi corecteze asemenea cusururi, iar

425

folosirea unor termeni de acest gen duce la proteste din partea persoanei căreia îi era destinat comentariul.

Dacă, într-o discuţie, ofensăm pe cineva este necesar să ne cerem scuze.

Dacă, la rândul nostru, suntem ofensaţi, trebuie să întrebăm persoana respectivă care sunt motivele pentru care a aplicat acea etichetă. Putem decide să nu permitem oamenilor să ne rănească. E posibil ca un coleg să ne trădeze, să ne bârfească sau să ne facă să ne simţim vinovaţi. Nu e uşor să ierţi un asemenea comportament. Putem avea impresia că ne înjosim singuri dacă îi iertăm prea uşor pe ceilalţi. Putem avea impresia că ar trebui să aşteptăm din partea lor un gest care să restabilească relaţia. Putem fi tentaţi să zăbovim la nesfârşit cu mintea asupra jignirii pe care ne-a adus-o.

În multe cazuri, iertarea este singurul lucru capabil să repare şi să vindece. Iertarea poate însemna chiar reluarea relaţiei. Odată ce aţi iertat, cu sinceritate, puteţi uita şi puteţi merge mai departe.

Mulţi oameni nu sunt de acord cu această abordare. Ei consideră că a-i ierta pe cei ce au greşit înseamnă a-i elibera fără a-i pedepsi – cu alte cuvinte, că scapă prea uşor. În realitate, ranchiuna creează o legătură între persoana ofensată şi ofensator. Furia şi ura consumă o energie care ar putea fi folosită în mod pozitiv pentru a reînnoda relaţia.

În mare măsură, capacitatea noastră de a aborda în mod constructiv stresul, furia şi situaţiile dificile depinde de stilul de comportament la care suntem predispuşi:

a. comportament pasiv – oameni care cred că e ceva în neregulă cu ei, dar că cei cu care intră în contact sunt în regulă; comportamentul pasiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă agresivi. Oamenii au tendinţa să evite pe cineva care se conformează tot timpul dorinţelor lor. Nu le place sentimentul de vinovăţie pe care îl trezesc în ei persoanele pasive, lipsite de voinţă proprie. Oamenii pasivi nu îşi ating scopurile pentru că rareori au un scop precis;

426

b. comportament agresiv – oameni care cred că ei sunt în regulă, în vreme ce cu ceilalţi e ceva în neregulă; comportamentul agresiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă: furioşi,ameninţaţi, frustraţi, retraşi, neliniştiţi, supăraţi, lezaţi, umiliţi, obosiţi. Oamenii agresivi îşi ating scopurile uneori, pe termen scurt, dar mai târziu se confruntă cu adversităţi şi răzbunare;

c. comportament pozitiv – oameni care simt că ei sunt în regulă, precum şi ceilalţi oameni cu care intră în legătură; comportamentul pozitiv îi poate face pe ceilalţi să se simtă: încrezători, în siguranţă, plini de energie. Oamenii pozitivi îşi ating scopurile, de obicei, pentru că intenţia lor este ca ambele părţi să câştige. Ei cred în egalitate şi sunt dispuşi să negocieze.

Situaţia în care îi încurajăm pe alţii să facă ceva, pentru a le da încredere că pot face un lucru de care ei nu se cred în stare, este un exemplu de manipulare pozitivă. Există însă multe încercări de manipulare negativă. Ele folosesc o comunicare indirectă şi ambiguă. De multe ori persoana care iniţiază acest „joc” nici măcar nu este conştientă de ceea ce face.

Manipularea pasivă aparţine oamenilor pasivi care nu se respectă pe ei înşişi, nu-şi exprimă nevoile şi nu-şi apără drepturile. Iată câteva tipuri:

– victimele fricii – viaţa lor este dominată de frică, anxietate şi teamă evitând situaţiile care le stârnesc aceste emoţii;

– persoanele excesiv de amabile – vă acordă multă atenţie ca persoană, dar nu sunt atenţi la ce spuneţi;

– persoanele care se blochează – sunt predispuşi la trac, care-i lasă fără grai;

– cei ruşinoşi – sunt atât de timizi; – cei nehotărâţi – caută o soluţie, însă odată luată

decizia se răzgândesc; – persoanele care se cred vinovate – sunt cei mai

aprigi critici ai propriilor acţiuni; – persoanele care nu pot spune „Nu” – pot fi forţaţi să

facă practic orice.

427

Manipularea pasiv-rezistentă aparţine oamenilor pasivi care încearcă să se afirme mai mult pe sine. Tot timpul bombăne şi se plâng. Tipuri:

– persoanele prefăcute – par deschişi, sinceri, dar asta ascunde o lipsă de onestitate;

– persoanele plângăcioase – se vaită în legătură cu orice;

– persoanele negativiste – au o atitudine mentală negativă;

– persoanele linguşitoare – se gudură pe lângă şefi şi le fac favoruri speciale;

– dezertorii – fac promisiuni pe care nu le respectă; – lăudăroşii – exagerează importanţa a tot ceea ce fac; – persoanele care exagerează – pentru ei totul e un

dezastru; – persoanele care se eschivează – nu spun ceea ce

au de spus; – „martirii” – se plâng cum s-au sacrificat pentru... şi

speră ca ceilalţi să devină dependenţi de ei şi să le aprecieze eforturile;

– bolnavii închipuiţi – se folosesc de boală (reală sau închipuită) ca să atragă atenţia;

– copilăroşii – fac glume pe seama celorlalţi, au mentalitatea clovnului.

Manipularea indirect agresivă aparţine oamenilor care afişează un comportament aflat între comportamentul afirmativ şi cel agresiv. Tipuri:

– sabotorii – îşi exprimă pe ascuns obiecţiile faţă de o cerere, recurgând la sabotaj;

– persoanele sarcastice – recurg la un sarcasm nemilos bazat pe remarci înjositoare la adresa cusururilor altora;

– persoanele care tac cu încăpăţânare – îşi manifestă furia pe tăcute, intimidând;

– bârfitorii – purtători de zvonuri, răspândesc poveşti pe care le „înfloresc”;

428

– persoanele invidioase/geloase – suferă de gelozie şi resentimente, vor răzbunare;

– hoţii de glorie – caută o cale să-şi adjudece toate meritele;

– impostorii – se dau drept ceea ce nu sunt; – oamenii cu două feţe – îi trag pe sfoară pe ceilalţi

deşi pretind că sunt prieteni; – persoanele care dau vina pe alţii – experţi în a-i

învinovăţi pe ceilalţi şi a se autocompătimi; – scepticii – suspicioşi şi nu au încredere în ceilalţi; – persoanele care „Aruncă pisica în curtea vecinului”

