TEMA 2 PERSPECTIVA CONTEXTUALA

catedra de istoria & teoria arhitecturii si conservarea patrimoniului

ANUL III - 2005-2006: ARHITECTURA CONTEXT PEISAJ Prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

TEMA 2 PERSPECTIVA CONTEXTUALA

3.

CONCEPTUL ACTUAL DE PEISAJ CA ALTERNATIVA

Cuprins:

A - conceptul de peisaj si arhitectura peisajuluipeisaj; arhitectura peisajului; land-arch, peisaj/arhitectura/urbanism; peisaj operativ; strategie de teritoriu/peisaj

B - ponderea crescuta a arhitecturii peisajului n proiectul contemporan:

Criza teritoriului din perspectiva peisajului

schimbarea relatiei bipolare oras-teritoriu rural; a treia stare a teritoriului, de la suburbii la rurban; criza peisajului ca obiect de contemplatie estetica; criza profesionala

Promisiuni:

noi referinte: ecologia/dezvoltarea durabila si land-Art; arta peisajului ca recurs la inocenta; peisajul ca spatiu public; spatiul public ca peisaj C- Arhitectura peisajului ca largire a abordarii contextuale:

primatul sitului fata de program; proiectul de peisaj ca oconversatie cu situl

D In loc de concluzie care ar putea fi si mottoAceste note de curs au folosit, in principal ca bibliografie: Sbastien Marot, Lalternative du paysage; Jacques Lucan, Lirresistible ascension des paysagistes; Jacques Carlon & Linda Leblanc, Paysage introduction; Giles Clement, Le jardin renvoie une reprsentation du monde, do son succes, din Pierre von Meiss, Tmoignage dun enseignement nr. 4: LARCHITECTURE DU PAYSAGE textes choisis, EPFL, 2002; Rosario Assunto, Peisajul si estetica; Plesu, Andrei, Peisaj si melancolie; Merlin&Choay, DICTIONNAIRE DE LURBANISME ET DE LAMENAGEMENT; *** METAPOLIS DICTIONARY OF ADVANCED ARCHITECTURE, e.a.

A. PEISAJUL sI ARHITECTURA PEISAJULUI

Definitia notiunii de peisaJ este ambigua si cu acceptiuni diferite din diversele perspective din care este interpretata.

In acest sens, aveti in anexa un fragment din teza de doctorat (in lucru) a doamnei arh. Ioana Tudora (a fost invitata la curs), pe care va rog sa-l cititi.

Indiferent de dezbaterea teoretica in jurul acestei notiuni si de ambiguitatile ei, se pot desprinde la modul cel mai general, citeva acceptiuni (curente), care nu se exclud ci se completeaza. Astfel, peisajul poate fi inteles:1. Ca ansamblu de elemente si forte care structureaza sau divid un sit si mprejurimile lui;

2. Ca amestec de natura si cultura, obiect al contemplatiei estetice;

3. Ca o realitate care nu exista dect prin experienta vizuala si prin constiinta relatiilor noastre cu natura.

PEISAJ

Literal, este o intindere de pamint care se prezinta unui observator. Termenul este folosit si de anumite scoli de geografie pentru a desemna mediul natural sintetic, obiect al unei geografii fizice globale.

Scoala pictorilor peisagisti a stat la originea miscarii englezesti de landscape, care a inceput imediat sa se intereseze de vastele spatii din jurul marilor rezidente nobiliare. Grija de a pune in valoare peisajele acestora a condus la preocuparea privilegiata pentru succesiunea, defilarea de imagini care se percep in miscare si care servesc ca unitate de masura si de ghid pentru reflectia peisagistilor. Ideea de peisaj trimite deci la modul in care omul isi reprezenta ceea ce il inconjoara: reprezentare obiectiva (asa cum o gasim in analiza peisagistilor englezi ai secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea), dar si reprezentare subiectiva, influentata de imaginarul colectiv.

Putem deci constata raportul dintre peisaj (si reprezentarea sa) si ideea de natura. Dar, daca exista un acord privind faptul ca, la inceputul istoriei sale, omul era atasat de natura si apoi s-a detasat treptat de ea, putem vorbi in istoria filozofiilor (occidentale, n.n.) de doua tendinte opuse privind aceasta indepartare. Pentru unii, omul, fericit in starea naturala, isi pierde aceasta bucurie indepartindu-se: acesta este mitul bunului salbatic (le bon sauvage). Pentru alti filozofi, omul se umanizeaza eliberindu-se de natura: acesta este, in primul rind, procesul de umanizare dupa Hegel. Aceeasi este si parerea lui Toynbee, dupa care exista cult al naturii atunci cind natura domina omul. Pentru Bachelard, imaginea are o functie activa: ea are un sens in viata inconstienta si desemneaza, fara indoiala, interese profunde, dar traieste si dintr-o nevoie pozitiva de imaginar. Astfel, trasaturile obiective ale peisajului sint insuficiente pentru a explica sentimentul naturii; daca acest sentiment este totusi atit de durabil in anumite suflete, aceasta se intimpla pentru ca , in forma sa originara, el se gaseste la baza tuturor sentimentelor: este un sentiment filial.

Reprezentarile au jucat un rol important in istoria gradinilor, apoi a spatiilor verzi: gradini chinezesti, japoneze, persane, arabe. Dar principalele referinte occidentale au fost succesiv gradina toscana (in terase succesive, pentru a se apropia de perfectiunea ideala, Paradisul), gradina franceza (decorul unei serbari permanente, cu desen geometric) si gradina engleza (unde drumurile sinuoase se deschid catre perspective naturale false, pentru ca facute).

Mai tirziu, logica functionala incepe sa prevaleze. Logica parcurilor si gradinilor din prima jumatate a secolului al XX-lea, pina prin anii 1970, urmarea principiul zonificarii verzi: spatii verzi, planuri de apa, suprafete de joc etc.

Odata cu declinul functionalismului, tendinta actuala reda peisagistilor, gradinilor si altor tipuri de amenajari [chestiuni uitate,n.n.]: umbra, misterul, complexitatea, intimitatea, care devin cuvinte cheie ale noilor abordari, in care gradina, promenada, drumul, poteca etc., inlocuiesc zonele si spatiile verzi (notiuni abstracte, nediferentiate si reductive tinind de teoria orasului functionalist, n.n.). De aici rezulta si o redescoperire a plantelor [mai ales cele locale, neglijate prin introducerea plantelor decorative exotice] si o mai mare bogatie a utilizarii lor.

De la un anumit moment, variabil de la tara la tara, peisajul (si tot ceea ce inseamna calitatile lui) incepe sa fie protejat si reglementat juridic ca atare (prin diverse tipuri de reglementari urbane, acte legislative nationale si conventii europene), sub diversele sale forme, de la gradini si spatii publice plantate, pina la mari suprafete si peisaje culturale).

