V. România în relaţiile internaţionale în perioada 1875-1878

Una din perioadele, foarte dense sub raport diplomatic ale secolului al XIX-lea, a fost şi aceea a ultimelor decenii. Ea a însumat un număr considerabil de probleme internaţionale, din care s-a detaşat între anii 1875-1878 noua etapă a problemei orientale.

Începutul crizei orientale nu a fost ceva de neprevăzut. O demonstrează în primul rînd modificarea făcută în anii 1870-1871 a unora din prevederile tratatului de la Paris, din anul 1856. Problemele erau acum mult mai complexe. Mişcarea de eliberare naţională a popoarelor asuprite de turci a luat amploare, făcînd dominaţia otomană tot mai precară. Pe fondul general al succeselor realizate pînă acum crearea principatelor Serbiei şi Muntenegrului, a regatului Greciei şi a principatului României, mişcările din Balcani mai ales, au făcut ca dificultăţile să fie şi mai mari ,,în regiunile încă supuse dominaţiei otomane".

Dificultăţile erau însă şi de alt ordin. Subordonarea pieţei otomane faţă de capitalul englez şi francez a mărit dependenţa Turciei de puterile apusene, înrăutăţind şi mai mult situaţia internă a acesteia. Cu alte cuvinte, problema orientală era acum şi mai mult în atenţia marilor puteri apusene, interesele lor economice au sporit concurenţa şi lupta pentru obţinerea avantajelor cîştigate în Imperiul otoman, şi, în egală măsură, accentuarea decăderii lui. Începutul crizei s-a datorat răscoalei, din vara anului 1875, din Bosnia şi Herţegovina. Răscoala avea un pronunţat caracter naţional-religios, era o răscoală antifeudală la care au participat ţăranii asupriţi de moşierii musulmani. Principalul obiectiv al răscoalei a fost „înlăturarea relaţiilor feudale cu tot cortegiul lor de asupriri impozite în natură, încartiruirile militare, abuzurile ş-i silniciile funcţionarilor". Spre deosebire de alte răscoale care avuseseră loc aici, acum se cerea şi egalitatea naţională. Izbucnită pe fondul crizei interne acute a Imperiului otoman, răscoala a fost un adevărat semnal de alarmă pentru întreaga Peninsulă Balcanică. încă de la început, răsculaţii au beneficiat de sprijinul detaşamentelor de voluntari venite din Serbia, Muntenegru şi alte părţi. De asemenea, opinia publică, prin acţiuni diverse, şi-a manifestat simpatia faţă de răscoală. Agentul diplomatic al României la Belgrad, A. Cantacuzino, raporta la 3 iulie 1875, că „Cei care doresc răzvrătire serioasă împotriva stăpânirii turceşti, nădăjduiesc că de data aceasta mişcarea se va întinde în Bosnia şi că foarte curînd răscoala va fi susţinută, pe de o parte, de Muntenegru şi, pe de altă parte, de către Serbia".

Răscoala a atras atenţia Europei, atît a statelor mari, cît şi a celor mici. În mod deosebit - era şi normal -de răscoală s-au preocupat statele din Balcani, ele încercând, de la început, să-i descifreze toate valenţele şi rezultatele imediate. Pentru aceasta era necesară o activitate diplomatică deosebită, în care găsirea modalităţii de sprijinire a răsculaţilor a fost principala problemă. Agentul diplomatic român, care a urmărit cu mare atenţie evenimentele, spunea, în acest sens, că „guvernul sârb s-a hotărît să treacă la acţiune pe faţă în favoarea fraţilor săi răsculaţi din Herţegovina şi din Bosnia". îl îndemna spre luarea unei asemenea hotărîri, situaţia creată de răscoală şi opinia publică, susţinătoare fidelă a răsculaţilor. Pentru guvernul sîrb se punea însă, mai mult ca oricând, necesitatea unei alianţe a statelor din Balcani.

Serbia a încercat să creeze un front antiotoman. Demersurile pe care le-a făcut la Atena n-au dat nici un rezultat. Grecia, nedorind să se angajeze, rămîne într-o strictă

1

neutralitate considerată de cercurile politice „o politică de bun simţ şi de pace". Declaraţiile guvernului grec au lipsit Serbia de orice posibilitate de a realiza o înţelegere în vederea unei acţiuni comune.

Poarte atente la ceea ce se petrecea în Balcani, statele mari au urmărit să profite cît mai mult din aceste evenimente. Interesele lor - mult deosebite între ele - au complicat şi mai mult lucrurile care „altminteri s-ar fi putut rezolva destul de simplu". Simplificarea n-a fost nici un moment căutată, marile puteri avînd tot interesul să complice şi mai mult lucrurile în favoarea celor urmărite de ele. Cele mai interesate în Balcani - şi de data aceasta -erau Rusia şi Austro-Ungaria. Evenimentele au fost privite cu multă atenţie de toate statele, pentru că, aşa cum spunea aimbasadorul Angliei la Petersburg, lordul Loftus, „Imperiul otoman era prăjitura din care fiecare voia să se înfrupte cît mai mult" , şi nu doreau să piardă o ocazie favorabilă. In momentul izbucnirii răscoalei, situaţia internaţională era destul de complicată. Înfrângerea Franţei favorizase ridicarea pe primul plan a Germaniei. Împreună cu Austro-Ungaria şi Rusia, în anul 1873, aceasta realizase „Alianţa celor Trei împăraţi". Era deci de aşteptat ca ele să acţioneze, dacă nu împreună, cel puţin coordonat. In felul acesta, alături de alte probleme ale relaţiilor internaţionale pentru celelalte state mari, se punea şi aceea a contracarării acţiunilor celor trei.

În acest spirit s-a încercat realizarea unei apropieri anglo-franceze. Preocupată însă mai mult de relaţiile ei cu Germania, Franţa nu a putut oferi Angliei sprijin în Balcani. Marea Britanie nu putea renunţa însă, interesele sale cereau acţiuni diplomatice energice. Acesta a fost motivul care a impus diplomaţiei engleze aplicarea mai susţinută a vechiului ei principiu al menţinerii integrităţii Imperiului otoman.

Cum era de aşteptat, primele acţiuni diplomatice de amploare au aparţinut Austriei şi Rusiei. Fiecare din ele a considerat că răscoala era prilejul reluării politicii balcanice pe alte planuri. Proiectele lor difereau însă foarte mult, neexistînd la început posibilitatea unei înţelegeri asupra chestiunilor de fond. Ceea ce le îndepărta, şi acum, erau vechile lor principii; Rusia susţinea mişcarea naţională a slavilor şi proiectul creării unui stat slav supus influenţei ei, Austro-Ungaria se opunea tocmai acestui fapt, ceea ce echivala cu menţinerea stătu quo-ului în Balcani şi a Imperiului otoman. Faptul că ele făceau parte din aceeaşi grupare, condusă de Germania, le-a obligat să discute împreună planurile lor.

Încă de la începutul răscoalei în Balcani, cele trei mari „aliate", prin acordul din 1873, au început o serie de discuţii pe această temă. Patronate de Germania, care se temea de o eventuală ciocnire între Austria şi Rusia, discuţiile s-au încheiat cu propunerea, din 18 august 1875, ca ele să dea dispoziţii ambasadorilor lor „de a se întîlni cu şefii răscoalei, de la care să primească cererile lor de reforme pe oare să le înainteze unui comisar special al Porţii". Privită prin prisma politicii Rusiei, soluţia aceasta a fost un compromis. Ea era însă necesară în vederea unor alte acţiuni viitoare. Prin adoptarea ei s-a creat o situaţie nouă în cadrul raporturilor dintre marile puteri. Franţa şi Italia, din dorinţa de a participa la rezolvarea problemei orientale, au acceptat soluţia celor trei. In felul acesta, Anglia risca să rămână singură. Partizană a menţinerii integrităţii Imperiului otoman, ea se va ralia la misiunea de mediere a celorlalte mari puteri, dar o va face numai la insistenţele Turciei, pentru a-i apăra interesele.

Misiunea consulilor pentru stingerea conflictului din Balcani, care a avut loc în septembrie 1875, a eşuat din două motive. în primul rînd, pentru că revendicările prezentate - care priveau mai mult problema religioasă - nu corespundeau scopului răscoalei. In al doilea rînd, răsculaţii n-au avut încredere în promisiunile făcute şi au

2

continuat lupta.În a doua etapă a acţiunilor diplomatice, determinate de redeschiderea crizei

orientale, au apărut elemente noi, oare au complicat şi mai mult situaţia internaţională. Faţă de primele acţiuni, se înregistrează o schimbare de atitudine chiar şi din partea Rusiei. De fapt nu este vorba de o schimbare de principii, ci de faptul că Gorceaoov susţinea că se afla în faţa unei ocazii nemaiîntîlnite de a slăbi Imperiul otoman. El era însă tot mai mult convins că se va lovi de rezistenţa Austro-Ungariei şi Angliei, ceea ce era egal cu o izolare. Este adevărat că nu erau perspective ale unei colaborări austro-engleze. Se impunea însă multă prudenţă pentru că Anglia, condusă de guvernul Disraeli, avea idei diferite în comparaţie cu perioada trecută a crizei. în anul 1875, Marea Britanie a pus mina pe canalul de Suez, drumul cel mai scurt spre India, ceea ce face ca „problema orientală să nu-i mai scape de sub control".

Prudenţa impunea diplomaţiei ruse o acţiune comună în cadrul grupului din oare făcea parte. Cum cea mai interesată era Austro-Ungaria, trebuia să fie, cel puţin pentru moment, de acord cu aceasta, ceea oe era egal cu neajutoirarea popoarelor din Balcani.

Încurajată de situaţia creată, Austro-Ungaria a întocmit, prin Andrassy, în decembrie 1875, un program de reforme care urma să fie aplicat în Bosnia şi Herţegovina. Programul, care prevedea libertăţi religioase, egalitatea în faţa impozitelor, la care se adăuga necesitatea unei legi care să garanteze întrebuinţarea veniturilor realizate în cele două provincii, a fost acceptat de marile puteri.

Aplicarea acestui program a creat însă mai mult complicaţii deoît linişte. La începutul anului 1876 situaţia era cu mult mai tulbure. Mişcările s-au înmulţit, devenind mai organizate şi mai ameninţătoare. Sub influenţa răscoalei din Bosnia şi Herţegovina s-au răsculat şi bulgarii, iar opinia publică din Grecia cerea tot miai insitent eliberarea grecilor aflaţi sub dominaţia otomană. „Se vedea bine — arăta N. Iorga — că întreaga chestiune a orientului e deschisă prin această mişcare". Generalizarea mişcării slavilor, în întreaga Peninsulă Balcanică, a determinat marile puteri să fie şi mai atente le ceea ce se petrecea aici. La jumătatea anului 1876 era şi mai clar că trei state mari -Anglia, Rusia şi Austro-Ungaria - erau cele mai interesate în Balcani.