– întotdeauna este vina altcuiva; Manipularea agresivă aparţine oamenilor care nu

respectă nevoile şi drepturile celorlalţi. Vor ca totul să fie aşa cum doresc ei dacă nu, să nu fie deloc. Manipulează pe faţă. Tipuri:

– persoanele ostile – îşi revarsă furia asupra celorlalţi; – persoanele ameninţătoare – se folosesc de frică şi

ameninţări pentru a-i controla pe ceilalţi; – „Ştie-tot” – susţin cu neruşinare că ştiu mult mai

mult decât în realitate; – persoanele care au întotdeauna dreptate –

acţionează cu convingerea fermă că au dreptate; – persoanele critice – provoacă şi întărâtă încercând

să controleze situaţia fără a fi făcuţi răspunzători; – mofturoşii – găsesc nod în papură la orice; – persoanele tiranice – îi tratează pe ceilalţi într-o

manieră dură şi dictatorială; – atacatorii – atacă din dorinţa de răzbunare; – încăpăţânaţii – nu se urnesc din loc indiferent de

argumente, – persoanele insistente – îi bat la cap pe ceilalţi până

când aceştia nu mai rezistă şi le fac pe plac; Manipularea pasiv-agresivă aparţine oamenilor care

îşi manifestă agresivitatea printr-un comportament pasiv,

429

încetinind eforturile celor din jur şi punându-le beţe în roate. Tipuri:

– persoanele care au crize de nervi – crize iscate de frică, neajutorare şi frustrare;

– persoanele care intimidează – ameninţă ori de câte ori nu obţin ceea ce vor;

– sadicii – se simt mai puternici când îi fac pe ceilalţi să se simtă inferiori;

– persoanele răzbunătoare – iau totul în nume personal şi au grijă să le-o plătească celorlalţi;

– persoanele fanatice – persoane extremiste care văd totul în alb şi negru;

– persoanele lipsite de etică – procedează cum vor, indiferent dacă este moral sau nu;

Abilităţi care ne pot ajuta să comunicăm eficient cu oameni dificili:

– parafrazarea – a repeta ceva cu alte cuvinte, a reformula, a transmite un mesaj sub o altă formă sau a amplifica un mesaj;

– limbajul simţurilor – presupune determinarea principalului limbaj senzorial al celuilalt (vizual, auditiv sau chinestezic);

– interpretarea diferită a cuvintelor – multe cuvinte au interpretări diferite în funcţie de persoană;

– cunoaşterea modului cum interpretează lucrurile bărbaţii şi femeile – stilurile lor de comunicare diferă, ei interpretează diferit aceeaşi conversaţie;

– feedback-ul – a spune ceea ce aveţi de spus imediat şi la obiect;

– vorbirea – capacitatea de a spune ce ai de spus; – înţelegerea semnalelor nonverbale; – respectarea spaţiului personal – distanţa pe care o

păstrăm de obicei faţă de ceilalţi pentru a ne simţi bine; – stabilirea contactului vizual – maxim trei secunde

pentru a fi confortabil;

430

– ascultarea – toţi merită şansa de a fi ascultaţi. Cele cinci reguli pentru o ascultare eficientă: a. nu întrerupeţi; b. nu vă grăbiţi să trageţi concluzii; c. nu judecaţi persoana care vorbeşte; d. nu fiţi egoist; e. nu vă pierdeţi concentrarea. Relaţiile cu colegii dificili reprezintă o chestiune

delicată, fiindcă în cazul în care încercăm să-i determinăm să-şi schimbe comportamentul, dar nu procedăm aşa cum trebuie, vor avea impresia că vrem să-i „comandăm”. Cum facem faţă dificultăţilor?

– să ne păstrăm calmul, fără ceartă şi fără acuzaţii; – să ascultăm ca să înţelegem ce ni se comunică; – să fim fermi, să ne menţinem pe poziţie; – să fim consecvenţi şi perseverenţi în comunicare,

să-i arătăm persoanei dificile că vorbim serios; – să avem încredere în noi şi în capacitatea noastră

de a comunica cu ceilalţi; – să căutăm moduri de a evita expunerea la

comportamentul agresiv sau de a reduce şansele de apariţie. Teama este unul dintre cele mai mari handicapuri

atunci când vrei să cunoşti pe cineva şi să începi relaţia de pe o poziţie binevoitoare. ne temem că celălalt nu o să ne placă şi de aceea ne retragem într-un clopot de sticlă. oamenii nu ne pot aborda tocmai pentru că ne-am retras. şi cum atitudinile noastre sunt contagioase, se vor retrage la rândul lor.

Nimic nu este mai adevărat în relaţiile interumane decât următorul lucru: dacă atitudinea noastră fundamentală este că ceilalţi vor fi ostili – sau că pur şi simplu „pe mine oamenii nu mă plac” – experienţa noastră va fi ca atare. dar dacă atitudinea noastră fundamentală va fi că „majoritatea oamenilor sunt prietenoşi şi se vor comporta bine cu mine” experienţa noastră va fi în concordanţă cu aceasta.

431

Bibliografie:

ALBU Gabriel – Comunicarea interpersonală – Iaşi, Institutul European,

2007; CAVA Roberta – Comunicarea cu oamenii dificili – Bucureşti,

Curtea Veche, 2003; SBURLESCU Aurelian – Comunicarea eficientă – Bucureşti, BIC

ALL, 2005.

432

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN SISTEMUL EUROPEAN

Locotenent Marius Corneliu DOBOŞ Ofiţer specialist – I.J.J. NEAMŢ

Una dintre premisele statului de drept este supremaţia

constituţională, învederată în primul rând prin justiţia constituţională, pentru că în absenţa sa Constituţia nu are decât o importanţă simbolică.

Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei. În doctrina franceză se foloseşte sintagma control al constituţionalităţii legilor ca şi sinonim pentru justiţia constituţională. Controlul constituţionalităţii legilor este doar una din cele mai importante tehnici care compun justiţia constituţională, deci nu se identifică cu aceasta.

Controlul constituţionalităţii legilor este definit de prof. Ioan Muraru, ca fiind „activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”.

Controlul constituţionalităţii legilor nu priveşte numai legea, ca act juridic al parlamentului ci şi actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (denumite decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe), deoarece celelalte acte normative emise de organele executive, răspund cerinţei de legalitate (sunt conforme legilor).

Controlul constituţionalităţii legilor este organizat în două mari sisteme: controlul printr-un organ jurisdicţional,

433

denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ unic special şi specializat sau sistemul european (modelul european sau austro-kelsenian al controlului constituţiona-lităţii legilor).

