1

ÎNCRENGĂTURA RHIZOPODA (SARCODINA)

Sarcodinele reprezintă o încrengătură de protozoare, deplasarea cărora are loc cu ajutorul

pseudopodelor (organite, ce reprezintă nişte excrescenţe temporare ale citoplasmei).

Pseudopodele se păstrează ca organite de mişcare a celulei pe parcursul întregului ciclu vital

sau numai pe o parte a lui. Majoritatea sarcodinelor sunt organisme marine. Unele specii de sarcodine

trăiesc în apele dulci şi în sol. Printre sarcodine se întâlnesc şi unii paraziţi. În prezent se cunosc mai

mult de 10000 de specii de sarcodine. În dependenţă de particularităţile de structură, sarcodinele se

împart în două subîncrengături cu câte trei clase:

Subîncrengătura Rhizopodea

1. Clasa Amoebozoa

2. Clasa Testacea

3. Clasa Foraminifera

Subîncrengătura Actinopodea

1. Clasa Heliozoa

2. Clasa Radiolaria

3. Clasa Acantharia

Subîncrengătura Rizopode (RHIZOPODEA)

Rizopodele reprezintă numeroase animale de diferite forme, care se mişcă cu ajutorul

pseudopodelor, iar citoplasma corpului lor nu este diferenţiată în zone constante. În componenţa

subîncrengăturii Rhizopodea intră 3 clase: 1. Amebele (Amoebozoa). 2. Testaceele (Testacea). 3.

Foraminiferele (Foraminifera).

Clasa Amebele nude (Amoebozoa)

Reprezintă cele mai inferioare rizopode. Corpul formează pseudopode simple, lipsite de

schelet. Majoritatea amebelor populează bazinile de apă dulce. Unele specii trăiesc în mări, altele – în

solul umed. Printre amebe se întâlnesc şi unele specii parazite.

Morfologia corpului. Dimensiunile amebelor sunt foarte variate: de la 10-15 mkm până la 2-3

mm. Majoritatea amebelor conţin un singur nucleu, însă se întâlnesc şi specii polinucleare. Un

reprezentant tipic al ordinului este ameba comună (Amoeba proteus). Dimensiunile ei sunt relativ mari,

atingând circa 0.5mm (Fig.1A). La exterior corpul amebei este acoperit cu o membrană

citoplasmatică fină (7-5 nm), după care urmează un strat transparent, compact, numit ectoplasmă.

Partea centrală a celulei este ocupată de un strat vâscos, de culoare mai închisă, granulos, numit

endoplasmă, care ocupă masa principală a corpului amebei.

Locomoţia. Fiind studiată la microscop, ameba reprezintă o celulă de formă neregulată, de la

care pornesc numeroase excrescenţe citoplasmaticce de diferite forme, numite pseudopode sau

picioruşe false. Foarte uşor se poate observa, cum are loc schimbarea permanentă a formei şi

2

dimensiunilor pseudopodelor. Astfel are loc deplasarea animalului, care de obicei, se fixează de

substrat. Datorită deplasării citoplasmei dintr-un loc

în altul, ce se reflectă în schimbarea pseudopodelor,

are loc mişcarea lentă a amebei dintr-un loc în altul.

În timpul formării pseudopodelor mai întâi

apare o mică excrescenţă a ectoplasmei, ce se

datoreşte reducerii tensiunii superficiale a

membranei citoplasmatice sub influenţa diferitelor

procese externe şi interne (Fig. 1B). Odată cu

creşterea de-a lungul axului pseudopodului format se

scurge ectoplasma lichidă. S-a observat, că

pseudopodele amebelor, de obicei, nu formează

ramificaţii. Forma lor poate varia puternic în

dependenţă de condiţiile mediului exterior (pH,

temperatură, concentraţia sărurilor ş.a.). Diferite

specii de amebe se deosebesc după numărul şi forma

pseudopodelor (Fig. 2). Ele pot fi groase şi lobate -

lobopode, lungi, cu vârful ascuţit – axopode, subţiri

sub formă de reţea – reticulopode, lungi şi subţiri –

filopode etc. În condiţii favorabile amebele se mişcă

cu o viteză, ce depăşeşte 200 mkm pe minut.

