2.fssp.crp.a1.s2_teorii_ale_comunicarii_de_masa-st.bejan-=-cap.1.pdf

7/23/2019 2.FSSP.CRP.A1.S2_TEORII_ALE_COMUNICARII_DE_MASA-ST.BEJAN-=-CAP.1.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/2fsspcrpa1s2teoriialecomunicariidemasa-stbejan-cap1pdf 1/18

Teorii ale comunicarii de masă

55

I. Funcţiile comunicării de masă

Comunicarea mediatică este considerată manifestarea libertăţii de a gândi şi a te

exprima f ăr ă cenzur ă sau avertismente (de altfel, recunoaşterea oficială a libertăţii

presei este datată 29 iulie 1881), ceea ce l-a determinat pe Alexis de Toqueville să o şi

numească „instrument democratic al libertăţii”. Media capătă imediat puteri nesperate,

de la crearea unei sfere publice corespunzătoare, până la remedierea unor defecte de

organizare socială. Era vremea dezvoltării radioului şi a televiziunii, speranţele lăsau în

plan secund temerile…

Efectele funcţionării media dobândesc însă rapid conotaţii negative, o dată cu

acuzaţia manipulării maselor. În Les Propagandes (1962), J. Ellul face o afirmaţie care

accentuează componenta critică la adresa culturii media: radioul, televiziunea şi

publicitatea servesc „violului psihic” asupra maselor 10. Touché!

Despre funcţiile, efectele, rolurile mass-media în relaţia cu societatea, se poate

vorbi fie plecând de la corespondenţa cu unele consecinţe globale, influenţe precise,

misiuni generale, fie contopindu-le într-un termen cumulativ – func ţ ie – cu sensul de

„scop, de consecinţă, de cerinţă sau aşteptare – şi poate că păta şi alte înţelesuri”, după opinia lui D. McQuail. Un asemenea subiect nu-i putea lăsa indiferenţi pe sociologi,

psihologi, lingvişti etc., dimpotrivă, le-a dat de lucru pentru o perioadă, fiecare dorind

să clarifice raportul mass-media cu organismul social, de vreme ce rolurile culturii de

masă se justifică prin capacitatea media de a satisface necesităţi punctuale ale

indivizilor şi grupurilor reprezentând segmente de public. Astfel, nu este uşor să

stabileşti un număr de funcţii sociale şi să le votezi după un criteriu valabil oricând şi

oriunde (după cum se ştie, nevoile unei societăţi în prefacere nu r ămân aceleaşi,

diversificarea lor conducând la apariţia unor roluri-funcţii rezonante în sarcinilecomunicării mediatice). Ilustrativă în acest sens este inventarierea pe care o practică M.

Coman ( Introducere în sistemul mass-media – 1999). Punctul de pornire este H.

Lasswell, cu cele trei funcţii: transmiterea intergeneraţională a modelului cultural (în

special a tradiţiilor), relaţionarea segmentelor societale, supravegherea mediului

înconjur ător. Integrând distincţiile mertoniene între „funcţii” (urmări benefice

menţinerii sistemului social) şi „disfuncţii” (efecte negative), „funcţii manifeste”

(consecinţe care satisfac expectanţele sociale) şi „funcţii latente” (urmări imprevizibile),

10 G. Lochard şi H. Boyer, op. cit . p. 7



Ştefania BEJAN

56

Ch. R. Wright, într-o Analiză func ţ ională a comunicării de masă (1964), avansează o

schemă complicată, cu întrebări şi r ăspunsuri

1) funcţiile 3) manifeste

Care sunt: ori ori

2) disfuncţiile 4) latenteale:

5) supravegherii (ştirile) pentru: 9) societate

6) corelării (comentariile) 10) indivizi

7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri

8) divertismentului 12)sisteme culturale

Tot trei funcţii distinge şi Fr. Balle:

• de inser ţie socială

• de recreere

• de purificare sufletească

Alţi cercetători ai fenomenului mediatic optează pentru cinci funcţii:

• de a furniza informaţii

• de a le analiza

• de a oferi un cadru de referinţă cunoaşterii

• de a distra

•

de a distribui cunoaşterea de tip enciclopedic.

Pentru L. Thayer sau M. Mathien, nici trei, nici cinci funcţii nu sunt suficiente

pentru a exprima complexitatea interdependenţei media-societate, astfel încât găsesc

fiecare câte şapte variante, după cum urmează:

1. de socializare (ofer ă materialul pentru discuţiile dintre indivizi);

2. de identitate (ritmează existenţa cotidiană);

3. de mitologizare (creează modele simbolice de profunzime ale culturii);

4. de compensare (ofer ă experienţe afective);

5. de informare (distribuie date despre realitate);

6. de divertisment (transmite mesaje care ocupa timpul liber);

7. de educaţie (contribuie la modelarea individuală)

şi, respectiv,

1. de evaziune

2. de coeziune socială

3. de distribuire a cunoştinţelor

4. de depozitare a actualităţii

5. de ghid al actualităţii6. de recreere

7. de purificare.




57

Punctele de vedere exprimate nu pot face obiectul unei critici severe,

subiectivismul caracterizând pe fiecare dintre exponenţii unei opinii, însă poate fi

sancţionată explicaţia mult prea simplistă a socializării (literatura sociologică a lămurit

ştiinţific această problemă, încât nu există loc de confuzii sau reducţionisme); de

asemenea, stabilirea identităţilor sociale prin intermediul artefactelor media nu selimitează nici pe departe la ritmarea existenţei, complexitatea chestiunii în cauză (vezi

D. Kellner – Cultura media (cap. Televiziune, publicitate şi constituirea identit ăţ ilor

postmoderne, inclusiv notele şi referinţele bibliografice); în aceeaşi linie, funcţia

compensatorie a media nu se rezumă la oferta afectivă, întrucât, după părerea noastr ă,

consecinţele în planul moralităţii sunt mai importante decât empatia declanşată de

informaţii ce ţintesc sentimentele şi tr ăirile clientului emisiunilor de gen; totodată,

consider ăm eronată explicitarea funcţiei de informare prin difuzarea în masă a datelor

despre realitate, întrucât se ignor ă textele media de ficţiune, nu doar o modă, ci un gen

care „prinde” extraordinar la publicul tânăr (copii, adolescenţi ş.a.) şi influenţează covâr şitor mentalul social.

O ultimă observaţie se refer ă la funcţia de divertisment, tradusă prin

transmiterea unor mesaje cu „misiunea” de a ocupa timpul liber; plăcerea sau divertis-

mentul pot însemna şi altceva decât irosirea unor ceasuri (din păcate, din ce în ce mai

multe!), relaxarea binemeritată după o zi grea, ci provocarea interesului publicului care

ar sta mai presus de orice exigenţă pentru media contemporane.

Posibila sinteză a tuturor unghiurilor şi modurilor de „atac” în problematica

funcţiilor culturii media ar putea fi disocierea la care a recurs D. McQuail11 în Teorii ale

comunicării mediatice (1987) între două familii de func ţ ii (s.n.):1) pentru societate ca întreg:

a) de informare

b) de corelare (socializare)

c) de asigurare a continuităţii

d) de divertisment

e) de mobilizare;

2) pentru indivizi (ca personalităţi distincte):

a) de informare

b) de stabilire a identităţii personale

c) de integrare în societate

d) de divertisment.

