Semirealitatea psihodramatică - spaţiu de stimulare a creativităţii

Autor: Avram GheorgheIulie 2003

Argument

Lucrarea de faţă nu are nici pe departe pretenţia de-a fi amintit totul despre termenul creativitate. Singurul lucru pe care mi l-am propus să-l realizez atunci când am început să scriu această lucrare era acela de a argumenta faptul că nu se poate vorbi despre creativitate şi stimularea acesteia fără a face trimiteri la teoria lui Jacob Levy Moreno despre acest concept, iar dacă cineva îşi propune să depăşească “barierele ce stau în calea creativităţii”, trebuie să ştie că metoda psihodramatică este un izvor nesecat de resurse în acest sens.

Această lucrare reprezintă pentru mine personal o supapă pentru frustrările acumulate în timpul trainingurilor la care am participat în ultimii opt ani, traininguri care încercau să-i înveţe pe cursanţi despre: gestionarea relaţiilor, rezolvarea conflictelor şi, nu în ultimul rând, stimularea creativităţii. Profesorii, bine intenţionaţi, de regulă făceau totul: vorbeau rar ca să ne putem lua notiţe, în timpul prezentării foloseau retroproiectorul şi uneori imagini video, ba chiar aminteau şi de unele tehnici psihodramatice şi le experimentau pe voluntari.

Un joc de rol exersat la un seminar, îmi poate aduce aminte de psihodramă, dar fiindcă am avut şansa să aflu că o psihodramă nu e doar un joc de rol, am scris această lucrare care nu vrea altceva decât să amintească faptul că barierele în calea creativităţii, identificate de E. Limbos pot fi depăşite şi prin activitatea psihodramatică care, însă, nu îşi propune doar atât. În acest context de idei îmi vine în minte sfatul pe care bătrânul negustor de vinuri îl dădea fiului ce urma să-i preia afacerea: “şi nu uita că unii chiar ştiu că vinul se face şi din struguri”.

Importanţa crescândă a creativităţii în plan individual, de grup sau social i-a determinat pe mulţi specialişti contemporani să investigheze noi modalităţi de stimulare a creativităţii. Una dintre căile principale de antrenare a creativităţii este considerată identificarea factorilor inhibitori şi stimulativi ai acesteia. În lucrarea de faţă, ne propunem să parcurgem lista de “bariere ale creativităţii legate de contextul sociocultural” – identificate de E. Limbos şi să zăbovim asupra fiecăreia pentru a aprecia în ce măsură şi prin ce mijloace, activitatea psihodramatică poate interveni asupra acestora, pentru a le diminua influenţa. Dar, înainte de a începe acest parcurs, vom aminti câteva din definiţiile pe care le-au dat diverşi specialişti, noţiunii de creativitate.

Rogers considera că principalul motiv al creativităţii este tendinţa omului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este el potenţial. Creativitatea există în fiecare individ, aşteptând condiţiile optime pentru a fi eliberată şi pentru a se exprima.

A. Adler: creativitatea constituie o modalitate privilegiată de a lichida complexul de inferioritate ce caracterizează funciar fiinţa umană. S. Freud: sediul creativităţii ca şi al nevrozelor se află în inconştient. H. Rugg, A.D. Moore: creativitatea reprezintă rodul unei munci în echipă ce reuneşte doi colaboratori destoinici, conştientul şi inconştientul. J. Maltzman, S.A. Mednick (teoria asociaţionistă a creativităţii) consideră creativitatea ca un proces asociativ între elementele date, proces care este dirijat de anumite exigenţe sau finalităţi şi în urma cărora apar combinaţii noi. Rezultatul este cu atât mai creativ cu cât elementele ce sunt sintetizate împreună sunt mai puţin înrudite între ele. M. Wertheimer: (teoria gestaltistă a creativităţii) creativitatea presupune înţelegerea problemei prin intuiţie şi nu prin raţiune. C.F. Osgood, J. Parnes (teoria behavioristă a creativităţii): creativitatea unui individ depinde considerabil de modul în care au fost stimulate manifestările sale creative. B. M. Kedrov (teoria factorială a creativităţii): creativitatea este un proces ascensional care pleacă de la faptele singulare (S) la cele particulare (P) pentru a ajunge la cele generale (G).

J.L. Moreno: “Universul este creativitatea infinită. Creativitatea este problema universului: ea este problema oricărei existenţe, a oricărei religii sau ştiinţe; creativitatea este problema psihologiei, a sociometriei şi a relaţiilor umane. Creativitatea nu este o categorie mistică, aristocratică, estetică sau teologică, ea este vârf şi în acelaşi timp bază; dacă există în macrocosmos, există şi în microcosmos; se află atât în eternitate cât şi în forma tranzitorie a existenţei. Această creativitate acţionează chiar şi acum, aici, în timp ce vă vorbesc.” Totuşi, dincolo de acest elogiu adus creativităţii, Moreno ne oferă şi o definiţie a creativităţii, pe care, pentru a o înţelege suntem obligaţi să ne însuşim şi punctul lui de vedere privind spontaneitatea, faţă de care creativitatea se află într-o relaţie de interdependenţă. Din acest punct de vedere, creativitatea este o potenţialitate legată de genotip: nu toţi în stare de spontaneitate identică pot să fie la fel de creativi. Spontaneitatea, pentru Moreno este o stare interioară (prezentă în mod variabil şi care oricum se schimbă încontinuu), care pune individul în condiţia de a-şi folosi propriile înzestrări de creativitate. Spontaneitatea poate să fie indusă în timp ce creativitatea poate să fie verificată. Astfel, nouă, ca terapeuţi, nu ne rămâne la dispoziţie decât posibilitatea

de a stimula spontaneitea în mod conştient pentru a ajunge la creativitate. “Starea de spontaneitate” este principiul esenţial al oricărei experienţe creative.

Prezentarea schematică a principalelor bariere ale creativităţii legate de contextul sociocultural - după modelul lui E. Limbos:1.Conflictul de valori şi lipsa cadrelor de referinţă

1.1. Instabilitatea societăţilor1.2. Îmbătrânirea populaţiei şi a societăţilor1.3. Descoperirile ştiinţifice sau filozofice1.4. Saturaţia informaţiilor oferite de mass-media

2.Condiţionarea şi manipularea prin mass-media.3.Prejudecăţile4.Diferenţele culturale5.Non-integrarea frustrărilor

5.1. Fuga (retragerea)5.2. Agresivitatea5.3. Transferul5.4. Compensarea5.5. Resemnarea5.6. Integrarea frustrărilor

Barierele creativităţii legate de contextul sociocultural - se referă la condiţiile în care un individ trăieşte într-un tip de societate sau mediu, nesatisfăcătoare pentru el. Insatisfacţiile se pot situa la niveluri diferite care uneori se întrepătrund.În cazul unui individ plasat într-un context sociocultural neprielnic lui, este evident faptul că acesta va acumula multiple insatisfacţii, însă includerea temporară a lui într-un grup psihodramatic ar putea constitui pentru el o ancoră spre supravieţuire şi adaptare. Aceasta deoarece în paralel cu apartenenţa individului la un mediu social perceput la nivel subiectiv ca impropriu, individul, prin apartenenţa la grupul psihodramatic, care singur în timp îşi definitivează o matrice proprie cu valori şi reguli propuse şi acceptate tacit de toţi membri grupului, va contrabalansa starea de disconfort indusă de mediul social real. În timp, ca urmare a implicării individului într-un grup de psihodramă, acesta va putea identifica, prin sprijinul terapeutului, al grupului şi cu ajutorul resurselor interioare explorate, soluţii adaptative reuşite, astfel încât inserţia lui socială să devină un succes, iar originea culturală diferită de cea a majorităţii să devină un atu al existenţei sale în acest mediu nou, străin.