Nutriţia. Mişcându-se prin profunzimea

mediului acvatic, amebele se întâlnesc cu diferite

obiecte mici: alge monocelulare, celule ale

bacteriilor, particule de detrit organic, protozoare

mărunte etc. Dacă obiectul este mărunt, ameba îl

înconjoară din toate părţile cu pseudopodele şi el

împreună cu o picătură de lichid nimereşte în

interiorul citoplasmei rizopodului. În felul acesta se

formează vacuolele digestive, în interiorul cărora are loc acumularea fermenţilor digestivi. Aşa tip de

digestie este numită intracelulară – cel mai simplu şi primitiv proces al digestiei în lumea animală.

Amebele posedă fermenţi, care scindează proteinele, glucidele şi lipidele. Produsele lichide obţinute în

urma digerării hranei nimeresc în endoplasmă. Vacuola digestivă cu resturile de hrană nedigerate se

apropie de peretele corpului şi se expulzează în exterior. Amebele nu au nici cavitate bucală, nici

orificiu permanent pentru eliminarea produselor excreţiei. Amoeba proteus se nutreşte cu diferite

protozoare mai mici şi alge monocelulare. Procesul de înglobare a hranei cu ajutorul pseudopodelor se

numeşte fagocitoză. Paralel cu aceasta de curând, datorită aplicării metodei microscopiei electronice,

la amebe a fost descoperit un nou mod de pătrundere a substanţelor nutritive. El a fost numit

pinocitoză. Prin pinocitoză are loc absorbţia substanţelor lichide în celulă. În procesul pinocitozei la

exteriorul membranei citoplasmatice are loc apariţia unei invaginaţii de forma unui tub, îndreptat în

interiorul citoplasmei, în care se absoarbe mediul lichid, care înconjoară celula amebei.

Fig. 1. Schema structurii amebei comune

Amoeba proteus (după Doflein).

А. ameba înglobează hrana;

B. amebă în mişcare; (х200)

1 - ectoplasmă, 2 - endoplasmă, 3 – înglobarea

particulelor de hrană, 4 – vacuolă contractilă, 5 -

nucleu, 6 – vacuolă digestivă

3

Apoi vacuola pinocitară formată se desprinde de la membrana citoplasmatică şi nimereşte în interiorul

citoplasmei. Cu ajutorul acestui mecanism ameba parcă „bea” lichid din mediul extern. De obicei

Fig. 2. Amebe cu diferite tipuri de pseudopode:

Amoeba, Difflugia, Arcella – lobopode; Chlamydophrys – filopode;

foraminiferul Globigerina – reticulopode; Actinophrys – axopode.

4

canalele şi vacuolele pinocitare sunt foarte mici (mai mici de un micrometru) şi de aceea studierea lor a

devenit posibilă mai târziu, datorită secţiunilor ultrafine la microscopul electronic. Eliminarea

resturilor nedigerate are loc direct prin membrana externă.

Excreţia şi reglarea presiunii osmotice. Pe lângă vacuolele digestive în corpul amebelor mai

este încă o vacuolă, numită contractilă sau pulsatilă. Ea reprezintă o veziculă cu lichid, care periodic

îşi măreşte volumul, iar apoi, atingând anumite dimensiuni, se distruge, eliminând conţinutul său în

mediul înconjurător. În curând în acelaşi loc din nou apare o picătură mică, care îndeplineşte acelaşi

lucru. Intervalul de timp dintre două pulsaţii ale vacuolei la diferite amebe variază între 1-5 min. Astfel

are loc excreţia – eliminarea în mediul înconjurător a produselor metabolice împreună cu apa. O parte

din substaţele de excreţie sunt eliminate prin difuziune pe toată suprafaţa corpului.

Funcţia principală a vacuolei este, însă, reglarea presiunii osmotice în interiorul protozoarului.

Din mediul înconjurător apa nimereşte în corpul amebei prin membrana externă pe cale osmotică.