Controlul printr-un organ jurisdicţional, al constituţionalităţii legilor presupune posibilitatea tuturor instanţelor de a verifica constituţionalitatea legilor, la sesizarea uneia din părţile implicate într-un litigiu dat. Totuşi, în cadrul sistemului american de control al constituţionalităţii legilor, rolul cel mai important aparţine Curţii Supreme, plasate în vârful ierarhiei sistemului judiciar.

Varianta kelseniană de control al constituţionalităţii legilor vizează crearea unui organ unic, special şi specializat în exercitarea controlului, care să fie însă doar un legislator negativ, deci să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancţionarea eventualelor situaţii de neconsti-tuţionalitate.

Modelul european al controlului constituţionalităţii legilor nu este un model „opus” celui american, astfel pe cale de consecinţă pot apărea modele mixte.

În literatura de specialitate, este evidenţiată uriaşa influenţă pe care a avut-o şi continuă să o aibă gândirea juridică franceză, şi nu numai pe continentul european, în privinţa a trei caracteristici fundamentale ale statului de drept şi anume, drepturile omului, separaţia puterilor şi modelul de control al constituţionalităţii legilor. Totodată, s-a remarcat că sistemul parlamentar francez este în multe privinţe asemănător cu sistemele parlamentare ale celorlalte state democratice, în primul rând europene.

Influenţa şcolii juridice franceze, manifestată la nivelul Uniunii Europene se concretizează în tendinţa, din ce în ce mai evidentă, de creştere a rolului Parlamentului European, de plasare a sa în centrul arhitecturii instituţionale europene. Acest fapt aminteşte de modelul statului legal, caracterizat, în primul rând prin suveranitatea parlamentului.

434

1. Principiile statului de drept

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfârşitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăşi expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de dereche” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept.

1. Principiul drepturilor şi libertăţilor naturale fiinţei umane. În antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care şi le-a exercitat până în secolul al XX-lea d. Hr.. Constituţia italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea „Statul este totul, individul – nimic”.

Declaraţia drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului şi individualismului” – şi a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociaţiuni politice este păstrarea drepturilor naturale şi indescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepţia despre statul de drept: „orice societate în care graniţa drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie”.

Drepturile şi libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor.

2. Principiul adoptării democratice a legilor Legea trebuie să fie expresia fidelă a voinţei generale,

şi să corespundă tuturor şi fiecăruia, astfel încât să fie exclusă

435

posibilitatea să devină opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. Acest principiu şi-a găsit consacrarea încă în art. 6 al Declaraţiei Drepturilor Omului din 1789: „Legea este expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanţi, la formarea ei”.

3. Principiul separaţiei puterilor statului. Fondatorul

teoriei separaţiei puterilor statului este apreciat de unii ca fiind filosoful englez John Locke (1632 – 1704) în cartea Essay on civil government, iar de alţii că ar fi Charles Montesqieu (1689 – 1755) în lucrarea L`esprit des lois.

După Montesqieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă şi cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie sa se atribuie unor organe separate şi independente unele de altele.

Dacă statul are o singură putere – puterea de stat de a legifera, de a executa legea şi de a o aplica – exercitată de un singur organ, vor fi numeroase abuzuri, având exemplu monarhiile absolute. Dacă statul şi-ar crea organe distincte, dar înlăuntrul său, cărora să le revină uneia – competenţa de a legifera, alteia – competenţa de a executa legea, alteia – competenţa de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade.

4. Principiul independenţei justiţiei. Din aplicarea

principiului separaţiei puterilor în stat, se desprinde necesitatea existenţei unei justiţii independente, în sensul unui sistem de organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de cea executivă.

Principalele garanţii speciale prin care se asigură aplicarea sancţiunilor în baza strictei respectări a legii şi în baza unei obiective stabiliri a situaţiei de fapt sunt: independenţa instanţelor judecătoreşti, reglementarea funcţionării acestor organe conform principiilor contradicto-rialităţii, al dreptului la apărare şi al obligativităţii motivării hotărârilor.

436

Garanţie a independenţei justiţiei, în Constituţia României este prevăzută inamovibilitatea judecătorilor, prevedere regăsită şi în legea organizării instanţelor judecătoreşti.

„Statul de drept” a progresat de la revoluţia franceză încoace, până la ultimul sfert de veac al sec. al XIX-lea, când s-a conturată doctrina germană a statului de drept (Rechsstaat), ce pune în cauză raporturile administraţiei de stat cu dreptul şi constituie punctul de pornire în construcţia statului de drept.

Valoarea „Statul de drept” este o valoare juridică ce trebuie apreciată în raport cu celelalte valori juridice şi în raport cu valorile fundamentale ale Uniunii Europene.

2. Controlul constituţionalităţii din prisma trăsăturilor

statului de drept la nivelul Uniunii Europene

1. Regimul Constituţional. În literatura de specialitate, în legătură cu regimul constituţional sunt făcute referiri la stratageme constituţionale, ca măsuri de precauţie, destinate să complice procesul de guvernare, astfel încât să nu fie posibil ca, o singură persoană, un singur partid să obţină controlul asupra întregului mecanism al puterii şi să-l folosească în scopuri private. Aceste stratageme constituţionale intervin în procesul de modificare, de elaborare, de interpretare şi aplicare a dreptului, având scopul să menţină domnia legii şi să apere dreptul de uzurpări tiranice.

În legătură cu constituţionalismul „stricto sensu”, Michel Troper a precizat că el reprezintă ideea, potrivit căreia nu numai că este necesară o constituţie, dar aceasta trebuie să se bazeze pe câteva principii care să poată produce anumite efecte, cum sunt: imposibilitatea despotismului şi asigurarea libertăţii politice.

Aceste principii sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre puterea constituantă şi puterile constituite, guvernarea

437

reprezentativă şi controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor sau numai al unora dintre ele.

Printre trăsăturile fundamentale ale constituţiona-lismului european, autorul Florin Bucur Vasilescu menţionează definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept având, în prezent drept componentă esenţială, controlul de constitu-ţionalitate.

2. Corespondentul separaţiei puterilor, la nivelul Uniunii Europene. În legătură cu aspectul amintit, există opinii diferite. Astfel, s-a apreciat că, structura instituţională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare la care se aplică un principiu specific dreptului comunitar şi anume, cel al reprezentării intereselor, potrivit căruia, fiecare instituţie a Uniunii Europene, reprezintă un interes distinct, iar în ceea ce priveşte principiul reprezentării intereselor, acesta a fost caracterizat ca similar principiului separaţiei puterilor, la nivel naţional, atrăgându-se totuşi atenţia că dreptul comunitar nu stipulează o separaţie a puterilor, în sensul clasic al acestui principiu fundamental şi că dreptul comunitar consacră interdependenţa instituţiilor europene, în procesul decizional.

