Tema 2: "Formele (tipurile) monedei"

1. Formele monedei – manifestare a esenţei acestora.

2. Moneda metalică.

3. Moneda de hârtie.

4. Titlurile de credit.

5. Titluri de credit contemporane.

1. Formele monedei – manifestare a esenţei acestora.

Formele monedei sunt:

Moneda metalică: care se divizează:

o Monedă cu valoare intrinsecă – valoarea ei nominală corespunde cu însăşi

valoarea metalului preţios (se băteau din aur).

o Moneda fără valoarea integrală – este acea monedă care nu conţine metal preţios,

dar are o anumită valoare nominală, fixată de autoritatea statală (se băteau din

aluminiu şi din alte metale).

Moneda de hîrtie – este creată şi circulă pe baza unor dispoziţii legale date de

stat prin care i se recunoaşte anumite funcţii şi rol economic.

Titlurile de credit – sunt înscrisuri care nu au valoare proprie, ele sunt

cocomitent simbol al banilor şi document de expresie a relaţiilor de credit,

respectiv relaţii dintre debitori.

Cambia – cambia este un titlu de credit prin care o persoană, denumită

(trăgător) creditorul, dă ordin scris unei alte persoane, denumită (tras)

debitorul, să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani, într-un

anumit loc enei terţe persoane, denumită benefeciar.

Biletul la ordin – este obligaţia de a plăti la scadenţă o anumită sumă

de bani.

Cecul – cecul este un instrument de plată şi de credit prin care

creditorul dă ordin să se plătească din contul său o sumă derminată

către un beneficiar la o anumită dată.

Bancnota – reprezintă un simplu certificat de depozit de monedă

metalică la o bancă.

Moneda electronică – inovaţia tehnologică în domeniul monetar piermite stocarea

puterii de cumpărare într-o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de bănci

titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plîţilor (banii electronici şi

cardurile).

2. Moneda metalică.

Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.

Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică valorii

metalului din care au fost confecţionaţi.

Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut diferite forme. Cea mai comodă formă pentru

circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă.

Monedele metalice sunt piese din diverse metale care se prezintă sub forma circulară de

disc plat şi servesc ca mijloc de plată, de circulaţie şi uneori de tezaurizare. Pe faţă (avers) şi pe

spate (revers), moneda are câte un desen în relief (efigie) şi inscripţii (legende), iar pe muchie

zimţi sau inscripţii. În perioada timpurie a banilor, monedele erau confecţionate din metale

preţioase – aur, argint – şi valoarea nominală era egala cu valoarea proprie, nefiind necesară

garanţia unei autorităţi. Moneda timpurie circula în virtutea unui “efect de cântărire” în sensul că

putea fi topită şi vândută ca metal preţios la aceiaşi valoare. Treptat, are loc subparizarea valorii

monedelor, adică înlocuirea metalului preţios cu un alt metal de valoare inferioară pe care se

imprimă însa valoarea nominală şi semnul entităţi centrale care asigură garanţia monedei. În

prezent, monedele se fac din aliaje de metale, fără valoare intrinsecă în metal preţios, având

înscrise valoarea şi semnul băncii centrale.

Primele monede datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia.

În Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.

De la început se emiteau numai monede confecţionate din aur şi argint.

În a II jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monedelor din aur a trecut şi

Anglia, care deţinea monopol în extragerea minereului dat.

Cauzele fiind: aurul este metal omogen după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea

calităţilor anterioare; portabil; păstrabil; greu dobândibil; greu prelucrabil.

Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi egale,

uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele 5 funcţii ale

sale. Însă, monedelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:

- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea

serviciilor;

- monedele date nu puteau deservi afacerile mici;

- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;

- moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.

Monedele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când statele beligerante

pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie. Pe parcurs aurul a dispărut

complet din circulaţie.

3. Moneda de hârtie.

Moneda hîrtie – este un semn monetar sau reprezentatul monedei metalice.

Etapele trecerii la moneda de hîrtie:

1. ştergerea monedei metalice;

2. micşorarea oficială a conţinutului valoric al masei monetare de către stat;

3. emiterea monedei de hîrtie convenţională.