Concentraţia diferitelor substanţe dizolvate în corpul amebei este mai mare decât în apa dulce şi

datorită acestei diferenţe de concentraţii dintre exteriorul şi interiorul celulei apare o forţă osmotică, ce

determină presiunea osmotică. Însă pentru a menţine echilibrul, în organismul protozoarului se

întâlneşte un aparat specific de expulzare periodică a surplusului de apă din el. Acest rol îl îndeplineşte

vacuola pulsatilă. Ca o dovadă în plus a acestei funcţii este răspândirea ei, de regulă, la protozoarele,

ce populează bazinele cu apă dulce. La formele marine şi la cele parazite, înconjurate de lichide cu o

presiune osmotică mai înaltă decât în apa dulce, vacuolele pulsatile, de obicei, lipsesc sau se

contractează foarte rar.

Respiraţia – schimbul de gaze, luarea de oxigen din mediul extern şi eliminarea de bioxid de

carbon din interiorul corpului se face prin difuziune pe toată suprafaţa corpului. Un rol însemnat în

procesul de respiraţie, se presupune, că-l joacă vacuola pulsatilă, deoarece odată cu pătrunderea apei în

citoplasmă nimereşte şi oxigenul dizolvat în ea.

În endoplasma amebelor se află nucleul vezicular, bogat în suc nuclear şi înzestrat cu toţi

componenţii caracteristici nucleului celular: membrană nucleară, străbătută de numeroşi pori, suc

nuclear, cromatină, unul sau câţiva nucleoli. În natură se întâlnesc unele specii de amebe cu mai multe

nuclee celulare.

Rezistenţa la condiţiile nefavorabile. Numeroase specii de amebe solitare (în deosebi acele

care trăiesc în sol) au capacitatea de a se închista. Aceasta are loc atunci, când ele nimeresc în condiţii

nefavorabile ale mediului înconjurător (de

ex.: la uscarea solului). La închistare

ameba îşi absoarbe pseudopodele, se

rotungeşte şi elimină o membrană dublă

tare de natură proteică Fig. 3). În asemenea

stare amebele se pot păstra timp

îndelungat, uneori chiar şi luni la rând, iar

apoi din nou pot trece la modul activ de

viaţă.

Fig. 3. Chistul amebei Acanthamoeba palestinensis

5

Reproducerea. Pentru amebe este caracteristică înmulţirea asexuată, ce constă în diviziunea

directă a celulei în două -

monotomie. Acest proces

se începe cu ciclul mitotic

de diviziune a nucleului.

Observările unor autori,

care considerau că nucleul

amebelor se divide prin

amitoză, s-au dovedit a fi

greşite. Pe corpul amebei

apare mai întâi o mică

strangulaţie, care treptat se

adânceşte în celulă, până

împarte corpul

protozoarului în două părţi,

dând naştere la două celule-

fiice (Fig. 4). În timpul

diviziunii celulare nutriţia

prin înglobarea hranei, de obicei, încetează.

Amebele-intestinale şi rolul lor în viaţa omului. În intestinul omului şi al unui şir de animale

vertebrate se conţine un număr mare de

specii de amebe parazite, care se nutresc

cu conţinutul lui, cu diferite bacterii şi

care în majoritatea cazurilor nu aduc nici

o daună gazdei. Ca exemplu poate servi

ameba intestinală a omului – Entamoeba

coli (Fig.5). Însă printre amebele, ce

populează intestinul omului, se întâlneşte

şi o specie deosebită – ameba-dizenterică

– Entamoeba histolytica, care poate fi

agentul unei forme grave de colită

intestinală, numită amebiază. Acest

pritozoar reprezintă o amebă cu celula de

20-30 mkm în diametru şi care posedă

organite de mişcare (Fig. 6). Ameba-

dizenterică populează regiunea

intestinului gros la om şi de obicei se

nutreşte cu diferite bacterii, fără a aduce

vre-o daună gazdei. Acest stadiu este numit trofozoid activ. Un asemenea fenomen, când organismul

patogen nu-şi manifestă acţiunea ca dăinătoare, se numeşte stare de vector al infecţiei. Însă adesea

ameba dizenterică se comportă în alt mod: celulele ei pătrund sub membrana mucoasă a intestinului,

Fig. 4. Schema dividerii la Amoeba

Fig. 5. Entamoeba coli

A. Trofozoid; B. Prechist; C-F. Statiile succesive

de matirizare ale chistului (de la un nucleu la opt)

6

încep să se nutrească cu particulele elementare de

sânge, înmulţindu-se intens. Astfel, pe membrana

mucoasă a intestinului apar răni, ce cauzează o

diaree gravă cu eliminări de sânge (colită). Ameba

dizenterică poate provoca şi absces hepatic.