Dealtfel, fiecare din cele trei şi-au precizat, încă de la sfîrşi-tul anului 1875, obiectivele. Tocmai de aceea se poate spune că nici memorandumul de la Pesta, din 30 decembrie 1875, nu le-a apropiat. Nici măcar Rusia si Austria, oare făceau parte din aceeaşi grupare, nu s-au înţeles perfect. Pentru acţiunile lor diplomatice din anul 1876, tratatul din 1873 rămînea, totuşi, o bază a discuţiilor viitoare în cadrul conflictului oriental. Situaţia aceasta s-a datorat însă în mare măsură lui Bisrnarck, care, la 6 iulie 1876, a spus deschis că „nimic nu este mai periculos pentru noi ca un conflict între Austria şi Rusia" . Deci, cu orice mijloace, un război între cele două trebuia evitat.

Pe de altă parte, în anul 1876, nici Rusiei nu-i convenea un război. Ea nu mai putea risca ca în anul 1853. Totuşi nu se dorea pierderea ocaziei de a-şi întări influenţa în Balcani. O acţiune de una singură nu se putea întreprinde acum, aşa se explică numeroasele acţiuni diplomatice, multe iniţiate tocmai de Rusia. În mai 1876, la propunerea lui Gorceacov, a avut loc întîlnirea de la Berlin a cancelarilor celor trei mari puteri. împreună cu Bisrnarck şi Andrassy, cancelarul rus a examinat situaţia din Balcani şi a făcut propuneri concrete. Spre deosebire de memorandumul lui Andrassy, care se referea la necesitatea unor reforme, în planul său, Gorceacov cerea autonomia slavilor, urmînd ca Rusia şi Austro-Ungaria să se înţeleagă asupra modului de organizare a

3

administraţiei în Balcani. Ce ar fi putut însemna aceasta? In nici un caz menţinerea Imperiului otoman în toată puterea lui. Totodată, apăreau şi elemente noi, definitorii pentru ceea ce avea să urmeze. Era foarte clar că Rusia nu renunţa la principiile sale privind dezmembrarea Imperiului.

Situaţia s-a complicat în momentul când, din dorinţa de a-i da o formă mai precisă, ambasadorii de la Berlin ai Angliei, Franţei şi Italiei au fast informaţi despre cele stabilite. Franţa şi Italia au acceptat programul de la Berlin. Anglia, în schimb, a început acţiunile deschise împotriva lui. Preocupată din-totdeauna de chestiunea orientală, Anglia, (imediat după adoptarea memorandumului de la Berlin, a privit cu şi mai mare interes ceea ce se petrecea în Balcani. Disnaeli, şeful guvernului conservator, spunea în acest sens, probabil ca un prim răspuns la cele stabilite la Berlin, că „în problema orientală interesele Germaniei, Rusiei şi Austriei sînt mai directe, dar nu mai importante decât interesele Angliei". Memorandumul de la Berlin marchează deci începutul unei noi etape în problema orientală, anticipează concurenţa viitoare dintre diplomaţia engleză şi cea rusă. In a doua jumătate a anului 1876 evenimentele s-au complicat şi mai mult. prin începerea ostilităţilor Serbiei şi Muntenegrului împotriva Porţii. Declanşarea războiului, dar mai ales înfrângerea Serbiei, a determinat marile puteri să discute şi mai serios situaţia creată. Impulsionaţi de data aceasta şi de opinia publică, diplomaţii statelor mari sînt mai decişi, acţionează mai energic, evident în folosul acestora.

Prima reacţie mai serioasă a fast, din nou, din partea Rusiei şi Austro-Ungariei. în ziua de 8 iulie 1876 la Reichstadt, Gorceacov şi Andrassy, care i-au însoţit pe Alexandru al II-lea şi Frânta Joseph, au perfectat aici o primă înţelegere bilaterală în privinţa problemei orientale. Aceasta a constat dintr-un acord de principiu în cîteva din problemele considerate de cei doi cancelari ca fiind cele mai importante şi mai urgente. Astfel, se preciza că cele două puteri se vor strădui să menţină stătu quo-ul. în cazul când Poarta îi înfrîngea pe sîrbi şi muntenegreni, Rusia şi Austro-Ungaria vor interveni pentru a nu permite masacrul lor şi pentru a stabili vechile frontiere. Pentru prima dată de la începutul crizei orientale, cele două state au căzut de acord şi asupra politicii ce ar urma în cazul înfrîn-gerii Porţii. În acest sens, se prevedea: Serbia va primi o fîşie din teritoriul otoman; Muntenegru primea o parte din Herţegovina; restul Herţegovinei şi Bosniei erau date Austro-Ungariei. Rusia primea sud-vestul Basarabiei şi teritoriile1 din Asia Mică împreună cu portul Batumi. Convenţia de la Reichstadt a fost al doilea act important referitor la criza orienitală încheiat în anul 1876. Spre deosebire însă de Memorandumul de la Berlin, aceasta a fost mult mai concretă, mai apropiată de ceea ce urmăreau cele două puteri. Pe fondul unei situaţii generale deosebite, convenţia nu va rezolva nimic, ea va fi o complicaţie în plus, în primul rînd pentru ţările din Balcani.

Convenţia de la Reichstadt nu a fost suficientă pentru rezolvarea unei crize atît de complexe. Ea n-a fost nici măcar o înţelegere perfectă, cuprinzînd „germenii a numeroase neînţelegeri şi conflicte". Imperfecţiunea se datora, în primul rînd, intenţiilor şi dorinţelor celor două de a rezolva criza în moduri diferite. Deşi cuvîntul n-a fost pronunţat încă, Rusia şi-a dat seama că un război cu Turcia nu era posibil fără asigurarea neutralităţii Austro-Ungariei. Aceasta depindea însă foarte mult de situaţia externă a monarhiei dualiste, de relaţiile acesteia cu Germania şi cu alte state şi, mai ales, de satisfacerea pretenţiilor sale teritoriale. Prevederile de la Reichstadt au satisfăcut Germania. Pentru Bismarck acordul corespondea unui deziderat mai vechi, privind înţelegerea între Rusia şi Austro-Ungaria şi posibilitatea de a le supraveghea, în calculele diplomaţiei germane nu

4

intra atunci numai acordul celor trei împăiaţi, ea fiind preocupată foarte mult de situaţia internaţională, şi în acest cadru de menţinerea izolării Franţei.

În ceea ce priveşte atitudinea celorlalte state, situaţia nu era deloc favorabilă declanşării unui război. Aceasta cu atît mai mult cu cît guvernul Disraeli şi-a anunţat intenţia de a apăra Mediterana. În a doua jumătate a anului 1876 situaţia din Balcani s-a complicat şi mai mudt. Armata sîrbă n-a putut rezista prea mult. Înfrângerea Serbiei a stat Ia baza altor acţiuni ale marilor puteri. Este de remarcat că acum războiul apare ca iminent. La 10 octombrie 1876, în cadrul unui discurs ţinut la Moscova, ţarul a făcut aluzie la intenţiile sale de a impune singur un armistiţiu. Declaraţia ţarului a fost urmată de mobilizarea, la 31 octombrie, a 20 de divizii ale armatei ruse. Rusia făcea aceste presiuni pentru a determina Poarta să acorde Serbiei un armistiţiu. Aceasta nu modifica însă cu nimic fondul problemei orientale, esenţialul rămînînd nerezolvat.

Preocupările diplomatice pentru rezolvarea crizei au căpătat un cadru nou la sfîrşitul anului 1876. Acum se făcea tot mai mult simţită ideea unei conferinţe internaţionale la care să participe toate marile puteri. La întîlnirea de la Livadia din noiembrie, dintre Goreeaoov şi ambasadorul Angliei, lordul Loftus, s-a conturat şi mai bine aceste intenţii. Ţarul a lăsat să se înţeleagă că în cazul cînd conferinţa iar eşua „guvernul rus îşi rezervă dinainte libertatea de acţiune". In vederea conferinţei, Rusia s-a pregătit atît din punct de vedere diplomatic, cît şi militar. Toate discuţiile avute cu generalii ruşi, la care a luat parte şi Marele duce Nicolae, l-au încredinţat pe ţar de pregătirea armatei. Din punct de vedere diplomatic era ceva mai greu; trebuiau găsiţi aliaţi şi sprijinitori al planurilor şi, în acelaşi timp, trebuiau justificate pregătirile militare.

Conferinţa, la rîndul ei, a determinat o situaţie nouă prin însăşi pregătirile speciale care au premers-o şi discuţiile fără rezultate deosebite. S-a remarcat în mod special diplomaţia engleză. Delegatul Marii Britanii la conferinţă, lordul Salysbury, a început încă din luna noiembrie un voiaj prin Europa, oprindu-se la Paris, Berlin, Viena şi Roma. Scopul călătoriei sale nu putea fi altul deoît acela al tatonării terenului în vederea aflării poziţiilor care vor fi ocupate la conferinţă. Discuţiile cele mai interesante au fost purtate la Berlin şi Viena, Rezultatele acestora n-au fost deosebite. S-a evidenţiat faptul că Anglia nu era adepta unui război împotriva Turciei. De fapt, lordul Salysbury reprezenta gruparea care tindea spre un acord cu Rusia şi împiedicarea declanşării războiului. Încercările sale urmăreau totuşi „realizarea unui acord european în ceea ce priveşte provinciile răsculate". Acesta nu s-a putut face pentru că, Bismarck n-a ascuns delegatului englez că nu se amestecă deschis în problema orientală, dar susţine „aliatele" sale iar, guvernul vienez, prin Andrassy, a declarat ferm că „Austro-Ungaria nu va suporta niciodată formarea unui mare stat slav sau a noilor state slave la frontierele de sud ale monarhiei". Conferinţa, care şi-a început lucrările la 11 decembrie 1876, s-a desfăşurat într-o situaţie deloc favorabilă. De la început s-a putut remarca că marile puteri nu aveau puncte de vedere comune, în felul acesta rezultatele iau fost limitate. Singurele probleme stabilite au fost cele privitoare la autonomia Bosniei, Herţegovinei şi Bulgariei, aceasta urma să fie împărţită însă în două părţi distincte. Se preciza, de asemenea, la dorinţa Austru-Ungariei, că Rusia va renunţa la ocuparea militară a acestor teritorii, iar organizarea fiecărei provincii va fi supravegheată de către un comisar numit de toate marile puteri. Eforturile reprezentanţilor marilor puteri de a convinge Poarta să accepte cele stabilite s-au lovit de un refuz categoric, motivat, între altele, de sacrificarea independenţei otomane. Aceasta a contribuit la înrăutăţirea situaţiei, atît a celei din

5

Balcani, cît şi a relaţiilor dintre Poartă şi marile puteri. Mai exact spus, se merge spre război, şi sînt încurajaţi susţinătorii acestui mod de rezolvare a problemei orientale. Astfel că, anul 1877 debutează cu pregătirea, atît diplomatică, cît şi militară, a războiului, cea de a doua etapă, din aceşti ani, a crizei orientale.