Scrierile româneşti optează pentru cinci funcţii socio-culturale ale mass-media:

– de informare

– de interpretare

– de „legătur ă”

– de culturalizare

–

de divertisment

11 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 73



Ştefania BEJAN

58

Func ţ ia de informare prin intermediul comunicării de masă aduce publicul

consumator în postura de judecător a tot ce se întâmplă în jur (chiar şi în materie de

evenimente care urmează să se producă!), media lucrând în favoarea publicului său fidel

sau potenţial. Din fotoliu sau din faţa calculatorului, omul modern este instantaneu

înştiinţat cu privire la dezastre şi întâmplări fericite, putând urmări „în direct”declanşarea unui r ăzboi, atentate teroriste (n-am uitat că am fost martorii catastrofei

americane de la 11 septembrie!), nunţi sau decese ale capetelor încoronate, descoperiri

ştiinţifice ş.a. Preţul pe care categoriile de public îl plătesc felului în care sunt informate

constituie pricină de lungi dezbateri… Informaţii generale, instrumentale, de prevenire,

toate fac din individ un dependent de media (asemenea dependenţei de narcotice),

consecinţă (evidenţiată de doi fondatori ai sociologiei comunicării – Robert K. Merton

şi Paul Lazarsfeld) a exploziei mijloacelor de comunicare în masă (programe TV,

reviste, site-uri etc.). Pe măsur ă ce volumul informaţiei creşte, evoluează cerinţa

publicului pentru şi mai multe elemente de „acces la lume”, fie şi cu riscul acapar ării

ireversibile a timpului de care dispune fiecare. Imaginile, naraţiunile, scenariile propuse

de media sunt fie acceptate ca atare, fie respinse ori puse „între paranteze”,

consumatorii ştiind că ceea ce li se prezintă este versiunea mediatică asupra realităţii şi

nu în mod obligatoriu adevărul gol-goluţ. Credibilitatea este ceea ce contează pentru

media şi adesea ea este pusă la îndoială.

Disfuncţiile în raport cu funcţia de informare se numesc nepăsare şi panică.

Prima dintre ele survine atunci când informaţiile puse la dispoziţia indivizilor prin

comunicarea media nu sunt luate în serios (în urmă cu câţiva ani, posturile TVromâneşti au mediatizat insistent un individ care susţinea că poate stabili din vreme

momentul şi intensitatea cutremurelor din zona seismică Vrancea, iar oamenii urmăreau

cu interes apariţiile în media vizuală a lui D.

Hâncu, mai ales că acesta îşi motiva

competenţele cu o recunoaştere academică

americană; pentru că „profeţiile” nu s-au

adeverit, telespectatorii români, asemenea

media dezamagite de eşecul pierderii unui

subiect-bombă, au ironizat apariţiile „expli-cative” ale „savantului”. Şi chiar dacă s-ar fi

produs un cutremur, românii nu l-ar fi

felicitat pe Hâncu pentru avertisment).

A doua anormalitate a funcţiei

informative (din punct de vedere al reacţiei

publicului consumator) survine când meca-

nismele raţionale paralizează, r ăspunsul

colectivităţii fiind panica generalizată,

semnul neputinţei umane în faţa catastro-

felor. Câteva situaţii pot fi invocate în




59

direcţie explicativă: difuzarea, în 1938, pe un post de radio din SUA, a unei dramatizări

după o scriere orwelliană, iar auditoriul a crezut că se relatează întocmai catastrofa,

reacţionând printr-o isterie socială; psihoza r ă pirilor analizată de E. Morin ( Zvonul din

Orléans); în spaţiul autohton, sunt binecunoscute urmările unor ştiri f ăr ă suport,

referitoare la creşterea preţurilor produselor din carne, în preajma sărbătorilor de iarnă,ori a ouălor (înainte de Paşte), respectiv golirea magazinelor, „graţie” spaimei generale

că românii cu venituri mici nu-şi vor mai putea permite produse alimentare tradiţionale,

concomitent cu discursuri ale reprezentanţilor puterii menite să calmeze spiritele,

discursuri conform cărora guvernului îi pasă de mase şi nu măreşte preţurile în ajunul

sărbătorilor, astfel ca fiecare om să se simtă în siguranţă cu aşa diriguitori…

Bineînţeles, intervenţiile liniştitoare sunt promovate tot prin mijloacele comunicării de

masă, ceea ce nu zdruncină autosuficienţa comunicatorilor mass-media, autori şi

distribuitori ai informaţiilor eronate, cu rol manipulator, dar nici relaţia clasică putere

politică-cultur ă media, în care subordonarea se produce într-un singur sens (V. Pisarekenunţă raportul de mai sus astfel: Libertatea presei nu înseamnă libertatea jurnali ştilor .

Autorul are în atenţie statutul ambivalent al jurnalistului contemporan din Centrul şi

Estul Europei, care se bucur ă de prestigiu social în calitate de reprezentant al presei, dar

nu este ferit de presiunile venite din direcţia politicului).

Sociologul Abraham Moles definea informaţia drept „cantitatea de originalitate,

de imprevizibil pe care o aduce un mesaj”. De aici s-a ajuns la alegerea unor criterii de

analiză a informaţiilor preferate de către profesioniştii mass-media spre difuzare: gradul

de inteligibilitate a mesajului (apelându-se la un limbaj potrivit publicului-ţintă);

originalitatea mesajului transmis auditoriului prin informaţie (dar câţi jurnalişti pot evita

în mod constant banalitatea, stereotipul, repetiţia „ajustată”?); gradul de implicare a

publicului (în sensul că se aleg informaţii de interes larg în detrimentul celor care ar

viza un număr restrâns de persoane); profunzimea psihologică a informaţiei (enunţurile

care afectează zone adânci ale psihicului uman

produc rezonanţe mai mari în rândul consu-

matorilor)12.

Mai presus de oferta comunicaţională a

mass-media (genuri, tipuri de emisiuni şi publicaţii, volum informaţional vehiculat etc.),

ceea ce contează este capacitatea de reacţie a

publicului (adeziune, conformism, internalizare,

refuz, opoziţie); pericolul provine dintr-o expan-

siune rapidă a media (logică, necesar ă, dorită)

care generează saţietate informaţională şi adoarme

în felul acesta simţul critic al individului

(disfuncţie de narcotizare).

12 Manual de jurnalism (coord. M. Coman), Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 47



Ştefania BEJAN

60

Intenţionate sau nu, funcţionând imediat sau pe termen lung, vizând emoţii,

comportamente, atitudini, efectele culturii media sunt resimţite din plin la nivelul

insului şi al societăţii în general. Capacităţile de structurare şi rezisten ţă ale subiectului

receptor la mesajul mediatic pot fi socotite fireşti unei abilităţi interpretative încurajate

chiar de media (de a sistematiza şi ierarhiza informaţiile, de a alege între consumulacestora şi ignorarea temporar ă). Un talent este însă negocierea în relaţia public-mesaj

mediatic, ea dezvăluind disponibilitatea la compromis (sesizezi „subţirimea” unui

subiect oarecare tratat în presă, însă consideri valoroase prestaţia moderatorului,

montajul imaginilor şi textul mediatic devine suportabil). Competenţă mediatică sau

doar expresia supraevaluării de către cercetători a efectelor media la nivelul

auditoriului, calităţile menţionate conduc la ideea reacţiei controlate a publicului faţă de

bombardamentul informaţional al culturii de masă ( func ţ ie de interpretare).