Răspândirea amebelor intestinale are loc cu

ajutorul chisturilor, eliminate din organism

împreună cu masele fecale. Chisturile sunt foarte

rezistente la acţiunea factorilor extremali şi timp

îndelungat îşi păstrează viabilitatea şi capacitatea

de a provoca daune, nimerind în intestinul omului.

Chisturile amebelor diferă foarte mult. După

structura lor poate fi determinată specia amebei.

Entamoeba coli (Fig. 5) are chisturile înzestrate

cu 8 nuclee (Fig. 6), iar ameba dizenterică

(Entamoeba histolytica) – numai cu 4 nuclee. La

cercetarea secţiunilor ultrafine în structura

chisturilor se observă nişte incluziuni deosebite,

care se colorează intens. Aceştia sunt corpusculii

cromatici. În infecţii acute omul bolnav elimină

zilnic împreună cu excrementele circa 300 mln. de

chisturi.

S-a constatat, că amebele intestinale, ce

populează intestinul omului, sunt răspândite pe tot globul pământesc, adică sunt cosmopolite.

Clasa Testaceele amebele cu cochilie (Testacea)

Reprezentanţii acestui ordin se deosebesc de amebele nude prin prezenţa unei cochilii

protectoare, ce acoperă corpul. Cochilia testaceelor de obicei are forma unui săculeţ rotund – Arcella

sp. (Fig. 2) sau oval – Difflugia sp. (Fig. 2) cu numeroase orificii, din care ies pseudopodele, care se

deosebesc, în dependenţă de specie, după formă şi dimensiuni. La unele testacee cochilia reprezintă un

strat subţire de substanţă organică, iar la altele ea este formată din diferite particule neorganice

(particule de nisip ş.a.), impregnate în

membrana externă cu ajutorul unor eliminări

citoplasmatice.

Înmulţirea testaceelor are loc, ca şi la

reprezentanţii clasei precedente, prin diviziune

în două celule-fiice. Diviziunea are loc în

interiorul cochiliei, iar apoi una din celulele

noi, părăsind cochilia veche prin orificiile ei, se

acoperă cu o cochilie nouă (Fig. 7).

Fig. 6. Entamoeba histolytica

A. Trofozoid activ; B. Stadiu de prechist;

C-I. Chisturi cu raza mică; J-K. Chisturi cu

raza mare; C, D, E, F, J. Chisturi cu un

nucleu; G, H, I. Chisturi cu două nuclee;

K. Chist cu patru nuclee.

Fig. 7. Schema dividerii

amebei cu cochilie Arcella sp.

7

Majoritatea speciilor de testacee sunt răspândite în bazinele cu apă dulce, se întâlnesc în special

printre vegetaţia de litoral, precum şi în componenţa bentosului din apropierea litoralului. Un număr

mare de specii de testacee trăiesc în mlaştini cu turbă.

Clasa Foraminifere (Foraminifera)

Structura şi fiziologia. Foraminiferele, ca organisme marine, sunt mai înalt organizate decât

celelalte rizopode. Printre foraminiferele actuale se întâlnesc peste 1000 de specii. Cochilia

foraminiferelor a trecut prin câteva etape de evoluţie.

Cele mai simple sunt cochiliile alcătuite dintr-o substanţă organică densă, numită pseudochitină

(Fig. 8). Ea este eliminată de ectoplasmă. La alte specii de pelicula organică se alipesc numeroase

particule mecanice, capturate de

pseudopode. Acestea sunt în deosebi firele

de nisip. Astfel se capătă baza chitinoasă,

impregnată cu grăuncioare de cuarţ.

Cochiliile date sunt masive şi voluminoase

(de ex.: la genurile Hyperammina,

Rhabdammina, Astrorhiza) (Fig. 9, 3-7). La

majoritatea foraminiferelor actuale baza

chitinoasă subţire este impregnată cu

carbonat de calciu. Aceste cochilii sunt

foarte rigide şi dure, spre deosebir e de cele

incrustate sunt mult mai uşoare.

