25 - ucenicizarea si transformarea

ResuRse spiRituale | Nr. 25 1www.liferomania.ro

Nr. 25 - toamna 2010

O colecţie de articolepentru lucrătorii creştini din România

10 elemente cheie pentru plantarea unei biserici apostolice extrase din Faptele apostolilor, de George O. Wood | 3

Păşind spre recoltăde J. Don George | 8

Învaţă Biblia despre siguranţa eternă?de W. E. Nunnally | 14

Principii de conducere spirituală extrase din saluturile lui Pavelde James D. Hernando| 22

Îndeplinind Marea Trimitere prin ucenicizarede Andrew D. Templeton | 25

Marea controversă pelagianăde William P. Farley| pag 27

Botezul cu Duhul Sfânt: Viaţa şi lucrarea lui Isusde Edgar R. Lee | 31

Isus, Unsul Lui Dumnezeu: Exemplu nostru de lucrare supranaturală

de Tim Enloe | 36

U c e ni c i z ar e a ş i t r an s fo r m ar e a

2 toamna 2010 www.resursespirituale.ro

Revistă publicată deliFe puBlisHeRs iNteRNatiONalOP 10, CP 25, 410610 - Oradea, RomâniaTel.: 0359.322.744; 0359.177.636; 0744.624.236E-mail: [email protected], Website: www.liferomania.roWebsite: www.resursespirituale.ro

Articolele din această revistă au fost selectate şi traduse din Enrichment - o revistă pentru pastori şi lideri creştini. © Consiliul general al Assemblies of God, S.U.A.

impORtaNt: Având în vedere că unii cititori ai revistei ne-au solicitat numere suplimentare, anunţăm pe această cale că pentru continuarea publicării revistei, contribuţiile dumneavoastră sunt binevenite. Cheltuielile pentru o revistă sunt de 3 lei (RON) şi această sumă poate fi depusă de cei care doresc în contul nr. RO82RNCB0032046491960001 al LIFE PUBLISHERS INTERNATIONAL, deschis la B.C.R. Oradea.

Colectivul de redacţie:Redactor Şef. Terri GibbsTraducător: Laurenţiu PăşcuţiLayout: Daniel Ardelean

REVISTA

poate fi găsită pe internet la adresa:

www.resursespirituale.rowww.liferomania.ro


În Faptele apostolilor, capitolul 19, Luca a consemnat cea mai reuşită plantare de biserici din istoria Creştinismului.Aceasta a început cu 12 ucenici inactivi spiritual, iar în

30 de luni, a atins asemenea proporţii, încât peste 25000 de cetăţeni se adunau zgomotoşi în teatrul public pentru a protesta împotriva bisericii în dezvoltare, deoarece, din pricina acesteia, economia păgână se prăbuşea.

Dacă am fi avut şi astăzi parte de o situaţie asemănătoare, toate industriile păcătoase – industria pornografiei şi a sexului, emisiunile de televiziune imorale, furnizorii de tutun şi alcool (acestea fiind doar câteva dintre ele) – ar reacţiona la fel de vehement împotriva valului tot mai mare al Evangheliei care ar cuprinde cultura noastră seculară.

Plantarea bisericii din Efes, dirijată de apostolul Pavel, ne oferă o listă de principii utile pe care să le verificăm pe măsură ce ne evaluăm propriile eforturi de a duce Evanghelia în cele aproximativ 18000 de comunităţi din America care nu au o biserică a Adunărilor lui Dumnezeu.

Iată 10 elemente extrase din Faptele apostolilor capitolul 19 pentru a finaliza o plantare de biserici care va cutremura oraşul.

Timpul poTriviTLa începutul celei de-a doua sa călătorie misionară, Pavel a vrut să meargă în provincia romană Asia, dar Duhul Sfânt l-a împiedicat (Fapte 16:6). Oraşul cheie din Asia era Efesul; este de înţeles de ce Pavel a vrut să meargă acolo. Strategia sa viza zonele urbane, iar din aceste centre de populaţie aveau să desprindă ulterior noi biserici în zonele periferice.

Pavel s-a oprit pentru scurt timp în Efes, pe la sfârşitul celei de-a doua sa călătorie şi a promis: „Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi” (Fapte 18:21).

Doar privind retrospectiv înţelegem de ce Duhul Sfânt l-a împiedicat să meargă acolo mai devreme.

În prima sa călătorie misionară, apostolul a fondat biserici la est de Efes; iar în cea de-a doua călătorie, a iniţiat biserici la vest de acesta. Când, într-un final, a ajuns în Efes, în cea de-a treia sa călătorie misionară, se afla la o depărtare echidistantă de bisericile din est şi de cele din vest. Pavel era perfect poziţionat pentru a trimite epistole şi curieri în ambele părţi, astfel încât aceste congregaţii neexperimentate să fie întărite şi să păstreze o doctrină şi o practică sănătoase.

În plus, Duhul Sfânt a ştiut că Pavel trebuia mai întâi să-şi dezvolte muşchii de plantare de biserici, înainte să abordeze Efesul. Apostolul a descris cum a trebuit să se lupte cu „fiare sălbatice” la Efes (1 Corinteni 15:32). Oraşul Efes a fost cea mai mare provocare cu care se confruntase Pavel până atunci. Era un oraş în care Estul se intersecta cu Vestul, unde închinarea păgână se cristalizase într-una dintre cele şapte minuni ale lumii antice – Templul zeiţei Diana.

Abordarea oraşului respectiv nu era deloc floare la ureche, iar Duhul Sfânt ştia asta. Aşa că l-a făcut pe Pavel să aştepte momentul oportun.

La fel, şi noi trebuie să nu ne aruncăm cu capul înainte într-o plantare de biserici, fără să aşteptăm îndrumarea Duhului Sfânt şi fără să ne întrebăm: „Este oare timpul potrivit? Ne-a dat Duhul Sfânt undă verde? Este acesta momentul strategic oportun?”

TiparTiparul este un model sau o formă folosită ca îndrumător pentru a fabrica o piesă sau un produs. Există cu siguranţă un tipar în întâlnirea lui Pavel cu cei 12 credincioşi nominali din Efes.

Iată contextul. Marele predicator/orator, Apolo, a ajuns la Efes înaintea lui Pavel. Apolo a fost un evreu

de GeorGe o. Wood

10 elemente cheie pentru

plantarea unei biserici apostolice

extrase din Faptele Apostolilor 19

Plantarea bisericii din Efes, dirijată de apostolul Pavel, ne oferă o listă de principii pe care să le urmărim

pe măsură ce ne evaluăm propriile eforturi.


alexandrian învăţat, care cunoştea foarte bine Scriptura, plin de zel şi care i-a învăţat pe oameni lucruri corecte despre Isus. Totuşi, el cunoştea doar botezul lui Ioan, aşa că Priscila şi Acuila i-au dat câteva lecţii particulare, mai bune. Se pare că deficienţa lui Apolo se datora lipsei sale de cunoaştere a persoanei şi lucrării Duhului Sfânt. Această deficienţă se observă şi în cei 12 credincioşi pe care Pavel îi găseşte în Efes. Aceştia probabil că fuseseră convertiţi de Apolo, din moment ce şi ei cunoşteau doar botezul lui Ioan.

Pavel i-a întrebat: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când [sau după ce] aţi crezut?” (Fapte 19:2)?

Întrebarea pe care le-a adresat-o Pavel este crucială pentru teologia penticostală a botezului şi împuternicirii cu Duhul Sfânt. Întrebarea sa conţine un participiu aorist (aţi crezut) şi un verb principal aorist (aţi primit voi?). În limba greacă, când se foloseşte un participiu aorist împreună cu un verb principal aorist, acţiunea descrisă poate fi simultană sau ulterioară.

De exemplu, Iuda a spus: „Am păcătuit (verb principal aorist), căci am vândut (participiu aorist) sânge nevinovat” (Matei 27:4, traducere proprie). Evident, păcătuirea şi trădarea sunt evenimente simultane.

Totuşi, să analizăm şi Matei 22:25: „S-a însurat (participiu aorist), a murit (verb principal aorist)” (traducere proprie). Evident, însuratul şi decesul sunt secvenţiale şi nu simultane.

În Faptele apostolilor, Luca descrie botezul cu Duhul ca fiind ulterior convertirii (Fapte 2:4; 8:17; 9:17) şi simultan cu convertirea (Fapte 10:44-48).

Este evident că cei 12 efeseni erau adepţii lui Isus doar în sensul că se numeau ucenicii Lui. Pavel nu îi tratează ca pe nişte pre-credincioşi. El vrea să ştie un singur lucru: „Au primit Duhul Sfânt când sau după ce au crezut?” Răspunsul lor este clar: „Nu” (Fapte 19:2).

În prima lor întâlnire, Pavel a ştiut imediat care era problema – de ce comunitatea de credincioşi din aglomeratul Efes avea doar 12 ucenici neproductivi.

Pavel ştia că dacă biserica din Efes voia să crească şi să aibă un impact puternic asupra oraşului, trebuia să înceapă, la fel ca biserica din Ierusalim, de la tiparul de credincioşi botezaţi cu Duhul Sfânt. Era nevoie de un miez fierbinte de la care să se pornească.

G. Campbell Morgan, chiar dacă nu era penticostal, afirma în comentariile sale despre cartea Faptele apostolilor: „Apolo, un evreu, un alexandrian, învăţat, cunoscător al Scripturilor, zelos cu spiritul, atent cu învăţăturile sale, cutezător cu vorba, i-a putut duce pe oameni doar până la propriul nivel, nici măcar un metru mai departe, nici măcar 50cm mai sus. … A venit Pavel, şi nu pentru că ar fi fost un om mai bun ca Apolo, nu pentru că ar fi avut cunoştinţe mai complete sau o experienţă

mai bogată ca cel dintâi, i-a ridicat pe aceiaşi 12 oameni la un nivel mai înalt.”

Trebuie să recunoaştem că plantarea de biserici implică mai mult decât demografie, conducere, aptitudini, daruri, finanţe şi planificare potrivite. Avem nevoie de Duhul Sfânt. Să fim asemenea apostolului Pavel, care nu s-a temut să întrebe nucleul de pornire al bisericii sale: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Non-penticostalii nu adresează această întrebare. Dar trebuie să o facem, dacă vrem să culegem roade apostolice.

Să începem biserici noi cu un tipar de bază format din credincioşi plini de Duhul Sfânt.

ÎnvăţăTuraMetoda de misionare a lui Pavel la

Efes a constat într-o apologetică a credinţei bazată pe conţinut. A argumentat într-un mod convingător (Fapte 19:8). Pe scurt, ştia întrebările care necesitau un răspuns, şi a răspuns cu cunoaştere şi pasiune.

În unele cercuri de astăzi, facem aproape orice pentru a evangheliza oameni, în afară de a le oferi răspunsuri la întrebările lor cognitive şi emoţionale.

Pavel l-a sfătuit pe Timotei, care l-a urmat ulterior ca pastor în Efes: „Caută (de ex., învaţă) să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Petru îl susţine pe Pavel: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3:15).

Dacă vrem să plantăm biserici trainice, trebuie să avem şi conţinut. Muzica, fenomenele externe, prietenia şi publicitatea îi pot atrage pe oameni. Dar abordarea noastră trebuie să se centreze pe ucenicizare. Trebuie să evităm pericolul de a câştiga doar un public; scopul nostru este să-i transformăm pe cei chemaţi, să formăm biserica adevărată şi vie a lui Isus.

La Efes, Pavel a răspuns mai multor întrebări. Ştim că i-a învăţat pe oameni în trei locuri: trei luni în sinagogă (Fapte 19:8), doi ani în şcoala lui Tiran (Fapte 19:10) şi constant, mergând din casă în casă (Fapte 20:20).

Mă interesează în special şcoala lui Tiran, pentru că acest detaliu aduce în scenă un lucru pe care suntem tentaţi să-l neglijăm în ziua de astăzi în bisericile noastre, şi anume, intensitatea procesului de ucenicizare. Nu poţi produce o transformare profundă în vieţile oamenilor dacă petreci doar o oră sau două cu ei sâmbătă seara sau duminică dimineaţa. Una dintre multiplele interpretări posibile ale Faptele apostolilor 19:9 – aşa-numitul text vestic – ne oferă intervalul în care Pavel a predat în şcoala lui Tiran – 11:00–16:00. Acestea erau orele de siestă în Efes, dar Pavel a folosit această pauză culturală pentru a-i instrui pe credincioşi.

Plantarea de biserici

implică mai mult

decât demografie, conducere,

aptitudini, darurile, finanţe şi

planificare potrivite.

Avem nevoie

de Duhul Sfânt.


Calculaţi voi totalul de ore. Cinci ore pe zi, timp de 2 ani. Să presupunem că „cursurile” se ţineau doar în cursul săptămânii, cu 4 săptămâni de concediu pe an. Numărul total este de 1200 de ore de instruire/predare per an (5 ore zilnic x 5 zile x 48 de săptămâni = 1200).

Nu-i de mirare atunci că Evanghelia s-a răspândit din Efes în toată provincia romană Asia. Pavel i-a învăţat pe oameni intens şi i-a instruit să ducă mai departe Evanghelia. A construit o biserică participativă, nu o biserică ce îi privea doar pe alţii cum fac misiune.

Fiecare dintre bisericile noastre ar trebui să se considere o şcoală biblică ce îi instruieşte constant pe laici pentru lucrarea de evanghelizare. Mantra noastră trebuie să fie: fiecare membru învaţă, creşte, mărturiseşte şi îşi asumă conducerea.

EchipaÎntreaga Asie a auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Cum? Prin ucenici. Pavel a avut ajutoare, doi dintre ei fiind Timotei şi Erastus (Fapte 19:22). Cei pe care i-a mentorat ei au devenit bătrânii bisericii (Fapte 20:17). Lucrarea sa vocaţională îi acoperea propriile nevoi şi pe cele ale însoţitorilor săi (Fapte 20:34). Pe când le scria corintenilor, din Efes, Pavel i-a numit pe cei care lucrau cu el: Sosten, Stefana, Fortunat, Ahaic (1 Corinteni 1:1; 16:17), Apolo (1 Corinteni 16:12; 2 Corinteni 8:18, 19), Acuila şi Priscila (1 Corinteni 16:19), Tit (2 Corinteni 8:16, 17).

Cu alte cuvinte, Pavel nu a plantat biserici ca un Călăreţ Singuratic. El a mentorat viitori lideri. A lucrat împreună cu ei. Nu a încercat să facă totul de unul singur.

Pentru a evangheliza un oraş sau o comunitate este nevoie de o echipă.

TrudăNu permiteţi nimănui să vă păcălească. Plantarea de biserici (sau orice altă lucrare) este o treabă grea.

Este evident că Pavel a folosit după-amiezile pentru a preda în şcoala lui Tiran, iar seara preda din casă în casă. Şi ce făcea dimineaţa? Corturi. „Basmalele şi şorţurile” luate de la locul lui de muncă (Fapte 19:12) nu erau pânze albe pufoase sau curate, ci tapiţerii de scaune zdrenţuite şi şorţuri de muncă. El îşi caracterizează munca din Efes ca cea a unui mic om de afaceri, de succes şi harnic (Fapte 20:34, 35).

În plus, într-un oraş unde câştigul financiar inspira toate formele de religie (altarele de argint ale Dianei erau exportate în toată lumea), Pavel a refuzat să primească argint, aur sau orice alte lucruri asemănătoare.

Ulterior, când Pavel îşi descrie lucrarea din Efes, el nu se concentrează pe miracolele săvârşite (care au fost multe), ci pe lucrurile obişnuite. El nu a transformat niciodată banii în miracole. El a investit în alţii, nu în sine.

Îmi amintesc de un pastor a cărui biserică s-a implicat într-o zi lungă de distribuire de alimente şi evanghelizare a celor săraci. Când a fost întrebat dacă ar face-o din nou, acesta a răspuns: „Nu. Este prea mult de muncă.” Nu-i de mirare că biserica sa nu creşte.

Plantarea de biserici (sau orice altă lucrare) nu este pentru cei care vor „să trăiască fără grijă în Sion”.

lacrimiS-ar putea să lucrezi atât de greu într-o lucrare, încât să-ţi pierzi sensibilitatea faţă de oameni. Pavel a muncit şi s-a confruntat cu presiuni mari, şi totuşi, a „slujit Domnului” cu multă smerenie, cu lacrimi” (Fapte 20:19). Să nu lucrăm atât de mult, încât să ne pierdem sensibilitatea.

Privesc în urmă la lucrarea mea pastorală, şi cea mai mare satisfacţie o am nu în structurile pe care le-am construit, nici în numărul de membri câştigaţi, nici în cât de mult s-au dezvoltat misiunile iniţiate. Satisfacţia provine din vieţile pe care le-am atins.

Când Pavel şi-a luat un ultim rămas-bun de la conducerea bisericii din Efes, Luca consemnează: „Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel, şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba, pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa” (Fapte 20:37, 38). O relaţie şi un devotament atât de apropiată se creează doar atunci când iubeşti oamenii mult şi profund.

Mă doare atunci când pastorii se bucură să lase o biserică, sau când o biserică se bucură că pastorii ei pleacă. Îmi spune că din relaţia lor lipsea ceva vital pentru o biserică sănătoasă, în dezvoltare.

Haideţi să fim plini de compasiune pentru oameni pe măsură ce plantăm biserici noi.

iascaIasca este o substanţă inflamabilă care poate fi folosită ca substanţă de aprindere. Scopul ei este să instige sau să inflameze.

Cu siguranţă asta s-a întâmplat şi în Efes. Oamenii luau zdrenţe şi şorţuri din atelierul lui Pavel şi le puneau peste cei bolnavi şi peste cei posedaţi, iar aceştia erau vindecaţi.

Pavel a făcut tot ce trebuia – a învăţat, a muncit şi a evanghelizat. Dar dacă biserica trebuie să depăşească o creştere normală, trebuie să intervină Dumnezeu.

Mai demult, pastorul Mung şi tatăl meu au predicat în China de nord-vest. Când persecuţia s-a atenuat, biserica a fost repornită, în 1983, cu 30 de bătrâni. La moartea pastorului Mung, în 2004, la vârsta de 96 de ani, biserica număra 15000 de membri. Înainte să moară, l-am întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”

Mi-a răspuns: „Ei bine, Isus Cristos este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna… şi ne rugăm mult.” Apoi mi-a descris

miracolele pe care le-a făcut Domnul în oraşul respectiv.

Fie ca şi noi să putem descrie modul în care plantăm biserici şi modul în care acestea se revitalizează şi cresc nu prin

Plantarea de biserici (sau orice altă lucrare)

nu este pentru cei care vor

„să trăiască fără grijă în Sion”.


prisma a ceea ce am făcut noi, ci prin prisma a ceea ce a făcut Domnul (Fapte 14:27).

Ultimul chibrit care a aprins iasca din Efes a venit în momentul de cumpănă al celor şapte ocultişti – fiii lui Sceva – care au înţeles pe propria piele ce înseamnă să foloseşti greşit numele lui Isus (Fapte 19:13-20).

Priviţi anomalia. A fost cel mai eficient miracol al lui Pavel în cei aproape 3 ani petrecuţi în Efes, iar el n-a avut nimic de-a face cu el. Dar efectul a fost incredibil – atât asupra publicului general, care era cuprins de teamă, cât şi asupra credincioşilor care şi-au ars lucrurile oculte după convertire.

Când puterea Duhului Sfânt loveşte o biserică, descoperim că o mulţime de credincioşi au păstrat „faptele întunecate” ale inamicului. Dacă oamenii din bisericile noastre şi-ar aduce filmele, DVD-urile, revistele, cărţile, log-urile de pe Internet, sticlele şi drogurile ilegale păcătoase, am face un foc de tabără pe cinste. Ei păstrează toate aceste lucruri, pentru că Duhul Sfânt nu

îşi demonstrează puterea în biserică.

Creşterea exponenţială a plantării de biserici are loc când există iască – un eveniment sau o serie de evenimente pe care doar Duhul Sfânt le poate dirija, o ocazie sau ocazii care catapultează biserica înspre un nou nivel de creştere şi influenţă.

GhimpElEŢepuşa este partea de care ne-am lipsi. Dar orice plantare de biserici o va include. Scriind din Efes, la sfârşitul celei de-a treia sa călătorie misionară, Pavel i-a spus bisericii din Corint despre ţepuşa din propria sa viaţă care, în pofida rugăciunii, nu a fost îndepărtată.

Pavel nu spune niciodată la ce ţepuşă se referea şi este mai bine aşa. Niciunul dintre noi nu ne confruntăm cu aceeaşi ţepuşă.

Nu cunosc nicio lucrare eficientă de plantare de biserici în care conducerea sa să nu fi suferit în vreun fel sau altul.

Aş vrea să-i pot consola pe plantatorii de biserici şi să le spun că vor călca doar pe petale de trandafiri, dar adevărul este că vor exista şi greutăţi şi dificultăţi care

nu vor fi înlăturate, în pofida rugăciunilor şi eforturilor noastre.

Nu trebuie să-i permitem ţepuşei din viaţa noastră să ne înfrângă misiunea. Putem avea aceeaşi mărturie ca Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9).

TransparEnţăPavel le-a spus bătrânilor din Efes în scrisoarea lui de rămas-bun: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei” (Fapte 20:18).

Ce declaraţie incredibilă! Nu există goluri în viaţa lui, nu există perioade de păcătuire, lene sau slăbiciune. Nu a fost niciodată un plantator de biserici sau pastor vremelnic.

Scriind din Efes, el le-a spus corintenilor că n-a purtat niciodată o mască (2 Corinteni 3:13-18). Nu era nicio diferenţă între persona sa din lucrare şi persoana sa; sau, aşa cum am spune noi, între purtarea sa de la amvon şi purtarea de acasă.

