2. CULTURĂ CIVICĂ

SISTEME DE COORDONARE ÎN DOMENIUL DROGURILOR LA NIVEL EUROPEAN

Inspector Paula Frusinoiu Coordonator CNFCA

Serviciul Agenţia Naţională Antidog

Implicaţiile fenomenului drogurilor în planul social şi al sănătăţii publice, precum şi consecinţele în planul securităţii şi siguranţei naţionale au făcut ca lupta împotriva drogurilor, prin cele două elemente combaterea traficului (reducerea ofertei) şi prevenirea consumului (reducerea cererii), să fie o componentă importantă a politicilor internaţionale şi europene în domeniu. La nivel naţional orientarea politicii în domeniul drogurilor poate fi influenţată de „societatea civilă, ştiinţă şi practică, precum şi de opinia publică, ideologia politică, teoria, experimentarea şi evidenţele documentate ştiinţific”.1 Din punct de vedere structural, politica antidrog, strategia antidrog şi planul de acţiune sunt elemente interdependente în gestionarea fenomenului drogurilor. Aşa cum sistemele de coordonare diferă de la un stat la altul, definiţiile şi modul de implementare al acestor instrumente au cunoscut variaţii multiple.

63

1 From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Richard Muscat, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, Decembrie 2008, p. 11

64

Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT) a încercat să analizeze modelele teoretice şi relaţia dintre aceste trei elemente în funcţie de contextele locale diferite. Astfel, politica naţională antidrog include „filosofia, principiile, actorii, acţiunile şi iniţiativele generale ale guvernului în domeniul drogurilor” 2, care pot fi formalizate printr-un document. Strategia naţională antidrog include o serie de instrumente sau mecanisme menite să orienteze principiile politicii drogurilor către obiective şi de obicei are forma unui document oficial aprobat de guvern sau de parlament. Planul de acţiune în domeniul drogurilor este un instrument în care principiile strategiei, obiectivele, resursele şi atribuţiile sunt detaliate şi înscrise într-un calendar bine stabilit.

Coordonarea politicii antidrog este departe de a fi unitară în statele europene. Problema drogurilor considerată a fi deopotrivă una socială, medicală, cu implicaţii în ceea ce priveşte siguranţa naţională, a fost de multe ori o controversă de natură instituţională. Coordonarea luptei antidrog a fost o cerinţă la nivel european, Comisia Europeană dorind să se instituie instrumente comune de luptă împotriva drogurilor şi un limbaj comun. De multe ori instituirea unui organism de coordonare, considerată un semn al „eficienţei şi echilibrului politicii antidrog”3, a fost o adevărată provocare pentru statele europene, chiar şi pentru cele cu o veche tradiţie în domeniul drogurilor. Dacă unele state au localizat în mod tradiţional organismul de coordonare în mediul sănătăţii publice, altele au transferat coordonarea acestui domeniu de la un minister la altul în căutarea unei reţete a succesului, prin care să se furnizeze un răspuns optim problemei drogurilor.

În anul 2003, odată cu lansarea unui studiu realizat în ţările membre ale Uniunii Europene la acea dată, directorul

2 Strategies and coordonation in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, EMCDDA, November 2002, p. 12 3 Drugs in Focus, Coordination – a cornerstone in effective drug policy, OEDT, 2003

65

executiv al OEDT sublinia importanţa existenţei unor sisteme solide de coordonare la nivel local, naţional şi internaţional care să reunească tratamentul, intervenţiile sociale şi aplicarea legii şi încuraja îmbunătăţirea sistemelor. Conform analizei OEDT, răspunsul la problema drogurilor include două sectoare – sănătate/afaceri sociale şi aplicarea legii, cu obiective şi structuri care pot diferi de la o ţară la alta. Coordonarea în domeniul drogurilor se poate realiza pe orizontală (între diferite ministere şi administraţii la nivel naţional) sau pe verticală (de la nivel naţional la guverne/administraţii şi organizaţii regionale/locale). Mecanismele naţionale de coordonare au practic aceleaşi elemente: adoptarea unor politici şi strategii naţionale în domeniul drogurilor, stabilirea unor unităţi centrale de coordonare şi numirea unor coordonatori naţionali în domeniul drogurilor, dar modul în care se realizează coordonarea diferă de la ţară la ţară.

Un studiu realizat de OEDT în anul 20024 analiza modelele de coordonare în funcţie de tipul coordonării ajungând la modele diferite în funcţie de existenţa unei agenţii sau a unui departament specializat, responsabilitatea coordonării care poate fi la nivelul Primului Ministru sau la nivel ministerial şi de anvergura coordonării, disociind între abordarea globală, de tip holistic, şi abordarea diferenţiată, pe domenii de acţiune.

Chiar dacă în unele ţări coordonarea este realizată de o unitate sau birou guvernamental, atribuţiile sunt globale, incluzând controlul, evaluarea, orientarea, cooperarea şi schimbul de informaţii cu alte ministere. Un astfel de sistem există în ţări cum ar fi Danemarca, Irlanda, Olanda, Austria, Finlanda, Suedia, Marea Britanie şi Norvegia. Elementul comun sistemelor de coordonare din aceste state este un accent mai mare pe colaborare, parteneriat şi schimb informal de informaţii în detrimentul controlului şi evaluării.

4 Strategies and coordination in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, EMCDDA, november 2002, updated December 2002

Cel de-al doilea model este reprezentat de o agenţie de coordonare situată într-un minister (sănătate sau interne) cu atribuţii globale de control, cooperare şi colectare date, aşa cum s-a întâmplat în Germania, Spania şi Portugalia. În Spania agenţia de coordonare ocupă o poziţie superioară în ierarhia Ministerului de Interne, fapt care s-a aplicat şi României în perioada 2003-2008. În toate aceste cazuri, şeful agenţiei de coordonare este considerat coordonator naţional în domeniul drogurilor.

Primul ministru

Sănătate sau Interne

Educaţie

Social

Justiţie Finanţe Afaceri Externe

Agentie de coordonare în domeniul

Coordonator în domeniul drogurilor

În cel de-al treilea model o agenţie special creată pentru

a gestiona problematica drogurilor este înfiinţată în subordinea primului ministru, având responsabilitate globală asupra întregului domeniul al drogurilor. Sistemul a fost folosit în Franţa, unde agenţia de coordonare este la dispoziţia Ministerului Muncii şi Potecţiei Sociale, şi în Italia, din anul 2001. Marea Britanie şi Portugalia au aplicat acest sistem în intervalul 1998-2001, după care coordonarea luptei antidrog a fost transferată la Ministerul de Interne, respectiv Ministerul Sănătăţii.

Alte modele includ posibilitatea ca agenţia specializată să aparţină unui minister a cărui activitate influenţează competenţele specifice ale agenţiei, aşa cum este cazul Belgiei şi Greciei. Astfel, în Belgia exista din anul 2001 o unitate de coordonare în domeniul sănătăţii care acoperea

66

67

domeniul social, medical şi al educaţiei, fără a gestiona şi probleme legate de justiţie, interne, finanţe, iar în Grecia OKANA5 (înfiinţată în anul 1993) acoperea exclusiv problematica reducerii cererii de droguri. Ambele sisteme au suferit modificări în scopul asigurării unei abordări globale a fenomenului, din ambele perspective: reducerea cererii şi reducerea ofertei.

În cazul Luxemburgului, o unitate coordonează problematica drogurilor din interiorul unui minister, fără a avea însă o abordare globală a fenomenului.

O analiză a datelor prezentate de OEDT în anul 2002 arată că din statele UE studiate, 10 state membre numiseră coordonatori naţionali în domeniul drogurilor, 7 dintre ele înfiinţaseră agenţii specializate de coordonare în domeniul drogurilor (mai ales după anul 1998), în timp ce alte 9 ţări plasau responsabilitatea coordonării unor birouri deja existente. 11 state UE plus Norvegia coordonau lupta antidrog printr-un cabinet al Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale, în timp ce în două ţări (Anglia şi Spania) Cabinetul Ministrului Afacerilor Interne era responsabil de problematica drogurilor.

Italia şi Franţa prioritizau la acea vreme răspunsul dat fenomenului drogurilor prin plasarea coordonării drogurilor în subordinea Primului Ministru.

Dacă absenţa coordonatorului naţional în domeniul drogurilor nu echivalează neapărat cu lipsa coordonării la nivel naţional, prezenţa unui coordonator este de cele mai multe ori un semn de angajament în plan politic faţă de combaterea fenomenului. În plus, cele mai multe state europene încep să îşi numească proprii coordonatori în domeniul drogurilor după anul 2000, având în vedere şi recomandările Uniunii Europene: 'art.1.1.2 Ţinând cont de legislaţiile naţionale şi structurile administrative, Consiliul încurajează toate Statele Membre să analizeze posibilitatea înfiinţării mecanismelor de coordonare naţionale, acolo unde nu există, sau a consolidării

5 OKANA - Organisation against Drugs

68

acestora şi/să numească coordonatori naţionali în domeniul drogurilor”.6

Studiile realizate de Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri (OEDT, 2002) şi de Grupul de Cooperare pentru Combaterea Abuzului de Droguri şi a Traficului Ilicit de Droguri din cadrul Consiliului Europei7 oferă o imagine completă - dar departe de a fi finală - a modului în care coordonarea politicii drogurilor a fost transferată în timp între diverse instituţii publice în funcţie de dimensiunea fenomenului, prioritizarea răspunsului instituţional la nivel guvernamental, influenţa convenţiilor internaţionale şi a strategiilor antidrog europene, evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice şi a tratamentului dependenţei de droguri. O analiză realizată de OEDT în anul 2007 cu ocazia Reuniunii Coordonatorilor Naţionali în domeniul Drogurilor de la Lisabona, sublinia faptul că majoritatea statelor membre au o strategie naţională şi/sau un plan de acţiune, cu obiective, activităţi, responsabilităţi şi termene detaliate, precum şi un sistem de evaluare şi/sau monitorizare8. De asemenea, implementarea şi monitorizarea strategiei naţionale joacă un rol central în cadrul mecanismului de coordonare. Majoritatea mecanismelor de coordonare sunt construite pe trei niveluri: organism de coordonare strategic, unitate de coordonare curentă şi structuri de coordonare regionale şi/sau municipale. Pentru ca un astfel de mecanism să coordoneze eficient trebuie, aşa cum apreciază OEDT, să fie acceptat de structurile coordonate, de cei care intervin în domeniul drogurilor (Parlament, media), să existe o structură şi instrumente de coordonare adecvate, să se poată identifica probleme emergente şi să existe pârghii de cooptare a actorilor sociali.