Forma cochiliilor la foraminifere este

foarte variată (Fig. 9). La unele specii

cochilia are forma unui sac alungit, la altele

se aseamănă cu un tub, iar la altele tubul este

răsucit în spirală. Toate aceste cochilii sunt

alcătuite dintr-o singură cameră (Fig. 9. 1,

2, 8, 9, 10). Însă, la majoritatea

foraminiferelor cavitatea cochiliei este

împărţită cu ajutorul septelor transversale în

mai multe camere, care comunică una cu alta

prin intermediul orificiilor care se conţin în

septe. Poziţia reciprocă a camerelor poate fi

diferită (Fig. 9). Ele pot fi dispuse într-un

singur rând, în două rânduri, în spirală etc. Fiecare foraminifer ce are o cochilie alcătuită din multe

camere începe activitatea vitală având o singură cameră. Această cavitate iniţială este foarte mică, ea

nu depăşeşte volumul viitoarelor camere şi de aceea este numită embrionară. Orificiul, prin care

citoplasma din interiorul cochiliei face legătură cu mediul extern şi serveşte pentru ieşirea

pseudopodelor, se numeşte gură. În afară de gură, la foraminifere toată suprafaţa cochiliei este

străbătută de numeroşi pori fini, care de asemenea servesc pentru ieşirea pseudopodelor.

Fig. 8. Aspectul foraminiferului primitiv (cu o

singură cameră) Gromia oviformis

1. Cochilia chititoasă; 2. Citoplasma cu interiorul

cochiliei; 3. Citoplasma ce înconjoară cochilia la

exterior; 4. Nucleul; 5. O alga diatomee prinsă de

pseudopode; 6. Anastomoze între pseudopode;

7. Alge datomee digerate în interiorul cochiliei.

8

Structura pseudopodelor la foraminifere este foarte variată. Ele reprezintă nişte fibre foarte

subţiri, care se răsucesc şi se contopesc, formând în jurul cochiliei o reţea complicată (Fig. 8). În

pseudopode are loc deplasarea permanentă a citoplasmei. În interiorul unuia şi aceluiaşi pseudopod se

observă două fluxuri: centripet – îndreptat spre cochilie, şi centrifug – de la centru spre pseudopode.

Pseudopodele servesc pentru înşfăcarea şi, parţial, pentru digestia hranei, precum şi pentru deplasarea

animalului. Ele se pot contracta şi dilata, schimbându-şi forma şi dimensiunile.

Fig. 9. Cochiliile diferitor specii de foramimamifere

1. Saccomina sphaerica; 2. Lagena plurigera; 3. Hyperammina elongata; 4. aceeaşi în secţiune;

5. Rhabdamina linearis; 6. aceeaşi în secţiune; 7. Astrorhiza limicola; 8. Ammodiscus incertus;

9. aceeaşi din partea deschizăturii; 10. Cornuspira involvens; 11. Rheoplax nodulosus;

12. Nodosaria hispida; 13. Haplophragmoides canariensis; 14. aceeaşi din partea deschizăturii;

15. Nonion umbilicatulus; 16. aceeaşi din partea deschizăturii; 17. Discorbis vesicularis;

18. aceeaşi din partea bazei; 19. Quinquelaculina seminulum (vedere laterală); 20. aceeaşi din

partea deschizăturii; 21. Spiroloculina depressa; 22. Textularia sagittula; 23. Globigerina sp.

9

Înmulţirea. Alternarea generaţiilor. Foraminiferele se caracterizează printr-un ciclu vital

complex, în care se disting

două forme de înmulţire –

asexuată şi sexuată. Unele

etape ale ciclului vital au

fost studiate doar în ultimii

ani. Mai jos vom cerceta

drept exemplu ciclul de

dezvoltare individuală la

sarcodină (Myxotheca

arenilega), a cărei cochilie

este alcătuită dintr-o singură

cameră (Fig. 10).

Descrierea ciclului o

începem cu faza

mononucleară (Fig. 10, 1),

numită gamont. Această

denumire este legată de

soarta ei de mai departe.

După o perioadă mică de

viaţă activă nucleul începe

să se dividă multiplu şi

foraminiferul devine

polinuclear (Fig. 10, 2). În jurul fiecărui nucleu se concentrează o porţiune de citoplasmă şi astfel tot

corpul foraminiferului se separă într-o mulţime de celule mici, înzestrate cu câte doi flageli de

dimensiuni diferite – dividere prin sintomie.