Plantarea de biserici va fi la fel de eficientă pe cât sunt de autentici cei care le plantează. Sarcina noastră este să trăim constant astfel încât să le putem spune altora: „Urmaţi-mă, căci şi eu Îl urmez pe Cristos” (vezi 2 Tesaloniceni 3:7, 9).

amEninţarEPlantatorii de biserici sunt conştienţi şi de pericolele care îi pasc. Pavel cu siguranţă a fost. El i-a avertizat pe bătrânii din Efes de două ameninţări la adresa bisericii: (1) lupii din afară, şi (2) lupii din interior, care aveau să denatureze adevărul, pentru a-i atrage pe oameni după sine (Fapte 20:28-30).

Lupii fac prăpăd. Ei îi dezbină pe oameni. Adevărata natură a lupilor şi a falşilor învăţători este să genereze dezbinare din pricina dorinţei lor insaţiabile după auto-promovare. Ei sunt mult mai interesaţi să-şi construiască propria biserică, propriul cuib – decât să construiască biserica lui Cristos.

Aşa că, liderii temători de Dumnezeu sunt responsabili de bunăstarea bisericii pe care Cristos a răscumpărat-o cu propriul Său sânge.

Înainte ca Pavel să le spună liderilor să păzească „turma”, el le spune să se păzească pe sine (Fapte 20:28). Paza are un caracter personal şi este orientată pe lucrare. Voi sunteţi supraveghetori, nu mari şefi! Suntem protectorii şi apărătorii poporului lui Cristos, şi trebuie să ţinem minte cât de mult a costat bunul pe care-l păzim.

concluziEPlantarea de biserici şi creşterea lor dinamică au loc atunci când există următoarele 10 elemente apostolice:

Timpul potrivit• Tipar• Învăţare• Echipă• Trudă• Lacrimi• Iască•

Liderii

temători de

Dumnezeu

sunt

responsabili

de

bunăstarea

bisericii.


Ţepuşă• Transparenţă• Ameninţare•

Priveşte rezultatele obţinute atunci când aceste elemente sunt prezente în plantarea de biserici. „Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului” (Fapte 19:20).

Fie ca Dumnezeu să ne dea acelaşi rezultate în cadrul comunităţilor neevanghelizate din America, pe măsură ce plantăm cu zel biserici noi şi le revitalizăm pe cele existente.

GeorGe o. Wood, d. th. P., supraveghetor general al Consiliului General al Adunărilor lui Dumnezeu, Springfield, Missouri

Noutăţi EditorialELA EDiTuRA LiFE PubLisHERs

www.liferomania.ro

DEvEninD fEmEiA viSuRiLOR Lui

de Sharon Jaynes

308 pag., 14 X 20.5 cm

Vrei să devii femeia visurilor soţului tău? Femeia după care îi pare rău că pleacă dimineaţa și la care de-abia așteaptă să revină acasă seara? Devenind femeia viselor lui îţi oferă o viziune profundă asupra rolului minunat și unic pe care Dumnezeu şi l-a dat doar ţie în viaţa soţului tău. Pe paginile acestei cărţi vei găsi așezate câteva ipostaze ale inimii unor bărbaţi care au împărtășit cu mine răspunsurile unui sondaj de opinie pe care l-am efectuat: • Cum ai descrie femeia visurilor tale? • Ce face soţia ta foarte bine și celelalte femei ar putea lua

exemplul ei? • Care a fost cea mai mare încercare în căsnicia ta? • Cum a putut soţia ta să ajute la rezolvarea acelei probleme? • Care este acel lucru pe care ţi-l dorești ca femeile să-l înţeleagă

despre ceea ce-și dorește un bărbat de la femeia visurilor lui?

O fEmEiE DuPă iNima lui DumnEzEude Elizabeth George

312 pag., 14 X 20.5 cm

Adevărata pace si bucurie vin atunci când femeile Îl urmează

pe Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii lor - şi devin femei după inima Lui. Cu graţie şi căldura, Elizabeth George împărtăşeşte în această carte învăţături biblice practice cu privire la modul in care poţi urmări priorităţile lui Dumnezeu privitoare la: * umblarea ta cu Domnul – creşti prin iubire faţă de Scriptură şi ucenicizare * slujirea ta – învaţă să slujeşti altora şi să devii o femeie care încurajează * casa ta – creează o atmosferă care hrăneşte şi o tapiserie a frumuseţii * soţul tău – dezvoltăt-ţi o dedicare adâncă pentru a-l sluji şi a-l cinsti * copiii tăi – roagă-te cu credincioşie pentru ei şi învaţă-i Cuvântul lui Dumnezeu

În AştEPtAREA îNtOaRceRii lui summeRde Kim Vogel Sawyer348 pag., 14 X 20.5 cm

Complet singură în preeria din Kansas, Summer Steadman are puţine opţiuni. Pierzându-şi soţul şi copiii din cauza bolii, ea nu mai are nicio dorinţă de a-şi continua călătoria spre vest, acolo unde ea şi soţul ei plănuiseră să-şi croiască un viitor. În schimb, caută de lucru într-o micuţă comunitate menonită pentru a putea fi aproape de mormintele familiei ei.Văduvul Peter Ollenburger, proprietarul morii din localitate, are nevoie de cineva care să facă lecţiile cu băiatul său. Când aude că în oraş venise o „femeie învăţată”, el crede că aceasta este răspunsul la rugăciunile lui. Curând, însă, el

descoperă că ajutorul pe care i l-a dat acelei străine poate avea consecinţe neplăcute.Acest tată ar fi în stare să facă orice pentru fiul său, dar pe măsură ce băiatul începe s-o considere pe Summer mai mult decât doar învăţătoarea lui, Peter trebuie să facă o alegere. Să se căsătorească cu femeia aceasta doar pentru ca fiul lui să aibă o nouă mamă sau să se căsătorească doar din dragoste?Va putea inima zdrobită a lui Summer să mai iubească din nou?


Când am ajuns în Irving, Texas, în 1972, aveam o experienţă în lucrare de 17 ani – 6 ani ca evanghelist şi 11 ani ca pastor. În timpul călătoriilor mele evanghelistice, eu şi soţia mea, Gwen, am văzut numeroase biserici care au schimbat comunitatea din care făceau parte în diverse moduri. Când am acceptat să păstoresc biserica din Irving, L-am întrebat pe Dumnezeu: Cum să ating acest oraş? Sunt peste 80 de biserici în comunitatea aceasta. De asemenea, sunt mii de biserici în întreaga zonă Dallas/Forth Worth. Ce strategie de creştere a bisericii vrei să folosesc?

Părea că bisericile deja consacrate, cu corurile lor superbe, cu clădirile lor frumoase şi cu programele lor puse la punct aveau un avantaj în evanghelizarea zonei respective. Eu ce să fac?

Dumnezeu mi-a vorbit foarte clar. Mi-a descoperit că bisericile deja existente făceau parte din planul Lui, dar că aveau lacune în modul lor de evanghelizare. Mi-a spus să îmi îndrept atenţia înspre cei pe care nimeni nu-i băga în seamă. Dumnezeu m-a provocat, iar eu am acceptat această provocare prin credinţă.

Mi-am luat angajamentul de a vizita personal 500 de case în fiecare săptămână. În fiecare luni dimineaţa îmi pregăteam 500 de fluturaşi şi le împărţeam în grămezi de câte 100. Mi-am îndeplinit cu credincioşie angajamentul de a vizita 100 de case pe zi, de luni până vineri.

Pe parcursul acestor vizite, am vorbit într-un mod personal, care i-a făcut pe oameni să înţeleagă că îmi pasă. Apoi, încet, dar într-un mod necompromiţător, le-am vorbit despre biserica noastră ca un loc în care ar putea găsi speranţă prin Isus Cristos.

umblând prin viaţa de zi cu ziPlimbările mele zilnice prin cartierele din Irving m-au pus în contact cu oameni în plină derulare a vieţilor lor de zi cu zi. Poate că plimbările respective îmi ocupau o mare parte din zi, în funcţie de câţi oameni mă opreau ca să vorbească cu mine. Uneori, îmi lua chiar o zi întreagă să vizitez 100 de case.

În pofida a ceea ce zic mulţi oameni, evanghelizarea personală nu este chiar atât de complicată. Nu necesită un doctorat în psihologie sau un curs universitar în sociologie sau aptitudini de comunicare interpersonală. Cea mai mare parte din evanghelizarea personală presupune să vorbeşti efectiv

Păşind înspre… recoltăDespre cum un pastor şi-a dus biserica înspre recoltă… pas cu pas.de J. Don George


cu oamenii. Dacă vorbeşti cu destui oameni, cu siguranţă vei influenţa pe cineva. De obicei spuneam: „Sunt un pastor nou venit în oraş. Este o biserică despre care s-ar putea să nu ştiţi mai nimic. Vreau să vă spun câteva lucruri despre ea. Suntem aici ca să vă ajutăm. Poftim un fluturaş. Ne-ar face plăcere să vă vedem duminică la biserică.”

Uneori, oamenii începeau să converseze cu mine. Când nu era nimeni acasă, lăsam un fluturaş în uşă. Uneori, oamenii îmi răspundeau politicos, cu „Mulţumesc”. Uneori îmi răspundeau politicos (sau nu prea politicos) cu „Nu mă interesează.” Dar, dacă discuţi cu destul de mulţi oameni, vei culege roade.

Zilele mele de plimbare au devenit săptămâni şi apoi luni. Iar lunile au devenit 3 ani. Biserica noastră a văzut rezultatele acestor plimbări. Oamenii au început să vină la serviciul nostru de duminică. Săptămâna următoare căutăm alte 500 de case pe care să le vizitez. Sâmbăta îi contactam pe cei care fuseseră la biserică în duminica dinainte.

Scopul vizitelor mele prin cartierele din Irving nu era să îi impresionez pe cei din biserică sau pe cei din comunitate. Chiar dacă voiam să optimizez lucrarea bisericii noastre, nu am făcut 500 de vizite săptămânal doar ca biserica noastră să înceapă să se dezvolte artificial. I-am vizitat pe toţi acei oameni pentru că era modul meu personal de a câştiga oraşul pentru Dumnezeu. Ştiam că nu pot lăsa treaba aceasta pe seama altcuiva. A fost însărcinarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o mie.

Cu această filozofie în minte, mi-am început şi lucrarea din casele de bătrâni. Am găsit două aziluri din oraşul nostru care mi-au permis să merg acolo în dimineţile de miercuri. În fiecare miercuri dimineaţa am mers la casele acelea de bătrâni şi am cântat melodii gospel, le-am împărtăşit câte un mesaj devoţional şi le-am arătat dragostea lui Cristos faţă de oameni. Vizitele respective nu ne-au prea umplut băncile din biserică. Şi bătrâneii aceia nici nu puteau dărui la colectă. Dar vizitele mele au respectat totuşi regula recoltei: dacă semeni seminţe, vei culege roade; dacă semeni seminţe, vor creşte roade. De multe ori, Dumnezeu ne pune să semănăm seminţele într-o zonă şi să culegem în alta. Ideea de bază este să împlinim Marea Însărcinare implicându-ne în comunitate.

umblarea ta – un exempluUn pastor nu-i poate duce pe alţii în locuri în care n-a mers el însuşi. Poate că unii încearcă să-i dirijeze pe oameni, dar nu aceasta este chemarea unui pastor. Pastorii sunt chemaţi să conducă turma lui Dumnezeu. Trebuie să mergem noi înşine acolo unde vrem ca oamenii să ne urmeze. Un pastor care nu este gata să se dedice evanghelizării nu îi va putea conduce pe alţii în evanghelizare. Dacă vrem ca oamenii să se implice în evanghelizare personală, atunci noi, ca lideri, trebuie să ne implicăm la rândul nostru în evanghelizarea personală. Dacă ne aşteptăm ca oamenii să se angajeze faţă de o cauză

Păşind înspre… recoltă


– o evanghelizare, o acţiune în comunitate sau o lucrare în cadrul bisericii – atunci noi trebuie să fim primii care se dedică acesteia. Trebuie să le oferim oamenilor un exemplu de implicare pe care-l pot urma.

Exemplul pastorului nu ar trebui să se evapore în momentul în care biserica începe să crească. Unii păstori ajung în tranşee la începuturile dezvoltării bisericii lor. Apoi, după ce clădesc o congregaţie de 1000 de membri şi pornesc zeci de lucrări, îşi pierd dorinţa de a se mai implica la nivelele primare de lucrare. Unii pastori se consideră ca având roluri de directori şi nu se mai implică personal.

De-a lungul anilor, pe măsură ce responsabilităţile mele s-au dezvoltat, m-am hotărât să nu pierd contactul cu lucrările comunitare de zi cu zi din biserica noastră. Dacă mă deplasez la o conferinţă joia sau vinerea, mă întorc vineri seara pentru a participa la micul dejun de ucenicizare de sâmbătă dimineaţa. Am vrut să fiu prezent în fiecare week-end pentru lucrarea noastră de evanghelizare de sâmbătă, care este ca o ancoră de salvare lansată de biserica noastră pentru comunitatea din care facem parte. Cred că trebuie să rămâi implicat în biserică la un nivel fundamental.

Nu îi poţi conduce pe oameni până nu le-ai câştigat inimile. Oamenii nu vor urma un pastor din cauza CV-ului său. Trebuie să le câştigi inimile înainte ca ei să te urmeze şi să câştige oraşul pentru Dumnezeu, împreună cu tine. Să câştigi dragostea şi loialitatea oamenilor necesită timp şi înfăptuire. Loialitatea nu este transferabilă. Nu contează cât de iubit sau de respectat este un pastor într-un anumit oraş. Când se mută la o altă biserică, dintr-un alt oraş, trebuie să ia tot procesul de la început.

Oamenii îşi privesc pe păstorul. Observă lucrurile pe care le face păstorul. Când acesta spune „Vom face asta”, oamenii vor măsura gradul lui de implicare în acţiunea respectivă. Dacă păstorul este dedicat lucrării la care îi cheamă pe oameni, între ei se formează o legătură spirituală. Oamenii dezvoltă o disponibilitate de a-şi urma păstorul. Se căleşte astfel un grup de credincioşi, iar evanghelia va cutremura comunitatea respectivă.

umblând cu Duhul SfântDacă un pastor vrea ca purtarea şi lucrarea sa să fie o inspiraţie pentru o congregaţie şi pentru o comunitate, umblarea sa cu Duhul Sfânt trebuie să fie profundă şi consecventă. Duhul umblă cu noi prin rutina vieţii noastre, şi ne arată oportunităţile ca Dumnezeu să facă o lucrare de proporţii miraculoase.

Gândiţi-vă la momentele în care Petru şi Ioan au mers la templul din Ierusalim. Cei doi erau oameni plini de Duhul, crescuţi cu credincioşie în învăţătura lui Cristos şi formaţi constant prin încrederea lor în Dumnezeu. A fost un proces. Isus a cunoscut lucrarea viitoare a lui Petru şi a lucrat în el, pentru a-l ajuta să-şi depăşească natura sa impulsivă şi impetuoasă, graba cu care critica, şovăiala în a se căi şi accesele sale de mânie. Chiar dacă Ioan nu semăna cu Petru, şi el se număra printre ucenicii care tot timpul se certau cu privire la cine este cel mai mare dintre ei şi încerca să se auto-proclame favoritul lui Isus. Şi Ioan trebuia să se maturizeze.

După ce Duhul Sfânt i-a transformat într-un mod dramatic pe Petru şi pe Ioan în odaia de sus, şi i-a investit cu putere

din ceruri, Petru a devenit purtătorul de cuvânt al Bisericii, pe străzile Ierusalimului. Ioan a slujit bisericii primare prin epistolele sale şi prin cartea Apocalipsei.

Petru şi Ioan au mers deseori la templu în timpul acestui proces de transformare. În fiecare zi în care au mers la templu, ei au trecut pe lângă un olog. Dar nu s-au oprit să-l vindece până nu au primit învestirea – puterea lui Dumnezeu – în timpul revărsării din odaia de sus. În ziua aceea au fost transformaţi. Ulterior, când au mers din nou la templu, s-au apropiat de olog, l-au luat de mână, l-au vindecat, l-au ridicat şi l-au eliberat (Fapte 3:1-10).

Puterea de la Rusalii îi echipează pe creştini pentru evanghelizare, le insuflă pasiune credincioşilor şi îi dă comanda de marş Bisericii. Este un lucru prostesc să crezi că un credincios poate fi eficient în evanghelizare fără să aibă puterea Duhului Sfânt în fiecare domeniu al vieţii sale.

Umblarea în Duhul face diferenţa dintre o altă zi obişnuită la birou, scriind o predică, şi o întâlnire profundă, personală cu Dumnezeu, care îţi însufleţeşte mesajul. Umblarea în Duhul face diferenţa dintre a te târî printr-o listă cu persoane pe care trebuie să le vizitezi şi o întâlnire personală cu Dumnezeu care îţi dă energie divină ca să-i atingi pe oameni în casele lor, în spitale şi la supermarketuri. Pastorul care umblă cu Duhul Sfânt nu trebuie să meargă foarte rapid sau să sară prin inele. Nu are nevoie de programe spectaculoase sau de bugete din şase cifre. Trebuie doar să asculte vocea liniştită, şoptită a lui Dumnezeu, care îl conduce.

umblând alături de mentoriUn pastor care se îndreaptă înspre o recoltă bogată va umbla alături de oameni care se află de mai multă vreme ca el în călătoria respectivă – oameni a căror înţelepciune cucernică o preţuieşte. În viaţa şi lucrarea mea am avut de beneficiat de pe urma multor bărbaţi cucernici.

Am învăţat foarte multe de la tatăl meu. Pe măsură ce mă mentora, m-am simţit ca la şcoala biblică. Am slujit în biserica tatălui meu pentru că era un păstor minunat. Timp de 6 ani de zile am fost evanghelist, şi-am învăţat foarte multe de la pastorii din locurile în care am predicat. Am încercat întotdeauna să învăţ de la cei mai de succes pastori.

Pe măsură ce-i observam, am învăţat multe lucruri pe care să le fac. Şi multe lucruri pe care să nu le fac. O mare parte din bisericile care stagnează nu se dezvoltă pentru că pastorul lor face lucruri greşite, cum ar fi că-i conduce într-un mod eronat. S-ar putea ca pastorul să fie orientat pe conflict, cu un spirit pugilistic, în loc să dea dovadă de dragoste, iertare şi acceptare. De prea multe ori, pastorul spune: „Ori cum vreau eu, ori la revedere! Dacă nu-ţi convine, fă-ţi bagajele şi pleacă!”

Ce bine ar fi dacă pastorii s-ar încrede în puterea Evangheliei şi nu s-ar mai baza pe iniţiativa umană. Evanghelia produce rezultate. Iată legea recoltei: când semeni seminţe, vei culege roade.

În timpul primului meu pastorat am făcut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le fac. Într-un an, pe când îi încurajam pe oameni să dea zeciuială, am folosit motivaţia greşită. Am îngreunat lucrurile pentru cei care nu dădeau zeciuială. Prin urmare, unii oameni au părăsit biserica. Am învăţat rapid să nu mai fac asta. Am învăţat să spun, aşa cum zice Tommy Barnett:


„Trebuie să îţi măreşti cercul dragostei.” Trebuie să continui să-i abordezi pe oameni cu dragoste şi acceptare.

În 10 ani de pastorare în Plainview, Texas, numărul mediu anual de participanţi nu a depăşit niciodată mai mult de 150 de persoane. Înţeleg ce au de îndurat pastorii din oraşele mici. Ştiu cât de greu este să atragi vizitatori şi cât de dificil este să corectezi presupunerile greşite ale unei comunităţi cu privire la biserică. Sunt multiple motive pentru care bisericile nu cresc. Mulţi pastori lucrează pe câmpuri dure. Totuşi, am învăţat mult din acele experienţe.

Oricât de mult aş fi preţuit tot ce am învăţat de la mentorii mei, nu am încercat niciodată să le imit lucrarea. Este o greşeală să copiezi un alt pastor sau să duplichezi metodologia altcuiva. Este o greşeală pentru că Dumnezeu nu le dă tuturor aceleaşi talente. De fapt, Dumnezeu ne-a creat diferit pe fiecare dintre noi. Dumnezeu are un plan unic pentru fiecare predicator, pastor şi om. S-ar putea ca tu să dai greş dacă copiezi pe altcineva. Dacă iei în calcul faptul că fiecare biserică, oraş şi cultură sunt diferite, înţelegi că pentru a împlini Marea Însărcinare pe câmpul tău de lucru, lucrarea ta trebuie să fie diferită.

Un pastor trebuie să observe lucrurile pe care le fac pastorii de succes, după care să extragă principii pe care să le poată folosi şi nu metode exacte pe care să le copieze. Pastorul de succes foloseşte principii. De exemplu, un principiu pastoral este să mergi tu însuţi acolo unde te aştepţi să meargă oamenii. Un alt principiu este că umplerea cu Duhul Sfânt te împuterniceşte în lucrare. Aceasta le permite credincioşilor să fie eficienţi în evanghelizare. Pastorii trebuie să aplice principii, şi să îşi aleagă prin rugăciune şi cu atenţie metodele.

umblând alături de uceniciIată un principiu grozav care mi-a format lucrarea: un pastor trebuie să facă ucenici, şi trebuie să-i facă asociindu-

se cu ei. Aşa Şi-a făcut şi Isus ucenici. Acest principiu este inversul principiului de mentorare pe care l-am urmat. Deoarece Dumnezeu a adus în viaţa mea oameni care să-mi împărtăşească din înţelepciunea şi experienţa lor şi care să-mi binecuvânteze călătoria prin lucrare, le sunt dator altora să le ofer aceeaşi încurajare şi îndrumare, după cum mă conduce Dumnezeu.