(Dupa MERLIN,Pierre; CHOAY,Francoise Dictionnaire de lurbanisme et de lamnagement, PUF, 2000)

Dupa Rosario Assunto (filozof si istoric al artei) a carui carte Peisajul si estetica, publicata in 1973, este una dintre cele mai complete pledoarii pentru valorizarea peisajului ca dimensiune esentiala a trairii noastre peisajul e o realitate la definirea careia participa deopotriva natura si spiritul uman.

Peisajul ca spatiu care este mai mult dect numai spatiu, este un spatiu care accede la conditia de obiect al experientei sensibile si estetice, nu un obiect n spatiu

Peisajul este in acelasi timp si o cristalizare a duratei lungi, a istoriei.

In timp ce gradina este un model ideal, o constructie intelectuala, care expliciteaza relatiile de armonie care trebuie sa poata fi percepute ntr-un peisaj, pentru ca acesta sa poata capata o valoare estetica.

De aici rezulta si relatia de interdependenta si de continuitate dintre gradina si peisaj:

- gradina, ca obiect artistic tinde sa constituie un fel de peisaj absolut, n care ordinea manifestata de natura si armonia conceputa de gndire coincid.

- peisajul, ca spontaneitate originara, ca natura naintea istoriei, ramne un model pe care vor ncerca sa-l imite anumite forme arhitecturale (aceasta este si teza lui Vincent Scully, The Natural and the Manmade, unde autorul descifreaza in evolutia arhitecturii prezenta unor teme arhitetipale, reminiscente ale peisajelor originare incarcate cu semnificatia unei alte realtii cu natura: tema muntelui, tema canionului etc.).

Aducerea in discutia de specialitate a notiunii de PEISAJ (cu incepere cam din anii 1960-70, ani de cotitura in gindirea arhitecturala, dupa cum am vazut in capitolele anterioare) si interpretarile diverse care se tes in jurul ei in dezbaterea contemporana marcheaza o schimbare de atitudine atit in relatia om-natura cit si in modul in care natura intra in proiectul de edificare: constientizarea unor anumite aspecte problematice carora arhitectii, urbanistii, responsabilii cu edificarea mediului in general trebuie sa le faca fata, precum si necesitatea gasirii unor mijloace/modalitati de interventie mai potrivite, mai nuantate decit cele uzuale pentru a raspunde noilor circumstante.

ARHITECTURA PEISAJULUI

Este o expresie chiar mai ambigua si mai putin definita decit cea de peisaj (pentru ca denumirea se poate confunda usor cu arta traditionala a gradinilor), dar care reprezinta incontestabil o tendinta aparte (ca abordare si ca limbaj) in arhitectura actuala, ancorata in si derivata din atitudinea contextuala.

Cartea lui Gregotti territorio e architettura poate fi considerata un punct de plecare al acestei tendinte, care s-a dezvoltat puternic in ultimele decenii.

Termenul circumscrie foarte larg noile orientari care pun in lucru notiunea de peisaj si patrund in proiectare la toate nivelurile (de la obiect la un mic spatiu urban, de la interventii urbane locale la interventii teritoriale), asa cum patrund si in discursul de arhitectura.

Din punctul de vedere al arhitecturii peisajului, tocmai ambiguitatea notiunii de peisaj si caracterul ei difuz devin fertile si permit interpretari mai flexibile si mai nuantate ale diverselor situatii pe care incearca sa le rezolve, .

ARHITECTURA PEISAJULUI incepe sa isi defineasca propriile mijloace de interventie/de lucru (adesea cele lasate in uitare de arhitecti si urbanisti), mijloace mai blinde si mai putin definitive (lipsite de brutalitatea, autoritatea si ireversibilul celor obisnuite), aparent fara pretentie de durabilitate solida (dar poate tocmai prin aceasta mai durabile...), mai simple (si adesea mai economice), mai subtile (facind recurs la alte elemente de referinta, la prima vedere invizibile) si facind apel la o poetica mai delicata si mai ancorata in durata lunga, in elementul natural pe care il valorizeaza mai pregnant.

Face adesea apel la elementul vegetal ca material de lucru/material de constructie, dar nu obligatoriu (exista arhitectura a peisajului complet minerala).

Pune in lucru relatia cu situl intr-un mod mai adinc, practic nelimitat in timp si spatiu. Acest tip de depasire a limitelor poate sa faca sa existe proiecte foarte mici, locale, care isi gasesc raspunsul la alte scari, poate sa faca sa existe proiecte cu o dezvoltare mai organica si mai flexibila in viitor (sens legat si de ideea de dezvoltarea durabila).

Prin intermediul acestei orientari, gindirea proiectuui si interventia arhitectural urbanistica imprumuta ceva din organicitatea timpurilor naturale, un suflu natural mai suplu si mai delicat, mai putin definitiv si autoritar.

Va dau mai jos citeva extrase din Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, explicatii date de proiectanti actuali unor concepte si metode de lucru legate de arhitectura peisajului, care sper sa va lamureasca despre aceasta tendinta si despre mijloacele ei de interventie, chiar daca ele sint inca insuficient cristalizate.

LAND-ARCH (ARHITECTURA PEISAJULUI sau in cazul in speta ARHTECTURA-PEISAJ)

Astazi, forta termenului de peisaj rezida tocmai in implatarea lui puternica in bagajul nostru conceptual. Nu atit ca simplu scenariu, cit mai degraba ca instrument. Aceasta schimbare a fost favorizata de schimbarea de generatii: de la o generatie obsedata de relatia dintre arhitectura si oras (orasul fiind vazut ca scena stabila, rezultata din edificare), la o generatie mai constienta de noul contract cu natura (o natura epica, hibrida/corcita, manipulata, mai degraba decit o natura domestica si bucolica).

In prima instanta, aceasta a permis asumarea si evaluarea peisajului prin intermediul calitatilor sale spatiale legate de prezenta absentei suprafete de mare intindere, paminturi, orizonturi, vegetatie, texturi, transparente, plieri etc.

Mai departe de punerea in lucru a libertatii spatiului-peisaj, apar insa si pozitii mai putin previzibile, cum ar fi strania alunecare care s-a produs intre categoriile semantice traditionale arhitectura, natura, peisaj ale caror intelesuri tind sa se amestece si, prin aceasta, sa devina nenaturale.

Noile dinamici se conformeaza vocabularului incipient al unui contract hibrid: Land si Arch (ceea ce noi am tradus prin arhitectura peisajului, n.n.) nu este niciodata o altoire brutala, ci mai degraba o suprapunere a celor doua categorii, straine pina in acest moment. Constructii care integreaza artificial miscari sau momente ale naturii, in anumite cazuri arhitecturalizind peisajul (modelindu-l, sectionindu-l, pliindu-l), propunind noi forme topologice (relief, valuri, pliuri, ...); in alte cazuri, facind peisaj in arhitectura (dublind-o, acoperind-o, infasurind-o), intr-o sinergie ambigua cu natura inconjuratoare.