Datorită poziţiei sale faţă de sud-estul Europei, poziţie dominantă şi strategică, România a fost privită cu mare interes, atunci cînd se discuta problema orientală. Redeschiderea acesteia, în anul 1875, a plasat ţara noastră într-o situaţie deosebită care a obligat-o să-şi precizeze atitudinea faţă de evenimentele din Balcani şi să decidă asupra cursului politicii sale externe. într-o situaţie internaţională atît de complicată, cînd marile puteri nu se puteau înţelege, a fost destul de greu, chiar foarte greu, ca un stat mic, cu posibilităţi mai reduse, să aleagă repede cea mai bună soluţie. Se adaugă la acestea atitudinea de vădită ostilitate a unora dintre marile puteri faţă de dorinţa de independenţă a României. Vom aminti aici atitudinea Angliei, Germaniei şi Austro-Ungariei oare, de la începutul crizei, din anul 1875, s-au declarat împotriva chiar a unei autonomii mai largi. Mai mult decît atît, guvernul britanic n-a încetat să considere ţara noastră ca parte integrantă a Imperiului otoman şi oa atare excludea din discuţii independenţa ei. La polul opus - Franţa şi Italia nu s-au pronunţat - se situa Rusia, care, mai ales în anul 1876, arată că doreşte să ajute România şi să o sprijine să se elibereze de sub jugul otoman. După cum vom vedea, nici ea nu şi-a luat angajamente precise care să fi fost un sprijin real pentru acţiunile guvernului român. Analizînd situaţia creată şi atitudinea marilor puteri faţă de România, domnitorul Carol, într-o scrisoare către tatăl său, spunea „Din occident ni se repetă fără încetare că nu avem a ne teme atîta timp cit rămînem neutri şi vom respecta strict tratatele. La răsărit, dimpotrivă (....) ni se cere să contribuim pe măsura puterilor noastre la căderea Imperiului otoman".

In condiţiile unei situaţii internaţionale care nu prezintă nici o garanţie, guvernul român, prin ministrul de externe V. Boerescu, a declarat, încă de la începutul crizei, starea de strictă neutralitate, cu condiţia însă a respectării integrităţii teritoriale a ţării. Totodată s-a căutat, pe căi diplomatice, să se obţină o asigurare precisă într-un eventual conflict. Teama de a nu vedea ţara transformată în teatru de război a călăuzit diplomaţia română în eforturile ei pentru a convinge puterile garante că acestea n-ar fi nici în interesul lor. În toate acestea, România n-a neglijat nici faptul că lupta ei era parte integrantă a luptei generale împotriva Imperiului otoman. In situaţia de atunci însă, ea nu poate provoca o ruptură deschisă, singura soluţie bună fiind neutralitatea. în acest sens, Consiliul de miniştri a hotărît menţinerea neutralităţii, aşa cum a fost declarată de ministrul de externe. Aceasta n-a însemnat însă renunţarea la aspiraţiile de independenţă. În nota din 4/16 ianuarie 1876, către agenţii diplomatici români, primul ministru, Lascăr Catargi, ministru de externe spunea clar că „România se va opune cu armele în cazul cînd va fi silită". Se preciza totodată şi atitudinea faţă de Poartă, declarîndu-se ferm că „România este separată, ea nefăcînd în nici un fel parte integrantă din Imperiul otoman".

Nota guvernului român a reţinut atenţia marilor puteri. Agentul diplomatic al României la Belgrad, A. Sturdza, a înregistrat unele reacţii pozitive. în raportul său din 18/30 ianuarie 1876, arăta că „agentul Angliei consideră nota perfectă, cel al Austriei nu-şi ascunde nemulţumirea, ai Greciei era transportat, iar agentul rus, sincer sau nu, găsea documentul perfect şi oportun". O analiză a notei, fie şi succintă, permite aprecierea ei ca fiind reală şi obiectivă. Din ea reiese cu multă claritate dorinţa României de a deveni un stat independent. Avea mare importanţă, de asemenea, şi expunerea concepţiei de

6

neutralitate armată, legată însă de condiţia expresă a originii unui statut de neutralitate permanentă. Prin aceasta, sînt evidente eforturile diplomaţiei de a arăta că transformarea României într-o „Belgie a Orientului" corespunde intereselor generale ale Europei.

Diplomaţia română a urmărit şi prezentarea unei posibile situaţii în cazul unui conflict ruso-turc care nu era de neprevăzut. Pe aceste temeiuri s-au cerut noi garanţii, privind menţinerea integrităţii teritoriale, din partea tuturor semnatarelor tratatului din anul 1856. Marile puteri au refuzat însă garanţii suplimentare. Mai mult, unele dintre ele -Austro-Ungaria: mai ales - au considerat nota guvernului român ca neavenită, făcînd apel la tratatul de la Paris care nu mai prezenta siguranţă. Atitudinea negativă ostilă, a marilor puteri, a determinat guvernul român să se adreseze direct Porţii. Tratativele, purtate de agentul diplomatic român de la Constantinopol, au urmărit să demonstreze şi necesitatea independenţei statului şi mai ales a măsurilor oare erau necesare asigurării integrităţii teritoriale. Şi-n acest cadru, s-a declarat hotărîrea de a menţine politica de neutralitate. De asemenea, s-a accentuat şi poziţia României de a nu recunoaşte alte drepturi din partea Turciei sau a puterilor garante decît cele prevăzute în documente. Circulara, ministerului de externe din 19/31 martie 1876- semnată de I. Bălăceanu- definea din nou neutralitatea şi hotărîrea guvernului de a o păstra.

Cu toate eforturile depuse, nici Poarta n-a acceptat condiţiile cerute de România. Diplomaţia turcă, condusă atunci de Reşid-paşa, n-a vrut să accepte decît neutralitatea Dunării pe porţiunea cuprinsă între Negotin şi Vîrciorova, ceea ce era mult prea puţin, dar nu lipsit de importanţă. Nu era nevoie să fie cineva diplomat iscusit pentru a înţelege că Poarta avea planurile ei, că avea intenţia să folosească ea, în caz de război, teritoriul României. Aceasta a şi fost motivul pentru care a refuzat recunoaşterea neutralităţii. Atitudinea ei a plasat ţara, noastră într-o situaţie mai deosebită, pentru rezolvarea căreia au, fost necesare şi mai multe eforturi. Situaţia atît de tulbure a antrenat în discutarea ei şi cercuri mai largi decît cele diplomatice. Opinia publică din ţara, noastră, care sesizase momentul favorabil al ruperii de Imperiul otoman, era hotărîtă să apere ţara, dacă va fi nevoie, făciînd orice sacrificiu. „Ignorînd ceea ce se întâmplă în sferele politice- nota consulul Belgiei la Bucureşti - aci se poate constata simpatia favorabilă războiului".

Pe de altă parte, opinia publică din ţara noastră a fost factorul activ şi în susţinerea luptei de eliberare a popoarelor din Balcani. Presa vremii, care dădea informaţii despre ce se petrecea la sud de Dunăre, a exprimat, în permanenţă solidaritatea cu răzvrătiţii. Răspunzînid acestei dorinţe, guvernul a favorizat aaeastă solidaritate, permiţînd desfăşurarea, pe teritoriul ţării, a activităţii revoluţionarilor bulgari conduşi de H. Botev, sprijinindu-i direct, moral şi material. Evoluţia situaţiei din Balcani, complicarea ei tot mai accentuată, a impus diversificarea activităţii diplomatice a României. Venit la conducerea Ministerului de Externe, în vara anului 1876, M. Kogălniceanu va fi iniţiatorul unor astfel de acţiuni. El a fost autorul documentului din 16/28 iunie 1876 prin care cerea marilor puteri garante recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România în esenţă, memoriul demonstra, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ţara cerea tot mai mult independenţa. Era clar de la acea dată că politica României va depăşi stadiul neutralităţii. Acţiunile diplomatice ale României în vederea impunerii treptate, a independenţei sale, n-au fost apreciate, aşa cum se dorea, de către marile puteri. Nu numai atît. Unele dintre ele au considerat demersurile ca neoportune, îneurajînd prin aceasta atitudinea de ostilitate a Porţii.

Se ştie că în cursul anului 1876, în a doua jumătate, au avut loc o serie de alte

7

evenimente care au complicat şi mai mult situaţia din Balcani. Aceasta s-a datorat în mare măsură şi celor două mari vecine ale Imperiului otoman, care au căutat soluţii comune, materializate prin acordul de la Reichstadt. Prin aceasta Rusia ţaristă a obţinut neutralitatea Austro-Ungariei, în cazul unui război cu Turcia .

Fără a cunoaşte în detaliu acordul, cercurile politice româneşti au presupus că el aducea noutăţi. Se impunea deci, o acţiune „pentru a pune politica externă a României în acord cu aceea a Austro-Ungariei şi Rusiei". Aceasta înseamnă că nu se mai putea rămîne în cadrul aceleiaşi politici, fiind necesară o modificare, care să corespundă „precipitării evenimentelor de la frontierele sale". In primul rînd erau absolut necesare discuţiile cu cele două mari state vecine. începutul s-a făcut, în august 1876, cînd I. C.Brătianu, la Sibiu, 1-a asigurat pe Frantz Joseph „de buna vecinătate a României". A urmat apoi vizita unei delegaţii române, formată din I. C. Brătianu, Sdăniceanu, Văcărescu şi maiorul Singurov, la Livadia, pentru discuţii cu ţarul Rusiei.Vizitele delegaţilor români au avut darul să clarifice orizontul politic al guvernului. Convorbirile purtate, cu acest prilej, au evidenţiat iminenţa unui război. Situaţia însă nu era deloc favorabilă României. Se impunea deci multă prudenţă, mai multă decît înainte, dar şi o activitate diplomatică sporită. Părăsită de puterile occidentale, neînţeleasă de Poartă, România a trebuit să accepte unele discuţii pe tema războiului. Acestea au reliefat însă puncte de vedere diferite între diplomaţia română şi rusă; dacă Brătianu a dorit o convenţie de la stat la stat cu „garantarea integrităţii teritoriale a ţării şi a instituţiilor sale", Gorceacov dorea o convenţie militară fără caracter politic. Diplomaţia rusă se ferea de garanţiile teritoriale.

În ultima parte a anului 1876, convenţia cu România era mult mai necesară Rusiei. Tocmai de aceea, la 28 noiembrie, a venit la Bucureşti, incognito, diplomatul rus Nelidov, consilier al ambasadei din Constantinopol. El a avut misiunea de a prezenta lui I. C. Brătianu propunerile Rusiei pentru negocieri cu România. Cu acest prilej s-au stabilit bazele unei convenţii, dar a fost o convenţie pur tehnică, fără prea multe angajamente din partea Rusiei. Dealtfel, şi semnarea ei a fost amânată pînă la 4/16 aprilie 1877, cîteva zile înainte de începerea războiului. Se poate spune deci că activitatea diplomatică a României în cursul anului 1876 n-a adus rezultatele scontate, deşi s-au făcut multe demersuri. Cîteva chestiuni au fost totuşi lămurite. în primul rînd, s-a văzut că nici marile1 puteri vecine nu erau dispuse să-i accepte cererile fără condiţii. In al doilea rînd, se mai ştia precis că rolul României era bine precizat în cazul unui război ruso-turc. Aşa cum nota un martor ocular neutru- consului Belgiei la Bucureşti- „întîlnirile de la Livadia au permis (cel mai bine) să se înţeleagă că Rusia estima România la justa valoare. O Românie nealiniată nu-i putea folosi în acţiunile ei".