O mare parte din responsabilitatea mea spirituală este să ucenicizez tineri care să se desprindă din biserica noastră şi care să facă o lucrare eficientă pentru Împărăţie. Mi-am propus să ucenicizez cel puţin 10 persoane care să construiască biserici mai mari şi care să facă o lucrare mai grozavă pentru Dumnezeu decât cea pe care o facem noi aici. Dumnezeu a depăşit deja numărul de 10 persoane pe care mi l-am propus eu. Chiar acum probabil că sunt peste 12 tineri în lucrare care construiesc lucrări despre care eu cred că vor atinge aceleaşi dimensiuni ca lucrarea mea.

Nu pot să identific exact momentul în care ucenicizarea a început să aibă un impact asupra lucrării mele. Păstoream deja de 10 ani Calvary Church, când mi-am dat seama că trebuie să fac ucenicizare. Din momentul în care am început să aplic acest principiu, el a influenţat tot ceea ce fac. Am investit din mine însumi în instruirea tinerilor, i-am trimis, şi i-am motivat să lucreze cu viziune şi pasiune. Deşi i-am ajutat să înţeleagă modul nostru de a face lucrarea, la Calvary, i-am şi impulsionat să descopere planul de evanghelizare pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru fiecare dintre ei, pe câmpul lor de lucru.

umblând neobositLe spun povestea mea pastorilor care vor să-şi optimizeze evanghelizările din biserica lor – indiferent de mărimea bisericii lor. Mulţi pastori ai Adunărilor lui Dumnezeu slujesc în biserici mici. Ei se întreabă: Cum să fac asta? Cum ar putea biserica noastră, cu resurse limitate, să aibă un impact măsurabil asupra

Evanghelizarea începe cu pastorul. Înainte ca un pastor, un pastor de tineret sau un pastor pentru copii să-i motiveze pe oameni să facă evanghelizare personală, fiecare lider trebuie să fie mai întâi el însuşi un exemplu de evanghelizare. Luca începe cartea Faptele apostolilor cu o frază instructivă despre Domnul: „Isus a început să facă şi să înveţe”. Ordinea este importantă aici. Tendinţa actuală a educaţiei este mai întâi să înveţe şi apoi să se aştepte ca studenţii să facă ceea ce au fost învăţaţi. Creatorul nostru este Modelul nostru. În ce sens este un pastor un model pentru lucrarea de evanghelizare?

Acasă. Un stil de viaţă bazat pe evanghelizare începe de acasă. Evanghelizarea şi ucenicizarea copiilor noştri sunt o parte importantă a lucrării pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Înaintea congregaţiei. Un pastor poate fi un exemplu de evanghelizare în biserica sa, făcând în mod regulat chemări la predare. Chiar dacă nu răspunde nimeni unei astfel de invitaţii, membrii congregaţiei văd preocuparea, pasiunea şi angajamentul pastorului lor de a-i atinge pe cei pierduţi.

În comunitate. Pastorii evanghelişti pot avea un impact personal asupra celor din afara bisericii. Dacă clădeşti relaţii

cu cei necredincioşi din cadrul comunităţii, vei crea oportunităţi de a propovădui Evanghelia.

În lumea pastorului. Există o corelaţie directă între inima unui pastor pentru cei pierduţi din propria comunitate şi viziunea sa în ceea ce-i priveşte pe cei pierduţi din lume. Când o congregaţie vede povara pe care o poartă un pastor pentru mulţimile de oameni pierduţi din lume, aceasta va afecta modul în care credincioşii îi privesc pe cei pierduţi din propria comunitate.

RANDY HURST, Springfield, Missouri

Cum Să OfERi un ExEmPLu DE EvAnGhELizARE PERSOnALă


comunităţii noastre? Nu voi uita niciodată când am ajuns în Irving şi L-am întrebat şi eu aceleaşi lucruri pe Dumnezeu.

Legea recoltei promite că dacă vei semăna ceea ce ai, vei secera conform generozităţii lui Dumnezeu. Astăzi, biserica noastră este partenera unor lucrări precum Convoy of Hope. Autobuzele noastre transportă copii şi tineri din tot oraşul Irving. Echipa noastră mobilă de evanghelizare duce Evanghelia în cartiere. Suntem încântaţi de proiecte de lucrare care ne permit să donăm biciclete, păpuşi şi mingi de baschet pe măsură ce atingem mii de copii şi tineri cu Evanghelia.

Chiar dacă nu făceam nimic din toate acestea în 1972, Dumnezeu le avea deja în vizor. Dumnezeu are planuri măreţe pentru fiecare biserică pe care o construieşte. Un pastor ar putea spune: „Nu putem face lucrarea A, pentru că nu avem destui bani.” Bine. Găseşte atunci o lucrare B sau o lucrare C. Găseşte acţiunea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru

comunitatea ta. Există întotdeauna o modalitate de a-i atinge pe oameni cu dragostea lui Dumnezeu chiar şi atunci când resursele sunt limitate. Orice biserică mare a început ca o biserică mică.

Dumnezeu binecuvântează Calvary Church, dar binecuvântarea Sa a venit atunci când noi am găsit un mod de a atinge oraşul implicându-ne personal. Am mers înspre recoltă, pas cu pas. Continuăm să păşim la fel de ferm şi la fel de dedicaţi vocii Duhului Sfânt. Eşti şi tu gata pentru călătoria ta?

J. DOn GEORGE, D.D., este pastor senior al Calvary Church din Irving, Texas, şi prezbiter executiv în cadrul Consiliului General al Adunărilor lui Dumnezeu.

Scena unuS-a răspândit repede vestea cum că pastorul Kurt tocmai trecuse „Iordanul”. Pe când Domnul îl privea aprobator, acesta a fost asaltat de cei a căror viaţă le-o afectase pe când trăia. Primul care l-a întâmpinat a fost Jim, cândva un beţiv fără scăpare, care se însănătoşise datorită eforturilor răbdătoare ale lui Kurt. Sally era şi ea prin apropiere. Fusese răzvrătita bisericii şi nu înţelesese niciodată – până n-a ajuns în rai – că se pocăise datorită mijlocirii constante a pastorului ei. Billy era şi el acolo ca să-i mulţumească pastorului său pentru că şi-a făcut timp să-l mentoreze prin anii săi ciudaţi de adolescenţă. Şirul de oameni se întindea cât vedeai cu ochii – fiecare dintre ei recunoscători pentru că omul acesta îi preţuise pe fiecare în parte, sacrificându-şi într-un fel sau altul viaţa pentru ei.

Din nou şi din nou, îl auzeai pe Kurt protestând la adresa manifestărilor lor de afecţiune: „Îmi acordaţi prea mult merit; doar Domnul v-a mântuit.”

„Da”, venea răspunsul, „dar ţie ţi-a păsat îndeajuns încât să te rogi pentru mine, să-ţi faci timp să mă ajuţi, să-mi spui adevărul.” După care a urmat inevitabila ploaie de îmbrăţişări şi săruturi.

Într-un sfârşit, după ce a scăpat de toată această manifestare de dragoste, Kurt a fost adus în faţa Domnului. Lucrurile pe care el le-a făcut pentru fiecare persoană au fost arătate în faţa unei mulţimi de fiinţe angelice şi a altor răscumpăraţi. „Este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15:10). Această bucurie şi recunoştinţă erau acum îndreptate înspre Kurt, ca şi când ar fi fost un soldat care se întorcea acasă şi care era primit ca un erou. Într-un mod inexplicabil, fiecare persoană de care el s-a îngrijit pe Pământ era acum o bijuterie într-o coroană pe care avea s-o poarte pentru totdeauna.

Scena doiCa şi Kurt, pastorul Ben s-a trezit şi el în faţa Domnului. S-a înveselit când un înger l-a informat că biografia sa spirituală avea să fie derulată în faţa gazdelor cereşti – eroi din Vechiul Testament, apostoli, mari misionari, martiri şi sfinţi din toate vremurile. Era clar că erau cu toţii nerăbdători să vadă ce victorii câştigase el pentru Cristos.

Pe măsură ce scenele vieţii sale se derulau în faţa marelui nor de martori, a ieşit la iveală o realitate îngrozitoare şi inevitabilă: toţi cei 30 de ani de lucrare ai săi fuseseră centraţi pe sine. În momentul acela, a vizionat o viaţă de lucrare în împărăţia lui Dumnezeu care nu adusese niciun rod, niciun rezultat concret şi nicio răsplată cerească. Fusese totul în van!

S-a observat însă că pastorul Ben se preocupase mai mult să-şi clădească o lucrare de succes – una care avea să-i aducă prestigiu şi onoare lumească – decât de oamenii valoroşi care îi fuseseră daţi în grijă.

Cel mai groaznic lucru din experienţa lui Ben a fost să vadă dezamăgirea de pe fiecare chip ce privea – mai ales de pe Chipul care fusese scuipat şi bătut pentru alţii.

Chiar în momentul acela, o flacără a izbucnit din Tron şi i-a ars toţi anii de lucrare. Din eforturile sale de-o viaţă a rămas doar o grămăjoară de cenuşă… doar o grămăjoară de cenuşă.

Unchained/Iarna 2007, publicat în Pure Life Ministries, http.//www.purelifeministries.org.

DOuă SCEnE Din viAţA DE APOi


PAStORuL - CÂştiGătOR DE SufLEtE

Este destul de uşor să presupui că viaţa ocupată cu îndatoriri pastorale îl scuză pe pastor de la a câştiga suflete. Datorită poziţiei sale, un pastor are oportunităţi unice de a evangheliza şi trebuie să rămână sensibil la momentul ales de Duhul Sfânt şi la îndrumarea acestuia. Iată câteva dintre oportunităţile care mi s-au prezentat în timpul lucrării mele pastorale.

1. Un om din oraşul nostru, a cărui afacere a furnizat mobilierul pentru noua noastră şcoală creştină mi-a spus: „Dacă mergi vreodată în vreo călătorie, aş vrea să merg cu tine. Îmi plătesc eu drumul.” La scurt timp după aceea am fost invitat să apar într-un program de televiziune creştin naţional. L-am luat cu mine. Pe când ne întorceam acasă, l-am întrebat: „David, L-ai invitat vreodată pe Domnul Isus Cristos să intre în inima ta?” Tocmai vorbisem cu el despre ceea ce înseamnă să fii creştin.

Mi-a răspuns: „Nu, n-am făcut-o.”I-am spus: „Ai vrea să o faci acum?” Am ieşit de pe autostradă, iar el L-a acceptat pe Cristos ca Mântuitor.2. Primarul oraşului în care eram pastor iubea muzica şi participa deseori la prezentările noastre muzicale.

La un moment dat am realizat un muzical patriotic şi l-am invitat să cânte un solo cu corul. Într-o duminică ulterioară, în timpul chemării de predare, el şi soţia sa L-au primit pe Cristos şi au mărturisit public noua lor credinţă în Cristos.

3. Câteva doamne din biserica noastră aveau soţi nemântuiţi. Am predicat din 2 Petru 3:1-5 şi am făcut o chemare pentru soţiile cu soţi nemântuiţi. O sută zece doamne au ieşit în faţă. După ce m-am rugat împreună cu ele, am declarat că acela avea să fie anul soţilor nemântuiţi. Le-am cerut celor din congregaţie să-i invite pe aceşti bărbaţi în casele lor şi să clădească prietenii cu ei. Ca urmare, treizeci şi opt de bărbaţi au luat decizia publică pentru Cristos. Un an mai târziu am ţinut o seară de celebrare. Şapte cupluri au ieşit pe platformă. Fiecare soţie a împărtăşit cu ceilalţi cum era viaţa ei înainte de convertire. Fiecare soţ a împărtăşit cum a devenit viaţa sa după întoarcerea lui la Cristos. Ce seară plină de bucurie!

ERNEST J. MOEN, fost Supraveghetor al districtului Illinois, locuieşte în Sun City West, Arizona.

ÎnţELEPCiunE DE-O viAţăde Joni Eareckson Tada

256 pag., 14 X 20.5 cm

La mai bine de patruzeci de ani după acel moment, Joni consemnează că Dumnezeu a făcut cu mult mai mult de-atât! El i-a dat înţelepciunea care să-i arate cum să trăiască în faţa dezamăgirilor vieţii. În timp ce Îl căuta pe Domnul, Joni a absolvit treptele începând cu supravieţuirea la circumstanţele din viaţa ei, trecând la a le tolera, a le îndura cu răbdare, la a persevera în aceasta, până a ajuns în punctul în care a putut spune...

„Îţi mulţumesc, Doamne, pentru scaunul acesta cu rotile. Îţi mulţumesc pentru viaţa ce mi-ai dat-o.”

Faptele apOstOlilOR

de Stanley M. Horton

439 pag., 14 X 20.5 cm

Isus le-a spus urmaşilor săi: „Ci voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori . . . până la marginile pământului.” Cartea Faptele apostolilor consemnează împlinirea promisiunii şi a poruncii Sale: Duhul Sfânt a lucrat prin vieţile credincioşilor ca să aducă creştere Bisericii, ca să dărâme barierele din calea Evanghelie, şi să ducă mesajul lui Hristos până în inima Imperiului Roman.Luca, autorul cărţii Faptele apostolilor, a scris ca urmare a unei cercetări atente şi a unei experienţe practice. Scriitorul penticostal Stanley M. Horton aduce o combinaţie similară de cercetare şi experienţă în acest studiu al relatării inspirate a lui Luca. În acest comentariu Logion, Horton cercetează în profunzime istoria Bisericii Primare—o istorie care continuă să fie scrisă în vieţile credincioşilor de astăzi. Horton scrie: „Faptele Domnului Înviat . . . continuă astăzi oriunde poporul lui Dumnezeu se adună într-un singur gând cu o dorinţă aprinsă de a cerceta Cuvântul Lui, de a căuta darurile Sale şi de a face lucrarea Lui.”

Noutăţi EditorialELA EDiTuRA LiFE PubLisHERs

www.liferomania.ro


introducereÎntr-un articol precedent, am discutat

pe scurt despre poziţia doctrinală a perseverenţei sfinţilor, a siguranţei eterne sau „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna.”1 De data aceasta, însă, o voi trata într-un mod mai complet.

Doctrina siguranţei eterne susţine că, odată ce o persoană este mântuită, nimic nu o mai poate face să-şi piardă statutul respectiv. Millard J. Erickson spune: „Poziţia calvinistă este atât clară, cât şi directă în această privinţă: «Ei, cei pe care Dumnezeu i-a acceptat prin Preaiubitul Său, pe care i-a chemat efectiv şi sfinţit prin Duhul Său, nu pot cădea nici parţial, nici complet, din starea de har, ci vor persevera până la capăt şi vor fi mântuiţi pe vecie»” (Confesiunea de credinţă de la Westminster 17.1).2

Henry C. Thiessen continuă: „ În ceea ce priveşte afirmaţia cum că «aceştia nu vor cădea din har», aceasta nu se referă la faptul că ei nu vor recidiva,

că nu vor cădea în păcat şi că nu vor eşua în a aduce laude Celui care i-a scos din întuneric şi i-a adus la lumina Sa minunată. Înseamnă doar că nu vor cădea niciodată complet din starea de har în care au fost aduşi şi că vor reuşi întotdeauna, în cele din urmă, să se întoarcă din recidivarea lor.”3

La fel ca în cazul ispăşirii limitate, Augustin a popularizat doctrina perseverenţei sfinţilor în secolul al cincilea d.Hr. Biserica Romano-catolică a adoptat într-un final aceste învăţături ca doctrină oficială. În timpul Reformei Protestante, aceasta era poziţia acceptată în mod normal. Liderii Reformei, precum Jean Calvin, au acceptat şi au promovat şi ei această doctrină, alături de alte doctrine şi practici romano-catolice anterioare Reformei. Astfel, siguranţa eternă s-a consacrat şi în sistemele doctrinale ale numeroaselor denominaţii protestante moderne de astăzi.

Pot credincioşii să îşi piardă intenţionat mântuirea,

negând domnia lui

Cristos?

Învaţă Biblia despre siguranţa eternă?

de W.E.NUNNALLY

W.E.NUNNALLY, Ph.D., profesor de Iudaism timpuriu şi Origini ale creştinismului, Universitatea Evangel, Springfield, Missouri


Tradiţia arminiană/Wesleyană/a sfinţeniei şi Adunările lui Dumnezeu care s-au desprins din aceasta au respins istoric credinţa în siguranţa eternă. Site-ul oficial al Adunării lui Dumnezeu afirmă: „Organizaţia Adunările lui Dumnezeu a luat poziţie împotriva învăţăturii cum că voia suverană a lui Dumnezeu anulează complet liberul arbitru al omului de a-L accepta şi de a-I sluji. În acest sens, credem că este posibil ca o persoană mântuită o dată să se întoarcă de la Dumnezeu şi să fie din nou pierdută.”4

Chiar dacă Adunările lui Dumnezeu au adoptat o poziţie fermă şi lipsită de echivoc, s-ar putea ca cei cărora le slujim să nu fi înţeles această doctrină sau poziţia noastră în ceea ce priveşte această chestiune. Persoanele din congregaţiile noastre lucrează deseori cu oameni care cred în siguranţa eternă. Ei trebuie să ştie cum să reacţioneze la credinţele colegilor lor de muncă. Prin urmare, este important pentru pastori să predea argumentele folosite de susţinătorii perseverenţei sfinţilor/a siguranţei eterne, răspunsurile potrivite la afirmaţiile acestora şi baza biblică pentru poziţia pe care am adoptat-o şi anume, că credincioşii pot renunţa intenţionat la mântuirea lor, ieşind de sub domnia lui Cristos.

Bineînţeles, în cadrul Calvinismului, există diverse credinţe privind siguranţa eternă. De exemplu, o perspectivă extremă susţine că Dumnezeu îl va chema pe un credincios acasă deoarece acesta nu şi-a îndreptat viaţa şi a devenit o ruşine pentru Dumnezeu. Totuşi, alţii, care cred în siguranţa eternă, nu cred că aceasta îţi acordă permisiunea să păcătuieşti: „Pe de altă parte, totuşi, înţelegerea noastră cu privire la doctrina perseverenţei nu permite indolenţa sau delăsarea. În cazul în care cineva spune: «Acum că am devenit creştin pot să trăiesc cum vreau», convertirea şi regenerarea sa sunt îndoielnice. În schimb, credinţa adevărată aduce roadele Duhului Sfânt.”5

Versete care argumentează Ps/se şi interpretarea lor corectă

Cei care adoptă perspectiva PS/SE asupra mântuirii, folosesc deseori Ioan 5:24 ca să îşi argumenteze poziţia: „Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu

vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”6 Susţinătorii teoriei PS/ES cred că acest verset înseamnă că atunci când ai trecut de la moarte la viaţă, ai viaţă pentru totdeauna. Totuşi, contextul gramatical al acestui verset ne clarifică faptul că veşnic nu este un adverb care însoţeşte un verb, adică nu înseamnă are viaţă veşnic. În schimb, face parte dintr-un substantiv compus. Prin urmare, viaţa este eternă, şi nu posesia ei. De asemenea, ascultă şi crede sunt la timpul prezent, ceea ce implică o acţiune continuă.

Susţinătorii teoriei mai afirmă şi că, odată ce o persoană se uneşte cu Dumnezeu, legătura respectivă nu poate fi ruptă niciodată. În cazul acesta, fac referire la Ioan 6:37: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Totuşi, nu putem spune că acest text exclude posibilitatea ca o persoană să aleagă să plece (comparaţi cu Ioan 17:12).

Ioan 10:27, 28 sunt de asemenea folosite pentru a sprijini PS/ES: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” La aceste versete am putea adăuga Romani 8:35, 39: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru.” Dar autorii Bibliei spun de fapt că forţele externe nu ne pot separa de Dumnezeu. Niciuna dintre acestea nu exclud posibilitatea ca o persoană să-şi exercite liberul arbitru şi să plece de bunăvoie.

Mai trebuie să precizăm că timpul prezent, în limba greacă, denotă o acţiune continuă. Literar, acest verset s-ar traduce astfel: „Oile Mele continuă să asculte glasul meu, şi Eu continui să le cunosc, şi ele continuă să Mă urmeze, şi Eu continui să le dau viaţă veşnică.” Aceasta înseamnă că ne-pierirea noastră este condiţionată de faptul că continuăm să-L ascultăm şi să-L urmăm pe Isus, o temă prezentă pe tot parcursul Scripturii, de altfel. În loc să sprijine PS/SE, acest text argumentează posibilitatea ca un credincios să se poată îndepărta de Dumnezeu, refuzând să continue în ascultare de Cristos.

PERICOLRISC DE CĂDERE

Dacă întoarcerea de la Dumnezeu nu ar fi fost o posibilitate atât de evidentă, Isus nu ar fi vorbit atât de mult despre aceasta.


Folosindu-se de Ioan 15:1-11, susţinătorii teoriei afirmă: „Dacă credincioşii au devenit una cu Cristos, iar viaţa Lui curge prin a lor (Ioan 15:1-11), nimic nu poate anula legătura respectivă.”7 Dar întreg capitolul 15 ne demonstrează posibilitatea ca această legătură să fie ruptă.

Termenul tradus prin a rămâne pe tot parcursul capitolului 15 este meno, adică „a rămâne, a continua, a sta”. Prin urmare, Isus spune: „Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie… Dacă nu rămâne [continuă, stă] cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard” (Ioan 15:2,6). Următoarea secţiune începe cu afirmaţia lui Isus: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere” (Ioan 16:1). Dacă întoarcerea de la Dumnezeu nu ar fi fost o posibilitate atât de evidentă, Isus nu ar fi vorbit atât de mult despre aceasta.

Unii adepţi ai PS/SE ne îndreaptă atenţia înspre cuvintele lui Pavel din Filipeni 1:6 ca argument în favoarea teoriei pe care o susţin: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos.”

