Încrengătura Pinophyta (Gimnospermae)

Această încrengătură cuprinde plante autotrofe cu corm complet (rădăcină, tulpină, frunze şi flori), fosile şi actuale. Sunt plante exclusiv lemnoase care fac trecerea dintre pteridofite şi angiosperme (plante a căror sămânţă este închisă în fruct).

Rădăcinile prezintă ramificaţii monopodiale sau simpodiale. Din punct de vedere anatomic, rădăcina gimnospermelor prezintă structură primară şi secundară, caz în care se formează meristeme secundare care asigură creşterea în grosime.

Tulpina prezintă ramificaţii. Ramurile sunt de două categorii: scurte, numite brahiblaste, şi lungi, numite dolicoblaste. Ca şi rădăcina, tulpina prezintă structură primară şi structură secundară. Creşterea în grosime, cu formarea lemnului, poate fi urmărită cu ajutorul inelelor anuale de creştere.

La gimnosperme se întâlnesc două categorii de frunze. Frunzele mari, penat sectate, sunt caracteristice îndeosebi speciilor fosile şi la unele specii actuale cu caracter primitiv. Cele mai multe dintre gimnospermele actuale au frunze mici. Acestea sunt aciculare, solzoase, bilobate şi, la foarte puţine specii, bandiforme.

Florile sunt unisexuate, cu periant redus, grupate în conuri. Conul este alcătuit dintr-o axa pe care se prind solzii staminali (florile masculine) şi solzii carpelari (florile feminine).

Solzii carpelari protejează ovulele în care se află macrosporangele, reprezentat de nucelă. Nucela este protejată de una, rar, două integumente. Integumentele lasă o deschidere numită micropil prin care pătrunde tubul polinic în procesul fecundaţiei.

Solzul staminal (stamina) reprezintă antera cu sacii polinici în care se formează grăunciorii de polen. Grăunciorul de polen este protejat de o epidermă (epispor) bistratificată – exina, care are un por, şi intina. În momentul germinaţiei, grăunciorul de polen invaginează prin porul exinei şi dă naştere tubului polinic. Între intină şi exină, la speciile cu polenizare anemofilă, pătrunde aer, formându-se doi saci aeriferi laterali.

Gimnospermele nu fac fructe, seminţele sunt descoperite. De la această caracteristică le vine şi numele: gymnos (gr) = golaş, descoperit; sperma (gr) = sămânţă.

Gimnospermele sunt grupate în trei clase - Cycadatae, Pinatae, Gnetatae, fiecare cu mai multe ordine.

Clasa Cycadatae. Această clasă cu trei ordine - Cycadales, Bennettiales, Ginkgoales - include doar câteva genuri actuale de arbori şi arbuşti, majoritatea speciilor de cycadate fiind fosile. Cycadatele mai sunt cunoscute şi sub numele de ferigi cu sămânţă. Ele au trăit din Devonian până la începutul Triasicului. În flora actuală mai sunt circa 100 specii. Acestea trăiesc în zonele tropicale umede.

Din ordinul Cycadales cel mai cunoscut gen este Cycas, cu 16 specii. Cycas circinalis tăieşte în -India şi Insulele Moluce.

Ordinul Ginkgoales cuprinde un singur gen actual cu o singură specie – Ginkgo biloba. Este vorba despre un arbore înalt de pînă la 30 m, răspândit în pădurile naturale din China. Frunzele, caduce, au formă de evantai şi nervaţiune dihotomică. Este o plantă dioică. Florile masculine - grupate în amenţi – sunt dispuse în axila frunzelor şi apar odată cu acestea. O floare masculină, adică o stamină, cuprinde doi saci polinici care atârnă la capătul filamentului lung.

Florile femele sunt formate din două ovule ortotrope, nude, dispuse în vîrful ramurilor unui peduncul bifurcat. La baza fiecărui ovul se află un rest macrosporofilar (rest carpelar). Numai un ovul ajunge la maturitate, se dezvoltă şi formează sămânţa, celălalt rămâne rudimentar. Sămânţa are dimensiunea unei corcoduşe. La exterior este învelită de un strat cărnos (sarcotistă), de culoare galbenă, iar la interior de de o pătură dură (sclerotista), ambele provenind din integumente. Cele două straturi alcătuiesc un fruct fals numit galbulă.

Acest arbore a ajuns în Europa pe la 1730 când a fost cultivat ca arbore decorativ în Olanda.

Clasa Pinatae. Cuprinde cele mai multe specii de gimnosperme actuale. Acestea sunt plante lemnoase, arbori şi arbuşti, cu ramificaţii monopodiale, cu frunze mici, uninerve, dispuse altern sau spirociclic. Frunzele persistă mai mulţi ani şi cad pe rând, de aceea pădurile de conifere mai sunt numite şi păduri veşnic verzi. Unele conifere secretă răşină, aşa că aceşti arbori sunt cunoscuţi şi sub numele de arbori de răşinoase. Răşina fosilizată poartă numele ambră ori chihlimbar. În unele cazuri în această răşină pietrificată au fost prinse insecte care au trăit în urmă cu 20-30 milioane de ani. Florile sunt grupate în conuri, motiv pentru care plantele din această clasă mai sunt numite şi conifere. Conul este format dintr-o axă pe care sunt dispuşi, spiralat, solzii carpelari şi solzii staminali.

Conurile feminine reprezintă o inflorescenţă. Ele sunt alcătuite dintr-o axă pe care se prind solzii carpelari fertili însoţiţi de cîte o bractee ligulară. Pe fiecare carpelă sunt două ovule sesile, bicornute. Fiecare carpelă cu bractee este o floare feminină.

Florile masculine se numesc conuleţe. Pe axa se prind solzii staminali nebracteaţi. Fiecare conuleţ este o floare. Polenizarea coniferelor este anemofilă. Sămânţa prezintă un tegument sclereficat, uneori cu o aripă samaroidă sau cu un aril cărnos ca la Taxus baccata.

Principalul ordin al clasei Pinatae este ordinul Pinales care cuprinde familia Pinaceae în care se află genul reprezentativ – Pinus.

Pinus sylvestris (pinul comun) este un arbore de 40-50 m înălţime care formează asociaţii numite pinete. Rădăcinile pivotante, cu ramificaţii puternice laterale, sprijină trunchiul puternic, cu verticile neregulate. Ramurile se întind orizontal. Ritidomul este roşu cărămiziu, astfel că acest pin poate fi uşor deosebit de celelalte specii de pin. Frunzele aciculare, lungi de 3-7 cm, sunt grupate câte două în fascicule, înconjurate la bază de o membrană. Frunzele durează 2-4 ani iar când devin caduce se desprinde fasciculul care lasă cicatrici pe ramuri.

Conurile, lungi de 3-7 cm, sunt pendente la vârful ramurilor (Fig. 132). Seminţele sunt cenuşii negriciose şi prezintă o aripioară brună şi alungită. Este o specie puţin pretenţiosă cu mari capacităţi de adaptare la condiţiile climatice şi de sol.

Pinus nigra var. banatica (pinul negru) creşte spontan în Banat (Valea Cernei, Valea Dunării, Domogled) de la 150 la 1 100 m altitudine. Scoarţa cenuşiu-negricioasă şi frunzele de culoare verde-întunecat i-au dat numele. Este o specie termofilă şi datorită arealului restrâns din România ea este ocrotită.

Pinus cembra (zâmbru) creşte izolat între 1 600-1 900 m altitudine numai în câteva masive montane din Carpaţi (Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng şi, mai ales, în Retezat, în zona Parcului Naţional, unde se află cea mai importantă staţiune cu exemplare bătrâne). Frunzele aciculare, lungi de 5-9 cm, sunt grupate câte cinci.

Pinus mugo (jneapănul) este un arbust care creşte în etajul montan subalpin, deasupra limitei superioare a pădurii. Are forma unei tufe cu tulpini târâtoare şi vârfurile îndreptate în sus. Frunzele aciculare, de 3-7 cm lungime, sunt grupate câte două şi încovoiate ca o seceră spre vârful lujerului. Tufele de jnepeni formează asociaţii compacte – jnepenişuri - care acoperă în întregime solul. Versanţii cu expunere nordică şi nord-estică, luminaţi difuz şi cu umiditate atmosferică ridicată, favorizează dezvoltarea jneapănului. Are o creştere înceată dar poate atinge vârste de până la 300 ani.

Abies alba (bradul alb) – specie indigenă - este un arbore de 50-60 m la maturitate care creşte în etajul montan. Datorită înrădăcinării profunde, bradul este foarte rezistent la acţiunea vântului. Tulpina este dreaptă şi cilindrică. Ramurile sunt dispuse verticilat şi în plan orizontal. Coroana, conică în tinereţe, devine retezată la maturitate, formând aşa numitul „cuib de barză“.

Frunzele sunt aciculare, liniar lăţite, lungi de 2-3 cm şi late de 2-3 mm, scurt peţiolate şi au vârful ştirbit, emarginat. Pe faţa dorsală, de o parte şi de alta a nervurii, frunzele prezintă două dungi stomatice albe şi conţin două canale rezinifere. Pe ramuri frunzele sunt dispuse pectinat, pe două rânduri. Ele persistă 6-15 ani.

Conurile feminine erecte, au lungimi de 10-20 cm şi diametrul de 3-5 cm. Solzii sunt rotunzi iar bractele sunt alungite, cu vârful ascuţit, şi răsfrânte înapoi peste solzi. După formarea seminţelor, solzii cad iar axul continuă să rămână pe ramură.

Bradul alb este cel mai pretenţios dintre conifere, fiind sensibil la îngheţuri şi arşiţă. Se dezvoltă în condiţii de temperatură medie anuală de 5-6 C, pe soluri brune de pădure, fertile şi profunde. Arborii ajung la maturitate la 60-70 de ani. Către 180-200 de ani, creşterea în înălţime încetează iar vârful coroanei se retează, ia forma de „cuib de barză”. Cele mai întinse păduri de brad sunt în Carpaţii Orientali, pe latura estică. Exemplarele din pădurea Slătioara, rezervaţie naturală, depăşesc 400 de ani.

Picea excelsa (molidul, moliftul, bradul roşu) este un conifer cu o largă răspândire în Carpaţi (mai puţin în Munţii Banatului, Mehedinţi şi Cernei), unde formează păduri pure numite molidişuri. Este un arbore de talie mare, cu tulpină dreaptă, cilindrică, de până la 2 m diametru, cu scoarţa roşiatică. Are o coroană piramidal conică, ascuţită, formată din ramuri dispuse verticilat, fapt ce permite deosebirea lui de brad de la distanţă.

Frunzele sunt aciculare, scurte (1-1,25 cm), rigide, ascuţite şi puţin încovoiate, în patru muchii şi de culoare verde-închis. Acele durează 5-7 ani. După uscare cad imediat, lăsând cicatrici pe ramuri.

Florile mascule, grupate în amenţi sunt dispuse în toată coroana şi produc o cantitate enormă de polen. Conurile femele, de 10-15 cm lungime, verzi sau roşii în tinereţe şi erecte, devin pendente la maturitate cînd se desprind şi cad.

Larix decidua este singurul conifer din România cu frunze caduce. Este un arbore cu înălţimi medii de peste 25 m. Exemplarele seculare ating 50-60 m înălţime şi 2 m diametru. Frunzele aciculare, moi, de 1-3 cm lungime sunt dispuse solitar pe lujerii lungi şi grupate în fascicule de 30-40 pe lujerii scurţi. După cădere, frunzele lasă o cicatrice triunghiulară.

Florile masculine sunt grupate în amenţi ovoizi, galbeni. Solzii carpelari sunt grupaţi în conuri ovoid sferice, roşii-purpurii-violacee sau verzui.

Laricele creşte spontan în munţii Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Trascău şi Gilău, între 1 000-1 600 m altitudine.

Familia Cupresaceae cuprinde arbuşti, mai rar arbori, cu frunze aciculare sau solzoase, de obicei persistente, dispuse opus sau verticilat. Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. La florile feminine, carpelele concresc cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, au forme variabile iar solzii sunt dispuşi imbricat sau valvat, opus sau verticilat.

Genul Thuja cuprinde şase specii de arbori şi arbuşti, originari din flora Americii de Nord şi Asia. Au frunze solziforme aşezate opus şi imbricate, alipite de lujeri. Florile sunt unisexuat monoice. Cele mascule sunt mici, sferice, iar cele femele sunt ovoid alungite cu câte 2-3 ovule. Florile femele sunt grupate în conuri mici, ovoide sau alungite, formate din 3-6 perechi de solzi, dispuşi imbricat şi cu vârful recurbat ori prevăzut cu un mucron. În România sunt comune două specii: Thuja occidentalis şi Thuja orientalis. Cele două specii se deosebesc între ele prin ornamentaţia frunzelor şi prin aspectul conurilor. La Thuja occidentalis, pe partea dorsală a frunzei se află o ridicătură iar la Thuja orientalis frunzele prezintă pe partea dorsală o adâncitură. Conurile, cărnoase în tinereţe, se sclerifică la maturitate. La Thuja orientalis conurile au ţepi recurbaţi, proveniţi din părţile terminale ale solzilor carpelari. Ambele specii sunt folosite ca arbori decorativi. Din cauza ratei reduse de creştere nu au valoare forestieră.

Din subfamilia Juniperoidae, genul Juniperus, în flora României sunt două specii indigene: Juniperus communis şi Juniperus sabina. Speciile de ienupăr sunt, în general, arbuşti, nepretenţioşi la sol, rezistenţi la ger şi secetă.

Juniperus communis populează regiunile carpatice joase unde formează tufărişuri. Frunzele sunt aciculare, prelung ascuţite, puternic acuminate, lungi de 1-1,5 cm, aşezate câte trei în verticil, perpendicular pe lujer. Florile sunt unisexuat-dioice. Staminele peltate formează conuleţe. Conurile femele se transformă în pseudobace prin concreşterea solzilor. La maturitate devin negre-albăstrui şi conţin trei seminţe. Pseudobacele sunt indehiscente. Seminţele sunt brune, în trei muchii. Pseudobacele uscate, numite curent boabe de enibahar, sunt folosite în alimentaţie la aromatizarea murăturilor, preparatelor din carne şi a băuturilor (lichioruri, gin).

Juniperus sabina (cetină de negi, brădişor) este un arbust de circa trei metri cu tulpini tîrâtoare, oblic ascendente spre vârf. Pe acelaşi individ pot fi două tipuri de frunze-solziforme şi aciculare- cu miros neplăcut. Pseudobacele, negre albăstrui, sunt toxice.

Chiparoşii (genul Cupressus), cei care dau numele familiei prezentate mai sus, sunt arbori şi arbuşti răspândiţi în zonele cu climat cald, subtropical. Din aceeaşi familie fac parte şi arborii de Sequoia, cei mai mari şi cei mai longevivi arbori, răspândiţi pe coasta de vest a Americii de Nord, în statul California.

Genul Sequoia are două specii, sempervirescente, cu frunze aciculare acute sau solziforme, prevăzute cu canale rezinifere.

Arborii de Sequoiadendron gigantheum sau „big trees“ cum le spun americanii, sunt probabil cele mai mari şi mai bătrâne fiinţe, unele exemplare având vârse de 2 500-3 000 de ani. Impresionează atât prin înălţimea trunchiului şi a coroanei dar mai ales prin grosimea trunchiului. Exemplarul venerabil din Sequoia National Park este numit General Sherman. Pe scurt, pentru cei amatori de recorduri, dimensiunile acestui arbore sunt: 83 m înălţime, cu 30 de metri mai înalt decât cascada Niagara iar diametrul de aproape 10 m la bază, 8 m la 2,5 deasupra solului şi de aproape 6 m la 18 metri deasupra solului. S-a estimat că acest „bătrân general“ cântăreşte între 1 300-1 400 tone. În anul 1951, Freeman Tilden scria: „Not a single Sequoiadendron gigantea should be cut. They

represent a unique survival; they belong to our remote and future histories“1 În România au fost aclimatizate câteva exemplare pe Valea Cernei, la Băile Herculane.

În flora României reprezentantul familiei Taxaceae este specia Taxus baccata, adică tisa. Taxus baccata este un arbust dioic, toxic în întregime cu excepţia arilului care acoperă seminţele. Frunzele, persistente, sunt aciculare, discolore (verde închis lucitor pe faţă şi verde-gălbui pe dos), pieloase şi fără canale rezinifere. Frunzele, ca şi întreaga plantă, conţin un alcaloid toxic – taxina.