Cu toate că vedea în România un viitor aliat, Rusia nu s-a angajat, în anul 1876, în discuţii despre independenţa ei. Avînd mare nevoie de România, ea n-a întrerupt discuţiile, dar unii oameni politici ruşi au făcut declaraţii contrare celor dorite de români. Astfel, ca răspuns la nota guvernului român din 16/28 iunie 1876, Giers i-a declarat lui Emil Ghiea, girantul agenţiei române de la Petersburg, că „guvernul rus socotea demersul nostru prea timpuriu, nepotrivit pentru moment, din pricina evenimentelor, ce au loc în Orient şi care fixează prea mult atenţia Europei pentru a se putea exercita vreo altă presiune asupra Turciei decât aceea privitoare a tratatul de război". Declaraţia lui Giers a fost completată de un articol din „Journal de St. Petersburg" în care se spunea între altele că „Puterile pun astăzi cel mai mare preţ ca în interesul păcii generale, să rămână înţelese, asupra bazei unui program limpede definit şi nu pot consimţi să vadă tulburată sau măcar

8

primejduită această înţelegere de către cereri ce nu sînt cuprinse în chestiunile asupra cărora s-a produs învoială generală". La ce se referea articolul este greu de spus, neexistând în acel moment un tratat de pace cu valoare deosebită, cel de la Paris fiind modificat chiar de către Rusia. Exista doar înţelegerea de la Reichstadt, din care reieşea clar că Rusia nu sprijinea revendicările româneşti de independenţă.

Toate discuţiile diplomatice din anul 1876 demonstrează existenţa unei situaţii internaţionale deosebite pentru România. Taberele angajate în rezolvarea problemei orientale au fost conturate mai precis pînă la sfârşitul anului, iar războiul devenea tot mai evident. Dealtfel, din acest punct de vedere, anul 1877 a început sub semnul pregătirii diplomatice deschise a războiului. Interesată în mod deosebit, în acest fel de rezolvare a Problemei orientale, Rusia a obţinut semnarea a două - acorduri. Primul, cel de la 3/15 ianuarie 1877, a fost un acord bilateral între ea şi Austro-Ungaria, şi prevedea modalităţi concrete de aplicare a înţelegerii de la Reichstadt. Esenţial, în acest acord, era faptul că Rusia se asigura de neutralitatea Austriei, în schimbul anexării de către aceasta a Bosniei şi Herţegovinei. Guvernul vienez accepta, de asemenea, toate modificările cerute de Petersburg, în mod special luarea Basarabiei de la România. Acordul a fost considerat mulţumitor şi pentru faptul că Rusia obţinea dreptul de a cuprinde în raza acţiunii sale militare România şi Bulgaria. Războiul n-a izbucnit la începutul anului 1877, pentru că Rusia n-a avut curajul să-1 înceapă. Ea a continuat pregătirea diplomatică, nefiind sigură nici de atitudinea: Germaniei şi Austro-Ungariei. Se temea foarte mult şi de o confruntare deschisă cu Anglia, în eventualitatea trimiterii flotei engleze în sprijinul Porţii. In calculele diplomaţiei ruse intrau şi alte elemente, nu lipsite de importanţă, legate de relaţiile franco-germane şi chiar anglo-franoeze. Dacă relaţiile franco-germane puteau prezenta un coeficient de siguranţă, exista în schimb pericolul unei alianţe franco-engleze. Faţă de anii 1870-71, guvernul britanic şi-a schimbat poziţia, Londra ieşind din pasivitatea de atunci, în momentul când se punea problema unui nou război franco-german. In această situaţie se impunea prudenţă multă şi pentru Rusia. Este motivul pentru care, pînă la izbucnirea războiului, diplomaţia rusă s-a preocupat de crearea unui cadru internaţional favorabil, să se asigure de neintervenţia celorlalte mari puteri. Negocierile purtate în acest sens au urmărit şi obţinerea unui aşa-zis mandat, din partea marilor puteri, absolut necesar, nu pentru război, ci pentru ce va urma.

Profitând de tensiunea generală din relaţiile internaţionale, tratativele purtate de diplomaţii ruşi s-au încheiat cu succes. La Londra, lordul Derby şi ambasadorul rus Suvalov au stabilit de comun acord un protocol, care la 19/31 martie a fost semnat şi de reprezentanţii celorlalte mari puteri. In felul acesta Rusia a obţinut mandatul dorit, aliindu-şi, cel puţin pentru moment, toate celelalte mari puteri. Protocolul de la Londra a fost prezentat Porţii la 12 aprilie. Aceasta însă l-a respins, considerîndu-1 „un amestec în afacerile interne ale Turciei, incompatibil cu demnitatea statului" decît priritr-o înţelegere europeană; Rusia urma să primească despăgubire de război; Batum şi sud-vestul Basarabiei în schimbul căreia România ar primi Dobrogea. Anglia n-a fost mulţumită de propunerile ruse. Pentru ea, Constantinopolul şi Strîmtorile reprezentau esenţialul. Or, Goreeacov i-a prevenit pe englezi „de eventualitatea unei ocupări provizorii a zonei gtrîmtorilor de către trupele ruse, în cazul cînd această ocupaţie ar fi reclamată de operaţiunile militare". Aceasta fiind exact ceea ce nu convenea Marei Britanii.

Discuţiile purtate de diplomaţi după începerea războiului lăsau să se întrevadă o situaţie mult mai dificilă. Ea se va complica si mai mult în a doua jumătate a lunii mai

9

1877. La 19 mai, guvernul britanic a intrat în tratative cu Austro-Ungaria în vederea stabilirii unor acţiuni conjugate împotriva Rusiei. Nu s-a reuşit însă prea mult, dar aceste tratative au fost începutul unei serii de alte discuţii care vor impune, pînă la urmă, reglementările de la sfîrşitul războiului.Pentru România situaţia internaţională determinată de începutul războiului era tot atît de complicată. în împrejurările de atunci, determinate de încheierea convenţiei sale cu Rusia, situaţia ţării noastre, pe plan internaţional, era dificilă fie şi numai în raporturile sale cu Poarta. Era de aşteptat ca odată cu trecerea primelor detaşamente ale armatei ruse prin România, ea să fie atacată de turci. Exista teama că ea ar putea să devină teatrul operaţiunilor militare şi pentru aceasta trebuia acţionat cu toate forţele. Acesta era unul din scopurile acţiunilor iniţiate de guvernul român, iar convenţia din 4 aprilie trebuia să creeze şi o asemenea siguranţă.

România s-a achitat onorabil de obligaţiile asumate. încă de la 6 aprilie armata română a început mobilizarea. La 15 aprilie întreaga (armată română de 100 000 de oameni (4 divizii; 8 regimente de infanterie de linie; 4 batalioane de vînători de munte; 16 regimente de dorobanţi; 10 regimente de cavalerie; 4 regimente de artilerie etc.) era gata pentru apărarea patriei. Pentru început, ea si-a adus contribuţia la asigurarea trecerii, în bune condiţiuni, a armatelor ruse la sud de Dunăre.

În prima fază a războiului, diplomaţia rusă, atît ţarul cit şi Goroeacov, nu dorea cooperarea cu armata română şi la sud de Dunăre, considerînd că armata rusă este capabilă să înfrîngă singură pe turci. În nota din 16/28 mai a cancelarului Gorceacov se spunea că, „Rusia nu are nevoie de ajutorul armatei române". În alte note asemănătoare şi în presa rusă, i se rezerva armatei române doar rolul de a apăra oraşele şi satele de pe malul Dunării neocupate de ruşi, de incursiunile barbare şi jafurile başibuzucilor. Astfel, apare cu claritate dorinţa Rusiei de a avea singură meritul victoriei şi de a împiedica România să participe la o conferinţă de pace la care, în mod sigur, se discuta şi soarta ei.

După succesele obţinute prin cucerirea cetăţii Nicopole, la 4/16 iulie 1877, armata rusă se pregătea de operaţiuni la sud de Balcani. Comandamentul turc a închis însă drumul spre sud prin concentrarea la Plevna a unui mare număr de soldaţi. Plevna, prin poziţia ei, avea o importanţă strategică deosebită, aici întîlnindu-se drumurile dinspre Nicopole, Vidin şi Sofia. Pentru desfăşurarea cu succes a operaţiunilor se impunea deci cucerirea Pievnei. Corpul 9 rus, comandat de generalul Krudner, a pierdut prima bătălie, cea din 8/20 iulie. Peste 10 zile (18 iulie) comandamentul rus, în urma pierderii şi celei de a doua bătălii, a hotărât intrarea în tratative cu, comandamentul român în vederea cooperării militare. La 18/30 iulie, marele duce Nicolae a cerut ca armata română să treacă la sud de Dunăre. În urma tratativelor de la 16/28 august 1877 au fost stabilite detaliile cooperării militare şi s-a convenit ca armatele rusă şi română, dirijate împotriva Pievnei, să fie puse sub comanda Prinţului Carol, secondat de generalul rus Zotov ca şef al statului major şi de generalul român Al. Cernat.

Reglementarea acestor chestiuni a permis armatei române să-şi aducă şi mai mult contribuţia la înfrîngerea turcilor, în momentele deoisive ale războiului. Dintre acestea, cel mai important a fost participarea la cucerirea Pievnei. După o rezistenţă prelungită, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, Osman-paşa a dat ordinul de predare. „Capitulez cu armata mea, a spus el, predîndu-mă, în mîinile junei şi bravei armate române". Generalul turc recunoştea meritele armatei noastre care a fost, în permanenţă, în contact direct cu inamicul. Căderea Plevnei a avut o mare importanţă pentru desfăşurarea ulterioară a războiului. Odată cu aceasta se încheia etapa cea mai grea, la care armata

10

română şi-a adus o mare contribuţie. Aportul material, contribuţia de sînge (numărul morţilor şi al răniţilor ridicându-se la 10 000 de oameni) dădea României dreptul să se considere parte a grupării victorioase cu urmările ce decurgeau din fapt. Căderea Plevnei a creat perspective noi pentru operaţiunile armatei ruse, deschizîndu-i drumul spre sudul Peninsulei Balcanice. La 29 ianuarie 1878, armata rusă se afla la numai trei zile de marş la Constantinopol, fără a mai avea vreun obstacol în calea ei. In faţa acestei situaţii deosebite, guvernul turc a cerut armistiţiu. Dealtfel, armistiţiul se impunea şi din partea Rusiei. Marile puteri, în special Anglia, au făcut totul pentru oprirea înaintării armatei ruse spre Constantinopol. S-a creat astfel un nou moment de criză în relaţiile internaţionale care s-a accentuat odată cu ameninţarea guvernului englez de a trimite flota în Dardanele şi cea a guvernului austro-ungar că va rupe relaţiile cu Rusia dacă armata acesteia va intra în Constantinopol.

Presiunile făcute de Anglia şi Austro-Ungaria au urmărit să oprească înaintarea armatei ruse pentru a nu-i permite ţarului să hotărască singur soarta Imperiului otoman. Situaţia, creată a impus încetarea ostilităţilor militare şi a grăbit încheierea armistiţiului, apoi a tratatului de pace. Încheierea unei păci a ridicat întotdeauna probleme complicate. Ele trebuiau să fie cu atît mai dificile atunci cînd rezultau din încheierea unui război avînd drept obiectiv modificarea esenţială a statutului unei regiuni în care se interferau numeroase şi importante interese. Pentru România, faptul avea să aibă drept consecinţă şi o importanţă limitare a posibilităţilor sale de acţiune în perioada luptei pentru recunoaşterea internaţională a independenţei. Era aici şi o reflectare a manierei tradiţionale de practicare a diplomaţiei. Marile puteri erau dispuse să accepte unele transformări aduse de războiul din 1877-1878, dar nu puteau fi de acord ca ele să determine o modificare substanţială a situaţiei internaţionale, ca urmare a procesului de dezmembrare a Imperiului otoman.