1.Conflictul de valori şi lipsa cadrelor de referinţăContextul sociocultural constituie un mediu constrângător pentru o persoană atunci când ea nu poate admite şi nici nu poate adera la scările de valoare, la ideologiile societăţii în care trăieşte, pentru că ea nu se poate regăsi pe sine. Aceasta duce la un conflict al valorilor şi la absenţa cadrelor de referinţă.În mod practic, aprecierea cât mai corectă şi mai apropiată de realitate a scărilor de valori şi a cadrelor de referinţăeste diminuată datorită interpunerii mai multor elemente între care se află: instabilitatea societăţilor, îmbătrânirea populaţiei şi a societăţilor, descoperirile ştiinţifice sau filozofice, saturaţia informaţiilor oferite de mass-media.

1.1. Instabilitatea societăţilor, care s-a accentuat şi s-a accelerat în ultimele decenii ale secolului XX, fiind mai greu de depistat ceea ce este prioritar, primordial de ceea ce este întâmplător, secundar. Devine din ce în ce mai dificil să apreciem cu certitudine lucrurile, ideile care trebuie conservate sau izolate.

Într-o lume aflată într-o permanentă şi rapidă schimbare, nevoia de sens a identităţii personale, îl determină pe individ să recurgă pe parcursul existenţei sale la repetate redefiniri în raport cu sine precum şi în raport cu lumea din jur. Instabilitatea / schimbarea societăţii, rareori aduce noi roluri colective, generice, pe care individul trebuie să şi le asume, de regulă se modifică doar anumite particularităţi comportamentale privind rolul asumat; şi ne referim la modificările pe care le induce modificarea normalităţii statistice. Aceste modificări, oricât de independente ar fi ele de voiţa individului, într-o măsură mai mare sau mai mică ajung să-i influenţeze existenţa. Tehnici psihadramatice precum: inversiunea de rol, oglinda, proiecţia în timp şi de asemenea participarea auditoriului, îl ajută pe protagonist să se reorienteze într-o societate a cărei permanentă schimbare îl obligă şi pe el să se schimbe pentru a supravieţui. În grupul de psihodramă, indiferent de starea interioară a unui membru, acesta îşi poate găsi loc şi sens în cadrul grupului, având în acelaşi timp posibilităţi de raportare atât la identitatea grupului psihodramatic, cât şi la elemente din viaţa individuală reală.

1.2. Îmbătrânirea populaţiei şi a societăţilor. Ponderea populaţiei în vârstă este din ce în ce mai mare comparativ cu ritmul naşterilor, fapt care duce la un conservatorism accentuat, la creşterea rezistenţelor la schimbare.Îmbătrânirea populaţiei şi a societăţii este un fapt, o realitate care nu poate fi modificată prin intervenţie psihodramatică, însă rigiditatea vârstei şi rezistenţa crescută la schimbare poate fi influenţată prin activitatea psihodramatică.În societatea tehnologizată căreia aparţinem, spontaneitatea este mult mai puţin folosită şi stimulată decât sunt de exemplu inteligenţa şi memoria. Pentru ca o persoană să-şi poată valorifica propriul potenţial creativ, este necesară în primul rând inducerea acestei stări de spontaneitate, pe care activitatea psihodramatică încearcă în fapt să o realizeze încă din prima parte şedinţei: activitatea de încălzire a grupului, care are ca scop creşterea spontaneităţii şi scăderea nivelului de anxietate al indivizilor. Activitatea de încălzire a grupului presupune printre altele o alternanţă între planul realităţii şi cel al semirealităţii, al jocului, în care interacţiunile se realizează sub registrul lui “ca şi cum”. Dacă există o stare de spontaneitate, diferitele elemente prezente în minte se autoorganizează pentru a atinge ceea ce am putea numi o bună formă. În această formă bună se dă recunoaştere reciprocă şi se integrează aspectele proprii Eului actor şi specifice Eului observator. Tot în această formă bună sunt armonizate exigenţele intrapsihice cu cerinţele realităţii (realitatea interiorizată prin mecanisme perceptive). Spontaneitatea, prin urmare, face pe individ capabil să se organizeze în mod autonom aşa încât să fie adecvat atât nevoilor interne cât şi cererilor exterioare.Intervenţia terapeutică faţă de un individ constă în a-i face posibilă o stare de spontaneitate care să declanşeze un astfel de proces de autoorganizare.Nu trebuie uitat faptul că primul factor de încălzire pentru spontaneitate este raportul empatic cu o persoană care deja se găseşte într-o stare de spontaneitate. În acest sens terapeutul care

ar folosi metodologia psihodramatică trebuie, pentru a acţiona în mod eficace, să aibă un acces uşor la propria spontaneitate. Moreno: “În copii vezi spontaneitatea în forma sa activă. Copilul nu vede bariere între obiecte, nici limite de distanţă, nici rezistenţe, nici interdicţii.”În concluzie, putem afirma că, prin activitate psihodramatică, se poate interveni asupra rigidităţii şi rezistenţei la schimbare de care dau dovadă majoritaea membrilor societăţii industriale căreia îi aparţinem şi noi, iar rezultatul acestei intervenţii ar fi o populaţie la fel de îmbătrânită din punct de vedere cronologic, dar mult mai creativă şi disponibilă spre schimbare.La primele intalniri ale unui grup directorul poate folosi tehnica fotografiei, cu scopul de a aduce un material emoţional nou în cadrul matricii de grup în formare şi, în acelaşi timp, de a exersa capacitatea empatică a membrilor grupului pe fondul unei spontaneităţi crescute şi a unui tele pozitiv.Activitatea psihodramatică din faza incalzirii oferă directorului de psihodramă posibilitatea de a efectua o regresie la nivelul grupului, astfel încât membrii acestuia, identificându-se cu roluri de copii să devină mai activi, mai creativi şi îndrăzneţi, fapt care ulterior se va reflecta în viaţa lor reală prin diminuarea conservatorismului accentuat şi a rezistenţei la schimbare.

1.3. Descoperirile ştiinţifice sau filozofice pun la îndoială anumite date socotite ca fiind fundamentale, decisive, perene. Fiinţa umană preferă obişnuinţa neschimbării, ceea ce constituie o frână în acceptarea noutăţilor.Moreno este cel care ne atrage atenţia că marile valori ale civilizaţiei, operele de artă, culturale şi nu numai pot fi privite şi altfel decât ca o valoare în sine, bine definită şi structurată. Pe acestea el ni le prezintă ca fiind rezultatul acţiunii care s-a concretizat în ceva exterior persoanei, deci o conservă culturală. Acceptând acest punct de vedere, suntem nevoiţi să ne alăturăm atitudinii lui Moreno, care atribuie o mai mare valoare “stării crescânde” decât versiunii definite.Proiectul nu este un fragment, ci conţine toată opera şi atenţia artistului, în fiecare fază a creaţiei. Diferenţa dintre opera de artă terminată şi o schiţă precedentă nu stă deci în esenţa lucrului. S-a întâmplat un proces de confruntare şi rezultatul depinde de valoarea pe care artistul o atribuie anumitor faze ale operei în timp ce ia formă înlăuntrul lui. Această evaluare îi revine numai lui: ar putea să se oprească la orice stadiu al procesului creativ, în schimb el continuă să corecteze până când opera este terminată. Există pentru el o lege de a aduce opera cât mai aproape posibil de acel ideal de perfecţiune pe care el şi l-a prefigurat. Moreno nu neagă valoarea intrinsecă a operelor literare de exemplu, însă pentru el rămân totuşi nişte conserve, entităţi inerte care nu permit interacţiunea, dialogul, confruntarea. Conservele culturale îşi pot dovedi totuşi utilitatea, în situaţia în care ajung să fie stimul, punct de plecare pentru o activitate psihodramatică, ocazie cu care membrii grupului dau viaţă acestor entităţi inerte, însă, la scurt timp, prin activitatea creativă a acestora, valoarea intrinsecă a conservei va fi subminată şi transformată în altceva, autentic şi valoros pentru grupul în cauză. În concluzie, filozofia lui Moreno asupra omului şi a naturii, ne aminteşte că toţi suntem Dumnezei, creatori şi co-creatori ai unui univers fără sfârşit. Putem crea cu bucurie, energie şi spontaneitate şi să lăsăm ca imaginaţia să fie la baza acţiunilor noastre.