Florile mascule sunt globulare, formate din stamine peltate. Florile feminine sunt solitare, bracteolate, cu un singur ovul. Fiecare floare are la bază câţiva solzi imbricaţi. La baza ovulului se află un rest macrosporofilar (epimanţiu) care, după fecundarea ovulului, dă naştere unei formaţiuni cărnoase numită aril. Acesta înveleşte parţial sau total sămânţa prevăzută cu două cotiledoane.

Tisa este coniferul cu cel mai dur lemn din Flora României, motiv pentru care a fost tăiată masiv. În prezent este o specie ocrotită de lege.

Din familia Taxodiaceae cel mai cunoscut reprezentant este Taxodium distichum (chiparosul de baltă). Este originar din America de Nord unde populează regiunile temperate mlăştinoase. Ca o adaptare la mediul de viaţă, rădăcinile prezintă pneumatofori. La acest arbore frunzele cad anual, dimpreună cu lujerii subţiri pe care se prind.

Clasa Gnetatae cuprinde trei genuri actuale arbustoide (Ephedra, Welwitschia şi Gnetum), nerăşinoase, grupate în trei ordine.

Din genul Ephedra în România creşte Ephedra distachya (cîrcelul), răspândită pe nisipurile litorale şi în câteva locuri din Transilvania şi Moldova. Este o plantă dioică, arbustivă, cu tulpini articulate, frunze scvaviforme dispuse opus la noduri Ramurile virgate, verzi şi subţiri, seamănă cu cele de la Equisetum.

Planta este toxică dar medicinală. Din ea se extrage efedrina, folosită pentru tratarea bronşitei şi a astmului. Din acest motiv Ephedraa devenit o specie rară , pe cale de dispariţie.

Încrengătura Magnoliophyta

Această încrengătură grupează cele mai evoluate plante cu adaptări speciale pentru mediul terestru precum şi pentru cel acvatic şi mlăştinos. Magnoliofitele sunt plante lemnoase (arbori, arbuşti, liane) şi ierboase, anuale, bianuale şi perene, cu nutriţie autotrofă, rar parazite. Există şi specii carnivore. Ciclul de viaţă este digenetic, planta propriu-zisă fiind reprezentată de generaţia sporofitică. Generaţia gametofitică este foarte mult redusă şi înclusă în sporofit. Sporofitul este cormul. Acesta poate avea rădăcini pivotante, rămuroase sau fasciculate.

Tulpina, cu ramificaţie monopodială sau simpodială, poate fi aeriană - cilindrică, muchiată, articulată, fistuloasă, sub formă de pai - sau subterană (rizom, bulb, tubercul).

Frunzele prezintă o mare varietate în ceea ce priveşte forma, dimensiunile şi modul de dispunere pe tulpină (alternă, opusă, verticilată, fasciculată). La angiosperme, organul caracteristic de reproducere este floarea. Aceasta, ca şi frunza, cunoaşte o mare variabilitate de formă, mărime, culoare şi structură.

1 CAMPBELL, NEIL A., MITCHELL, LAWRENCE, G., REECE, JANE B. (1997), Biology. Concepts & Connections, Second edition, Benjamin/Cummings Publishing Company, p. 607.

Gametofitul mascul este reprezentat de grăunciorul de polen (microspor). Gametofitul femel este reprezentat de sacul embrionar din care se diferenţiază oosfera. Sacul embrionar, împreună cu conţinutul său, este închis în nucelă (macrosporangele). Grăunciorul de polen fecundează oosfera dând naştere zigotului şi apoi embrionului cu unul sau două cotiledoane. Din ovul se formează sămânţa iar din pereţii ovarului se formează fructul care apără sămânţa. Din acest motiv, aceste plante sunt numite angiosperme. Magnoliofitele sunt reprezentate de circa 300 000 de specii grupate în 10 000 de genuri şi circa 400 de familii.

După numărul cotiledoanelor care se formează la embrion, încrengătura Magnoliophyta se împarte în două clase: Magnoliatae (Dicotyledonatae) şi Liliatae (Monocotyledonatae)

Clasa Magnoliatae (Dicotyledonatae)

Clasa Magnoliatae grupează peste 150 000 de specii lemnoase şi ierboase cu o mare diversitate morfologică, răspândite în toate zonele climatice. Plantele magnoliate au frunze simple sau compuse, peţiolate ori sesile, stipelate sau nu, cu nervaţiune penată sau palmată, rădăcini pivotante sau ramificate. Florile, majoritatea heteroclamideice, sunt frecvent de tipul cinci sau patru, rar de tipul doi. Elementele florale sunt dispuse ciclic iar la formele mai puţin evoluate apare spirociclia sau hemiciclia. Embrionul are două cotiledoane. Se înregistrează şi fenomene de sincotilie (concreşterea celor două cotiledoane) sau de reducere a unui cotiledon. La speciile parazite, precum Cuscuta şi Vîscum, lipsesc ambele cotiledoane. Ele sunt plante acotiledonate.

Clasa Magnoliatae este împărţită în mai multe subclase: Magnoliidae, Hamamelidae, Caryophyllidae, Rosidae, Dilleniidae, Asteridae, fiecare cu mai multe familii. Au fost clasificate peste 300 de familii de plante cu flori

Subclasa Magnoliidae grupează cele mai primitive plante angiosperme dicotiledonate, plante lemnoase şi ierboase. Caracterele de primitivitate sunt: polimeria (numărul mare al elementelor florale de acelaşi fel), spirociclia (dispoziţia spiralată a elementelor florale), policiclia (numărul mare de cicluri în care sunt dispuse elememtele florale), simetria actinomorfă, receptacul convex. Învelişul floral este homo- sau heteroclamideic. Androceul şi gineceul sunt polimere şi libere iar placentaţia este parietală. Polenizarea este entomofilă şi anemofilă. Fructele sunt variate: achene, bace, drupe. Subclasa are mai multe ordine.

Ordinul Magnoliales cuprinde specii exclusiv lemnoase (arbori, rar liane). Au frunze simple întregi sau lobate şi flori mari, solitare, mai ales homoclamideice, cu simetrie radiară. Elementele periantului sunt libere, staminele au antere mari şi filamente lăţite. Atât frunzele cât şi florile conţin uleiuri eterice.

Din familia Magnoliaceae fac parte arbori şi arbuşti care cresc în zona tropicală şi subtropicală. Frunzele sunt mari, întregi, pieloase dispuse altern şi prevăzute cu stipele. Florile sunt mari, hermafrodite, cu perigonul colorat. Gineceul este superior iar fructele sunt bace, nucule şi capsule. În Europa şi România, speciile de magnolii sunt cultivate în scop decorativ. Arborele de lalea (Liriodendron tulipifera) ste un arbore înalt, originar din America de Nord, cu frunze lirate, caracteristice, şi flori mari cu periant de culoare galbenă-verzuie, de forma lalelei (Fig. 136).

Familia Lauraceae grupează specii lemnoase cu frunze persistente şi care conţin uleiuri eterice şi aromatice. Florile hermafrodite sau unisexuate sunt de tipul trei. Din această familie fac parte dafinul (Laurus nobilis), plantă mediteraneană ale cărei frunze sunt folosite în industria alimentară, arborele de camfor (Cinnamomum camphora), arbore originar din China. Toate părţile plantei conţin un ulei eteric utilizat în medicină.

Mirtul şi avocado fac parte, de asemenea, din familia Lauraceae. Fructul de avocado are o valoare energetică mai mare decât aceeaşi cantitate de carne roşie. Conţine vitamine şi fier.

Ordinul Piperales cuprinde specii ierboase, liane şi arbori. Piper nigrum (piperul negru) este o liană originară din Malayesia iar Piper betel este piperul de India.

Ordinul Aristolochiales grupează plante ierboase în general, cu flori ciclice actinomorfe sau zigomorfe, fruct de tip bacă sau capsulă. În România, ordinul este reprezentat de două specii. Asarum europaeum (piperul lupului) creşte în pădurile montane de foiase. Are frunze reniforme şi flori mici, dispuse la nivelul solului. Aristolochia clematis (mărul lupului, cucurbeţică) este o plantă ierboasă care creşte prin semănături şi vii. Frunzele sunt întregi, ovat triunghiulare, cu baza cordiformă. Are flori zigomorfe cu periant tubulos galben şi fructe caracteristice globuloase, galben verzui (mărul lupului). Planta este folosită în medicina umană tradiţională şi cultă (Fig. 137). Principiile active au proprietăţi antiinfecţioase, măresc rezistenţa fagocitară a leucocitelor, măresc capacitatea de reistenţă a organismului faţă de agenţii patogeni. Acidul aristolochic are acţiune antibiotică şi antitumorală. Planta este toxică şi de aceea nu este consumată de animale.

Ordinul Nymphaeales grupează plante acvatice ierboase, perene, cu frunze natante. În România ordinul este reprezentat de genul Nymphaea şi Nuphar. Speciile populează apele stagnante şi lin curgătoare de la câmpie, cu adâncimi de până la 2 m.

Nymphaea alba (nufărul alb) este o plantă erbacee perenă cu tulpină de tip rizom care populează apele puţin adânci din Delta Dunării, lacurile şi bălţile din sudul României (Fig. 138). Frunzele sunt mari, cu limbul triunghiular şi hastat la început, apoi oval. Sunt pieloase, cu nervuri proieminente pe partea dorsală şi cu diametrul cuprins între 10 şi 30 cm. Peţiolul cilindric are lungimi variabile, în funcţie de adâncimea apei unde creşte planta. Florile sunt solitare, mari, dispuse la capătul unui peduncul lung. Caliciul este format din patru sepale caduce, iar corola din circa 20 de petale, albe, dispuse spirociclic şi care, treptat, se metamorfozează în stamine. Androceul este format din numeroase stamine. Ovarul este acoperit de stamine şi prezintă între 8 şi 24 de stigmate plane, galbene. Fructul este sferic sau ovoid şi închide seminţe elipsoidale.

În lacul Peţea de lângă Oradea creşte Nymphaea lotus var. thermalis (dreţe), o specie endemică pentru România dar şi pentru Europa. Planta este considerată un relict terţiar care a supravieţuit datorită izvoarelor termale care alimentează lacul şi menţin temperatura apei constantă tot timpul anului (30-31º C). Faptul că în lac trăiesc şi alte specii terţiare - gasteropodul Melanopsis pareysi şi peştele endemic de apă dulce Scardinius racovitza i- par să fie argumente care să infirme ipoteza că lotusul a fost adus aici din Delta Nilului de către păsările migratoare.

Nuphar lutea (nufărul galben) populează aceleaşi ape ca şi nufărul alb. Este o plantă perenă cu rizom de pe care se formează frunze ovate cu peţioli foliari triunghiulari şi lungi. Florile sunt galbene cu diametrul de 4-5 cm. Învelişul floral, galben, este format din 4 sepale petaloide mari, ovate, şi 10-20 petale mici, ovale, mai scurte decât sepalele.

Andoceul este format din numeroase stamine, iar gineceul are formă de butelie cu stigmat discoidal. Fructul, baciform, cu numeroase seminţe, este comestibil. Se consumă prăjit în grăsime iar din făina obţinută prin măcinarea acestor fructe se prepară sosuri. Locuitorii din Delta Dunării consumă fructele ajunse la maturitate ca atare şi le numesc smochine de baltă (C. Pârvu, 1997).

Ordinul Ranunculales fac parte specii lemnoase şi ierboase, cu flori actinomorfe şi zigomorfe ce prezintă polimerie. Frunzele, dispuse altern, sunt întregi şi divizate. Fructele pot fi bace, folicule şi nucuşoare. În România există o singură specie lemnoasă - Clematis vitalba (curpănul de pădure). Ordinul este împărţit în mai multe familii şi subfamilii.

Familia Ranunculaceae cuprinde peste 1 200 de specii de plante ierboase, plante comune şi ornamentale. Unele dintre ele conţin alcaloizi toxici, cu sau fără întrebuinţări medicinale. La plantele ranunculacee lipsesc celulele anexe ale stomatelor şi celulele secretoare de uleiuri eterice. Reprezentativ pentru familie este:

Ranunculus sp. (piciorul cocoşului) este un gen cu numeroase specii (peste 40). Are tulpini ierboase ramificate, frunze lobate, penat partite sau sectate, rareori întregi (R. ficaria - grâuşor). Florile sunt actinomorfe, cu înveliş floral oligomer, diferenţiat în caliciu şi corolă, cu stamine şi carpele numeroase. Fructul este o nuculă. Speciile comune ale acestui gen sunt: R. sceleratus (boglari), o specie toxică, R. acris (floare broştească), utilizat ca antispastic pentru tratarea bronşitelor şi a tusei convulsive, R. bulbosus, R. oxyspermus.

Caltha laeta (calcea calului) este o plantă ierboasă hidrofilă şi higrofilă (creşte prin bălţi, mlaşitini, marginea pâraielor) cu frunze întregi, rotund reniforme, flori hermafrodite cu înveliş floral simplu, galben-auriu

Anemone sp. este un gen cu mai multe specii care populează pădurile de foiase. Înfloresc primăvara devreme, iar specia cu flori albe - Anemone nemorosa - este numită floare de paştisau păştiţa întrucât înfloreşte în preajma sărbătoarei creştine-Paştele.

Hepatica transilvanica (crucea voinicului) este o specie endemică fiind răspândită numai în România şi de aceea este ocrotită de lege. Creşte în regiunea montană şi alpină. Florile sunt albastre iar fructele sunt nucule pubescente.

Genul Aconitum (omagul) are mulţi reprezentanţi în flora spontană de la noi (A. tauricum, A. toxicum, A. firmum) răspândiţi în etajul forestier şi alpin. Omagul este cel mai toxic reprezentant al familiei Ranunculaceae. Florile prezintă un perigon colorat în albastru violet sau galben şi sunt grupate în inflorescnţe de tip racem.

Alte ranunculacee din flora spontană a României sunt: Pulsatilla australis (dediţei vineţi), Adonis vernalis (ruscuţa de primăvară, dediţei galbeni), Ficaria verna (grâuşor), Aquilegia vulgaris (căldăruşa), Delphinium consolida (nemţişori de câmp, pintenaşi) Peonia officinalis (bujor).

Familia Berberiaceae cuprinde specii perene, ierboase şi lemnoase. În România sunt doar două specii arbustive, cea mai cunoscută fiind Berberis vulgaris (dracila), gazdă intermediară obligatorie pentru ciuperca rugina neagră a grâului.

Helleborus purpurascens (spânzul) creşte prin păduri şi înfloreşte primăvara timpuriu. Este o plantă toxică dar cu utilizări farmaceutice. Principiile active extrase din rizomul şi rădăcinile spânzului au acţiune cardiotonică şi stimulează activitatea musculaturii uterine şi purgaţia. Pentru tratarea afecţiunilor reumatice, se utilizează unguientul Boicil, care conţine extracte de spânz.

Familia Papaveraceae grupează plante ierboase care secretă latex, incolor sau galben-portocaliu, bogat în alcaloizi cu proprietăţi medicinale.

Genul Papaver cuprinde plante spontane şi cultivate. Papaver rhoes (macul de câmp) este o plantă cosmopolită spontană, ierboasă păroasă, cu flori solitare, roşii. Caliciul este caduc la anteză. Gineceul, superior, este format din 4-16 carpele şi are stigmat radiar. Fructul este o capsulă poricidă care conţine numeroase seminţe bogate în ulei (40-45 %).

Papaver somniferum (macul de grădină) este o plantă glaucă, subspontană şi cultivată în România, cu flori mari, violete, albe, roşii sau roze, a căror caliciu, format din două sepale, este caduc la anteză. Fructul este o capsulă poricidă. Latexul extras din capsulele recoltate înainte de maturitate conţine mai mulţi alcaloizi folosiţi în industria farmaceutică: morfina, codeina, papaverina, codamina, opiul. Produsele medicamentoase obţinute pe baza acestor alcaloizi au efecte sedative asupra centrului tusei (codeina), acţionează asupra cortexului la nivelul centrilor durerii (morfina). În doze mici, opiul este excitant, determină euforie, apoi deprimare şi somnolenţă, iar în doze mari are acţiune hipnotică. Substanţele obţinute din mac au regim de droguri. Planta este una dintre cele mai veci plante de cultură, cunoscută din neolitic. Se crede că provine din P. setigerum din Asia Mică şi coastele estice ale Mediteranei, trecând ulterior ca plantă de cultură în India, China, Africa de Nord şi Europa.