Totuşi, atunci când citim versetele 1-11, devine evident că Pavel era conştient de faptul că filipenii voiau să atingă maturitatea în credinţă – singura siguranţă reală a credinciosului. Acest lucru este susţinut de un sfat pe care Pavel li-l dă ulterior, ca aceştia „să-şi ducă până la capăt mântuirea, cu frică şi cu cutremur” (2:12). În plus, după ce consemnează că nici măcar destinul său etern nu este scris în piatră (3:12,12), şi pentru a-şi asigura propria viaţă veşnică, Pavel urmărea şi el o maturitate şi o ascultare mai mari (3:14). El i-a îndemnat pe creştinii din Filipi să-i urmeze exemplul şi să evite să urmeze exemplul celor care vor pieri (3:17-19).

Uneori, oamenii apelează la Evrei 7:25: „El poate să mântuiască pentru totdeauna pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” Susţinătorii înţeleg expresia „pentru totdeauna” ca referindu-se la cei ce se apropie de Dumnezeu pentru mântuire. Totuşi, ţinând cont de contextul imediat, şi de mesajul general al cărţii Evrei, expresia respectivă se referă mai degrabă

la Isus şi la perioada de timp pentru care El, ca Mare Preot, poate oferi ispăşirea ce face posibilă mântuirea (comparaţi cu versetele 3, 17, 21, 24, 25; 5:6; 6:20) şi nu siguranţa eternă percepută a credinciosului.

Un pasaj preferat de cei care adoptă PS/SE este 1 Ioan 2:19: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau cu adevărat dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” Susţinătorii se folosesc de acest pasaj pentru a pretinde că cei care încetează să Îl urmeze pe Cristos nu au fost de fapt niciodată mântuiţi. Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le examinăm în acest verset.

În primul rând, textul nu afirmă explicit ceea ce adepţii PS/SE susţin că ar afirma (şi anume, că separarea înseamnă că mântuirea lor nu a fost reală). Ioan scria după renunţarea acestora şi observa cum că dezertarea lor era o probă a faptului că aceştia nu mai aparţineau comunităţii celor răscumpăraţi. El îi compara cu cei care se opuseseră învăţăturilor false şi care au continuat să îmbrăţişeze adevărul şi au perseverat în rămânerea lor în Cristos (versetul 24).

În al doilea rând, reacţiile contrastante de a ieşi şi de a rămâne/a persista ne reamintesc de învăţăturile lui Isus din Ioan 15, unde i-a descris pe membrii Trupului lui Cristos care nu reuşesc „să rămână”, care nu continuă să aducă rod, care se usucă, care, în cele din urmă, sunt tăiaţi.

În al treilea rând, ambele Testamente sunt pline de exemple de oameni şi grupuri care, la un moment dat, au fost în regulă cu Dumnezeu dar care, ulterior, I-au respins domnia (Geneza 4:3-16 [comparaţi cu Iuda 11]; Exodul 32:32,33; Numeri 3:2-4; 4:15-20; 16:1-33; 22:8, 12, 19, 20, 32-35; 24:1,2,13; 31:7,8; 1 Samuel 10:1-7, 9-11; 13:8-15; 16:14; 31; Ioan 6:66 [comparaţi cu versetul 67]; 1 Corinteni 5:1-13; 1 Timotei 1:19, 20; 2 Timotei 1:15; 2:17, 18; 4:10; Tit 1:12-16; Evrei 12:15-17; 2 Petru 2:1; Apocalipsa 2:6, 15 [comparaţi cu Faptele apostolilor 6:5]; Eusebiu Istoria eclesiastică 3.29], 20).

argumente care îi avertizează pe credincioşi cu privire la posibilitatea apostazieiUneori, cei din tabăra arminiană nu şi-au exprimat clar poziţia doctrinală. Am

Pavel i-a avertizat pe

corinteni că credinţa într-o

versiune deficientă

a Veştii bune le-ar putea

periclita mântuirea.


folosit expresia a-şi pierde mântuirea de parcă un astfel de act ar putea fi accidental, neintenţionat, rezultatul unei rătăciri de moment. Detractorii au atacat pe bună dreptate această frază ca fiind o reflectare incorectă a Scripturii. Prin urmare, trebuie să ne refamiliarizăm cu pasajele care ne susţin doctrina şi apoi să o exprimăm într-un mod care reflectă corect învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Învăţătura arminiană/wesleyană/a sfinţeniei/penticostală susţine că credincioşii îşi păstrează liberul arbitru şi după mântuire. Scriptura ne învaţă că cei care se încred în Isus şi Îl ascultă sunt chiar mai liberi după mântuire decât erau înainte (Ioan 8:36; Galateni 5:1,13). Doctrina noastră poate fi descrisă prin intermediul frazelor biblice „căzut din har” (Galateni 5:4), „despărţiţi” (Evrei 3:12) şi „căzuţi” (Evrei 6:6).

J. Rodman Williams afirmă: „Dar, deoarece mântuirea lui Dumnezeu operează prin credinţă – o credinţă vie – abandonarea credinţei respective poate duce la apostazie. Dacă nu rămân în Cristos, dacă nu continuă în El şi în Cuvântul Lui, dacă nu perseverează în mijlocul încercărilor sau ispitelor lumeşti, pentru a-şi consolida şi întări credinţa – permiţând, prin urmare, necredinţei să pătrundă – credincioşii se pot îndepărta de Dumnezeu. Prin urmare, s-ar putea să renunţe în mod tragic la mântuirea lor.”8 (Vezi caseta suplimentară, Paşi care duc spre apostazie, pagina 125.)

Termenul apostazie este o transliterare a cuvântului grecesc din Noul Testament, apostasia. Lucrările de referinţă consemnează că acest termen, şi forma sa verbală, includ următoarele nuanţe: a adopta o poziţie în afara, a comite dezertare politică sau trădare, a separa de, a fi evacuat sau a fi tras, a induce revoltă, a se retrage, a pleca, a se despărţi, a înceta de a mai interacţiona cu, a părăsi şi a izgoni (adică a divorţa). Niciuna din aceste fraze nu sugerează că pierderea legământului ar fi rezultatul unei încălcări accidentale sau temporare ale unor standarde de sfinţenie stabilite. În schimb, toate implică premeditarea, intenţia şi o stare constantă de revoltă împotriva autorităţii lui Isus asupra vieţii unei persoane. (Vezi caseta suplimentară, Apostazia, pagina 18)

Liberul arbitruDumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1:26). Parţial, aceasta înseamnă că omul gândeşte, planifică, raţionează şi decide asemenea lui Dumnezeu. Chiar dacă Căderea a eclipsat parţial imaginea lui Dumnezeu imprimată asupra omenirii în momentul creaţiei, acest lucru nu este valabil pentru celelalte atribute. În plus, Dumnezeu nu ne va invada sau viola liberul arbitru, pe care l-a creat intenţionat în om, indiferent că acesta îl acceptă sau nu pe Cristos.

În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a tratat pe israeliţi aproape exclusiv prin legăminte condiţionate. Dumnezeu i-a avertizat constant să îşi îndeplinească obligaţiile lor, altminteri relaţia lor cu El avea să fie anulată (comparaţi Exodul 32:33; Leviticul 22:3; Numeri 15:27-31; Deuteronom 29:18-21; 1 Împăraţi 9:6,7; 2 Împăraţi 17:22,23; 24:20; 1 Cronici 28:9; 2 Cronici 7:19-22; 15:2; 24:20; Psalmul 69:28; Isaia 1:2-4; 59:2; Ieremia 2:19; 5:3,6,7; 8:5,12; 15:1,6,7; 16:5; Ezechiel 3:20; 18:12,13; 33:12). Harul era disponibil şi în Vechiul Testament (Exodul 34:6; Numeri 6:25; Ieremia 3:12), dar, la fel ca în Noul Testament, harul nu a fost niciodată un pretext pentru ca oamenii să continue să păcătuiască şi nu a diminuat niciodată

Isus a spus că doar cei care rezistă până la capăt vor fi mântuiţi (Matei 10:22; 24:13), şi că dacă ne vom lepăda de El în faţa oamenilor, şi El se va lepăda de noi în faţa Tatălui Său (Matei 10:33).

PAşi ÎnSPRE APOStAziE1. Credincioşii, prin necredinţă, nu tratează cât se poate de

serios adevărurile, sfaturile, avertismentele, promisiunile şi învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 1:15; Luca 8:13; Ioan 5:44,47; 8:46).

2. Pe măsură ce realităţile lumii devin mai mari decât realităţile Împărăţiei cereşti a lui Dumnezeu, credincioşii încetează treptat să se mai apropie de Dumnezeu prin Cristos (Evrei 4:16; 7:19,25; 11:6).

3. Deoarece se lasă înşelaţi de păcat, ei devin tot mai toleranţi la păcatul din propriile lor vieţi (1 Corinteni 6:9,10; Efeseni 5:5; Evrei 3:13). Ei încetează să mai iubească neprihănirea şi să urască răutatea.

4. Deoarece li se întăreşte inima (Evrei 3:8,13) şi resping calea lui Dumnezeu (3:10), ei ignoră vocea şi dojenile repetate ale Duhului Sfânt (Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19-22).

5. Duhul Sfânt este întristat (1 Tesaloniceni 5:19), iar Templul Său violat (1 Corinteni 3:16). În cele din urmă, Acesta se desparte de foştii credincioşi (Judecători 16:20; Psalmul 51:11; Romani 8:13; 1 Corinteni 3:16,17; Evrei 3:14).

DONALD STAMPS, Ed. gen. Life in the Spirit Study Bible, (Grand Rapids:Zondervan, 1992), 1918. Folosit cu permisiune.


poruncile legământului (comparaţi Ioan 1:16,17; Romani 6:1,2; 8:7-11; Luca 12:48; comparaţi şi Romani 1:31, „fără de credinţă” sau „care încalcă legământul”, KJV).

evangheliileIoan Botezătorul a proclamat cu îndrăzneală: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei 3:10; Luca 3:9). De fapt, Isus Şi-a început lucrarea reiterând acelaşi mesaj (Matei 7:19).

Isus i-a mai învăţat pe oameni şi că, dacă nu suntem gata să iertăm, îndepărtăm astfel şi posibilitatea ca noi să primim iertarea lui Dumnezeu (Matei 6:15). În contextul original al lui Isus şi în contextul canonic al lui Matei, comunitatea noului legământ – format din credincioşi – Isus a spus că doar cei care rezistă până la capăt vor fi mântuiţi (Matei 10:22; 24:13), şi că dacă ne vom lepăda de El în faţa oamenilor, şi El ne va lepăda de noi în faţa Tatălui Său (Matei 10:33). Când a spus: „Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31), El nu face nicio diferenţă între cei mântuiţi şi cei nemântuiţi.

În Pilda Semănătorului, sămânţa a prins rădăcini şi a început să rodească, dar diverse circumstanţe o distrug într-un final (Matei 13:3-23). În Matei 18:15-17, Isus a poruncit ca cei din comunitatea noului legământ care au perseverat în necăinţă, să fie scoşi din biserică şi

trataţi ca fiind în afara legământului. Isus ne-a mai avertizat că în zilele de pe urmă aveau să apară Cristoşi falşi care „vor înşela pe mulţi” (Matei 24:5), şi că în timpul persecuţiei „mulţi vor cădea” (Matei 24:10). Versetul 24 consemnează învăţăturile lui Isus cum că se vor ridica mulţi Cristoşi şi profeţii falşi care vor căuta „să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

Susţinătorii PS/SE cred că expresia „dacă va fi cu putinţă” se referă la o situaţie ipotetică şi demonstrează că nu este posibil ca cineva să se abată de la credinţă. Totuşi, acest argument nu ia în considerare contextul mai amplu (Matei 24:5,10) sau alte texte (1 Tesaloniceni 4:1,2) care afirmă clar că, în zilele de pe urmă, unii credincioşi vor renunţa la credinţă, din diverse motive.

Luca a raportat că Isus i-a învăţat pe oameni că „oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62). Contextul clarifică sensul metaforei. Putem afirma acelaşi lucru despre Luca 14:34,35: „Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă” (pentru mai multe informaţii privind învăţăturile lui Isus, vezi Matei 7:16,17,21,24,26; 10:38; 12:30; 18:23-35; Luca 9:23 şi următoarele; 14:25-33).

Învăţătura paulinăPe câmpul de misiune, după ce „îşi făcuseră mulţi ucenici”, Pavel şi Barnaba s-au întors la bisericile pe care le plantaseră, întărindu-i pe ucenici, încurajându-i să stăruie în credinţă (Faptele apostolilor 14:21, 22). Ar fi fost o cheltuială inutilă de timp şi energie dacă apostazia nu ar fi fost o opţiune viabilă. Ulterior, Pavel i-a avertizat pe liderii bisericii din Efes că „se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Faptele apostolilor 20:29,30).

În epistolele lui Pavel, învăţăturile sale nu erau cu nimic diferite faţă de cele din Faptele apostolilor. El a avertizat bisericile din Roma: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti [Israel], nu te va cruţa nici pe tine [creştinii din Roma].

Isus a poruncit

ca cei din comunitatea

noului legământ care au perseverat

în necăinţă, să fie scoşi din

biserică şi trataţi ca fiind în afara

legământului.

APOStAziA

A apostazia înseamnă a întrerupe relaţia de mântuire cu Cristos sau a se retrage din uniunea vitală cu El şi din adevărata credinţă în El. Prin urmare, apostazia individuală este posibilă doar pentru cei care au experimentat mai întâi mântuirea, regenerarea şi înnoirea prin Duhul Sfânt (Luca 8:13; Evrei 6:4,5); nu este vorba doar despre negarea doctrinei din Noul Testament de către cei nemântuiţi din cadrul bisericii vizibile. Apostazia poate implica două aspecte separate, deşi corelate: (a) apostazie teologică, adică respingerea tuturor sau a unora dintre învăţăturile iniţiale ale lui Cristos şi ale apostolilor (1 Timotei 4:1; 2 Timotei 4:3), şi (b) apostazia morală, adică atunci când un fost credincios încetează să mai rămână în Cristos şi, în schimb, devine din nou robul păcatului şi al imoralităţii (Isaia 29:13; Matei 23:25-28; Romani 6:15-23; 8:6-13).


Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine [observaţi limbajul legământului condiţionat], dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu” (11:21,22). Şi el i-a provocat: „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos” (14:15; compară şi cu 1 Corinteni 8:11, unde apar aceiaşi termeni).

În 1 Corinteni 5:1-13 (comparaţi şi cu 2 Tesaloniceni 3:6,14), Pavel i-a provocat pe corinteni să-i excomunice pe cei care trăiau în păcat (comparaţi Matei 18:15-17). El i-a mustrat pe libertinii din biserica din Corint că permiteau libertăţii lor să-l distrugă pe fratele mai slab pentru care a murit Cristos (1 Corinteni 8:11). Termenul „frate” indică faptul că toţi cei implicaţi sunt membri ai aceleiaşi comunităţi prin legământ. El credea că exista posibilitatea ca până şi el să cadă de la credinţă (1 Corinteni 9:27). Pavel i-a mai avertizat pe creştinii din Corint că s-ar putea să li se întâmple şi lor să ajungă precum israeliţii care au murit în pustie (1 Corinteni 10:1-13). „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (versetul 12).

Pavel i-a mai avertizat pe corinteni că credinţa într-o versiune deficientă a veştii bune le-ar putea periclita mântuirea: „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut” (1 Corinteni 15:1,2). Ulterior, i-a provocat din nou: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” (2 Corinteni 13:5). Această provocare este asemănătoare cu cea pe care i-o adresează bisericii din Colos: Isus avea să îi înfăţişeze neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, dar doar cu condiţia ca aceştia „să rămână şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă” (Coloseni 1:21-23).

Bisericilor din Galatia, Pavel le-a spus: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie” (Galateni 1:6). În Galateni 4:1-11, el a descris progresia

prin care creştinii galateni au trecut de la starea de sclavi, la cea de fii, şi apoi înapoi la cea de sclavi. În încheierea acestei secţiuni, Pavel a spus: „Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.”

Celor care au fost mântuiţi prin sângele lui Isus, dar care au acceptat ulterior Evanghelia „Isus-plus” a iudaizatorilor, care au adăugat circumcizia la Ordo Salutis (calea mântuirii), Pavel le-a spus: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit [kataergo: „retezat, golit de, anulat din, şters din, terminat, distrus, anihilat”] de Cristos; aţi căzut [ekpipto: „a cădea din sau în afara, a renunţa, a pierde, a provoca încetarea unui lucru”] din har” (Galateni 5:4).

Bisericii din Filipi, Pavel i-a spus că a renunţat la toate lucrurile „ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung la învierea din morţi” (Filipeni 3:10,11). Dacă mântuirea lui Pavel ar fi fost finală şi nimic n-ar fi putut schimba această stare în faţa lui Dumnezeu, atunci Pavel nu ştia asta. El a pus la inimă devastarea spirituală din vieţile unora dintre cei mai apropiaţi însoţitori ai săi, deoarece, în acelaşi context, i-a spus bisericii din Filipi despre cei care au fost cândva nişte credincioşi binecunoscuţi, dar despre care s-a plâns că sunt „vrăşmaşi ai crucii lui Cristos” (Filipeni 3:18).

Când Pavel i-a îndrumat pe pastori, a folosit acelaşi mesaj: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă” (1 Timotei 4:1; comparaţi 2 Timotei 4:3,4).

epistolele generale şi apocalipsaCelelalte părţi ale Noului Testament sunt la fel de clare în ceea ce priveşte faptul că un credincios poate renunţa intenţionat la mântuirea sa. Cartea Evrei conţine câteva dintre cele mai clare avertismente împotriva apostaziei, precum şi îndemnuri urgente să rămânem fermi până la capăt – toate adresate creştinilor.

Datorită revelaţiei mai ample odată cu întruparea lui Cristos, autorul cărţii Evrei le-a spus creştinilor: „Cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1). În acest text, scriitorul s-a inclus şi pe sine într-un avertisment împotriva renunţării la mântuire. În acelaşi context, el a ridicat o întrebare

Cartea Evrei îi îndeamnă pe creştini să rămână fermi până la capăt.


retorică: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” (versetul 3). Din nou, autorul s-a inclus şi pe sine în rândul publicului creştin.

Menţionăm că verbul folosit este a neglija, nu a respinge. Cititorii săi erau creştini care neglijau, nu care respingeau. În 3:6 este lansată aceeaşi provocare ca cea făcută de Isus şi Pavel. Suntem casa Lui „dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm”. Ulterior, autorul a reiterat acest mesaj: „Ne-am făcut părtaşi ai lui Cristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (versetul 14). El i-a avertizat pe fraţii săi în credinţă: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă [apostaenai, „a apostazia”] de Dumnezeul cel viu” (3:12, sublinierea aparţine autorului). Noi, credincioşii, ar trebui să ne temem că „atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (4:1), deoarece până şi credincioşii pot „să cadă în aceeaşi pildă de neascultare [de care dădea dovadă Israelul legământului]” (4:11).

În 6:4-6, autorul a declarat: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (sublinierea aparţine autorului).

Amintind de Numeri 15:30,31, Evrei afirmă: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii” (10:26,27, sublinierea aparţine autorului). Apoi continuă: „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” (10:28,29, sublinierea aparţine autorului). Porţiunile înclinate din aceste versete oferă dovezi incontestabile

că publicul căruia i se adresează autorul cărţii este creştin. Aceşti credincioşi au fost avertizaţi „să nu îşi părăsească” mântuirea (spre deosebire de „a şi-o pierde accidental”) (10:35).

Autorul cărţii Evrei i-a îndemnat pe cititorii săi creştini: „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune [comparaţi cu Deuteronom 29:18.21], să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe” (Evrei 12:15-17).

Iacov ne spune: „dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte” (Iacov 5:19,20).

Petru scrie: „Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” (2 Petru 2:1). În acelaşi context, Petru continuă: „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase”, şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (2 Petru 2:20-22, sublinierea aparţine autorului, pentru a demonstra că autorul cărţii 2 Petru descrie persoane care s-au numărat înainte printre cei răscumpăraţi).

Ioan a descris păcatul care „duce la moarte”, care nu poate fi iertat (1 Ioan 5:16). Contextul din prima jumătate a versetului, precum şi utilizarea aceleiaşi terminologii peste tot în această epistolă (1 Ioan 3:13,14) ne clarifică faptul că este vorba de o moarte spirituală, şi nu fizică.

Singura siguranţă

a unui credincios

constă în ascultarea sa

consecventă de voia

Stăpânului.