Fiecare dintre noi are dreptul de a fi creator. Toţi avem un loc pe acestă planetă, unde să putem fi şi să acţionăm ca nişte creatori. La acest îndemn încurajator spre creativitate, Moreno face totuşi precizarea că Dumnezeu rămâne unic prin faptul că doar în cazul Lui, orice spontaneitate s-a transformat în creativitate. Spontaneitatea şi creativitatea la El sunt identice.

1.4. Saturaţia informaţiilor oferite de mass-media, care îngreunează operarea unei alegeri obiective. Implicarea individului în activitatea psihodramatică îl ajută pe acesta să achiziţioneze noi abilităţi de comunicare şi relaţionare, în paralel cu mărirea gradului de autocunoaştere. Exersarea în mod repetat a inversiunii de rol şi a prezentării în inversiune, îl ajută pe individ să-şi îmbunătăţească atât capacitatea empatică cât şi posibilitatea de a descifra mesajele non-verbale. Acestea, alături de exersarea Eului-observator prin funcţia oglinzii din spaţiul psihodramatic, îl antrenează pe individ astfel încât în viaţa reală, saturată de informaţiile oferite de mass-media, acesta devine mai eficient în selectarea informaţiilor. Astfel, putem constata în timp că individul care iniţial, la stimulul unui spot publicitar pentru un produs, reacţiona din perspectiva Eului-actor exacerbat, achiziţionând produsul propus de spot, după implicarea în activitatea psihodramatică, ca urmare a efectului pe care l-au avut oglinzile primite la comportamentul său, precum şi prin exersarea Eului-observator, la acelaşi stimul primit de spotul publicitar, individul, din perspectiva unui Eu-observator eficient, analizează utilitatea şi necesitatea produsului prezentat, urmând ca trecerea la act să se realizeze în funcţie de rezultatul analizei.

2. Condiţionarea şi manipularea prin mass-media.În societatea contemporană individul are impresia sau chiar convingerea că este înconjurat de reţele de informaţii vehiculate, care îl condiţionează în afara voinţei individuale, fiind obligat să fie permanent vigilent şi să se păzească de asemenea influenţe.Alături de cele trei medii tradiţionale ale omului: familia sau comunitatea, mediul profesional sau şcolar şi mediul în care individul îşi petrece timpul liber, a apărut şi mediul informaţional sau mass-media, care, deşi este în afara celorlalte trei, s-a infiltrat în interiorul lor într-un mod informal şi nestructurat. Prin mass-media are loc o influenţă difuză asupra populaţiei pe care o condiţionează, asupra căreia acţionează prin persuasiune, adresîndu-se de fapt memoriei mulţimii. Unul dintre fenomenele implicite ale condiţionării prin mass-media este manipularea, care este permanentă. Dacă nu dăm dovadă de spirit critic şi de luciditate faţă de informaţiile primite prin mass-media, fiecare dintre noi riscăm să fim victime ale manipulării. Unii psihosociologi consideră manipularea drept o “măciucă” socioculturală care este prezentă în toate acţiunile publicitare, dezbaterile politice, elaborarea programelor TV, tonul vocii prezentatorului, etc. Una dintre formele cele mai subtile şi insidioase ale manipulării o constituie dezinformarea opiniei publice, al cărei scop este răspândirea de informaţii tendenţioase, parţial obiective, în vederea deformării realităţii şi a evenimentelor. Chiar dacă, orice ar face individul din societatea contemporană, nu se poate adăposti total de influenţa condiţionării pe care o exersează mass-media, totuşi metodologia psihodramatică îi oferă acestuia posibilitatea ca prin exersarea într-un cadru adecvat a anumitor tehnici psihodramatice, precum inversiunea de rol sau proiecţia în viitor să sesizeze intenţiile şi scopurile acţiunilor mass-mediei şi astfel să poată face alegeri în cunoştinţă de cauză.Inversiunea de rol este tehnica centrală a psihodramei şi are funcţia de decentrare perceptivă. Ea constă în a face ca o persoană (membru al grupului) să-şi asume pentru un anumit timp rolul unui “altul”. Acesta este de obicei o persoană reală, dar poate fi şi personificarea unui obiect, a unei idei, unei fantezii, unui simbol, a unei părţi din sine şi, de ce nu, a unei instituţii mass-media. Datorită inversiunii de rol, protagonistul joacă partea unui altul, obligîndu-se astfel să-şi menţină constant Eul-observator decentrat faţă de Eul său actor şi făcând ceea ce ultimul nu reuşeşte într-un anumit mod, dar în conformitate cu partea asumată. La rândul său acesta, când este implicat în acţiune, nu poate evita acţiuni noi şi spontane de care observatorul său trebuie să ia cunoştinţă şi să le tezaurizeze. Bogăţia acestei funcţii reiese chiar din această capacitate de a aduna pentru observator “noi adevăruri”, evitând şi depăşind în mod natural blocajele emotive şi prejudecăţile cognitive cristalizate. În cazul nostru concret când prin mijloace psihodramatice încercăm să diminuăm condiţionarea indusă de mass-media, prin realizarea inversiunii de rol a individului cu un mijoc mass-media, vom ajuta Eul-observator al individului să identifice scopul acţiunilor pe care le realizează această instituţie şi astfel individul îşi poate ajusta alegerile pe care le realizează în planul realităţii.

Proiecţia în viitor ca tehnică psihodramatică, permite protagonistului să trăiască în prezentul psihodramatic imagini şi fantezii privind viitorul său. Tot ceea ce demonstrează protagonistul pe scenă nu este altceva decât transpunerea în viitor a elementelor care reies din activitatea sa actuală. Raportându-ne din nou la condiţionarea pe care o realizează mijloacele mass-media asupra individului, prin tehnica proiecţiei în viitor, intervenţia psihodramatică îi poate oferi individului posibilitaea de a explora în spaţiul scenic variante ale viitorului său, influenţate mai mult sau mai puţin de acţiunile de manipulare al acestor mijloace care, toate laolaltă, acţionează “inocent” dorind doar să-i informeze pe oameni şi nimic mai mult. Alături de cele două tehnici psihodramatice prezentate, în scopul diminuării influenţelor mijloacelor mass-media, metodologia psihodramatică pune la dispoziţia terapeutului şi alte metode care pot sluji acestui scop, dintre care putem aminti oglinda. Funcţia oglinzii intervine în situaţia în care avem o interacţiune capabilă să producă o dinamică mentală datorită căreia un anumit individ surprinde aspecte ale lui însuşi în imagini relative, construite de alţii şi retransmise. În timp ce în cazul dublului, individul îmbogăţeşte reprezentaţia sa orientându-şi atenţia asupra lui însuşi, în cazul oglinzii individul priveşte în afara sa pentru a constata cum este perceput de alţii. Funcţia oglinzii apare succesiv, cerând o maturizare a structurilor cognitive care constau în atribuirea originii experienţei lumii interne sau dimpotrivă a celei externe. Funcţia oglinzii este funcţia cea mai activă în interiorul unui grup.