6 Planul de Acţiune al Uniunii Europene în domeniul Drogurilor (2000-2004) 7 From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Richard Muscat, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, decembrie 2008. 8 CORDROGUE 80, Summary of Discussions EU National Drug Coordinators Meeting, Lisabona, 24 octombrie 2007

69

În practică, aceste modele au cunoscut forme care au variat în timp, în sensul extinderii atribuţiilor, a structurilor de coordonare sau dimpotrivă a comasării sau limitării unităţilor coordonatoare. În ciuda acestor variaţii, existenţa unui sistem de coordonare în domeniul drogurilor continuă să fie o cerinţă la nivel european, astfel încât să se asigure continuitatea şi coerenţa politicilor naţionale în domeniul drogurilor, în acord cu tendinţele politicii europene. BIBLIOGRAFIE

Hurdubaie I, Nicolăescu V, Cadrul juridico-instituţional mondial antidrog. Participarea României, Editura Civitas, 2008

Richard Muscat, From a policy on illegal drugs to a policy on psychoactive substances, Pompidou Group, Editura Consiliului Europei, ISBN 978-92-871-6480-3, decembrie 2008.

Drugs in Focus, Coordination – a cornerstone in effective drug policy, OEDT, 2003

OEDT, Strategies and coordination in the field of drugs in the European Union. A descriptive review, noiembrie 2002, actualizat december 2002

OEDT, Drugs in focus 2002, www.emcdda.europa.int OEDT, Raport privind situaţia drogurilor în rândul ţărilor

candidate la CEEC, 2002 Link-uri

Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT/EMCDDA): www.emcdda.europa.eu

Portalul de informare al Uniunii Europene: europa.eu.int/ Site-ul oficial al UNODC:

http://www.unodc.org/unodc/cnd.html Site-ul official al Agenţiei Naţionale Antidrog:

www.ana.gov.ro European Public Health Alliance, http://www.epha.org/

70

PRINCIPIUL EGALITĂŢII SUVERANE A STATELOR

CA PREMISĂ A PĂCII

Comisar Cristian Tomescu .Direcţia Generală Control şi Audit Intern

În condiţiile capitalismului în ascensiune, Pacea

westfalică de la 1648 - punând capăt războiului de 30 de ani - a creat pentru prima dată un sistem organizat de relaţii internaţionale, recunoscând (art. X) egalitatea dintre statele germane şi statele membre ale Sfântului imperiu. După 1648 acest principiu îşi croieşte, treptat, loc în raporturile internaţionale. Principiul egalităţii în drepturi a statelor avea să joace un rol deosebit de important în evoluţia atât a teoriei, cât şi a practicii relaţiilor internaţionale. În mai multe lucrări se susţine şi demonstrează necesitatea acestui principiu şi se argumentează cerinţa elaborării şi aplicării unor reguli precise în raporturile dintre state şi se aduc contribuţii importante la explicarea nevoii de a se umaniza războiul şi a se păstra pacea.

Samuel de Pufendorf1 demonstra că principiul egalităţii în drepturi a statelor derivă din suveranitatea lor. În mod firesc - argumentează el - sunt egali cei care deţin puterea supremă. Egalitatea facilitează pacea, deoarece ea nu împiedică colaborarea internaţională. Mai mult, egalitatea nu reprezintă nici un obstacol în calea organizării relaţiilor internaţionale în vederea păcii şi colaborării.

1 Samuel Pufendorf - De jure naturae et gentium, Editura Classics of International Law, Oxford, London, 1934, citat de Dumitru Mazilu - Dreptul păcii- Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 84

71

La rândul său, Wolf2 explica egalitatea statelor prin starea naturală în baza căreia el demonstrează şi egalitatea oamenilor; această teză a fost fundamentată pe larg de Vattel care arăta că egalitatea dintre state echivalează cu egalitatea dintre oameni şi că ea rezultă din independenţa statelor. Un pitic este şi el om, la fel ca un uriaş; o mică republică este un stat suveran, la fel ca regatul cel mai puternic. Din această egalitate decurge în mod necesar că ceea ce este licit sau ilicit pentru un stat este, de asemenea, licit sau ilicit pentru orice altă naţiune. Demonstrând că egalitatea rezultă din independenţa şi suveranitatea statelor, Moser arăta că independenţa dă naştere la drepturi egale. Întrucât cel mai mic stat liber are tot atât de multe drepturi ca şi statul cel mai mare - preciza Moser - toate statele suverane, fie mari, fie mici, sunt perfect egale.

În lucrarea sa “Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor” (1725). Giovanni Vico (1668-1744), relevând că este necesar să se recunoască egalitatea lor în drepturi, arăta că pe această bază se pot stabili relaţii paşnice şi se poate păstra pacea, iar Thomas Jefferson3 (1743-1826) - 2 Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica petractatum, Oxford, London, 1934, citat de D.Mazilu, p. 85 3 Thomas Jefferson (13 aprilie 1743 - 4 iulie 1826) a fost al doilea vicepreşedinte şi al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declaraţiei de Independenţă (1776), şi unul dintre cei mai influenţi dintre "părinţii fondatori" ai Statelor Unite. Evenimentele majore din timpul preşedinţiei sale includ Louisiana Purchase (1803), Actul Embargoului din 1807 şi expediţia Lewis şi Clark (1804 – 1806). Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii, care a promovat liberalismul clasic, republicanismul şi separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constituţiei Statelor Unite şi totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituţiei Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791). Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democraţie jeffersoniană, iar Thomas Jefferson însuşi a fost atât fondatorul cât şi liderul Partidului Democrat-Republican care a dominat scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite. Jefferson a fost de

72

susţinând deschis ideile revoluţiei burgheze din Franţa, a fost un partizan al egalităţii în drepturi a statelor. El a demonstrat necesitatea republicii burghezo-democratice şi a egalităţii în drepturi. Fundamentând principiul suveranităţii poporului, Jefferson arăta în Declaraţia de independenţă a S.U.A. că pentru asigurarea dreptului la viaţă, la libertate şi la năzuinţa spre fericire se instituie printre oameni guverne care îşi bazează puterea dreaptă pe acordul celor guvernaţi. La rândul său, Thomas Cooper (1759-1840) demonstra că egalitatea statelor, ca şi a oamenilor, îşi are izvorul în dreptul natural4.

Principiul egalităţii în drepturi constituie o premisă importantă în promovarea ideilor înţelegerii între naţiuni şi elaborarea unor reglementări internaţionale care să servească cooperării şi păcii. În lucrarea “Dreptul public al Europei bazat pe tratate“, gânditorul francez Mably (1706-1785) avansează idei progresiste în domeniul organizării relaţiilor dintre state. Pe baza unor cercetări aprofundate asupra tratatelor de pace încheiate în acea perioadă de timp, el ajunge la concluzia că pacea se poate păstra în măsura în care sunt elaborate şi aplicate reguli precise în tratate. După opinia sa, aceste tratate alcătuiesc fundamentul unor drepturi şi obligaţii ale statelor, iar respectarea lor condiţionează pacea. În cazul încălcării prevederilor tratatelor apar neînţelegeri şi conflicte, fiind periclitată pacea.

Leibniz5 (1646-1716) are meritul că întocmeşte şi publică în 1693 prima culegere de tratate, intitulată

asemenea al doilea guvernator al Virginiei (1779 - 1781), primul secretar de stat (1789 - 1795), şi al doilea vicepreşedinte al Statelor Unite (1797 - 1801). 4 D.Mazilu- op.cit., p. 85 5 Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1 iulie 1646, Leipzig -14 noiembrie 1716, Hanovra), a fost un filozof şi matematician german, unul din cei mai importanţi filozofi de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcţie" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este

73

semnificativ Cod al diplomaţiei şi dreptul internaţional. O altă culegere de tratate a fost realizată de către Martens, iar în 1700, Dumont; în Olanda, iniţiază colecţia de tratate denumită Corps universel diplomatique du droit des gens.

Jean-Jacques Rousseau6 (1712-1778) demonstra că la baza înţelegerilor internaţionale trebuie să stea respectul pentru egalitatea în drepturi. Dacă statul a apărut pe baza unui contract - raţiona el - poporul are dreptul de a denunţa un contract neavantajos şi de a crea o forma de asociere care să corespundă intereselor sale.

Teoria lui Rousseau se deosebea mult de teoriile lui Francis Bacon7 (1561-1626), care susţinea că un popor nu-şi

considerat fondatorul analizei matematice moderne. Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Drept şi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al "Academiei de Ştiinţe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra 6 Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor şi compozitor, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului. A influenţat hotărâtor, alături de Voltaire şi Diderot, spiritul revoluţionar, principiile de drept şi conştiinţa socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789. 7 Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561 Londra – d. 9 aprilie 1626 Londra) a fost un filozof englez. Cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon, Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având

74

poate mări altfel bogăţia decât pe seama altui popor8, că războiul este un exerciţiu necesar al corpului politic şi că perioada de pace duce la un declin al bărbăţiei şi la stricarea moravurilor, precum şi de cele ale lui Thomas Hobbes9 (1588-1679), care afirma că între oameni şi între popoare există ciocniri şi conflicte neîntrerupte, ca urmare a faptului că homo homini lupus est şi că în societate există un bellum omnium contra omnes. El vedea în inegalitatea socială cauza conflictelor interne şi externe, a neînţelegerilor existente. Sistemul existent - arăta Rousseau - a adus noi oprelişti pentru cel slab şi a dat noi puteri celui bogat. Legea proprietăţii şi a inegalităţii au generat naşterea sclaviei şi mizeriei întregului neam omenesc. El condamna războiul şi chema la înţelegere şi colaborare.

O analiză amplă asupra legilor războiului şi ale păcii efectuează Charles Louis Montesquieu (1689-1755) în monumentala sa lucrare “Despre spiritul legilor”10 (1748). În această lucrare sunt elaborate teze de o valoare excepţională cu privire la război şi în legătură cu încheierea şi păstrarea sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford şi avea înclinaţii spre puritanism. Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. Studiind lucrările lui Aristotel, îşi dă seama că multe din concepţiile ştiinţifice ale acestuia erau eronate. 8 J.J.Rousseau - Discurs asupra inegalităţii dintre oameni- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 137 9 Thomas Hobbes (5 aprilie 1588-4 decembrie 1679) a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651). Hobbes a scris despre filozofie politică şi alte subiecte, oferind o definiţie a naturii umane ca o formă de cooperare autointeresată. A fost contemporan cu Francis Bacon şi cu René Descartes şi a scris un răspuns la Meditaţiile lui René Descartes. Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai Raţionalismului şi un foarte bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluţia engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell. 10 C.L.Montesquieu - Despre spiritul legilor- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 183

75

păcii. Cercetarea efectuată este o pledoarie la umanizarea războiului şi la obţinerea şi menţinerea păcii. El demonstrează - cu forţa argumentelor - că este prea mult pentru un popor să aibă de suferit, pe lângă trufia învingătorului, şi neînfrânarea lui. Montesquieu11 subliniază că în aceste cuceriri nu este de

11 Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 – 10 februarie 1755), de regulă menţionat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brede lângă Bordeaux într-o familie de magistraţi aparţinând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe figuri ale iluminismului francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind preşedintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moştenit titlul şi funcţia. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), "profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii şi religiei", s-a bucurat de un succes imens şi imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecţii de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia şi de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat şi a criticat instituţiile franceze. În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertaţie istorică ştiinţifică asupra înfloririi şi decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Consideraţii asupra cauzelor măreţiei şi decadenţei romanilor), în care afirmă că "Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile". Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuţie despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susţine că "legea în general este raţiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice şi civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească". Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane şi legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, "Divinitatea" are legile sale, "lumea materială" şi "substanţele superioare omului" au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie şi despotism), fiind realizat sub influenţa ideilor lui John Locke. Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate şi echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea îşi păstrează şi în prezent importanţa istorică, fiind una dintre operele care au influenţat decisiv elaborarea Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care la rândul său, a influenţat esenţial scrierea a numeroase constituţii din multe state ale lumii.