Opiul a fost descris de Dioscorides în primul secol A.D. şi în scrierile medicale asiriene. În vederea limitării comerţului ilicit cu opiu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a recomandat distrugerea speciei de P. somniferum şi înlocuirea ei cu P. bracteatum. Aceasta din urmă este o specie originară din Iran şi spre deosebire P. somniferum capsulele ei nu sintetizează morfină ci numai tebaină, o substanţă care nu prezintă acţiunea şi dezavantajele morfinei dar care poate fi transformată în codeină. Heroina este un derivat al morfinei şi care este de patru ori mai puternică decât aceasta.

Chelidonium majus (rostopasca, negelariţă, iarbă de negei, scânteiţă gabenă) este o plantă cu frunze penate, flori galbene, cu caliciu format din două sepale păroase, caduce la anteză. Fructul este o capsulă silicviformă. Planta secretă un latex galben portocaliu, toxic, care în contact cu aerul se brunifică. Latexul conţine numeroşi alcaloizi toxici (chelidonina, sanguinarina, homochelidonina, acid nicotinic), vitamina C, ulei volatil cu utilizări medicale. Conţinutul cel mai ridicat de alcaloizi se află în rizom şi rădăcini, fiecare alcaloid având o acţiune fiziologică diferită: clhelidonina are acţiune narcotică şi spasmolitică, sanguinarina măreşte secreţia gastrică, berberina paralizează centrul respirator nervos şi sacade tensiunea arterială. Planta este folosită în scopuri medicinale din Antichitate. În Evul Mediu era utilizată pentru tratarea icterului.

Subclasa Hamamelidae. Grupează îndeosebi specii de plante lemnoase, cu flori ciclice unisexuate de obicei, rar hermafrodite. Florile sunt grupate în inflorescenţe caracteristice numite amenţi (popular „mâţişori”). Subclasa are mai multe ordine, printre care se remarcă:

Ordinul Hamamelidales reuneşte arbori şi arbuşti la care organele vegetative sunt acoperite cu peri stelaţi. Florile sunt unisexuate şi hermafrodite şi au un număr variabil de carpele şi stamine. Polenizarea este anemofilă. Cunoscut pentru acest ordin este genul Platanus (platanii) cuprinde arbori mari, răspândiţi în America de Nord, cu frunze mari, simple, cu nervaţiune palmată. Florile sunt unisexuate, grupate în inflorescenţe. Inflorescenţele feminine sunt globuloase, lung pedunculate. Fructul este o achenă cu

vârful conic care păstrează stilul lung al ovarului. Ritidomul (partea externă a scoarţei) este neted şi se exfoliază în plăci mari, caracteristice pentru aceste specii.

Ordinul Urticales grupează specii lemnoase şi ierboase acoperite cu peri aspri, uneori urticanţi. Lemnul plantelor din acest ordin conţine fibre (fibre elastice uilizate în industria textilă) precum şi latex. Florile sunt grupate în inflorescenţe cimoase şi pot fi unisexuate sau hermafrodite. Fructele sunt nucule, uneori aripate şi numite, în acest caz, samare. Printre familiile acestui ordin amintim:

Familia Ulmaceae. Ulmus levis este un arbore autohton cu ritidom cenuşiu albicios care se exfoliază în solzi. Frunzele sunt obovate sau lat-eliptice, acuminate şi cu baza pronunţat asimetrică. Fructele sunt samare ovate sau rotunde, mici de 1 cm, la vârf adânc crestate. Creşte sporadic la câmpie şi mai rar în zona dealurilor. Pentru fiecare treaptă de relief este caracteristică o specie de ulm: Ulmus foliacea este caracteristic pădurilor de şleau de câmpie, pădurilor de luncă şi silvostepei. Ulmus minor creşte în dealurile subcarpatice (Oltenia, Buzău) iar Ulmus montana creşte în dealurile înalte şi în munţi până la circa 1 000 m altitudine.

Din familia Moraceae fac parte genul Morus (dudul), arbore cu fruct polidrupă (duda), speciile Ficus carica (smochinul) şi Ficus elastica. Aceste plante secretă latex.

Familia Canabiceae. Canabis sativa este o plantă ierboasă cultivată pentru fibre şi seminţe, bogate în ulei, iar Canabis indica se cultivă în Asia pentru obţinerea drogurilor (haşiş). Hummulus lupulus (hameiul) este o liană cu florile feminine grupate în inflorescenţe de tip con. Inflorescenţele sunt folosite în industria berii.

Din familia Urticaceae principalul reprezentant este genul Urtica. Urzicile sunt plante nitrofile, dioice, acoperite cu peri urticanţi. La contactul cu pielea, vârful perilor se rupe şi elimină o substanţă vezicantă pentru piele constituită din acid formic, o enzimă şi o toxialbumină. Urtica dioica (urzica vie) şi Urtica urens (urzica mică) sunt folosite în medicina naturistă şi cultă, în cosmetică şi în alimentaţia omului.

Ordinul Fagales reuneşte plante lemnoase, arbori şi arbuşti, resturile fosile indicând prezenţa acestora încă din Cretacic. Au frunze simple, dispuse altern, flori unisexuate, mai rar hermafrodite, grupate în inflorescenţe. Florile feminine sunt dispuse în dihazii grupate în amenţi, iar cele masculine sunt grupate în amenţi sau inflorescenţe globuloase. Fructele sunt achene, nuci, unele prevăzute cu aripi, caz în care sunt numite samare, alteori sunt închise într-un involucru dehiscent sau sunt parţial închise într-un involucru indehiscent.

Castanea sativa (castanul comestibil) este o specie mediteraneeană. În România castanul comestibil creşte în depresiunea subcarpatică a Olteniei (la Tismana, Polovragi, Cerneţi şi Horezu), în prejma oraşului Baia Mare şi în zona Mogoşoaia. Este un arbore cu frunze mari, eliptice, dinţat acuminate, cu florile feminine organizate în dihazii grupate în inflorescenţe globuloase ţepoase, dispuse la baza unui ax.

Fructele sunt achene globuloase, brun-întunecate, cu un vîrf scurt care poartă resturile stigmatelor. Ele sunt închise în involucrul transformat într-o cupă globuloasă acoperită cu ţepi care la maturitate se desface în patru valve. Achenele sunt comestibile. Ele se consumă fierte, coapte sau sub formă de preparate dulci.

Fagus sylvatica este un arbore cu largă răspîndire în România, formând păduri pure (făgete), pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, în Apuseni şi în Munţii Banatului) şi păduri de amestec cu gorunul, carpenul, bradul şi molidul care în total însumează aproximativ o treime din fondul forestier.

Este o specie sensibilă la secetă, uscăciune şi arşiţă şi pretenţioasă la umiditate. La o temperatură medie anuală de 10ºC are nevoie de 900-1 000 mm/an precipitaţii. Creşte pe soluri brune de pădure bogate în humus, slab acide (Stănescu, 1979).

Fagul are tulpină dreaptă, cilindrică, îmbrăcată în scoarţă netedă subţire, cenuşiu-albicioasă, rareori cu ritidom, iar atunci când are ritidom acesta este prezent doar la baza tulpinii. Frunzele sunt eliptice, cu marginea întreagă ciliată, cu nervaţiunea penată pronunţată care la maturitate devin piloase. Florile unisexuate sunt grupate în amenţi. Florile feminine sunt dispuse în dihazii biflore. Dihaziul este protejat de un involucru format din patru bractee libere, care ulterior vor creşte şi se vor lignifica formând involucrul fructifer dehiscent prin patru valve. Fructul, numit jir, are un conţinut ridicat de grăsimi. Sămânţa conţine fagină, o substanţă toxică, care, atunci când este consumată în cantitate mare, produce ameţeli. Lemnul are valoare industrială.

Genul Quercus grupează peste 200 de specii de arbori, majoritatea răspândite în regiunile subtropicale şi temperate din Emisfera Nordică şi doar câteva în America de Sud. În Europa sunt doar câteva specii spontane pe când în regiunile sud-estice ale Americii de nord sunt peste 80 de specii. În România cresc nouă specii spontane, formând păduri pure sau de amestec în zona de câmpie (păduri de silvostepă) şi a dealurilor joase (etajul pădurilor de stejar). Stejarii sunt specii termofile, arbori de talie mare, cu coroană mare. Speciile autotohne au frunzele caduce, simple şi lobate. Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi pendenţi, cele femele solitare sau grupate câte 2-8. Fructul, numit ghindă, este o achenă (după unii botanişti este considerat nucă) susţinută de un involucru lemnos numit cupă. Aceasta este acoperită de numeroşi solzi imbricaţi, liberi sau concrescuţi. Lemnul dur are o mare valoare economică. Speciile existente în flora spontană a României sunt:

Quercus cerris (cerul) este o specie termofilă care vegetează la câmpie şi în zonele colinare din Oltenia şi Muntenia, în Dobrogea de Sud şi în Banat. Formează arborete pure numite „cerete“. Longevitatea cerului este redusă comparativ cu alţi stejari: 200-300 ani.

Quercus robur, numit şi Q. pedunculata (stejar, tufan), are frunze obovate, sesile sau scurt peţiolate, cu baza auriculată iar la vârf rotunjite. Lobii frunzelor sunt rotunjiţi, inegali ca mărimeEste o specie termofilă, rezistentă la secetă. Populează zonele de câmpie şi mai rar este întâlnit în pădurile de la deal. Are o longevitate mare, depăşind obişnuit 500-600 ani.

Quercus petraea (gorunul) este un arbore de talie mare, răspândit în regunea dealurilor, dar poate urca şi pe munţii joşi până la 1 200 m altitudine. Are nevoie de mai multă umiditate decât cerul ori stejarul dar este o specie iubitoare de căldură, de aceea, în zona dealurilor vegetează pe coastele însorite, pe versanţii cu expunere sudică. La câmpie apare în mod excepţional. Este specia de gorun cu cea mai largă răspândire din România.

Quercus pedunculiflora (stejar brumăriu) este o specie termofilă care creşte în Câmpia Română în zona silvostepei şi insular în Podişul Bârladului, Podişul Dobrogei şi Delta Dunării. În România specia a fost identificată pentru prima dată de botanistul A. Borza în anul 1936 (Negulescu et. Săvulescu, 1965). Frunzele, scurt peţiolate, sunt verzi întunecate pe faţa superioară şi cenuşii-brumării glaucescente pe faza inferioară. Ghindele sunt prinse pe un peduncul lung (15 cm) şi au cupele cu solzi gheboşi, aşezaţi în rînduri circulare.

Quercus frainetto (gârniţa) este o specie mediteraneană, iubitoare de căldură, puţin pretenţiosă faţă de sol. Prezenţa gârneţei în România marchează limita nordică şi estică a arealului acestei specii. Formează arborete pure numite „gârniţete“ sau formează păduri de amestec cu cerul şi stejarul, uneori şi cu gorunul, răspândite în zona silvostepei din vestul Transilvaniei, în Oltenia, în vestul Munteniei, în sudul Moldovei şi în Dobrogea. Are frunze mari, până la 20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, obovat-eliptice, sesile ori scurt peţiolate, cu lamina adânc lobată.

Quercus pubescens (stejarul pufos) este un arbore de talie joasă, adesea arbustoid, a cărui tulpină are creştere neregulată, strâmbă. Scoarţa formează ritidom brun-negricios, adânc crăpat în placi dreptunghiulare. Are frunze mici, cu peţiol mai mic de 2 cm, cu marginea sinuată, lobată ori penat partită. Frunzele sunt tari, coriacee, des tomentoase. Ghindele sunt mici, îngust-ovoide, acuminate. Cupa prezintă solzi mici, plani, cenuşii sau bruni-pubescenţi.

Stejarul pufos vegetează obişnuit în Dobrogea în aşa numitele desişuri de „şibliac“, în silvostepa din Câmpia Română şi numai sporadic în Moldova şi Transilvania. Acest stejar formează arborete pure, rărite sau tufărişuri (în Dobrogea) dar, obişnuit, creşte în amestec cu alte specii termofile (cer, gârniţă, stejar brumăriu, ulm, scumpie).

Familia Betulaceae cuprinde specii lemnoase a căror rădăcini formează micorize cu unele specii de ciuperci ori trăiesc în simbioză cu unele bacterii. Florile masculine formează amenţi alcătuiţi din dihazii biflore. Dihaziile florilor femele sunt grupate în mici conuleţe.

Genul Alnus (arinii) cuprinde specii lemnoase, arbori şi arbuşti, care cresc în locuri umede. Alnus glutinosa (aninul negru) este o specie de luncă. Creşte frecvent în luncile râurilor de la câmpie. Are tulpina dreaptă şi cilindrică, cu scoarţa netedă, brună verzuie. Frunzele sunt obovate şi emarginate la vârf iar pe margini sunt rar şi neregulat dublu serate. Pe faţă, frunzele sunt verzi întunecate, lucitoare şi foarte lipicioase, iar pe dos sunt verzi-gălbui, cu smocuri de peri ruginii la subsuoara nervurilor. Florile femele sunt grupate în conuleţe (popular numite „rânze”) de 1-2 cm. Fructele sunt samare pentagonale, de 1-2 mm mărime, brune-închis, cu aripi foarte înguste.

Alnus incana (aninul alb) este mai scund decât specia precedentă, are frunze ovat-eliptice, cu vârful ascuţit şi baza rotunjită. Creşte în lungul văilor de deal şi munte, până la aproape 1 300 m altitudine.

Alnus viridis (aninul de munte) este un arbust cu tulpini elastice, uneori târâtoare, capabil să reziste presiunii avalanşelor şi a viiturilor de pietre. Are frunze mici (3-4 cm lungime), rotund-ovate, cu vârful acut, marginile simplu ori dublu serate, lipicioase în tinereţe. Creşte în etajul subalpin, uneori, până la 2 000 m altitudine. Pe pantele abrupte, aninul de munte formează desişuri printre jnepeni.

Genul Betula (mesteacănul) cuprinde arbori şi arbuşti care cresc în regiuni umede şi răcoroase. Mestecenii sunt uşor de recunoscut după scoarţa albă şi netedă cu periderm care se exfoliază în fâşii circulare. Frunzele sunt romboidal triunghiulare, acuminate, cu marginile serate. Fructele sunt samare foarte mici, prinse câte trei pe un solz. Solzii formează amenţi. Speciile din România sunt: Betula verrucosa (creşte în egiunea dealurilor şi pe versanţii însoriţi ai munţilor), Betula pubescens (mesteacănul pufos, creşte în regiunile montane din nord, prin mlaştini şi turbării), Betula humilis (mestecăniş), un arbust de maxim 2 m înălţime, care creşte în turbăriile din Carpaţii

Orientali şi Betula nana (mesteacănul pitic), care creşte sub formă de tufă de maxim 0,5 m înălţime. Betula nana este o specie originară din nordul Eurasiei, fiind răspândită în zona tundrei arctice şi în mlaştinile alpine. În România creşte doar în câteva locuri (mlaştina Sâncrăieni-Ciuc). Este un relict glaciar, iar locurile din România unde vegetează sunt cele mai sudice staţii cunoscute.

Corylus avellana (alunul) este un arbust de 4-5 m, cu tulpina ramificată de la bază şi frunze lungi de 6-13 cm, lăţit-ovate, cordiforme şi cu vârful ascuţit. Ambele feţe ale frunzelor prezintă peri aspri. Fructe sunt achene (alune) netede prinse într-o cupă membranoasă provenită din concreşterea bracteolelor.

Ordinul Juglandales, familia Juglandaceae, cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze alterne, imparipenat compuse, flori unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi pendenţi, cele femele sesile şi aglomerate câte 1-5 în vârful lujerilor tineri. Fructul este o drupă dehiscentă. Juglans regia (nucul) este un arbore cu coroana bogată, cultivat şi subspontan. Are frunze mari, imparipenat compuse, cu 5-9 foliole eliptice sau obovate. Seminţele –„miezul de nucă“–sunt comestibile şi au un conţinut ridicat de grăsimi şi acid linoleic. Frunzele conţin tanin, acid galic, iuglonă şi vitamina C. Lemnul, frumos colorat, este foarte valoros, fiind folosit în industria mobilei şi sculptură.