Moneda de hîrtie apărea sub 2 forme:

Moneda de hîrtie reprezentativă – care are la bază o valoare reală, întrucît creaţia şi

circulaţia sunt reglementate.

Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă (ban,

cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie, care împart

moneda de hârtie şi titluri de credit.

Moneda de hîrtie convenţională – este emisă în circulaţie de stat, este o monedă pur

convenţională, fără acoperire, garanţie sau obligaţie din partea statului.

Esenţa monedei de hîrtie convenţională este:

1. moneda de hîrtie este un semn monetar, se emite pentru acoperirea deficitului

bugetar. Emitenţi ai monedei convenţionale sunt:

a) Ministerul Finanţelor;

b) Banca Centrală.

2. moneda de hîrtie nu este convertibilă în aur.

3. moneda de hîrtie are un curs forţat.

Monedei convenţionale îi este caracteristică instabilitatea din cauza:

emisiunii în exces a monedei;

neîncrederii în guvern;

unei balanţe de plăţi externe deficitare.

Deosebirile dintre moneda convenţională şi cea reprezentativă:

1. moneda reprezentativă este convertibilă, iar cea convenţională nu este

convertibilă.

2. emisiunea de monedă reprezentativă se face în baza unor garanţii reale, iar

emisiunea de monedă convenţională se face la voia statului.

Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice.

Primii bani de hârtie au apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi

trezoreria publică şi băncile centrale. În primul rând, statul direct emite aceste bilete de trezorerie

pentru acoperirea cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală emite bancnote de valori mici şi

le acordă credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală

a monedei date reprezintă venitul de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element

semnificativ în ponderea veniturilor publice.

Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea

deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse financiare

şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.

La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între aceste

două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă.

Însă, necesităţile crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.

Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc de

plată.

Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie.

Natura economică a monedei-hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei monedei

date, deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel

emisă umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:

emisiunea excedentară de monedă-hârtie,

scăderea încrederii faţă de emitent,

balanţa comercială negativă.

Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de

autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi căror

le este atribuit un curs artificial faţă de aur.

4. Titlurile de credit.

Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-

cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării. Apariţia lor a

avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti.

Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în

numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea

decontărilor prin virament.

Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc

de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.

Avantajele titlurilor de credit:

prezintă garanţie;

sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea să le transmită prin

scontare şi rescontare şi să încaseze sumele înscrise în documente înainte de scadenţă;

prin girare sau andosare în favoarea unui benefeciar, deţinătorul

titlului are posibilitatea să plătească o datorie înainte de scadenţă.

Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, biletul la

ordin, cecul.

Cambia - cambia este un titlu de credit prin care o persoană, denumită (trăgător)

creditorul, dă ordin scris unei alte persoane, denumită (tras) debitorul, să plătească la scadenţă o

anumită sumă de bani, într-un anumit loc enei terţe persoane, denumită benefeciar.

- reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o sumă anumită

creditorului.

Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi trata, emis de creditor, semnat

de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.

Cambiilor le este caracteristic:

abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri;

obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie;

circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane.

Tipurile de cambii:

cambiile comerciale – se folosesc în cazul unui contract comercial pe credit,

ele garantînd plata sumei la data stabilită de vînzător, totodată ele se emit sub

gajul mărfii.

cambiile bancare – se folosesc în cazul în care o bancă comercială în poziţia

de tras (debitor), a acordat un credit cumpărătorului, fiind remisă vînzătorului,

cu alte cuvinte cambiile bancare sunt emise de bancă în favoarea persoanei

ce deţine depozit în banca dată.

cambiile documentare – sunt cele la care se anexează documentele convenite

de parteneri privind expedierea mărfurilor.

cambiile trezoreriale – sunt cambiile care se emit pentru aplanarea deficitului

bugetar şi cel de casă.

Utilizarea cambiei este limitată reeşind din:

cambia deserveşte numai comerţul en-gross;

comerţul en-gross se efectuează şi în numerar;

în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în traşi

şi giranţi (indosator).

Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:

1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;

2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;

3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.