76

ajuns să se lase poporului învins legile sale; este poate şi mai necesar să i se lase moravurile, deoarece un popor îşi cunoaşte mai bine, îşi iubeşte mai mult şi îşi apără întotdeauna mai dârz moravurile decât legile. Jignirile aduse poporului învins provoacă mânie şi revoltă. În lumina analizei evenimentelor istorice, Montesquieu arăta că într-o monarhie care a făcut cuceriri un timp îndelungat, provinciile vechiului său teritoriu sunt de obicei foarte apăsate. Ele au de suferit şi abuzurile noi şi pe cele vechi. Dacă popoarele învinse ar fi tratate la fel ca vechii supuşi, statul ar merge la pieire, regiunile de graniţă ar fi ruinate, şi prin urmare mai slabe, locuitorii ar fi rău impresionaţi de aceasta, întreţinerea armatelor ar fi anevoioasă. După opinia sa, aceasta este starea inevitabilă a unei monarhii care săvârşeşte cuceriri: un lux îngrozitor în capitală, mizerie în provinciile care se află ceva mai departe de ea, belşug la margini. Pentru a-şi argumenta teza, Montesquieu face o comparaţie cu planeta noastră. Lucrurile stau la fel ca şi cu planeta noastră: focul este la centru; verdeaţa la suprafaţă; un pământ uscat, rece şi sterp la mijloc. El consideră că în teritoriile cucerite trebuie adoptată o atitudine plină de grijă. Atunci când monarhia şi-a lărgit hotarele prin cucerirea unor ţinuturi vecine, ea trebuie să se poarte acolo cu o mare blândeţe. După opinia lui Montesquieu, în teritoriile cucerite trebuie ca lucrurile să fie lăsate aşa cum au fost găsite: aceleaşi tribunale, aceleaşi legi, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi privilegii... nu trebuie schimbat nimic, în afară de armată şi de numele suveranului.

Montesquieu aprecia că ar fi împotriva naturii lucrurilor ca o republică democratică să cucerească oraşe care nu ar putea intra în sfera democraţiei. El demonstrează necesitatea ca poporul aflat pe teritoriul cucerit să se poată bucura de privilegiile suveranităţii. Dacă o democraţie subjugă un popor pentru a-l cârmui ca supus al său, ea îşi va primejdui propria sa libertate.

Comparând viaţa statelor cu cea a oamenilor, Montesquieu arată că războiul este purtat de state pentru

77

propria lor conservare12. El este de părere că societăţile mici au mai des dreptul de a purta război decât cele mari, pentru că ele se află mai des în situaţia de a se teme de nimicire. După argumentaţia lui, dreptul războiului derivă din necesitate şi din ceea ce este strict echitabil. El atrăgea atenţia asupra faptului că în cazul în care cei ce călăuzesc conştiinţa principilor sau conduc consiliile lor nu se menţin în aceste limite, totul este pierdut. În cazul în care războiul va fi călăuzit de principii arbitrare, de glorie, de interes, de utilitate, valuri de sânge vor inunda pământul.

Ca dovadă a preocupărilor sale de a umaniza războiul şi urmările sale, Montesquieu considera că îi revine cuceritorului sarcina să îndrepte o parte din răul pe care l-a făcut, printr-o conduită care să aibă în vedere nu numai obligaţiile, ci şi drepturile celor cuceriţi. Cu toate că, în limitele enunţate, Montesquieu aprecia dreptul de cucerire ca legitim, îl califica, în acelaşi timp, ca nefast. Un asemenea drept - potrivit argumentaţiei lui - îl încarcă întotdeauna pe cuceritor cu o datorie imensă ce trebuie plătită de el pentru a se achita faţă de natura umană.

Reguli umaniste sugera Montesquieu şi cu privire la clauzele tratatelor de pace. Pacea este necesară; ea este starea obişnuită a relaţiilor internaţionale. Dar când totuşi această regulă a fost ruptă şi conflictul a avut loc, în tratatul de pace ce urmează să se încheie se cere să se consacre clauze umaniste. Montesquieu atrăgea atenţia ca regulile instituite în timp de pace să ţină seama de drepturile celor învinşi. Cumpătarea poporului cuceritor - preciza el - i-a dat putinţa să lase învinşilor mijloacele de trai necesare ori de câte ori au luat în considerare acele drepturi pe care orice popor le are.13

Montesquieu critica cu severitate pe acei autori de drept public care - evocând unele scrieri ale vechilor istorici -

12 D.Mazilu - Dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 88 13 Dumitru Mazilu, Dreptul Păcii, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006, p. 102

78

susţineau că după încheierea războiului şi statornicirea păcii s-ar păstra dreptul cuceritorului de a ucide. Calificând aceste concepţii ca fiind greşite, Montesquieu arăta că ei au căzut în arbitrar; au atribuit cuceritorilor un drept, nu ştiu ce fel de drept, de a ucide; aceasta i-a făcut să tragă concluzii tot aşa de îngrozitoare ca şi acest principiu şi să stabilească reguli pe care înşişi cuceritorii nu le-au urmat vreodată, când au avut în ei cât de puţin bun simţ.14

După încheierea păcii, dreptul de a ucide nu mai există. Chiar şi în timpul războiului el a fost recunoscut numai în situaţia apărării naturale şi pentru propria conservare. După încheierea păcii, asemenea situaţii nu mai există şi deci nici un drept de a ucide nu mai poate fi invocat.15 De asemenea, unii autori au susţinut dreptul de a înrobi ca o consecinţă a războiului. Această teză este - după opinia lui Montesquieu - lipsită de temei. Dacă s-a ajuns la reducerea unui popor la sclavie, trebuie întotdeauna să se acţioneze pentru a-l scoate din această stare. Pentru argumentare, Montesquieu dă exemplul reglementărilor adoptate cu prilejul cuceririi Imperiului roman, legile pe care le-au statornicit în focul, în vârtejul, în furia şi în beţia triumfului au fost după aceea îndulcite de către ei; legile lor erau aspre, şi ei le-au făcut imparţiale. Burgunzii, goţii şi longobarzii voiau ca romanii să rămână mereu un popor învins; legile lui Euric, ale lui Gondebaud şi ale lui Rotharis au făcut din barbar şi din roman nişte concetăţeni.

Deşi admitea dreptul războiului, inclusiv al unui drept de cucerire, Montesquieu demonstra - în analiza sa amplă, aprofundată - că acesta trebuie limitat la apărarea legitimă a statului şi la conservarea acestuia. Cu toate că defineşte acest drept ca necesar, legitim el îl consideră, în acelaşi timp, nefast. Întreaga cercetare efectuată de Montesquieu este o pledoarie la umanizarea războiului şi la instituirea unor reglementări care să contribuie la menţinerea păcii. Jean-Jacques Rousseau, în 14 Ibidem, p. 89 15 Ibidem, p. 90

79

lucrarea sa “Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni“(1755) şi în lucrarea “Despre contractul social” sau „Principiile dreptului politic” (1762) elaborează teze de o mare valoare cu privire la cauzele războiului şi piedicile din calea menţinerii păcii, considerând că cea mai importantă dintre acestea o constituie inegalităţile profunde, împărţirea oamenilor în bogaţi şi săraci şi accentuarea acestei împărţiri.

Rousseau se ridica cu toată hotărârea împotriva războiului. El demonstra - cu argumente convingătoare - că nu există un drept de cucerire, care să justifice un drept al războiului. Singurul drept al oamenilor este la pace şi linişte, drept care nu se obţine uşor, ci se cucereşte.

Jean-Jacques Rousseau arăta că dreptul de cucerire, nefiind un drept, nu s-a putut baza pe el nici un alt drept. Cuceritorul şi popoarele cucerite rămân întotdeauna în stare de război, afară de cazul când naţiunea, în condiţii de libertate deplină, şi-ar alege de bună voie învingătorul drept şef al său. În afara unei asemenea situaţii - singura care după opinia lui Rousseau ar putea fi luată în considerare - oricâte capitulări ar fi avut loc, cum ele n-au fost bazate decât pe violenţă şi, prin urmare, fiind nule prin însuşi acest fapt, nu poate fi vorba, în această ipoteză, nici de o adevărată proprietate, nici de un corp politic şi nici de vreo altă lege decât legea celui mai tare16.

Dorinţa de îmbogăţire, de a obţine ceea ce aparţine altuia, de a acapara proprietăţi ale altora au dus la o continuă confruntare. De aici au decurs războaiele, luptele, omorurile, represaliile care fac să se cutremure firea şi îngrozesc raţiunea, şi toate prejudecăţile groaznice care pun în rândul virtuţilor onoarea de a vărsa sânge omenesc. Cel mai dureros lucru este - arăta Rousseau - că oamenii cei mai cinstiţi au învăţat să socotească printre datoriile lor pe aceea de a-şi ucide semenii. Şi astfel oamenii au ajuns să se măcelărească cu miile fără a şti pentru ce.

Această critică ascuţită a dreptului de cucerire este apreciată mai ales pentru argumentele invocate. El considera că omorurile, represaliile sunt acte grave care contravin

16 Ibidem, p. 91

80

dreptului şi că încercarea de a fundamenta asemenea acte în baza dreptului este sortită eşecului.