Familia Chenopodiaceae cuprinde plante erbacee anuale, rareori lemnoase, cu frunze alterne care au aspect făinos, adesea suculente, totdeauna lipsite de stipele. Unele specii sunt adaptate la sărături (plante halofile) altele sunt adaptate la secetă (plante xerofile). Florile sunt mici, hipogine, cu simetrie radiară. Perigonul este verde, format din cinci foliole îngroşate. În cadrul familiei sunt două grupe de specii. Unele au flori hermafrodite, aşa cum sunt speciile Chenopodium album (loboda sălbatică), Spinacia oleraceea (spanacul), Beta vulgaris (sfecla), specie cultivată provenită din Beta maritima care este originară de pe ţărmurile sudice şi vestice ale Europei. Sfecla de zahăr este una dintre cele mai tinere plante de cultură. Ea a fost creată ca plantă de cultură după anul1808, când impăratul Napoleon Bonaparte a limitat importul de zahăr din trestie. Alte specii de chenopodiaceae au flori unisexuate, cum sunt cele din genul Atriplex, loboda cultivată, care provine din A. nitens. Fructul chenopodiaceelor este o achenă. Multe specii cu tulpini suculente cresc pe sărături: Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Obione pedunculata. Alte specii sunt buruieni nitrofile care cresc prin culturi şi pe terenurile pârlogite din preajma aşezărilor omeneşti.

Subclasa RosidaeAceastă subclasă grupează cele mai tipice magnoliate (dicotiledonate), plante cu

caractere definitive, bine conturate, cu o mare diversitate structurală şi corologică. Sunt plante lemnoase şi ieroase, cu frunze simple şi compuse, cu flori de tipul 5, hermafrodite, heteroclamideice, dialipetale, cu androceu şi gineceu de la polimer la oligomer şi monomer, cu variate tipuri de fructe (drupă, achenă, bacă), adevărate şi false. Subclasa are mai multe ordine.

Ordinul Saxifragalles reuneşte plante cu caractere variabile. Florile sunt hermafrodite cu gineceul alcătuit din 2-5 carpele, adesea brahisincarp, scurt concrescut. Din acest ordin fac parte genurile Ribes, Saxifraga, Sedum, Sempervivum şi Crassula, ultimile având specii cu frunze suculente.

Genul Ribes include coacăzul (Ribes nigrum - coacăzul negru, Ribes rubrum - coacăzul roşu) şi agrişul, plante arbustive, care cresc în regiuni în care valoarea precipitaţiilor anuale depăşeşte 600 mm. Frunzele sunt cordiforme iar florile

campanulate, păroase şi verzui roşcate. Fructele sunt bace, bogate în vitamina C (150 mg%, de 3-4 ori mai mult decât citricele), zaharuri, calciu (56,8 mg%), fier, fosfor, potasiu(316 mg%), sodiu, cupru, vitaminele B1, B2, B6, PP. Se folosesc ca tonic general şi pentru tratarea unor afecţiuni gastrointestinale, rinite, afecţiuni reumatismale, pentru creşterea acuităţi vizuale.

Ordinul Sarraceniales cuprinde plante ierboase, majoritatea tropicale, cu nutriţie dublă, autotrofă şi în acelaşi timp carnivore. Carenţa de azot a solului este suplinită de substanţele azotoase obşinute prin descompunerea unor animale mici (insecte). Aceste plante carnivore prezintă adaptări specifice de tipul capcanelor (frunze modificate), peri senzitivi, peri glandulari.

În flora spontană a României, ordinul Sarraceniales este reprezentat de familia Droseraceae cu două genuri. Familia cuprinde plante carnivore perene, erbacee, cu flori actinomorfe hermafrodite de tipul cinci. Genul Aldrovanda are o singură specie (A. vesiculosa - otrăţel), care este o specie perenă, acvatică, natant-submersă, care populează apele stagnante puţin adânci de la câmpie. Genul Drosera are patru specii răspândite în turbăriile din Carpaţi. Sunt plante cu rădăcini, cu frunze dispuse în rozetă bazală şi prevăzute cu peri senzitivi şi glandulari care prind insectele, pe care ulterior le „digeră“. Cea mai răspândită specie este D. rotundifolia. Aceasta populează mlaştinile cu Sphanum. D. longifolia este rară şi populează mlaştinile oligotrofe din depresiunile Carpaţilor Orientali. D. intermedia, rară, creşte în turbăriile parţial submerse din Munţii Apuseni (Munţii Gilău, Muntele Mare).

Ordinul Rosales cuprinde un număr mare de specii lemnoase şi ierboase, cu o mare varietate morfologică. Frunzele sunt simple ori compuse şi prezintă stipele perechi. Florile de tipul 5 au androceu polimer iar gineceul variază de la polimer la monomer, cu carpele libere sau concrescute. Adesea, la formarea fructului participă şi receptaculul, dând aşa numitele fructe false. Caliciul este persistent. Fructele sunt variate: foliculă, bacă, drupă, achenă, poamă.

Familia Rosaceae (cu mai mult de 3 000 de specii) este împărţită în patru subfamilii în funcţie de tipul de fruct. Cuprinde un mare număr de arbori, arbuşti şi ierburi răspândite în toată lumea. Florile rosaceelor sunt dispuse în inflorescenţe, rar solitare, cu elementele florale dispuse ciclic. Sunt flori de tipul 5, la care gineceul are poziţie variabilă în funcţie de tipul receptaculului:plan, convex, concav.

Subfamilia Rosoideae cuprinde specii lemnoase (arbuşti) şi ierboase, cu frunze compuse, stipelate, flori cu caliciu simplu sau dublu, corola dispusă pe un singur ciclu, androceu polimer, gineceu polimer, superior ori inferior, cu carpele libere. Fructul este o poliachenă ori o polidrupă. La formarea fructului participă, uneori, caliciul şi receptaculul.

Genul Rubus (R. caesus - murul, R. idaeus - zmeurul) este reprezentat de arbuşti spinoşi, cu frunze compuse şi fructe compuse – polidrupe comestibile. Aceste fructe au un conţinut ridicat de zaharuri şi vitamina C, putând fi consumate proaspete ori sub formă de dulceţuri, sucuri. Speciile cresc spontan ori sunt cultivate în regiunea dealurilor şi la munte.

Genul Fragaria cuprinde fragul şi căpşuna, plante ierboase perene care se înmulţesc prin stoloni, cu frunze compuse, imparipenat compuse, formate din trei foliole. Fructul este o poliachenă. Partea comestibilă este receptaculul, pe care stau achenele („seminţele“de căpşună). Receptaculul creşte, devine cărnos, roşu şi dulce. Acesta

conţine protide, lipide, glucide, vitaminele B1, B2, B6, PP, C, K, D, caroten, substanţe minerale(Na, Ca, Mg, Fe, Cu, P, S, Cl). La Potentilla receptaculul rămâne uscat iar fructele sunt achene rostrate.

Rosa canina (răsură, zgorghin, trandafir de câmp, măceş, sipică, cacadăr, cocadâr, rujă) este un arbust spinos cu frunze compuse stipelate, imparipenat compuse (5-7 foliole), cu foliole eliptice, pe margini simplu serate. Florile sunt albe sau roz, mari (4-5 cm), solitare sau grupate câte 2-3, cu sepale sectate. Caliciul este reflect iar carpelele libere sunt închise în receptacul urceolat. Fructele sunt achene păroase închise în receptaculul care devine roşu şi cărnos (măceşe). Măceşele au un conţinut ridicat de zaharuri (14-26%), vitamina C (500-1 000 mg%, de 60 de ori mai mult decât o lămâie), B2, K, PP, provitamina A (600- 10 000 mg%, lecitină, dextrină, săruri (K, Ca, Fe, Mg). Ele sunt folosite în medicina umană ca vitaminizant, astringent, antilitiazic. De asemenea principiile active din fructe asigură funcţionarea normală a glandelor endocrine şi a creierului, favorizează eliminarea toxinelor din sânge.

Datorită înţepăturilor produse în pseudofructele măceşului în care viespea Rhodites rosae îşi depune ouălele şi în care se dezvoltă larvele acesteea, fructele se transformă în gale globuloase şi păroase de dimensiunea unei nuci.

Subfamilia Maloideae (Pomoideae) cuprinde numai plante lemnoase a căror fructe se numesc poame. La formarea fructului participă receptaculul care este concrescut cu gineceul, compus din 5-2 carpele. Caliciul este format din cinci sepale, de obicei persistente. Această subfamilie prezintă o deosebită importanţă economică datorită fructelor cărnoase comestibile – fructe false - specifice zonei temperate.

Speciile spontane care stau la baza soiurilor cultivate sunt: Malus silvestris (mărul pădureţ), Pirus piraster (părul pădureţ), Cydonia oblonga (gutuiul), Mespilus germanica (moşmonul). Alte specii spontane sunt:

Crategus monogyna (păducelul) este un arbust cu ramuri spinoase, frunze sectate şi fruct fals, roşu, drupaceu, cu endocarpul sclerificat. Gineceul este monocarpelar.

Sorbus aucuparia (scoruşul) este un arbore din etajul montan, cu frunze imparipenat compuse, flori mici albe, grupate în corimbe compuse. Fructele sunt mici şi roşii.

Subfamilia Prunoideae grupează plante lemnoase, arbori, cu frunze simple, întregi, eliptice, cu flori de tipul 5, cu androceu polimer şi gineceu unicarpelar, neconcrescut cu receptaculul. Fructul este o drupă cu endocarpul sclereficat (sâmburele). Genurile acestei subfamilii prezintă valoare economică, fructele fiind comestibile. Acestea sunt consumate proaspete şi sub formă de preparate dulci.

Genul Prunus cuprinde specii spontane şi cultivate cu soiuri derivate: Prunus domestica (prunul) cu fructe de culoare vânătă, roşiatică sau galbenă, Prunus cerasifera (corcoduşul). Prunus spinosa (porumbarul) este un arbust cu ramuri transformate în spini. Înfloreşte abundent primăvara timpuriu, înainte de apariţia frunzelor. Fructele sunt mici, globuloase, albăstrui, pruinoase şi foarte astringente. Sunt comestibile după ce dă bruma. Porumbarul creşte în zona stepei şi a silvostepei. Prunus padus sau Padus racemosa este mălinul, un arbore cultivat şi răspândit spontan în pădurile de foioase. Are flori albe, plăcut mirositoare, şi fructe mici negre, globuloase şi comestibile.

Genul Cerasus cu prinde arbori cu ritidom lucios, flori albe, grupate în înflorescenţe în formă de buchet. Fructele sunt lung pedicelate, globuloase, diferit colorate (roşu, galben, negru), dulci, amare sau acre şi zemoase. Speciile spontane din

România sunt: Cerasus avium (cireşul păsăresc, cireşul sălbatic) cu fructe negre, dulci sau amare, Cerasus vulgaris (vişinul comun) cu fructe roşii, acre-dulci, Cerasus mahaleb (vişinul turcesc), cu fructe mici, negre, astringente şi necomestibile.

Armenica vulgaris sau Prunus armeniaca este caisul iar Persica vulgaris este piersicul. Ambele specii sunt iubitoare de căldură şi au longevitate redusă. Fac fructe mari, globuloase, pubescente şi bogate în vitamina A.

Ordinul Fabales (Leguminosales)Este un ordin care cuprinde specii lemnoase şi ierboase, cu frunze compuse,

stipelate, dispuse altern, adesea cu metamorfoze (spini, cârcei) în funcţie de tipul de adaptare: la xerofilism, apărare, agăţare. Unele specii sunt volubile Frunzele unor specii execută mişcări ca urmare a unor stimuli mecanici (seismonastii), termici ori luminoşi.

Florile sunt zigomorfe, grupate în inflorescenţe racemoase: Învelişul floral este pentamer. Gineceul este monocarpelar, superior, cu mai multe ovule. Androceul cuprinde 10 stamine. Polenizarea este entomofilă.

Fructul se numeşte legumen sau păstaie. La cele mai multe specii păstăile sunt dehiscnete, fie pe linia de sudură a carpelei, fie pe linia nervurii. La alte specii seminţele sunt diseminate după ce păstăile se macerează sau se rup (ca la glădiţă).

Ordinul are trei familii, cea mai cuprinzătoare fiind familia Fabaceae (Papillonaceae). Familia fabaceae cuprinde peste 13 000 de specii de plante, majoritatea ierboase, arbori şi liane, cu frunze compuse, flori zigomorfe cu caliciu gamosepal şi corolă dialipetală, diferit colorată formată din cinci elemente. Petala superioară se numeşte vexillum (stindard), cele două petale laterale se numesc aripioare (alae) iar petalele inferioare, sudate uneori, formează carena (luntriţa).

Phaseolus vulgaris (fasolea) este una dintre leguminoasele cele mai întrebuinţate în alimentaţia omului, sub formă de păstăi şi ca boabe. Este originară din Peru şi Mexic şi a fost adusă în Europa în secolul al XVI-lea, mai întâi în Spania şi Italia, de unde, mai târziu, s-a răspândit în restul Europei.

Soja hispida (soia) este o leguminoasă originară din Orientul Îndepărtat, cultivată în România, mai întâi în Transilvania, începând din anul 1876. Toate părţile aeriene ale plantei sunt păroase. Seminţele, cu un conţinut ridicat de grăsimi şi proteine, au multiple întrebuinţări: obţinerea de ulei, proteine, înlocuitori din carne, lapte şi brânză. Soia este un aliment complet, consumându-se toate părţile plantei. Rădăcinile şi frunzele au utilizări terapeutice în medicina umană tradiţională. Principiile active au proprietăţi antibiotice, antiseptice, antitumorale, citostatice, depurative şi echilibrante pentru sistemul nervos.

Sophora japonica (salcâmul japonez) are flori galbene. Păstaia este strangulată, cărnoasă, fără sistem de dehiscenţă. Din mugurii floriferi se extrage o substanţă citostatică. În podişul Babadag, creşte specia endemică Sophora fauberti ssp. prodani.

Arachis hypogaea (arahidele sau alunele de pământ) are flori roşii a căror androceu este monadelf. Păstăile indehiscente se maturează în sol. Ele conţin 1-4 seminţe care se consumă prăjite. Planta este originară din Brazilia şi formează cultura de bază în multe ţări africane.

Pisum sativum (mazărea) este o plantă anuală, agăţătoare, cu cârcei proveniţi din foliole. La baza frunzelor se găsesc stipele care pot fi mai mari decât prima pereche de foliole. Florile sunt albe. Este una dintre cele mai vechi plante de cultură (din Neolitic) la care nu se cunoaşte forma spontană.Se crede că este originară din Orient.

Alte fabacee cunoscute sunt: Medicago sativa (lucerna albastră), plantă perenă cultivată, cu păstaia răsucită cu una până la cinci învârtituri, Medicago falcata (lucerna galbenă), Medicago lupulina (trifoi mărunt), frecventă în locuri umede, lunci, Trifolium pratense (trifoi roşu), Trifolium fragiferum (trifoiul frăguţ), Vicia sativa (măzărichea) Mellilotus officinalis (sulfina galbenă), Robinia pseudacacia (salcâmul), roşcovul (Ceratonia siliqua). Majoritatea leguminoaselor sunt plante melifere iar multe dintre speciile ierboase au valoare furajeră, fiind cultivate în acest scop.

Pe lângă unele leguminoase comestibile (de la care se consumă fructele şi seminţele) cultivate există unele specii care sunt folosite pentru obţinerea de coloranţi ori anumite otrăvuri

Ordinul Acerales cuprinde plante lemnoase cu ţesuturi secretoare. Genul reprezentativ este Acer (arţarii). Arţarii sunt arbori cu frunze simple (exceţie face Acer negundo care are frunze compuse), palmat-lobate, mai puţin arţarul tătărăsc, cu flori actinomorfe unisexuate, rar poligame. Gineceul este sincarp şi dicarpelar, fără periant (aclamideice). Fructele sunt 2 achene aripate numite disamare. Unghiul dintre samare ca şi morfologia frunzei reprezintă principalele criterii de identificare a speciilor de arţari. Speciile indigene de arţari sunt răspândite în toate zonele ţării.