Textul Constituţiei Europene, în art. I-19, alin.2, consacrând principiul atribuirii competenţelor prevede că, fiecare instituţie va acţiona, în limitele împuternicirilor conferite de Constituţie şi în conformitate cu procedurile şi condiţiile stabilite de aceasta.

Art. I – 11, alin. 3 precizează că, în domeniile care nu cad în competenţa sa exclusivă, uniunea va acţiona numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate de către statele membre, fie la nivel central, fie la nivel local, existând motive pentru care proporţiile şi efectele acţiunii propuse să fie mai bine realizate, la nivelul Uniunii.

Similarităţi cu principiul separaţiei puterilor, sesizabile la nivelul Uniunii Europene rezultă şi din alte prevederi ale Constituţiei europene, deşi aceasta nu se referă la puteri, ci la funcţii ce revin instituţiilor Uniunii. Astfel, art. I-23 alin. 1

438

prevede că Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţii legislative şi bugetare.

Un alt articol, şi anume, I-23 alin. 1 prevede că, împreună cu Parlamentul European, Consiliul de Miniştri exercită funcţii legislative şi bugetare, iar art. I-26 alin. 1 prevede că, supravegherea aplicării dreptului Uniunii Europene revine Comisiei Europene care exercită funcţii de coordonare, executive şi de management. Potrivit art. I-26 alin. 1, Comisia Europeană supraveghează aplicarea dreptului Uniunii Europene, sub controlul Curţii de Justiţie a acesteia. De asemenea, potrivit alin.2 al articolului, Comisia este răspunzătoare faţă de Parlamentul European.

Există preocuparea pentru creşterea rolului Parlamentului European în ceea ce priveşte funcţia legislativă şi de control asupra Comisiei Europene, preocupare concretizată în prevederile Constituţiei europene.

După Tratatul de la Maastricht care a introdus procedura codeciziei în adoptarea actelor legislative, Tratatul de la Amsterdam a extins această procedură, Parlamentul European fiind situat pe o poziţie de egalitate cu Consiliul de Miniştri în ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative.

Este evidentă şi preocuparea de asigurarea a independenţei organismelor jurisdicţionale europene, independenţă similară independenţei puterii judecătoreşti, ca trăsătură definitorie pentru ambele variante ale statului de drept: cea continental europeană şi cea anglo-saxonă (Rule of Law).

Astfel, Parlamentul European, compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii şi ales prin vot direct, universal şi secret, exercită împreună cu Consiliul de Miniştri funcţii legislative şi bugetare (art. I-20).

Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte direcţiile politice generale şi priorităţile. Consiliul European nu exercită funcţii legislative. (art. I-21). Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport, după fiecare întrunire a sa.

439

Consiliul de Miniştri exercită, împreună cu Parlamentul European funcţii legislative şi bugetare, elaborează politicile şi coordonează funcţiile prevăzute în Constituţie (art. I-24).

Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii, având iniţiative corespunzătoare acestui scop. Asigură aplicarea Constituţiei şi a măsurilor adoptate de instituţii, conform Constituţiei.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din Curtea de Justiţie; Curtea Generală şi curţile specializate. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea şi aplicarea Constituţiei, conform legii.

3. Existenţa statului de drept implică recunoaşterea izvoarelor formale ale dreptului, a ierarhiei lor, a caracterului obligatoriu al normelor care provin din aceste izvoare. Există tendinţa de apropiere a sistemului izvoarelor sale formale de sistemul izvoarelor formale ale statelor membre.

Astfel dispoziţiile Constituţiei europene, respectiv art.I-33 prevăd că, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile vor folosi ca instrumente juridice legile europene, legile-cadru europene, regulamentele, recomandările şi avizele.

Legea europeană este un act legislativ de aplicabilitate generală, care este obligatoriu în totalitate şi direct aplicabil în statele membre.

În ceea ce priveşte iniţiativa legislativă în cadrul Uniunii Europene, art.I-34 prevede că, în cazuri speciale, legile europene şi legile cadru pot fi adoptate, din iniţiativa unui grup de state membre, a Parlamentului European sau la cererea Curţii de Justiţie Europene sau, la cererea Băncii Europene de Investiţii.

4. Protecţia drepturilor omului, reprezentând trăsătura definitorie esenţială a statului de drept, este consacrată ca principiu al dreptului Uniunii de Constituţia europeană (art.I – 9, alin.3), care cuprinde, în a doua ei parte Carta Uniunii privind drepturile fundamentale pe care Uniunea se obligă să le recunoască.

440

Printre drepturile cetăţenilor Uniunii consacrate de Constituţia europeană (art.III-334) se află şi dreptul de acces la documentele instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent de domeniu, al oricărei persoane fizice rezidente şi oricărei persoane juridice cu reprezentanţă înregistrată într-unul din statele membre.

Se cere a fi amintit şi dreptul aceloraşi persoane de a aduce la cunoştinţă ombudsman-ului european disfuncţiona-lităţile din activitatea instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor Uniunii, precum şi dreptul lor de a adresa petiţii Parlamentului European în orice materie care intră în domeniul de activitate al Uniunii şi care le afectează direct.

Ombudsman-ul european este ales de Parlamentul European. El raportează cu privire la petiţiile primite. Este total independent în exercitarea atribuţiilor sale, nefiind obligat să urmeze instrucţiunile nici unei instituţii a Uniunii Europene.

Din proprie iniţiativă sau în baza plângerilor ce i-au fost adresate, fie în mod direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului, Ombudsman-ul conduce anchete atunci când consideră că plângerile sunt întemeiate, cu excepţia cazului în care faptele reclamate sunt sau urmează să fie supuse procedurilor legale.

În cazul în care se constată o disfuncţionalitate în desfăşurarea activităţii unei instituţii sau altui organism al Uniunii, se adresează acestora care sunt obligate ca, într-o perioadă de trei luni să înainteze un raport Parlamentului European şi totodată instituţiei sau altui organism în cauză. Totodată, informează persoana care a înaintat plângerea, în legătură cu rezultatul anchetei.

Titlul IV al Constituţiei europene privind justiţia, cuprinde: dreptul de acces la justiţie, dreptul la un proces judiciar corect (echitabil), prezumţia de nevinovăţie, legalitatea incriminării şi a pedepsei, proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.

441

3. Formele de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor se clasifică conform mai multor criterii:

a) După criteriul organelor competente a exercita controlul:

– controlul exercitat de un organ politic. În cazul acestui tip de control nu există garanţia independenţei persoanelor însărcinate cu exercitarea controlului, iar controlul de oportunitate se poate oricând substitui controlului de constituţionalitate.