Acest mesaj nu diferă de cel din Apocalipsa. Acolo, el le-a promis viaţa veşnică doar celor care înving şi rămân credincioşi până la capăt (Apocalipsa 2:10,25,26). Pe de altă parte, el le-a garantat respingere şi pierdere celor care nu fac aceasta (Apocalipsa 2:5; 3:11,16). Până la încheierea acestei cărţi (şi, implicit, a Noului Testament), el a continuat să-i avertizeze pe oameni despre posibilitatea de a renunţa la mântuire (Apocalipsa 22:19).

concluzieEste evident că Biblia ne avertizează despre posibilitatea de a ne pierde statutul în faţa lui Dumnezeu. Scriptura ne spune clar că singura siguranţă a unui credincios constă în ascultarea sa consecventă de voia Stăpânului. Această realitate se potriveşte perfect cu definiţia biblică a mântuirii. Mântuirea nu este un eveniment de răscruce unic, care îl pecetluieşte pe un credincios pe veci, ci un proces care are un trecut (Romani 10:9,10; 2 Corinteni 5:17), un prezent (Luca 9:23; 1 Corinteni 1:18; 2 Corinteni 2:15; 3:18; Filipeni 2:12; 3:8-16), şi etape viitoare (Romani 8:19-24; 1 Corinteni 15:24-28; 1 Petru 1:3-7; Apocalipsa 12:10; 20:1-10; 21:1 până la 22:14). Credincioşii au în continuare opţiunea de a alege o viaţă de ascultare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu sau de a ieşi din relaţia cu Dumnezeu şi, în consecinţă, să sufere (să fi suferit) despărţirea eternă

de Dumnezeu. Învăţându-i pe oameni acest adevăr, îi puteţi încuraja să trăiască cucernic şi le puteţi arăta cum să le răspundă celor care cred în siguranţa eternă.

note1. W.E. Nunnally, „Defective Views of Salvation”, Revista

Enrichment 13, nr. 3 (Vara 2008):128-135.2. Millard J. Erickson, Christian Theology, ediţia a 2-a

(Grand Rapids: Baker Books, 1998), 998.3. Henry C. Thiessen, Lectures in Systematic Theology

(Grand Rapids: Eerdmans, 1971), 385.4. „Security of the Believer (Backsliding),” disponibilă la

http://www.ag.org/top/Beliefs/gendoct_09_security.cfm; accesat în 15 februarie, 2008

5. Erickson, 10076. Versetele în limba engleză din materialul original sunt

luate din versiunea New American Standard Bible®, Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973, 1975, 1977, 1995 aparţinând The Lockman Foundation. Folosit cu permisiune (http://www.Lockman.org). Cele în limba română sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu.

7. Erickson, 9998. J. Rodman Williams, Renewal Theology, vol. 2 (Grand

Rapids: Zondervan Academic, 1990), 131.

ce spuNe BiBlia DESPRE DuhuL sFâNtde Stanley M. Horton377 p. | 14 x 20.5 cm

DuhuL SfÂnt asOciatul meu

de David Y. Cho224 p. | 13.5 x 20.5 cm

Acest volum este literalmente un comentariu despre Duhul Sfânt... În lucrarea de faţă veţi găsi măiestrie exegetică, doctrină sănătoasă şi aplicaţii practice. Totuşi mai mult decât atât, veţi găsi inspiraţie, care vă va face să recurgeţi cu plăcere la acestă carte atât pentru studiu, cât şi pentru citire devoţională.

— Thos. F. ZimmermanAutorul se ocupă de Duhul Sfânt în. . .• Lumea de astăzi • Cartea Faptele Apostolilor• Pentateuh • Viaţa de zi cu zi• Istoria lui Israel • Lucrarea credincioşilor• Prorocii scriitori • Lucrarea Bisericii• Viaţa si lucrarea lui Isus • Manifestări supranaturale

În fiecare dimineaţă când mă trezesc spun: „Bună dimineţa Duhule Sfânt! Hai să lucrăm şi astăzi împreună, isr eu voi fi unealta Ta.“ Şi în fiecare seară, înainte de a adormi, spun din nou: „A fost minunat să lucrez cu tine astăzi, Duhule Sfânt!“

— David Y. ChoTu poţi avea aceeaşi relaţie apropiată cu Duhul Sfânt despre care David Yonggi Cho spune că este esenţa succesului său în lucrarea creştină. Cho se vede pe sine ca asociat mai mic al Duhului Sfânt în ceea ce face zilnic în cadrul unei părţi din planul pe care Dumnezeu i l-a încre dinţat.Şi tu poţi învăţa cum să-L primeşti pe Duhul Sfânt ca asociat de bază în viaţa cotidiană.


Sam1 privea în ceaşca de cafea. Expresia de pe faţa lui îmi spunea că experienţa sa în lucrare s-a dovedit a fi una dureroasă. Suferea din cauza faptului că i s-a

promis că va păstori tineri, iar lucrurile n-au ieşit prea bine. La început, nici măcar 60-70 de ore de lucru pe săptămână nu i-au putut stăvili entuziasmul. Nu-i venea să creadă că face lucrarea Domnului şi este şi plătit pentru aceasta. Chiar dacă responsabilitatea sa primară era lucrarea cu tinerii, pastorul senior a început să-i transfere tot mai multe responsabilităţi. S-a implicat în fiecare sarcină nouă pe care o primea cu sârguinţă şi bucurie. Lui Sam îi plăceau mai ales serile de duminică când trebuia să predice pentru că pastorul se afla în lucrare în afara bisericii. Părea că oamenilor le place să-l asculte şi erau foarte încurajatori.

După un an, Sam a simţit răceală şi rigiditate în conversaţiile sale cu pastorul senior. Acesta critica şi cele mai mici detalii din lucrarea lui Sam. Sam a început să se străduiască mai tare ca să-i fie pe plac pastorului, dar în zadar.

După nici 2 ani, pastorul l-a informat pe Sam că, datorită restructurării de personal şi limitărilor financiare, trebuiau să renunţe la el. Tonul vocii sale însă a lăsat să se întrevadă natura dubioasă a motivelor respective. Cu ochii în lacrimi, Sam a ieşit din biroul pastorului.

Nici nu mai ştiu de câte ori am auzit povestiri similare în cei 20 de ani în care am predat în universităţi şi seminarii. Evident, cunoaştem doar o latură a poveştii. Totuşi, ea tratează o chestiune serioasă: relaţiile pastori-personal şi dinamica lor incredibil de complexă.

Cu câţiva ani în urmă am început să studiez principiile de conducere spirituală din Noul Testament şi-am fost atras de exemplul şi scrierile lui Pavel. Mai precis, m-a interesat în primul rând modul în care Pavel i-a tratat pe colegii săi de lucrare. Rampa de lansare pentru studiul meu a venit de la un pasaj cât se poate de improbabil din Scriptură – saluturile de încheiere din Romani.

Destul de ciudat, în Romani, Pavel îi scrie unei biserici pe care nici n-a fondat-o, nici n-a vizitat-o. Totuşi, în Romani 16:1-16, el salută sau menţionează 27 de persoane, pe nume. Este foarte posibil ca Pavel să-i fi întâlnit pe

c u m s ă - ţ i t r a t e z i s u b o r d o n a ţ i i : Principii de conducere spirituală

extrase din saluturile lui Pavelde JAmES D. hERnAnDO

Pavel… face tot ce poate pentru a-şi încuraja subordonaţii şi pentru a le

recunoaşte contribuţiile demne de laudă.


aceştia în călătoriile sale misionare şi ca aceştia să se fi mutat la Roma. Probabil că unii dintre ei erau convertiţi pe care i-a ucenicizat şi instruit personal pentru lucrare. În calitate de apostol, Pavel era un lider spiritual pentru bisericile pe care le-a fondat şi pentru oamenii pe care i-a instruit. La o analiză mai atentă, acest pasaj ne oferă informaţii despre modul în care Pavel îi trata pe ceilalţi şi despre relaţia sa cu subordonaţii săi – credincioşii care nu aveau acelaşi statut apostolic.

MODUL ÎN CARE PAVEL A FOLOSIT APRECIEREA ŞI RECUNOAŞTEREAPavel nu întârzia cu cuvinte de apreciere şi laudă. Priviţi cât de des face aceasta. Fivi fusese ajutoarea şi „slujitoarea”2 lui Pavel, dar şi a multor altora din biserică (Romani 16:2).3 Priscila şi Acuila şi-au riscat propriile vieţi

pentru Pavel (Romani 16:3,4). Despre Trifena şi Trifosa se spune că „ostenesc pentru Domnul” (Romani 16:12). Maria a fost identificată ca muncind din greu (Romani 16:6), la fel ca Persida (Romani 16:12). Se pare că Pavel face tot ce poate pentru a-şi lăuda subordonaţii şi pentru a le recunoaşte contribuţiile demne de laudă.4

PAVEL A ACCENTUAT EGALITATEA

Pavel şi-a privit deseori subordonaţii ca pe egalii săi. Acest lucru se vede în folosirea prepoziţiei greceşti sun (împreună cu) alături de un substantiv. Aceştia erau „conlucrători” în Cristos (Romani 16:3,9, comparaţi cu 21). Andronic şi Iunia erau „tovarăşi de temniţă” ai lui Pavel pentru cauza Evangheliei (Romani 16:7). Putem vedea aici perspectiva menţinută de Pavel pe tot parcursul scrierilor sale. Tit este „partenerul” lui Pavel (koinonos, adică persoană cu care împărtăşeşti sau participant) în lucrarea Evangheliei (2 Corinteni 8:23). Epafrodit a fost nu doar „fratele” lui Pavel, ci şi „tovarăşul său lucru şi de luptă” (Filipeni 2:25). În timp ce Timotei era „copilul spiritual în credinţă” al lui Pavel (1 Timotei 1:2) şi „fiul său preaiubit” (2 Timotei 1:2), totuşi Pavel l-a considerat egalul său şi „slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos” (1 Tesaloniceni 3:2).

Dacă analizăm cu atenţie epistolele lui Pavel, vom face o descoperire uimitoare. Pavel nu şi-a considerat subordonaţii subordonaţi. Aceştia erau colaboratori sau slujitori ai Domnului, ca el. Pavel nu şi-a accentuat chemarea, poziţia sau autoritatea sa apostolică în modul de relaţionare cu cei pe care i-a slujit5 ca apostol. Pavel a înţeles autoritatea sa ca apostol, dar a menţionat-o doar atunci când a trebuit să pună la punct biserici sau grupuri

care se opuneau sau ameninţau lucrarea Domnului.6 Pavel a ezitat să-şi folosească autoritatea apostolică chiar şi în scopuri disciplinatorii. Chiar şi atunci când îi dojeneşte pe obraznicii corinteni7, Pavel le-a amintit că: „Tocmai de aceea vă scriu aceste lucruri, când nu sunt de faţă, pentru ca, atunci când voi fi de faţă, să nu mă port cu asprime, potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărâmare” (2 Corinteni 13:10).

PAVEL ŞI-A CUNOSCUT SUBORDONAŢII

Saluturile din Romani 16 ne indică clar că Pavel i-a cunoscut pe aceşti oameni personal. O veche expresie spune că „nimic nu-i sună omului mai bine ca propriul nume.” Pavel nu doar că le-a spus pe nume, dar mulţi dintre ei erau cunoştinţe apropiate. Pavel i-a putut numi pe Epenet, Ampliat şi Persida „preaiubiţii mei”8 (Romani 16:5,8,12). De asemenea, i-a cunoscut destul de bine încât să-i aprecieze pe fiecare în parte.

În altă parte, Pavel a putu afirma că nimeni nu s-a mai îngrijorat pentru filipeni aşa cum a făcut-o Timotei (Filipeni 2:20). Tihic a fost numit „frate preaiubit şi slujitor credincios în Domnul” (Efeseni 6:21). A menţionat viaţa de rugăciune constantă a lui Epafra (Coloseni 4:12) şi că Tit era „stăpânit de o râvnă arzătoare” (2 Corinteni 8:17), că a fost încercat de multe ori şi găsit destoinic (2 Corinteni 8:22). Pavel a fost martorul slujirii lor credincioase şi şi-a putut adapta aprecierile astfel încât să le evidenţieze punctele forte şi contribuţiile aduse la lucrarea Domnului.

PRINCIPII DE CONDUCERE SPIRITUALĂ

Analiza de mai sus nu generează nicio teologie nouă, cutremurătoare, ci doar sfaturi practice despre cum să-ţi tratezi subordonaţii, extrase din principiile pauline de conducere spirituală – principii scăpate deseori din vedere şi pe care trebuie să ni le amintim.

Liderul spiritual înţelept îşi îngrijeşte subordonaţii şi clădeşte relaţii apropiate cu ei

Conducerea cea mai eficientă se realizează prin intermediul unei relaţii de dragoste şi încredere. Chiar dacă Pavel şi-a recunoscut rolul de a-şi folosi autoritatea apostolică pentru a-i dojeni pe tesaloniceni, el a preferat să le amintească acestora de dragostea lui părintească pentru ei, copiii lui spirituali (1 Tesaloniceni 2:7,8; comparaţi cu 1 Corinteni 4:15). Pastorul senior este chemat să conducă, dar dacă nu-i cunoaşte personal pe oameni, conducerea sa va fi subminată. Conducerea paulină presupune un angajament profund pentru clădirea de relaţii şi mentorarea personală.

Liderul spiritual înţelept îşi laudă şi îşi apreciază public subordonaţii

Aprecierea publică şi lauda personală oferite sincer9 favorizează bunăvoinţa, edificarea şi motivaţia subordonaţilor. Aceasta nu doar că sporeşte încrederea

aprecierea publică şi lauda personală oferite sincer favorizează bunăvoinţa, edificarea şi motivaţia subordonaţilor.


subordonaţilor, dar îi şi ajută să câştige credibilitate în cadrul congregaţiei. În plus, aprecierea publică îi transmite bisericii o valoare importantă – membrii Trupului lui Cristos sunt necesari şi apreciaţi în cadrul Trupului datorită darurilor aduse Trupului.

Liderul spiritual înţelept încearcă să promoveze un concept de conducere în echipă care accentuează egalitatea dintre membrii echipei

Perspectiva lui Pavel asupra autorităţii spirituale şi perspectiva sa asupra bisericii ca Trup al lui Cristos i-a modelat modul în care a înţeles conducerea spirituală. Percepţia lui Pavel asupra autorităţii spirituale ne aminteşte despre învăţăturile lui Isus cum că autoritatea în Împărăţie a fost acordată în scopul slujirii altora (Marcu 10:42-45). O responsabilitate mare necesită o autoritate şi mai mare. Autoritatea nu este dată de o funcţie anume, ci de responsabilitatea funcţională acordată funcţiei respective.

Perspectiva lui Pavel asupra bisericii ca Trup al lui Cristos s-a dezvoltat din propriile sale învăţături despre unitatea organică şi interdependenţa membrilor din trupul lui Cristos (1 Corinteni 12:12-27). Modul în care Dumnezeu a proiectat totul face ca fiecare membru al Trupului să fie important şi necesar pentru scopul şi funcţia generale ale Trupului. Prin urmare, atitudinile de inferioritate sau cele de superioritatea nu-şi găsesc locul în El (1 Corinteni 12:15-25). Aceasta explică de ce Pavel ia

măsuri atunci când corintenii încep să-şi laude fiecare liderii apostolici preferaţi, cum ar fi Pavel, Apolo sau Chifa (1 Corinteni 1:12; 3:4-6,22;4:6). Astfel de diferenţieri şi încercări de a pune o persoană mai presus de alta nu iau în considerare faptul că membrii s-ar putea să aibă funcţii diferite, dar fiecare persoană are un scop unic şi este conlucrătorul lui Dumnezeu în vederea realizării scopului respectiv (1 Corinteni 3:8,9).

Există o dialectică inerentă între structurile autoritare şi modelul egalitar al Trupului pe care îl promovează Pavel. Ierarhia nesupravegheată subminează colegialitatea. O structură sau un regim eclesiastic care transmite o ierarhie a statutului, poziţiei şi autorităţii este împotriva clădirii unei echipe formată din egali, din colaboratori în Cristos. Cei care au moştenit această structură s-ar putea să vrea să o schimbe sau să o modifice prin implementarea unor politici, proceduri şi practici care diminuează tensiunile ierarhice şi care promovează un spirit de colaborare în echipă şi de colegialitate.

Sunt principii demne de menţionat de conducere spirituală extrase de la apostolul Pavel. Modul exact de

implementare rămâne la latitudinea pastorilor. Totuşi, ele nu trebuie ignorate de cei care vor să răspundă instrucţiunilor din Scriptură.

James d. hernando, Ph.d., este profesor de Noul Testament la Seminarul Teologic al Adunărilor lui Dumnezeu, Springfield, Missouri.

NOTE1. Această situaţie este inspirată dintr-o poveste reală. Numele şi detaliile au fost modificate pentru a-i proteja pe cei implicaţi.2. Termenul grecesc este diakonon. Deşi poate însemna slujitor sau lucrător, se mai poate referi şi la diaconul unei biserici. Pavel îl foloseşte în acest sens de cinci ori: Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8, 10, 12, 13.3. Versetele în limba engleză sunt luate din versiunea NASB. Cele în limba română, din versiunea Dumitru Cornilescu.4. Este un lucru obişnuit la Pavel, după cum o atestă şi epistolele sale. De exemplu, vezi 2 Corinteni 8:16-23 (Tit); Filipeni 2:19-21 (Timotei); Filipeni 2:25 (Epafrodit); Efeseni 6:21 (Tihic); Coloseni 4:9 (Onisim); Coloseni 4:10 (Aristarh); Coloseni 4:12 (Epafra); şi Coloseni 4:14 (Luca).5. Pavel a asimilat spiritul măreţiei Împărăţiei predat chiar de Domnul. „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:25-28).6. Vezi 1 Corinteni 4:15; 2 Corinteni 10:8; 1 Tesaloniceni 2:6; 4:1; Tit 2:15.7. Vezi 2 Corinteni 2:3,4,9; 7:12. Această aşa-numită „scrisoare scăldată în lacrimi” nu este 1 Corinteni, ci una dintre „epistolele lipsă” pe care Pavel le scrisese corintenilor. Vezi şi 1 Corinteni 5:9. Pavel preferă să li se adreseze ca un tată sau părinte spiritual (1 Corinteni 4:15; 1 Tesaloniceni 2:7,8).8. O altă traducere legitimă ar putea fi „preaiubitul meu (sau „de mine”)”.9. Uneori, unii pastori seniori îi laudă exagerat pe angajaţii sau pe membrii bisericii, într-un mod care nu corespunde realităţii. În astfel de cazuri, lauda pare nesinceră şi îşi pierde credibilitatea şi efectul pozitiv. Observaţi că în saluturile sale, Pavel menţionează unele persoane fără să le laude sau să le aprecieze (Romani 16:15,16; comparaţi cu Coloseni 4:14). Pavel nu se simte obligat să laude pe toată lumea, ci doar pe cei care ştie că merită să fie apreciaţi şi lăudaţi.

conducerea cea mai eficientă se realizează prin intermediul

unei relaţii de dragoste şi încredere.


Conform unui studiu recent efectuat de National Coalition of Men’s Ministry, sunt peste 98 milioane de bărbaţi în America şi doar 35 milioane dintre ei Îl cunosc pe Cristos. Din aceste 35 milioane de bărbaţi, doar 8 milioane sunt implicaţi într-un tip sau altul de ucenicizare creştină. Aceasta înseamnă că aproximativ 1 din 12 bărbaţi din America este activ în ucenicizare. E ca şi cum doar un singur jucător dintr-o echipă de fotbal citeşte manualul.

În Matei 28:19, Isus a spus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile.” Dar undeva între primul secol şi zilele noastre, Biserica şi-a pierdut viziunea şi pasiunea de a face ucenici. Conform unor studii efectuate de George Barna, mai puţin de 18% dintre creştinii intervievaţi au spus că efortul de a creşte spiritual este cel mai intens angajament din viaţa lor. Jumătate dintre credincioşi au afirmat că, deşi lucrează la creşterea lor spirituală consecvent, nu sunt atât de dedicaţi maturizării lor spirituale pe cât ar vrea să fie.1

Problema copleşitoare este lipsa de interes pentru ucenicizare. Pentru ca biserica să funcţioneze ca o comunitate biblică de credincioşi pe care Duhul Sfânt îi poate folosi pentru a atinge lumea, aceasta trebuie să analizeze necesitatea şi mijloacele de ucenicizare genuină. Patrick Morley, fondator şi, ulterior, preşedinte al Man in the Mirror, afirmă: „Cum să schimbăm naţiunea, dacă nu schimbăm mai întâi biserica? Şi cum să schimbăm biserica, dacă nu schimbăm mai întâi familia? Ba mai mult, cum putem schimba familii, dacă nu schimbăm mai întâi căsnicii? Şi, în cele din urmă, cum să schimbăm căsnicii, dacă nu schimbăm mai întâi bărbaţi?” Bărbaţii sunt firul din care se ţese viaţa. Este un lucru dovedit că, atunci când un bărbat se întoarce la Cristos, în 93% din situaţii, el îşi va influenţa familia pentru Domnul.

Ce este ucenicizarea genuină? Răspunsul constă în simpla aplicare a formulei pe care Cristos i-o oferă bisericii. Pe tot parcursul Evangheliilor, citim despre modul în care Cristos s-a implicat în viaţa ucenicilor săi. El a investit aproape 3 ani din viaţa Sa în 12 oameni la fel de obişnuiţi ca mine şi ca tine. Mai întâi, El i-a chemat, apoi i-a echipat, iar în cele din urmă i-a trimis. Lucrarea

Sa se poate rezuma astfel: a crescut bărbaţi cucernici care au schimbat lumea. La aceasta ar trebui să se reducă şi lucrarea noastră.

CHEMAT SĂ-L URMEZI PE CRISTOS

„Veniţi după Mine,” a spus Isus, „şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19). Ucenicii au fost chemaţi mai întâi să-L urmeze pe Isus şi să-L cunoască mai bine. Ucenicizarea nu este un eveniment sau o ocurenţă care are loc peste noapte. Adevărata ucenicizare necesită timp şi interacţiune.

Dacă înţelegem că oamenii sunt chemaţi să-L urmeze pe Cristos, înţelegem ucenicizarea. Isus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Matei 16:24). Dacă un bărbat nu este chemat să-L urmeze pe Cristos, ucenicizarea nu se va produce. În Scriptură citim diverse povestiri despre bărbaţi care au fost chemaţi să-L urmeze. Printre ei se numără Avraam, Moise, Isaia, Ieremia şi Pavel. Isus i-a chemat pe cei 12 să-L urmeze. Apoi şi-a petrecut următorii 3 ani într-o relaţie personală profundă cu ei. Aceste relaţii au presupus o cantitate enormă de timp şi de energie. Saul din Tars era pornit să distrugă biserica, dar Dumnezeu l-a găsit şi l-a chemat, lansând astfel una dintre cele mai puternice lucrări evanghelistice din istoria Bisericii. Adevărata ucenicizare, în cazul acesta, începe cu chemarea de a-L urma pe Cristos.