Acer pseudoplatanus (paltinul de munte) are frunze mari de 10-18 cm, penat-palmat-lobate şi disamare care formează unghi ascuţit. Vegetează la deal şi munte, urcând în etajul molidului până la 1500 m altitudine. Are rol de specie pionieră.

Acer platanoides (paltinul de câmp) are frunze palmat-lobate, cu lobii acuminaţi, pe margini cu dinţi ascuţiţi. Fructele sunt disamare mari, cu seminţe turtite şi aripioare late, unite în unghi obtuz. Creşte în pădurile de şleau de câmpie şi deal, rareori la munte. Vegetează pe soluri brun roşcate şi brune podzolite, prezenţa acestui arbore indicând un grad ridicat de fertilitate a solurilor.

Acer campestre (jugastru) are frunze mici, palmat lobate, cu 3-5 lobi obtuz rotunjiţi. Peţiolul conţine un suc lăptos. Fructele sunt disamare care formează un unghi de 180º.

Acer monspessulanum (jugastru de Banat) este un arbore mai mic decât speciile anterioare, cu frunze mici, de 3-7 cm, coriacee, cu trei lobi aproape egali. Fructele sunt disamare cu seminţele foarte bombate şi cu aripiarele în unghi ascuţit sau paralele. Este o specie foarte rezistentă la secetă şi suportă bine gerul. Creşte sporadic în Dealurile Banatului.

Acer tataricum (arţarul tătărăsc) este un arbore de talie mică, adesea arbustoid, rezistent la secetă. Creşte în Câmpia Română şi Dobrogea pe cernoziomuri levigate şi soluri brun roşcate, formând mici arborete sau creşte în asociaţie cu ceretele şi gârniţetele. Are frunze ovate, scurt acuminate, cu marginea serată şi baza rotunjită. Fructele sunt disamare roşii purpurii, cu aripioarele paralele sau suprapuse.

Din ordinul Acerales face parte familia Hippocastanaceae cu genul Aesculus care are 25 de specii. Aesculus hippocastanum (castanul porcesc) este o specie exotică, cultivată în România ca arbore de parc şi de-a lungul străzilor cu scop decorativ. Calităţile estetice sunt date de coroana globuloasă, deasă, cu ramuri groase şi încovoiate, de florile albe, pătate cu roşu şi grupate panicule mari, şi de frunze – digitat compuse, formate din 5-7 foliole obovate aşezate în vârful unui peţiol lung. Fructele sunt capsule cărnoase, globuloase, ornamentate cu ţepi şi închid 1-2 seminţe de 1-3 centimetri, brune-lucitoare.

Ordinul Cornales cuprinde arbori şi arbuşti cu flori hermafrodite, tetraciclice şi tetramere, cu androceu izomer şi gineceu bicarpelar şi sincarp. În flora spontană a României se află genul Cornus cu două specii. Ambele specii au frunze eliptice cu nervaţiune arcuată, ceea ce reprezintă o excepţie de la caracterele generale ale dicotiledonatelor.

Cornus mas (cornul) este un arbust cu frunze eliptice care prezintă pe faţa dorsală barbule (smocuri de peri) prinse în axilele nervurilor. Înfloreşte primăvara devreme, înainte de înfrunzire. Florile sunt galbene, de tipul patru. Fructele sunt bace roşii, elipsoide, acre astringente, dar comestibile.

Cornus sanguineea (sângerul) are frunzele acoperite cu peri pe ambele feţe, distribuiţi uniform, flori albe care apar după înfrunzire. Fructele sunt sferice, bace negre toxice.

Ordinul Araliales (Umbelliferales) cuprinde plante ierboase cu frunze dispuse altern. Florile sunt tetraciclice şi pentamere cu gineceu inferior. Florile sunt mici, dispuse în inflorescenţe caracteristice numite umbele. Umbelele au la bază un involucru format din bractee. Umbelele sunt compuse din mai multe umbelule, fiecare umbelulă având la rându-i un involucel bracteal.

Familia Apiaceae (Umbelliferae) reuneşte specii ierboase cu rădăcini pivotante, tulpini fistuloase la maturitate. Tulpinile şi ramurile sunt adesea articulate, cu internoduri longitudinal costate. Frunzele, dispuse altern, sunt amplexicaule cu baza bine dezvoltată, uneori transformată în vagină. De regulă, frunzele sunt de mai multe ori sectate (divizate).

Florile sunt hermafrodite, de tipul cinci, în majoritatea cazurilor actinomorfe. Cele de la marginea umbelelor pot fi uşor zigomorfe sau unisexuate. Caliciul, pentamer, poate să lipsească la unele specii. Gineceul este inferior, bicarpelar, sincarp. La maturitate, fructul - o dicariopsă - se desface în două mericarpii. Tipul de inflorescenţă, prezenţa sau absenţa involucrului şi a involucelului, prezenţa sau absenţa canalelor secretoare, sunt criteriile de împărţire a familiei Apiaceae în mai multe subfamilii.

Multe dintre umbelifere sunt plante cultivate de la care se consumă rădăcina, frunzele şi seminţele: Daucus carota (morcovul), Petroselinum hortense (pătrunjelul), Pastinaca sativa (păstârnac), Apium graveolens (ţelina, originară din Europa sudică şi Orientul apropiat), Levisticum officinale (leuşteanul), Anethum graveolens (mărarul), Carum carvi (chimenul), Coriandrum sativum (coriandru).

Alte specii de umbelifere sunt: Eryngium campestre (scaiul dracului), Pimpinella saxifraga (pătrunjelul de câmp), Cicuta virosa (cucuta de baltă), foarte toxică, Conium maculata (cucuta), o plantă extrem de toxică (îndeosebi fructele necoapte). Toată planta miroase a şoarece. Cucuta este o plantă cu conotaţii istorice şi culturale. Cu sucul ei a fost otrăvit filozoful antic Socrate fiindcă a refuzat să dezmintă convingerile sale ştiinţifice.

Ordinul Rhamnales cuprinde arbuşti, uneori spinoşi, cu frunze simple alterne sau opuse. Florile sunt hermafrodite sau unisexuate, de tipul patru sau cinci, grupate în inflorescenţe de tip cimă sau panicule. Ovarul este concrescut cu receptaculul iar fructul este o capsulă sau o drupă cu mai mulţi sâmburi.

Ordinul Euphorbiales reuneşte plante lemnoase, erbacee şi suculente. Au flori unisexuate, în general actinomorfe, cu periant simplu sau complet redus, cu rare excepţii când este diferenţiat în caliciu şi corolă. Gineceul este tricarpelar cu ovarul superior. Ovarul prezintă trei loji, fiecare cu câte un ovul.

Familia Euphorbiaceae cuprinde circa 9 000 de specii, majoritatea răspândite în regiunile tropicale.

Euphorbiaceele sunt plante lemnoase şi ierboase, cele mai multe dintre ele prezentând vase laticifere care secretă latex. Alte specii secretă mucilagii şi taninuri. Frunzele sunt simple şi întregi, rareori lobate (la ricin), uneori cu stipele. Florile sunt unisexuate.

Genurile prezente în flora spontană a României sunt Euphorbia şi Mercurialis. Speciile din genul Euphorbia (laptele câinelui) sunt plante cu latex. Au frunze întregi, liniare, înguste ori lanceolate, florile reduse şi nude, complicate prin modul de grupare. Speciile din genul Mecurialis sunt plante ierboase dioice, fără latex. Învelişul floral este verde, trimer. Florile mascule au 9-12 stamine iar cele femele au un gineceu bicarpelar. Mercurialis perenis (brei) are tulpini neramificate, frunze opuse, alungit ovate, iar M.ovata are frunze ovate. Ambele specii cresc în pădurile de foiase, pe soluri reavene, bogate în humus. Sunt plante toxice.

Ricinus communis (ricinul) este o plantă ierbacee, originară din Africa, cu frunze mari, palmat-lobate, roşietice. Este cultivată ca plantă oleaginoasă şi ornamentală.

Din aceeaşi familie, Euphorbiaceae, fac parte şi arborii de cauciuc. Din latexul speciei Hevea brasiliensis se recoltează latexul din care se obţine cauciucul natural.

Subclasa DilleniidaeÎn această subclasă sunt grupate plante lemnoase şi ierboase, majoritatea din

regiunile tropicale şi subtropicale. Au frunze simple, flori ciclice, heteroclamideice, dialipetale şi gamosepale. Clasa are mai multe ordine si familii.

Ordinul Theales cuprinde plante lemnoase – arbori, arbuşti, liane, rar plante ierboase, care conţin uleiuri eterice şi au glande secretoare. Florile sunt de tipul 5, grupate în inflorescenţe. Ordinul este cunoscut pentru familia Theaceae din care face parte arborele de ceai (Thea sp.) dar şi pentru familia Hypericaceae din care face parte şi sunătoarea (Hypericum perforatum), plantă ierboasă cu calităţi medicinale. Principiile active au proprietăţi antibiotice, hipotensive, antiinflamatoare şi vasodilatatoare.

Ordinul Violales cuprinde plante ierboase şi lemnoase cu frunze dispuse altern sau opus, de obicei stipelate. Cunoscut este genul Viola, cu flori zigomorfe, caliciul concrescut şi corola prevăzută cu un pinten posterior. Androceul este format din cinci stamine, aproape sesile, şi care prezintă câte un apendice nectarifer la nivelul conectivului. Gineceul este format din 3-5 carpele concrescute care dau naştere unui fruct de tip capsulă dehiscentă, valvicidă.

Familia Brassicaceae cuprinde plante ierboase şi lemnoase, cu rădăcini pivotante, frunze alterne, flori de tipul patru cu elementele periantului dispuse în cruce, motiv pentru care plantele din această familie se mai numesc crucifere. Sepalele sunt dispuse după o cruce ortogonală iar petalele după o cruce diagonală. Androceul este tetradinam (cu patru stamine mari în cercul interior şi două stamine mai mici, în cercul exterior). Gineceul, superior, este format din două carpele concrescute. Fructul este caracteristic pentru această familie: silicvă sau siliculă, unele dehiscente, altele nu. Dintre speciile care fac parte din familia Brassicaceae cităm: Alliaria petiolata (usturoiţa), plantă cu gust şi miros caracteristic de usturoi, Brassica nigra (muştar negru), plantă înaltă, bogat ramificată, cu frunze mari, Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), cu fruct siliculă triunghiulară indehiscentă, Raphanus sativus (ridichea cultivată), R. raphanistrum

(ridichea cultivată), Sinapis alba (muştar alb), Armoracia rusticana (hrean). Brassica oleracea (varza) este cultivată în diverse varietăţi care sunt legume comestibile (varză albă, varză roşie, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli). Are frunze mari, cărnoase şi cerate.

Ordinul Salicales reuneşte plante lemnoase, cu frunze întregi, bracteate. Florile sunt unisexuate, aclamideice, grupate în amenţi. Toate florile au glande nectarifere iar seminţele sunt prevăzute cu sisteme de diseminare anemocoră. Cele două genuri – Salix şi Populus - reunesc arbori cu lemn moale, cu creştere rapidă şi care preferă solurile umede, şi chiar terenuri inundate, în cazul salciei. Speciile din cele două genuri se asociază, formând pădurile de luncă numite zăvoaie.

Genul Populus cuprinde circa 25 de specii, caracteristice zonei reci şi temperate, iubitoare de umezeală, rezistenţi la ger, secetă şi insolaţie. Fructifică foarte repede. Fructele, capsule dehiscente diseminează seminţele egretate (prevăzute cu smocuri de peri albi). În România vegetează patru specii indigene, prezentate mai jos, şi mai multe specii exotice, cultivate.

Populus alba (plop alb) are scoarţa albă-cenuşie, frunze lung peţiolate, ovate şi palmat-lobate, tomentoase pe faţa dorsală. Populează luncile râurilor de deal şi câmpie formând zăvoaie, împreună cu salcia, sau populaţii pure.

Populus tremula (plopul tremurător) are scoarţa cenuşie-verzuie-albicioasă, frunze ovat-cordiforme cu vârful obtuz ori acut, prinse de un peţiol foarte lung (8 cm) astfel că acestea tremură la cea mai mică adiere a vântului. Este un arbore de deal şi munte, ajungând ca arbust până la 1 600 m altitudine. La câmpie creşte sporadic, în afara luncilor.

Populus×Canescens (P. tremula × alba var. nivea) este un hibrid între plopul alb şi plopul tremurător, astfel că prezintă caractere de la formele parentale.

Populus nigra (plopul negru) are frunze rombic-ovate, triunghiulare, cu vârful prelung-ascuţit. Creşte în luncile râurilor de câmpie.

Genul Salix cuprinde circa 300 de specii, arbori, arbuşti şi subarbuşti târâtori sau pitici, răspândiţi în toată emisfera nordică. Majoritatea speciilor au frunze lanceolate lucioase, dar sunt şi specii cu frunze eliptice (Salix caprea – salcia căprească). Toate speciile de salcie sunt mari iubitoare de apă, cresc în locuri cu exces de umiditate. Dintre speciile indigene amintim: Salix alba (salcie albă), Salix fragilis (salcie plesnitoare), Salix pentandra, Salix triandra, Salix caprea (salcie căprească, iovă), Salix cinerea (zălog), Salix viminalis (răchită, mlaje), Salix rosmarinifolia (salcie de nisipuri), Salix herbacea (salcie pitică), relictele glaciare din etajul alpin S. retusa şi S. reticulata.

Ordinul Cucurbitales cuprinde plante ierboase cu tulpini agăţătoare ori repente. Florile sunt de tipul cinci. Ordinul are o singură familie – Cucurbitaceae, cei mai mulţi reprezentanţi fiind în zona tropicală. Cele mai multe cucurbitaceae sunt plante ierboase, cu tulpini fistuloase, târâtoare ori agăţătoare, prevăzute cu peri aspri ori rigizi.La cele agăţătoare, cârceii pornesc de la baza frunzelor şi pot fi simpli ori ramificaţi. Frunzele sunt întregi, palmat lobate ori palmat sectate. Au flori mari, actinomorfe, unisexuate prin avortare, aflate pe acelaşi individ ori pe indivizi separaţi, rareori hermafrodite. Florile sunt de tipul cinci, cu cinci sepale unite parţial şi corola galbenă gamosepală. Androceul este format din cinci stamine libere sau concrescute total, ori concrescute cîte două şi una liberă. Gineceul are poziţie inferioară şi este format din trei ori cinci carpele concrescute. Polenizarea este entomogamă iar fructul este o bacă

numită melonidă, comestibilă la multe specii. Seminţele, în număr mare, sunt comestibile şi conţin ulei la unele specii. Se cultivă pentru alimentaţia omului şi a animalelor Cucurbita pepo (dovleac şi dovleac furajer), Cucurbita maxima (dovlec alb turcesc), cu coaja fructului albă cenuşie, pulpa portocalie şi dulce, Cucumis sativus (castravetele), una dintre cele mai vechi legume cultivate, Cucumis melo (pepenele galben), Citrullus lanatus (pepenele verde). Ultimile două specii provin din Africa, un continent care a dat puţine specii de cultură. În deşertul Kalahari Citrullus lanatus creşte spontan. Este fructul căutat de bushmen pentru potolirea setei.

Pericarpul fructelor uscate de la Luffa cylindrica (buretele vegetal) este folosit ca burete de baie.

Ecballium elaterium (plesnitoarea) este o plantă ierboasă-aspru păroasă, de origine mediteraneană, care creşte pe ţărmul Mării Negre la sud de Mangalia. Caracteristic este fructul şi modul de diseminare. Fructul, o peponidă păroasă de dimensiuni mici, când se coace, la cea mai mică atingere se desprinde de codiţă şi împroaşcă un lichid cleios împreună cu seminţele.

Ordinul Malvales cuprinde preponderent plante lemnoase, cu flori de tipul cinci la care caliciul este dublu. Cercul interior este persistent la fruct iar cercul exterior este alcătuit dintr-un număr variabil de elemente şi constituie caracter de determinare. Corola este liberă, uneori fidată ori dinţată. Androceul este concrescut şi formează o coloană prin care trece stilul. Fructul este o capsulă alcătută dintr-un număr variabil de mericarpii la genul Malva. Ordinul are mai multe familii.