Va rezulta de aici o atitudine rezervată faţă de noile state independente sau autonome din sud-estul Europei, recunoaşterea lor fiind condiţionată de acceptarea unor clauze referitoare nu numai la chestiuni de ordin teritorial, ci şi la probleme de organizare internă. In cazul nostru, explicaţia trebuie căutată şi în trecut. România dovedise o energie deosebită, opunînd în repetate rînduri, după cum observa Seton-Watson, „o forţă de rezistenţă surprinzătoare voinţei Europei". Politica „faptului împlinit" impusese de mai multe ori soluţii care nu erau agreate de marile puteri; aceeaşi politică fusese aplicată, dealtfel, şi prin proclamarea independenţei la 9 mai 1877. Era deci de presupus că, după cucerirea neatârnării, acţiunea României trebuia să fie şi mai energică, ceea ce, datorită importantei sale poziţii geografice, putea avea consecinţe serioase. Faptul apărea însă marilor puteri indezirabil nu numai sub raport strict diplomatic, ci şi pentru că, într-o Europă în cea mai mare parte conservatoare,' România apărea, prin modul în care-şi rezolvase o bună parte a problemelor esenţiale, ca un centru de tulburări revoluţionare, a cărui forţă de iradiere sporea în condiţiile rezolvării incomplete a chestiunii naţionale româneşti. Se adaugă apoi, pentru momentul 1878, dificultăţile particulare pe care România le întîmpină în relaţiile bilaterale cu marile puteri. Importanţa lor este sporită de faptul că ele intervin îndeosebi în raporturile cu Rusia şi Germania, deci cu marea putere învingătoare în războiul din 1877-1878 şi, respectiv, cu cel mai puternic stat continental al epocii.

Înfrîntă în războiul Crimeii, Rusia a fost nevoită să accepte în 1856, mai multe clauze, printre care figura înapoierea către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei.

11

În întreaga perioadă care a urmat, diplomaţia ţaristă a urmărit ca, profitând de diferite împrejurări internaţionale, să înlăture prevederile tratatului de la Paris. Declanşarea ostilităţilor împotriva Imperiului otoman în 1877 reprezenta o continuare a acestei politici. Printre obiectivele ei din acel moment, recăpătarea statutului de riverană a Dunării era unul din cele mai importante, uneori apărând ca cel mai important chiar. Realizarea sa se dovedea a fi însă dificilă datorită noii situaţii internaţionale a României, cu care era necesară încheierea unui acord pentru trecerea trupelor ruse. Diplomaţia ţaristă a încercat să evite un angajament privind păstrarea integrităţii teritoriale a României, după cum o arată limpede Nelidov, care purtase tratative secrete cu I. C. Brătianu la Bucureşti. Convenţia din 4/16 aprilie 1877 a prevăzut însă în art, 2, obligaţia pentru guvernul ţarist de „a menţine şi a face să se respecte drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi din tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea teritorială a României". Contradicţia între această prevedere şi scopul amintit al diplomaţiei ţariste este evidentă şi ea a exercitat o influenţă esenţială asupra raporturilor româno-ruse în timpul tratativelor din 1878, raporturi influenţate însă şi de alte elemente.

La rîndul lor, relaţiile cu Germania erau de ordin financiar, în legătură cu construirea căii ferate Roman-Vîrciorova, încredinţată iniţial consorţiului Strousberg întrucît acesta dăduse faliment după ce realizase doar o parte a lucrării, concesiunea a fost anulată după vii discuţii în care a intervenit şi diplomaţia germană. Datorită condiţiilor avantajoase, acţionarii germani s-au constituit într-o „Societate a căilor ferate române", în care un rol important revenea bancherilor Hausemann şi Bleichroder, ultimul aflat în strînse relaţii de afaceri cu Bismarck. Printr-o convenţie încheiată cu aceasta, privind terminarea liniilor ferate concesionate anterior lui Strousberg, pe baza unei legi promulgate la 6 ianuarie 1872, statul român garanta aceeaşi dobîndă de 7% şi se obliga să achite cupoanele începînd de la 1 ianuarie 1872. Datorită şi crizei din 1873, societatea acţionarilor, invocînd starea sa critică, solicita guvernului de la Bucureşti aprobarea pentru lansarea unui împrumut. Cum aceasta, ar fi însemnat o sporire a obligaţiilor statului român, s-a răspuns printr-o contrapropunere de răscumpărare parţială a căilor ferate, votîndu-se chiar o lege în iulie 1875. Fiecare parte a rămas pe poziţiile ei, ceea ce a dus la o aprigă dispută. In ea a intervenit guvernul german, care lega direct satisfacerea cererilor bancherilor germani de relaţiile germano-române, la un moment dat ameninţînd chiar cu ruperea lor.

Izbucnirea crizei orientale a dus la o stagnare a discuţiilor, dar atitudinea diplomaţiei germane a rămas aceeaşi şi ea va găsi un teren favorabil de manifestare în legătură cu recunoaşterea independenţei României. Cînd la începutul lui iunie 1877, M. Kogălniceanu se adresa marilor puteri pentru o aprobare sau, cel puţin, o adeziune prealabilă la actul de la 9 mai, de la Berlin se răspundea foarte limpede că chestiunea independenţei româneşti nu poate fi rezolvată decît la încheierea păcii. Puţin mai tîrziu, secretarul de stat al Ministerului de Externe, von Bullow, refuza să discute chestiunea independenţei, precizînd că această amînare este cunoscută şi aprobată de împăratul german. Influenţat vădit de ultimul, Bismarck a încercat chiar să asigure interesele acţionarilor germani printr-o înţelegere cu Rusia.

Desfăşurarea ulterioară a negocierilor în problema concesiunii căilor ferate nu a atenuat contradicţiile. Reluînd tratativele, guvernul român nu a ţinut decît parţial seama de cerinţele germane. In cadrul acţiunii de răscumpărare, locul principal era rezervat

12

cunoscutei Banque de Paris et de Pays Bas şi nu băncilor germane, deşi Bismarck a intervenit pentru a cere ca tratativele să se ducă,cu acestea. Un proiect de lege prevedea preluarea de către statul român a construirii căilor ferate, conversiunea, obligaţiilor în obligaţii de stat româneşti şi transferarea, la Bucureşti a sediului societăţii acţionarilor. Proiectul a determinat nemulţumiri la. Berlin, şi pentru, faptul că tratativele pentru realizarea sa nu. fuseseră purtate cu puternicul grup financiar Hausemann-Bleichroder; el a fost totuşi aprobat de guvern la 22 mai 1878, convenţia fiind semnată la 3 iunie 1878.

Aceste acţiuni se plasau, tocmai în perioada tratativelor duse în 1878 pentru precizarea condiţiilor păcii, atît de importante pentru România. Ele erau de natură să accentueze hotărîrea diplomaţiei germane de a utiliza prilejul pentru satisfacerea intereselor bancherilor germani. In condiţiile presiunilor celor două mari puteri, situaţia României era cu atît mai grea, cu cît se dovedea dificil în acel moment diplomaţiei sale să găsească o contrapondere în altă parte. Este adevărat, Austro-Ungaria părea uneori dispusă să acorde un anumit sprijin României cu care era vecină şi care putea constitui o barieră în calea expansiunii ruse în Balcani; raporturile cu marile puterii, mai ales cu Germania şi Rusia, sau dovedit însă ia fi prioritare, ceea ce a dus la o anumită politică duplicitară a diplomaţiei austro-ungare faţă de guvernul român, la o încurajare uneori falsă a acestuia şi, îndeosebi, la o derutare a sa. Dealtfel, Austro-Ungaria era determinată la o anumită prudenţă în condiţiile luptei românilor pentru realizarea idealului daeo-roman, care' putea fi utilizat mai lesne de Rusia.

Un sprijin mai consistent putea fi aşteptat din partea Angliei. Diplomaţia britanică manifestase un viu interes pentru răsăritul Europei. Ca urmare a deschiderii Canalului de Suez interesul său s-a canalizat însă în mod preponderent spre Mediterana, atenţia pentru Marea Neagră şi Dunăre scăzînd în măsura în care cerealele din aceste regiuni erau înlocuite pe piaţa occidentală de grîul american. Or, diplomaţii englezi au arătat, de asemenea, că Marea Britanie nu va interveni decât în funcţie de interesele sale. Noul ambasador britanic la Constantinopol, Layard, o arăta foarte limpede la începutul lui aprilie 1877 însărcinatului rus cu afaceri, Nelidov. Layard dădea expresie de fapt unei realităţi care viza toate puterile şi care determina ca realizarea unui compromis să nu fie facilă. Divergenţele dintre ele au făcut ca noua criză orientală să se prelungească şi să capete o acuitate deosebită. Situaţia a devenit şi mai complexă datorită unui alt factor. Mai mult decît în precedentele crize ale chestiunii orientale, un rol important a revenit popoarelor din sud-estul Europei. Intervenţia lor, îndeosebi aceea a României, avusese un rol însemnat în desfăşurarea evenimentelor şi deznodământul lor. Chiar dacă ultimul cuvînt în cadrul tratativelor de pace trebuia să revină, ca şi în trecut, marilor puteri, hotărîrea urma să se refere la popoare şi state cu o participare activă şi substanţială în evoluţia crizei. în plus, noua organizare statală a sud-estului european era de natură să aducă importante nuanţări ale politicii orientale ale unor mari puteri.

Încheierea unui tratat de pace, general recunoscut, prezenta astfel dificultăţi anunţate de raporturile dintre marile puteri încă de la începutul crizei orientale izbucnite în 1875. Pregătind războiul împotriva Imperiului otoman, diplomaţia rusă trebuia să aibă în vedere această situaţie, să încerce o rezolvare prealabilă a unor divergenţe, mai ales a acelora cu Austro-Ungaria şi Anglia. Se poate spune că pregătirea păcii a început încă înainte de izbucnirea războiului. Declanşarea ostilităţilor a determinat şi o accentuare a activităţii diplomatice. Prin intervenţia armată a Rusiei, o transformare substanţială a situaţiei din sud-estul Europei devenea o posibilitate concretă, o probabilitate chiar, cu

13

importante implicaţii internaţionale, fapt care s-a reflectat în evoluţia poziţiei diplomaţiei europene.