Este vorba de formule imaginative capabile sa favorizeze acest nou contract cu natura, in care aparenta complice a arhitecturii in sintonie cu peisajul (mai degraba decit integrarea in peisaj) rezida tocmai in capacitatea ei de a incorpora solutii tehnice, plastice, poate nemaiauzite, neinhibate sau nediminuate de prezenta naturii, ci mai degraba stimulate de posibilitatea de a o incorpora, de a o imboldi, de a o reformula de a o imbogati, mai degraba decit de a o conserva. Pina la urma, noile arhitecturi-peisaj raspund noiilor cerinte ale unei societati din ce in ce mai angoasate de frenezia geologica a urbanului.

(Manuel Gausa, The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Actar, 2003)

PEISAJ/ARHITECTURA/URBANISM

1. Suprafata

La un prim nivel, peisajul este o arta a suprafetei. Terenul peisajului traditional este suprafata intinsa orizontala; mai recent, a fost extins la suprafete topografice care sint pliate, tesute, intinse sau striate. Acest aspect reprezinta o atractie pentru arhitectii de azi, pentru care suprafata a devenit un prim instrument al proiectarii. Totusi, spre deosebire de proliferarea in proiectarea contemporana a suprafetelor subtiri si transparente, suprafetele-peisaj sint totdeauna diferentiate prin materialul si performantele lor caracteristice sau, mai bine spus, in peisaj, performanta este rezultatul direct al materialului. Pante, porozitati, duritati, chimie, consistenta etc. toate aceste variabile influenteaza viata pe care suprafata o va sustine si propria sa dezvoltare in timp. Prin atentia deosebita acordata conditiilor suprafetei nu numai configuratie, dar si materialitate si performante proiectantii pot activa spatiul si produce efecte urbane fara sa apeleze la aparatul greu al edificarii traditionale a spatiului.

2. Program

Suprafata orizontala intinsa dimensiunea planului arhitecturii este suportul primar al programului. De aici, termeni ca teren de lupta, sau teren de sport, care indica ideea de teren ca suport pentru evenimente interactive care se desfasoara in timp. Cu toate acestea, nu numai terenul suporta o complexitate programatica. Peisajul are el insusi un vocabular spatial (matrici, coridoare si petice, de exemplu) care descriu miscare, conectivitate si schimburi.

3. Informatia

Coridoarele peisajului sint cai ale schimbului de informatie. Peticele si coridoarele formeaza o retea vasta de noduri si trasee care permit comunicatia, interactiunea, adaptarea. Aceasta idee leaga peisajul de proiectarea infrastructurii si informatiei prin intermediul unei logici a conectarii si a feedback-ului.

4. Proces

Mai mult decit un model formal, peisajul este important pentru arhitectura si urbanism ca model de proces. Peisajul nu poate fi proiectat si controlat in aceeasi masura ca arhitectura; in schimb, peisajele, ca si orasele, sint trame structurate mai lax, ceea ce le permite sa creasca si sa se schimbe in timp. [...] Timpul este o variabila fundamentala in lucrul cu peisajul. Pina si cele mai statice peisaje traditionale cer o administrare constanta pentru a fi mentinute intr-o stare stabila. Astazi, arhitectii peisajului imbratiseaza chestiunea schimbarii si proiecteaza peisaje care anticipeaza o succesiune de stari: o coregrafie a regimului plantelor, caractere spatiale schimbatoare si noi utilizari in timp. Aceste schimbari nu sint numai cantitative de exemplu, plantele care cresc si devin mature sint si calitative. Lucrind cu o trama spatiala precisa, proiectantul creaza conditiile in care anumite caracteristici spatiale chiar neanticipate pot sa se nasca din jocul/interactiunea dintre elementele proiectate si desfasurarea nedeterminata a vietii pe locul respectiv.

5. Grosimea bidimensionla (Thick 2-D)

De fapt, a vorbi numai despre suprafata poate duce la interpretari gresite in cazul peisajului. Materia peisajului este raspindita in dimensiunea orizontala, dar aceasta nu inseamna ca peisajul este suprafata pura, in sens strict. Ecologia naturala a unei pajisti, a unui cimp sau a unei paduri se manifesta in extensie orizontala la o macro-scara, dar la micro-scara ea formeaza o impletitura densa: o sectiune compacta si foarte diferentiata. Aceasta sectiune articulata, aceasta grosime bi-dimensionala a peisajului este fundamentala modului in care pajistea sau padurea lucreaza: procesarea luminii solare, a aerului sau a apei, fertilizarea si protectia solului de-a lungul procesului de crestere sau de decadere. In configuratiile unui cimp, sectiunea nu este produsul fixitatii (o suprapunere de straturi distincte, ca in cazul unei sectiuni conventionale printr-o cladire), ci al ondularii ritmice, al plierii, al curgerii lente, al interactiunilor sau al punerii impreuna.

6. Urbanism-peisaj

Sfirsitul secolului al XX-lea a fost martorul aparitiei unui urbanism radicalmente orizontal, un urbanism-cimp, condus de autostrazi si de idealul suburban al constructiei de locuinte private. In SUA, cel putin, sistematizarea a avut un impact minimal. S-a dezvoltat o noua forma de oras, extins pe orizontala, dar marcat de puncte de intensitate si schimb noduri in care ingrosarea locala a sectiunii produce efecte tri-dimensionale in interiorul sectiunii subtiri a spatiului raspindit al orasului contemporan. Orase ca Los Angeles s-au dezvoltat intr-atit apar ca uriase cimpuri-impletituri in care buzunare mai dense sint impletite in tricotajul de drumuri de mare viteza si mare trafic. [...] Aceste schimbari radicale de scara si contrastele sociale extreme submineaza abilitatea arhitecturii de a media tranzitii. Experienta orasului astazi nu este atit de mult o progresie ordonata de scara, cit este o experienta a schimburilor rapide de scara si de viteza a miscarii. [...] Astazi, avem tendinta sa ne miscam aproape fara tranzitie intre ordinea labirintica a interiorului mall-urilor la sistemele de transport (autostrada). Efectele in teritoriu devin vizibile in cele mai neasteptate locatii: mini-mall-uri, dispozitive de iesire-intrare ale autostrazilor, cipleplexuri suburbane, centre de transport intermodale, piete informale in centrele oraselor traditionale, proliferarea de terenuri cu functiuni amestecate de distractie (loisir), recreere, comert si noi relatii, foarte neasteptate, de infrastructuri.