Celulele, părăsind cochilia, ies în mediul acvatic şi se contopesc câte două (Fig. 10, 3). Astfel,

în urma contopirii acestor celule sexuale se formează zigotul (Fig. 10, 4). El dă naştere unei noi

generaţii, care formează cochilia. În felul acesta se dezvoltă faza, care se numeşte agamont (Fig. 10,

5). În agamont are loc mărirea permanentă a numărului de nuclee pe parcursul unor diviziuni mitotice

succesive. Totodată, agamontul creşte în dimensiuni (Fig. 10, 6). Zigotul şi agamontul dezvoltat din el

au câte o garnitură diploidă de cromozomi. Odată cu terminarea creşterii, nucleele agamontului se mai

divid o dată, de această dată pe cale meiotică, ce asigură formarea numeroaselor nuclee haploide (Fig.

10, 7). Apoi fiecare din nucleele haploide formate se învelesc cu o porţiune de citoplasmă (sintomie) şi

astfel tot corpul foraminiferului se desface într-o mulţime de embrioni mononucleari, numiţi agameţi

(particula “a” din limba greacă înseamnă negaţie, deci ei mai pot fi numiţi „negameţi”) (Fig. 10, 9).

Aceasta reprezintă modul de înmulţire asexuată, care duce la formarea unei noi generaţii cu nuclee

haploide. Fiecare agamet se acoperă cu cochilie şi dă naştere agamontului (Fig. 10, 1), generaţie, cu

care s-a început ciclul şi care apoi din nou duce la apariţia gametului.

Fig. 10. Ciclul dezvoltării foraminiferului Myxotheca arenilega

1. Gamont mononuclear; 2. gamont după formarea nucleelor

viitorilor gameţi; 3. contopirea gameţilor; 4. zigotul; 5.agamont

tânăr; 6. agamont în creştere; 7. diviziunea meiotică (momentul

reducerii); 8. formarea agameţilor; 9. agamet tânăr (gamont).

10

Astfel, în ciclul vital al foraminiferelor are loc alternarea a două forme de înmulţire: asexuată

(cu participarea gameţilor) şi asexuată (cu ajutorul agameţilor) şi a două generaţii: a gamonţilor (se

înmulţesc pe cale sexuată) şi a agamonţilor (se înmulţesc pe cale asexuată).

Un fenomen deosebit în ciclul vital al foraminiferelor este alternarea fazei haploide cu cea

diploidă. El a fost descoperit relativ recent. Pe parcursul studierii ciclului vital al foraminiferelor am

observat, că reducerea (diviziunea meiotică) decurge nu înainte de formarea gameţilor, cum are loc la

toate animalele pluricelulare, ci în timpul formării stadiilor de înmulţire asexuată, adică a agameţilor.

Aceasta este unicul caz în în lumea animală, când o generaţie este haploidă, iar alta – diploidă.

Dimpotrivă, în regnul vegetal, unde are loc reflectarea legităţii alternării sporofitului şi gametofituluui,

la fel are loc alternarea fazelor haploidă (gametofitului) şi diploidă (sporofitului) ale nucleului. Bine

înţeles, că această asemănare nu vorbeşte despre legătura foraminiferelor cu plantele, însă reprezintă

un exemplu interesant de dezvoltare convergentă.

Majoritatea reprezentanţilor ordinului Foraminifera trăiesc pe fundul bazinelor acvatice, la

adâncimea de câteva mii de metri, hrănindu-se cu diferite organisme mărunte. Doar câteva specii de

foraminifere, de ex. Globigerina, intră în componenţa planctonului. Cochiliile acestor specii sunt

înzestrate, de obicei, cu nişte ghimpi radiali lungi, care măresc suprafaţa lor de contact şi care le permit

să planeze în profunzimea apei.

Subîncrengătura Actinopodea

Clasa Heliozoa

Forme dulcicole, foarte rar marine; solitare, rareori coloniale, uneori fixate, de regulă libere.