Genul Tilia (Familia Tiliaceae) cuprinde arbori cu frunze întregi, flori parfumate, bogate în nectar, ceea ce le dă o mare valoare meliferă. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip dihaziu, concrescut cu o bractee. Fructele sunt achene. Speciile indigene de tei sunt: Tilia cordata (tei cu frunza mică), Tilia platyfhyllos (tei cu frunza mare), Tilia tomentosa (tei alb, tei argintiu).

Din acelaşi ordin face parte arborele de cacao (Theobroma cacao) şi cola (Cola nitida).

Ordinul Ericales cuprinde arbuşti şi subarbuşti care formează micorize cu diferite specii de ciuperci. Au frunze întregi, nestipelate. Speciile din flora spontană a României populează regiunile subalpine şi alpine. Este vorba despre speciile de Rhododendron, Arctostophyllos uwa ursi (strugurii ursului, specie ocrotită), Vaccinium myrtilus (afinul), Caluna vulgaris (iarba neagră), Brukenthalia spiculifolia, prezentă în etajul subalpin şi alpin din Carpaţii Orientali.

Subclasa AsteridaeAceastă subclasă reuneşte cele mai evoluate magnoliate, plante ierboase şi

lemnoase cu frunze simple, întregi şi divizate, netede, spinoase ori păroase. Florile sunt simpetale şi tetraciclice. Androceul este inserat ori concrescut cu tubul corolei, uneori sinanter (cu antere concrescute), format din 5-4-2 stamine. Gineceul este format din două ori mai multe carpele concrescute.

Ordinul Genţianales cuprinde plante ierboase cu frunze opuse şi nestipelate, flori hermafrodite, actinomorfe, tetramere sau pentamere. Din familia Gentianaceae, cunoscut este genul Gentiana (ghinţura). Genţianele sunt plante ierboase, cu frunze nestipelate, dispuse în rozetă bazală sau sunt opuse. Fructul este de tip capsulă ori bacă.Genţianele sunt plante care vegetează în etajul montan şi alpin, în locuri mlăştinoase. Conţin alcaloizi şi glicozide cu proprietăţi medicinale.

Majoritatea speciilor din genul Gentiana cresc prin pajiştile montane şi au florile albastre (G. verna, G. excisa. G. asclepiadea (lumânărica pământului) creşte prin păduri şi tufişuri la deal şi munte. Este o plantă medicinală folosită în medicina tradiţională pentru tratarea icterului. G. lutea (ghinţura galbenă) este o plantă cu frunze mari, eliptice, late de 10-15 cm. Creşte prin pajiştile alpine şi are flori galbene grupate în axila frunzelor superioare. Este o plantă rară, ocrotită.

Nymphoides peltata este o plantă acvatică cu frunze natante, ovat-reniforme şi flori galbene, dispuse la axila frunzelor.

Din familia Apocynaceae face parte Nerium oleander (leandrul), un arbust de origine mediteraneană, cultivat la noi ca plantă de apartament. Planta este toxică. Din aceeaşi familie face parte genul Vinca cu majoritatea speciilor liane. Acestea cresc în pădurile de foiase.

Plantele din familia Asclepiadaceae au un caracter de superioroitate prezent doar la orhidee -formarea unui ginostemiu. În acest caz staminele sunt sesile (nu au filamente). Pe stigmat există o cavitate pe care se fixează tetrade de polen care formează o polinie. Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor) este o plantă ierboasă, de circa 1 m înălţime, cu frunze cordat-ovate, dispuse altern. Are flori mici, grupate în inflorescenţe de tip corimb prinse în axila frunzelor superioare. Este o plantă meliferă dar toxică, care creşte prin păduri şi poieni. Din aceeaşi familie face parte şi liana Periploca graeca, o specie rară întâlnită în Delta Dunării.

Ordinul Oleales grupează plante ierboase, arbori şi arbuşti, cu frunze întregi şi compuse, nestipelate şi dispuse opus. Florile sunt tetramere şi dialipetale şi de obicei apar înaintea frunzelor. Cea mai importantă familie este Oleaceae cu mai multe genuri.

Genul cu specii indigene este Fraxinus. Acest gen cuprinde arbori cu frunze imparipenat compuse, mari de 30-40 cm lungime. Pe rahis sunt prinse între 5 şi 15 foliole, sesile, ovat-lanceolate, acuminate şi cu marginea serată. Florile – obişnuit poligame – sunt grupate în panicule şi apar înaintea frunzelor. Fructele sunt samare simple, alungite. Fraxinus ornus (mojdreanul) este o specie mediteraneană, în România aflată la limita nordică a arealului. Deorece preferă un climat cald şi secetos, mojdreanul creşte în Banat (Valea Cernei, Defileul Dunării), în Oltenia şi Muntenia, sporadic, în pădurile din regiunea dealurilor şi în Dobrogea, pe stâncării, ca formă arbustivă împreună cu scumpia, cărpiniţa, liliacul şi stejarul pufos. Fraxinus excelsior (frasinul comun) este un arbore care creşte până la 35 m înălţime şi poate atinge diametrul de 1 m. Este răspîndit din etajul pădurilor de foioase de la câmpie până la munte (circa 1 400 m altitudine), având o largă amplitudine ecologică. Asemănător frasinului comun este Fraxinus pallisae (frasinul pufos). Se deosebeşte de specia precedentă prin foliolele frunzelor pubescente pe ambele feţe şi pe rahis. Creşte în zonele sudice ale ţării, în locuri foarte umede – lunci, Delta Dunării. În pădurea Frasinul de lângă Buzău, frasinul pufos formează arborete pure ori creşte în amestec cu frasinul comun, stejarul, ulmul şi aninul pe soluri gleizate, unde apa stagnează o bună parte din an. O altă specie indigenă este Fraxinus oxycarpa (frasinul de Turkestan).

Din familia Oleaceae mai fac parte: Olea europea (măslinul), arbuştii ornamentali din genurile Syringa (liliacul) şi Forsithia (cu flori galbene care apar înaintea frunzelor primăvara devreme), Ligustrum vulgare (lemnul câinesc), Jasminum (iasomia), cultivată în ţările mediteraneene pentru extragerea uleiurilor volatile folosite în parfumerie. În România specia Jasminum fruticans, care creşte în Dobrogea pe substrat calcaros

(Fântâna Mare, Basarabi, Cernavodă, Medgidia şi Mangalia), are frunze trifoliate, cu foliole alungit-obovate lucioase pe faţa superioară, persistente şi în timpul iernii. Florile sunt galbene, plăcut mirositoare. Este o specie ocrotită, declarată monument al naturii.

.Ordinul Scrofulariales reuneşte plante erbacee, rar lemnoase, larg răspândite

în zona temperată. Frunzele sunt simple, întregi până la compuse, florile gamopetale cu o uşoară zigomorfie, pentamere şi tetramere. Androceul suferă modificări de la cinci la două stamine.

Familia Solanaceae. Solanaceele sunt plante erbacee şi lemnoase (arbuşti) cu frunze simple cu limbul întreg ori divizat, prevăzute cu peri. Florile sunt actinomorfe, uneori zigomorfe, hermafrodite, pentamere, cu excepţia gineceului care este dimer. Corola este simpetală, tubuloasă, iar caliciul, simpetal de asemenea, este persistent.

Multe dintre solanacee conţin alcaloizi extrem de toxici. Unele se cultivă ca plante alimentare de la care se consumă tuberculii şi fructele de tip bacă: Solanum tuberosum (cartoful), Solanum melongena (pătlăgele vinete), Lycopersicum esculentum (pătlăgelele roşii sau tomatele), Capsicum annuum (ardeiul). Tomata este originară din America de Sud (Peru, Bolivia, Ecuador). În Europa a fost adusă în secolul al XV-lea şi cultivată pentru prima dată în portugalia. În secolul al XVII-lea s-a răspândit în Spania, Franţa, Italia şi Anglia. În România a fost introdusă abia în secolul al XIX-lea.

Nicotiana tabacum (tutunul) se cultivă pentru obţinerea tutunului de fumat. A ajns în Europa în 1519 şi a fost cultivat în Franţa după 1560 de Jean Nicot. Nicotina este folosită ca insecticid şi pentru obţinerea medicamentelor care ajută la eliminarea viermilor intestinali. Deşi fumatul a devenit principala cauză a bolilor de inimă şi a cancerului de plămâni, continuă să facă adepţi. N. alata (regina nopţii) este o plantă ornamentală datorită florilor plăcut mirositoare care se deschid la lăsarea serii. Tot ca plantă decorativă se cultivă şi speciile genului Petunia.

Datura stramonium este o plantă cu frunze mari şi flori albe cu corola în formă de pâlnie. Fructele sunt capsule mari acoperite cu ţepi, dehiscente (în patru valve). Este o plantă toxică dar a căror alcaozi sunt folosiţi pentru tratarea astmului.

Hyoscyamus niger (măselariţa) este o buruiană care creşte prin locuri bogate în materie organică (gunoi de grajd). Frunzele sunt mari, lipicioase, iar florile zigomorfe au corola gălbuie. Planta emană un miros greu, neplăcut. Este o plantă toxică, îndeosebi seminţele, dar medicinală datorită alcaloizilor pe care îi conţine.

Atropa belladonna (mătrăguna, cireaşa-lupului, doamna-codrului, împărăteasa-codrului) este o plantă toxică dar medicinală de la care se folosesc frunzele, rădăcinile şi fructele (bace violet-negricioase ca cireşele). Folosită în trecut pentru obţinerea unor „poţiuni magice” în prezent principiile active sunt folosite în industria farmaceutică, fiind componente ale medicamentelor Distonocalm şi Calmogastrin.

Familia Scrophulariaceae reuneşte plante erbacee cu frunze variate ca formă, dispuse opus, uneori spiralat. În general, florile sunt zigomorfe, hermafrodite şi pentamere. Caliciul are cinci sepale, unite parţial sau integral. Corola este totdeauna zigomorfă, adeseori bilabiată. Dacă la solanacee zigomorfia florii prezintă aspecte incipiente, la scrofulariacee devine pronunţată şi constantă. Multe scrofulariaceae au tulpina şi frunzele acoperite cu peri. Unele specii duc o viaţă semiparazită sau chiar holoparazită.

Verbascum phlomoides (lumânărica) este o plantă cu tulpina înaltă de până la 1,5 m, cu frunze mari, eliptic-alungite, dispuse opus. Florile sunt galbene, cu corola aproape radiară şi la care una dintre petale este mai mare decât celelalte. Întreaga plantă este păroasă. Florile au proprietăţi medicinale, emoliente şi calmante. Planta creşte prin locuri necultivate şi uscate.

Speciile din genul Digitalis (degetarul, degeţel) au frunze întregi dispuse altern şi flori cu corola gamopetală bilabiată, tubuloasă, de forma unui degetar, de unde-i derivă şi numele. Cunoscute sunt speciile Digitalis lanata, specie indigenă cu flori galbene, şi Digitalis purpurea, cu flori roşii, care creşte spontan dar se cultivă datorită principiilor active cu proprietăţi cardiotonice.

Ordinul Lamiales grupează plante înrudite cu cele din ordinul Scrophulariales prin structura organelor vegetative. Ordinul are trei familii importante.

Familia Lamiaceae (Labiatae). Labiatele sunt plante cu tulpini ierboase tetramuchiate, frunze decusat opuse, nestipelate. Florile sunt zigomorfe, labiate, la care atât caliciul cât şi corola sunt concrescute. Lobul superior al corolei este format din două petale iar lobul inferior din trei petale. Androceul este format din patru stamine iar la o singură specie – Salvia – androceul este format din două stamine şi două staminodii (stamine sterile). Staminele sunt inserate pe petale, în treimea inferioară a acestora. Dacă androceul este format din patru stamine, ele sunt inegale ca lungime: două sunt mari şi două mici. Între stamine şi gineceu – care este bicarpelar concrescut – pot exista glande nectarifere. Fiecare carpelă are două loji. După fecundare şi maturizarea fructului, lojile se separă în patru fructuleţe. Multe dintre labiate sunt plante melifere, altele conţin uleiuri volatile, fiind utilizate în industria cosmetică şi farmaceutică.

Din genul Lamium cunoscute sunt speciile L. album (urzica moartă albă), o plantă perenă, puternic odorantă, cu frunze ovat-cordate şi flori mari albe (2,5 cm), L. maculatum (urzica moartă roşie), fără miros şi cu frunze roşii purpurii şi L. purpureum, o buruiană comună prin culturi.

Salvia pratensis (salvia de câmp) este comună prin pajişti, de la câmpie până la munte. Are flori albastre-violacee şi fructe de tip nuculă.

Genul Mentha (izma) este reprezentat prin mai multe specii. M. piperita este o specie hibridă cultivată în scopuri medicinale. Menta este un important antiseptic. Extractul de mentă este folosit la aromatizarea dulciurilor, ţigaretelor şi a băuturilor alcoolice (bere, lichior), este ingredient al pastei de dinţi, gumei de mestecat şi a altor produse alimentare.

Ocimum basilicum (busuiocul) este o plantă anuală, de origine tropicală, cultivată ca plantă aromatică şi ornamentală.

Genul Thymus (cimbru, cimbrişor) cuprinde specii spontane cu tulpini scunde, prostrate sau târâtoare. Unele specii sunt subarbustive. Toate speciile au frunze mici, eliptice sau ovate, şi florile roşii, roze. Speciile acestu gen conţin uleiuri eterice. Frunzele se folosesc la aromatizarea produselor alimentare şi în scop medicinal. Satureja hortensis este cimbrul de grădină.

Lavandula angustifolia (lavanda, levănţica) este o plantă subarbustivă de origine mediteraneanăs. Creşte pontan dar este cultivată pentru extragerea uleiului de lavandă utilizat în industria cosmetică şi parfumerie. Întreaga plantă este cenuşiu-păroasă, cu frunze liniare şi flori albastre-violacee grupate în spice laxe.

Ordinul Plantaginales cuprinde o singură familie – Plantaginaceae.Plantaginaceele sunt plante ierboase scunde, cu frunze simple, nestipelate, grupate

în rozete bazale, rar dispuse opus. Florile sunt actinomorfe, de tipul patru gamosepale şi gamopetale. Ovarul este superior iar caliciul este persistent. Fructul este o capsulă de tipul pixidei, dehiscentă prin căpăcel. Cel mai cunoscut şi răspândit gen din flora indigenă este genul Plantago cu mai multe specii, unele comune în toate zonele de vegetaţie, altele limitate la biotopuri speciale.

Plantago major (pătlagina mare) creşte frecvent pe marginea drumurilor prin grădini, locuri umede. Are frunzele mari, lat ovate, grupate în rozetă bazală, din care se ridică tulpina scapiformă a cărei lungime este de până la două ori mai mare decât lungimea frunzelor. În jumătatea superioară a tulpinii sunt prinse florile, grupate într-un spic alungit. Este o plantă medicinală cu proprietăţi emoliente, calmante şi cicatrizante.

Plantago media are frunzele eliptice, păroase, scapul mult mai lung iar spicul florifer este mai scurt. Este comună în pajiştile din toate treptele de relief.

Plantago lanceolata are frunzele îngust lanceolate şi spicul ovoidal. Creşte în locurile uscate de la deal şi câmpie.

Pe terenurile umede şi sărăturate din zona stepei şi a silvostepei creşte P. tenuiflora, o specie anuală cu frunze liniar-filiforme. Pe nisipurile litorale sărăturate cresc P. maritima, cu frunze înguste, P. coronopus, o specie ocrotită cu frunze sectate şi păroase, flori galbene grupate în spice dese şi ascuţite dar şi P. scabra (ochiul lupului), o specie cu tulpina ramificată, frunze liniare opuse şi inflorescenţe capituliforme pedunculate, grupate în axila frunzelor superioare.

Din aceeaşi familie face parte şi genul Littorella. Speciile acestui gen sunt plante acvatice sau de mlaştini cu rizom stolonifer. Are frunze liniare şi flori unisexuate care nu sunt grupate în spice. Genul are o singură specie în flora autohtonă – L. uniflora - care creşte în lungul Dunării.

Ordinul Campanulales cuprinde plante ierboase, rar lemnoase, a căror flori au corola gamopetală în formă de clopoţel (campanulată), cu mici excepţii, caracter care a dat numele ordinului, familiei şi genului. Florile sunt tetraciclice şi pentamere, actinomorfe şi zigomorfe.