(Stan Allen, The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Actar, 2003)

PEISAJ, OPERATIV

Punerea in lucru a peisajelor pentru diverse folosinte, functiuni si arhitectura, care devin astfel o demostratie a simultaneitatii conditiilor naturale si artificiale. (Manuel Gausa)

E vorba de incercarea de a codifica situatia contemporana prin acordarea diverselor concepte si metode: goluri, containere si fluxuri, bigness, peisaje urbane si siluete urbane, Grosstadt (concept din literatura germana care denumeste metropola, n.n.), hyper-orasul (alt concept care desemneaza fenomenele teritoriale actuale; aici intra si orasul difuz, Zwischenstadt etc., n.n.), aroganta zenitala... Acestea reprezinta eforturi ale ratiunii de a scoate in evidenta directii de actiune. Dar, nimic nu este mai important si mai specific in acestea decit caracterul lor deschis; nimic nu este mai fructuos si mai dificil decit imposibilitatea de a le fixa.

Peisajul, asa cum il vedem noi, nu are legatura cu scara si nu inseamna neaparat arhitectura a spatiilor intinse, goale, deschise sau verzi, asa cum nu inseamna nici numai control stiintific al posibilelor stricaciuni pe care constructia le-ar putea cauza mediului. Mai de mult, ar fi putut fi definit grosier in acest fel, dar in ultima vreme s-a cristalizat ideea unei arhitecturi care poate fi caracterizata astfel:

Incearca sa se ocupe de ceea ce se gaseste intre lucruri/obiecte ca si de obiectele propriu zise: spatiul public un loc de stat, o terasa, un scuar devine o tinta.

Confirma variabilitatea si schimbarea (invatate desigur de la scara mare, dar extrapolabile la multe alte situatii) ca elemente constituente ale arhitecturii. Se subliniaza mai cu seama un scop final al obiectelor decit configurarea unor bibelouri cu caracter definitiv. Proiectul devine un compromis inter-scalar. Exista constiinta ca proiectul este definit prin si are influenta asupra unei multitudini de aspecte/sfere care le depasesc pe cele cu care intra direct in contact. Planificarea / sistematizarea este inteleasa ca o capacitate de miscare inter-scalara, de trecere de la o scara la alta. Sintem acum capabili sa intelegem si sa simtim simultan scarile diferite si sferele de perceptie si de actiune. Dar obstacolele pe care le evit, caile pe care le aleg ramin cele pe care corpul si simturile mele le permit. A actiona asupra a ceea ce este inchis, imediat, tactil si a intelege in acelasi timp multe alte receptacule si dimensiuni care se modifica prin actiunea mea reprezinta un bun program de lucru pentru anii care vin.(extras de Manuel Gausa din BRU, Eduard, la miranda larga, in Nuevos peisajes, nuevos territorios, Barcelona, Actar/MACBA, 1997)

Arhitectura si context. A stabili acesti termeni este ca si cum am vorbi despre o alta dualitate, un fel de incalecare a arhitecturii si contextului, o acoperire a unuia cu celalalt, o inevitabila suma de contaminari care se suprapun. Este vorba despre o ecologie singulara, in care si arhitectura, si ceea ce exista deja devin cunoscute. Arhitectura este incorporata in peisaj; este peisaj, nu obiect.

(Jose Morales)

STATEGIE DE PEISAJ (LANDSTRATEGY)

Enormul interes in peisaj care cuprinde intr-un virtej arhitectura contemporana este semnul clar ca nu ne mai putem baza pe sistemul clasic de relatii dintre cladire si pamint, sau pe definitia conventionala a terenului ca fiind limitat, stabil, orizontal, determinat si omogen. Dar peisajul este interesant numai daca il intelegem in sensul cel mai generic: ca pe un fel de sistem operator topografic, nu ca pe o categorie a mediului construi; o scena mai degraba decit un sit. [...]

Proiectele noastre de suprafete vorbesc despre redefinirea terenului (ground) nu despre absenta lui despre constructia unei serii de tehnici: o noua disciplina a terenului. Manipularea suprafetei terenului a fost o constanta; transformarea unui element care, in mod obisnuit, e considerat plat, intr-un cimp activ, complex, schimbator. Ambiguitatea care persista intre suprafata si spatiu, intre bi-dimensional si tri-dimensional este una dintre constantele acestor proiecte, ca o alternativa la opozitia dintre teren si figura arhitecturala. Suprafata nu mai este anvelopa spatiului, ci determinanta lui, si ele devin astfel strins legate. A doua strategie este ambuguitatea dintre teren si anvelopanta. In loc sa ne adresam celor doua conform opozitiei clasice, exploram interdeterminarea lor. Arhitectura nu mai apare astfel ca o entitate vertical, activa, construita peste un plan pasiv, orizontal. Terenul devine un plan activ, construit, din care arhitectura se iveste ca o figura improbabila si fluctuanta.

(Alejandro-Zaera-Polo)

(MANIPULATION)

Termenul de paminturi [lands] sau scene este folosit pentru a desemna ceva conceput ca o suprafata activa (magme, membrane, dupa alti autori) care tinde sa duca conditia lor de intindere orizontala la extrema. Lucrul direct asupra terenului/pamintului este astfel inteles ca punerea in lucru a unui gol arhitecturalizat. Un vide faonn, in care programul nu se mai dezvolta prin intermediul configurarii primare a unei mase construite pe inaltime arhitectura ca edificare ci, mai degraba, prin intermediul restructurarii dimensiunii orizontale: platouri, vai, dune, transee, ondulari, maracinisuri, brazde etc. Astfel, terenurile/paminturile descriu manifestari topomorfice a unei geografii artificiale posibile, care nu este prea departata de tipurile naturale: posibile arhitecturi care se suprapun si/sau gliseaza peste peisaj, concepute ca invelitori/asternuturi oferite pentru a fi folosite; paminturi cu grosime, paminturi dense, paminturi solide peste un pamint receptor. Pamituri in paminturi (lands in lands).

(Manuel Gausa, The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, Actar, 2003)

B. PONDEREA MARE A ARHITECTURII PEISAJULUI IN PROIECTUL CONTEMPORAN

1. Criza teritoriului din perspectiva peisajului

Ponderea mare a arhitecturii peisajului in proiectul contemporan (nu la noi!, unde lipseste aproape cu desavirsire) este simptomul unei miscari de fond, care evidentiaza problema amenajarii teritoriului ca problema majora cu care se confrunta societatea contemporana.

Actualele transformari ale teritoriului (despre care am mai vorbit si in capitolele anterioare) reprezinta un moment de criza, anticipat de istoria orasului (Lewis Mumford, capitolul De la suburbie la orasul viitor, n The City in History) si de geografia urbana.