Pseudopodele sunt numeroase, dispuse radiar, de unde şi denumirea grupului (Helios – denumirea

soarelui la grecii antici). La unele specii axonema se termină în citoplasmă, în timp ce la altele

axomena se sprijină pe nucleu sau pe o granulă centrală (centroplast). Membrana celulară

lipseşte. Citoplasma se diferenţiază într-o zonă corticală intens vacuolizată şi o zonă medulară,

la nivelul căreia se găseşte şi nucleul şi centroplastul, considerat ca fiind un centrosom.

Unele specii de heliozoare prezintă un schelet format din mici plăcuţe sau ţepi de

siliciu, uneori în formă de sferă prevăzută cu numeroase perforaţii (Clathrulina).

Reproducerea se realizează asexuat, prin diviziune binară sau sexuat. Inmulţirea sexuată

are unele particularităţi, purtând numele de pedogamie. Cei doi gameţi provin din diviziunea

aceluiaşi exemplar (autogamie). Gametul mascul emite o prelungire care atinge gametul femel,

iar prin această prelungire, conţinutul gametului mascul se "scurge" în gametul femel, urmând

citogamia, cariogamia şi formarea zigotului. Nucleul zigotului se divide, rezultând doi

indivizi-fraţi, ale căror nuclee suferă două diviziuni de maturaţie, în decursul cărora se elimină

două globule polare.

11

Heliozoarele sunt în cea mai

mare parte animale pelagice, puţine

fiind bentale, fixate. Vacuolele din

citoplasma externă au rolul de a ajuta

la plutire – prin micşorarea sau mărirea

numărului acestor vacuole, organismul

îşi poate controla poziţia în coloana de

apă. Se hrănesc cu protozoare sau mici

metazoare. La multe specii, în

citoplasma corticală se găsesc alge verzi

simbionte.

Din punct de vedere sistematic,

heliozoarele se împart în două ordine:

Actinophryida (exemple din acest grup:

Actinosphaerium eichorni (Fig. 11),

Actinophrys sol) şi Centrohelida

(Acanthocystis aculeata - la care celula

este protejată de placuţe de silicioase,

cele mai multe prevazute cu câte un

spin orientat spre exterior; Clathrulina

elegans - care prezintă un schelet de

natură pseudochitinoasă cu aspect

dantelat, ancorat de substrat cu un

peduncul de fixare). La genul

Actinophrys, pseudopodele prezintă un

filament axial prelungit până la

suprafaţa nucleului, în vreme ce la

Actinosphaerium - gen ce include specii

multinucleate, filamentele axiale ale

pseudopodelor ajung doar până la limita

dintre ecto- şi endoplasmă.

Fig. 11. Actinosphaerium eichorni

A. Aspectul general;

B. Un segment al corpului la mărirea puternică

a microscopului

1. ectoplasma; 2. endoplasma; 3. hrana;

4. axopodele; 5. nucleul

12

Clasa Radiolaria

Grup ce include peste 5000 de specii marine, planctonice, cele mai multe solitare. Dimensiunile

sunt cuprinse între 0,05 mm şi câţiva mm sau chiar peste 1 cm (forme coloniale de tip Collozoum).

Pseudopodele radiolarilor sunt subţiri, fiind anastomozate sau nu în reţea si dispuse radiar (lat. radiolus

- diminutiv de la raza)

Corpul are formă sferică de cele mai multe ori, prezentând o capsulă centrală silicioasă sau

formată din silicaţi de calciu sau aluminiu. Capsula centrală este străbătută de numeroşi pori. In

interiorul capsulei se găseşte nucleul, mare, înconjurat de citoplasma granulară (citoplasmă

intracapsulară). Citoplasma extracapsulară (ectoplasma) este diferenţiată la rândul său în citoplasmă

pericapsulară, situată în imediata apropiere a capsulei centrale, şi citoplasmă intens vacuolizată, cu

aspect caracteristic la exterior. In ectoplasmă, care se continuă cu pseudopodele, se găsesc deasemenea

şi numeroase vacuole (cu acelaşi rol ca la heliozoare), incluziuni digestive şi zooxantele simbionte.

Scheletul - care poate lipsi la unele specii - poate fi format din mici spiculi silicioşi sau dintr-o

"dantelă" fină, cu structură complicată, de formă de obicei sferică.