ECHIPAT SĂ FII ASEMENEA LUI CRISTOS

Timp de 3 ani de zile, Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi. Le-a arătat cum să trăiască. Le-a fost exemplu. Ei L-au urmărit în toate circumstanţele. Au văzut modul în care i-a învăţat pe oameni şi modul în care a reacţionat. Au văzut modul în care a rezolvat conflicte şi cum I-a păsat de ceilalţi. Ucenicizarea nu este o serie de predici, nici o

Îndeplinind Marea Trimitere p r i n ucenicizare de AnDREW D. tEmPLEtOn

CUM SĂ CREŞTI BĂRBAŢI EVLAVIoŞI


oră de Şcoală duminicală de 45 de minute. Ucenicizarea presupune oferirea unui exemplu de viaţă în timp real.

Unul dintre cele mai mari beneficii ale faptului că eşti un ucenic al lui Cristos este oportunitatea de a pune întrebări ucenicizatorului. Etapa de echipare din ucenicizare este una dintre cele mai critice faze. Timp de 3 ani am fost implicat într-un grup de ucenicizare cu pastorul meu senior. Opt bărbaţi ne întâlneam cu el pentru a asculta ce are pe inimă. Puneam întrebări despre o sumedenie de subiecte. Ne-a instruit conform cu cunoaşterea sa personală a Scripturii, cu experienţele sale de viaţă, cu înţelepciunea sa, cu înţelegerea sa şi cu tradiţiile sale. Am învăţat mai multe despre inima lui Dumnezeu şi lucrarea pastorală prin aceste sesiuni, decât pe parcursul întregii mele educaţii la Seminar şi la Şcoala Biblică.

Să-i echipezi pe alţii să fie ca Isus este o chestiune de exemplificare reciprocă a lui Cristos. Ca pastori, chemarea noastră este să-i echipăm pe alţii să fie ca Isus. Chiar dacă numai Cristos poate schimba inima unui om, trebuie să fim disponibili să realizăm scopurile sale de răscumpărare a lumii. Să trăieşti asemenea lui Cristos este un element esenţial al procesului de ucenicizare.

TRIMIŞI SĂ FACEM LUCRAREA LUI CRISTOS

Biserica a fost clădită pe lucrarea celor 12 ucenici. Aceştia au fost chemaţi de Cristos să-L urmeze, au fost echipaţi şi învăţaţi de Cristos să fie ca El şi, în cele din urmă, au fost trimişi să facă lucrarea lui Cristos în toată lumea. Ucenicia are o natură circulară. Procesul de ucenicizare include un factor de multiplicare.

Ioan 14:12 afirmă: „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.” Prima dată când am citit acest pasaj, m-am întrebat: Ce-aş putea face eu care să fie mai grozav decât ce-a făcut Cristos? El i-a învăţat pe oameni într-un mod minunat; a făcut miracole mari. Cum aş putea să fac ceva mai grozav de-atât?

Natura acestui verset are un sens numeric. Cât a fost pe Pământ, Isus a fost limitat la locaţia Sa prezentă. După ce s-a înălţat la cer, Şi-a trimis Duhul Său pentru a-i împuternici pe oameni să facă lucrarea Sa. Acest verset se referă mai degrabă la cantitate, decât la calitate. Impactul lucrării Celor Doisprezece a fost mult mai mare decât ar fi fost dacă Cristos ar fi continuat de unul singur.

CHEMAŢI SĂ FACEM UCENICI

Procesul de ucenicizare nu este restricţionat la un tipar sau o metodă anume. Există o mulţime de modele de ucenicizare. Aceasta poate avea loc prin predare şi învăţare, prin studiu personal, seminarii, conferinţe, training-uri de conducere, discuţii informale, consiliere şi grupuri mici.

John Wesley, a cărui lucrare se baza pe grupurile mici, a propus opt concepte majore în ceea ce priveşte facerea de ucenici.

1. Natura umană poate fi desăvârşită prin harul lui Dumnezeu.

2. Învăţarea vine prin împlinirea voii lui Dumnezeu.3. Natura umană este desăvârşită prin participarea la

grupuri, nu prin comportarea ca indivizi izolaţi.4. Putem şi trebuie să recăpătăm spiritul şi practica

creştinismului primitiv.5. Oamenii vor progresa dacă vor urma căile harului.6. Evanghelia trebuie prezentată celor săraci.7. Răul social nu trebuie împotrivit, ci învins prin bine.8. Funcţia primară a conducerii spirituale/educaţionale

este să-i echipe pe alţii să conducă şi să slujească, nu să facă lucrarea de unii singuri.

Aceste opt concepte cuprind componentele cheie ale ucenicizării. Mai mult chiar, un lider înţelept înţelege că ucenicizarea eficientă are loc în cadrul grupurilor mici. În grupurile mici, pastorul poate interacţiona, învăţa şi exemplifica pe Cristos în moduri imposibile în contextul mai amplu. Cu timpul, cei care se vor fi maturizat în Cristos vor fi trimişi în lucrare şi îţi vor sta alături, ajutând la îndeplinirea misiunii bisericii – de a face alţi ucenici.

CONCLUZIE

Prioritatea principală a lui Isus în lucrarea Sa a fost să cheme şi să echipeze oameni pentru a-I fi ucenici. Ucenicizarea a fost fundaţia lucrării Sale. Chiar înainte ca Duhul Sfânt să se pogoare şi să-i împuternicească pe Cei Doisprezece, aceştia au trebuit să se maturizeze în credinţă.

Ucenicizarea este un element esenţial care lipseşte din majoritatea bisericilor de astăzi. Ucenicizarea nu doar că schimbă vieţi, ci, mai mult, schimbă comunităţi, biserici şi, în cele din urmă, naţiuni.

Procesul folosit de Isus pentru a uceniciza oameni este clar şi simplu: cheamă, echipează şi trimite. Această practică şi filozofie schimbă un om, pe familia sa şi biserica sa. Misiunea pentru pastori este clară: creşteţi bărbaţi cucernici. Bărbaţii sunt fundaţia şi temelia familiei şi a naţiunii. Investiţia în bărbaţi este un mod evident de a schimba societatea. Ucenicizarea este o tradiţie începută de Isus, pe care noi trebuie să o continuăm până la revenirea Sa.

Andrew D. templeton este director de dezvoltare a lucrării al HonorBound: Men of Promise, Springfield, Missouri.

ENDNOTE:

1. George Barna, Growing True Discipols (Colorado Springs: Waterbrook Press, 2001), 42.


Marea controversă pelagiană

Viaţa în Roma în secolul al patrulea putea fi numită în cel mai bun caz dificilă. Rodney Stark consemnează: „Oraşele romane erau mici, extrem de aglomerate, incredibil de murdare, dezordonate,

pline de străini şi afectate des de catastrofe – incendii, plăgi, cuceriri şi cutremure. [...] Teama de incendii era o obsesie atât a bogaţilor, cât şi a săracilor… Canalele erau de fapt şanţuri săpate în mijlocul fiecărei străduţe – şanţuri în care se aruncau de toate, inclusiv conţinutul oliţelor.”1 Speranţa de viaţă era scurtă, probabil vreo 30 de ani.

În 26 august, 410 d.Hr., Alaric şi armata sa de goţi au trecut de zidurile întinse ale Romei, jefuind-o şi prădând-o după bunul lor plac. Una dintre cotropirile de care Roma s-a temut constant a avut în sfârşit loc.

Mulţi refugiaţi au fugit din Roma în Africa de Nord, sursa principală de cereale a poporului roman.

Un călugăr secular, Pelagius (c. 354-420), şi discipolul său, Caelestius, s-au numărat printre cei ce au fugit. Chiar dacă destinaţia lor finală a fost Ierusalim, ei s-au oprit şi la Hippo, unde era arhiepiscop Augustin (354-430). Pelagius a vrut să-l cunoască pe renumitul învăţător, dar arhiepiscopul nu era în oraş. Pelagius i-a lăsat un bilet amabil, la care Augustin i-a răspuns ulterior cu aceeaşi curtoazie.

Continuându-şi drumul spre Ierusalim, Pelagius s-a oprit şi în Cartagina, capitala Africii de Nord, unde s-a despărţit de Caelestius. Purtător de cuvânt fidel al lui Pelagius, Caelestius a început să-i înveţe pe oameni sistemul doctrinal al stăpânului său. Când Augustin a aflat învăţăturile lui Caelestius, a început o controversă doctrinală. Undele ei de şoc s-au resimţit secole la rândul. Această controversă a fost un element central al Reformei, 1100 de ani mai târziu, şi continuă să fie dezbătută de fiecare generaţie de creştini.

Pentru a o înţelege, trebuie să-i cunoaştem mai întâi atât pe Pelagius, cât şi pe Augustin. Cei doi au avut multe în comun. Ambii s-au născut în 354. Ambii aveau în jurul a 55 de ani când a început controversa. Pelagius era originar din Insulele Britanice, iar Augustin din Africa de Nord. Ambii au vizitat Roma pentru prima oară în jurul vârstei de 30 de ani. Pelagius a optat pentru viaţa ascetică de călugăr, slujindu-le muncitorilor şi zilierilor săraci. A locuit mulţi ani în Roma, până când cucerirea acesteia de către goţi l-au transformat într-un refugiat. Ambii erau bine educaţi. Ambii erau convinşi că poziţiile lor erau scripturale. Ambii iubeau pacea; niciunuia dintre ei nu-i plăceau conflictele. Totuşi, diferenţele dintre Augustin şi Pelagius erau critice şi cruciale.

augustinSpre deosebire de Pelagius, Augustin a venit în Roma în tinereţe,

dar s-a mutat rapid în Milan, unde a fost influenţat de predicile marelui Arhiepiscop Ambrozie (340-397 d.Hr.). Treptat, Augustin a devenit tot mai convins, dar pentru el, creştinismul părea imposibil. Cum să fie botezat? Încă din tinereţe, pofta sa sexuală îl dominase. O viaţă de castitate şi

Istoria este povestea Lui / WILLIAM P.FARLEY

WiLLiAm P.fARLEY este pastor al Grace Christian Fellowship în Spokane, Washington. Este autorul cărţilor For His Glory, Pinnacle Press şi Outrageous Mercy, Baker. Îl puteţi contacta la 509-448-3979.


puritate sexuală părea complet nerealistă. Convertirea i se părea lipsită de speranţă.

Pe când se afla într-un moment greu din viaţă, a auzit o voce de partea cealaltă a zidului, cântând: „Ia şi citeşte. Ia şi citeşte.” Epistola lui Pavel către Romani se afla în apropiere. A deschis cartea şi i-a sărit în ochi Romani 13:13,14: „Nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine… Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (ESV).2 Instantaneu, credinţa în Dumnezeu i-a cuprins inima deznădăjduită. Ştia că Dumnezeu avea să-i dea putere să se schimbe.

Din momentul respectiv, s-a convertit prin harul lui Dumnezeu. Strânsoarea păcatului din viaţa sa şi, în acelaşi timp, puterea Harului de a smulge lanţurile cu care era legat l-au afectat pentru tot restul vieţii.

După ce-a fost botezat, s-a întors în Africa, hotărât să ducă o viaţă liniştită de erudiţie celibatară. Dar Dumnezeu avea alte planuri. Oraşul port, Hippo, l-a numit curând după aceea episcop, unde a slujit până la moartea sa, patruzeci de ani mai târziu.

Înainte să moară, Augustin a lăsat bisericii o moştenire de 5 milioane de cuvinte scrise cu pana pe pergamente. „Augustin a modelat istoria bisericii creştine”, afirmă John Piper. „Influenţa sa asupra lumii occidentale este pur şi simplu năucitoare.”3

PelagiusPavel i-a avertizat pe credincioşii corinteni că, uneori,

Satana vine deghizat într-un înger de lumină. Aşa a fost şi în cazul lui Pelagius. Oamenii îl plăceau. „Era un om cu mintea limpede, cu un temperament blând, cu o cultură erudită şi cu un caracter neîntinat. Chiar şi Augustin, în pofida aversiunii sale faţă de doctrinele lui [Pelagius], vorbeşte în mod repetat cu respect despre omul Pelagius.”4

Pelagius avea însă, o mare deficienţă: nu experimentase lupta lui Augustin cu păcatul personal, ceea ce avea să se dovedească elementul decisiv.

În timpul numeroşilor ani petrecuţi în Roma, Pelagius şi-a făcut discipoli şi a devenit chiar popular în clasa aristocrată romană – inclusiv Caelestius, un avocat dintr-o familie avută – care a devenit cel mai important discipol al lui Pelagius. Stilul de viaţă ascet şi puritatea morală ale acestuia l-au atras pe Caelestius. Lui Pelagius nu-i plăceau controversele, dar Caelestius avea un alt temperament. „Pelagius era autorul moral”, dar „Caelestius era autorul intelectual al sistemului pe care îl reprezentau cei doi.”5

Dependenţa de har nu era coloana vertebrală a creştinismului promovat de Pelagius. În schimb, creştinismul său depindea de legalismul extern. Era vorba despre o spiritualitate dobândită prin eforturi proprii. Pelagius a fost versiunea spirituală din secolul al cincilea a lui John Wayne. El a crezut că Dumnezeu se aşteaptă la perfecţiune, dar a crezut şi că fiecare om are capacitatea de a o obţine. El susţinea că Dumnezeu îi dă fiecăruia puterea de a îndeplini ceea ce El porunceşte. În caz contrar, Dumnezeu ar fi nejust. „Mesajul lui Pelagius era simplu şi înfricoşător”, consemnează biograful lui

Augustin, „deoarece, din moment ce perfecţiunea este posibilă pentru om, ea devine obligatorie.”6

El a crezut că orice om poate fi perfect dacă vrea, şi că mulţi dintre sfinţii din Vechiul Testament au şi fost. Perfecţiunea putea fi atinsă prin voinţa umană şi determinare. Pasajul lui preferat era: „Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3, ESV). „Pentru adepţii pelagianismului, omul nu avea nicio scuză pentru păcatele sale, nici pentru răul din jurul său.”7

Pe scurt, Pelagius a respins complet doctrina păcatului original, ideea paulină că toţi oamenii moştenesc păcatul lui Adam şi vina în momentul conceperii. Acest păcat schilodeşte voinţa, dorinţele, emoţiile şi intelectul oamenilor. Prin urmare, aceştia nu pot satisface niciodată cerinţele de neprihănire ale lui Dumnezeu prin eforturi proprii.

Presupunerile sale l-au făcut să adopte ascetismul. Şi-a dedicat viaţa postului, negării de sine şi moralităţii exterioare. Considera că toţi creştinii ar trebui să procedeze la fel, deoarece doar un stil de viaţă ascetic putea garanta mântuirea cuiva.

Pe scurt, Pelagius era preocupat de etică, şi nu de doctrină. Acesta era călcâiul lui Ahile al său. El dorea reformarea morală a Bisericii Romane, şi era convins că întreaga problemă consta în înţelegerea eronată a harului. De ce o persoană mântuită doar prin har s-ar schimba şi ar deveni mai asemănătoare lui Cristos? se întreba el. În Biserica Romană a văzut o indulgenţă morală, ba chiar indiferenţă morală. A crezut că accentul prea mare pe care Pavel îl punea pe har era responsabil pentru aceasta.

Prin jurul anului 405 d.Hr., Pelagius a auzit pe cineva citind celebra rugăciune din Confesiunile lui Augustin: „Cere-ne ce doreşti şi ajută-ne să împlinim ce ne ceri.” Pelagius a fost îngrozit. Dacă omul trebuie să se bazeze pe harul lui Dumnezeu pentru a-I îndeplini poruncile, atunci omul nu are nicio responsabilitate morală. Creştinii puteau să pună păcatele lor pe seama faptului că Dumnezeu nu voia să le acorde har. Era convins că Augustin îl considera pe om un robot, complet determinat de Dumnezeu şi fără vreun imbold substanţial de a se schimba din punct de vedere moral.

ProblemaÎnainte de dezbaterea dintre Augustin şi Pelagius,

„antropologia bisericii era excesiv de brută şi nedefinită.”8 Chiar dacă majoritatea creştinilor credeau că oamenii sunt păcătoşi, natura păcatului şi modul în care acesta ne afectează nu fuseseră bine definite.

David a afirmat clar această întrebare în Psalmul 8: „Ce este omul ca să te gândeşti la el?” (Psalmul 8:4, ESV). „Ce este omul?” Aceasta era întrebarea. Păcatul şi vina lui Adam îl corup oare din momentul în care este conceput, sau este el inerent bun, în deplinătatea facultăţilor mintale şi capabil să se mântuiască prin efort propriu?

Dacă căderea în păcat a lui Adam ne-a afectat într-adevăr, cât de mult şi în ce măsură ne-a afectat ea? Provoacă ea moarte spirituală, ne face ea incapabili să-I răspundem lui Dumnezeu, sau ne schilodeşte doar,


capacităţile şi dorinţele noastre întorcându-se spre Dumnezeu intacte?

A murit Isus ca să ne ajute să ne ajutăm singuri? Sau a murit El pentru că oamenii erau complet legaţi de păcat, incapabili să se ajute singuri şi în nevoia disperată de o mântuire orchestrată divin?

În spatele acestor idei se afla ideea de har. Ce realizează harul? De cât har au nevoie oamenii? Cât de dependent este omul de harul lui Dumnezeu? Dă Dumnezeu harul pentru ca omul să devină sfânt, sau sfinţenia omului îl califică pentru primirea harului divin?

Răspunsul la aceste şi multe alte întrebări sunt importante. Ele ne afectează modul în care înţelegem libertatea omului, condiţia lui Adam înainte de Cădere, modul în care căderea lui Adam ne afectează pe noi, modul în care funcţionează harul lui Dumnezeu, natura regenerării, doctrine precum predestinarea şi alegerea, dacă voinţa omului este liberă sau legată, judecăţile lui Dumnezeu şi, cel mai important, natura şi gradul dependenţei omului de Dumnezeu.

Victoria lui augustinDezbaterea s-a accelerat după ce Caelestius şi-a

promovat ideile în Cartagina. Între 410-416 d.Hr., Augustin i-a răspuns lui Caelestius printr-o serie de scrisori şi dizertaţii care aduceau argumente scripturale la realitatea şi natura păcatului original.

Augustin l-a combătut pe Pelagius cu pasaje din epistolele lui Pavel. Păcatul lui Adam nu fusese o chestiune privată. El i-a reprezentant pe toţi oamenii. Când Adam a căzut, toţi au căzut. Ne naştem slăbiţi de păcatul lui Adam. (Pentru Augustin, natura fundamentală a acestuia era mândria.) De asemenea, mai intrăm în lume purtând cu noi şi vina lui Adam. Într-un limbaj teologic, Augustin îi învăţa pe oameni că atât păcatul, cât şi vina lui Adam, ne sunt imputate. Prin urmare, ne naştem morţi în păcat, incapabili să credem în sau să Îi răspundem lui Dumnezeu. Augustin credea că de aceea Dumnezeu trebuie să aleagă şi să îi numească pe cei care vor fi mântuiţi. Celor aleşi, Dumnezeu le dă darul credinţei. El îi justifică şi îi împuterniceşte să crească în sfinţenie. În cele din urmă, Dumnezeu îi proslăveşte. Iată cum rezumă Bruce Shelley antropologia lui Augustin: „Din punctul lui de vedere, păcatul lui Adam avea consecinţe enorme. Acesta îşi pierduse puterea de a face binele. Pe scurt, murise spiritual – iar, curând, şi fizic. Dar nu era singur în prăbuşirea sa. Augustin spunea că întreaga rasă umană era «în Adam» şi i-a împărtăşit căderea. Omenirea a devenit «o masă de corupţie», incapabilă de vreun act bun [mântuitor]. Orice individ, din pruncie până la maturitate, merită doar condamnarea.”9

Şi mai important este că Augustin afirma că Dumnezeu mântuieşte fără a încălca responsabilitatea morală a omului de a-L căuta şi de a-L asculta. Augustin a îmbrăţişat misterul faptului că Dumnezeu este suveran, iar omul este responsabil. Când eram un creştin proaspăt convertit, l-am întrebat pe un amic, care studia teologia lui Augustin, cum a putut acest om măreţ să împace suveranitatea lui Dumnezeu cu responsabilitatea omului.

„N-a încercat niciodată să împace prieteni apropiaţi,” mi-a răspuns amicul meu cu înţelepciune.

Teologia lui Augustin a generat şi o dependenţă profundă de Dumnezeu şi de harul Său măreţ. Experienţa sa personală cu păcatul lăuntric l-a convins că era complet dependent de Dumnezeu, Rugăciunea sa, „Cere-ne ce doreşti şi ajută-ne să împlinim ce ne ceri” – atât de detestată de Pelagius – se afla în centrul pioşeniei sale. El îşi cunoştea dependenţa de mântuirea, sfinţirea şi orice alt lucru bun dat de Dumnezeu.

De asemenea, el credea că sistemul său teologic era soluţia la indulgenţa morală. Doar atunci când biserica afirma Păcatul Original, neputinţa umanităţii şi harul gratuit al lui Dumnezeu, avea să aibă loc acea transformare morală pe care o căuta Pelagius atât de

sincer. De ce? Deoarece el credea că doctrina sa despre har pătrundea adânc, atingând inima omenească, transformând-o prin har, evocând o viaţă predată lui Dumnezeu cu bucurie. El credea că doar această revoluţie internă avea să producă virtutea centrală pe care Cristos o aşteaptă de la noi.

consecinţePelagius s-a mutat în Palestina. Acolo s-a întâlnit

cu marele erudit, Ieronim (c.347-420), care s-a opus de asemenea ideilor lui Pelagius.