Aceasta criza ar putea fi descrisa sumar de urmatoarele aspecte:

Schimbarea relatiei bipolare oras-teritoriu rural (la tara)

Agricultura moderna nu mai face lizibila geografia: tehnicile traditionale locale au fost abandonate dupa industrializare; ca urmare, nfatisarea peisajului, (drumurile dintre proprietati, arbustii de margine, mozaicul cultural, ierarhia, vocabularul ordonat pe care acestea l administrau) se banalizeaza si se saraceste. Astfel, ea devine incapabila sa mai gestioneze teritoriul.

Teritoriul (fost) rural este colonizat fara pregatire de dispozitive si practici legate de considerente economice, care nu au nca aceeasi cultura a locului si a instalarii, de functiuni periferice ale lumii urbane moderne:

- Transformarea teritoriului rural n spatiu de tranzit, brazdat de vectorii si de infrastructura retelelor moderne, cu signalectica lor abstracta.

- Teritorialitatea moderna se suprapune celei vechi, cu platforme si centre de distributie care se substituie vechilor poli (asezarile rurale)

- Dezafectarea satelor, care devin sateliti urbani, sau asezari cu case de vacanta.

Turismul (in expansiune, datorita cresterii timpului liber si nivelului de trai, a dezvoltarii retelelor si mijloacelor de transport si a succesului lui ca afacere) transforma spatiul geografic intr-un produs de consum. Aproprierea turistica a siturilor naturale si pitoresti transforma regiuni ntregi, le modifica configuratia (vizuala si economica).

Si orasul traditional sufera schimbari:

- Se dizolva n aglomerare: dispare ierarhia clasica de functii si clase sociale

- Gestiunea urbana intra sub semnul promotiei/eficientei economice (publice si private); ea devine o piata a locurilor nu un loc al pietei:

- Ca urmare se rupe continuitatea formei urbane si a vocabularului clasic al spatiului public (piete, strazi, bulevarde, alei, promenade, trasee, scuaruri, parcuri, cheiuri, poduri, maluri, etc.) prin care orasul se articula cu istoria si geografia teritoriului (ex.: dizertatiile referitoare la fronturile de apa din diversele sesiuni de diplome, cazul Dmbovitei, etc.). Locul acestora este luat de o colectie de programe mai mult sau mai putin independente si concurentiale, care urmaresc n primul rnd eficienta economica.

- In plus, retelele moderne, din ce n ce mai independente, niveleaza arsenalul de dispozitive urbane traditionale, prin dispozitiile si imperativele lor.

Dilutia, contractia sau dilatarea lumii urbane, cu corelativul de disparitie a peisajului rural - stergerea diferentelor care faceau cele doua lumi recognoscibile (a se revedea din capitolul anterior despre noile forme de urbanizare, orasul difuz...).

In general, se poate spune ca logica hegemonica a lumii moderne nu tinde catre constructia, ntretinerea si dezvoltarea unei ordini de vizibilitate care sa faca distincte cele doua domenii (orasul si teritoriul rural).

A treia stare a teritoriului, de la suburbii la rurban, (a se pune in relatie cu orasul difuz, Sievert etc.)

Fata de peisajele canonice ale imaginarului nostru - construit/oras natura/teritoriu rural (la tara) - suburbia/periferia de azi reprezinta o a treia lume, n care nici orasul nici teritoriul rural nu se mai disting.

Rurbanul este un neologism care desemneaza rezultatul procesului de urbanizare insidioasa (rampante, folosit in textul francez inseamna tiritor, ceea ce sugereaza bine diferenta fata de formula continua si intr-o anume forma mai organizata) al spatiului rural, in care se amesteca spatiu rural si zone urbane periferice.

In literatura de specialitate se face diferenta intre rurbanizare si suburbanizare, care se refera la dezvoltarea continua a spatiului din jurul oraselor, precum si intre rurbanizare si periurbanizare, care se refera la urbanizarea continua prin franje ale aglomerarilor.

Cu certitudine, ca si in cele doua cazuri de care se diferentiaza, rurbanizarea este legata de cresterea urbana si dependenta de oras (sau de un ansamblu de orase apropiate). Dar ea se organizeaza in jurul nucleelor de habitat rural, fara sa creeze un nou tesut continuu.

Teritoriile rurbanizate formeaza o noua etapa in de dezvoltare a periferiilor. Populatia exerseaza activitati legate de oras, adesea chiar in oras, si se stabileste aici printr-o miscare de dispersie. Ea ea aproape totdeauna forma constructiei de case individuale la periferia satelor traditionale, de obicei prin lotizari care grupeaza un numar limitat de familii (pina la citeva sute, caz in care apar noi sate). Teritoriul rural ramine dominant, dar majoritatea populatiei adopta un mod de viata urban,

(Dupa MERLIN,Pierre; CHOAY,Francoise Dictionnaire de lurbanisme et de lamnagement, PUF, 2000)

Rurbanul este loc n care se suprapun, se acumuleaza si se dizolva toate gesturile care au fasonat succesiv teritoriul; gasim in el:

- simptomele unor logici n declin: urme agricole, terenuri ocupate de vestigii industriale, portuare, feroviare, etc.

- simptomele unor logici n ascensiune: infrastructuri de transport, depozite, mari echipamente periurbane, centre comerciale, uriase parcaje, locuri de stocaj informatic etc. (a se vedea Martin Pawley, Terminal Architecture)

- intentii de gesturi organizatoare: drumuri regale, parcuri clasice, orase-gradina, centuri verzi, parcuri suburbane, mari ansambluri, orase noi, sateliti, baze de loisir, etc.

Periferia/rurbanul devine astfel un palimpsest de istorii multiple care trebuie degajate si facute citibile

De aici rezulta o mare varietate de probleme care necesita un proiect de tip nou, care sa le poata articula = proiectul de peisaj

Criza peisajului ca obiect de contemplatie estetica

Dupa Rosario Assunto (Peisajul si estetica), estetica peisajului reiese din concretizarea n natura si cu ajutorul naturii a unei forme care exprima un continut ideal (o idee). Contemplarea peisajului se alimenteaza din mitul originar al Paradisului, ca regat al libertatii realizate, al vointei autonome si responsabile, orientata de valori morale ajunse la o armonie.

Assunto dateaza criza peisajului n anii 1960-1970, cnd:

- aceste perspective de libertate snt travestite n ideologiile revolutionare de sorginte marxista si de ideologiile productiviste si utilitariste numite liberale, care duc la ntarirea domniei necesitatii.

- intelectualii proclama oficial moartea artei: de aici, experienta estetica a peisajului nu mai intra n discutie, pentru ca ea se naste din asemanarea ocazionala a naturii si artei.

- nimeni nu mai investeste n apararea valorilor imateriale si a continuturilor ideale.