3. Prejudecăţile, ideile gata confecţionate, constituie piedici importante ale creativităţii. Contextul sociocultural în care trăim este impregnat şi uneori pietrificat de prejudecăţi. Prejudecăţile sunt raportate la tradiţii şi îşi au rădăcinile într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Adoptarea unei atitudini nonconformiste faţă de norme şi prejudecăţi conduce de multe ori la catalogarea celui care o face ca având un comportament deviant, periferic.Plecând de la premisa că ideile gata confecţionate se regăsesc în cărţi care de regulă sunt reprezentative pentru o anumită categorie a populaţiei sau o anumită comunitate şi care cuprind norme morale şi comportamentale, uneori chiar ideologii ale grupului, Moreno a identificat în acestea o piedică în calea manifestării spontane şi creative a individului care aparţine comunităţii respective şi, în acelaşi timp, şi-a manifestat revolta datorită imposibilităţii de-a se întâlni şi dialoga cu autorul cărţii care înglobează convingeri şi prejudecăţi colective. Moreno acorda o mai mare valoare experienţelor decât cărţilor, acţiunii mai degrabă decât povestirii şi dovedea un sens de refuz spre ceea ce el numea “conserve culturale”. Aceasta deoarece întâlnirea faţă în faţă (întâlnire primară) a perceput-o întotdeauna superioară celei secundare, dintre cititor şi un autor redus la o conservă tehnico-culturală, la o carte. În concepţia lui Moreno, noţiunea de Întâlnire e încărcată de vitalitate şi ea înseamnă mai mult decât un vag raport interpersonal. Înseamnă că două sau mai multe persoane se întâlnesc în spaţiu cu toate forţele, slăbiciunile şi defectele lor, doi actori care se vor înfierbânta de spontaneitate doar în parte conştienţi de scopurile reciproce.

În cadrul metodologiei psihodramatice, se poate spune că există o corelaţie între nevoile grupului şi nevoile individuale, corelaţie care se bazează pe existenţa unei matrici colective a minţii umane. În această optică apare dificilă definirea acestor nevoi ca fiind strict individuale sau sociale. Natura dialectică a raportului dintre trăirile acestor nevoi poate fi un răspuns la modul în care se constituie “identitatea” (sau Sinele), identitate care se formează ca urmare a interacţiunilor variate dintre aceste nevoi, în strânsă legătură cu zestrea genetică a individului şi cu mediul familial.În grupul de psihodramă se poate observa o interacţiune continuă între expresiile nevoilor de grup şi expresiile nevoilor individuale. Toate nevoile individuale se raportează la nevoile grupale considerându-se implicit că fiecare exprimare individuală este direct legată de “grupul intern” al celui care se exprimă transferenţial.

4. Diferenţele culturaleFiinţele individuale, ca şi grupurile din care fac parte sunt educate conform unei anumite culturi specifice, care le structurează valorile şi ideologiile. O cultură diferită de cea în care a fost crescută o anumită persoană constituie o privire diferită asupra lumii. Deşi în prezent, datorită circulaţiei informaţiei, diferitele culturi sunt din ce în ce mai cunoscute publicului (prin reportaje, filme documentare, etc.), există încă o tendinţă de izolare în cultura originară căreia o persoană îi aparţine prin educaţie. O explicaţie ar fi că aceasta îi oferă o identitate particulară, un sentiment de securitate.Dacă psihodrama este centrată pe creşterea individuală în cadrul grupului şi datorită acestuia, sociodrama este o metodă de acţiune profundă, care priveşte relaţiile dintre grupuri şi ideologiile colective. Tema sociodramei este constituită din valori şi prejudecăţi ale grupului. Scopul ei este de a explora şi rezolva probleme care izvorăsc între subgrupele grupului mare, sau între grupuri. Deşi sociodrama este o activitate care se desfăşoară cu un grup mare de persoane şi nu presupune activitatea cu protagonistul, ea are totuşi în prima ei parte o activitate de încălzire a grupului, care, ca şi în cadrul psihodramei, are rolul de a mări gradul de spontaneitate a membrilor grupului, de a scădea anxietatea acestora şi de a favoriza apariţia unui tele pozitiv între aceştia. Pe acest fond, începe efectiv acţiunea care îşi propune să realizeze o întâlnire, în sens morenian, între subgrupele grupului mare. Deşi există posibilitatea ca diferenţele culturale să fie semnificative între subgrupele grupului mare, în cadrul sociodramei, datorită spontaneităţii crescute şi a tehnicii pe care o are la îndemână directorul, alături de aceste diferenţe care particularizează subgrupele, apar şi similarităţi semnificative care ţin de natura profund umană a fiecărui individ în parte, elemente comune care fac posibilă întâlnirea dintre grupe şi creşterea gradului de acceptare a unora faţă de alţii, astfel încât, dacă iniţial erau relaţii cu potenţial conflictual crescut, prin implicarea grupului în sociodramă, ne putem aştepta să identificăm premisele necesare dialogului şi colaborării.

5. Non-integrarea frustrarilorFrustrarea, în general, îşi găseşte originea în senzaţia şi convingerea de a fi victima nedreptăţilor, suferinţelor, jignirilor etc. cauzate de alţii. În viaţa cotidiană, la fiecare pas întâlnim ocazii de frustrare, dar impactul lor asupra diferitelor persoane este diferit. În special copiii sunt mai supuşi frustrării comparativ cu adulţii, deoarece ei înţeleg mai puţin.

Frustrările declanşează reacţii şi comporatamente mai mult sau mai puţin nuanţate sau intense, toate fiind nefavorabile creativităţii. Ne vom referi la şase dintre ele: fuga, agresivitatea, transferul, compensarea, resemnarea şi integrarea frustrărilor.

5.1. Fuga (retragerea). Persoana nefiind în stare să facă faţă frustrării încearcă să o evite, să scape de ea, temporar sau definitiv prin dispariţia din calea ei. Forme mai blânde ale fugii sunt: demisia, părăsirea localităţii, visul, neparticiparea, glume care să ducă la devierea de la subiect, alcoolul, somniferele, drogurile etc. Forma cea mai gravă a fugii este sinuciderea.Deoarece decizia lui Moreno de a deveni psihoterapeut a fost luată ca urmare a întâlnirii dintre el, doctorul psihiatru, şi un pacient care dorea să se sinucidă, ne vom opri în continuare să descriem acest moment, enumerând pe parcursul descrierii modalităţile şi tehnicile pe care le are la îndemână psihodrama ca formă de psihoterapie pentru a diminua tendinţa de fugă a individului din calea obstacolelor.În anul 1921, un om bogat dar nefericit a venit la Moreno ca să-l consulte şi dorea în acelaşi timp ca Moreno să-l ajute să se sinucidă, fiind dispus să facă din el moştenitorul său. Moreno a specificat că în calitate de medic, el îşi dedică viaţa spre a ajuta pe oameni să trăiască şi să se simtă mai bine cu ei înşişi. A început prin urmare un tratament psihoterapeutic care presupunea investigarea lumii interioare a acestui om. Timp de săptămâni au vorbit despre moarte: pacientul îşi scrisese ultimul său testament, au discutat mult despre diferite moduri de a se sinucide, a mâncat cu o nouă poftă ştiind că poate fi ultima sa masă şi au pus în scenă diferite momente din viaţa sa. Acestea s-au realiza cu pacientul în calitate de ceea ce ulterior a fost denumit protagonist, Moreno în calitate de conducător / terapeut iar Marianne (Marianne Lornitzo, pe care Moreno a cunoscut-o la Bad Volsau în calitate de asistentă medicală dar care ulterior i-a devenit secretară, amantă dar mai ales muză) – eu auxiliar, termen consacrat şi el ulterior. Reflectând asupra atitudinii lui Moreno faţă de pacient, putem afirma folosind termenii zilelor noastre că este o relaţie intersubiectivă, element care caracterizează apropierea de tip morenian şi care tip de relaţie este net diferit de relaţia calificată drept interdependentă – care creează o situaţie de dialog. Apropiere moreniană realizată în baza relaţiei intersubiective, permite pacientului să exprime orice conţinut în orice formă oricât de absurdă ar putea ea să apară sau de neîmpărtăşit, acest conţinut fiind acceptat pentru ceea ce este fără opoziţie. Un astfel de limbaj este utilizat integral ca punct de plecare pentru a face adecvată şi semnificativă comunicarea, care aprofundându-se, va putea să exprime noi semnificaţii legate de nevoile profunde ale persoanei. Pacientul care întâlneşte, poate pentru prima dată în viaţa sa atitudine de acest gen, primeşte un mesaj care-i zice:”Primesc imaginea pe care mi-o comunici. Eu, terapeutul, vreau să mă opresc să o explorez împreună cu tine, chiar dacă ea e încărcată de anxietate. Şi dacă eu pot să intru în ea fără să-mi fie frică că mă pierd sau te pierd, înseamnă că, există în faptul că suntem împreună, o forţă pozitivă care depăşeşte negativismul fantasmelor tale. Noi, împreună suntem mai puternici decât anxietatea ta”. Este vorba de o atitudine care exclude afirmaţiile care devalorizează şi intervenţiile de manipulare, preocupările de tip pedagogic sau de morală: această atitudine amplifică existenţa persoanei care se simte în acest fel stimulată să existe, în acel loc, aşa cum e posibil în acel moment. Ea îşi dă seama că se poate exprima, că îşi poate arăta propriile imagini şi dorinţe, fără să se simtă vinovată sau devalorizată. În acest fel este asigurată