Rousseau consideră pacea un drept esenţial al popoarelor. El subliniază necesitatea dobândirii păcii şi dezvoltării unor relaţii de pace între popoare. Rousseau observă că pacea este căutată şi dorită cu ardoare de toate popoarele. În analiza efectuată, el susţine că nu se poate accepta ideea obţinerii şi păstrării unei păci cu orice preţ, de pildă cu cel al pierderii libertăţii. Popoarele, ca şi oamenii, au dreptul să trăiască în libertate. Asuprirea şi dominarea lor contravin dreptului şi, de aceea, nu pot fi acceptate. El evocă în susţinerea acestei teze argumente oferite de istorie, de bogata experienţă a vieţii şi luptei popoarelor. Rousseau combate o asemenea concepţie, demonstrând necesitatea dobândirii unei păci drepte, popoarele respective păstrându-şi libertatea. El se ridica atât împotriva tezei care justifică pacea cu preţul aducerii poporului respectiv în sclavie, cât şi împotriva aceleia care susţine sclavia voluntară; el aprecia însă lupta acelora care „înfruntau foamea, focul, fierul şi moartea numai pentru a-şi păstra independenţa".

Deci ridicându-se împotriva războiului de cucerire, el acceptă ca necesară lupta pentru dobândirea libertăţii şi independenţei şi pentru încheierea unei păci drepte. În opinia sa, dreptul la o asemenea pace rezultă din dreptul natural al oamenilor şi al popoarelor.

Principiul egalităţii suverane a statelor este foarte important, la fel ca şi celelalte, de altfel. Este însă foarte clar că, în societatea contemporană, nu putem vorbi încă despre o reală egalitate suverană. Aceasta pentru că, deşi din punct de vedere juridic, principiul are toate condiţiile să fie respectat, din punct de vedere economic există diferenţieri clare între state, ceea ce face ca respectarea principiului să fie dificilă. Se fac eforturi susţinute, mai ales din partea O.N.U. pentru acest lucru, ceea ce este lăudabil.

81

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ D.Mazilu - Dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006

C.L.Montesquieu - Despre spiritul legilor- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

Samuel Pufendorf - De jure naturae et gentium, Editura Classics of International Law, Oxford, London, 1934

J.J.Rousseau - Discurs asupra inegalităţii dintre oameni- Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica petractatum, Oxford, London, 1934

82

PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR FEMEILOR LA NIVEL INTERNAŢIONAL

Lect.univ.dr. Mădălina Tomescu Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”

Normele care garantează drepturile specifice ale femeilor variază de la reglementări naţionale la convenţii şi instrumente ale legislaţiei internaţionale şi europene. Câteva instrumente legislative internaţionale – convenţii care implică obligaţii pentru statele care au aderat la ele, ca şi declaraţiile politice cu valoare universală – interzic excluderea bazată pe gen de la exercitarea tuturor drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale.

Un asemenea instrument este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca şi Pactele Internaţionale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor civile şi politice şi asupra drepturilor economice, sociale şi culturale precum şi alte convenţii ale acestei organizaţii, în special Convenţia asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare faţă de Femei.

Alte instrumente în acest domeniu includ câteva Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, sau Planurile de Acţiune aprobate la ultimele conferinţe majore ale O.N.U., mai ales cele dedicate în special situaţiei femeilor care au avut loc la Beijing în septembrie 1995.

Pe aceeaşi linie, există instrumente regionale, în special cele ale Consiliului Europei – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - care interzic discriminarea bazată pe sex. Declaraţia asupra Egalităţii, aparţinând Consiliului Europei

83

aprobată în 1988, consideră egalitatea dintre femei şi bărbaţi un drept fundamental constituind o condiţie a justiţiei şi a democraţiei.

Şi Uniunea Europeană, prin intermediul Tratatului de la Amsterdam (1997), a inclus promovarea egalităţii de şanse printre misiunile sale prin intermediul unor directive asupra egalităţii de şanse în domenii cum ar fi încadrarea în muncă, participarea la viaţa economică şi la protecţia socială, care întăresc faptul că egalitatea este un drept fundamental şi un factor de coeziune economică şi socială.

1. Condiţia femeii oglindită în instrumente adoptate

sub egida O.N.U. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite este primul şi cel mai

important instrument internaţional, care, în preambul şi în şase articole1, defineşte statutul juridic al femeii. Astfel, după ce în preambulul Cartei, popoarele Naţiunilor Unite proclamă credinţa lor în: „egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor”, articolul 1 anunţă că unul din scopurile fundamentale ale O.N.U. este dezvoltarea şi încurajarea „respectării drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex…”. Potrivit articolului 8 „nici o distincţie nu va fi impusă de Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor în condiţii egale, la toate funcţiile, în organele sale principale şi subsidiare”, iar articolele 13, 55 şi 76 impun statelor membre obligaţia de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale „pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex…”.

Normele referitoare la condiţia femeii au fost prevăzute şi dezvoltate într-o serie de instrumente adoptate în cadrul Naţiunilor Unite, precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

1 Articolele 1, 8, 13, 55, 56 şi 76 ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite

84

la 10 decembrie 19482, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptate de Adunarea Generală la 19 şi respectiv 16 decembrie 19663.

Convenţia asupra Drepturilor Politice ale Femeii a fost adoptată de Adunarea Generală la 20 decembrie 1952 şi a intrat în vigoare la 7 iulie 19554. Traducând în viaţă principiul enunţat în preambulul Cartei O.N.U. referitor la egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, Convenţia asupra Drepturilor Politice ale Femeii este primul tratat internaţional cu vocaţie de universalitate care defineşte statutul juridic al femeii în societate.

Parafrazând articolul 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin preambulul Convenţiei, părţile contractante recunosc faptul că orice persoană are dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale. Părţile contractante îşi afirmă, de asemenea, dorinţa de a acorda bărbaţilor şi femeilor egalitate în folosinţa şi exerciţiul drepturilor politice, în conformitate cu Carta O.N.U. şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Articolele 1 şi 3 din Convenţie enunţă următoarele drepturi specifice ale femeilor: dreptul la vot la toate alegerile, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, fără nici o discriminare; femeile vor fi eligibile, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, în toate organismele publice alese, constituite în virtutea

2 Potrivit articolului 2 „Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire”, mai ales de sex. 3 Articolul 3 din ambele documente dispune: „Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate drepturilor economice, sociale şi culturale” (civile şi politice). 4 Până la 30 iunie 1994, la Convenţie au devenit părţi 104 de state, iar alte 5 au semnat-o numai. România a ratificat-o prin Decretul nr. 222 din 27 aprilie 1954. La semnarea Convenţiei România a făcut rezerve la articolele 7 şi 9.

85

legislaţiei naţionale, fără discriminare; femeile vor avea, în condiţii de egalitate, acelaşi drept ca şi bărbaţii de a ocupa orice post public şi de a exercita oricare din funcţiile publice stabilite pe baza legislaţiei naţionale, fără nici o discriminare.

Drepturile femeii au fost lărgite în 1966, la cele trei categorii de drepturi enunţate în Convenţia din 1952 adăugând altele prin articolul 25 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. Prin acest articol s-a extins interdicţia discriminării prevăzută în articolul 2 şi a dispus pur şi simplu că orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre aceste discriminări menţionate în acel articol şi fără restricţii nerezonabile: să ia parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; să aleagă şi să fie ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor; să aibă acces, în condiţiile generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

Adoptarea acestor prevederi a avut un mare rol în acordarea de drepturi politice femeilor. După 1977, 139 de state membre ale O.N.U. (dintr-un total la vremea respectivă de 147) au recunoscut femeilor dreptul la vot5.

Prin instrumentele prezentate au fost consacrate anumite standarde internaţionale care definesc condiţia femeii în societate. Pentru transpunerea acestora în practica statelor au fost prevăzute anumite măsuri şi anumite mecanisme. Cele mai multe măsuri de natură să favorizeze accelerarea punerii în practică a standardelor respective emană de la Comisia Condiţiei Femeii, organ tehnic al Consiliului Economic şi Social.

Comisia pentru Condiţia Femeii a fost creată la 21 iunie 1946 de către Consiliul Economic şi Social, prin Rezoluţia

5 Cele 8 state care nu acordaseră drept de vot femeilor până în 1977 erau: Bahrein, Kuweit, Statele din Nordul Nigeriei, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Yemen.

86

11/11. Ea este compusă din reprezentanţii a 32 de state membre ale Naţiunilor Unite şi are competenţa de a elabora recomandări şi rapoarte asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile politic, economic, social şi educativ şi de a face recomandări Consiliului Economic şi Social asupra problemelor care prezintă un caracter de urgenţă în acest domeniu.

În primii săi ani de existenţă, Comisia s-a preocupat în principal de asigurarea egalităţii juridice a bărbatului şi femeii. Însă ulterior mandatul său a fost lărgit cu o serie de noi probleme care au o influenţă asupra drepturilor femeii. Astfel, ea a examinat efectele apartheid-ului asupra condiţiei femeii; protecţia femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă şi de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare naţională şi independenţă; influenţa mijloacelor de informare în masă asupra atitudinilor faţă de rolul care revine femeii şi bărbatului în societatea actuală; influenţa activităţilor de interese străine, economice şi altele asupra condiţiilor de viaţă ale femeii în teritoriile dependente; problemele femeilor care lucrează având în acelaşi timp şi responsabilităţi familiale, şi problemele speciale ale drepturilor femeilor deţinute sau întemniţate.

Trebuie menţionat, totodată, rolul deosebit de important jucat de Comisie în pregătirea instrumentelor internaţionale pentru promovarea condiţiei femeii şi în pregătirea de rezoluţii şi recomandări adresate guvernelor pentru ca acestea să amelioreze condiţia femeii. Ea a aplicat un program permanent de educaţie civică şi politică a femeii şi a încurajat guvernele şi organizaţiile neguvernamentale să procedeze la fel.

Adunarea Generală a O.N.U. a fost statul major care a stabilit liniile directoare de acţiune pentru stabilirea statutului juridic al femeii, adoptând în acest sens următoarele iniţiative: proclamarea Anului Internaţional al Femeii (1975) şi a Deceniului Naţiunilor Unite pentru Femei: Egalitate, Dezvoltate şi Pace (1976-1985); adoptarea Declaraţiei de la Mexico asupra egalităţii femeilor şi contribuţia lor la dezvoltare şi pace

87

şi Planul de acţiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internaţional al Femeii6; stabilirea de rapoarte asupra principalelor tendinţe şi politici privind condiţia femeii; convocarea în 1980 la Bucureşti a Conferinţei mondiale a populaţiei; stabilirea programului interinstituţii pentru Deceniu şi crearea Fondului de contribuţii voluntare pentru Deceniu şi a Institutului Internaţional pentru cercetare şi formare pentru promovarea femeii; adoptarea de rezoluţii asupra integrării femeii în procesul de dezvoltare şi a participării lor la promovarea păcii şi cooperării internaţionale.

Marile linii directoare ale strategiilor de promovare a condiţiei femeii au fost concentrate în programele adoptate în cadrul Anului Internaţional al femeii şi al Deceniului Naţiunilor Unite pentru femei.