Reproducerea poate fi asexuată sau sexuată. Reproducerea asexuată se realizează fie prin

diviziune binară fie prin diviziune multiplă (merogamie – divizarea unei celule în mai mulţi gameţi);

înmulţirea sexuată are loc prin izozoospori sau anizozoospori biflagelaţi, consideraţi de unii specialişti

drept gameţi.

Radiolarii sunt organisme pelagice, caracteristice planctonului din mările calde ale globului.

Formele coloniale (Collozoum inerme) sunt alcătuite din aglomerări de indivizi înglobaţi într-o

substanţă gelatinoasă. Radiolarii sunt protozoare planctonofage, hrănindu-se cu mici metazoare şi cu

alte specii de protozoare. Zooxantelele simbionte au deasemenea un rol important în hrănire.

Din punct de vedere sistematic, se împart în trei ordine: Peripylea (Spumellaria), Monopylea

(Nasselaria) şi Tripylea (Phaeodaria). Impărţirea taxonomică se realizează după numărul de perforaţii

ale capsulei centrale; acestea sunt numeroase la peripilari, una singură la monopilari şi trei la tripilari.

Ordinul Peripylea (gr. pilli - deschidere) cuprinde forme solitare, fără schelet - Thalassicolla

nucleata cu schelet - Heliosphaera sp., sau coloniale - Collozoum inerme.

Fig. 12. Aspectul extern şi schema structurii cochiliei radiolarului Actinoma sp.

13

Ordinul Monopylea cuprinde specii la care scheletul silicios are alte forme decât cea sferică

(conică, de clopot s.a.) - Cyrtocalpis urceolus, Cystidium princeps.

Ordinul Tripylea include specii la care în citoplasmă se găseşte un pigment caracteristic, închis

la culoare - pheodium (de la gr. phaidion - brun) - care a dat denumirea mai veche a grupului. si în

cazul acestui grup scheletul are structuri complicate. Ca reprezentant al acestui grup grup cităm pe

Aulacantha scolymantha.

Clasa Acantharia

In acest grup sunt incluse specii solitare, marine, planctonice, care au caracteristic un schelet

format din baghete (gr. acanthos - ţep, spin) de acantină (substanţă complexă formată din sulfat de

stronţiu şi silicat de aluminiu şi calciu).

Acantarii au formă sferică,

cu pseudopodele dispuse radiar, la

multe specii susţinute de axoneme.

Citoplasma este susţinută de un

număr de baghete de acantină

dispuse radiar şi sprijinite pe un

punct central. Scheletul poate fi

format din plăcuţe dispuse sferic

sau din structuri complicate.

Citoplasma este diferenţiată în

ecto- şi endoplasmă. Endoplasma

este cuprinsă în interiorul capsulei

centrale, care este de origine

citoplasmatică, fiind chitinoasă,

subţire, elastică prevăzută cu orificii. In interiorul endoplasmei sunt prezenţi mai mulţi nuclei.

Ectoplasma este hialină doar pe o zonă îngustă în jurul capsulei centrale. In restul citoplasmei se

găsesc pelicule gelatinoase şi fascicule de mioneme care solidarizează peliculele cu baghetele de

acantină. Contractarea şi relaxarea mionemelor determină modificarea dimensiunilor corpului şi astfel

protozoarul îşi poate modifica poziţia în coloana de apă. Deasemenea, în ectoplasmă sunt prezente

zooxantele care dau corpului culori vii.

Reproducerea se face ca şi la radiolari fie prin diviziune binară (înmulţire asexuată) fie prin

izogameţi biflagelaţi sau uniflagelaţi (înmulţire sexuată).

Acantarii sunt forme planctonice, hrănindu-se în acelaşi mod ca şi la radiolari. Se întâlnesc mai

ales în mările calde ale globului. In Marea Neagră acantarii lipsesc, datorita particularitaţilor deosebite

ale salinitaţii. Acanthometra elastica este una din cele mai comune specii ale grupului, fiind larg

raspândita în marile europene.

Din punct de vedere sistematic acantarii sunt apropiaţi de radiolari; de altfel, unele clasificaţii

includ acantarii între radiolari, cu valoare de ordin sau subordin.

Fig. 13. A. Acantarianul Lychnaspis miranda – protozoar

unicelular marin cu cushelet mineral;

B. Schema structurii unui acantarian

B A