Cât de departe poate merge jurnalistul în a uza de posibilitatea interpretării

faptelor, datelor, evenimentelor, dincolo de selectare, ierarhizare, modalităţi de prezentare etc.? În presa franceză, de pildă, imaginaţia şi expunerea opiniilor proprii

profesioniştilor media practic nu au limite, aici fiind apreciat jurnalismul „de expresie”.

Mediul insular anglo-saxon şi cel american au un alt principiu: „Faptele sunt sacre,

comentariile sunt libere”. Prioritatea în-ştiinţării faţă de comentariu este o regulă de aur

a profesiei, dar excepţia ne-ar aminti că regulile au fost enunţate pentru a fi încălcate,

deoarece şi în mass-media prea adesea „scopul scuză mijloacele”.

Semnatar al mai multor lucr ări în domeniul mass-media, Mihai Coman se

întreabă dacă statul ar trebui să controleze presa, dacă nu cumva accesul ziariştilor la

informaţiile „sensibile” (capabile să declanşeze reacţii politice nocive, crize sociale ş.a.)

ar trebui limitat, ca şi dreptul lor de a pune în circuitul mediatic informaţii neverificate

suficient (din trei surse independente – n.n.). Interogaţiile au ca substrat insuficienta

responsabilitate socială a multora dintre apar ţinătorii breslei, gr ă biţi să fie primii în

mediatizarea informaţiilor, chiar cu riscul de a gafa iremediabil, interesaţi mai degrabă

de a-şi etala virtuţi scriitoriceşti decât de a fi jurnalişti de observaţie. Rezumând, am

puncta tot cu o întrebare: Se poate vorbi despre o misiune a mass-media (sau care este

misiunea cu care societatea înveste şte sistemul mediatic?).

De la apariţia presei până în vremurile prezente, relaţiile dintre stat şi culturamedia s-au cristalizat în patru modele:

– autoritarist ,

– totalitarist (comunist),

– liberal

– al serviciului public13.

Numitorul comun este prezenţa unei misiuni sociale a presei, desigur,

corespunzînd epocii istorice, regimului politic, aşteptărilor marelui public şi evoluţiei

culturale a omenirii. Astfel, în prima situaţie, rolul presei ar trebui să se concentreze

13 M. Coman, op. cit ., pp. 89-104




61

asupra sprijinirii instanţelor sociale consacrate (stat, regalitate, biserică), indivizii

neavînd alternativă la supunerea faţă de autorităţi (pentru favoruri şi înlesniri în apariţie

şi editare, presa vremii a fost docilă, în mod sigur temându-se şi de restricţiile severe);

cît priveşte modelul comunist, ar trebui fie să tăcem (pentru că memoria colectivă încă

nu a definitivat procesul de selecţie necesar igienizării mentale), fie să relatăm cu lux deamănunte: controlul sever asupra informaţiei, limitarea tirajelor prin cote de hârtie

impuse, difuzarea „minciunii organizate”, cu un singur cuvânt – monopol, astfel încât

publicul tânăr să afle despre o realitate crudă, aproape incredibilă?! Poate că, aşa cum

spunea cineva, şansa tinerilor şi a copiilor din societăţile post-comuniste astăzi este că

nu se născuser ă încă sau că n-au fost atât de contaminaţi încât să se comporte asemenea

celor maturi, permanent prin comparaţie şi, de cele mai multe ori, mulţumiţi cu foarte

puţin, fiindcă „înainte era mai r ău”; doctrina liberală este cea care pune ordine în

lucruri, „decretând” că presa funcţionează nu doar pentru a circula idei şi informaţii, cicontribuie la controlarea Puterii în interesul componenţilor societăţii. „Cîinele de pază”

(cum a fost numit domeniul media) se va plasa în slujba cetăţeanului, semnalând

anomaliile şi permiţând (mediatic) remedierea lor (favorizând crearea curentelor de

opinie), câştigând pe două planuri: autoresponsabilizare socială prin atribuire de

îndatoriri liber asumate şi acceptând că sistemul mass-media va fi eficient doar

organizat în conformitate cu legile economiei de piaţă (concurenţă şi profit); oarecum

continuare a modelului liberal, cel în care presa devine serviciu public aduce câteva

noutăţi: asigurarea autonomiei financiare pentru a fi imună la presiuni politice şieconomice, servirea sistemului economic prin intermediul publicităţii, oferirea

emisiunilor, publicaţiilor, canalelor de divertisment. Individul nu mai este considerat

cetăţean, ci consumator al culturii media, vânat în permanenţă pentru creşterea cotelor

de audienţă şi fidelitate. Educaţia civică şi informarea corectă sunt imperativele unui

model propulsat de revoluţia tehnologică, creşterea profesionalismului şi apariţia

studiilor culturale critice ale sistemului media. Prezentarea modelelor de mai sus

întăreşte o idee mereu actuală: societatea produce cultura, iar aceasta modelează

societatea care i-a dat via ţă. Cu alte cuvinte, fiecare structur ă socială îşi merită presa(ca şi conducătorii!). Societatea contemporană este cel mai bun exemplu în acest sens,

nu pentru că asupra ei se încearcă tot timpul manipularea prin mass-media, ci mai ales

pentru că, bombardată de conţinuturi, strategii, tehnologii media, suportă o nouă

împăr ţire în clase:

a) info-bogaţii în materie de informare (indivizi cu acces nelimitat la surse şi

tehnologii, capabili să înţeleagă mai repede şi mai bine care este „mersul

lumii”;

b) info-săracii, acele segmente de public vitregite de condiţiile materiale

precare şi care nu ajung la un supraconsum de cultur ă media, r ămânând în

urmă şi la capitolul interpretare a realităţii.



Ştefania BEJAN

62

Cum ar ar ăta planul sistemului media pentru o societate a viitorului în aceste

condiţii?

1) Să producă artefacte culturale destinate tuturor consumatorilor, astfel încât

să nu-şi piardă un public foarte numeros şi fidelizat în timp?

2)

Să respecte legile dure ale existenţei „de piaţă”, avantajând, prin NTC,teoretic – pe oricine, practic – pe cine are puterea financiar ă, ocupaţională

etc. de a utiliza mijloacele moderne de comunicare?

3) Să le îmbine cu pricepere pentru ca nici un segment de public să nu se simtă

neglijat sau valorizat insuficient, păstrând mai departe puterea simbolică?

Considerată ca „procesul de producere instituţionalizată şi de r ăspândire

generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea şi transmiterea informaţiei sau a

conţinutului simbolic” (J.B. Thompson, Media şi modernizarea. O teorie socială a

mass-media, p. 30), comunicarea de masă („comunicare mediată”, „canale de difuzare

colectivă”, „tehnici de difuzare colectivă” etc.) se socoate, prin instituţiile mass-media,

posesoarea unei puteri simbolice14 la fel de importantă precum puterea economică,

puterea politică şi puterea coercitivă. Specie de comer ţ cu forme simbolice, după unii,

comunicarea mediatică vehiculează mesaje (pline sau lipsite de încărcătur ă simbolică)

ce se adresează publicului din nevoia de a-l informa, „îmbr ăcate” în haina produselor

cererii şi ofertei. Industriei culturale îi corespund mize economice serioase, ele punând

în evidenţă reorganizarea sistemului media din punct de vedere al suporturilor de

producţie, investitorilor, alianţelor în concerne renumite, f ărâmiţărilor „dictate” deeconomia de piaţă, al schimbărilor de echipe manageriale, al veniturilor din

comercializarea producţiei culturale etc.