Funcţiile cambiei:

instrument de substituire a transportului de numerar;

instrument de credit;

instrument de garanţie de plată;

instrument de plată.

Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca centrală ca

rezultat al reescontării cambiilor, totodată reprezintă un simplu certificat de depozit de monedă

metalică la o bancă.

Bancnotele sunt bani de credit emişi de banca centrală şi garantaţi de aceasta. La început

bancnotele erau sub forma poliţelor eliberate de bănci pentru depozitele de monezi sau lingouri

de aur şi care se restituiau băncii la înapoierea depozitului. Cu timpul, efectele comerciale au

ieşit din circulaţia comercială şi au intrat în circulaţia generală ca semne de credit, funcţionând ca

mijloc de plată.

Acestea aveau asigurată convertibilitatea în aur sau argint pe baza stocurilor deţinute de

banca centrală. Cerinţele de bani tot mai mulţi au dus la pierderea convertibilităţii, iar bancnota a

devenit o monedă de hârtie (fiduciară) care circula pe baza încrederii în banca centrală.

Bancnota se deosebeşte de cambie prin:

după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune fără

termen;

după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie individuală;

bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.

Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:

după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie, pe când

bancnota – ca mijloc de plată;

după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de banca

centrală;

după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din circulaţie, pe

când moneda-hârtie – rămâne în circulaţie;

după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în aur şi

argint, iar moneda-hârtie nu se converteşte.

Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin mărfuri

sau bază creditară.

În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:

1. creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu dinamica

reproducerii capitalului social;

2. creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul obligaţiunilor pe

termen lung;

3. în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active (Germania,

Japonia).

Cecul - este un instrument de plată şi de credit prin care creditorul dă ordin să se

plătească din contul său o sumă derminată către un beneficiar la o anumită dată.

- este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi

ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.

Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia.

Se cunosc următoarele tipuri de bază:

nominative – cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea nemijlocită a

numelui acesteia, adică pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;

la purtător – cec emis fără a se indica numele persoanei sau firmei în favoarea căreia

trebuie efectuată plata;

cecurile de călătorie – cecuri emise de către bănci cu valori nominale fixe şi destinate a fi

întrebuinţate de călătorii care se deplasează în străinătate.

Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi ca

instrument al decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin mijloacele

în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.

În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea plăţilor

comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter necomercial.

Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de cec

pe contul beneficiarului cecului.

Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi

organizaţii.

În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin virament.

4. Titluri de credit contemporane.

Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi cardurile.

Banii electronici. Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea

schimbarea formelor de plată. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii de calcul au dat

posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme electronice-automatizate pentru

prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de decontare. În S.U.A. în anii ‘70 a fost

creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a primit denumirea de sistem electronic de transfer

a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. – Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o

punte de trecere în evoluţia economiei de monedă. Echipamentele electronice şi sistema de

legături telefonice, privind efectuarea operaţiunilor de creditare şi de plată (introducerea şi

scoaterea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe altul, calculul dobânzilor, controlul stării

conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-hârtie, au dat imbold apariţiei

banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o impunătoare parte de operaţiuni interbancare.

Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a

făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine

mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în baza contului

deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.

În străinătate cardurile se utilizează în comerţul cu amănuntul şi în sfera serviciilor. Cele

mai răspândite carduri sunt cele bancare, cele comerciale, pentru procurarea benzinei, pentru

achitarea serviciilor distractive şi turism. O aplicabilitate mai mare o au cardurile comerciale.

Tema 3: “Funcţiile monedei”

1. Moneda – etalon al valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.

3. Moneda – mijloc de plată.

4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.

5. Moneda internaţională.

1. Moneda – etalon al valorii.

Funcţiile monedei sunt o manifestare a esenţei acesteia.

Funcţiile monedei sunt:

Etalon al valorii

Mijloc de circulaţie

Mijloc de plată

Mijloc de tezaurizare

Bani universali

Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor.

Însă, nu banii fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru producere.

Costul mărfii evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de muncă

efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.

La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii întărită

pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea cererii şi

ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul funcţionării banilor metalici, preţul

mărfii este direct proporţională cu valoarea mărfurilor şi invers proporţională cu valoarea

banilor.