Fata de preocuparea aproape exclusiva pentru industrial-design si pentru utilitate, Assunto ridica ntrebarea tulburatoare: Cine mi va reda, la Torino, vederea Alpilor nzapeziti pe care Nietzsche i considera, n 1888, ntruchiparea sublimului n natura...?

n cazul Romaniei actuale, aceasta intrebare ramne deschisa si deosebit de dureroasa, iar vederea Alpilor se poate inlocui cu foarte multe (prea multe) alte exemple de peisaje disparute sau pe cale de disparitie: Rosia Montana, portul Constanta, cheiurile Dmbovitei, strada Florilor etc.

cRIZA PROFESIUNII

Parte dintre aspectele crizei orasului si a teritoriului sint rezultatul unor factori exteriori arhitecturii si urbanismului, dar intr-o anume masura, deloc neglijabila fragmentarea, incoerenta si dilutia peisajului se datoreaza si pacatelor profesionistilor:

- Doctrina orasului functionalist a destructurat orasul si dispozitivele traditionale de articulare a spatiului public, transformindu-l intr-un fond fluid, la fel abstract si de difuz ca si conceptul de spatiu liber.

- Accentul pus pe functiune si zonificare functionala, orasul conceput/proiectat ca un obiect vazut din avion au abatut atentia de la unitatea organismului urban la nivelul pietonului si de la perceptia spatiului urban ca peisaj la nivelul ochiului.

- Si notiunea de spatiu verde (la fel de abstracta ca si cea de spatiu liber) a inlocuit vechile concepte: gradina, parc etc., slabind astfel preocuparea pentru acestea si scotind arta gradinilor din preocuparile majore ale arhitectilor (practic, ea este exilata la horticultura sau capata un statut marginal). Cum spatiul verde nu ajunge sa constituie un loc, rezulta nevoia de mbogatire si re-semantizare.

- Doctrina modernista a indus cultul obiectului auto-suficient, obiecte indiferente de design.

- Abordarea naturii si teritoriului in termeni strict functionali sau in termeni cu pretentie stiintifica au subminat relatiile afective si estetice cu acestea.

Ca si in alte momente ale istoriei arhitecturii/urbanismului, profesiunea trebuie sa isi improspateze atit modul de intelegere a fenomenelor si a problemelor carora trebuie sa le faca fata, cit si mijloacele prin care va interveni. In aceeasi masura, si arta gradinilor trebuie sa se reiinoiasca pentru a nu-si pierde sensul si a nu ramine acolo unde a fost exilata. Ceea ce am numit arhitecura peisajului este o astfel de incercare (printre altele, desigur).

2. Promisiuni

Noi referinte: ecologia/dezvoltarea durabila si Land ArtEcologia acorda importanta functionarii interdependente a viului cu artificialul. In acest sens,

- un proiect de peisaj contemporan, chiar redus ca suprafata, poate avea o influenta benefica asupra unei arii cu mult mai mari;

- un proiect de peisaj poate insemna si ncercarea de a organiza sisteme de relatii dintre vegetal si contruit si de a introduce o ordine intersanjabila (pina la un anumit punct) intre construit si vegetal capabila sa recupereze si sa organizeze arii destructurate (ex.: Proiectul de re-urbanizare a Chandigarh, Rodrigo Perez de Arce; proiectul von Gerkan pentru Bucuresti 2000; noul proiect pentru Halele din Paris, deja prezentate, proiectul Seine-St. Denis, Michel Corajoud etc.)

Conceptul de dezvoltare durabila se leaga in mare masura de perspectiva ecologiei si introduce interdependenta viului cu artificiala in coordonatele complexe ale deciziilor politice si ale edificarii viitoare deschise spre un viitor nemarcat definitiv de deciziile prezentului (ex. Pavilionul Frantei, Durable metamorphoses:Living and working differently, de la Bienala de arhitectura de la Venetia/2004, Metamorph, foloseste din plin arhitectura viului si dinamica ei pentru a proba si sustine un mod de a proiecta differenly o zona de articulatie dintre Paris si suburbiile nordice: o simulare, un joc din care rezulta o utopie realista constienta de posibilele viitoruri care vor permite ALTORA sa existe.)

Ati avut o definitie a abordarii ecologice si a dezvoltarii durabile la capitolul 2-1 Perspectiva contextuala; a se revedea

Aparitia curentului artistic numit Land Art a contribuit la sensibilizarea artistica fata de peisaj:

- un gest minim poate pune n evidenta calitatile locului

- revelarea unei calitati deja prezente = o atitudine actuala n arta peisajului

LAND ART

Tendinta a artei contemporane aparuta n peisajul grandios al vestului american la sfrsitul anior 1960. Este inspirata mai ales de miscarile moderne minimaliste (De Stijl, Cubism, Minimalism, Conceptualism etc.), dar prezinta afinitati si cu Arte Povera.

Pina atunci, arta europeana (n China exista o foarte veche traditie a peisajului) ilustreaza natura prin peisaj si reprezentarea sa n pictura, care se dezvolta cu precadere odata cu Renasterea, iesind din schematismul reprezentarii din arta medievala. Tema evolueaza de-a lungul timpului trecnd prin toate tendintele picturale, si intra n declin si datorita aparitiei fotografiei (n mod special cea n culori).

Pentru artistii Land-Art, natura nu mai este doar reprezentata, artisti preocupati de natura (ambient) o lucreaza in situ, cu ea si n inima ei, depasind astfel conventionalitatea muzeelor. Ei lucreaza locul, folosesc materiale de preferinta naturale (dar nu numai) si, cel mai frecvent, si lasa operele sa fie schimbate si erodate n conditii naturale, ca si natura. Multe dintre ele snt lucrari de mari dimensiuni, n locuri ndepartate (deserturi, lacuri, vulcani etc.), de aceea fotografia si alte tehnici video si regasesc locul n prezentarea pentru public a acestor opere, n pastrarea memoriei lor si chiar n finantare. Totusi exemple se gasesc si n orase, transformnd temporar sau mai de durata peisajul urban (Buren,Palais Royal, mpachetarile lui Cristo) sau chiar n muzee si expozitii (Smithson, Gravel Mirror and Dust, 1968; Turrel).

Reprezentanti: Robert Smithson (Spiral Jetty, 1970, Great Salt Lake), Alice Aycock, Richard Long, Andy Goldsworthy, James Turrell etc.

PEISAGISTICA/arta peisajului ca recurs la inocenta

Peisagistii nu au fost implicati n esecurile urbane ale functionalismului, ba chiar au fost exclusi, termenul de spatiu verde excluznd reperele ideale ale artei gradinilor si preocuparile estetice care decurgeau din ele.