Familia Campanulaceae reuneşte plante ierboase cu flori actinomorfe, hermafrodite şi pentamere. Gineceul, inferior, este alcătuit, în general, din trei carpele, uneori 5-2 carpele, concrescute. Stilul este lung, păros, trifidat la vârf. Fructul este o capsulă dehiscentă. Unele specii conţin latex.

Majoritatea clopoţeilor, circa 250 specii, cresc în zona montană şi deluroasă şi au florile albastre. Dintre speciile genului Campanula cităm: C. alpina, C. sibirica, C. transilvanica, C. rapunculoides, C. persicifolia, C. medium. Campanula romanica este o specie endemică, răspândită în Munţii Măcin (Fig. ).

Ordinul Asterales (Compositales) este unul dintre cele mai evoluate ordine din cadrul dicotiledonatelor. Caracteristic pentru plantele din acest ordin este gruparea florilor într-o inflorescenţă numită calatidiu sau antodiu. Staminele sunt concrescute la nivelul anterelor. Ordinul cuprinde o singură familie – Asteraceae (Compositae) - cu circa 20 000 specii.

Asteraceele sunt plante ierboase, rar arbustive sau lemnoase, cu frunze simple sau sectate, dispuse de obicei altern. Florile sunt sesile, dispuse în inflorescenţe caracteristice – calatidiu. La bază, calatidiul este însoţit de un involucru bracteal, foliolele lui fiind

caracter de determinare. Ţinând cont de simetria dispunerii elementelor florale, compositele au două tipuri de flori: actinomorfe, cu corola tubuloasă, şi flori zigomorfe ligulate, pâlniate şi bilabiate.

Caliciul este redus sau lipseşte. Atunci când este prezent, caliciul poate fi reprezentat de peri care formează la fruct un papus (ca la Taraxacum sp.) sau poate fi reprezentat prin scvame, persistente la fruct unde formează o coronulă. Florile ligulate au ligula rezultată din concreşterea a trei petale. Numărul de petale care participă la formarea ligulei se deduce după numărul dinţişorilor din vârful ligulei. Florile ligulate sunt sterile. La alcătuirea unui calatidiu participă flori zigomorfe şi flori actinomorfe. În funcţie de tipul de flori care participă la alcătuirea unui calatidiu, familia Asteraceae se împarte în două subfamilii: Asterioidae şi Cichorioidae.

La speciile din subfamilia Asterioidae, calatidiul este format din flori tubuloase sau din flori tubuloase, dispuse central, şi flori ligulate, dispuse marginal, rezultate din concreşterea a trei petale. Organele vegetative sunt lipsite de vase laticifere dar secretă uleiuri eterice.

Dintre speciile care fac parte din subfamilia Asteroidae unele se cultivă ca plante ornamentale ori pentru seminţele uleioase. Altele au proprietăţi medicinale ori sunt buruieni care parazitează culturile.

Matricaria chamomilla (muşeţelul) este o plantă anuală, frecventă în locuri ruderale. Calatidiu are formă conică, gol în interior. Florile radiare sunt fals-ligulate, albe, iar cele centrale sunt tubuloase şi galbene. Întreaga plantă degajă un miros caracteristic, de „muşeţel“. M. inodora – muşeţelul nemirositor – este o plantă robustă, cu calatidii mari şi plane, fără mirosul caracteristic precedentei specii.

Telekia speciosa (lăptucul oii) este o plantă perenă robustă cu frunze şi calatidii mari, galbene, care creşte în lungul pâraielor montane în locuri umbrite.

Achillea millefolium (coada şoricelului) este o plantă perenă, frecventă prin fâneţe, păşuni şi locuri ruderale. Tulpinile sunt neramificate, cu frunze mici, sesile, dispuse altern. Florile sunt grupate în calatidii mici, cu flori puţine. Pe marginea calatidiilor sunt flori ligulate albe. Planta are proprietăţi medicinale. În mitologia greacă se spune că această plantă a fost folosită de Ahile pentru tratarea rănilor soldaţilor lui. Genul Achillea are mai mulţi reprezentanţi în flora indigenă dintre care 13 specii sunt ocrotite, aflându-se pe lista speciilor rare şi extincte (Ştefan Taină, 2002).

Artemisia abssinthium (pelin alb) este o plantă ierboasă perenă, tomentoasă, de aceea are o culoare argintie-cenuşie. Frunzele sunt penat sectate, iar calatidiile mici, globuloase, formate din flori tubulare galbene. Pelinul are un miros specific şi gust amar. Din antichitate este folosit la aromatizarea băuturilor alcoolice. În Franţa se utilizează la prepararea lichiorului de absint. Este o plantă medicinală. Principiile active au proprietăţi antiinflamatoare asupra mucoasei gastrointestinale, proprietăţi vermifuge, diuretice şi laxativă. Caracteristic vegetaţiei stepice este A. austriaca. În Munţii Măcin creşte A. pedemontana, o specie rară, iar pe ţărmul marin creşte A. arenaria. A. dracunculus (tarhonul) este o plantă cultivată pentru frunzele utilizate în arta culinară.

Alte specii de asterioidee sunt: Centaurea cyanus (albăstrea), o buruiană anuală cu flori albastre, frecventă prin semănături, Cirsium arvense (pălămida), o buruiană cu flori violet, tulpină şi frunze spinoase, Carduus nutans (ciulinul), cu calatidii mari sferice prinse la capătul unor pedunculi lungi şi adesea nutante, Xanthium spinosum (holera), Carlina acaulis (turtă, carul zânelor), Leontopodium alpinum (floarea reginei, floarea de

colţ, albumiţă), o specie calcifilă care creşte în pajiştile alpine, Arctium lappa (brusturele), Bellis perennis (părăluţe, bănuţei), Tusilago farfara (podbal). Dintre speciile cultivate ca plante alimentare şi decorative cunoscute sunt: Cynara scolymus (anghinara), Helianthus annua (floarea soarelui) de la care se folosesc seminţele pentru extragerea uleiului alimentar, H. tuberosus (napi porceşti), specie cultivată pentru tuberculii bogaţi în inulină, Dahlia variabilis (dalia), plantă decorativă care se înmulţeşte prin tuberculi, Zinnia elegans (cârciumărese), Calendula officinalis (filimică, gălbenele), plantă medicinală.

Subfamilia Cichorioidae cuprinde specii de asteracee la care calatidiul este format numai din flori ligulate, ligulele fiind formate prin concreşterea a cinci petale. Organele vegetative conţin laticifere articulate dar nu conţin glande secretoare de uleiuri eterice.

Cichorium intybus este o specie spontană şi cultivată, bienală, cu flori ligulate albastre-azurii grupate într-un calatidiu. Este o specie bienală sau perenă de la care se foloseşte rădăcina din care se extrage inulină, utilizată la fabricarea alcoolului. Rădăcina măcinată este un substitut al cafelei. De altfel, în timpul celui de al II-lea Război Mondial cicoarea a fost cultivată cu acest scop.Din aceeaşi familie mai fac parte: Taraxacum officinale (păpădia), a cărui fructe prezintă un papus de forma umbrelei provenit din sepale, Tragopogon sp. (barba caprei), Leontodon autumnale (capul călugărului), Lactuca sp. (lăptucă), Lactuca sativa (salata), Sonchus sp. (susai), Hieracium pilosella (vulturica), plantă alb tomentoasă, răspândită prin pajiştile însorite, de la câmpie până în etajul subalpin. Are florile ligulate, galben portocalii, uneori roşietice.

Clasa Liliatae (Monocotyledonatae)

Este o clasă cu circa 66 000 de specii, predominant ierboase. Excepţie fac palmierii. Unul dintre caracterele esenţiale ale acestei clase este faptul că embrionul are un singur cotiledon care rămâne închis în sămânţă.

Rădăcina principală are creştere limitată. Ea se dezvoltă numai în primele faze de creştere a plantei, locul ei fiind luat de rădăcinile adventive, astfel că, în ansamblu, monocotiledonatele au rădăcini firoase sau fasciculate.

Cele mai multe specii de monocotiledonate sunt plante perene, perenitatea fiind asigurată de formarea de tulpini metamorfozate subterane de tipul bulbului, tuberculului şi a rizomului.

Frunzele sunt simple, întregi, nestipelate, cu nervaţiune paralelă sau arcuată, cu teaca bine dezvoltată. Sunt şi specii cu frunze penat sectate ori palmat sectate.

Florile sunt trimere ori tetramere, niciodată pentamere. Învelişul floral este un perigon verzui ori colorat (perigon sepaloid, perigon petaloid), rareori diferenţiat în caliciu şi corolă. Tipul general de alcătuire florală este P3+3 A3+3 G(3) Faţă de acest model apar abateri constând cel mai adesea în reducerea staminelor sau transformarea unui ciclu în staminodii. La unele monocotiledonate primitive, gineceul este alcătuit din mai multe carpele, uneori apocarpe. Fructele sunt variate: bace, folicule, capsule, cariopse, nucule sau fructe compuse apocarpoide.

Subclasa AlismidaeSpeciile din această subclasă sunt cele mai primitive monocotiledonate, despre

care se presupune că ar fi evoluat din magnoliale sau nimfeale. Sunt plante care trăiesc în apă şi locuri mlăştinoase. Floarea, de o mare variabilitate, este în general de tipul trei, cu

înveliş simplu, uneori diferenţiat în caliciu şi corolă. Androceul este alcătuit din şase stamine dar pot fi mai multe sau se pot reduce la una singură. Gineceul este alcătuit din şase carpele dar poate, de asemenea, să înregistreze polimerie. Carpelele sunt libere. Subclasa are mai multe ordine şi familii.

Ordinul Alismatales. Din familia Alismataceae fac parte genurile Alisma şi Sagittaria, comune în bălţile din Câmpia Română, Valea Dunării şi Delta Dunării.

Din genul Alisma, cea mai cunoscută specie este Alisma plantago-aquatica (limbariţa). Are frunze ovate, peţiolate relativ mari, flori mici cu perigon petaloid alb sau roz. Fructele sunt nucule.

Din genul Sagittaria, în flora spontană sunt trei specii: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei), S. subulata şi S. trifolia. Cea mai răspândită specie este S. sagittifolia, cu frunze triunghiular sagitate, flori cu petale albe la care unguicula este violet purpurie iar anterele purpurii-violete. Creşte prin bălţi, ape stagnante, ape lin curgătoare. Celelalte două specii sunt rare, au un areal limitat de răspândire. S. subulata creşte în apele termale ale pârâului şi lacului Peţea de lângă Oradea, alături de dreţe, iar S. trifolia este foarte rară, fiind întâlnită numai în Delta Dunării, în lacurile şi bălţile de la Sf. Gheorghe.

Familia Butomaceae cuprinde plante perene acvatice sau de mlaştini, cu tulpina de tip scap la care frunzele sunt prinse bazal. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă.

Butomus umbellatus (roşăţea, crin de baltă) este o plantă perenă cu rizom de pe care se ridică tulpini aeriene neramificate. Frunzele sunt trimuchiate la bază şi sulcate mai sus. Florile sunt roşietice, formate din şase tepale dispuse în două cercuri.

Ordinul HydrocharitalesFamilia Hydrocharitaceae, reuneşte plante acvatice, submerse ori natante, care

trăiesc în ape dulci. Sunt plante dioice, cu flori unisexuate, mari şi mici, cu periant diferenţiat în caliciu şi corolă.

Hydrocharis morsus-ranae (iarba broaştelor) este plantă dioică plutitoare, cu stoloni lungi terminaţi cu frunze peţiolate, lat-ovate şi cordate la bază. Florile unisexuate au perigon petaloid alb. Această specie creşte în bălţile şi lacurile de câmpie şi în Delta Dunării.

Vallisneria spiralis (sârmuliţa de apă, vijoaica) este o plantă dioică, submersă, fixată de fundul apelor. Are frunze liniare, asemănătoare ierburilor, prinse în verticil la capătul tulpinii scurte, fixate în mâl. Lungimea frunzelor variază în funcţie de adâncimea apei. Florile bărbăteşti, numeroase, sunt grupate într-o inflorescenţă globuloasă prinsă de un peduncul scurt. Florile feminine, plutesc la suprafaţa apei şi sunt prinse de un peduncul lung, spiralat. În momentul în care anterele şi florile femeieşti se deschid, florile masculine se desprind de codiţă şi se ridică la suprafaţa apei. Purtate de valuri şi curenţi ele întâlnesc floarea femeiască pe care o fecundează. După fecundare pedunculul florii feminine se strânge în spirale dese iar fructul se coace sub apă. Sârmuliţa este frecventă în ghiolurile din Deltă.

Elodea canadensis (ciuma apelor) este o plantă submersă cu tulpina ramificată. Frunzele sunt mici, ovale, grupate câte trei în verticil.

Stratiotes aloides (foarfeca bălţii) este o plantă cu rădăcinile fixate în mâl şi care creşte aproape în întregime sub apă. Are frunze lungi, enziforme, de până la jumătate de metru, verde-închis, pe margini cu zimţi tari ca un ferăstrău şi cu vârful terminat cu un spin. Este o plantă dioică. La anteză se desprinde din rădăcină şi înoată cu frunzele pe

jumătate sub apă. Uneori, pe baltă nu sunt decât plante cu flori de un singur fel: masculine ori feminine. Florile feminine au perigon petaloid alb. Polenizarea este entomofilă. După fecundare, pentru coacerea fructului, planta se retrage sub apă, redevenind emersă după ce se coc seminţele. Apoi către sfârşitul toamnei se retrage iarăşi la fundul apei.

Subclasa LiliidaeÎn această subclasă sunt reunite majoritatea monocotiledonatelor. Cuprinde ordine

cu plante la care polenizarea se realizează anemofil şi entomofil.Ordinul LilialesReuneşte plante cu frunze ovate şi liniare a căror nervaţiune este paralelă şi

arcuată. Florile sunt de tipul 3, excepţional de tipul patru, hermafrodite şi mai rar unisexuate. Perigonul este petaloid, cu 6 tepale libere ori concrescute.

Familia LiliaceaeCele mai multe plante din această familie sunt plante ierboase. Speciile lemnoase

sunt puţine la număr şi numai în regiunea tropicală (Iucca, Dracaena). Majoritatea liliaceelor sunt plante geofite, având bulbi, rizomi şi tuberculi. Multe dintre liliacee sunt plante alimentare şi decorative. Altele sunt toxice ori cu proprietăţi medicinale. Familia cuprinde circa 2 500 specii.

Lilium candidum (crinul alb) este o plantă ierboasă cu tulpini de 70-80 cm înălţime cu frunze liniare, dispuse altern. În pământ are un bulb solzos. Florile sunt mari, în formă de pâlnie, cu perigon petaloid alb, puternic mirositoare. Lilium martagon (crinul de pădure) are florile mai mici, roşii-liliachii şi punctate.

Tulipa gesneriana (laleaua) este o specie ornamentală. Tulpina ierboasă dreaptă se termină cu o floare mare, în formă de cupă. Perigonul este petaloid, tepalele libere fiind colorate variat: alb, galben, roşu, negru, pestriţ.

Fritillaria meleagris (bibilica) şi F. orientalis (laleaua pestriţă) sunt plante spontane a căror habitus este asemănător cu speciile de Tulipa.

Scila bifolia (vioreaua) este o plantă vernală cu două frunze care creşte în pădurile de foioase. Florile sunt albastre, cu tepalele concrescute, grupate în racem.

Convalaria majalis (lăcrămioara, mărgăritărel) este o plantă cu rizom subţire ramificat. Tulpina subţire, muchiată, poartă la bază frunzele mari, eliptice şi lucioase. Florile sunt mici, parfumate, albe, cu perigonul campanulat şi grupate în racem. Fructele sunt bace globuloase, roşii.

Hyacinthus orientalis (zambila) este o plantă cu bulb, cultivată în scop decorativ şi pentru mirosul plăcut. Florile sunt albe, roz şi albastre, cu tepalele perigonului unite, iar laciniile uşor răsfrânte.