La devierea preţurilor (în jos în sus) de la valoarea mărfii, producătorul determină care

mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.

În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea mărfurilor, iar prezenţa

monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece una şi aceeaşi marfă în diferite locuri costă

diferit. Pentru compararea mărfurilor ce au valori diferite este necesar de a le evalua în unităţi

monetare.

Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă.

Banii ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în

dependenţă de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor.

Banii ca sară a preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea

variază în dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara

preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în 1976

1$ = 0.736 g. Au.

Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ oficial al

aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar Internaţional. Mai

apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de puterea de cumpărare a

mărfurilor.

În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului.

În prezent noţiunea de scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de

credit, a suferit schimbări. Statul stabileşte:

a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi valoarea lor;

b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i raportul

în unitatea de bază;

c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;

d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în presa oficială,

stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.

Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii valorii. Aceasta

în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin confruntarea valorii unei

mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor modificări, rezultate de păstrarea circulaţiei

legii valorii.

În concluzie putem specifica că funcţia etalon al valorii a fost îndeplinită de:

mărfuri obişnuite – economia naturală;

metale preţioase – moneda emisă şi pusă în circulaţie are un conţinut valoric;

valute – o monetă naţională a unei tări luată e luată drept etalon;

puterea de cumpărare – este un etalon format din contribuţia bunurilor şi serviiciilor.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.

Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real.

Circulaţia mărfurilor include: vinderea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani şi

cumpărarea mărfii, preschimbarea banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă).

În aşa mod, moneda îndeplineşte rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de

circulaţie creează condiţia de aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt

caracteristice circulaţiei directe a mărfurilor. Deci, banii contribuie la circulaţia neîntreruptă a

mărfurilor.

În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii coincidea. Însă,

circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:

1 – cumpărarea mărfii;

2 – vânzarea mărfii.

Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză pentru producător.

Particularităţilor banilor ca mijloc de circulaţie le pot îndeplini banii reprezentativi: moneda de

hârtie şi titlurile de credit.

În prezent poziţiile cheie le ocupă titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi

plată. Monedei ca mijloc de cumpărare îi este caracteristice producţia de mărfuri simplă: M – B

– M.

Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M – B.

Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de aceea în

literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt îmbinate într-una.

Particularităţile funcţiei ca mijloc de circulaţie:

Moneda participă efectiv în vănzărili-cumpărările de mărfuri;

Moneda se utilizează ca intermediar în schimbul de mărfuri într-un timp scurt;

Moneda se utilizează pentru un control reciproc al părţilor tranzacţiei comerciale

3. Moneda – mijloc de plată.

Numerarul este cea mai veche formă de circulaţie a banilor, la început sub forma

banilor metalici iar mai târziu a banilor de hârtie. Apariţia banilor de cont a redus treptat

importanţa numerarului, iar astăzi asistăm la intrarea în circuitele de plăţi a banilor electronici

care au accentuat această tendinţă. Cu toată această evoluţie a semnelor monetare, numerarul

continuă să joace un rol important în circulaţia monetară.

Funcţia banilor de instrument de plată se realizează prin intermediul monedei. Aceasta

se prezintă sub două forme, moneda efectivă (numerar) şi moneda scripturală (de cont).

Indiferent de forma monedei, unitatea monetară este denumită monedă de bază, iar submultiplii

acesteia moneda divizionară şi multiplii moneda multiplă.

În circulaţie, numerarul se află sub forma monedei metalice şi a bancnotei, deţinute de

agenţii economici, diverse entităţi şi populaţia.

În Republica Moldova moneda de bază este leul, divizionară banul – 1, 5, 10, 50 bani -

iar cea multiplă 1, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500 şi 1000 lei.

Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea

continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din cauza

sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca rezultat,

apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit.

Banii în calitate de mijloc de plată se prezintă în felul următor :

M – D (marfă – datorii la termen);

D – B (datorii la termen – bani).

Deci, mărfurile şi banii nu intră în contact direct, ceea ce creează pericol de neplată

pentru creditor.

Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi producători, care cumpără mărfuri în

credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul de celălalt, falimentarea unuia creează probleme

serioase sau uneori chiar şi falimentarea celorlalţi.

Una din metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la

lărgirea utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile,

apărute în baza banilor electronici.

Banii în funcţia ca mijloc de plată sunt utilizaţi în:

Procesul de acordare şi rambursare a împrumuturilor;

Relaţiile dintre agenţi organele financiare;

Achitarea salariilor.

4. Moneda –mijloc de tezaurizare ( instrument de rezervă a valorii ).

Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea

oricărei mărfi. Ei stau la baza avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i acumula

şi păstra.

Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-cumpărare

se întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit suplimentar. Spre

deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi tezaurizare trebuie să-şi menţină

valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali.

În cazul circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece surplusul de

bani pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur.

Prin tezaur se subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea

bunurilor în funcţie de spaţiu şi timp.

Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi tezaurizare

creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea.

În prezent antreprenorului îi este neconvenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în

permanenţă în procesul de producere. Întreruperea procesului de producere din cauza rupturii de

resurse băneşti duce uneori la falimentarea subiectului economic, iar la nivel de stat – la

discordanţe în economia naţională.

Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă era

convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale, trezoreria

statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur denotă bogăţia ţării şi

asigură încrederea rezidenţilor şi nerezidenţilor în unitatea monetară naţională.

În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul

protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi păstrează acumulările

pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung în hârtii de valoare, obţinând

venituri considerabile.

Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.

Banii în funcţia ca mijloc de tezaurizare se acumulează:

La întreprinderi – sub formă de rezerve monetare;

La bugetul de stat – sub formă de venituri;

La bănci – sub formă de depozite;

La persoane fizice – sub formă de lichidităţi.

5. Moneda internaţională (bani universali).

Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor

internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de circulaţie internaţională

şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Ei se

utilizează la contractarea împrumuturilor şi subsidiilor internaţionale. De la început rolul banilor

universali îl deservea aurul.

Banii universali au o importanţă triplă:

1. servesc ca mijloc de plată general;

2. servesc ca mijloc de cumpărare general;

3. servesc ca materializare a bogaţiei obşteşti.

Banii în funcţia ca bani internaţionali sunt utilizaţi:

pentru realzarea decontărilor în Balanţa de plăţi externe;

pentru procurarea mărfurilor din străinătate;

pentru a transfera bogăţia naţională de la o ţară la alta în procesul de plată

a contribuţiilor sau la acordarea creditelor.

Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat dolarul american

şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.

Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat că funcţia de

bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în calitate de mijloc de

plată internaţională şi rezervă valutară internaţională dolarul american şi lira sterlină.

Înafară de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri regionale, care asigurau

relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a apărut blocul lirei sterline (1931), blocul

dolarului (1933), blocul aurului (1933, sub preşedenţia Franţei).

După al doilea război mondial în baza acestor blocuri au apărut zone: zona lirei sterline,

zona dolarului, zona francului francez, zona guldenului olandez, etc.

Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor reciproce. Se

utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale, care presupun conturi de

clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.

Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării problemelor privind

lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a introdus noi rezerve şi

mijloace de plată – D.S.T. (drepturi speciale de tragere).

D.S.T.-ul are rolul de a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de a completa şi

facilita rezervele oficiale şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale.

În 1971 s-a stabilit conţinutul D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671

g. Însă, după devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina

după coşul valutar a 16 valute, apoi după cele 4 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii

(dolarul american, yena japoneză, euro şi lira sterlină).

Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost introdusă

unitatea monetară de cont – E.C.U.

În comparaţie cu D.S.T.-ul, E.C.U.-ul era asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din

contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale.

E.C.U.-ul servea drept înscris în conturi la băncile centrale a ţărilor membre.

Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar.

Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene (U.M.E.).

Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în numerar.

O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de locuitori. În numerar

au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul ţărilor respective

monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea

Britanie, Norvegia şi Danemarca.

Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi

istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3

particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:

1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;

2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se stabileşte

preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor mărfuri din punct de

vedere utilitar;

3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.