– controlul exercitat de un organ jurisdicţional. La acest tip de control este garantată independenţa membrilor organului de control, iar procedura de control cuprinde garanţiile clasice ale unei proceduri jurisdicţionale. În cadrul aceste forme de control se poate identifică două subtipuri: control difuz sau descentralizat – atunci când este exercitat de orice instanţă judecătorească din sistemul judiciar respectiv (modelul american); control concentrat sau centralizat – atunci când este exercitat de instanţa supremă sau de un organ unic, special şi specializat (modelul european).

b) După momentul în care se exercită controlul: – controlul a priori (anterior) este exercitat înainte ca

legea să fie promulgată (nu este posibil în modelul american). – controlul a posteriori intervine atunci când legea a

intrat deja în vigoare. Acest tip de control asigură, accesul particularilor la justiţia constituţională.

c) După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale:

– acţiunea populară (actio popularis) este cea mai deschisă tehnică de control, permiţând oricărui cetăţean care are interes să conteste constituţionalitatea unei legi..

– sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către instanţele ordinare intervine atunci când controlul de constituţionalitate se exercită indirect, pe cale de excepţie.

442

– sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către autorităţile politice. În cadrul aceste forme de control se încredinţează unor autorităţi politice dreptul de a sesiza judecătorul constituţional. În România, Curtea Constituţională poate fi sesizată cu neconstituţionalitatea unei legi înainte de promulgare de către Preşedintele României, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Avocatul Poporului, de Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, precum şi de 50 de deputaţi şi de 25 de senatori.

d) După criteriul modului de control: – controlul pe cale de acţiune – reclamantul se

adresează direct jurisdicţiei constituţionale, cerând constatarea neconstituţionalităţii unei legi.

– controlul pe cale de excepţie – se realizează în două etape: invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui litigiu în faţa unei instanţe ordinare şi, după sesizarea jurisdicţiei constituţionale de către această instanţă, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

e) După criteriul reglementării: – controlul explicit – prevăzut expres de Constituţie. – controlul implicit – nu este prevăzut expres de

Constituţie, dar el există implicit, ca şi consecinţă a principiului general al legalităţii. Consider că un rol important în exercitarea unui astfel de tip de control îl au comisiile juridice ale Parlamentului.

4. Sisteme de control constituţional al legilor

Singura formă de control efectivă şi imparţială, este controlul constituţional al legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional.

Aceasta modalitate de control, a fost teoretizată de Kelsen (1918), fiind organizată in doua mari sisteme:

1. Sistemul american – reprezentând controlul printr-un organ jurisdictional.

443

La rândul său, sistemul american cunoaşte, doua sisteme:

– sistemul difuz când controlul poate fi efectuat de orice instanţă din ţara respectivâ;

– sistemul concentrat, când controlul aparţine numai instanţei supreme.

În raţionamentul său, John Marshal, preşedintele Curţii Supreme, a pornit de la faptul că menirea judecătorilor este de a interpreta si aplica legile, totodată aplicând şi sancţiuni în cazul încălcării acestora.

Faţă de această situaţie, au considerat că ei au dreptul să interpreteze legile şi în raportul lor cu Constituţia si să aplice sancţiuni.

2. Sistemul european – reprezentat de controlul printr-un organ unic special si specializat.

După cum este cunoscut, una din inovaţiile Constituţiei României din 1991 a fost consacrarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor.

Curtea Constituţională fiind investită prin Legea fundamentală cu misiunea principală de a exercita controlul constituţionalităţii legilor, a regulamentelor parlamentare si a ordonanţelor emise de Guvern in baza delegării legislative.

Realizarea acestui scop are loc, în principal, prin îndeplinirea de către Curtea Constituţională a atribuţiilor sale de control al constituţionalităţii legilor, astfel:

– control a priori, cu caracter preventiv, constând în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate a legilor înainte de promulgarea acestora, in faza de proiect;

– control a posteriori, cu caracter sancţionator, constând in controlul exercitat asupra legilor deja adoptate sau a actelor cu forţă juridică egală cu a legii.

În oricare dintre aceste forme de control, Curtea Constituţională are de verificat, la sesizarea unor subiecţi determinaţi prin Constituţie şi prin legea sa organică, dacă o anumită lege sau ordonanţă sau anumite dispoziţii din acestea

444

sunt sau nu sunt in concordanţă cu anumite dispoziţii sau principii ale Constituţiei sau ale tratatelor internaţionale care, ratificate fiind de Parlament, fac parte din dreptul intern.

Curtea Constituţională este chemata, aşadar, sa statueze, printr-un act de jurisdicţie emis in baza unei proceduri speciale, daca o critică de constituţionalitate este sau nu întemeiată.

Aceasta judecată de constituţionalitate se desfăşoară, într-adevăr, după o procedură proprie, diferită de procedura judiciară obişnuită.

Potrivit Constituţiei şi legii sale de organizare si funcţionare, cu exceptia iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, asupra cărora se pronunţă din oficiu, Curtea Constituţionala nu-şi poate îndeplini nici una dintre celelalte atribuţii ale sale, inclusiv cele de control al constituţionalităţii legilor, decât la sesizarea subiecţilor stabiliţi prin Constituţie şi lege, desigur, în limitele acestei sesizări. Pe de alta parte, competenta Curţii Constituţionale este cea stabilită prin Constituţie, iar Curtea este singura in drept sa hotărască asupra competenţei sale, in raport cu fiecare dintre atribuţiile stabilite prin Constituţie.

Bibliografie: Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept

constituţional comparat; Paul-Mircea Cosmovici, Les communaité européennes st l’État de

droit, în Revue roumaine des sciences juridiques, Nr.1-2/1991; Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism,

Editura Naţional, Colecţia Juridică; Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii

europene, Curs, Lumina Lex, 2001; Kaarlo Heiki Tuori, Four Models of the Rechtsstaat, în „Offentliche

oder private Moral”, Berlin, 1993; Reynolds, Grounding the Rule of law, în Ratio Juris, vol.2,

Nr.1/martie, 1989; Michel Troper, Pour une théorie juridiqué e de l’État, Presses

Universitaires de France, Paris, 1994.