Func ţ ia de liant social pe care o poate îndeplini mass-media i-a f ăcut pe unii

sociologi să numească această acţiune de coagulare „ciment social”, sursă a coerenţeilumii moderne în calitate de public al textelor media. Dispersarea indivizilor nu maiconstituie un impediment în comunicare, de vreme ce cultura de masă contactează oameni care se conduc după principii comune, au aceeaşi scar ă de valori, reacţionează

similar la anumite informaţii, au curiozităţi care-i unesc. Abilitatea de a construi un public se datorează noii interdependenţe electronice care „recreează lumea după chipulunui sat global”15. Preluând termenul „noosfer ă” (creierul tehnologic al lumii) de laTheilllard de Chardin, autorul Galaxiei Gutenberg descrie lumea contemporană nu ca

pe o bibliotecă imensă, ci asemeni unui calculator electronic, unei reţele infinite de„coexistenţe for ţate” de o totală interdependenţă. Unitatea dintre sensibilitate, gândire şisentimente, la care societatea ar ajunge în sfâr şit, generează consecinţe tribale pe careactorii sociali le-ar accepta cu dificultate, ei fiind luaţi pe nepregătite, ca şi de

14 J.B. Thompson găseşte că instituţiile mass-media „sunt orientate spre producerea pe scar ă largă şir ăspândirea generalizată a formelor simbolice în spaţiu şi timp”. Referinţa bibliografică apare în Mass-

media şi societatea (de P. Dobrescu şi A. Bârgăoanu), p. 112.15 Marshall Mc Luhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pp. 68-70




63

descoperirea tiparului care a condus la „fragmentarea psihicului” uman prin culturacăr ţii (M. McLuhan). Indivizii dispersaţi sunt, dintr-o dată, împreună, într-o „comunitate

imaginar ă”, pentru că „diger ă” un conţinut cultural comun, interrelaţionează cu mass-media.

Socializarea, funcţie aflată în mai toate tipologiile cunoscute, se realizează prin preluarea transmiterii, de către mass-media, a valorilor şi normelor decomportament acceptate de societate, astfel că, alături de familie, biserică, şcoală,

grupuri de egli, cercuri de prieteni, mediu ocupaţional ş.a., conţinuturile care facobiectul mesajelor media contribuie la:

– trasmiterea modelului cultural – orientarea comportamentului individual şi colectiv

– stimularea gândirii – identificarea segmentelor de public (regăsirea fiecăruia în imagini media,

subiecte propuse dezbaterii publice, discursuri politice şi puncte de vedereeconomice, culturale etc. vehiculate în presă) în modelele sociale ale culturiimedia.

Cercetătorii fac distincţie între:

a) socializare implicită (se produce f ăr ă ştirea consumatorului artefactelor industriei

culturale, acestuia propunându-i-se texte culturale care prezintă abateri de la

comportamentul social normal, în ideea declanşării unei reacţii publice faţă

de actele deviante ca atare, deşi, cum cred P. Lazarsfeld şi R.K. Merton,

aceste acţiuni de încălcare a normelor ar fi fost tolerate la nivelul opiniei

fiecărui comportament al marelui public); b) socializare explicită (ceea ce media îşi propune să realizeze prin difuzarea unor

emisiuni radio-tv, articole de popularizare, casete, CD-uri etc., ele

cuprinzând filme educative pentru copiii de vârste mici, lecţii de geografie,

biologie, limbi str ăine pentru şcolari, produse culturale care înf ăţişează

urmările consumului de tutun, alcool, droguri, nu în ultimul rând, emisiunile

informative zilnice care au darul de a educa prin contraexemple ale

comportamentului social normal)16. Altfel spus, prin „poveştile” morale

oferite, cultura media demonstrează în mod public ce se înţelege prin

comportament greşit şi care este opusul său, pe de altă parte, ar ătând

oamenilor ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, indicând „ce se cuvine” în

comparaţie cu „ce nu se cade” să comită un bun cetăţean.

Este uşor de observat că între informaţie şi publicitate, educaţie şi divertisment

nu mai există graniţe rigide. Totul în cultura de masă pare clădit pe tiparul

divertismentului, un soi de „supraideologie” a epocii contemporane. Adesea mai

obositor decât munca, loisir -ul obligă întreaga cultur ă media să se „trateze” după reţeta

divertismentului, remediu sigur la maladiile vremii…

16 vezi M. Coman, op. cit ., p. 82



Ştefania BEJAN

64

Ponderea func ţ iei de divertisment a evoluat atât de mult, încît se afirmă că orice

idee de televiziune trebuie să r ăspundă afirmativ la două exigenţe:

– să informeze

– să distreze (indiferent că se difuzează ştiri, muzică, film, scopul trebuie să fie

o stare plăcută auditoriului, stare traductibilă prin interes, amuzament, şocetc.).

Autorii textelor culturale media sunt precauţi în privinţa unei definiţii a

divertismentului, întrucât nu toată lumea înţelege acelaşi lucru prin acest termen; apoi,

ceea ce distrează pe unii intrigă pe alţii (sunt indivizi pe care-i relaxează lectura unor

reviste, în timp ce alte persoane se simt bine urmărind pe ecrane filme horror). Din

perspectiva societăţii (auditoriului, criticii de specialitate etc.), relaxarea este o

necesitate generală, îndepărtând oamenii de grijile cotidiene, contribuind la identificarea

consumatorilor cu imagini, simboluri, vedete, produse culturale media, pe de o parte –iar pe de alta – cititori, radio-ascultători, telespectatori, navigatori pe Internet ş.a. sunt la

curent cu o diversitate impresionantă de idei politice, creaţii literar-artistice,

performanţe tehnice şi sportive, comentarii etc., un veritabil „puzzle cultural”. Aşadar,

ce leagă atât de trainic oameni şi divertisment? Virtuţile terapeutice ale celui din urmă,

care ofer ă gratuit (aproape) o lume imaginar ă în care publicul se simte bine în propria

piele?! Realul este dureros, în vreme ce universul divertismentului propune cu

generozitate roluri sociale pe placul tuturor: telespectatorul emisiunilor sportive îi

admir ă pe fotbalişti pentru maşini luxoase şi conturi în bancă bine „reprezentate”,

considerând nu o dată că pentru a avea tot ce-ţi doreşti ca atlet este suficient să alergi(nu să munceşti!) foarte puţin (doar