Anul Internaţional al Femeii a fost proclamat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1972 cu scopul de a iniţia o acţiune mai intensivă menită a promova egalitatea între bărbaţi şi femei, de a asigura deplina integrare a femeilor în programul global de dezvoltare şi a recunoaşte importanţa contribuţiei crescânde a femeilor la dezvoltarea cooperării între state şi la întărirea păcii în lume.

În cadrul Anului Internaţional al Femeii au avut loc mai multe manifestări care au culminat cu Conferinţa Mondială a Anului Internaţional care şi-a desfăşurat lucrările între 19 iunie şi 2 iulie 1975 la Ciudad de Mexico7. Dintre documentele adoptate de Conferinţă, două prezintă o importanţă deosebită – Declaraţia de la Ciudad de Mexico şi Planul de acţiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internaţional al Femeii.

6 Planul, care a fost adoptat la 2 iulie 1975 stabileşte ca principale obiective de a face astfel ca femeile să aibă în drept ca şi în fapt, dreptul şi posibilitatea de a vota şi de a participa la viaţa publică şi politică la egalitate cu bărbaţii, la nivel naţional, local şi comunitar şi de a le face să devină conştiente de responsabilităţile lor de cetăţene. 7 La conferinţă au participat peste 1000 de reprezentanţi proveniţi din 133 de state (din care circa 70% femei).

88

Deceniul Naţiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare şi pace a fost proclamat de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 15 decembrie 1975 cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acţiune mondial al femeii de la Ciudad de Mexico.

Sub egida O.N.U. a avut loc la Beijing în 1995 ultima Conferinţă dedicată problemelor femeii. Principalele obiective au fost cuprinse în Declaraţia de la Beijing şi Planul de acţiune de la Beijing.

2. Instrumente cu privire la eliminarea discriminării

faţă de femei Principiile nediscriminării şi egalităţii au fost foarte clar

exprimate încă de la cele două Conferinţe internaţionale – de la Dumbarton Oaks şi San Francisco – care au elaborat Carta O.N.U. Ele au fost apoi enunţate, reiterate şi dezvoltate atât în instrumente cu caracter general cât şi în instrumente specifice asupra drepturilor femeii.

2.1 Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă

de femei După patru ani de dezbateri şi negocieri în Comisia

pentru condiţia femeii, la 7 noiembrie 1967 cea de-a ΧΧΙΙ-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. a adoptat în unanimitate Declaraţia asupra eliminării discriminării faţă de femei.

Necesitatea adoptării acestui document rezultă din faptul că, în ciuda prevederilor din Carta O.N.U., din Declaraţia universală a drepturilor omului şi din cele două Pacte internaţionale, egalitatea în drepturi a femeilor continuă să facă obiectul a numeroase discriminări.

Considerând, în primul său articol, că discriminarea faţă de femei este injustă şi constituie o atingere la demnitatea umană, cel de-al doilea articol cere abolirea legilor, cutumelor, regulamentelor şi practicilor în vigoare care constituie o

89

discriminare faţă de femei şi adoptarea de măsuri juridice adecvate pentru a asigura egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor.

O importanţă capitală în structura Declaraţiei o prezintă articolul 3 care menţionează, pentru prima oară într-un instrument internaţional, rolul educaţiei în schimbarea mentalităţii8.

În celelalte articole sunt enunţate drepturile sau anumite categorii de drepturi: în articolul 4 – libertăţile publice9; în articolul 5 – dreptul la o cetăţenie; în articolul 6 – drepturile civile; în articolul 7 – abrogarea dispoziţiilor discriminatorii din codurile penale; în articolul 8 – interzicerea traficului cu femei şi exploatării prostituţiei feminine; în articolul 9 – dreptul la educaţie; în articolul 10 – drepturi economice şi sociale.

2.2 Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei

Adunarea Generală a O.N.U. a declarat perioada 1975 – 1985 o decadă a drepturilor femeilor. Convenţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost deschisă spre semnare. Pentru prima oară, rolul şi responsabilitatea guvernelor de a folosi toate măsurile potrivite pentru a asigura participarea egală a femeilor a fost subliniată într-o convenţie internaţională. Multe ţări din Europa şi din lume au arătat unele rezerve cu privire la câteva articole ale acestei Convenţii. Totuşi, nici o ţară europeană nu a arătat rezerve cu privire la articolul 7 asupra reprezentării egale în domeniul politic sau cu privire la articolul 8 asupra oportunităţii

8 Articolul este astfel formulat: „Trebuie luate toate măsurile potrivite pentru a educa opinia publică şi a insufla în toate ţările dorinţa de a aboli prejudecăţile şi a suprima toate practicile cutumiare sau altele care se întemeiază pe inferioritatea femeii”. 9 Dreptul de a vota şi de a fi alese, dreptul la vot în orice referendum public; dreptul de a ocupa posturi publice şi de a exercita toate funcţiile publice, în aceleaşi condiţii cu bărbaţii şi fără nici o discriminare.

90

egale a femeilor şi bărbaţilor în a reprezenta populaţia în guvernele ţării sale sau în organizaţiile internaţionale şi de a participa la eforturile acestora.

Au trecut mai mult de douăzeci şi cinci de ani de la începutul Decadei pentru Femei a O.N.U. Pentru multe femei din lume, nu numai din Europa, au avut loc schimbări uriaşe şi s-a realizat un progres imens în asigurarea unui climat în care femeile se pot bucura de drepturile lor fundamentale. Astăzi, în general, femeile sunt mult mai educate şi dispun de oportunităţi mai consistente de a participa pe piaţa muncii. Au fost făcuţi paşi importanţi în unele ţări pentru a ajuta ca femeile şi bărbaţii să împace viaţa familială cu munca.

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată şi deschisă pentru semnare la data de 18 decembrie 1979 şi a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 198110.

În preambul, statele părţi ale acestei Convenţii reafirmă necesitatea ca drepturile fundamentale ale omului să fie respectate, cu precădere cele care implică eliminarea formelor de discriminare în funcţie de sex. După cum se specifică în preambul, această Convenţie se sprijină pe toate celelalte instrumente internaţionale în care se reafirmă egalitatea în drepturi, în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care afirmă principiile inadmisibilităţii discriminării şi care proclamă că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”11şi că toate drepturile şi libertăţile sunt proclamate în Declaraţie, fără nici o deosebire, incluzând deosebirile de sex. De asemenea, Pactele Internaţionale asupra drepturilor omului au obligaţia de a asigura egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor de a se bucura de toate drepturile economice, sociale, culturale, civile şi politice.

10 România a semnat Convenţia la 4 septembrie 1980 şi a ratificat-o prin Decretul 342 din 26 noiembrie 1981. 11 Articolul 1, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

91

Se atrage atenţia asupra faptului că discriminarea împotriva femeii înseamnă o violare a principiului egalităţii în drepturi şi al respectului pentru demnitatea umană şi că se constituie într-un obstacol împotriva participării femeilor, în termeni egali cu bărbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţărilor lor.

Convenţia este structurată în şase părţi care însumează 30 de articole. Partea Ι a Convenţiei stabileşte încă din primul articol definiţia acceptată a termenului discriminare împotriva femeii, urmând să stabilească în următoarele articole modalităţile prin care statele să asigure respectarea drepturilor femeilor în domeniul legislativ.

Partea a ΙΙ-a este cea mai importantă, deoarece stabileşte egalitatea în drepturi între femei şi bărbaţi, în special în drepturile civile şi politice. După cum am amintit, articolele 7 şi 8 stabilesc dreptul de a alege şi de a fi ales, precum şi dreptul de a participa ca reprezentant al statului la toate structurile internaţionale.

Partea a ΙΙΙ-a acoperă egalitatea în drepturi în domeniile social, cultural, economic, stipulând dreptul egal al educaţie12, dreptul egal al muncă şi la condiţii satisfăcătoare şi echitabile de muncă13, accesul egal la serviciile de sănătate14, egalitatea în drepturi în domeniile economic şi social15, protecţia femeilor aflate în mediul rural16.

Partea a IV-a stipulează în cele două articole egalitatea în faţa legii şi drepturi egale între femei şi bărbaţi la încheierea căsătoriei, în decursul ei şi la desfacerea ei.

Partea a V-a stipulează înfiinţarea unui Comitet pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii aflat sub îndrumarea O.N.U.

Partea a VI-a face referire la instrumentele de ratificare a acestei Convenţii, precum şi la exprimarea rezervelor cu privire la unele articole. Trebuie adăugat că unele ţări au

12 Articolul 10, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. 13 Articolul 11, ibidem. 14 Articolul 12, ibidem. 15 Articolul 13, ibidem. 16 Articolul 14, ibidem.

92

aplicat restricţii cu privire la unele articole. Belgia, Luxemburg, Spania şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au aplicat restricţii cu privire la articolul 7 în legătură cu transmiterea ereditară a coroanei, iar Germania şi Elveţia au aplicat restricţii cu privire la legislaţia militară naţională care prevede interzicerea participării femeilor în activităţile ce implică conflicte armate.

2.3. Instituţii privind protecţia drepturilor femeii

Concomitent cu adoptarea unor instrumente juridice

adecvate, comunitatea internaţională s-a concentrat asupra constituirii unor organisme şi mecanisme eficiente pentru protecţia şi garantarea drepturilor femeii, urmărind cunoaşterea evoluţiilor în acest domeniu şi elaborarea unor recomandări adecvate.

Prin instrumente juridice adoptate după al II-lea război mondial s-a constituit şi Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii. Comitetul a fost instituit în baza prevederilor Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1979.

Comitetul este alcătuit din 23 de membri, experţi având „o înaltă ţinută morală şi competenţă în problemele reglementate prin Convenţie”17. Membrii Comitetului acţionează ca experţi, în capacitatea lor personală, respectându-se principiul „distribuţiei geografice echitabile şi a reprezentării diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice”18.

Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii este îndrituit „să analizeze progresele înregistrate în implementarea Convenţiei, inclusiv rapoartele înregistrate de

17 Articolul 17, punctul 1, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii. 18 Ibidem.

93

statele părţi cu privire la evoluţiile constatate în ţările lor”19 făcând sugestiile şi recomandările ce se impun.

Organizaţia Naţiunilor Unite are în subordinea sa mai multe instituţii specializate pe probleme legate de egalitatea de gen. Aceste instituţii conlucrează pentru o mai bună implementare a deciziilor în toate ţările lumii.