445

INTERESUL NAŢIONAL – CONSTANTĂ ÎN POLITICA EXTERNĂ A STATELOR ŞI ÎN DIPLOMAŢIA ACESTORA

Lect.univ.dr. Mădălina TOMESCU

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Cms. Cristian TOMESCU

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Motto: „Viitorul trebuie să fie opera noastră”

(Nicolae Titulescu)

Omenirea se schimbă, evoluează, mediile politice, economice, militare şi juridice caută noi forme de reprezentare. Este evidenta trecerea de la echilibrul puterilor bazat pe dihotomia est-vest la configuraţia unei lumi cu multiple centre de putere şi, în ultimă instanţă, la unipolarism, iar natura tensiunilor şi a crizelor se modifică.

„Raporturile dintre forţa economică şi drept, dintre suveranitate şi dreptul la ingerinţă internaţională în numele protecţiei drepturilor omului definesc atât din punct de vedere politico-militar, cât şi din punct de vedere juridic, o nouă ordine mondială”1.

Mai există o dată – 11 septembrie 2001 – moment în care „noua ordine mondială” a început să fie privită cu alţi ochi şi cu teamă.

Recrudescenţa globală a terorismului, dar mai ales acţiunile angajate cu scopul combaterii acestui flagel, au evidenţiat o stare de fapt care poate fi rezumată în dorinţa de a 1 Adrian Năstase, „Drept internaţional contemporan”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, Cuvânt înainte.

446

instaura o nouă ordine internaţională, căreia îi sunt subsumate:

democratizarea societăţilor; instaurarea unui climat de securitate la nivel global; tendinţa statelor mici de a minimaliza influenţa

marilor puteri şi de a dobândi o identitate stabilă în arena internaţională.

Din punct de vedere militar, diminuarea rolului puterii militare pe scena relaţiilor militare internaţionale, situaţie caracteristică primilor ani de după încheierea războiului rece, a fost urmată de o perioadă caracterizată de izbucnirea unor conflicte locale, a căror evoluţie a fost ţinută, însă, sub control de comunitatea internaţională.

În prezent, experţii militari apreciază că sunt semne reale de îmbunătăţire a mediului internaţional de securitate din perspectiva factorului militar, dar sunt şi motive reale de îngrijorare concretizate, în principal, de următorii factori:

recrudescenţa terorismului; amplificarea riscurilor izbucnirii sau extinderii unor

conflicte militare locale; proliferarea armamentului neconvenţional şi a

transferului ilegal de arme şi muniţii; acutizarea tacită a cursei înarmărilor între statele

aflate în dispută directă; tendinţa de utilizare a puterii militare de către unii

actori strategici importanţi; riscul proliferării armelor de distrugere în masă şi

al suspiciunilor privind intenţiile de procurare de astfel de arme de către unele state;

încercările Federaţiei Ruse de a contracara extinderea NATO prin promovarea iniţiativei apărării aeriene unice pentru statele din spaţiul CSI.

Analiza situaţiei economiei mondiale a evidenţiat tendinţa, uneori agresivă, de globalizare a acesteia. În general, deşi, potrivit statisticilor, economia mondială este într-o

447

creştere evidentă, decalajul dintre săraci şi bogaţi, dintre ţările bogate şi cele sărace se adânceşte continuu datorită, în principal, următoarelor cauze:

capacităţile manageriale limitate ale liderilor statelor slab dezvoltate din lumea a treia;

lipsa resurselor naturale de bază sau incapacitatea acestor state de a exploata şi valorifica resursele deţinute;

proliferarea şomajului, criminalităţii, corupţiei, a traficului de droguri, de persoane şi de arme;

nivelul deosebit de redus al investiţiilor străine în statele subdezvoltate.

Analiza mediului ambiant relevă o serie de situaţii grave. Activitatea industrială necontrolată, dorinţa de a obţine profit în orice condiţii, insuficienta instruire şi supraveghere a celor care lucrează în domeniile cu impact major asupra mediului ambiant au generat degradarea, uneori ireversibilă, a acestuia, prin poluarea apei, a aerului, a solului şi subsolului. Efectul de seră, ploile acide, deşertificarea, dispariţia unor specii de animale şi a unor soiuri de plante, înmulţirea cazurilor de malformaţii congenitale la om, sunt doar câteva dintre urmările unei poluări deosebit de grave. Încercările de armonizare a legislaţiilor în domeniu sau luarea de măsuri eficiente sunt tergiversate, fie datorită unor interese economice pe termen scurt, fie datorită lipsei de înţelegere şi viziune a liderilor unor state care nu sunt dispuşi să ia în considerare ameninţările reale ale degradării mediului ambiant sau nu pot înţelege consecinţele degradării alerte a acestuia.

Astăzi, diplomaţia a devenit o preocupare ce trebuie susţinută cu profesionalism, dinamică şi spirit novator. Codificată de Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice, şi din 1963 privind relaţiile consulare, ea are de făcut faţă unor probleme tot mai complexe, fiind obligată să-şi multiplice şi să-şi dezvolte instrumentele specifice, pentru a face faţă sfidărilor unei lumi care, după 1989, s-a angajat în

448

procesele de globalizare şi mondializare, de multiplicare a fluxurilor internaţionale care, „dau impresia că un ucenic vrăjitor a scăpat de sub control relaţiile internaţionale şi este nevoie de o nouă „Regulă” care să le stăpânească. Întrebarea firească este dacă diplomaţia va putea elabora şi aplica această „Regulă”2.

Henry Kissinger, graţie unei experienţe de invidiat, constata că sistemele internaţionale au o viaţă precară. Fiecare „ordine mondială” exprimă „o aspiraţie la permanenţă”, şi, totuşi, cu fiecare secol, durata sistemelor internaţionale „s-a micşorat”, ajungând în prezent la o capacitate fără precedent de interacţiune şi schimbare profundă, rapidă, globală.

Politica internaţională este un proces complex, sofisticat, în cadrul căruia „ajung să fie ajustate anumite interese naţionale”.

Conceptul de interes naţional, „chintesenţa oricărui raport politic, nu implică nici existenţa unei lumi paşnice şi armonioase..., nici credinţa că războiul ar fi inevitabil... Dimpotrivă, acest concept implică ideea că orice conflicte şi orice ameninţare de război pot ajunge să fie reduse la minimum, prin continua ajustare a intereselor conflictuale, prin jocul acţiunilor diplomatice. Relaţiile politice sunt cârmuite de anumite reguli obiective”3, care se află „mai presus de preferinţele noastre şi, tocmai de aceea, încercarea de a le înfrunta „este sortită eşecului”4.

Hans Morgenthau sublinia că „Interesul naţional va rămâne, de fapt, ultimul cuvânt în politica mondială atâta vreme cât omenirea va rămâne împărţită între numeroase naţiuni”.

2 Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-

Napoca, 2007, p. 258. 3 Hans J. Morgenthau, „Another Great Debate: The National Interest of the United

States”, American Political Science Review, LXVI, 1952, pp.48 şi urm. 4 Hans J. Morgenthau, „Politics Among Nations”, loc. cit. pp. 4 şi urm.