Între timp, conflictul dintre Pelagius şi Augustin s-a accelerat. Unii creştini au ţinut cu Pelagius, alţii cu Augustin. Totuşi, în ultimele decenii din viaţa lui Augustin, biserica a luat tot mai mult partea lui şi a lui Ieronim. În 431 d.Hr., Sinodul ecumenic de la Efes, care s-a întrunit la un an de la moartea lui Augustin, a negat pelagianismul şi a aprobat teologia lui Augustin privind natura umană. Un secol mai târziu, Conciliul de la Orange (529 d.Hr.) a reafirmat această decizie. Din secolul al şaselea, aproape universal, pelagianismul a fost considerat o erezie, iar doctrina lui Augustin privind harul, ortodoxie.

Totuşi, înainte de moartea sa, învăţătura lui Augustin a întâmpinat rezistenţă din partea unei surse neaşteptate – comunităţile ascetice care s-au dezvoltat în deşertul egiptean. Deoarece şi-au clădit vieţile în jurul postului, negării de sine riguroase şi renunţării la sine, aceşti creştini au găsit libertatea harului insuportabilă, iar doctrinele lui Pelagius suave. Conflictul dintre cei cărora le place să trudească şi cei cărora le place să se supună harului lui Dumnezeu nu era ceva nou, şi a continuat şi în secolele următoare.

Augustin îi învăţa pe oameni că Dumnezeu mântuieşte fără să încalce responsabilitatea morală a omului de a-L căuta şi de a-L asculta.


Chiar dacă teologia lui Augustin era ortodoxie, când vine vorba despre o teologie care afectează viaţa de zi cu zi, atunci oamenii erau deseori pelagianişti. Adică, pelagianismul era perspectiva prestabilită a omului

de rând. Din 500 d.Hr. până în 1500 d.Hr., biserica s-a apropiat tot mai mult de pelagianism. Oamenii s-au străduit tot mai mult să obţină acceptarea lui Dumnezeu. Cele şapte sacramente, participarea la misă şi ascultarea de Papă au devenit precedente ale mântuirii.

O mare parte din aceste elemente au atins apogeul în timpul Reformei Protestante din secolul 16, o reînnoire a conflictului dintre Augustin şi Pelagius. Martin Luther (1483-1546) erau un călugăr augustinian. Interpretarea sa asupra epistolelor lui Pavel, consolidată de comentariile lui Augustin, l-au convertit la doctrina harului susţinută de Pavel. De fapt, de la Augustin încoace, atât Luther, cât şi Calvin au solicitat autorităţilor catolice să accepte justificarea doar prin credinţă.

LecţiiCe poate învăţa un pastor de astăzi despre conflictul

dintre Pelagius şi Augustin?În primul rând, soluţia pentru starea de „căldicel”

de care se temea Pelagius nu este şi mai multă disciplină. Ci proclamarea repetată şi clară a păcatului umanităţii, a faptului că nu suntem demni de favoarea lui Dumnezeu şi a harului măreţ al lui Dumnezeu care ne mântuieşte. Doar atunci când vedem că suntem falimentari, că avem nevoie de har şi că suntem dependenţi de Dumnezeu ne vom dărui din plin lui Cristos şi Împărăţiei Sale.

În al doilea rând, istoria conflictului pelagian ne aminteşte că doctrina contează într‑adevăr. Claritatea doctrinală a bisericilor privind chestiunile de bază oscilează. Claritatea privind profunzimea, puterea şi slăbiciunea păcatului omenesc le fac pe biserici umile, nevoiaşe şi roditoare. Eşecul în ceea ce priveşte această doctrină le face căldicele. Cu cât înţelegem şi detestăm mai mult păcatul, cu atât ne va controla mai puţin.

Opusul este de asemenea adevărat. Eşecul de a accentua doctrina păcatului amplifică de obicei răul. În general, cu cât ne simţim mai bine în pielea noastră, cu atât devenim mai răi. În secolul 20, idealurile pelagiene au dezlănţuit orori de nedescris. Toate mişcările utopice din ultimii 100 de ani – comunismul, fascismul şi nazismul –

au fost iniţiate şi clădite pe afirmaţiile pelagiene despre om.

În al treilea rând, fiecare generaţie trebuie să ducă din nou lupta lui Augustin. Conflictul nu s-a încheiat în secolul al 5-lea. Pelagianismul se răspândeşte şi în biserica contemporană. Într-un studiu recent, 77% din evanghelicii practicanţi au spus că ei cred că fiinţele umane sunt în esenţă bune, iar 84% cred că, în ceea ce priveşte mântuirea, Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe sine.”10 Ar fi greşit să presupunem că nu aşa stau lucrurile şi în bisericile noastre.

În cele din urmă, istoria pelagianismului ne arată că dacă nu ne învăţăm congregaţiile cu energie şi cu regularitate despre păcat şi efectele sale multiple, pelagianismul se va răspândi. De ce? Pentru că oamenii sunt mândri din fire, iar mândria îi duce pe oameni la picioarele lui Pelagius. De aceea spunem că Pelagianismul este religia prestabilită a umanităţii. Convinşi de puterea sa, pastorii înţelepţi i se opun intenţionat, cu consecvenţă.

Istoria este povestea Lui.

note 1. Rodney Stark, Cities of God: The Real Story of How

Christianity Became an Urban Movemement and Conquered Rome (San Francisco: Harper-Collins/San Francisco, 2006), 26-28.

2. Versetele marcate cu ESV sunt luate din The Holy Bible:English Standard Version, copyright © 2001, Wheaton: Good News Publishers. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate.

3. John Piper, The Legacy of Sovereign Joy: God’s Triumphant Grace in the Lives of Augustine, Luther and Calvin (The Swans Are Not Silent) (Wheaton, III.: Crossway, 2006), 43.

4. Philip Schaff, The History of the Christian Church, vol. 3, (Peabody, Mass.: Hendrickson, 2006), 790.

5. Ibid., 792. 6. Peter Brown, Augustine of Hippo: A Biography (Berkeley,

Calif.: University of California Press, 2000), 342. 7. Brown, Augustine of Hippo, 350. 8. Schaff, History of the Christian Church, vol. 3, 785. 9. Bruce Shelly, Church History in Plain Language (Dallas,

Texas: Word, 1995), 129.10. Michael Horton, „Pelagianism”, Modern Reformation,

Ianuarie/Februarie 1994, 31, 32.

Claritatea cu privire la profunzimea, puterea şi slăbiciunea păcatului omenesc le face pe biserici umile, nevoiaşe şi roditoare. Eşecul în această doctrină le face căldicele.

Botezul cu Duhul Sfânt :

Viaţa şi lucrarea

lui IsusD E E D G A R R . L E E


Intenţia noastră în aceste articole este să demonstrăm că doctrina noastră penticostală a botezului cu Duhul Sfânt derivă din toată Scriptura canonică, nu doar din câteva pasaje din cartea

Faptele apostolilor. Vechiul Testament consemnează slujirea Duhului în lucrarea Sa carismatică de a-i împuternici pe liderii aleşi de Dumnezeu pentru anumite funcţii. De asemenea, el demonstrează deseori şi că fenomenele supranaturale sunt dovada pogorârii Duhului. Dar Vechiul Testament promite şi că Duhul va aduce viaţă spirituală şi transformare morală. Putem spune că Duhul din Vechiul Testament are o slujire pe două planuri: carismatică şi de convertire.

Aceste două aspecte ale lucrării Duhului, profeţite cu atâta însufleţire în Vechiul Testament, se îndeplinesc într-un mod unic în viaţa şi lucrarea lui Isus, care este pastorul plin de Duhul Sfânt par excellence şi, care, încă de la începutul Evangheliilor, este botezătorul cu Duh.

Duhul în naşterea şi primii ani din viaţa isusTânăra Marie, pe care îngerul Gavril o anunţă că va rămâne

însărcinată şi că Îl va naşte pe Mesia, a răspuns consternată: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34)

Gavril i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35; vezi şi Matei 1:18,20). A urmat apoi o concepţie imaculată miraculoasă, în absenţa unei paternităţi umane, realizată de Duhul Sfânt, care a fost activ la crearea lumii (Geneza 1:1). Cel astfel conceput poate fi doar „Cel Sfânt”, „Fiul lui Dumnezeu.”

Chiar dacă S-a născut într-un mod miraculos, în primii Săi ani de viaţă, Isus nu a făcut multe lucruri prin care să-Şi demonstreze originea neobişnuită. Dar mult înainte de naşterea Lui, o rafală scurtă de profeţii inspirate de Duhul indicau adevărata Sa identitate. Duhul care i-a permis Mariei să conceapă într-un mod miraculos


este şi Duhul profeţiei care i-a umplut pe câţiva profeţi pioşi să anunţe venirea lui Isus, începând cu Elisaveta (Luca 1:42-45). Simeon „înştiinţat de Duhul Sfânt,” L-a găsit pe pruncul Mesia cu părinţii Săi în templu şi L-a identificat ca fiind „mântuirea” lui Dumnezeu (Luca 2:25-32). A urmata profetesa Ana, despre care se presupune că a fost din nou înştiinţată de Duhul, care a recunoscut Pruncul (Luca 2:36-38).

În afară de schiţele lui Matei şi ale lui Luca, cunoaştem foarte puţine despre primii ani de viaţă a lui Isus. Luca trece peste aceştia spunând doar că „Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40). Cu siguranţă nu era făcătorul de minuni pe care L-au descris unele evanghelii apocrife, care susţineau că înţelepciunea precoce şi conştiinţa de Dumnezeu ale micului Isus Îl deosebeau de ceilalţi copii. În cazul lui Isus, primul semn al conştiinţei de sine este cel din Templu, unde părinţii lui neliniştiţi Îl găsesc alături de învăţători. „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” întreabă El (Luca 2:49). Dar după aceea, Isus s-a întors la natura sa de copil ascultător, iar Luca trece rapid şi peste tinereţea sa: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52).

Conceput şi plin de Duhul Sfânt, Isus a fost de la bun început un copil extraordinar de cucernic, care pare să fi devenit printr-un proces cât se poate de normal, un tânăr extraordinar de cucernic. Ioan Botezătorul a recunoscut natura şi caracterul extraordinar al lui Isus când a ezitat să Îl boteze (Matei 3:14). Biserica Primară avea să fie ulterior martora faptului că El a fost neprihănit (2 Corinteni 5:21; Evrei 4:15; 1 Petru 2:22).

Duhul sfânt în botezul şi ungerea lui isusBotezul lui Isus este o imagine prezentă în toate

Evangheliile, mai ales în lumina faptului că a fost însoţit de pogorârea Duhului Sfânt. Conform Evangheliilor, brusc, pe la 30 de ani, Isus a ieşit din obscuritatea muncii sale manuale din Nazaret şi s-a prezentat la râul Iordan, cerând să fie botezat de verişorul Lui, Ioan. Îndurerat de această cerere şi fără îndoială iluminat de Duhul profeţiei, Ioan a refuzat. „Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine” (Matei 3:4). Doar atunci când Isus l-a asigurat pe Ioan că botezul Său „avea să

împlinească ce fusese vestit” (3:15), Ioan s-a înduplecat.Dar, semnificativ în relatarea botezului este ceea ce s-a

întâmplat după botezul lui Isus, când Isus se ruga: Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit [Matei 3:17, «Acesta este Fiul Meu… în care îmi găsesc plăcerea»]; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Luca 3:22). Evangheliile ne spun că Isus a văzut

cerurile deschizându-se şi porumbelul pogorându-se. Ioan Botezătorul a spus: „Am văzut Duhul pogorându-se din cer şi oprindu-se peste El” (Ioan 1:32). Dacă este să ne luăm după persoana a treia folosită de Matei, este posibil ca şi unii dintre cei prezenţi acolo să fi văzut aceste fenomene.

Elementul central al botezului lui Isus este fără îndoială pogorârea Duhului peste Isus, care a explicat nu peste mult timp acest eveniment. În sinagoga din Nazaret, Isus a citit din cartea Isaia „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia… să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19). După ce a înapoiat sulul, Isus a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (4:21). Luca a plasat această scenă la începutul lucrării lui Isus în Galilea, pentru a le arăta oamenilor că Duhul, aşa cum a fost promis în Vechiul Testament, Îl unsese pe Isus pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit. Iar „Cel Uns” este prin definiţie Mesia, Cristosul.

Mult mai târziu, Petru avea să preia acest mod de a înţelege ungerea lui Isus. Când predica în casa lui Corneliu, el a spus: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). Duhul nu a venit pentru a-L regenera sau pentru a-L purifica pe Isus. Fiind Fiul neprihănit, întrupat al lui Dumnezeu, El nu avea nevoie să se nască din nou, sau să fie curăţat spiritual. Duhul n-a venit nici doar ca să sălăşluiască în El, pentru ca El să aibă părtăşie cu Dumnezeu, lucru pe care Isus îl avea deja. Duhul a venit la botezul lui Isus anume ca să-L împuternicească să-Şi înceapă şi să-Şi finalizeze misiunea pe Pământ.

Totuşi, imediat după botezul şi ungerea Lui, Isus s-a confruntat cu o provocare. Marcu scrie: „Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana” (Marcu 1:12,13, ESV).1 Marcu a folosit un verb foarte puternic, ekballo, care înseamnă efectiv „să arunci afară” sau „să izgoneşti”, pentru a ilustra dinamismul nou şi brusc manifestat de Duhul Sfânt în Isus. Observăm deseori că, în timpul şederii Sale în pustie, Isus L-a învins pe cel rău prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar trebuie să ne amintim şi că Isus Cel uns de Duhul este Cel care foloseşte atât de iscusit Cuvântul împotriva inamicului Său puternic.

isus, botezătorul în DuhulPe când Isus era încă dulgher în Nazaret, Ioan

Botezătorul a ieşit din pustie şi a început să predice şi să boteze de-a lungul Iordanului. Elementul central al chemării lui Ioan Botezătorul la pocăinţă era anunţarea venirii unuia mai puternic ca el. Aşa cum vorbise Domnul prin Maleahi, cu sute de ani în urmă, „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi” (Maleahi 3:1). Îndeplinind profeţiile din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul proclama venirea lui Mesia: „Eu vă botez cu apă. Dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine… El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Matei 3:11).

Duhul s-a pogorât la botezul lui Isus în mod specific pentru a-L împuternici să-Şi înceapă

şi să-Şi desăvârşească lucrarea pe Pământ.


Profeţia botezului cu Duhul al lui Mesia este atât de importantă, încât fiecare dintre cei patru evanghelişti o plasează la începutul Evangheliei sale, oferindu-ne această „lecţie primară despre pneumatologie de la bun început.”2 Formularea Evangheliilor sinoptice este aproape identică (Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16). În Evanghelia după Ioan, Ioan Botezătorul reflectează la ceea ce s-a întâmplat şi mărturiseşte: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ,Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (Ioan 1:33).

Este important să înţelegem că practica lui Ioan Botezătorul de a-şi boteza semenii iudei în apă era ceva radical şi scandalos. Chiar dacă iudeii aveau numeroase ceremonii de spălare, ei nu erau botezaţi. Doar cei dintre

Neamuri, care se converteau la credinţa iudaică erau botezaţi şi chiar şi atunci, nu chiar în stilul acesta. Aşa cum era şi de aşteptat, liderii iudei au refuzat botezul lui Ioan. Dar, oricât de radical ar fi fost botezul lui Ioan, botezul cu Duhul al lui Isus avea să fie şi mai radical şi mai semnificativ.

Puterea metaforei botezului este incredibilă. Verbul folosit pentru „a boteza” este baptizo, care provine din termenul bapto,3 care înseamnă o imersiune puternică, asemenea unei bucăţi de material într-o găleată cu vopsea, sau a unei persoane în apă. Botezul lui Ioan indica o reorientare totală a vieţii, în care oamenii îşi mărturiseau şi uitau păcatele în aşteptarea lui Mesia ce avea să vină. Dar, în contrast puternic cu botezul în apă al lui Ioan, botezul cu Duhul al lui Mesia avea să fie şi mai definitiv şi mai transformator de vieţi.

Luând în considerare această introducere puternică făcută botezului făgăduit al lui Isus, mai ales în contextul mai amplu al profeţiei din Vechiul Testament şi al împlinirii acesteia din Noul Testament, se pare că teologia istorică a creştinismului l-a diminuat şi se referă la botezul cu Duhul doar în contextul convertirii sau, în unele cazuri, al experienţei de sfinţire a credincioşilor.

Duhul în lucrarea lui isusVenirea Duhului Sfânt a schimbat dramatic viaţa lui Isus.

Luca a evidenţiat foarte bine această schimbare. „Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea, şi I s-a dus vestea în tot ţinutul dimprejur” (Luca 4:14). Din momentul acela, Isus a început o lucrare uimitoare de învăţare şi predicare, de vindecare şi de scoatere a demonilor. Foştii Lui vecini din Nazaret erau uimiţi de schimbarea fostului lor meşter. „Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: «Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!»” (Marcu 1:27). Apropo, în ceea ce priveşte exorcismul, nu se indică nicăieri faptul că duhurile rele L-ar fi recunoscut pe Isus înainte să

fie uns cu Duhul, sau că El le-ar fi izgonit înainte de aceasta. După aceea, însă, a devenit un lucru obişnuit.

Uneori, oamenii presupun în mod eronat că Isus Şi-a îndeplinit lucrarea în puterea divinităţii Sale. Categoric, nu putem pătrunde întrutotul interacţiunea dintre natura divină şi cea umană a lui Isus. Divinitatea Sa pare într-adevăr evidenţiată în Schimbarea la faţă, de exemplu, şi este categoric insinuată în faptul că Isus ierta păcatele oamenilor. Unii consideră că şi miracolele naturale, cum ar fi potolirea mării, indică natura Sa divină. Dar, în plus faţă de Evanghelii avem şi mărturia lui Pavel: „El [Isus Cristos] măcar că avea chipul lui Dumnezeu, [El] totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat (kenoo) pe sine însuşi [„S-a făcut nimic”, NIV] şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7, NASB).4 „Golit” este traducerea literară a verbului grec kenoo. Dar să nu credem că Fiul lui Dumnezeu, la întrupare, „S-a golit” pe sine de divinitatea Sa, aşa cum au crezut, eronat, unii erudiţi timpurii. Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu. Pavel pare să spună că Fiul lui Dumnezeu, atunci când a luat trup de om, de bună voie şi intenţionat şi-a limitat uzul atributelor Sale divine pentru a trăi şi a sluji ca fiinţă umană.

Structura narativă a Evangheliilor, precum şi propriile Lui cuvinte, Îi atestă dependenţa de puterea Duhului. Adu-ţi aminte că nu este consemnată nicio lucrare mesianică din partea lui Isus înainte de pogorârea Duhului Sfânt la botezul Său. În mijlocul conflictelor lui Isus cu fariseii, Matei a inserat încă o profeţie din Isaia: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata” (Matei 12:18, citând Isaia 42:1-4). Din moment ce fariseii nu puteau nega puterea lui Isus de a vindeca şi de a scoate draci, au pretins că puterea Sa vine de la Beelzebul, prinţul demonilor. Într-un răspuns foarte caustic, Isus a identificat Duhul lui Dumnezeu ca sursă a puterii Sale (Matei 12:28).

În relatarea sa despre întoarcerea celor 72 de ucenici, Luca consemnează că Isus avea o relaţie personală cu Duhul. Când Isus a auzit ce-i spuneau aceştia, „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău” (Luca 10:17), pare să fi fost aproape copleşit. „În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, şi a zis: «Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu»” (Luca 10:21).

Învăţăturile lui isus despre Duhul sfânt în evangheliile sinoptice

Scriitorii sinoptici, după ce şi-au plasat într-un mod foarte dramatic pneumatologia despre botezul cu Duhul chiar la începutul Evangheliilor, consemnează foarte puţine lucruri despre învăţăturile lui Isus despre Duhul. Luca afirmă că Isus, în timp ce îi învăţa pe oameni despre rugăciune, spunea că, aşa cum oamenii le fac daruri bune copiilor lor, tot aşa Tatăl din ceruri le va da Duhul Sfânt celor care I-l cer (Luca 11:13). Luca a sprijinit aceasta prin relatarea sa despre scena exorcismului în care iudeii insistau că Isus scotea demoni cu ajutorul lui Beelzebul (versetele 14-25; comparaţi cu Matei 12:22-37). Isus a contracarat

În contrast puternic cu botezul în apă al lui Ioan, botezul cu Duhul al lui Mesia avea să fie şi mai definitiv şi mai

transformator de vieţi.


această afirmaţie, spunând că El scoate draci „cu degetul lui Dumnezeu” (versetul 20; „Duhul lui Dumnezeu”, Matei 12:28) şi că Împărăţia lui Dumnezeu sosise (Luca 11:14-26). Dezvoltarea pasajului respectiv în contextul aferent pare să indice că „darul cel bun” al Duhului ar putea foarte bine să vină după convertire şi să fie însoţit de fapte de putere carismatică.

Mai sunt alte două pasaje în Luca unde Isus promite înţelepciune şi vorbire carismatică. În Luca 12:12, El le spune ucenicilor că, dacă vor fi judecaţi, nu trebuie să se neliniştească, deoarece „Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.” Similar, în Luca 21:15, Isus le promite încă o dată că atunci când ucenicii vor fi duşi în faţa dregătorilor, „vă voi da o gură şi o înţelepciune” (probabil prin Duhul, ca în 12:12) „căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri”.