100m!?); iubitorii muzicii se transformă în

modelele preferate şi, dintr-o dată, este

foarte uşor să câştigi mulţi bani f ăcând

play-back, mai cu seamă când ai în spate

compozitori, creatori de modă, directori

de imagine, producători, gărzi de corp

şi… fani!; top-modelele au fost, iniţial,

tineri ca oricare alţii (cu două picioare –dar foarte lungi, cu talie – dar sub 60cm,

cu bust – dar nu mai mult de 90 cm),

pândiţi doar de o şansă în plus şi de ce n-

am fi ca ei, măcar atât cât durează o

paradă a modei la TV? eroul musculos al

unui film dur este doar o altă faţetă a

noastr ă şi ne lipseşte doar curajul lui

pentru a ne face dreptate; cât de uşor este

să ne imaginăm în loc de „Dacia” proprie

din parcare un „Lamborgini” (pentru că în




65

spectacolul TV se poate orice) sau că, folosind „Diavolo” la întâlnirea cu fata iubită deja

am împrumutat ceva din personalitatea lui Antonio Banderas (ce reprezintă imaginea

publicitar ă a parfumului în cauză); imaginaţia consumatorului este liber ă să ajungă

oricât de departe, pentru că ea ajută la îmbunătăţirea nivelului de trai şi la schimbarea

stilului de viaţă, chiar dacă numai în plan imaginar…Din punct de vedere al producătorilor şi al difuzorilor textelor culturale media,

divertismentul este o marf ă ca oricare alta; ea trebuie fabricată la standarde calitative

înalte, distribuită imediat şi să nu fie prea scumpă, astfel ca oricine o doreşte să o poată

cumpăra. Divertismentul aduce clienţi sistemului mass-media, atr ăgând simultan

plătitori de publicitate care-şi prezintă imaginea în public. Cercul se închide cu profitul

patronilor din media şi fiecare categorie socială şi-a atins scopul! Dezechilibrul

manifestat în favoarea producţiei de divertisment nu era greu de prevăzut (dat fiind şi

locul televiziunii în ierarhia mijloacelor de comunicare de masă), însă apariţia unei

„societăţi a specacolului”, concomitent cu diminuarea informării, de pildă, a alarmatintelectualitatea care a conchis: Problema esen ţ ială nu este aceea că televiziunea ne

ofer ă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…)17,

poate şi pentru că, aşa cum scria J. Baudrillard în Strategiile fatale, „Publicul nu-şi

doreşte niciodată evenimentul real, ci spectacolul său”, condiţie în care până şi

emisiunile de ştiri au devenit un „spectacol al informaţiei”. Ce este televiziunea după

opinia autorului Condi ţ iei postmoderne? Zgomot pur într-un extaz post-modern, pur ă

implozie18, gaur ă neagr ă în care mesajele şi semnificaţiile se amestecă, iner ţie şi apatie,

saturaţie de idei şi informaţii, iar cultura media – un centru al imploziei identităţii şi al

fragmentării subiectului până la stadiul de „identitate de piaţă”. Mediul negocierii unei

asemenea identităţi este unul în care scena, oglinda (unde să aibă loc veritabile

reprezentaţii culturale şi în care presa reflectă cu fidelitate societatea care a construit-o)

au dispărut, lăsând loc unui ecran mental postmodern în care imaginile îţi pierd orice

funcţie de semnificaţie (J. Baudrillard); profunzimea comunicării ţine de domeniul

amintirii, suverană devenind suprafaţa (dispersia, lipsa importanţei, superficialitatea,

bricolajul, simularea etc.).

Societatea postmodernă analizată de sociologi se caracterizează printr-un

consum dictat nu de utilitate, ci de capacitatea semiotică de a consolida relaţii sociale

17 Cf. Neil Postman, Se distraire a en mourir , Flammarion, Paris, 1986, p. 120, în Introducere în sistemul

mass-media (de M. Coman), p. 8518 În concepţia lui Jean Baudrillard, implozia postmodernă conduce la transformarea în masă a indivizilor. Pericolul constă în înlocuirea publicului cu o masă amorf ă care, de altminteri, nu ar mai conta pentru unsistem mass-media interesat de formarea opiniei publice (nu a unui sentiment public). Masa se constituiedin anonimi dispersaţi în spaţiu, f ăr ă a comunica şi interacţiona semnificativ, incapabilă de organizare(aşa cum reuşeşte publicul autor de opinii). Palidul liant al masei se numeşte atenţie comună faţă de o problemă oarecare, nefiind vorba despre schimb de idei pe tema care a suscitat, pe moment, interesul. H.Blumer, distingând masa de grup, mulţime, public, o socoate eterogenă din punctul de vedere alindivizilor componenţi şi omogenă la nivel social şi cultural. Exemplele oferite sunt edificatoare:

participanţii la o migraţie, curioşii în privinţa unei crime relatate de media. Alte voci susţin că (cel puţinîn epoca modernă, a consolidării mass-media) „masă şi/sau public” este formularea cea mai apropiată derealitate, dar că „public=audienţă” nu se susţine decât atunci când se insistă asupra pasivităţiiconsumatorilor de mesaje mediatice în momentul receptării acestora.



Ştefania BEJAN

66

inegale; de asemenea, prin simularea identităţilor multiple poziţionate în comunităţi

imaginare la care apartenenţa este o chestiune de opţiune, gust, stil, angajament. Ca şi

mijloacele de comunicare de masă, sociologul este în postura de a lupta pentru

atragerea unui public fidel, în absenţa oricăror garanţii… (vom reveni cu altă ocazie, pe

larg, asupra raporturilor dintre cultura media şi postmodernism).Asimetria comunicării mediatice (jurnaliştii deţin date şi informaţii, iar publicul

trebuie să le afle), domnia monologului şi posibilitatea unui dialog între cele două

instanţe ale contractului de comunicare (consumatorul este mut, dar are foarte bine

dezvoltate simţul vizual şi pe cel auditiv) aduc prejudicii manifestării unui spaţiu public

bazat pe o logică argumentativă (modelele explicative pe care le regăsim în discursul

jurnalistic se întemeiază mai degrabă pe logici narative şi simbolice). Mass-media se

dovedeşte incapabilă de a organiza o „agora” de disecare ai deilor (Louis Quere, Des

miroirs équivoques, Dubier, Paris, 1982), în urma căreia indivizii pot înţelege

fenomenele, îşi manifestă opinii personale care se cristalizează mai apoi în opinie publică, pot avea atitudini (nu sunt doar familiarizaţi cu teme, subiecte, date). J.

Habemas înţelegea prin spaţiu public „sfera persoanelor particulare reunite într-un

public. Ele revendică această sfer ă publică reglementată de autorităţi, dar orientată

împotriva Puterii, cu scopul de a putea negocia cu aceasta regulile generale ale

schimburilor reciproce (...). Mediul acestei opoziţii între sfera publică şi Putere este

original şi f ăr ă precedent în istorie: este folosirea publică a raţiunii”19. Modernitatea este

vinovată, după cum susţine autorul citat, de modificarea în sens negativ a funcţionării

spaţiului public, întrucât:a) dispare dimensiunea publică a producerii mesajelor (interesul economic vine

să dicteze fabricarea textelor culturale);

b) dispare dimensiunea privată a consumului mesajelor (publicul nu mai este

alcătuit din cet ăţ eni, ci din consumatori, astfel că se recurge la ajustarea

conţinutului mesajelor în funcţie de nivelul psihologic şi expectanţele acestui

nou public, fragmentat, adesea lipsit de raţiune, interesat de spectacol mai

mult decât de corectitudinea şi profunzimea textului mediatic). Invocarea

dimensiunii uriaşe a spaţiului public oferit de mass-media modernă este o

înşelătorie menită să justifice scopul suprem al industriilor culturale –atragerea audienţei printr-un consum impus de legile pieţei. Pierderea este

major ă: distrugerea spaţiului public originar prin generalizarea culturii de

masă şi controlul exercitat de mass-media.