449

Nicolae Titulescu, cel care a conceput diplomaţia ca pe un instrument eficient, aflat la dispoziţia statelor pentru apărarea şi promovarea intereselor lor pe arena internaţională, susţinea că, practic, în viaţa internaţională nu eşti considerat şi apreciat decât în măsura în care ştii să-ţi aperi interesele.

„Analiza relaţiilor internaţionale, politice şi diplomatice va implica întotdeauna problema raportului existent între respectarea strictă a normelor şi principiilor fundamentale ale Dreptului internaţional şi necesitatea resimţită de fiecare dintre statele-subiect de a acoperi corespunzător propriile interese naţionale”.5

În pofida filosofiei oficiale, interesele naţionale rămân dominante atât în cadrul NATO, cât şi al Uniunii Europene, afirma acelaşi autor.

Menirea diplomaţiei, dependentă de voinţa statelor, de situaţiile concrete ale mediului internaţional, de sfidările pe care le ridică evoluţia lumii contemporane este aceea de a „contribui la o ordonare a sistemului internaţional, la păstrarea păcii”6.

Un loc aparte îl ocupă principiul contribuţiei, pe care fiecare stat este chemat să şi-o aducă la soluţionarea problemelor internaţionale: „Creşterea complexităţii relaţiilor internaţionale şi marea varietate a problemelor cu care se confruntă cer o tot mai largă participare a membrilor comunităţii globale, într-o atitudine tot mai cooperantă”7.

Din perspectiva temei centrale a lucrării de faţă, extrem de sugestivă este definiţia oferită diplomaţiei de Morton

5 Ştefan Ciochinaru, „România şi S.U.A. – De la războiul rece la coaliţia

antiteroristă”, Editura Lutus Slatina, 2007. 6 Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-

Napoca, 2007, p. 258. 7 L.Ziring, J.Plano, R.Olton – „International relations: A Political Dictionary”,

Editura ABC-CLIO, Santa Barbara 1995, p. 255.

450

Kaplan: „Strategia utilizată de diplomaţi în scopul realizării intereselor naţionale în domeniul internaţional”8.

În acelaşi spirit, P. Pradier, în definiţia sa, se referă la „arta de a reprezenta un guvern şi interesele ţării pe lângă guverne şi ţări străine”, având şi obligaţia de a urmări ca drepturile, interesele, demnitatea ţării să nu fie nesocotite în afară, urmărind totul conform instrucţiunilor primite.

Cât de importantă este atât poziţionarea fiecărui stat în configuraţia internaţională, dar şi percepţia pe care o are în legătură cu tendinţele de evoluţie a relaţiilor internaţionale!

Un moment istoric relevant în acest sens l-au constituit negocierile dintre preşedintele american Ronald Reagan şi cel sovietic, Mihail Gorbaciov, care au marcat începutul prăbuşirii URSS şi afirmarea caracterului de unică superputere a S.U.A. În acel moment, Gorbaciov a înţeles limitele puterii ţării sale, într-o competiţie pe care o lansa globalizarea şi mondializarea, la care trebuia să se raporteze diferit, depăşind vechea percepţie a Uniunii Sovietice de a fi o superputere. S-ar cuveni amintit un episod relevant în care, Gorbaciov, în ciuda eforturilor evidente de promovare a unui program de reforme nu primea un sprijin economic concret. În vreme ce Margaret Thatcher susţinea oportunitatea de „a-i veni în întâmpinare lui Gorbaciov”, James Baker, oficialii americani aşteptau ca Gorbaciov să-şi găsească singur cheia de succes a reformelor. De ce? În martie 1989, Consiliul Securităţii Naţionale adopta un document confidenţial care preciza că politica Statelor Unite faţă de URSS nu avea ca scop să-i acorde asistenţă lui Gorbaciov, ci de a împinge Uniunea Sovietică într-o direcţie convenabilă pentru America.

Sigur că întotdeauna negocierile internaţionale se află sub semnul riscului şi al costurilor unui acord, dat fiind faptul

8 Morton Kaplan „Introduction to Diplomatic Strategy, în World Politics, iulie, 1952,

p. 548.

451

că scena internaţională se află într-o mare dinamică, iar regimul internaţional este nestatornic.

Apariţia unei noi ordini mondiale se asociază cu un anumit tip de dezordine, după cum arăta Henry Kissinger. Aceasta rezultă, în viziunea sa, din faptul că în acest proces „interacţionează cel puţin trei tipuri de state care îşi spun „naţiuni” având însă puţine atribute ale statului-naţiune istoric”. Sunt evidenţiate astfel:

„aşchiile” etnice desprinse din imperiile în dezintegrare (exemple statele succesoare ale Iugoslaviei sau URSS) – care caută să-şi păstreze independenţa şi să-şi sporească puterea ţinând cont, mai degrabă, de vechi rivalităţi etnice, decât de „considerentele mai cosmopolite ale unei ordini politice internaţionale”;

„naţiunile postcoloniale” – măcinate de conflicte civile, pentru care adesea armata se confunda cu unica instituţie naţională;

„statele de tip continental” – cele care vor reprezenta, probabil, unităţile de bază ale noii ordini mondiale. În acest context, în care numărul de state creşte, capacitatea lor de a interacţiona sporeşte, partenerii urmărindu-şi scopurile având un model mental-spiritual, deci cultural, pe care îşi construiesc demersurile. J. Brett consideră că aceste modele culturale se pot raporta unul la celălalt, căutând să se înţeleagă, stabilind punctele de contact şi de diferenţiere sau, determinându-şi fiecare specificul să caute un model unic, înglobant. Ar trebui să se manifeste un efort de înţelegere a cadrului exterior, a propriilor nevoi şi interese, cu o deplină deschidere de spirit, dorinţă de comprehensiune şi toleranţă.

În 1961, David Singer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Michigan, a scris că „atunci când sistemul internaţional se caracterizează prin conflictul politic dintre cei

452

mai puternici participanţi ai săi, apare o tendinţă puternică spre o bipolarizare a sistemului”9

McClelland, mai tranşant, defineşte şi identifică principalii actori ai relaţiilor internaţionale care au devenit „urbanizaţi, laicizaţi şi industrializaţi”10

Un alt sociolog, A.L. Burns, dezvoltă teza potrivit căreia, ca rezultat al tehnologiei militare înalte, are loc o „evoluţie de la echilibrul puterii, printr-o deplină bipolaritate, către o ordine multilaterală caracterizată prin existenţa mai multor suprastate şi blocuri nucleare”.11

Sfârşitul războiului rece a creat ceea ce unii observatori au numit o lume „unipolară”, a „unei singure puteri”, subliniază Henry Kissinger în lucrarea sa, „Diplomaţia”. Acelaşi distins diplomat, care susţine că „în nici un moment al istoriei sale America nu a făcut parte dintr-un sistem de echilibru al puterii”, arăta, în 1970, că mutaţiile majore care au avut loc în lumea contemporană au creat necesitatea ca o mare putere nucleară cum sunt Statele Unite, să-şi revizuiască concepţia despre „ordinea internaţională”, despre metodele şi căile de înfăptuire a „interesului naţional” american pe plan mondial. Se pune problema „de a defini o concepţie cu privire la ordine într-o lume bipolară din punct de vedere militar, dar multipolară sub aspect politic”.