Peisagistica este nrudita prin diferite aspecte cu agricultura traditionala:

- Din punctul de vedere al ngrijirii teritoriului, peisagistii pot fi considerati ca fiind continuatorii posibili ai taranilor agricultori.

- Si din punctul de vedere al arhitecturii, ale carei origini au fost plasate de unii teoreticieni in agricultura (masurarea si gestionarea pamintului), putem considera ca peisagistica se plaseaza la inceputurile profesiunii, raminind necontaminata de infatuarile si erorile profesiunii care au contribuit la criza actuala.

- Problema ramine insa gasirea unor strategii care sa fie echivalente cu cele ale agriculturii n controlul peisajului, ceea ce inca nu exista.

Atentia contemporana concentrata asupra spatiului public reprezinta printre altele si cautarea de a restabili un liant ntr-un univers urban care se dezagrega fara ncetare. Aici, peisagistul este chemat sa joace rolul de corector al erorilor trecutului/prezentului: recucerirea spatiului public prin natura (orasul devine un fond pe care peisagistii scriu o noua istorie). Cazuri exemplare: Barcelona, Paris etc.

Din aceste citeva motive, arta peisajului/peisagistica este vazuta si ca un comentariu critic dintr-o perspectiva foarte pragmatica si foarte localizata si specifica la stiinta urbanistica contemporana, din care cauza, in teoria actuala, este adesea considerata ca o alternativa la sistematizare.

Problema este ca aceasta arta a peisajului nu a avut o teorie coerenta, asa cum nu are inca nici practica proiectului de peisaj. Cu atit mai putin are un proiect urban declarat, deci e greu de judecat masura in care ar putea fi o alternativa; ceea ce inseamna ca nu poate fi si chiar este (asa cum au demonstrat-o multe proiecte realizate) o alternativa la interventia urbanistica in forta.

De fapt, tocmai aceasta dimensiune critica o face in primul rind complementara si absolut necesara proiectului urbanistic si ofera cai mai suple si noi mijloace (mai simple si mai organice) de rezolvare a diverselor situatii specifice.

PEISAJUL CA SPATIU PUBLIC

Peisajul la nivel regional e vazut ca un spatiu public care trebuie administrat: apar Planurile de peisaj pentru regiuni, care inseamna:

- o strategie de conversie, de prezervare si de restabilire a echilibrului ecologic;

- o strategie de recuperare n profitul publicului a zonelor abandonate (care va capata turism loisir, cultura vizuala, etc.): promenade, amenajarea de plaje, integrarea infrastructurilor, etc. (ex. Operatia St.Denis, Paris, Michel Corajoud)

- o strategie de intarire a identitatii locurilor prin aclimatizarea diverselor functiuni noi prin intermediul peisajului si prin refolosirea/recuperarea florei locale (inlocuita in multe cazuri de flora decorativa exotica)

SPATIUL URBAN CA PEISAJ

Expresia de peisaj urban:

- la nceput, a fost folosit n pictura pentru descrierea periferiilor, apoi pentru a descrie orasele: spatiul urban, ca parte a lumii formelor, este vazut ca o scena a lumii urbane;

- de aici, tendinta de a proiecta spatiul urban ca peisaj si de a-l valoriza ca spatiu public, liber, deschis.

Peisagistul devine astfel scenograful spatiului public

- poate dezvolta un punct de vedere alternativ fata de interventiile urbanistice tari si anume, spatiul este produs de ntlnirea cladirilor, infrastructurilor, obiectelor si serviciilor, pe care le articuleaza n raport cu pamntul, cerul orizonturile, memoria si evidenta siturilor.

- In felul acesta, el poate fi vazut ca mostenitor al urbanismului ca arta urbana

Exemplele sint multiple si se gasesc in toate revistele de specialitate. La curs vi s-au aratat Promenade Plant, Paris; proiectul lui Diller&Scofidio pentru linia dezafectata de metrou NY; aveti in anexa si alte exemple in discursul lui M. Corajoud despre activitatea lui.

Cultivarea unei culturi comune a orasului si a teritoriului

In concluzie, proiectul de peisaj, fiind prin natura lui capabil sa gliseze intre scarile urbana si teritoriala, poate deveni un instrument de cultivare a unei unitati/coerente organice dintre oras si teritoriu, bazata pe geografia si istoria lor comuna:

- pe de o parte, orasul este redescoperit ca parte a unui teritoriu mai larg si ca sediment al modificarilor succesive ale acestuia, dar si peisaj cu caracteristici proprii, ca sit in care peisajul incearca sa articuleze diversele intilniri nefericite dintre gesturi regulatoare indiferente unele fata de altele,

- pe de alta parte, teritoriul este considerat si el ca produs al interactiunii naturii si timpului cu omul si este intretinut ca artefact (ca si orasul)

C. arhitectura peisajului ca Largire a abordarii contextuale

PRIMATUL SITULUI FATA DE PROGRAM

Fata de expansiunea accelerata a periferiilor si destructurarea lor (care reprezinta o supra-cucerire a teritoriulu) si fata de disparitia teritoriului sub acumularea de antreprize dezvoltate pentru a-l domestici si rentabiliza

* Rezulta necesitatea de a-l re-cuceri n alt sens: cum l studiem?, cu ce instrumente intervenim?

Sensul acestei recuceriri sta in:

- a da sens spatiilor si localitatilor, cu ajutorul si contra mijloacelor tehnice ale cuceririi lor;

- a face sa reapara situl si a face ca utilizarile lui, functiunile care sint asezate pe el, sa concure pentru a-i da expresie.

* Ideea regulatoare a proiectului = situl, si nu echipamentele de pe el.

Dimensiunea critica a proiectului peisagist se manifesta in principal in doua directii:

Pe de o parte, critica urbanismul ca disciplina, corp de doctrine, modele, referinte, reglementari si servicii tehnice, aducindu-i complementul care lipsea abordarii excesiv de stiintifice si manageriale.

Pe de alta parte, critica in general rezolvarile a priori, care rezulta din:

- adaptarea procesului urbanistic la logica de comanda, in primul rind comanda prevaleaza astfel asupra altor consideratii;

- elaborarea si inghetarea programului inainte de a se incepe elaborarea proiectui, care duce la elaborarea unui carnet de sarcini definit n prealabil in care situl este tratat ca o suprafata abstracta, o suprafata menita numai sa suporte niste functiuni programate. (a se revedea in acest sens 1-Perspectiva functionala)

* Alternativa = o inversare a prioritatilor = recunoasterea ntelegerii sitului ca actiune prealabila strategiei manageriale.