Relatările lui Luca de după Înviere au o semnificaţie aparte. Isus a spus: „Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Orice îndoială cu privire la natura promisiunii Tatălui este rezolvată rapid în introducerea pe

care o face Luca cărţii Faptelor apostolilor, unde Îl citează din nou pe Isus: „Nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci aşteptaţi acolo făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:4,5). Luca şi-a structurat cu atenţie relatarea, pentru a arăta că Isus Şi-a încheiat lucrarea Sa pe Pământ reiterând promisiunea făcută de Ioan Botezătorul despre botezul cu Duhul Sfânt. Isus, botezătorul cu Duh, era acum pregătit să-i scufunde pe adepţii Săi în acelaşi Duh care L-a împuternicit pe El în lucrarea Sa.

Natura carismatică a promisiunii Tatălui este neechivocă. Când promisiunea este îndeplinită, ucenicii vor fi „îmbrăcaţi cu putere (dunamis) de sus” (Luca 24:49). În Fapte, Isus a spus: „veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori” (1:8).

Fără îndoială că botezul cu Duhul profeţit de Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei lui Luca este menit să ne descrie o apariţie puternică a Duhului, care i-a pregătit pe ucenici pentru slujirea dinamică de martori ai lui Cristos. Interpretarea botezului cu Duhul Sfânt ca simplă regenerare (convertire-iniţiere) şi, prin urmare, privarea sa de puterea sa carismatică nu respectă relatările din Evanghelii.

Învăţăturile lui isus despre Duhul în evanghelia lui ioan

Dintre toate evangheliile, cea a lui Ioan conţine cele mai cuprinzătoare învăţături despre Duhul Sfânt. Începând cu mărturia lui Ioan Botezătorul, această evanghelie

reflectă o pneumatologie oarecum mai completă şi clarifică învăţăturile lui Isus cu privirea la lucrarea mai amplă a Duhului. În general, Ioan pune accentul pe aspectul soteriologic, şi nu pe cel carismatic, şi evidenţiază anumite nuanţe ale învăţăturii lui Isus, lucru pe care evangheliile sinoptice nu îl fac. Iată câteva dintre aspectele subliniate de pneumatologia lui Ioan, pe scurt:

Ioan Botezătorul a mărturisit că, la botezul lui Isus, • Duhul Sfânt s-a pogorât din cer peste Isus – şi a rămas asupra Lui (1:32,33).Acest eveniment l-a certificat pe Isus ca Cel care avea • să boteze cu Duhul Sfânt (1:33).În dialogul purtat cu Nicodim, Isus a indicat faptul • că adepţii Lui trebuie să se nască („din nou” sau „de sus”) din Duhul (3:6,8).Dumnezeu Îi dă lui Isus Duhul Sfânt, nelimitat • (3:34).Duhul este Cel care dă viaţă (6:63).• Duhul avea să fie universal disponibil ucenicilor şi • altor credincioşi doar după proslăvirea lui Isus (7:39).La proslăvirea lui Isus, şi după aceea, credincioşii • aveau să primească Duhul „ca râuri de apă vie” care aveau să curgă din ei (7:38).Ioan ne dezvăluie Duhul ca fiind • Parakletos, care va veni la ucenici după plecarea lui Isus, ca să le fie Mângâietor, Prieten şi Apărător pentru totdeauna (14:16,26; 15:26; 16:7).Ioan spune că Duhul este Duhul Adevărului care îi va • învăţa pe ucenici şi le va aduce aminte de tot ceea ce a spus Isus (14:17,26; 15:26; 16:13).Duhul vine atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (14:26; • 15:26).Duhul vine nu ca autoritate autonomă sau • independentă, ci să descopere lucrurile lui Cristos (16:15).

Ioan vorbeşte despre lucrarea soteriologică a Duhului după plecarea lui Isus, după care relatările sale indică o culminare dramatică. Spre deosebire de celelalte evanghelii,

Ioan descrie apariţia bruscă a Domnului înviat în faţa celor 10 apostoli nerăbdători care nu Îl văzuseră încă (20:19-22). Isus i-a liniştit cu o binecuvântare de pace şi i-a asigurat că este El şi că a înviat cu adevărat. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”, a spus El (versetul 21). Dar ne izbesc cu precădere cuvintele ce urmează: „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt»” (versetul 22). Ioan pare să aducă astfel învăţăturile despre Duhul Sfânt într-un punct culminant dramatic.

Penticostalii timpurii credeau că acesta a fost momentul în care primii ucenici au fost născuţi din nou prin

Structura narativă a Evangheliilor, precum şi propriile Lui cuvinte, Îi

atestă dependenţa de puterea Duhului.

Mărturia mai amplă, din Noul Testament, ne ajută să recunoaştem că Isus a trăit, a murit şi a înviat, experimentând puterea

Duhului Sfânt.


Duhul. Chiar dacă acest lucru este încă dezbătut, atât de penticostali, cât şi de non-penticostali, s-ar părea că am avea destule argumente în acest sens. În primul rând, aşa cum am evidenţiat mai sus, evanghelia lui Ioan plasează cu atenţie învăţăturile despre Duhul astfel încât acestea să indice o întâlnire culminantă, definitivă, dătătoare de viaţă cu Duhul Sfânt după Înviere, la încheierea Evangheliei. Acest pasaj pare a fi punctul culminant a tot ceea ce fusese înainte. În al doilea rând, limbajul folosit este izbitor. Verbul grec folosit pentru „a sufla” este emphysao, care are o semnificaţie teologică puternică în teologia biblică. În traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), extrem de folosită în vremea lui Isus, acest verb se găseşte în Geneza 2:7, unde „Dumnezeu… i-a suflat în nări [lui Adam] suflare de viaţă”; în 1 Împăraţi 17:21, unde Ilie „a suflat” peste fiul mort al văduvei, iar acesta a înviat; şi în Ezechiel 37:9, unde Dumnezeu a poruncit: „Duhule [pneuma], vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!”

moartea lui isus şi învierea sa în DuhulChiar dacă evangheliile nu spun nimic despre lucrarea

Duhului Sfânt în moartea şi învierea lui Isus, contextul mai amplu al Noului Testament ne ajută să recunoaştem că Isus a trăit, a murit şi a înviat din nou experimentând puterea Duhului Sfânt. Conform autorului epistolei către Evrei, „Cristos… prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:14).

Noul Testament nu afirmă nicăieri că Cristos s-a înviat pe Sine dintre cei morţi. De obicei se spune că Dumnezeu (Tatăl) L-a înviat pe Cristos dintre cei morţi. Rolul exact deţinut de Duhul Sfânt în învierea lui Isus este nesigur, iar semnificaţia exactă a anumitor texte este discutabilă. Dar însăşi natura credinţei trinitare necesită prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt, iar câteva pasaje par să argumenteze această idee. Astfel, în Romani 1:4, Pavel a scris: „ [Isus] în ce priveşte duhul sfinţeniei [a fost] dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea Sa din morţi.” În Romani 8:11, Duhul Sfânt este „Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi” şi agentul prin care corpurile noastre muritoare vor fi aduse la viaţă. În 1 Petru 3:18, Cristos este „omorât în trup, dar înviat în duh”.

implicaţiile experienţei şi învăţăturilor lui isus despre Duhul sfânt

Scopul nostru în această serie de articole este să demonstrăm că doctrina penticostală clasică a botezului cu Duhul Sfânt este adânc înrădăcinată în întreaga istorie de răscumpărare din ambele Testamente. Relatările evanghelice contribuie cu informaţii suplimentare relevante pentru a înţelege botezul cu Duhul:

Este evident că experienţa lui Isus este marcată de • Duhul Sfânt încă de la conceperea Lui.Pogorârea Duhului Sfânt asupra lui Isus, la botezul • Său în apă, a adus o nouă experienţă a Duhului, o înzestrare carismatică, care L-a împuternicit pentru lucrare.Duhul I-a permis lui Isus să-Şi desfăşoare lucrarea • Sa de predicare, învăţare şi fapte miraculoase. Textul biblic nu sprijină credinţa că Isus Şi-a făcut lucrarea prin puterea divinităţii Sale.

În învăţăturile Sale, Isus a asociat clar Duhul cu • naşterea din nou, dar El vorbeşte de naşterea din nou ca de „un botez cu Duhul”.Putem argumenta destul de convingător că • momentul în care Isus suflă peste apostoli, după Învierea Sa, ar putea foarte bine să fie experienţa lor de naştere din nou, care ar fi atunci anterioară şi separată de botezul cu Duhul din Ziua de Rusalii (deşi doctrina penticostală a botezului cu Duhul nu se bazează doar pe această concluzie).Singura referinţă pe care o face Isus la botezul cu • Duhul Sfânt îl identifică ca un botez cu o putere care le va permite ucenicilor să fie martori eficienţi. Isus nu a identificat niciodată botezul cu Duhul cu naşterea din nou prin Duhul.

Experienţa lui Isus cu Duhul Sfânt, precum şi învăţăturile Sale despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt ne oferă date cruciale care vin în completarea celor din Vechiul Testament, a celor din Faptele apostolilor, şi a celor din Epistole, şi ne ajută să formulăm o doctrină biblică a botezului cu Duhul Sfânt.

edGAr r. lee, S.t.d., decan academic emerit şi profesor senior de formare spirituală şi teologie pastorală, Seminarul Teologic Assemblies of God; membru al Comisiei de Puritate Doctrinară, Consiliul General al Assemblies of God.

note1. Versetele biblice marcate ESV în textul original sunt luate din The Holy Bible: English Standard Version, copyright ©2001, Wheaton: Good News Publishers. Folosit cu permisiune. Toate drepturile rezervate. Cele în limba română sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu.2. Citatul este extras din Craig S. Keener, The Spirit in the Gospels and Acts: Divine Purity and Power (Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers, 1997), 50.3. Vezi familia de cuvinte a termenului bapto în F.W. Danker, ed., Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, ediţia a 3-a (Chicago: University of Chicago Presss, 2000).4. Citatele biblice în limba engleză sunt luate din New American Standard Bible®, Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973, 1975, 1977, 1995 de The Lockman Foundation. Folosit cu permisiune (www.Lockman.org). Versetele în limba română sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu.

D E T I M E N L O E


Nu voi uita niciodată acea seară înmiresmată de august când L-am cunoscut pe Isus ca botezătorul meu cu Duh Sfânt. Chiar dacă nu ştiam sigur de ce vreau această împuternicire,

îmi doream enorm de mult să o experimentez. Când am început să-mi supun vorbirea îndrumării Sale, a început o nouă eră în viaţa mea spirituală. Următoarele câteva zile mi-au demonstrat posibilităţile care îmi stăteau acum la dispoziţie – împreună cu responsabilităţile aferente – în timp ce am condus o persoană la Dumnezeu şi am văzut cum o altă persoană s-a vindecat pe când mă rugam pentru ea.

Se deschisese uşa spre o lucrare supranaturală.Lucrarea supranaturală alimentează dezvoltarea

Împărăţiei din Noul Testament. Nu-mi pot imagina că există pastori care nu ar vrea să experimenteze şi să îndeplinească lucruri supranaturale în chemarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Poate că şi cel mai rigid pastor şi-ar dori o apariţie plină de putere a Duhului Sfânt – chiar dacă i-ar extinde contextul teologic în care se învârte. Cum să citeşti Evangheliile şi Faptele apostolilor fără să suferi de atacuri de foamete după o lucrare supranaturală? Să umble pe străzi prăfuite, să audă învăţătura lui Cristos şi să vadă miracolele pe care le face, le-ar da gata şi pe cele mei sedentare „legume” din băncile bisericii.

Trebuie să ne reexaminăm conceptul lui Isus ca model al nostru pentru lucrarea împuternicită de Duhul Sfânt. Dacă El chiar a făcut lucruri supranaturale şi ne-a spus să Îi urmăm exemplul, atunci de ce nu o facem? Întrebarea aceasta conţine, la rândul ei sub-întrebări.

1. cum putem urma exemplul lui isus, ţinând cont că el avea o natură divină, iar noi nu?A făcut Isus miracole doar datorită divinităţii Sale (în

calitate de Fiul cel veşnic) sau a existat şi un alt factor executiv? Scriptura este clară. În calitate de Dumnezeu-Om mesianic, El nu avea să fie niciodată dezbrăcat de divinitatea Sa (Coloseni 2:9), dar avea să opereze sub auspiciile ungerii Duhului Sfânt.

Luca 4 consemnează îndeplinirea profeţiei din Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns” (Luca 4:18; Isaia 61:1). Apostolul Petru a dezvăluit

pneumatologia cristologică a lui Isus, când le-a spus cezarienilor „cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). Isus a operat sub auspiciile împuternicirii Duhului Sfânt – nu pentru că divinitatea Sa nu ar fi fost suficientă, ci pentru că, fiind exemplul nostru, trebuia să ne ducă pe cărări pe unde să putem merge şi noi. Promisiunea Sa că, odată cu botezul cu Duhul, vom primi şi o putere (Fapte 1:8) avea să ne permită să operăm în tărâmuri inaccesibile umanităţii simple.

Promisiunea unor „lucruri mai mari” (Ioan 14:12, KJV) i-a ţinut pe mulţi pastori treji noaptea, cufundaţi în introspecţie. Isus a spus că noi vom face „lucruri mai mari”, dar cum pot nişte pământeni începători să se aştepte să facă toate acestea? Dacă tot veni vorba despre sub-calificări! În contextul respectiv, Cristos a vorbit despre trimiterea Duhului Sfânt – acelaşi Duh Sfânt care s-a pogorât asupra Lui când a fost botezat în Iordan – care avea să le dea putere credincioşilor.

Dincolo de un simplu moment demn de imortalizat, botezul lui Isus şi pogorârea ulterioară a Duhului Sfânt – împreună cu exprimarea audibilă a aprobării Tatălui – ar trebui să ne spună o grămadă de lucruri despre procesul aspirării personale la a face lucrări supranaturale. Isus nu a avut nevoie să I se ierte păcatele, nici de puterea Duhului Sfânt în slăbiciuni, dar, ca exemplu al nostru, El a urmat voia Tatălui pas cu pas, trasând o cale pe care s-o putem urma noi – cei care avem nevoie disperată de iertare şi împuternicire. Pogorârea Duhului Sfânt asupra lui Isus la botezul Său a consacrat o altă faţetă a Modelului pe care trebuie să-L imităm, Luca consemnând imediat după aceea că Isus era „plin” de Duhul (Luca 4:1).

Faptul că Isus depindea de Duhul Sfânt vorbeşte despre nevoia noastră disperată de a fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi despre „plinătatea” puterii supranaturale care vine odată cu aceasta. Putem să urmăm exemplul lui Isus în lucrarea noastră deoarece, asemenea Lui, putem experimenta şi ne putem baza pe puterea Duhului Sfânt.

IsusUNsUL LUi DUmNEzEU:Exemplul nostru de lucrare supranaturală


2. cum putem urma exemplul dat de isus, cel Uns?În relatarea pe care o face Luca despre lucrarea

mesianică a lui Isus (Luca 4), găsim două lucruri generale la care să ne aşteptăm în sfera supranaturalului: vorbire împuternicită de Duhul şi fapte împuternicite de Duhul. Lucrarea de predicare/învăţare/profetică a lui Isus ne exemplifică vorbirea supranaturală, împuternicită de Duhul. Evangheliile sinoptice ne prezintă cât de miraţi erau oamenii de autoritatea şi puterea cuvintelor rostite de Isus (Matei 7:29; Marcu 1:22; Luca 4:32). În mod asemănător, Duhul Sfânt şi-a arătat puterea prin fapte supranaturale precum vindecare, exorcism şi miracole (Matei 9:8; 15:31; Marcu 1:27; Luca 4:36). Acestea au atras atenţia asupra persoanei şi mesajului lui Isus.

Continuitatea acestui tipar ne include şi pe noi. Chiar dacă Isus, modelul perfect divin, are Duhul fără măsură (Ioan 3:34), rezultatele botezului nostru cu Duhul Sfânt ne deschid aceleaşi uşi. Fapte 1:8 evidenţiază procedura: în primul rând, primim putere, apoi suntem martori; o experienţă profetic de împuternicitoare profetic şi un mandat, urmate de o lucrare profetică şi plină de putere.

Observaţi că imediat după revărsarea iniţială a Duhului din Rusalii, Petru declară cu atâta putere că Isus este Cristosul, încât oamenii sunt „străpunşi în inimă” (Fapte 2:37). Comparaţi aceasta cu reacţia anterioară a oamenilor la cuvintele lui Cristos. Apoi, capitolul 3 ni-i prezintă pe Petru şi pe Ioan dând dovadă nu doar de o vorbire împuternicită de Duhul, ci şi de fapte împuternicite de Duhul, când ologul este vindecat în public, în apropierea Porţii Frumoase. Luca vrea ca cititorii săi să vadă că urmaşii lui Cristos au îndeplinit tiparul stabilit de lucrarea lui Cristos: vorbirea împuternicită de Duhul şi faptele împuternicite de Duhul urmează botezului cu Duhul Sfânt. Să primeşti şi să fii marchează experienţa botezului cu Duhul Sfânt.

Nu există niciun curs, niciun centru misionar, nicio donaţie vreunei organizaţii de rugăciune care să garanteze o creştere reală a credinţei noastre şi a nivelului nostru de ungere.

3. cum putem noi, pastorii, să fim siguri că vor avea loc lucruri supranaturale prin noi?Poate că am primit botezul cu Duhul Sfânt cu ani

în urmă şi am realizat şi câteva lucrări supranaturale ocazionale de-a lungul drumului. Dar cum putem trece chiar astăzi, plini de încredere, la un alt nivel de experienţă, dependenţă şi obedienţă? De obicei, răspunsurile noastre la această întrebare dificilă se bazează pe temerile şi cunoştinţa faptului că suntem slabi. Mai simplu spus, putem mărturisi deseori că Porumbelul s-a pogorât peste noi la botezul cu Duhul Sfânt, dar găina fricoasă din noi e încă acolo, în adâncul nostru. Ne lăsăm paralizaţi atât de uşor de temerile noastre!

Atunci, ce temeri majore ne sabotează încrederea? Probabil că cele mai consecvente două temeri cu care ne confruntăm în lucrarea supranaturală sunt:

1. Teama că nu se va întâmpla nimic, şi2. Teama că o vom da în bară din cauza lipsei de

experienţă şi a nepriceperii noastre.Trebuie să înfrângem ambele temeri prin Duhul, prin

Cuvânt şi prin rugăciune. Nicio încurajare sau vreun îndemn nu ne pot scoate din această închisoare a temerii. Doar dacă petrecem mai mult timp adânciţi în vocea (mai ales Evangheliile şi Faptele apostolilor) şi în prezenţa lui Dumnezeu, ne putem reînnoi perspectiva asupra vieţii supranaturale normale. Nu există niciun curs, niciun

centru misionar, nicio donaţie vreunei organizaţii de rugăciune care să garanteze o creştere reală a credinţei noastre şi a nivelului nostru de ungere; totuşi, o simplă imersiune în Cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu ne va reseta aşteptările. Scripturile mărturisesc că „credinţa vine în urma auzirii prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17, NASB).1 Ne putem consolida credinţa rugându-ne în duhul (Iuda 20).

Când diluăm această temere prin Scriptură, rugăciune şi prezenţa Lui, o insatisfacţie sfântă ne poate consuma până la ascultare, indiferent de rezultatele aparente. Nu susţin o abordare nesăbuită sau arogantă, dar viaţa în prezenţa lucrării şi fiinţei lui Isus, Cel Uns, ne umple de încredere. Mulţi au încercat să păşească în domeniul supranatural cu trufie, fără a fi dedicaţi Cuvântului, rugăciunii şi prezenţei lui Dumnezeu; şi, asemenea celor şapte fii ai lui Sceva, lucrarea lor este abătută de pe cursul ei de căutarea după bandaje şi frunze de smochin. Cu siguranţă că înfumurarea garantează durere şi umilire.

Dacă ne focalizăm cu adevărat pe exemplul nostru divin, pe Isus, Cel Uns, dacă ne dedicăm realizării misiunii pe care ne-a delegat-o, atunci aceste unelte supranaturale, vorbirea împuternicită de Duhul şi

faptele împuternicite de Duhul, se vor vedea în vieţile noastre. Dacă ne concentrăm pe Cristos şi pe rugăciune, pe prezenţa Lui şi pe Cuvânt, vom fi protejaţi de impetuozitate, trufie şi mândrie.

Experienţa mea personală a botezului cu Duhul Sfânt, urmată de acţiune – să primeşti şi să fii – mi-a schimbat traiectoria spirituală, şi mi-a conformat mai mult viaţa la exemplul lui Cristos. Dar poate că şi tu ai observat că experienţele noastre istorice pot fi amintiri minunate care îşi pierd din impact pe măsură ce acul ceasornicului se învârte. Haide mai bine să ne împrospătăm umblarea noastră cu Isus, Cel Uns, prin rugăciune, prin studierea Cuvântului şi prin petrecerea de timp în prezenţa Duhului! Scriptura este clară. Motivul pentru care Duhul se pogoară asupra noastră este să ne ungă pentru lucrarea supranaturală, este ca noi să primim putere şi să fim martori (Fapte 1:8).

notĂCitatele biblice în limba engleză sunt luate din New American Standard Bible®, Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973, 1975, 1977, 1995 The Lockman Foundation. Folosit cu permisiune. Citatele în limba română sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru Cornilescu.

Dacă ne focalizăm cu adevărat pe exemplul nostru divin, pe Isus, Cel Uns, dacă ne dedicăm realizării misiunii pe

care ne-a delegat-o, atunci aceste unelte supranaturale, vorbirea împuternicită de Duhul şi faptele împuternicite de Duhul,

se vor vedea în vieţile noastre.


editura Life PublishersoP 10, cP 25, oradea, Bihor

(0359) 177636; (0359) 322744 0744 624236

e-mail: [email protected] puteți găsi şi pe internet la:

www.liferomania.ro

25 - ucenicizarea si transformarea

Documents