În concepţia anilor 1945-1965, Statele Unite ale Americii puteau da o nouă formă sistemului internaţional şi să determine evoluţia internă a naţiunilor recente prin forţa tehnologiei şi a competenţei administrative.

„Multipolaritatea politică ne interzice să gândim a implanta peste tot modelul american. Noi trebuie să întemeiem ordinea internaţională pe multipolaritatea existentă, chiar dacă

9 J.D. Singer, „The Level of Analyi şi Problem în International relations”, în culegerea „The International System”, New Jersey, 1961, p. 91. 10 McClelland, „The Acute International Crisis”, p. 197. 11 Idem

453

cele două superputeri păstrează superioritatea lor zdrobitoare în domeniul forţei militare”12.

Acelaşi autor releva dificultatea reală a SUA de a-şi asuma „responsabilitatea pentru fiecare din regiunile necomuniste”, ceea ce ar însemna „să epuizăm toate resursele noastre psihologice. Nici o ţară nu poate interveni în orice moment simultan în toate părţile globului terestru... Multipolaritatea politică, oricât de dificil ar fi pentru noi să ne adaptăm la ea, este condiţia prealabilă a unei noi ere de fecunditate”13.

Kissinger invoca atunci, ca argument şi justificare „obiectivă”, faptul că puţine ţări se interesează de problemele mondiale şi, în fapt, doar superputerile au mijloacele de a realiza aceasta. Ca fin observator şi profund cunoscător, el preconiza în 1970, necesitatea elaborării „unei concepţii asupra rolului nostru mondial”, care să realizeze cu noi mijloace ceea ce autorul încearcă să definească drept „interesul naţional american”. Şi dacă acest „interes naţional” ar cere ca S.U.A. „să nu mai poată impune soluţii pe care le preferă”, aceasta nu ar însemna nicidecum renunţarea, ci ar trebui realizate cu alte metode decât în trecut, luând în considerare „consimţământul şi cooperarea celorlalţi”14.

Interesul naţional american este astfel conceput în lumina unui rol de superputere, fiind definit prin dreptul pe care S.U.A. l-ar avea să participe la rezolvarea marilor probleme internaţionale, în timp ce celorlalte state li s-ar rezerva un rol minor, o participare şi o contribuţie „locale”.

Dacă se ţine seama de funcţiile diplomaţiei, opusă războiului, aceasta urmăreşte desfăşurarea relaţiilor 12

H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”, Fayard, Paris, 1970, p. 89. 13

H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”, Fayard, Paris, 1970, p. 82. 14

Idem, p. 101-102.

454

internaţionale prin negocieri. Practic, diplomaţia se ocupă de reprezentarea statului într-un alt stat, apărând cu mijloace paşnice drepturile şi interesele în exterior, pentru atingerea obiectivelor urmărite de politica externă, în deplină consonanţă cu interesul naţional.

Mircea Maliţa susţine că unii autori asociază diplomaţia cu eforturile statelor de a reglementa litigiile şi conflictele dintre ele pe calea tratativelor şi a întreţinerii unor relaţii paşnice.

Realitatea demonstrează că soluţionarea problemelor internaţionale depinde totuşi de cooperarea şi participarea tuturor statelor lumii ca entităţi independente şi egale în drepturi. Sociologul englez, J.W. Burton defineşte independenţa ca „una din valorile universale ale politicii mondiale”15.

Cu decenii în urmă societatea mondială cuprindea în mod efectiv un număr relativ mic de state, fiecare dominat de una dintre cele câteva mari puteri. Interesele şi valorile popoarelor din statele mai mici şi din fostele colonii nu contau. Politica mondială putea fi reprezentată şi analizată în termenii simpli ai intereselor statelor puternice la care statele mici şi popoarele „trebuiau să se acomodeze”.

Negarea sau chiar diminuarea însemnătăţii sporite a statelor mici şi mijlocii în viaţa internaţională vine în flagrantă contradicţie cu acele popoare care exprimă tendinţe profund progresiste ale lumii contemporane. Sunt, fără îndoială, în lume, diferite forme de inegalitate promovate în raporturile dintre state, dar nici realizarea, nici teoretizarea unor relaţii de inegalitate nu pot oferi soluţii viabile în dezvoltarea cooperării internaţionale; menţinerea păcii şi protecţia intereselor tuturor popoarelor reclamă cu necesitate asigurarea, în orice domeniu al raporturilor interstatale, a respectului deplin, necondiţionat al drepturilor suverane, al independenţei de către toate statele 15

J.W. Burton, „Universal values and World Politics” în „International Journal” 4/1969, p. 673.

455

lumii, chiar dacă uneori, privind realitatea, aceste principii par desuete.

Bibliografie generală

A.L.Burns „Military-Technological Models and World Order”, în „International Journal”, nr.4/1969

J.W.Burton, „Universal values and World Politics” în „International Journal” 4/1969

Ştefan Ciochinaru, „România şi S.U.A. – De la războiul rece la coaliţia antiteroristă”, Editura Lutus Slatina, 2007

McClelland, „The Acute International Crisis” Morton Kaplan „Introduction to Diplomatic Strategy, în World

Politics, iulie, 1952 H.Kissinger, „Pour une nouvelle politique étrangere américaine”,

Fayard, Paris, 1970 Hans J. Morgenthau, „Another Great Debate: The National Interest

of the United States”, American Political Science Review, LXVI, 1952

Hans J. Morgenthau, „Politics Among Nations”,American Political Science Review, LXVI, 1952

Adrian Năstase, „Drept internaţional contemporan”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, Cuvânt înainte

J.D.Singer, „The Level of Analyi şi Problem în International relations”, în culegerea „The International System”, New Jersey, 1961

Liviu-Petru Zăpârţan, „Negocierile în viaţa social-politică”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007

L.Ziring, J.Plano, R.Olton – „International relations: A Political Dictionary”, Editura ABC-CLIO, Santa Barbara 1995