şi îndemnată să desfacă materialul încâlcit, şi adesea obscur, care aparţine lumii sale. Ea se percepe activă şi prezentă faţă de sine însăşi. Un astfel de mod “de a se simţi” predispune persoana să elibereze acea spontaneitate care, în concepţia moreniană, e catalizatorul esenţial al procesului terapeutic.Terapeutul, intrând în labirintul de fantasme al pacientului, se aliază cu partea bolnavă a acestuia şi se pierde cu el. Această plasare a lui Moreno lămureşte semnificaţia aşezării acestuia faţă de pacient. Astfel, plasarea constituie un alt aspect tipic al apropierii moreniene. În această apropiere, terapeutul se defineşte asumând o poziţie activă şi de propuneri, în loc să fie neutră şi pasivă, casre-i permite să-şi exprime propriile puncte de vedere şi modul particular propriu de a fi atât personal cât şi profesional. Contactul cu pacientul e încărcat de toată umanitatea sa concretă. El nu este doar un ecran neutru care se face ecoul expresiilor pacientului, ci un Eu real şi realist care procură unui Tu posibilitatea unei adevărate şi mature relaţii interpersonale. Această relaţie tinde să facă să se nască sentimente empatice şi să facă minime inferenţe proiective şi transferale. Înlăuntrul acestei relaţii reale, terapeutul inserează un ulterior mod de a interveni care ar putea să fie formulat cu cuvinte ca acestea: “ Tu, pacientule, vii la mine să-mi ceri să te ajut să mori. Eu pot să te ajut să trăieşti, pentru că numai aceasta corespunde crezului meu personal şi profesional. Dar felul meu de a te ajuta să trăieşti nu constă în opunerea la dorinţa ta de a-ţi provoca moartea. Din contră, dacă accepţi ajutorul meu, eu voi sta cu tine şi îţi voi oferi prezenţa şi colaborarea mea pentru a te face să intri profund în dorinţele tale până la întâlnirea cu moartea din imaginaţia ta, nu cu aceea a realităţii. Va fi “ca şi cum” tu ai trăi ultimele tale zile. Eu îşi voi fi alături ca punct de referinţă sigur, în timp ce tu vei experimenta până la fund, clarificând acele sentimente care acum te fac să-ţi doreşti moartea. Prezenţa mea îţi va garanta totuşi viaţa. Dacă accepţi ajutorul meu, vom putea să ne jucăm împreună “jocul de-a sinuciderea”. Datorită acestui joc aşteptările noastre antitetice se vor putea întâlni. Terapeutul, deci un “altul” care într-un mod realist caracteristic se face promotorul şi conducătorul jocurilor “ca şi cum”, care datorită punerii în scenă a unor situaţii create în mod fictiv, conduc la conştiinţă şi definesc emoţii şi imagini obscure mai înainte. La sfârşitul jocului, terapeutului îi revine sarcina să conducă din nou persoana în realitate. Dar jocul, dacă e bine condus, a lăsat toate semnele unei experienţe emotive clarificatoare care ajută pe pacient să se reaşeze în lume cu posibilităţi mai mari de integrare decât acelea ce au precedat jocul.

5.2. Agresivitatea. De obicei este atacată persoana sau instituţia care în viziunea celui frustrat se află la originea situaţiei lui. Ca forme mai uşoare sunt cunoscute: calomnia, ironia, bătaia de joc, pamfletele anonime prin care se încearcă reducerea la tăcere a celuilalt. Există şi forme extreme, accentuate ale agresivităţii prin care se urmăreşte eliminarea fizică a persoanei sau grupului vinovat: distrugeri fizice, provocarea morţii celuilalt. Pe măsură ce se constituie grupul de psihodramă, se trece de la un raport de interdependenţă, la unul de intersubiectivitate al membrilor. În cadrul relaţiei intersubiective, indivizii nu devin reprezentări simbolice de roluri, ci producători de roluri şi contraroluri pe care le acţionează şi le dezvoltă. Psihodrama nu împiedică dialogul ci doar confruntarea directă, în timp ce cea indirectă este promovată. Metoda psihodramatică încurajează confruntarea indirectă între adevărurile subiective ale

indivizilor, confruntare care este reactualizată şi elaborată pe scena psihodramatică. Astfel, ceea ce câştigă grupul psihodramatic este calitatea sa de conţinător (dublu), necesară explorării adevărurilor interne ale indivizilor şi amplificarea efectului oglinzii. Exprimarea şi explorarea stărilor interne de către membrii grupului, vor conduce spre cunoaşterea şi recunoaşterea reciprocă, aspecte ce clădesc sentimentul de apartenenţă şi cel de individuare precisă a indivizilor. Produsul acestei forme specifice de interacţiune este definit ca “entitate intersubiectivă”. Dinamica acestei entităţi îşi trage seva din cantitatea, varietatea şi calitatea adevărurilor subiective exprimate de membrii grupului. În practica psihodramatică, acest proces evolutiv al grupului intersubiectiv poate fi lent sau rapid, poate suferi întreruperi sau devieri, dar există un motor intern al grupului care cere indivizilor un efort continuu spre noi adevăruri. Referindu-ne strict la conflicte şi la componenta lor agresivă, putem spune că în cadrul circuitului psihodramatic, conflictele se reelaborează într-un mod articulat şi specific:1. reactualizarea transferenţială a conflictelor pe scenă;2. explorarea lor printr-o căutare activă de reprezentări alternative însoţite sau nu de

eforturi catharctice;3. recunoaşterea verbală a acestor emoţii de către subiect;4. reintegrarea lor în sânul unui grup de lucru terapeutic.În acest context trebuie menţionat faptul că, în psihodramă, catharsisul are o valoare pur şi simplu instrumentală: favorizează procesul terapeutic dar nu este scopul lui. Ţinta finală a terapiei psihodramatice este ca pacientul să atingă un bun nivel de integrare între diversele elemente ale personalităţii.