Preluând ideile lui Habermas, E. Neveu avertizează că în formele ei televizuale,

cultura de masă este pur ă distracţie, renunţându-se la educarea spiritului critic (prin

apelul la instincte şi demagogie), astfel că spaţiul public se transformă în „teatrul

manipulărilor, în detrimentul unei munci de iluminare, de confruntare a argumentelor”.

19 Cf. Jurgen Habermas, L’espace public, Payot, Paris, 1978, p. 38, în Mass media, mit şi ritual. O

perspectivă antropologică (de Mihai Coman), Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 121.




67

Criticabil pentru slă biciuni evidente: excluderea unor clase şi categorii sociale

din spaţiul public, ignorarea sferei publice „plebeiene”, refuzul de a gândi evolutiv

constituirea forumului de dezbatere a textelor culturale media, modelul habermasian are

valenţe didactice; M. Miège îl deconstruieşte, vorbind despre „interacţiunile par ţiale” în

care se situează consumatorii (datorită diversificării mijloacelor comunicaţionalerituale), despre f ărâmiţarea spaţiului public într-o multitudine de spaţii dispuse în reţele

suprapuse şi întretăiate, despre varietatea logicilor şi a discursurilor, despre un mozaic

al segmentelor de public (ceea ce duce la multiculturalismul contemporan).

Funcţiile presei prezentate în La societé conquise par la communication

logiques sociales, PUG, Grenoble (1989) sunt:

1) de a constitui mediul dezbaterii (oferind suportul fixării şi transmiterii

mesajelor);

2) de a deveni locaţie accesibilă şi globală pentru opţiuni şi discuţii de interes

general;3) în calitate de alternativă a spaţiului public tradiţional, să genereze (şi să

promoveze) spaţiul public multiplu, gazdă a pluralităţii identităţilor socio-

culturale. Ele concur ă la creşterea numerică a publicului consumator de

mesaje, graţie noilor tehnologii de producere şi dispersie a textelor culturale

media; în acelaşi timp, funcţiile enumerate înf ăţişează o mass-media în stare

să creeze noi spaţii publice printr-un contract de comunicare în cadrul căruia

se construiesc semnificaţii şi se negociază modele explicative ale lumii

(actorii comunicării de masă sunt subiecţii unei comuniuni „rituale”)

20

.Dimensiuni ale mass-media ritualice

Relaţiile pe care individul le stabileşte cu mijloacele de comunicare de masă

sunt o particularitate a capacităţii de a acţiona „în limitele normalităţii” unei existenţe

rutiniere într-o societate aflată în prefacere continuă şi rapidă. Ne raportăm la radio, TV

sau Internet cu acelaşi dinamism cu care o facem în oricare altă sfer ă a cotidianului, prin

anumite practici care îşi pun amprenta asupra structurilor simbolice (materiale,

organizaţionale) ce fac posibile activităţile sociale. Ce înseamnă să acţionezi într-o

ordine socială dominată de mass-media? Cum se traduce importanţa (sau lipsa celei dinurmă) în practicile vieţii zilnice a omului contemporan?

După Roger Silverstone, acţiunea şi modernitatea (cu prelungirea ei,

postmodernitatea) se întâlnesc în spaţiul domestic, această combinaţie exprimându-se

prin ideologia şi actul consumului. În interiorul şi dincolo de spaţiul familial recurgem

20 M. Coman apreciază că discursul jurnalistic întemeiat pe argumente şi arta comunicării de tipceremonial seamănă destul de bine, amândouă oferind suportul discutării unor sisteme de reprezentareasupra lumii. Astfel, de consacrare sau de contestare, riturile creează spaţii publice. Mass-mediaexploatează această oportunitate, promovând la scar ă globală numeroase ceremonii, transformându-le în

evenimente puternic mediatizate şi în subiecte de „disecţie socială”; practicarea constantă a acesteimaniere de lucru confer ă jurnaliştilor lejeritate în ritualizarea a aproape orice se întâmplă în jur, fie prinfolosirea unui limbaj ceremonial în reprezentarea produselor media, fie prin proiectarea acestorevenimente în coduri simbolice ( Mass media, mit şi ritual…, p. 125).



Ştefania BEJAN

68

la alegeri (ale obiectelor, mijloacelor şi programelor propuse de tehnologiile

comunicării), care conduc,în ultimă instanţă, la aproprieri, ele nefiind nici acte pur

private, nici exclusiv componente ale sferei publice; sunt situate undeva, între cele două

extreme, depinzând de un „întreg complex de semnificaţii publice, de un limbaj public,

în continuă schimbare21

. Consumul individual capătă sens prin atragerea audienţelor: neofer ă prilejul să ne exprimăm (simultan şi prin acţiuni similare) dependenţa şi libertatea

de a crea în calitate de participanţi la cultura unei epoci anume. Şi R. Williams, în

Television: Technology and Cultural Form (1974), asociază consumului distrugerea,

întrucât consumul presupune risipă (publică, dramatică, aşa cum a văzut-o T. Veblen),

„irosire f ăr ă sens”. Alţi autori pleacă de la consum, delimitând atât o definiţie a criticii

la adresa culturii societăţii post-industriale, cât şi una a culturii în genere, ca sursă

pentru activitatea creatoare a individului, inclusiv pentru hiper-realismul mass-media22.

Însuşirea produselor culturii media face parte dintr-un spaţiu social care dă la

iveală dimensiuni culturale şi funcţionale ale mass-media, dar evidenţiază şi un rol pregnant al consumatorului în cadrul unei politici a accesului la informaţie. Identificând

consumul cu un loc al întrepătrunderii tehnologiilor, industriilor culturale, identităţilor,

gusturilor, puterii şi re-contextualizării, R. Silverstone studiază consumul ca marcă a

societăţii contemporane prin prisma:

a) comercializării;

b) simbolizării;

c) integr ării;

d)

globalizării/fragmentării. Astfel, cultura nu poate exista decât supunându-

se schimbului, în care bunurile create comportă

deosebiri de valoare şi semnificaţie (cu rol de

clasificare a stilurilor, proprietarilor, consuma-

torilor etc.). Devenite publice, aceste semnificaţii

servesc exercitării unei puteri de alegere şi

utilizare a obiectelor culturale.Exemplul clasic

este televizorul, văzut ca „sistem de simboluri în

cadrul altui sistem de simboluri” (vezi R. Dunn,Television, Consumption and the Commodity

Forme). Acuzat că produce infantilism şi regres,

o „stare comatoasă” şi o suprimare a puterii de

decizie (J. Hartley, N. Postman), acest mijloc al

comunicării de masă şi totodată obiect al

comunicării este recunoscut ca ofertant (cel mai

generos de până acum) al modalităţii prin care

„înţelesurile culturii mărfii sunt adaptate

21 Roger Silverstone, Televiziunea în via ţ a cotidiană, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 20522 Ibidem, p. 125




69

preocupărilor, valorilor şi semnificaţiilor vieţii de zi cu zi. Programele şi reclamele

reuşesc aproape înntotdeauna să ofere o expresie şi o întărire a ideologiilor dominante şi

impunătoare ale societăţii de consum”23. Suport pentru comunicare şi, simultan,

tehnologie, alternativă culturală pentru audienţe şi component al culturii domestice, de

consum, televizorul exemplifică, prin „forma sa vizuală” (R. Dunn) modul în care secomercializează cultura, reflectând codul societăţii de consum. Teoria contemporană cu

privire la cultur ă opune două direcţii ale consumului:

1) omogenizarea;

2) fragmentarea/dezintegrarea culturilor.