Polygonatum latifolium (creasta cocoşului, pecetea lui Solomon) este o plantă cu rizom cărnos, cu creştere terminală, de pe care , în fiecare an se ridică o tulpina aeriană pe care frunzele ovate sunt dispuse altern. În locul tulpinilor din anul precedent rămâne o cicatrice de forma unui sigiliu – o pecete. Florile, prinse la subsuoara frunzelor, sunt albe cu perigonul campanulat.

Alte liliacee sunt: Gagea arvensis (ceapa ciorii), Allium cepa (ceapa), Allium sativum (usturoi), Allium porum (praz), Asparagus officinale (sparanghel), plantă spontană, dar cultivată pentru consum în diferite varietăţi, Ruscus aculeatus (ghimpele), o plantă arbustivă cu ramuri lăţite în formă de frunze (filocladii) şi terminate cu un spin. Paris quadrifolia (dalac) este o plantă cu rizom care creşte în pădurile de foioase. Tulpina

aeriană poartă patru frunze ovate, sesile, dispuse aparent verticilat. Floarea, solitară, este tetrameră cu perigonul neconcrescut. Fructul este o bacă albătrie. Dalacul este o plantă toxică. Din aceeaşi familie face parte şi genul Aloe, cu proprietăţi medicinale. Spinii de pe marginea frunzelor au fost utililizaţi la construirea acului de phonograf.

Familia Amarilydaceae cuprinde plante asemănătoare cu liliaceele. Au bulbi şi frunze liniare bazale. Deosebirea principală dintre cele două familii constă în poziţia inferioară a gineceului. În flora spontană cunoscut este Galanthus nivalis (ghiocelul). Este prima plantă ierboasă care înfloreşte în pădurile de foioase. La baza tulpinii sunt două frunze liniare. Tulpina poartă o singură floare, albă.

Genul Narcissus are specii spontane şi cultivate, cu flori albe şi galbene. Narcissus stellaris este o specie spontană ocrotită în cadrul rezervaţiilor floristice Poienile cu narcise de la Negraşi (judeţul Argeş) şi Poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului (judeţul Braşov).

Ordinul IridalesSpeciile din ordinul Iridales sunt plante perene cu rizom şi bulbo-tuberi, cu frunze

liniare şi enziforme. Florile sunt hermafrodite de tipul 3.Familia Iridaceae cuprinde specii erbacee, perene, cu rizom şi bulbo-tuberi.

Frunzele, liniare ori enziforme, sunt dispuse bazal sau altern. Florile sunt de tipul trei, cu perigon petaloid, cu tepalele viu colorate. Androceul este format din trei stamine. Ovarul este inferior, tricarpelar şi trilocular. La speciile de Iris bobocul este învelit într-un spat membranos. Fructul este o capsulă.

Genul Iris cuprinde specii spontane şi cultivate. Planta prezintă un rizom gros de pe care cresc anual tulpini aeriene. Frunzele sunt enziforme cu nervaţiune paralelă. Perigonul este petaloid alcătuit din şase tepale dispuse în două cercuri. Primul rând, cel extern, are petalele reflecte (se răsfrâng) iar rândul intern are petalele conivente. Tepalele sunt albastre, violacee, la specii precum I. graminea, I. spuria, I. pontica, I. suaveolens (specie rară, protejată), galbene, la speciile I. pseudacorus, I. humilis, şi albe.

Genul Crocus (brânduşa) cuprinde specii care înfloresc primăvara şi specii care înfloresc toamna. Sunt plante perene cu bulbo-tuberi. Perigonul este petaloid colorat violaceu, roşu sau galben-portocaliu.

Brânduşele de toamnă sunt: Crocus banaticus, cu flori şi stigmate liliachii, C. pallasii, cu flori galbene-portocalii, Crocus sativus, cu flori violacee, mirositoare.

Brânduşele de primăvară sunt: Crocus vernus, cu flori liliachii purpurii, C. reticulatus, cu flori albăstrii, C. flavus, cu flori galbene. Alte genuri din familia Iridacee sunt Freesia, originar din Africa de Sud, cultivat în sere, şi Gladiolus. Din genul Gladiolus sunt specii spontane şi cultivate. Dintre speciile spontane cităm: G. palustris, cu flori purpurii, G. imbricatus (săbiuţa), frecventă în etajul pădurilor de gorun şi fag, şi G. illyricus, o specie rară, mediteraneană care creşte în pajiştile însorite din judeţul Mehedinţi.

Ordinul OrchidalesEste un ordin cu o singură familie în care sunt grupate peste 35 000 de specii.Familia Orchidaceae. Toate orhideele sunt plante ierboase, plante perene cu

rădăcini adventive şi micorize. În sol aceste specii au unul sau doi tuberculi. Unele specii de orhide sunt epifite. Florile sunt sunt extrem de variate ca mărime, formă şi culoare, dar de departe sunt printre cele mai frumoase flori. O floare a unei orhidee din Venezuela are doar un milimetru diametru în timp ce florile unor orhidee din Madagascar au lungimi de

aproape 45 cm. Există orhidee a căror flori sunt atât de delicale încât mor imediat la 5-7 minute după ce s-au deschis.

Florile orhideelor sunt bracteate, zigomorfe, dispuse în inflorescenţe. Periantul este un perigon petaloid, dialipetal, format din şase tepale dispuse în două verticile. Împreună cu ovarul, la anteză (înflorire), perigonul suferă o răsucire de 180º numită resupinaţie. În urma acestei răsuciri, tepalele superioare devin inferioare şi invers. Zigomorfia florii derivă din faptul că foliola internă superioară se alungeşte, luând diferite forme, iar în urma resupinaţiei devine foliolă inferioară. Tepalele externe şi celelalte două interne (laterale) pot fi conivente, formând un coif. Alteori, tepala externă mediană şi două tepale interne laterale sunt conivente iar două tepale externe laterale pot fi patente, erecte sau reflecte. Florile orhideelor sunt pintenate. Androceul este format fie din două stamine şi un staminodiu, fie dintr-o stamină şi două staminodii. Staminele sunt sesile iar anterele sunt concrescute prin conectiv cu gineceul şi formează un ginostemiu. Conectivul este dispus longitudinal. În fiecare dintre lojile anterei grăuncioarele de polen sunt aglutinate datorită unei substanţe caracteristice – viscina – şi dau naştere la două polinii. Fiecare polinie este prevăzută cu un caudicul care se lăţeşte bazal într-un retinacul.

Gineceul este tricarpelar, sincarp şi cu poziţie inferioară. Stigmatul este format din trei lobi. Lobul median este steril iar lobii laterali sunt fertili. Pe lobul median există o excavaţie numită bursiculă în care se prind poliniile aduse de insecte. Polenizarea este încrucişată şi entomofilă. Adesea staminele şi pistilul sunt unite într-o singură structură numită column. Adaptările specifice dintre florile orhideelor şi polenizatorii lor sunt extraordinare şi adeseori bizare (Fig. )

Fructul orhideelor este o capsulă iar seminţele sunt foarte mici, cele mai mici existente. Un singur fruct de orhidee poate conţine până la un milion de seminţe. Însă, odată sămânţa germinată, este nevoie de 6-12 ani şi chiar mai mult pentru ca planta rezultată să facă prima floare.

Flora spontană a României are 57 de specii spontane de orhideeŞCypripedium calceolus (papucul doamnei, condurul doamnei, clonţon) este o

plantă ierboasă cu rizom, calcifilă, care creşte prin pădurile montane. Tulpina este cilindrică, pubescentă, înaltă de 50-70 cm. Frunzele eliptice sunt dispuse altern. Florile sunt zigomorfe şi solitare, cu o foliolă a perigonului în formă de cupă şi colorată în galben. Celelalte tepale sunt purpurii, brune, şi mai mari. Este o specie ocrotită de lege.

Dactylorhiza maculata (poroinic, limba cucului) este o plantă cu frunze obovate sau oblong-lanceolate. Florile sunt roşii, pintenate. În sol, planta are doi tuberculi comprimaţi, sectaţi digitiform.

Orchis morio este o plantă frecventă prin fâneţele montane şi înfloreşte primăvara. Florile, de culoare roşie, sunt grupate într-un spic terminal. În sol are doi tuberculi sferici.

Nigritella rubra şi Nigritella nigra (sângele voinicului) sunt plante erbacee perene care cresc în etajul subalpin şi alpin pe substrat calcaros. Tulpina aeriană este de 8-20 cm înălţime. Au frunze liniare, glabre, canaliculate şi carenate, orientate în sus. Florile sunt roşii-purpurii închis spre negricios sau negricios-purpurii, grupate într-o inflorescenţă oval-negricioasă. Florile degajă parfum de vanilie. Ambele specii sunt plante ocrotite de lege.

Ordinul Cyperales

Plantele din acest ordin sunt plante ierboase cu polenizare exclusiv entomofil, fapt care a dus la modificarea şi adaptarea florii pentru acest tip de polenizare. Ordinul cuprinde o singură familie.

Familia CyperaceaeCuprinde specii hidrofile, perene, cu tulpini aeriene trimuchiate, articulate cu

internoduri pline sau tulpini cilindrice a căror măduvă, la maturitate, poate prezenta lacune. Frunzele sunt liniare, cu teaca vaginată. Florile sunt mici, unisexuate, monoice, cu 1-2 bractee persistente. La maturitate cele două bractee concresc cu fructul şi formează utricula.

Florile, cel mai adesea aclamideice, sunt grupate în inflorescenţe de tip spic de diferite forme. Androceul este format din 2-3 stamine iar gineceul este format din 2-3 carpele unite şi conţine un singur ovul. Fructul este o nuculă.

Carex este un gen cu numeroase specii care cresc în locuri umede, mlăştinoase dar şi în locuri mai puţin umede. Florile sunt unisexuate, lipsite de înveliş floral şi sunt grupate în spice, inflorescenţe mixte. În mod obişnuit florile mascule, cu 2-3 stamine prinse la subsuoara unei bractee, sunt aşezate deasupra florilor femele. Fructul este o nuculă închisă într-o utriculă formată de cele două bractee care însoţesc floarea. Popular, speciile de Carex sunt numite rogozuri sau ierburi sacre. Ele sunt răspândite din Delta Dunării, practic de la 0 m altitudine, până în etajul subalpin. Carex riparia şi Carex hudsonii cresc în bălţile Dunării iar Carex curvula creşte prin pajiştile alpine.

Scirpus maritimus creşte la marginea lacurilor şi a bălţilor, în locuri mlăştinoase dulcicole şi uşor sărate. Are tulpina trimuchiată şi foliată iar florile, hermafrodite, sunt grupate în spice compacte.

Scirpus lacustris (Schoenoplectus lacustris) creşte în aceleaşi biotopuri ca şi precedenta dar la adâncimi mai mari împreună cu stuful şi papura. Este o specie cu tulpina cilindrică, înaltă de 1-3 m, cu frunze mici dispuse la baza tulpinii.

Eriophorum vaginatum (bumbăcăriţa) este o specie perenă cu stoloni, caracteristică turbăriilor de Sphagnum. Învelişul floral este format din peri lânoşi lungi de culoare albă. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip spic care din cauza învelişului floral seamănă cu un ghem de vată.

Ordinul Poales (Graminales)Grupează plante ierboase cu tulpini cilindrice cu noduri şi internoduri şi la care

polenizarea se realizează exclusiv prin intermediul vântului. Din acest motiv, învelişul floral este redus. Ordinul are o singură familie.

Familia Poaceae (Graminee)Este o familie care cuprinde plante ierboase cu sistem radicular fasciculat. Tulpina

este un pai, cu noduri şi internoduri evidente. Paiul poate fi gol, ca la grâu, orez, secară, sau plin cu măduvă, ca la porumb. Frunzele sunt liniare, cu nervaţie paralelă, alcătuite din limb şi teacă, dispuse altern. La unele specii, adesea, între teacă şi limb se află ligula, variată ca formă, şi uneori membranoasă. Baza limbului poate fi însoţită, uneori, de două prelungiri ale acestuia numite urechiuşe (auricule). De la nodurile tulpinale bazale, tulpinile gramineelor generează lăstari de înfrăţire.

Florile sunt hermafrodite, mai rar unisexuate. Sunt flori trimere, aclamideice, cu perigonul redus la două formaţiuni membranoase numite lodicule şi care au rol mecanic în biologia deschiderii florilor. În timpul înfloririi îşi măresc volumul, absorbind apa, şi

îndepărtează paleele. Florile sunt grupate în inflorescenţe compuse. Inflorescenţa fundamentală este spiculeţul. Spiculeţele formează panicule când sunt pedunculate, spice, când spiculeţele sunt sesile, şi panicule spiciforme, când spiculeţele sunt scurt pedunculate. Gineceul, format din 2-3 carpele, este sincarp, cu două stigmate plumoase (în formă de pană). Androceul cuprinde 1-6 stamine, dar de cele mai multe ori sunt 3. Anterele staminelor sunt dorsi-fixe (prinse la mijloc de filament) şi în formă de „X“. Pe axa florii se mai găseşte o bractee numită palee superioară. Un spiculeţ este format din 1-12 flori. Pe axa spiculeţului, la baza fiecărei flori se găseşte o palee inferioară şi o altă bractee care se numeşte glumă superioară. La baza fiecărui spiculeţ dar pe axa spicului se găseşte o glumă inferioară. Nervura principală a paleei inferioare se prelungeşte, adesea, într-un fir (setă) care se numeşte aristă.

Fructul gramineelor este o cariopsă, care la maturitate poate rămâne sau nu îmbrăcată în palee.

Se cunosc circa 5 000 de specii de graminee. Câteva dintre ele sunt cele mai importante pentru alimentaţia omului, hrana animalelor şi industrie.

Gramineele cultivate pentru fructele din care, prin măcinare, se obţine făină sunt numite cereale. În România şi în celelalte state din zona temperată se cultivă specii din genul Triticum, fiecare cu mai multe soiuri. Triticum aestivum (grâul moale) este specia cea mai răspândită în cultură. Este o specie anuală care se cultivă toamna. Triticum durum (grâu tare) este o specie care se cultivă primăvara. Făina obţinută din boabe este mai puţin panificabilă.

Din genul Hordeum (orzul) se cultivă H. distichum (orzoaica), folosit în industria berii şi Hordeum vulgare (orzul), utilizat pentru hrana animalelor. H. murinum (orzul şoarecilor) este o buruiană care creşte prin locuri ruderale şi mai rar prin culturi. La toate speciile de orz cariopsa este îmbrăcată în palee.

Secale cereale (secara) este o graminee de talie mare (2 m) cultivată pentru hrana oamenilor şi a animalelor. Boabele au culoarea verzuie.

Avena sativa (ovăzul) este o cereală anuală cultivată pentru hrana animalelor.Panicum miliaceum (mei) este o graminee anuală cultivată în zona stepei ca plantă

de nutreţ.Zea mays (porumbul) este o plantă originară din America de Nord. În România

este a doua cereală ca importanţă. Porumbul se cultivă pentru hrana oamenilor, a animalelor şi pentru obţinera unor produse industriale: amidon, alcool, ulei.

Oryza sativa (orezul) este o plantă anuală originară din Extremul Orient unde, de altfel, se cultivă pe suprafeţe mari. Paleele sunt aristate şi îmbracă în întregime cariopsa care, pentru a putea fi consumată, trebuie decorticată.

Dintre gramineele spontane din flora autohtonă amintim: Agropyrum repens (pir târâtor), Nardus stricta (ţăpoşica, negara), Festuca pratensis (păiuş de livadă), Festuca rubra (păiuş roşu), Poa pratensis (firuţa), Dactylis glomerata (golomăţ), Bromus inermis, Phragmites communis (trestie, stuf, stuh), Stipa capillata, Stipa lessingiana (colilie), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Agrostis alba (iarba câmpului, iarba vântului), Cynodon dactylon (pir gros).

Tot din familia Graminee fac parte şi bambuşii, plante cu tulpini articulate şi adesea lignificate. Înălţimea acestor graminee poate ajunge la circa 40 m. Au frunze peţiolate şi spiculeţe multiflore. Sunt răspândite în zonele tropicale. Tulpinile se folosesc în construcţie, la fabricarea de mobilă şi construirea conductelor de apă.

NotăCategoriile taxonomice folosite pentru clasificarea plantelor, in ordine descrescatoare sunt (de la cea mai mare la cea mai mica):RegnÎncrengaturaClasăSubclasăOrdinFamilieGenSpecie