Pentru a exemplifica modalitatea în care tehnica psihodramatică poate interveni terapeutic asupra comportamentului agresiv, vom prezenta ca exemplu episodul “Barbara”, pe care însuşi Moreno îl folosea când dorea să ilustreze istoria şi structura metodologiei psihodramatice. În anii 1921-1924 Moreno s-a ocupat numai de teatru şi cu această ocazie, în 1923 în cadrul “teatrului spontaneităţii” el a descoperit valoarea catarctică şi terapeutică a reprezentaţiei teatrale.Barbara era o actriţă tânără, talentată, care ştia să joace foarte bine roluri de eroine romantice. George, era un tânăr poet şi dramaturg care nu pierdea niciodată ocazia de a se aşeza în primul rând de fotolii, observând şi aplaudând fiecare acţiune a ei. Între Barbara şi George a început o poveste de dragoste, iar într-o bună zi a fost anunţată căsătoria lor care, însă, nu a schimbat nimic în cadrul teatrului: ea a rămas principala actriţă iar el principalul spectator. Aceasta până când, într-o zi, în culisele teatrului George s-a adresat lui Moreno zicând: -“O doctore, nu mai suport. Acea fiinţă dulce şi angelică pe care toţi o admiraţi, se comportă ca o creatură îndrăcită când este singură cu mine. Vorbeşte limbajul cel mai brutal şi când mă înfurii pe ea, cum s-a întâmplat azi noapte, mă ia la pumni.”În seara aceea, când Barbara a sosit în culise pregătită să-şi asume unul din rolurile ei de feminitate imaculată, Moreno a oprit-o zicându-i: “Ascultă Barbara, tu până acuma ai lucrat în mod splendid, dar acum mie mi-e frică că mucegăieşti un pic. Lumea ar dori să te vadă în roluri în care tu exprimi situaţii obişnuite, fundamentul naturii umane, vulgaritatea şi stupiditatea sa, realitatea sa cinică, în cele din urmă oamenii nu numai cum sunt, dar mai rău de cum sunt, oamenii cum sunt atunci când sunt duşi la extreme de

împrejurări deosebite. Vrei să încerci să o faci?” iar Barbara răspunse cu entuziasm: “Da!” Deoarece tocmai sosise ştirea că o prostituată din cartierele rău famate ale Vienei, în timp ce ademenea bărbaţii pe stradă, a fost agresată şi omorâtă de un un necunoscut care era încă în urmărire de poliţie, Moreno a decis: “Tu, Barbara eşti prostituata şi iată aici (arătând către Richard, unul dintre actorii masculini) asasinul. Pe scenă au fost improvizate: o stradă, o cafenea şi două felinare. Barbara şi-a început rolul în timp ce George era în obişnuitul său fotoliu din rândul întâi. Richard, în rolul asasinului, a ieşit din cafenea cu Barbara şi a urmat-o. Au avut o întâlnire care cu iuţeală a degeneart într-o discuţie violentă referitoare la bani. Pe neaşteptate, Barbara a început să recite într-o manieră complet neprevăzută din partea ei. Înjura ca un soldat, lovea bărbatul cu pumnii şi picioarle. Asasinul începuse şi el să fie violent şi începu să o atace pe Barbara. Pe neaşteptate, a scos afară un cuţit de recuzită din buzunarul intern al hainei. S-a apropiat de ea în cercuri tot mai strânse. Ea a recitat aşa de bine încât dădea impresia că este cu adevărat terorizată. Publicul s-a ridicat în picioare strigând: “Destul, ajunge!” Dar el nu s-a oprit până când ea n-a fost, în mod presupus, asasinată. La sfârşitul scenei Barbara radia de glorie, l-a îmbrăţişat pe George şi au plecat acasă în extaz. În ziua următoare, George s-a întâlnit cu Moreno şi a înţeles că ceea ce se întâmplă pe scenă este de fapt terapie.De atunci Barbara a continuat să joace roluri de cea mai joasă calitate. A interpretat roluri de femeie de servici, de fete nemăritate înăcrite, soţii răzbunătoare, logodnice arţăgoase, cameriste etc. După un timp George a îndrăznit din nou să i se adreseze lui Moreno zicându-i: “Ceva i se întâmplă Barbarei. Mai are atacurile sale de furie acasă, dar şi-au pierdut din intensitate. Sunt mai scurte şi pe la jumătate, deseori surâde şi, la fel ca ieri, îşi aminteşte de scenele analoge pe care le-a recitat pe scenă şi izbucneşte în râs, şi eu râd cu ea, pentru că îmi aduc aminte şi eu de ele. Este ca şi cum ne-am vedea într-o oglindă psihologică. Râdem amândoi. Uneori ea începe să râdă înainte de a avea accesele de furie, anticipând ceea ce se va întâmpla.” Moreno a continuat tratamentul, atribuindu-i Barbarei roluri cu mai multă atenţie, ţinând seama de nevoile ei şi de cele ale lui George, până când acesta din urmă i-a mărturisit efectele pe care aceste şedinţe le aveau asupra lui: “ Să asist la creaţiile Barbarei pe scenă m-a făcut să fiu mai tolerant, mai puţin nerăbdător.” Adresându-se Barbarei, Moreno, după ce i-a apreciat progresele făcute, a întrebat-o dacă nu cumva i-ar face plăcere să joace pe scenă alături de George, fapt care s-a şi întâmplat. Duetele lor pe scenă au apărut ca parte din programul oficial, ele amintind parcă tot mai mult de scenele pe care le aveau în mod obişnuit acasă. În mod treptat, au fost reprezentate familia ei şi a lui, scene din copilăria Barbarei, visuri şi proiecte pentru viitor. După fiecare spectacol, unii spectatori îl întrebau pe Moreno din ce motive scenele Barbarei şi ale lui George îi mişcau mult mai profund decât celelalte (terapia auditoriului). La câteva luni după aceea, în incinta teatrului, Barbara şi George i se destăinuiau lui Moreno:”fiecare dintre noi se redescoperise pe sine şi pe celălalt pentru prima oară”. Funcţia experienţei teatrului spontaneităţii a fost cea care i-a permis lui Moreno să surprindă specificitatea teatrului terapeutic în comparaţie cu cel tradiţional. Marineau

este cea care menţionează că după această experienţă, Moreno a început să recunoască necesitatea de a da o atenţie mărită contextelor reale ale vieţii persoanelor.