Cea mai energică acţiune din această perioadă aparţine Angliei. Pentru a preveni o modificare în Orient care ar fi fost dăunătoare intereselor sale, ea a încercat să realizeze o acţiune comună cu Austro-Ungaria. Aceasta se afla într-o situaţie contradictorie; asigurată prin acordurile anterioare cu Rusia, ea se temea că pretenţiile celei din urmă vor spori ca urmare a victoriilor armatelor sale. în consecinţă, Andrassy a declinat propunerea unei cooperări militare cu Anglia, care se putea dovedi riscantă pentru Austro-Ungaria; în schimb, a urmărit ca prin cooperarea diplomatică să prevină anumite modificări, prin impunerea clauzei ca un aranjament definitiv de pace să nu poată avea loc fără participarea puterilor semnatare ale tratatului din 1856. Era aici o idee care răspundea perfect politicii engleze şi care trebuia să fie uşor acceptată de celelalte mari puteri. Ea a devenit un element esenţial al raporturilor diplomatice din perioada premergătoare Congresului de la Berlin şi a avut implicaţii importante asupra poziţiei României.

Cât timp desfăşurarea operaţiunilor la sud de Dunăre a fost blocată de rezistenţa Plevnei, acţiunea diplomaţiei europene a fost mai puţin energică. După capitularea armatei conduse de Osman Paşa, ca urmare a cooperării militare ruso-române, cabinetele europene, îndeosebi cele de la Viena şi Londra, au reacţionat mult mai decis, mai ales că apăruse posibilitatea ca, urmare a înaintării lor, armatele ruse să ocupe Constantinopolul. După ce la 15 ianuarie 1878 Andrassy cerea printr-o notă Rusiei să nu pună Europa în faţa unui fapt împlinit, la 30 ianuarie 1878, Anglia comunica că orice acord, care ar modifica tratatele europene existente sau ar afecta interesele generale ale Marii Britanii, nu va avea valabilitate fără asentimentul puterilor semnatare.

Această situaţie a grăbit semnarea armistiţiului. în faţa înaintării armatelor ruse, turcii încercaseră să găsească un mediator, fără succes însă. Germania a refuzat, Austro-Ungaria s-a eschivat, iar încercarea diplomaţiei engleze a fost parată de Rusia care a cerut ca cererea de armistiţiu să fie adresată direct comandanţilor şefi de pe cele două fronturi. în aceste condiţii, cînd operaţiunile militare continuau încă, au început tratativele pentru armistiţiu, semnat împreună cu preliminariile păcii, la Adrianopol, la 31 ianuarie 1878.

Acţiunea diplomatică a marilor puteri prezenta un deosebit interes pentru România, mai ales că problemele abordate priveau direct tînărul stat proclamat independent la 9 mai 1877. Guvernul de la Bucureşti a urmărit deci cu atenţie evoluţia atitudinii lor. Sarcină dificilă însă, pentru că adeseori diplomaţilor români li s-a vorbit într-o manieră evazivă sau enigmatică. Cabinetul de la Bucureşti nu a putut dispune astfel întotdeauna de informaţiile cele mai sigure, necesare pentru luarea unor decizii. Pe de altă parte, România a concentrat principalul efort asupra operaţiilor militare.

În condiţiile garanţiilor din convenţia din 4/16 aprilie, guvernul român nu a mai cerut încheierea unui nou acord atunci cînd a fost solicitată trecerea Dunării de trupele române. În lunile următoare, cooperarea militară a prevalat asupra acţiunilor diplomatice. Convingerea că independenţa va fi recunoscută fără dificultăţi a fost întărită de succesele pe câmpul de luptă, de ecoul pe care l-au avut acestea în opinia publică şi diplomaţia europeană, de aprecieri ale unor oameni politici străini. Conducătorii români au căutat totuşi să obţină asigurări în privinţa participării la tratativele de pacte. Într-o discuţie avută cu Brătianu la 4 noiembrie în acest sens, Alexandru al II-lea a evitat răspunsul direct, dar a zis „în chip binevoitor" că nu-şi poate lua o îndatorire imediată, însă poate să asigure că „România, nu va regreta niciodată că a intrat în război", pe aceleaşi poziţii

14

situîndu-se o lună mai tîrziu într-o discuţie cu Carol.Tratativele de armistiţiu au început şi s-au desfăşurat însă fără participarea

României. Guvernul român a hotărît la 2/14 ianuarie 1878 să acrediteze un delegat, colonelul Arion. Pentru a influenţa admiterea delegatului român la tratativele de armistiţiu, a fost trimis la Petersburg gen. Iancu Ghica, despre care se spera că va reuşi să exploateze şi faptul că fusese în timpul campaniei ataşat pe lîngă persoana împăratului Alexandru al II-lea. În general, s-au pus speranţe în bunăvoinţa şi înţelegerea ţarului. Tocmai acesta însă era principalul obstacol, datorită dorinţei sale de a aduce imperiul la graniţele anterioare tratatului din 1856. Încercărilor diplomaţiei române li se răspunde cu o acţiune de pregătire a acestei reveniri şi de prevenire a cererii ca România să capete statutul de ţară neutră.

La 5/17 ianuarie 1878, Jomini îi scria lui Kogălniceanu o scrisoare foarte abil construită în care, fără a pomeni teritoriul amintit, justifica necesitatea cedării lui Rusiei, mare putere, căreia România îi datorează mult şi cu care nu este bine să fie adversară. El sugera ministrului român de externe să nu se lase iluzionat de neutralitate; acea a Belgiei, care ar putea fi luată ca model, nu se sprijină pe tratate, pentru că, spunea Jomini, cu o formulă care, utilizată de un diplomat german mai tîrziu avea să devină celebră, tratatele în zilele noastre sînt, din păcate, „des chiffons de papier", ci se bazează pe interesul puternic al Angliei. Cîteva zile mai tîrziu, Alexandru al II-lea şi Gorceacov utilizau faţă de Iancu Ghica un limbaj mai tranşant, în legătură cu cererea frontală a acestuia ca România să participe la încheierea armistiţiului şi a păcii. La 14/26 ianuarie Alexandru şi Gorceacov îi făceau în mod formal cunoscută intenţia lor trimisului român la Petersburg de a reveni la graniţele din 1856. Motivarea era că cele trei judeţe fuseseră cedate Moldovei şi nu României, printr-un tratat insistând asupra ideii că pentru Rusia această revendicare este „une question d'honneur et de dignite naţionale", argumente care vor fi reluate şi dezvoltate ulterior.

Tratarea acestei probleme cu guvernul român a fost încredinţată lui Ignatiev, aflat în drum spre Adrianopol. În discuţiile purtate la Bucureşti, acesta a reluat argumentele amintite ale diplomaţiei ruse, a căutat să prezinte reunirea Dobrogei la România ca o compensaţie suficientă şi, în acelaşi timp, a încercat să speculeze ideea unei posibile alegeri a lui Carol şi ca prinţ al Bulgariei. Misiunea lui Ignatiev la Bucureşti s-a terminat însă fără rezultat. Fără rezultat a rămas, de asemenea, şi cererea României de a participa la tratativele în vederea armistiţiului. La 10/12 ianuarie, anunţîndu-i sosirea lui Arion, marele duce Nicolae îi comunica iui Carol că el nu propune turcilor „decît bazele esenţiale de pace care mi-au fost recomandate din Petersburg şi în care interesele României n-au fost uitate". Fără a-i comunica în ce constau aceste baze,, îi recomanda ca pentru amănuntele condiţiilor de pace şi ale tratativelor viitoare să se adreseze la Petersburg M. După cum informa Arion „cel mai mare mister se păstra asupra deliberaţiilor", deşi condiţiile armistiţiului şi preliminariilor păcii erau comunicate, de exemplu, de Gonceacov trimisului francez Le Fio la 28 ianuarie. La 31 ianuarie 1878, preliminariile păcii erau semnate la Adrianopol. Se prevedea că Bulgaria va deveni principat autonom, în limite care nu puteau fi mai mici decît acelea stabilite de Conferinţa de la Constantinopol. Independenţa Muntenegrului urma să fie recunoscută, împreună cu o creştere a teritoriului, echivalentă cu aceea ocupată de armatele sale. Pentru Bosnia şi Herţegovina se prevedea o administraţie autonomă, împreună cu garanţii suficiente, ca şi reforme analoge pentru alte provincii ale Turciei creştine. Art. 3 prevedea că

15

„independance de la Roumanie et de la Serbie sera reconnue". Art. 5 prevedea posibilitatea ca despăgubirile cuvenite Rusiei să poată ii sau financiare sau teritoriale. Se stipula, de asemenea, că după semnarea bazelor păcii şi armistiţiului, vor fi suspendate ostilităţile între armatele beligerante.

După cum s-a observat, armistiţiul din 31 ianuarie 1878 era deja un tratat. Pe de altă parte, armistiţiul stabilea o extindere a teritoriului ocupat de armatele ruse, ceea ce a făcut ca acestea să mai înainteze şi după 31 ianuarie. A apărut astfel pentru diplomaţia europeană temerea ca ele să ocupe Constantinopolul şi Alexandru al II-lea a avut chiar, la un moment dat, această intenţie. Deosebit de neliniştit era, mai ales, cabinetul britanic. După unele ezitări flotei britanice i s-a ordonat să intre în Marea Marmara, creîndu-se pentru un timp chiar impresia posibilităţii unui conflict anglo-rus. Situaţia părea să se complice cînd guvernul austro-ungar a anunţat, la 28 februarie, că va pregăti mobilizarea. El nu a decretat-o însă cu toate că Anglia s-a oferit să-i pună la dispoziţie mijloacele financiare. Faptul a determinat o acţiune mai decisă a diplomaţiei ruse la 3 martie 1878 încheindu-se tratatul de la San Stefano.

Prin acest tratat, era recunoscută independenţa Muntenegrului şi Serbiei, cărora li se recunoştea şi dreptul la o extensiune teritorială. Art. 5 preciza că „La Sublime Porte reconnaît independance de la Roumanie…". Bulgaria devenea un principat autonom, ale cărui graniţe sporeau, substanţial în raport cu cele stabilite de conferinţa de la Constantinopol, în componenţa sa intrînd îndeosebi o bună parte a litoralului Mării Egee. Pînă la formarea unei miliţii indigene, trupele ruse urmau să ocupe Bulgaria, pentru un termen aproximativ de doi ani. Legătura lor cu Rusia urma să se facă atît prin România, cît şi pe mare. Se prevedeau, de asemenea, indemnizaţiile de război datorate de Turcia Rusiei, cu precizarea că, datorită dificultăţilor financiare ale primului stat, împăratul rus consimte să fie înlocuite în cea mai mare parte prin cesiuni teritoriale, prima fiind sangeacul Tulcea (pînă la linia Mangalia- Rasova) cu Delta şi Insula Şerpilor.

Pregătind încheierea tratatului separat de pace de la San Stefano, diplomaţia rusă a trebuit să aibă în vedere, în acelaşi timp, sancţionarea modificărilor din Orient de către celelalte mari puteri. încă la 31 ianuarie, deci chiar în ziua încheierii armistiţiului, ambasadorul rus la Paris nu ascundea lui Waddington că Gorceacov era personal partizan al unui congres, în care el ar juca un rol important, fapt care părea ministrului de externe francez firesc de vreme ce noul congres urma să înlăture în mare parte opera celui din 1856. Dealtfel, ideea unei conferinţe, apoi a unui congres european s-a impus lesne; ea a fost emisă de diplomaţia austro-ungară, care se temea că Petersburgul nu va ţine seama de acordurile anterioare, şi a fost îmbrăţişată de celelalte cabinete, îndeosebi de cel britanic.