Pe urmele Şcolii de la Frankfurt, se consider ă că industriile culturale nu mai sunt

teritorializate, ci produc pentru întreaga planetă, cuprinzând totul într-o cultur ă globală,

cu rol integrator. În altă viziune, critica postmodernă găseşte în globalizare elemente

pozitive: libertatea exprimării valorilor individuale, etnice, naţionale, precum şiafirmarea alterităţii ca o condiţie a democraţiei sociale.

În Condi ţ ia postmodernă (1989), D. Harvey vorbeşte despre artefacte culturale

produse într-un regim de acumulare flexibilă (nu de masă), destinate unor pieţe diferite

(din punct de vedere al spaţiului, timpului) şi puternic fragmentate24. Segmentarea şi

globalizarea pieţelor, alături de rolul crescând al consumului (ca generator de status şi

stil de viaţă)25 fac dovada descompunerii mecanismelor economice ale clasei. Aşadar,

între modificările fundamentale de ordin economic şi cele apar ţinând sferei culturii

există o relaţie de intercondiţionare26. D. Kellner nu acceptă ideea dezintegr ării culturii

în imagine pur ă, ci atribuie televiziunii un rol însemnat în conturarea gândirii, înorientarea comportamentului, în structurarea identităţii contemporane. Preluând

misiunea miturilor 27 din vechime, televiziunea îşi aduce partea ei de contribuţie la

socializarea umană. Această concepţie contravine celei exprimate de J. Baudrillard

(pentru care fragmentarea subiectului conduce la amestecul indistinct al individua-

lităţilor într-o societate dominată de cultura media), G. Deleuze şi F. Guattari (care văd

individul descompunându-se şi dispersându-se), de post-structuralişti în general, care

atribuie identităţii fragilitatea, atomizarea, considerând-o „un mit şi o iluzie”, un

23 J. Mander, Four Arguments for the Elimination of Television, Harvester Press, Brighton, 1978, p. 13224 David Harvey, Condi ţ ia postmodernit ăţ ii. O cercetare asupra originilor schimbării culturale, EdituraAmarcord, Timişoara, 2002, pp. 193-20225 vezi Dic ţ ionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 432-43326 vezi I. Hassan şi „d”-urile sale, exprimând, în consens cu alţi autori ai teoriei postmoderne, retorica rupturii, a desfiinţării: dezintegrare, de construcţie, descentrare, deplasare, dizlocare, descompunere,delegitimare, dezmembrare, disjuncţie, discontinuitate, diferenţă, detotalizare etc.27 În Mitologii (Editura Institutul European, Iaşi, 1997), Roland Barthes vorbeşte despre mituri puternice(în care cuantumul politic este imediat, iar de-politizarea abruptă) şi mituri slabe (în care s-a şters

calitatea politică), despre relaţia de utilizare (nu de adevăr) între oameni şi mituri (oamenii de-politizează după propriile nevoi, lasă obiecte mitice „să doarmă” o vreme), despre valoarea mitului („este destul să-imodificăm vecinătăţile, sistemul general […] în care se plasează, ca să-i reglăm cu cât mai mare precizieimportanţa” – op.cit., p. 277).



Ştefania BEJAN

70

construct al limbajului sau al societ ăţ ii. Dacă nu era de ajuns, individul este socotit „un

efect cibernetic al unor sisteme fantastice de control”28.

Întrebările de la care pornesc analizele celor care pledează pentru prezenţa

structurilor mitice în produsele media sunt: care media, când, de ce, cu ce mijloace şi

efecte produc fenomene de factur ă mitică?Tot timpul se întâlnesc în cultura media elemente mitice, susţine C. Huynen

( Mythe méditique, mythe d’aujourd’hui), enumerând: coeziunea socială (rezultată din

participarea la naraţiuni care aduc în atenţie arhetipuri), zgomotul de fond (în care

comunicarea „se simte” ca acasă), prezenţa, în textele mass-media, a actelor fundamen-

tale (naştere, moarte, iubire ş.c.) constituind o „reînnoire mitică impresionantă”29.

Accidental (în unele situaţii şi în anumite momente) avem de-a face cu o dimensiune

mitică a produselor media, motivează R. Silverstone, preluând poziţiile unor R. Barthes,

A. Giddens, P. Mellencamp30.

Este foarte greu să identificăm în textele media mituri „autentice”, opinează M.Coman31; mai curând pot fi observate secven ţ e de tip mitic („arhetipuri” sau „relicve”)

ori func ţ ii asemănătoare celor provenite din creaţia mitică.

Nici mitologii „autentice” nu se întâlnesc în mass-media, ci mitologii moderne,

constructe culturale ce depozitează figuri, simboluri, scheme narative culese din

discursurile sociale. Utilizând ca paradigme interpretative: a) modelul arhetipal; b)

funcţionalist; c) cognitiv, media au stabilit o legătur ă între nara ţ iunile difuzate ast ă zi şi

universul mitologic (simboluri şi scheme epice str ăvechi se prelungesc în textele

jurnaliştilor; asemeni mitului, ştirile r ăspund unor nevoi umane eterne; atât sistemulştirilor, cât şi cel mitic sunt mecanisme de gândire întemeiate pe operaţii mentale

identice). Ş tirile, consider ă J. Hartley ( Discursul ştirilor , p. 39), sunt creatoare de

mituri, întrucât ele „semnifică în permanenţă mituri, prin evenimentele mediatizate ca

având valoare de ştire32. Ştirile, după J. Hartley alcătuiesc un discurs cultural şi o

institu ţ ie (s.n.) socială, ele că pătând semnificaţie doar în relaţie cu alte discursuri şi

instituţii. Negocierea cu semnificaţiile ştirii (de necontestat, în aparenţă) se impune,

uzând de o doză însemnată de suspiciune. Disponibilitatea este la îndemâna publicului,

avid (dar critic) de a primi o imagine de-a gata cu privire la mediul înconjur ător. În mod

normal, demistificarea semnificaţiilor sociale ar trebui să ne mobilizeze, începând cu

28 Arthur Kroker şi David Cook, The Postmoderne Scene (1986): „«Sinele TV» este individul electronic, par excellence care obţine tot ce poate prin simularea materialelor oferite de media: o identitate de piaţă însuşită în calitatea sa de consumator într-o societate de divertisment; o galaxie de stări hiperfibrilate…”29 D. Kellner, op.cit., p. 8730 „Asemenea unui doctor care îi explică pacientului procedurile medicale înainte şi după operaţie,informaţia […] îndeplineşte un rol terapeutic, un ritual asemănător rugăciunii sau psalmodierii […].