5.3. Transferul. Dacă nu se poate acţiona direct asupra persoanei sau a grupului, considerate a fi vinovate de frustrare, agresivitatea celui frustrat trece asupra altor persoane, grupuri sau obiecte. De exemplu, există persoane care în urma neînţelegerilor cu unul dintre membri familiei se descarcă pe colegii de serviciu sau invers. Alte forme de defulare a persoanei frustate sunt: terorismul, luarea de prizonieri sau ostateci, atentatele, etc. care sunt îndreptate spre persoane ce seamănă cu cele vinovate de frustrarea individului în cauză.În reprezentarea psihodramatică, transferul emoţiilor refulate nu are ca obiect persoane reale (terapeutul – în cazul psihanalizei sau unii membri ai grupului – în cazul analizei de grup) ci are un loc anume care este scena pe care colegii din grup devin (în roluri de euri auxiliare) imaginile fantasmatice ale individului protagonist. Metoda psihodramatică nu dirijează niciodată spre un conflict direct între grupul intern al indivizilor şi grupul de lucru sau de terapie. Metoda urmăreşte intersectarea celor două tipuri de grupuri în planuri co-experienţiale diferite, în aşa fel încât să ajungă la o reelaborare treptată a grupurilor interne ale indivizilor în timp ce grupul de lucru câştigă spaţiu în identitatea fiecăruia. Metoda psihodramatică separă lumea grupului intern de cea a grupului de lucru, oferind grupului intern al indivizilor un spaţiu-timp delimitat iar grupului de lucru funcţia de conţinător şi stimulator. În acest spaţiu-timp, protagonistul va proiecta pe scenă fantasmele sale, le va da nume, le va caracteriza fizic şi emoţional, le va împrumuta lor viaţa colegilor săi aleşi, va interacţiona cu ele demontând astfel fantasmele sale, renăscând conflictele sale, experimentând aspecte necunoscute. Faţă de alte “timpuri” ale şedinţei psihodramatice, unde proiecţiile fantasmatice sunt în mod sistematic descurajate, în spaţiul-timp rezervat dramei personale, aceste proiecţii sunt nu numai facilitate, dar şi activate şi amplificate: ele sunt transformate într-o acţiune prin care se explorează aspectele camuflate, repetitive, dar mai ales posibilele rezolvări inovatoare. În ambientul de “ca şi cum” al scenei psihodramatice, grupul intern al subiectului devine obiect al experienţei directe, acesta trebuind să se confrunte atât cu vechile imperative cât şi cu potenţialităţile noi pe care situaţiile noi le influenţează. Imperativele vechi, acţiunile inconştiente, formele defensive precum şi posibilităţile noi de raportare la conflict sunt produse de subiect în urma interacţiunii sale de pe scena psihodramatică, în cadrul grupului de lucru mereu conţinător. Directorul este cel care, prin conexiunile făcute dintre interiorul grupului şi lumea externă, îl va ajuta pe protagonist impulsionându-l în această încercare şi căutare.Raportul pe care protagonistul îl realizează cu fantasmele sale (materializate prin corp şi suflet de eurile auxiliare) este unul autentic şi aceasta nu pentru că subiectul a devenit dintr-o dată puternic şi echilibrat, ci pentru că schimbarea se face cu propriile sale fantasme, acestea urmând a fi dezvelite de ambiguitatea lor fluctuantă în care trăiesc şi, aduse pe scenă, expuse confruntării directe. Se poate spune că lumea internă a protagonistului şi personajele care o populează au achiziţionat un context şi odată cu contextul un sens, o semnificaţie. Subiectul se poate pune în relaţie cu cei importanţi lui, beneficiind de varietatea nivelelor de comunicare. În

jocul reprezentării dramatice, metafora se esenţializează, se substanţializează şi contextualizează: subiectul se exprimă pe el însuşi atunci când dă corp şi suflet obiectelor introiectate, obiecte care s-au cristalizat în comportamente înguste şi rigide şi se individualizează faţă de acestea pe măsură ce le experimentează. De multe ori protagonistul va experimenta emoţii puternice sub forma unor catharsisuri abreactive, obligând grupul şi terapeutul să devină conţinători, perfecţi până când se va ajunge la o prelucrare clară şi articulată a emoţiilor şi sentimentelor. Prin efectele lor, procesele transferenţiale sunt considerate fireşti în cadrul relaţionării cotidiene dintre persoane şi doar invazia lor în cotidian provoacă patologia, blocând orice fel de stimul adaptativ şi evolutiv. Implicarea individului în grupul de psihodramă pentru o anumită perioadă, poate fi una din variantele care să preîntâmpine invazia în viaţa cotidiană a proceselor transferenţiale într-o proporţie ce poate sugera patologia.

5.4. Compensarea. Este un fel de consolare prin substitute care pot fi oameni sau lucruri. Dintre formele de manifestare consemnăm: tandreţea faţă de animalele domestice sau colecţiile de obiecte. Fumatul este socotit de unii psihologi ca un comportament compensator pentru frustrare. Compensarea este ca un fel de supapă care ajută la depăşirea constrângerilor sociale, profesionale, familiale.Psihodrama ca formă de terapie oferă mijloacele şi tehnica necesară terapeutului pentru a-l ajuta pe individul ajuns protagonist să identifice elementele sau persoanele autentice dorite de acesta şi care în fapt în viaţa reală sunt compensate de elemente substitut. Această identificare a persoanelor sau elementelor care se asund în spatele substitutelor lor, se poate realiza doar într-un mediu încărcat de spontaneitate care permite o întâlnire autentică, fără teama de a exista riscul unei reacţii de neacceptare din partea grupului. Personificarea precum şi concretizarea sunt tehnici psihodramatice care stau la îndemâna terapeutului care doreşte să-l ajute pe protagonist să identifice elementele ce stau în spatele formelor substitut. Odată identificate aceste elemente, situaţii sau persoane, spaţiul psihodramatic permite protagonistului să exerseze o relaţie cu acestea, având la dispoziţie atât limbajul verbal cât şi cel nonverbal. Oglinda ca tehnică psihodramtică, îl poate ajuta pe protagonist să facă paşi mari spre clarificare astfel încât în final acesta să identifice modalităţi de accesare directă a situaţiilor sau persoanelor reale, fără a recurge la elementele substitut, cu rol compensator.

5.5. Resemnarea. Se referă la comportamentul de: supunere, renunţare, apatie, pasivitate, chiar fatalism. În general persoanele fără structuri psihice puternice, cu o energie redusă, au tendinţa de a avea comportamentele consemnate mai sus, care le aduc spre dependenţă şi anonimat.Plecând de la ideea că psihodrama se adresează în special persoanelor pentru care costul socializării înseamnă uzură, este evident faptul că pentru indivizii dominaţi de comportamente de resemnare este una din formele de intervenţie dintre cele mai potrivite. Vom încerca să argumentăm afirmaţia anterioară, amintind câteva din activităţile desfăşurate într-o şedinţă de psihodramă, care vin în sprijinul individului dominat de un comportament de resemnare.În prima etapă a psihodramei, timpul grupului, directorul de psihodramă declanşează şi conduce o activitate în care sunt implicaţi toţi membri grupului, care sunt consideraţi ca

având rang egal, iar fiecăruia i se oferă la un moment dat un timp propriu de exprimare. Scopul activităţii cu grupul este cel de scădere a nivelului anxietăţii şi de creştere a gradului de spontaneitate. De asemenea, această activitate vizează stimularea capacităţii empatice a individului, a exprimării verbale şi non-verbale precum şi a introspecţiei, toate acestea pentru a face mult mai viu materialul intrapsihic (imagini şi emoţii) care, iniţial, era perceput ca static sau confuz. Implicarea individului cu comportament de resemnare în toate aceste activităţi, în egală măsură cu gradul de implicare al colegilor de grup, precum şi solicitarea lui la activităţi care presupun participarea tuturor membrilor grupului, îi va întări acestuia sentimentul de apartenenţă la un grup de egali în cadrul căruia comportamentul pasiv nu-şi are locul din cauza consemnelor clare pe care le dă directorul de psihodramă care îi mobilizează pe toţi membri grupului, precum şi datorită faptului că interdependenţa, dialogul şi judecăţile de valoare sunt descurajate.În a doua etapă a psihodramei, timpul protagonistului, grupul propune sau aceptă un coleg care se autopropune să devină protagonist în spaţiul care îi este dedicat. Acesta este chemat să reprezinte, în prezenţa grupului şi sub ghidajul directorului, lumea sa interioară şi conflictele pe care le traversează. El transferă pe scenă, prin deplinătatea acţiunii şi a confruntărilor concrete, fantasmele acelei lumi, dându-le acestora un nume, conotaţii fizice şi emoţionale, făcându-le să împrumute viaţa colegilor aleşi pentru a le personifica, interacţionează cu ei în toate sensurile şi cu toată fiinţa. În această etapă, spre deosebire de alte etape ale psihodramei, proiecţiile transferenţiale sunt încurajate şi promovate, concretizate şi amplificate. Toate aceste acţiuni au scopul de a înlocui un echilibru precedent, neadecvat la nevoile profunde ale protagonistului şi de a crea condiţiile pentru restaurarea câmpului perceptiv al acestora şi de a integra vechi şi noi elemente la un nivel mult mai funcţional pentru bunăstarea psihică. Prin participarea la această etapă a psihodramei a unui individ cu comportament de resemnare, în situaţia în care ar fi ales de grup ca protagonist, în faza finală a acestei etape, integrarea, îi va aduce un nou echilibru, după încercarea –adesea tulburătoare- a unor noi emoţii şi a unor conţinuturi noi care au alterat percepţia de sine. În situaţia în care individul cu comportament de resemnare nu va fi protagonist, prin activitatea de eu auxiliar sau chiar şi doar prin prezenţa sa în auditoriu, implicarea lui emoţională vizavi de ceea ce se întâplă pe scenă îi va întări sentimentul de aparteneţă la acest grup securizant şi la un moment dat, va îndrăzni în calitate de protagonist să se confrunte cu anxietăţile şi fantasmele sale, care îi induc acest tip de comportament pasiv, reuşind, la finalul demersului terapeutic, să identifice metode de exprimare şi relaţionare adecvate.În ultima etapă a psihodramei, participarea auditoriului, se favorizează întoarcerea deplină a protagonistului într-o condiţie de realitate: membrii grupului, concluzionând reprezentaţia, se confruntă cu nevoile, sentimentele, speranţele, emoţiile protagonistului. În acest fel, dincolo de faptul că protagonistul nu se simte singur în descoperirea părţilor intime ale lumii sale psihice, se stabilesc puncte de referinţă între membri grupului pentru viitoare relaţii pozitive de reciprocitate, pentru a mări coeziunea grupului şi a percepţiei interpersonale.