Bazată pe viziunea egalitaristă a Cartei Naţiunilor Unite, Divizia pentru Dezvoltarea Femeii (DAW) susţine îmbunătăţirea statutului femeii în toată lumea şi obţinerea egalităţii de fapt între femei şi bărbaţi. Divizia promovează femeile ca participanţi egali şi ca beneficiari ai unui suport de dezvoltare, pace şi securitate, guvernare şi drepturile omului ţintind să asigure participarea femeilor ca parteneri egali cu bărbaţii în toate aspectele societăţii umane. Eforturile sale sunt un soi de catalizator pentru avansarea chestiunilor legate de femei pe agendele internaţionale şi pentru a realiza acest obiectiv, lucrează intens cu guvernele statelor, cu partenerii săi din sistemul Naţiunilor Unite şi cu societatea civilă. Iniţiază cercetări şi dezvoltă politici adecvate, încurajând interacţiunea dintre guverne şi societatea civilă. Ţinteşte să întărească comunicarea dintre procesele de dezvoltare a politicilor internaţionale şi naţionale prin promovarea de standarde şi norme globale, prin atragerea atenţiei publicului şi prin promovarea celor mai bune metode. Sprijină Comisia asupra Statutului Femeii prin elaborarea de norme şi politici globale şi Comitetul asupra eliminării tuturor discriminărilor împotriva femeii prin servicii substanţiale în domeniul tehnic. Acordă servicii de consultanţă şi programe tehnice de cooperare pentru ţările în curs de dezvoltare.

Un alt organism important în sistemul Naţiunilor Unite este UNIFEM–ul. Acest organism are ca obiectiv principal promovarea egalităţii de gen şi îmbunătăţirea statutului femeii. În particular, îşi concentrează eforturile în implementarea Platformei de Acţiune de la Beijing şi a altor documente ale

19 Articolul18, ibidem.

94

O.N.U. la nivel global prin sprijinirea femeilor în mediile politic şi economic, şi prin realizarea efectivă a drepturilor femeilor. Lucrează cu guverne, formaţiuni non-guvernamentale, comunităţi şi alte organizaţii, precum şi cu indivizi. Promovează participarea femeilor la conducerea statului şi în posturile de decizie abordând atât măsuri pentru creşterea numărului femeilor în posturile de conducere cât şi măsuri care să aducă o schimbare de ordin calitativ în participarea la decizie prin rolurile femeilor ca lideri noi ce pot promova programe bazate pe egalitatea de şanse şi o mai bună guvernare. Sprijină capacitatea grupurilor de femei de a încorpora nevoile de gen în procesele de adoptare a politicilor. Lucrează în acest sens cu organizaţii regionale cum ar fi APEC şi ASEAN pentru a susţine problemele legate de femei. Asistă agenţiile guvernamentale la identificarea şi înţelegerea problemelor de gen şi la formularea strategiilor legate de gen pentru a îmbunătăţi statutul femeilor prin statistici, atragerea atenţiei şi analize de gen. În plan economic, UNIFEM urmăreşte să sprijine activităţile economice inovative care vor spori autonomia şi veniturile familiale ale femeilor; să sprijine activităţile inovative şi strategice de dezvoltare a afacerilor femeilor; să conlucreze cu guverne şi grupuri industriale, mai ales cu asociaţiile de afaceri ale femeilor; urmăreşte să dezvolte capacitatea femeilor implicate în afaceri de a face faţă la schimbările pieţei.

În planul drepturilor omului UNIFEM ajută la implementarea Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii şi a altor instrumente de drepturile omului legate de drepturile femeilor, promovează şi susţine participarea grupurilor feminine şi a societăţii civile pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi sprijină participarea egală a femeilor la rezolvarea conflictelor şi la misiunile de prezervare a păcii.

Şi alte organisme, cum ar fi Consiliul Uniunii Europene, au în subordine diferite comitete şi comisii axate pe apărarea drepturilor omului şi în mod special pentru promovarea

95

drepturilor femeii. Printre acestea se află şi Înaltul Comitet pentru Egalitate între femei şi bărbaţi (CDEG)20. Membrii acestui Comitet sunt numiţi de către guvernele fiecărui stat membru şi sunt experţi cu o responsabilitate înaltă pentru politici favorabile egalităţii între femei şi bărbaţi sau alţi înalţi specialişti. CDEG admite prezenţa organismelor non-guvernamentale internaţionale cu statut de observatori la şedinţele sale. Printre acestea se numără Comitetul femeilor alese reprezentanţi în autorităţile locale şi regionale ale Consiliului Municipalităţii şi al Regiunilor Europene (CEMR)21 şi Grupul „Egalitate – Paritate – Femei – Bărbaţi”22 care este un grup de organizaţii non-guvernamentale cu statut consultativ pe lângă Consiliul Uniunii Europene. Acest organism a luat fiinţă în anul 1979. Printre misiunile care îi sunt menite se numără: examinarea situaţiilor legate de egalitatea între femei şi bărbaţi în societatea europeană şi monitorizarea progresului făcut; iniţierea unor analize, studii şi evaluări pentru a confrunta politicile naţionale şi experienţele electorale, pentru a aprofunda strategii de politică, măsuri şi instrumente pentru a implementa egalitatea şi dacă e necesar, pregătirea instrumentelor legale în legătură cu aceste subiecte; pregătirea conferinţelor ministeriale europene asupra egalităţii între femei şi bărbaţi; cooperarea cu alte comitete şi comisii în implementarea unor proiecte; alcătuirea de rapoarte anuale.

Pe lângă aceste organisme interguvernamentale în acest domeniu îşi desfăşoară activitatea şi organizaţii non-guvernamentale internaţionale şi regionale. Este greu de spus cam câte asemenea organisme îşi desfăşoară activitatea în lume dar printre ele putem aminti de AFEM23 sau Alianţa pentru o democraţie paritară24 (APD).

AFEM este o organizaţie transnaţională non-guvernamentală pentru apărarea drepturilor femeilor creată în

20 Engl. The Steering Comittee for Equality between Women and Men 21 Engl. The Standing Comittee of women elected reprezentatives of local and regional authorities of the Council of European Municipalities and Regions 22 Engl. „Equlity – Parity – women – men” Regrouping 23 Franc. Asociation des Femmes de l’Europe Méridionale 24 Engl. Alliance for Parity Democracy

96

anul 1996 şi care reprezintă state din sudul Europei – Spania, Franţa, Italia şi Portugalia. Scopul său este acela de a clădi o Europă a cetăţenilor bărbaţi cât şi femei care să fie mai solidară, mai justă şi care să respecte dualitatea umanităţii, cu multă consideraţie faţă de valorile culturii sudice.

ADP este o organizaţie non-guvernamentală creată în decembrie 1993 în urma unor dezbateri între unele sectoare ale opiniei publice cu privire la posibila contribuţie a „parităţii” la îmbunătăţirea statutului femeii, mai ales în legătură cu participarea publică şi politică la nivelul decizional. Scopurile sale sunt obţinerea unei participări egale a femeilor şi bărbaţilor în domeniul domestic, familial, economic, financiar, public şi politic şi avansarea conceptului de „democraţie paritară” ca să facă posibilă o societate organizată în aşa fel încât să ilustreze compoziţia umanităţii. Organizaţia este deschisă pentru ambele sexe.

Internaţionala Socialistă a Femeilor25 reuneşte organizaţiile de femei din partidele socialiste, social–democrate şi muncitoreşti afiliate la Internaţionala Socialistă. Înainte de octombrie 2003 SIW număra 129 de organizaţii membre, provenind de pe toate continentele. Scopul şi obiectivele Internaţionalei pot fi sintetizate astfel: întărirea relaţiilor dintre membrii săi; promovarea unor programe de acţiune menite să înlăture

orice formă de discriminare din societate, inclusiv inegalitatea dintre femei şi bărbaţi, precum şi să contribuie la apărarea drepturilor omului, la consolidarea păcii şi a dezvoltării;

promovarea în rândul femeilor a cunoaşterii şi înţelegerii dezideratelor şi obiectivelor de acţiune ale social-democraţiei;

extinderea relaţiilor dintre membrii săi şi alte structuri de orientare socialistă ale femeilor, care nu au statut de membre, dar care doresc să coopereze cu Internaţionala

25 Engl. Socialist International Women – SIW.

97

Socialistă a Femeilor. SIW este o organizaţie non-guvernamentală cu statut

consultativ la Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi la Consiliul Europei.

3. Mijloace de protecţie împotriva traficului cu femei

Consiliul Economic şi Social al O.N.U. şi-a mărit aria de

investigare incluzând alte manifestări contemporane de sclavie, traficul şi exploatarea femeilor. Există cinci Convenţii internaţionale care condamnă aceste practici antiumane26. Există Grupuri de lucru asupra formelor contemporane de sclavie însărcinate să supravegheze aplicarea convenţiilor referitoare la sclavie şi să examineze situaţia în diferite regiuni ale lumii. Comisia Condiţiei Femeii, care se ocupă în special de problemele analoage sclaviei, comunică cu regularitate informaţii Grupului de lucru asupra formelor contemporane de sclavie.

Primul instrument internaţional care urmărea combaterea comerţului cu femei a fost Aranjamentul de la Paris din 18 mai 1904 pentru reprimarea traficului cu femei albe, semnat de 18 state. La 4 mai 1910, 13 state au semnat tot la Paris Convenţia internaţională referitoare la reprimarea traficului cu femei albe, la care au aderat în final 34 de state.

Sub auspiciile O.N.U. a luat fiinţă Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor, aprobată de Adunarea Generală la 12 decembrie 1949, pe care a deschis-o spre semnare la 21 martie 1950. Această Convenţie, care nu vizează în mod expres femeile, unifică o serie de instrumente internaţionale adoptate în prima jumătate a secolului al ΧΧ-lea pentru protecţia femeilor şi copiilor. Considerând că prostituţia şi răul care o însoţeşte, şi

26 Este vorba despre: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele Internaţionale, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei şi Convenţia referitoare la Drepturile Copiilor.

98

traficul cu fiinţe umane în vederea prostituării lor sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii27, statele părţi la Convenţie „decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altuia”:

1. ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia; 2. exploatează prostituţia altei persoane chiar cu consimţământul acesteia”28.

Totodată, statele se angajează să pedepsească orice persoană care ţine, conduce sau cu bună ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei case de toleranţă sau dă în folosinţă, cu bună ştiinţă, în totalitatea sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituirii altei persoane29. Statele părţi se angajează să abroge sau să abolească toate legile, reglementările şi practicile administrative potrivit cărora persoanele care se pretează sau sunt bănuite că se pretează la prostituire sunt înscrise în registre speciale, să posede acte speciale ş.a. Statele părţi se angajează să comunice Secretarului general al O.N.U. legile şi regulamentele proprii în vigoare şi, anual, orice noi texte de lege sau reglementări referitoare la obiectul Convenţiei şi toate măsurile ce le vor lua pentru aplicarea acesteia.

Problema reprimării traficului cu publicaţii obscene se înscrie în aceeaşi categorie de preocupări ale comunităţii internaţionale de a asana relaţiile interumane de practici care atentează la demnitatea şi egalitatea în drepturi a oamenilor.