Cum unele din problemele ce urmăreau a fi discutate priveau direct România, o preocupare esenţială a guvernului român a fost ca un reprezentant al său să fie admis la lucrările Congresului. După aflarea condiţiilor armistiţiului, Kogălniceanu a întreprins o energică acţiune diplomatică în acest sens. Într-o notă circulară din 3/15 februarie, reamintind circulara din 22 mai / 3 iunie 1877, el motiva necesitatea ca România să fie reprezentată la conferinţa ce urma să discute şi situaţia ei. El sublinia că, după ce s-a proclamat independenţa, România a luat parte la războiul împotriva Imperiului otoman. Agenţii diplomatici români urmau să comunice guvernelor pe lîngă care erau acreditaţi conţinutul notei şi să ceară sancţionarea independenţei şi admiterea unui reprezentant la conferinţă. Circulara era completată prin o notă adresată ministerului otoman de externe, în care se explica în termeni foarte academici necesitatea pentru România a cuceririi

16

independenţei, dar şi dorinţa de a avea în continuare relaţii bune, mai puternice decît în trecut, cu Imperiul otoman, solicitând ca acesta să fie primul stat care să recunoască independenţa României, ceea ce ar fi oferit acesteia posibilităţi şi mai largi de acţiune diplomatică.Cererea României s-a lovit de un refuz general, chiar atunci cînd era exprimat în termeni politicoşi. Girantului agenţiei diplomatice române la Berlin, care îi ceruse o întrevedere, Bismarck îi răspundea că, foarte ocupat, nu-i poate fixa o oră, cerând ca nota să-i fie comunicată prin Bulow. Fără a putea preciza deciziile guvernului german, acesta dădea asigurări în privinţa dispoziţiei binevoitoare a Germaniei, dar îşi exprima credinţa că cererea României va întâmpina dificultăţi. Dealtfel, discuţia a fost scurtă, „excelenţa sa fiind foarte grăbită".

La rîndul său, ministrul de externe francez, reînnoind asigurările în privinţa simpatiilor franceze şi a rezolvării problemei independenţei, arăta că în ceea ce priveşte admiterea unui reprezentant român la conferinţă, el nu poate să se pronunţe şi să promită înaintea unui acord prealabil asupra unui punct care cere con-sentimentul general. La fel a răspuns la cererea unei recunoaşteri imeidiate şi formale a independenţei României, adăugind că acest act nu poate decât să urmeze şi nu să preceadă conferinţa.

La Petersburg, Iancu Ghica nu a putut vorbi direct cu Gorceacov, care era bolnav. El i-a comunicat nota prin Giers. Aceasta a anticipat asupra răspunsului cancelarului, arătînd că o admitere cu titlu consultativ se înţelege, dar că ea îi pare imposibilă cu vot deliberativ, pentru că în acest caz ar trebui să se admită şi Serbia şi Muntenegru.În răspunsul trimis a doua zi de Gorceacov se spunea că Rusia va sprijini în mod firesc independenţa, că speră că ea va fi recunoscută de conferinţă, că nu are nimic de obiectat împotriva trimiterii la conferinţă a unei delegaţii cu titlu consultativ, în ceea ce priveşte admiterea României cu vot deliberativ, cancelarul arăta că nu se poate nici lua iniţiativa, nici să acorde bunele sale oficii, pentru motivul că o asemenea propunere nu are nici o şansă să fie agreată de celelalte puteri, ca şi pentru motivele expuse deja de Giers.

Din partea Austro-Ungariei, Andrassy răspundea că este în interesul României ca independenţa ei să fie recunoscută nu ca un fapt împlinit, ci într-o manieră formală şi ca o modificare ce trebuia introdusă în tratatul de la Paris, mai ales că, adăuga el, se pot ivi şi alte modificări ale acestui tratat contrare intereselor noastre pentru care s-ar putea cere recunoaşterea cu acelaşi titlu de fapt împlinit. Conferinţa este deci aceea care trebuie să se pronunţe. Andrassy recunoaştea ca perfect justificată dorinţa României de a participa la conferinţa care ar trata interese româneşti, dar tot aceasta trebuie să se pronunţe asupra participării statelor care n-au luat parte la semnarea tratatului de la Paris.

În sfîrşit, în chiar ziua în care avea loc semnarea tratatului de la San Ştefano, ambasadorul britanic la Paris, lordul Lyons transmitea lui Callimaki-Catargi ca răspuns la nota circulară din 3/15 februarie că guvernul englez nu putea susţine cererea.

Răspunsurile dovedeau limpede că marile puteri rezervau rezolvarea diferitelor probleme doar unei înţelegeri între ele. Pentru a-şi atinge interesele, ele erau dispuse la compromisuri reciproce, în care ţărilor mici nu le era rezervat decît un rol pasiv. După cum observa M. Kogălniceamu, nu acestea aveau să stabilească noua hartă a Orientului, deşi tocmai ele erau direct interesate. Argumentul esenţial era că, fiind vorba de o modificare a tratatului din 1856, numai puterile semnatare ale acestuia puteau să o hotărască, chiar dacă situaţia, se modificase între timp. Astfel, se putea justifica înţelegerea realizată doar între marile puteri. Acţiunea unei ţări mici era deci considerabil îngreunată şi exemplul României o dovedeşte. Unele încurajări, dealtfel formulate în

17

termeni imprecişi, venite guvernului de la Bucureşti de la unele cabinete de a persista în poziţia sa, urmăreau, după cum o sugerează unele documente diplomatice, doar obţinerea unui profit de pe urma divergenţelor româno-ruse.Situaţia generală în care acţionează diplomaţia română după San Stefano este asemănătoare. Atitudinea marilor puteri rămîne aceeaşi, în condiţiile în care se intră în faza unor tratative concrete, chiar atunci cînd acestea nu au fost lipsite de asperităţi. încheierea tratatului ruso-turc din 3 martie 1878 a determinat o reacţie foarte energică a puterilor europene. Foarte curînd, Andrassy a propus oficial convocarea unui congres a cărui menire era examinarea tuturor condiţiilor de interes general ale tratatului de la San Stefano. Rusia a fost nevoită să accepte, Gorceacov manifestîndu-şi chiar satisfacţia în legătură cu atitudinea diplomaţiei austro-germane. Pregătirea congresului a fost precedată de o activitate diplomatică foarte intensă. După cum observa un diplomat francez, „piatra de încercare" era constituirea Bulgariei. Extinderea acesteia pînă la Marea Egee, în condiţiile în care organizarea sa s-ar fi făcut cu sprijin rus şi în timpul ocupaţiei de către armatele ruse ar fi asigurat Rusiei posibilitatea accesului la Marea Mediterană şi ar fi constituit o ameninţare directă asupra Constantinopolului. O asemenea situaţie nu putea fi acceptată mai ales de către Anglia. Raporturile anglo-ruse se situează pe primul plan al activităţii diplomatice în perioada imediat următoare tratatului de la San Stefano.

Guvernul britanic, condus de lordul Beaconsfield, a căutat să exercite o presiune asupra Rusiei, lăsînd să se întrevadă chiar posibilitatea unui conflict armat. Din acest motiv, ministrul de externe, lordul Derby a demisionat. La 1 aprilie, succesorul său, Salisbury trimitea agenţilor diplomatici ai Marii Britanii pentru a fi remisă miniştrilor de externe străini o lungă notă circulară, în care, făcînd un istoric al problemei, arăta implicaţiile tratatului de la San Stefano şi cerea ca ele să fie discutate în ansamblu la Congres. Nota insista asupra problemelor de interes deosebit pentru Anglia, cum erau crearea Bulgariei mari şi sporirea locului Rusiei la Marea Neagră ca urmare a transformărilor teritoriale. La rîndul său, guvernul rus a căutat să respingă argumentele britanice printr-o circulară a lui Gorceacov. Ambele note au fost publicate, ceea ce a accentuat impresia profunzimii conflictului. In cele din urmă s-a ajuns totuşi la un acord anglo-rus, semnat la 30 mai 1878. În conformitate cu aceasta, hotarele Bulgariei erau deplasate mult spre nord, de-a lungul Balcanilor, Rusia accepta să-şi limiteze anexiunile în Transcaucazia pentru a micşora pericolul unei ameninţări asupra zonelor britanice de influenţă din Asia. În schimb, chiar dacă îşi exprima regretul faţă de o asemenea posibilitate, Anglia îşi dădea de fapt acordul pentru revenirea graniţei ruse la Dunăre.

In acelaşi timp, Anglia s-a preocupat de întărirea poziţiei sale prin realizarea unui acord cu Turcia la 4 iunie 1878 după ce aceasta fusese pusă în faţa unui adevărat ultimatum. Dacă Batum, Kars, Ardahan vor fi ocupate de Rusia, Marea Britanie promitea sultanului sprijin militar pentru a preveni orice nouă anexiune rusă ; pentru asigurarea condiţiilor împlinirii acestei obligaţii, i se acorda dreptul de a ocupa şi administra insula Cipru, care urma să fie restituită daeă la rîndul său Rusia va restitui Turciei Karsul sau alte posesiuni din Armenia. între timp, se stabilise înţelegerea şi între Rusia şi Austro-Ungaria; obţinînd promisiunea reducerii Bulgariei şi a ocupării Bosniei şi Herţegovinei, aceasta din urmă nu se opunea ca Rusia să revină la graniţa dunăreană. Fără a fi participat direct la conflict, Anglia şi Austro-Ungaria obţineau astfel importante avantaje de pe urma acestuia. Între ele s-a putut astfel realiza cu atît mai lesne un acord (6 iunie) cu privire la o linie comună la apropiatul congres în legătură cu restrîngerea Bulgariei la

18

teritoriile nord-balcanice, reducerea duratei ocupaţiei pjse la şase luni şi ocupaţia Bosniei şi Herţegovinei.

Tratativele bilaterale au anticipat, în linii generale, hotărîrile care vor fi luate la Berlin. în acelaşi timp, ele au determinat şi atitudinea marilor puteri faţă de România, atît în preajma, cît şi în timpul Congresului. Guvernul român a aflat tîrziu despre hotărîrile luate la San Stefano. în condiţiile în care se ştia că acestea vor fi discutate la un congres european, el a încercat să obţină ajutorul unor mari puteri pentru modificarea clauzelor'care priveau România. Principala speranţă s-a îndreptat un timp spre Anglia, care apărea cea mai hotărîtă adversară a tratatului de San Stefano. Salisbury 1-a asigurat pe Callimaki-Catargi, deplasat special la Londra, că opinia publică şi guvernul britanic sînt binevoitori pentru România, asigurînd-o de sprijin, fie în Congres, fie în eventualitatea unui război. O prevedere care a determinat multe discuţii era aceea din art. 8 al tratatului de la San Stefano care asigura dreptul de trecere prin România a armatelor ruse, atîta timp cît ele vor ocupa Bulgaria. Prevederea nu convenea nici unor mari puteri, mai ales datorită perioadei îndelungate pentru care era stabilită. In condiţiile unor fricţiuni cu Rusia, ea se putea dovedi eu atît mai gravă pentru România. Guvernul român a încercat deci să obţină o modificare a prevederii, inclusiv prin tratative cu Petersburgul. Guvernul ţarist a respins însă orice tentativă în acest sens.