5.6. Integrarea frustrărilor. Se referă la aptitudinea de a-ţi asuma frustrările considerate majore şi imposibil de depăşit. De exemplu, în faţa unor situaţii imposibil de modificat cum ar fi: boala, îmbătrînirea, pierderea locului de muncă etc., persoana în loc să se

descurajeze în faţa evenimentelor, le acceptă, le analizează şi încearcă, în mod pozitiv, constructiv, să le facă faţă. Capacitatea de integrare a frustrărilor constituie un un factor de manifestare plenară a personalităţii, favorabil creativităţii.În viaţa cotidiană a omului apar inevitabil fenomene frustrante, imposibil de evitat, precum: îmbătrânirea, pierderea sau schimbarea locului de muncă, decesul unor persoane dragi. Aceste evenimente inevitabile, induc individului temeri şi uneori anxietăţi care dacă ajung să se cronicizeze, pot induce individului în cauză comportamente defensive, cum ar fi: resemnarea, comportamente repetitive sau stereotipii. Acolo unde este anxietate, nu-şi găseşte spaţiu spontaneitatea şi comportamentul creativ.Într-o asemenea situaţie, terapia psihodramatică poate constitui o soluţie de sprijin a individului pentru a depăşi această stare, acest disconfort. Însă deoarece terapia este angajantă şi obligă, este nevoie în primul rând ca persoana în cauză să dorească cu adevărat să-şi schimbe propria viaţă şi să-şi asume deplina responsabilitate a schimbării. În cazul persoanei care îşi asumă această responsabilitate, prin implicarea ei într-un grup psihodramatic, aceasta va beneficia de o situaţie de mediu benefică stării de spontaneitate care activează comportamentul creativ. Grupul de psihodramă este structurat ca un mediu care favorizează îmbinarea armonioasă a momentelor “fuzionale” şi a momentelor de ”individuare”. Dacă există o stare de spontaneitate, diferitele elemente prezente în minte se autoorganizează pentru a atinge ceea ce am putea numi o bună formă. În această formă bună, se dă recunoaştere reciprocă şi se integrează aspectele proprii Eului actor şi cele specifice Eului observator. În această formă bună sunt armonizate exigenţele intrapsihice cu cerinţele realităţii (realitate interiorizată prin mecanisme perceptive). Spontaneitatea, prin urmare, face pe individ capabil să se organizeze în mod autonom, aşa încât să fie adecvat atât nevoilor interne cât şi cerinţelor exterioare. Intervenţia terapeutică faţă de un individ constă în a-i face posibilă o stare de spontaneitate care să declanşeze un astfel de proces de autoorganizare.În etapa activităţii cu protagonistul, dacă acesta apare dezorientat după ce a parcurs anumite scene din viaţa sa, directorul poate considera utilă proiecţia într-un viitor în care converg o serie de oportunităţi care gratifică nevoile protagonistului. În acest caz este dat următorul consemn: “Construieşte o situaţie viitoare, în care realitatea înconjurătoare îţi oferă cele mai bune ocazii pentru a-ţi satisface dorinţele”(avem atunci, o activitate psihodramatică în plusrealitate). Scopul acesteia este de a face protagonistul să retrăiască experienţe care stimulează părţi vitale din sine, aducând o contribuţie emoţională pozitivă pentru activitatea de integrare a conţinuturilor care au reieşit pe parcursul şedinţei. Proiecţia în viitor poate duce la înţelegerea anumitor semnificaţii, a unor fantasme recurente din mintea protagonistului. Dezvoltarea unei sesiuni psihodramatice ne demonstrează cum orice moment al ei pregăteşte şi realizează procesul de integrare de la sfârşitul timpului protagonistului. Procesul de integrare operează la două nivele: unul imediat şi evident conştiinţei protagonistului; un altul mai profund care se realizează în timp lung şi de care protagonistul îşi dă seama treptat ca o consecinţă a noului aspect de adecvare pe care îl are în comportament.

Integrarea, în sinteză, este un proces creativ care se realizează mulţumită următoarelor condiţii specifice psihodramei: atmosfera de spontaneitate, raporturi de tele pozitiv în grup, experimentarea de roluri noi, redefinirea propriilor fantasme pe scena psihodramatică. Integrarea este percepută de individ ca o senzaţie de bunăstare, de echilibru; este momentul în care individul percepe integritatea Sinelui şi simte că este în acord cu el.

CONCLUZII:

Activitatea psihodramatică este un izvor nesecat de resurse la care pot apela cu încredere toţi specialiştii care îşi propun să-şi ajute semenii în efortul de a depăşi barierele creativităţii care decurg din contextul sociocultural şi nu numai.

Settingul psihodramatic îl ajută pe individul care doreşte şi îşi asumă schimbarea, să redescopere acea stare bună, de spontaneitate, pe fondul căreia puterea creativă proprie reuşeşte să identifice soluţia optimă fiecărei situaţii contextuale.

Bibliografie

1. Boria, G., - Lo psicodramma classico, Milano, Italia, Ed.Franco Angeli, 1997, Traducere Dragoteanu, Dana, 1999.

2. Boria, G., - Spontaneita e incontro nela vita e negli scritti di J. L. Moreno, U.P.S.E.L. Padova, 1991.

3. Boria, G., - Spontaneita e incontro. Traducere Jude, Fermeta., Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest, 1996.

4. Kedrov, B.M., apud Căpălneanu, I., - Inteligenţă şi creativitate. Bucureşti, Ed. Militară, 1978.

5. Mednick, S.A., - The associative basis of the creative process, Psych.-Review, 1962, pag. nr. 69, 3.

6. Moreno, J. L., - Manuale di psipsicodrama. Il teatro come terapia, Astrolabio, Roma, 1985.

7. Moreno, J. L., - Principi di sociometria, psicoterapia di gruppo e socidrama, Etas Libris, Milano, 1980.

8. Moreno, J. L., - Psychodrama First Volume, Beacon Hause, New-York, ed. III, 1964. 9. Munteanu, A., - Incursiuni în creatologiem, Ed. “Augusta”, Timişoara 1994.10. Roco, M., - Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.11. Wertheimer, M., apud Roşca, Al., - Creativitatea generală şi specifică, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1981.