Procesul de eradicare a traficului cu publicaţii obscene a fost amorsat la începutul secolului al ΧΧ-lea când la Paris a fost adoptat (la 4 mai 1910) primul document internaţional în

27 Preambul, partea I, Convenţia pentru Reprimarea Traficului cu Fiinţe Umane şi a Exploatării Prostituirii Semenilor. 28 Articolul 1, ibidem. 29 Articolul 2, ibidem.

99

materie – Angajamentul relativ la reprimarea circulaţiei publicaţiilor obscene, în baza căruia guvernele contractante se angajau să stabilească sau să desemneze o autoritate menită să:

centralizeze toate informaţiile care ar înlesni descoperirea şi reprimarea actelor care ar fi infracţiuni la legislaţia lor internă privitoare la scrieri, desene, imagini sau obiecte obscene şi ale căror elemente constitutive vor avea un caracter internaţional;

procure toate informaţiile care ar putea împiedica importul publicaţiilor sau obiectelor amintite, să asigure ori să grăbească confiscarea lor în limitele legislaţiei interne;

comunice legile care ar fi fost deja în fiinţă sau care s-au adoptat în teritoriile lor respective cu privire la materia înţelegerii de faţă.

Câţiva ani mai târziu, la 12 septembrie 1923, a fost adoptată Convenţia internaţională pentru reprimarea răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor. Alcătuită dintr-un preambul şi 16 articole, Convenţia se constituie într-un instrument care, dacă ar fi respectată cu scrupulozitate de statele contractante, ar putea pune capăt acestui flagel.

Prin articolul 1, Înaltele Părţi contractante se angajează să ia „toate măsurile pentru a descoperi şi a pedepsi pe acela care va fi vinovat de una din faptele arătate mai jos…”

1. fabricarea sau deţinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene cu scopul de face comerţ cu ele, de a le distribui sau de a le expune în mod public;

2. importul, transportul, exportul acestor materiale sau punerea lor în circulaţie într-un mod oarecare;

3. comerţul, chiar şi acela care n-ar fi public, efectuarea oricărei operaţii privindu-le într-un mod oarecare, distribuirea lor, exprimarea lor publică sau profesia de a le da cu chirie.

100

În ciuda existenţei acestor instrumente internaţionale şi naţionale care interzic traficul cu fiinţe umane şi răspândirea publicaţiilor obscene acest fenomen a luat proporţii incredibile, mai ales la noi în ţară. Comunitatea internaţională se confruntă cu grave violări ale drepturilor omului în această privinţă în contextul diferenţelor imense existente între ţările europene, între occident şi orient, care determină proliferarea prostituţiei în rândul femeilor şi nu numai. Există o serie de recomandări ale Secretarului General al O.N.U. printre care: prevenirea prostituţiei prin educaţie morală şi educaţie civică, sporirea numărului femeilor care îndeplinesc funcţia de agenţi de stat în acest domeniu, stoparea discriminărilor care marginalizează persoanele prostituate, frânarea industriei şi comerţului cu materiale pornografice şi adoptarea de măsuri severe de reprimare când sunt implicaţi minori în asemenea activităţi, reprimarea proxenetismului sub toate formele, facilitarea formării profesionale şi reintegrarea socială a persoanelor salvate de prostituţie.

4. În loc de concluzii…

În ciuda existenţei atâtor mijloace de promovare şi de

protecţie a drepturilor femeilor, acestea se lovesc încă de o mentalitate care ar fi trebuit să se schimbe până acum. Şi totuşi, multe mame îşi educă fetele în spiritul aceloraşi concepţii învechite! Iată de ce, din acest punct de vedere este lăudabilă înfiinţarea şi în România a unor instituţii care să pună accentul pe respectarea şi promovarea principiului egalităţii în drepturi şi al egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Pe de altă parte, acelaşi principiu trebuie aplicat şi în educaţia elevilor, pentru a putea spera la o reală aplicare atât a principiului egalităţii în drepturi, cât şi a principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

101

BIBLIOGRAFIE Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

faţă de femei. Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

împotriva femeii. Pactele Internaţionale cu privire la Drepturile Omului, Convenţia referitoare la Drepturile Copiilor Convenţia pentru Reprimarea Traficului cu Fiinţe Umane şi

a Exploatării Prostituirii Semenilor. www.un.org Christian Wolf - Jus gentium methodo scientifica

petractatum, Oxford, London, 1934

102

SPORTURILE DE LUPTĂ LA JOCURILE OLIMPICE DIN ANTICHITATE

Prof.univ.dr. Daniel-Costel Torje Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Potrivit izvoarelor literare din acele vremuri, Jocurile

Olimpice din antichitate au început în anul 776 Î.H. Având un caracter religios, întrecerile sportive simbolizau o ofrandă adusă zeilor în semn de recunoştinţă pentru toate bunătăţile oferite pământenilor.

Ele s-au desfăşurat în Sanctuarul lui Zeus de la Olympia. Denumirea sanctuarului vine de la muntele Olympos, cel mai înalt munte din Grecia continentală, socotit în mitologia greacă casa celor mai mari zei şi zeiţe greceşti.

Având în vedere că bărbaţii, indiferent de statutul lor social, bogaţi sau săraci, puteau participa la întreceri, ele se bucurau de un interes major şi ocupau un loc însemnat în viaţa Greciei antice. Fetele necăsătorite aveau voie să privească întrecerile, în timp ce femeilor căsătorite le era interzis şi să participe şi să privească aceste competiţii.

Toţi învingătorii erau răsplătiţi cu o coroniţă împletită din ramuri de măslin şi erau consideraţi de spectatori drept eroi. Chiar şi învinşii se bucurau de acest statut. Ei erau cunoscuţi în întreaga Grecie pentru victoriile obţinute, popularitatea acestor competiţii sportive acoperind întreaga regiune.

Din categoria întrecerilor „crâncene” făceau parte luptele, boxul şi pankerationul, un fel de luptă ce îmbină toate stilurile. Aceste sporturi reprezentau atracţia Jocurilor Olimpice. Spectatorii gustau din plin fervoarea luptătorilor, ambiţia lor de a-şi vedea adversarul la pământ.

103

În ceea ce priveşte luptele, existau două tipuri distincte, respectiv lupta în picioare şi lupta la sol. În afară de poziţia de luptă, distincţia dintre cele două tipuri de luptă se făcea fie după modul de apucare sau prizele pe adversar, fie după metoda de stabilire a învingătorului.

La lupta din picioare erau necesare trei aruncări pentru a se decide cine este învingătorul. Orice atingere a solului cu umerii, spatele sau bazinul era considerată. Lupta nu se întrerupea până când nu se consemnau în dreptul unui luptător trei căzături. Din acest motiv, unele confruntări durau destul de mult.

În cazul luptei la sol, stabilirea învingătorului se făcea prin acceptarea înfrângerii de către cel ce se afla în imposibilitatea de a continua lupta. În momentul în care unul dintre luptători se afla în dificultate şi nu mai putea continua lupta ridica mâna dreaptă cu degetul arătător în sus, semn că recunoaşte victoria adversarului.

Ambele tipuri de luptă aveau reguli clare. Printre acestea se afla interzicerea piedicilor şi muşcăturilor. Se interzicea, de asemenea, introducerea degetelor în ochi, în gură sau în altă parte moale a corpului.

Locul de desfăşurare a luptei în picioare se numea „skamma” şi era reprezentat de o porţiune de pământ nivelată şi acoperită cu nisip, în timp ce lupta la sol se desfăşura într-o zonă numită „karema” în care pământul era udat din belşug de organizatori, până când devenea mocirlos şi lipicios.

Înainte de începerea propriu-zisă a luptei, cei doi combatanţi se ungeau cu ulei de măsline, peste care aplicau pudră pentru ca adversarul să poată apuca, să poată lua o priză. Această regulă nu era respectată de toţi luptătorii în sensul că unii îşi treceau mâna uleioasă peste unele părţi ale corpului, astfel încât mâna adversarului, în cele mai multe cazuri, aluneca. Alţii mai dibaci îşi curăţau repede nisipul de pe umeri, în cazul unei căzături, pentru a masca efectele acesteia.

În spaţiul de luptă, combatanţii apăreau complet dezbrăcaţi şi tunşi foarte scurt pentru a nu permite nici unuia

104

să prindă de păr, pentru a-i împiedica să apuce şi să tragă de podoaba capilară a adversarului.

De obicei, la competiţia de lupte se înscriau în jur de 16 luptători. Pentru a se stabili perechile, organizatorii puneau în două vase sau în două coifuri opt perechi de litere. Ele erau identice două câte două. În acest fel, participanţii care extrăgeau aceeaşi literă luptau între ei.

Unul dintre cei mai mari luptători din acele vremuri a fost Milo din Crotona, o localitate undeva în sudul Italiei. Era cunoscut în rândul luptătorilor pentru calităţile sale, iar cele cinci victorii la Olimpiadă şi cele peste 25 de victorii în alte jocuri din „circuit” i-au atras respectul concurenţilor. Sfârşitul carierei acestui luptător a ilustrat în mod grăitor năzuinţele Jocurilor Olimpice. Ajuns la 40 de ani, Milo din Crotona a încercat să obţină a şasea victorie la Olimpiadă, însă un concurent mai tânăr pe nume Timotheos a reuşit să-l învingă. Ceea ce a urmat este demn de spiritul olimpic. Mulţimea i-a purtat pe braţe şi i-a ovaţionat pe ambii luptători, în semn de admiraţie pentru cel care a reuşit să învingă şi în semn de preţuire pentru trăinicia calităţilor învinsului.

Atât lupta în picioare, cât şi lupta la sol avea un singur scop, determinarea adversarului de a se declara învins. Pentru aceasta, fiecare luptător se folosea de loviturile cu palma sau pumnul şi chiar de muşcături, cu toate că acest ultim procedeu era interzis. Nu se ţinea întotdeauna cont de această interdicţie, din care cauză cei care uzau de ea în timpul luptei erau ridiculizaţi sau blamaţi. Un astfel de episod este redat de Plutarh care, asistând la o astfel de întrecere, povesteşte că un luptător pe nume Alcibiade, pentru a nu fi aruncat la sol, i-a muşcat mâna adversarului său. Acesta din urmă i-a dat drumul la priză exclamând „Ai muşcat ca o femeie, Alcibiade!”, iar el i-a replicat „Nu! Am muşcat ca un leu!”.

Lupta propriu-zisă avea un anumit ritual. La începutul ei, luptătorii se loveau reciproc cu mâinile şi pumnii răsucindu-şi degetele sau braţele. Foarte abil în tehnica răsucirii, Sostratos

105

din Sikyan obţinea deseori victoria în această fază a luptei. Dibăcia lui i-a atras supranumele de „domnul degete”.