Astfel, informaţia, raţiunea de a fi a reportajului, devine poveste, terapie şi ritual colectiv. Mai târziu, vafi cunoscută ca mit” (Patricia Mellencamp, Logics of Television – 1990) în R. Silverstone, op.cit., p. 34.31 M. Coman, Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 9132 Câteva accepţiuni ale ştirii pot fi întâlnite în Discursul ştirilor (de John Hartley), pp. 27-28.




71

înţelegerea felului în care ştirile „lucrează” asupra noastr ă, a intereselor pe care le

servesc, a stă pânilor financiari şi profesionali în slujba cărora se află33.

Jack Lule apreciază ştirile ca cel mai de seamă vehicul al mitului, acestea

moştenind povestirile esenţiale ale culturii umane. Ca şi miturile, ştirile „istorisesc”

probleme ale vieţii sociale, având, prin dimensiunea lor moralizatoare, rolul de a educa.Autorul menţionat descoper ă în media contemporane şapte arhetipuri mitice: eroul,

mama bună, lumea de dincolo, potopul, victima, ţapul ispăşitor, vicleanul. Myth-makers

din culturile arhaice, jurnaliştii devin (prin cultivarea unui limbaj creator de sens)

„confecţioneri” de mituri (S. Hall). „Ştirile de televiziune, în care prezentatorul este

înf ăţişat în persoană audienţelor, au preluat rolul povestitorului/f ăcătorului de mituri atât

de bine, încât sunt considerate ca cea mai autoritar ă şi «adevărată» sursă de informare.

În fabricarea ştirilor, jurnaliştii […] au puterea să fixeze oamenii în categoriile existente

ale eroului pozitiv, ale eroului malefic, ale bunului şi ale r ăului, astfel încât să-şi

învestească povestirile cu autoritatea adevărului mitologic” (E. Bird, R. Dardenne)34.Când revin fondurile mitice ascunse (subterane) la suprafaţă? În momentele de

criză, când lipsa ori surplusul informaţional fac dificilă înţelegerea. Golul de sens va fi

completat prin fondul mitic ce ţese naraţiuni diverse,

capabile de a se transforma una în cealaltă, graţie

permutărilor simbolice proprii logicii mitului35. Din

perspectivă funcţionalistă, mitul şi comunicarea

media au aceleaşi scopuri:

a)

să ofere formele elementare ale ordonăriispaţio-temporale şi morale ale existenţei;

b) să unifice elemente uneori incompatibile;

c) să facă posibil exerciţiul puterii;

d) să solicite participarea actorilor sociali.

Această opinie (R. Silverstone, Television,

Myth and Culture) este împărtăşită de F. Corcoran,

M. Breen, R. Smith ş.a., spre deosebire de

„cognitiviştii” J. Fiske, J. Hartley, S. Hall, T. Koch

care îmbr ăţişează poziţia lui R. Barthes: „Întrucât

mitul este vorbire, orice ţine de discurs poate fi mit”

(mitul este o vorbire aleasă de istorie)36.

33 „… nu modificarea unui anumit mesaj este fundamentală; ar fi suficient […] să se schimbe atitudineaaudienţei, pentru a induce o decodificare diferită a mesajului – sau pentru a izola inten ţiiletransmiţătorului şi a le supune unei atitudini critice” (U. Eco, în J. Hartley, op. cit., p. 19)34 vezi Mass-media, mit şi ritual, pp. 93-106.35 M. Coman, „Naissance d’un contre-mythe (la Roumanie, décembre 1989, dans la presse française)” –

199336 Pentru R. Barthes, limbaj, discurs, vorbire este „oricare unitate sau sinteză semnificativă, verbală sauvizuală: o fotografie va fi pentru noi vorbire la fel ca un articol de ziar; chiar şi obiectele vor putea devenivorbire dacă semnifică ceva” ( Mitologii, p. 237).



Ştefania BEJAN

72

O cercetare sociologică asupra profesiei de jurnalist şi a redacţiei ca locaţie a

„naşterii” tuturor ştirilor ce urmează a fi difuzate ajunge la concluzia că poziţia şi rolul

social deţinute de profesioniştii media sunt puse în valoare prin procesul ritualizării,

adică al producerii unei imagini (ritualizate) a evenimentelor, marcată de diferenţe

impuse prin practica de jurnalism (unele acţiuni sunt considerate mai importante decâtaltele şi pe baza lor se alcătuieşte versiunea media asupra evenimentelor).

Autoritatea conferită lucr ătorilor din mass-media prin instrumentul ritualizării37

se traduce într-un deplin control asupra construirii unei versiuni media despre realitate,

un surplus de autoritate provenit din renunţarea la procedee, ton, limbaj uzuale în

profesie; „agentul ritual” reprezentat de jurnalist se află într-o situaţie specială (prezintă

un eveniment major, neaşteptat etc., foloseşte „vocea” societăţii, deţine în exclusivitate

adevărul).

Ritualizarea ca în-scenare în faţa unei audienţe concrete (social), construită

mitologic sau chiar imaginar ă (R. Grimes) este o practică, un mod de acţiune care„instituie un contrast privilegiat, scoţându-se în evidenţă pe sine ca acţiune mai

importantă sau mai puternică” (C. Bell)38. M. Coman găseşte în ritualizare şi un

mecanism care se poate folosi în disputele pentru dobândirea puterii, întrucât generează

ierarhii şi defineşte ordinea hegemonică ( Medias, mythes et rites de passage, 1992).

Controlul ritual exercitat de jurnalişti apare în re-organizarea realităţii după criteriile

diferenţelor strategice. Faptele r ămân în plan secund, prioritar ă devenind participarea

ziariştilor la evenimente. De pildă, B. Zelizer identifică patru roluri însuşite în mod

ostentativ de reprezentanţii presei în mediatizarea „mor ţii unui preşedinte” (J.Kennedy): investigatori, reprezentan ţ i ai marelui public, martori la asasinat şi

interpre ţ i. Aşteptările publicului sunt satisf ăcute în ceea ce priveşte informaţiile primite

prin radio şi TV, iar statutul presei de instanţă dominantă în construirea unei versiuni

asupra evenimentului este confirmat încă o dată…

Despre duritatea, sângele rece, cruzimea celor care lucrează în mass-media s-a

mai vorbit. Consideraţi insensibili tocmai pentru a-şi păstra obiectivitatea pe care toţi şi-

o declar ă (dar câţi o respectă?), jurnaliştii fac un joc dublu: încearcă din r ăsputeri să se

plaseze în miezul evenimentelor (pentru a nu scă pa nici cel mai mic amănunt) şi

totodată se detaşează de faptele în sine pentru a „judeca” neutru fiecare situaţie.Profesionalism, obr ăznicie, indiferenţă la suferinţele umane… greu de spus. Cert este că

„Ori de câte ori găsiţi sute şi mii de oameni sănătoşi la minte care încearcă să iasă de

undeva, în timp ce câţiva nebuni încearcă să intre, este sigur că aceştia din urmă sunt

reporteri” (H. R. Knickerbocker)39.

37 vezi Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice. Antropologie şi comunicare, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2003, pp. 135-15938 Catherine Bell, Ritual Theory, Ritual Practice, Oxford University Press, New York, 1992, p. 90, în

Mass media, mit şi ritual, p. 11239 Cf. D. Randall, op.cit., p. 63

2.fssp.crp.a1.s2_teorii_ale_comunicarii_de_masa-st.bejan-=-cap.1.pdf

Documents