Esentialul proiectului se gaseste n sit;

- Lectura sitului da raspunsurile conceptuale (ex.: proiectul de amenajare al piscinelor si promenadei de la Belinzona, arh. Galfetti; diapozitivele pe care vi le-am proiectat la perspectiva contextuala);

- Situl reprezinta nu numai o prima abordare de factura contextuala, dar si un proiect de peisaj in nuceProiectul peisagist depaseste astfel ambitia de integrare in context (scopul proiectul contextualist): menirea lui este de a face, in primul rind, sa se manifeste situl:

- domesticeste fortele indiferente care structureaza spatiul,

- da masura datelor geografice refulate,

- interpreteaza traseele sau lucrarile vechi (orientarea parcelarului, curba de nivel a unei incinte, cai de comunicatie dezafectate etc.) si le valorizeaza pentru a da corenta.

Situl nu mai este un context n care se insereaza un program (chiar si de spatiu public), ci constituie materia proiectului:

n el se descifreaza programul de interventie sub cerul liber.

Proiectul de peisaj CONVERSATIA CU SITUL (dupa Michel Corajoud)

In virtutea celor aratate anterior, intelegerea profunda a sitului devine esenta prima si materia proiectului de peisaj. In formularea lui si in practica lui Corajoud ea trebuie sa fie mai mult decit o lectura, trebuie sa fie o conversatie cu peisajul, ceea ce reprezinta o alternativa, un corectiv, al lecturilor paralele care decurg din sectorializarea comenzii.

- Conversatia inseamna un dialog in care atit peisagistul/arhitectul cit si situl/peisajul devin parteneri la fel de activi. In cazul lecturii, numai peisagistul/arhitectul este activ, situl ramine pasiv. Conversatia inseamna ca peisagistul/arhitectul trebuie sa stie si sa asculte (amintiti-va frumoasele vorbe ale lui Siza, in acest sens).

- Metafora conversatie indica si contactul direct dintre cei doi parteneri la dialog. In felul acesta, ea devine o critica a amenajarilor abstracte si unilaterale, care privilegiaza harti, planuri si simpla reprezentare a obiectelor construite (cititi in acest sens textul lui Corajoud Comment je fais, in anexa)

- Constituie si o critica a modului de gindire in care proiectul are n vedere, n general, numai obiectele si nu si restul atmosferei care rezulta din intelegerea sensului natural al locului.

Consta ntr-o analiza inventiva, care ncearca sa articuleze reprezentarea sitului si a amenajarii si parcurge urmatoarele etape:

1. Anamneza

(=procedura medicala de ntocmire a unei fise privind antecedentele medicale ale pacientului)

- Fara sa subestimeze importanta analizei functionale, nu se face n termeni de comanda publica, ci n termeni de capacitate= potential al sitului.

- Priveste teritoriul ca palimpsest - un pamnt de veche cultura, care marturiseste despre memoria gesturilor care l-au fasonat - apoi descifreaza intentii si potentialuri.

- Michel Corajoud: utilizeaza metafora conversatiei n loc de lectura (conversezi numai daca stii sa asculti).

2. Peisajul ca proces

- Lectura sitului nu este niciodata epuizata, ceea ce face ca proiectul sa devina o strategie deschisa

- Valorizeaza numai anumite marcaje ale timpului, ale schimbarii, ale vietii trecute, pe care le reda prezentului. In felul acesta, da spatiilor reziduale, lasate n paragina, capacitatea de a intra n prezent.

- Situl este tratat ca un organism viu, care integreaza n mod necesar ntrebari legate de ntretinerea sa viitoare; in felul acesta, proiectul devine pluralist, ca obiect al colaborarii mai multor tehnicieni (arhitecti, artisti, peisagisti, urbanisti, politicieni) si neterminat/deschis.

3. O viziune n profunzime

- Integreaza timpul (nainte si napoi), spatiul vertical (cerul si subteranul), intentiile (chiar daca minimale) ale diferitelor straturi care intra n compozitia peisajului (terasamente, jocuri de nivel, paleta solului, punerea n scena a cursurilor de apa, locurile/traseele memoriei, cladirile si servitutile tehnice, mobilierul urban, signalectica, recursul la vegetal, lumina schimbatoare, culorile n timp, etc.)

4. Limitele proiectului

- Proiectul este practic nelimitat, pentru ca el foloseste cu predilectie limitele/spatiul vecin, zonele de ruptura, spatiile reziduale.

- De aici arta/arhitectura peisajului a dezvoltat o expertiza a teserii, a tranzitiei, a grefelor, tocmai prin aceasta devenind util momentului actual.

EXERCITIUL VOSTRU DE LA SEMINAR

se incadreaza intr-o oarecare masura si in aceasta directie de abordare, pentru ca isi propune ca o posibilitate sa repare spatii urbane cu caracter public prin interventii minimale si cu caracter peisager.

De altfel, aceasta este una dintre directiile cele mai la indemina in care arhitectura peisajului este folosita din plin. Unul dintre primele exemple a fost Barcelona, unde prin astfel de interventii cu mijloace minimale au fost recuperate multe spatii pierdute ale oarsului.

IN LOC DE CONCLUZIE CARE AR FI PUTUT FI SI MOTTO

Trebuie recuperat exercitiul privirii. Trebuie recitit si dezvoltat Goethe. Trebuie reinstituita ambitia ochiului pur al impresionistilor. Lumea se stinge in abuzul de mediere pe care l-a adus cu sine sofisticarea tehnologica. Instrumentele care prelungesc simturile sfirsesc prin a le anemia. Trebuie sa intensificam, fara cirje, experienta senzoriala, sa regasim inocenta ofensiva a lui Empedocle: ochiul va inceta sa fie o pilnie in care lumea isi toarna dezordonat imaginile, pentru a functiona ca un tentacul explorator care ii iese in intimpinare, o palpeaza, o gusta, o reaseaza in propria ei virginitate.Andrei Plesu, 3 aprilie 1973, in Note, stari, zile, in Dilema veche, nr. 104/20-26 ianuarie 2006

Selectie bibliografica anexata:

Ioana Tudora, Definirea conceptului de peisaj din diverse perspective disciplinare, extras din lucrarea de doctorat - in curs de elaborare.

Michel Corajoud, Comment je fais.doc

Michel Corajoud, Texte-grand-prix.pdf

Diller&Scofidio, The Highline; adresa web: www.thehighline.org/design/prelim_design/index.htm

Fotografiile anexate sint grupate dupa urmatoarea logica:

2-3-0: Peisaj:

2-3-A: Arhitectura impreuna cu peisajul;

2-3-B: Arhitectura din peisaj;

2-3-C: Arhitectura peisajului in oras;

2-3-D: Arhitectura peisajului in teritoriu

Zahariade, AM, Vechi inscrieri in scrieri.docn plus, va recomand cu caldura sa cititi cind aveti timp:

Rosario Assunto, Peisajul si estetica, Meridiane, 1986

Andrei Plesu, Pitoresc si melancolie, Humanitas, 1992