Partea cea mai însemnată a luptei avea loc pe pământ, iar unul din momentele esenţiale era confruntarea în poziţia pe genunchi. Din acest considerent, combatanţii exersau în antrenamente această parte a luptei şi se pregăteau în mod special pentru acest moment al confruntării.

Dintre tehnicile cele mai cunoscute ale vremii era strangularea prin care mulţi luptători reuşeau să obţină o victorie foarte rapidă. De asemenea, procedeul de „prindere în scară” era foarte eficace. La categoria spectaculos poate fi încadrat procedeul de „aruncare din stomac” prin care executantul îl apuca pe adversar, îşi fixa talpa unui picior pe abdomenul acestuia apoi îl proiecta peste cap, printr-o mişcare asemănătoare tehnicii „tomonagi” din judo. Referitor la procedeele aplicate de luptători şi la măiestria cu care erau executate, Pindar îl compară pe Melissos cu „o vulpe care se rostogoleşte pe spate... îşi întinde picioarele şi respinge atacul vulturului”.

Fiind permise prizele la nivelul membrelor inferioare, adeseori luptătorii recurgeau la procedeul de doborâre pe spate cu fixarea coapselor. Legat de această tehnică, un sportiv din Cilicia, supranumit „greutatea săltăreaţă” pentru faptul că era scund şi îndesat, a reuşit să combine în mod eficient proiectarea adversarului cu răsucirea piciorului imediat după ce acesta era trântit pe spate, obţinând astfel o serie de victorii succesive.

În galeria celor mai reprezentativi luptători ai vremii un loc de cinste îl ocupă Theagenos din Thassos. Acesta a câştigat peste 1400 de coroniţe în întrecerile la care a participat. În legătură cu el există o legendă care spune că la 9 ani, nemulţumit de cum arăta o statuie de bronz din piaţa publică, a dat-o jos folosindu-se doar de forţa proprie. Mai târziu, în acelaşi loc, în semn de consideraţie pentru performanţele sale, i-a fost ridicată o statuie. Gestul este cu

106

atât mai măgulitor cu cât în acea piaţă trona şi statuia lui Alexandru Macedon.

Un alt reprezentant de seamă al sporturilor de luptă care a participat la Jocurile Olimpice din Antichitate este Polydamos din Skotussa. Despre el istorioarele locale spun că a strangulat un leu cu propriile mâini, iar în altă situaţie a oprit, tot cu mâinile, un car scăpat de sub control.

Alături de lupte un loc însemnat în rândul întrecerilor organizate în Olimpia l-a ocupat boxul. Reprezentat de artişti încă din perioadele minoică şi miceniană, boxul i-a cucerit pe greci, care i-au atribuit origini divine. Dintre toate legendele născute în acele timpuri şi care au legătură cu boxul am reţinut că prima confruntare pugilistică s-a desfăşurat între zeul Apolo şi zeul războiului Ares, victoria revenindu-i celui dintâi. De asemenea, Hercule era apreciat pentru calităţile sale de boxer, dar meritul de a inventa acest sport este atribuit lui Tezeu.

O versiune mult mai apropiată de realitate atribuie spartanilor originile acestui sport de luptă. El era foarte popular în rândul grecilor ionieni din Asia Mică şi de pe insulele apropiate acesteia. În ceea ce priveşte regulile acestui sport, ele au fost deduse prin interpretarea ilustraţiilor descoperite pe diferite obiecte sau în diferite locuri. Aceste imagini zugrăvite demonstrează faptul că erau îngăduite toate tehnicile de lovire, chiar şi în situaţia în care adversarul era căzut la pământ, nu însă şi folosirea degetelor cu intenţia de a le băga în ochii adversarului.

Din scenele pictate pe vase de ceramică reiese faptul că se foloseau croşeele, upercuturile, precum şi loviturile cu pumnul în ceafă. Alături de aceste tehnici mai pot fi reţinute loviturile cu muchia internă sau externă a mâinii sau cu podul palmei.

Lupta se considera încheiată în momentul în care unul din combatanţi îşi pierdea cunoştinţa sau când se declara învins. Întrucât unele partide durau foarte mult, luptătorii conveneau – la un moment dat – să se lovească fără a se mai apăra pentru a finaliza confruntarea înainte de lăsarea serii.

107

Un exemplu de o astfel de partidă a avut loc la Nemeca între Damoxenos şi Kreugas şi a fost un exemplu de violenţă antică. Izvoarele amintesc că Kreugos a lovit primul cu un pumn capul lui Damoxenos. Acesta şi-a revenit şi l-a lovit la rându-i cu degete întinse sub coapse. Lovitura a fost atât de puternică încât i-a străpuns carnea şi i-a scos afară măruntaiele. Lupta a luat sfârşit instantaneu.

În cei o mie de ani de existenţă a Jocurilor Olimpice din Antichitate sunt puţine referinţe la finaluri tragice sau la accidente în box. Dacă totuşi lupta degenera şi se solda cu moartea unui concurent, acesta din urmă primea post-mortem coroniţa, iar învingătorul era alungat pentru totdeauna de pe stadionul sau arena unde s-a desfăşurat lupta.

Referitor la modul de abordare a luptei şi la strategiile tactice utilizate de luptători, sunt remarcate loviturile simple de pumn spre zona capului. Rănile de pe faţă, de la urechi, bărbie, nas sau obraji sunt evidente pe chipurile redate pe diferite obiecte arheologice descoperite în Grecia.

Printre boxerii care şi-au cucerit faima la Jocurile Olimpice din Antichitate se află Glaukos, el fiind onorat cu o statuie care îl reprezintă în poziţia de luptă. Alături de el merită a fi amintit Pitagora din Samos considerat cel mai inteligent boxer datorită stilului „ştiinţific”. Alkidamas şi-a câştigat nemurirea prin jocul de picioare, iar Diagoras din Rhodos prin corectitudinea dovedită în luptă.

După mii de ani, sporturile de luptă şi-au păstrat însemnătatea şi locul în diagrama Jocurilor Olimpice. Apariţia unor noi stiluri de luptă şi introducerea lor printre disciplinele olimpice, demonstrează atracţia de care se bucură atât în rândul practicanţilor, cât şi în rândul spectatorilor. Pe lângă talentul şi calităţile motrice dovedite în timpul unei confruntări, luptătorii fac dovada unor caractere deosebite, demonstrând – mai mult ca la oricare alt sport – că ştiu să-şi aprecieze învingătorii şi să-şi respecte învinşii.

108

BIBLIOGRAFIE Bănciulescu Victor, Jocurile Olimpice de-a lungul

veacurilor, Editura Sport-Turism, 1970; Kiriţescu Constantin, Palestrica. O istorie universală a

culturii fizice, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport; Paraschivescu Radu, Jocurile Olimpice de la Atena la

Atena 1896-2004, Editura Curtea Veche, 2004; Suvaddhing Judith, Jocurile Olimpice în Antichitate, Editura

Aquila, 2008

109

TALK SHOW-UL, TRANSPUNEREA ELECTRONICĂ

A TRAGEDIEI GRECEŞTI

Lect. Univ.drd. Petre Crăciun Universitatea „Andrei Şaguna”

Termenul de talk show a apărut la jumătatea anilor ’90,

fiind cultivat la început îndeosebi de televiziunea americană. Pentru unii autori, el apare drept o concesie à l’américaine, făcută „supremaţiei audienţei şi indicelui de satisfacţie prin televiziune”.1 Noël Nel consideră, dintr-un punct de vedere, că o emisiune tip talk show seamănă cu o discuţie “de salon”, care nu are legătură cu asperităţile, cu profunzimile cu care ne obişnuiseră deja clasicele emisiuni dezbatere.

Din punct de vedere terminologic, plecăm de la două componente: „Talk” – discuţie, conversaţie, dar şi bârfă şi de la „Show” – spectacol, expoziţie, fast. Dacă ar fi să cercetăm istoria acestui gen care, practic, a revoluţionat televiziunea, ar trebui să ne întoarcem în anul 1985, atunci când se difuza prima ediţie a celebrei "Larry King Live", emisiune difuzată de CNN care a ajuns acum, după mai bine de două decenii, la peste un milion de telespectatori în fiecare noapte.

Dintr-un punct de vedere putem considera talk show-ul ca fiind emblema a ceea ce am putea considera, cu un termen împrumutat din geologie sau din istorie, neo-televiziunea. Păstrând aceeaşi terminologie, dezbaterile clasice ar putea fi datate într-o epoca ce ar putea fi plasată în paleo sau, cel mult, mezo-televiziune.

După peste două decenii de la apariţia genului, acest termen l-a înlocuit aproape cu totul pe cel de dezbatere. Cu toate acestea, cele două genuri, unul caracterizat prin

1 Noël Nel, Le débat televise, 1990, Armand Collin, Paris, p. 23

110

sobrietate şi accentul pus pe informare, iar celălalt pe spectacol, coexistă.

Spre deosebire de dezbatere, talk show-ul este o formă de schimb organizată astfel încât să scoată la iveală conflictul, drama umană, sub diverse aspecte, în legătură cu o temă-pretext, printr-o confruntare a unor judecăţi şi opinii exprimate tranşant şi cu ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace în a ilustra aceste conflicte sau a sugera drama. “El corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului apt să servească unei abordări sensibile, emoţionale a celor două forme de dezordine umană care sunt conflictele între indivizi şi dramele intime ale persoanei”.2 Dintre cele mai cuprinzătoare şi mai nuanţate definiţii date talk show-ului, este de semnalat cea pe care o formulează Noël Nel: “Apoteoză a media, transpunere electronică a tragediei greceşti, prin progresia dramatică pe care o conţine şi prin catharsis colectiv, complement indispensabil al democraţiei, talk show-ul reprezintă, finalmente, o structură în care intră în rezonanţă şi se contaminează două forme de reprezentare socială: statul-spectacol, cu eroii săi politici, şi Televiziunea-stat, cu socializarea instantanee pe care o propune în cadrul marilor dezbateri ideologice.”3

Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione enumeră câteva dintre caracteristicile talk show-ului. Una dintre acestea ar fi că invitaţii unei astfel de emisiuni sunt solicitaţi fine în calitate de persoane combative, fie de victime. Rolul acestora este acela de a reprezenta cel mai bine categoria din care fac parte, astfel încât printr-o regie bine pusă la punct de moderator, “conflictul” să capete o amploare cât mai mare, spre deliciul sau compătimirea telespectatorilor. “Organizarea emisiunii este orientată în întregime către dramatizare şi divertisment, cu prezentarea unor documente şi anchete care

2 Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione – Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed. Polirom, 2005, p. 112 3 Noël Nel, op.cit., p. 9