O altă problemă care a preocupat diplomaţia română înainte de Congresul de la Berlin a fost aceea a frontierei sudice a Dobrogei româneşti, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrîn. Reunirea ei cu România a fost acceptată cu uşurinţă de puterile europene, mai ales că ea constituia o barieră între Rusia ajunsă din nou riverană a Dunării şi Bulgaria, Iniţial se avea în vedere o demarcaţie de-a lungul văi Carasu. Insistînd pentru stabilirea unei frontiere asemănătoare cu cea de astăzi, Kogălniceanu arăta la 24 ianuarie/5 februarie 1878 că acesta linie este corectă datorită marelui număr de români care locuiesc în localităţile din regiunea Silistrei. Tratatul de la San Stefano prevedea o frontieră sudică a Dobrogea de la Mangalia la Rasova. în consecinţă, Kogălniceanu a revenit, invitînd agenţii diplomatici să atragă atenţia puterilor asupra importantei şi compactei populaţii româneşti existente în unele regiuni din sudul Dunării, de la Vidin pînă la Constanţa, care în unele puncte, ca la Silistra şi în Dobrogea, se întinde adînc în interior, ceea ce necesită o modificare a viitoarei frontiere.

Pentru diplomaţia română era evident că apărarea drepturilor proprii nu se putea face fără reprezentarea la apropiatul Congres. Strădaniile ei au continuat deci să se îndrepte în bună parte tocmai în această direcţie. Se invocau aici atît dreptul străvechi de a încheia tratate al ţărilor române, cît şi importanţa intereselor pe care România le avea de apărat în faţa Congresului. Nu se cerea o participare pe picior de egalitate cu marile puteri semnatare ale tratatului de la 1856, ci doar în legătură cu discutarea chestiunilor care privesc direct România. S-a încercat să se utilizeze şi exemplul Greciei, care ceruse la 23 februarie să fie admisă la Congres, cerere sprijinită de Anglia; or, arăta Kogălniceanu într-o telegramă circulară, „avem mai multe drepturi ca Grecia de a fi admişi; avem mai multe de apărat în Congres".

Strădaniile de a apăra punctul de vedere românesc nu au urmat dolar obişnuitele canale diplomatice. Au fost utilizate şi misiunile speciale, dintre care cea mai importantă este aceea întreprinsă de primul ministru la Viena şi Berlin. Ea nu a avut însă alt rezultat decît acela de a întări convingerea că România nu va găsi un sprijin la marile puteri decît în funcţie de interesele lor. Este adevărat, la Viena I.C. Brătianu a găsit o primire mai

19

favorabilă, împreună cu elogii la adresa bravurii şi patriotismului românilor, asigurarea în sprijinul „ferm şi sincer" al Austro-Ungariei, dar în acelaşi timp i s-au dat şi îndemnuri la moderaţie. Atitudinea Berlinului a fost mult mai rezervată. Ea iese şi mai bine în evidenţă prin faptul că Bismarck a avut cu Brătianu o convorbire de numai 20 minute, în care a găsit totuşi timpul să spună că România ar face bine să-şi răscumpere căile ferate şi să înceapă cu băncile germane negocierele întrerupte prin război. Or, atitudinea lui Bismarck era cu atît maii importantă cu cît urma să fie preşedintele Congresului El făcuse, ce-i drept, la 19 februarie 1878 în faţa Reichstatului, faimoasa declaraţie că nu doreşte să fie decît un „samsar cinstit". Referindu-se la relaţiile dintre marile puteri, declaraţia sa a fost privită totuşi, atunci şi mai tîrziu, cu anumite rezerve. Aceste rezerve trebuiau să fie cu atît mai mari cînd era vorba de un stat mic ca România, avînd diferende cu financiarii puternicului Imperiu german.

In momentul în care, la 1/13 iunie 1878, la Berlin se deschideau lucrările Congresului, România obţinuse puţine certitudini în urma îndelungii bătălii diplomatice pe care o dusese. Că independenţa sa, va fi recunoscută era sigur, dar aproape la fel de sigur apărea că ea va fi condiţionată, că rezolvarea diferitelor probleme care o priveau direct va fi privită exclusiv din punctul de vedere al marilor puteri.

Exista totuşi speranţa că prin prezenţa delegaţilor români la Congres, fie doar şi pentru a expune punctul românesc de vedere, hotărîrile acestuia vor putea fi influenţate. În consecinţă, s-a stabilit să fie trimişi la Berlin primul ministru I. C. Brătianu şi ministrul de externe M. Kogălniceanu. La 12/24 iunie, au înaintat lui Bismarck un memoriu destinat Congresului, reînnoind speranţa că nu vor fi luate măsuri în privinţa României, înainte ca reprezentanţii ei să fie ascultaţi. În sfîrşit, la 17/29 iunie Bismarck i-a anunţat că, în conformitate cu hotărîrea Congresului, acesta este gata să asculte comunicările pe care le au de făcut din partea guvernului lor în şedinţa din 19 iunie /l iulie.

Chestiunea română la Congresul de la Berlin este judecată, mai ales, prin prisma acestei şedinţe. Ea trebuie privită însă într-un context mult mai larg. Hotărîrile luate în mai multe probleme explică atitudinea faţă de România şi uneori se leagă direct de ea. Cînd plenipotenţiarii celor şapte puteri semnatare ale tratatului din 1856 s-au reunit la Berlin, soluţiile în problemele esenţiale erau în general schiţate, prin amintitele acorduri bilaterale. Definitivarea lor nu s-a dovedit însă uşoară datorită jocului intereselor, care a determinat, după cum observa conducătorul delegaţiei franceze. Chiar unele chestiuni de protocol au determinat îndelungi discuţii. Deosebit de interesante suit acelea legate de admiterea reprezentanţilor Greciei în Congres, problemă a cărei soluţionare anticipa hatărîrea în privinţa reprezentării României. încă din prima şedinţă, Salisbury a anunţat că va ridica problema participării lor, la care Gorceakov răspundea că problema i se pare rezolvată prin termenii înşişi ai convocării, care nu se adresează decît puterilor semnatare ale tratatului din 1856.Anglia a susţinut însă cu fermitate cererea greacă, din motive lesne de înţeles; în condiţiile dezagregării Imperiului otoman în Europa, Grecia trebuia să-1 înlocuiască în protejarea intereselor britanice în Mediterana. După îndelungi discuţii (acestea au ocupat întreaga şedinţă a treia) s-a stabilit că reprezentanţii Greciei vor fi admişi pentru a-şi susţine punctul de vedere în chestiuni ce-i priveau, urmînd ca deciziile să fie luate ulterior.

Dorinţa de a realiza un compromis s-a reflectat şi în ordinea de zi care nu mai este aceeaşi din Tratatul de la San Stefano. La propunerea lui Bismarck, prima problemă discutată a fost aceea a delimitării şi organizării Bulgariei, pentru că, motiva cancelarul

20

german, nu numai că ea „este cea mai importantă şi dacă este rezolvată, principalul pericol al unui dezacord va fi îndepărtat, ci şi pentru că ea este aceea care, prin natura sa, se pretează cel mai bine combinaţiilor diverse care pot facilita tranzacţiile". Deşi, în linii generale, soluţionarea problemei bulgare fusese rezolvată prin a-mintitele acorduri bilaterale, discuţiile au fost totuşi îndelungi şi dificile. Direct sau indirect, unele din ele priveau şi România. Mai întîi, era vorba de prevederile art. 8 din tratatul de San Stefano privind staţionarea trupelor ruse în Bulgaria pînă la organizarea acesteia şi a dreptului lor de a trece în acest timp prin România. Din raţiuni lesne de înţeles, chestiunea interesa în cel mai înalt grad Austro-Ungaria. În consecinţă, Andrassy s-a străduit să determine o reducere a ocupaţiei care fusese stabilită la un termen aproximativ de doi ani. În conformitate cu acordul austro-englez a propus ca durata să fie limitată la 6 luni la care să se mai adauge două-trei luni pentru trecerea trupelor ruse prin România şi evacuarea completă a acesteia. Printre altele, cererea era motivată prin preocuparea de a se asigura României o independenţă deplină; este evident însă că principalul motiv era îndepărtarea cît mai grabnică a trupelor ruse din regiuni de importanţă strategică pentru Austro-Ungaria. După mai multe discuţii, s-a stabilit că evacuarea se va face într-un termen de nouă luni pentru Bulgaria (ca şi pentru, Rumelia) şi de un an pentru România. Acesteia i se impunea deci o condiţie încă înainte ca reprezentanţii săi să fie ascultaţi, înainte chiar ca independenţa sa să fie discutată de Congres. Dealtfel, a devenit foarte repede evident că recunoaşterea va fi condiţionată şi că reprezentanţii români vor fi admişi în Congres doar pentru a-şi expune punctul de vedere, nu pentru a lua parte la dezbateri care priveau direct ţara lor.

Discutarea problemei româneşti a început în şedinţa din 17/29 iunie. Reluînd o problemă pe cane o ridicase în şedinţa din ziua anterioară împreună cu contele Corti, lordul Salisbury a cerut ca reprezentanţii români să fie ascultaţi (entendus). Corti s-a asociat în întregime acestei propuneri. Ea a dat totuşi loc la discuţii. Bismarck a încercat să o contracareze pentru că, după el, audierea delegaţilor români nu ar fi fost de natură să faciliteze lucrările Congresului şi buna înţelegere între plenipotenţiari. La rîndul său, Şuvalov a încercat să stabilească o distincţie între admiterea delegaţilor greci şi a celor români, primii aparţinînd unui stat deja recunoscut de Europa. În cele din urmă, însă, propunerea Salisbury-Corti a fost acceptată de toţi plenipotenţiarii, unii din ei exprimîndu-şi speranţa că astfel România va accepta mai lesne condiţiile impuse de Congres. Asupra acestora a început să se discute încă în aceeaşi şedinţă. Principalele probleme abordate au fost acelea ale asigurării libertăţii de navigaţie pe Dunăre şi ale modificărilor teritoriale cerute de Petersburg, în ambele ajugîndu-se la un schimb contradictoriu de opinii anglo-rus. O importanţă deosebită a avut-o intervenţia lui Bismarck, care a emis ideea că între cele două chestiuni nu există o legătură directă, iar pe de altă parte a acceptat teza rusă că revenirea la graniţa din 1856 este o chestiune de onoare pentru o mare putere, necesară pentru apărarea păcii. El a propus totuşi ca discuţia să fie amînată pînă după ascultarea delegaţilor români, dar devenise clar că aceasta nu mai constituia decît o concesie de formă şi că independenţa României va fi recunoscută doar condiţionat.Ca urmare a hotărîrii Congresului, Bismarck i-a invitat pe I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu să expună punctul de vedere românesc în şedinţa din 19 iunie/l iulie 1878. Reluarea discuţiilor între plenipotenţiari a confirmat însă că aceştia vor ţine seama doar de interesele statelor lor, fără a lua măcar în discuţie unele din cererile româneşti. Revelator este modul cum Bismarck a făcut o prezentare generală a problemei

21

recunoaşterii independenţei. El a reamintit că în 1856 Unirea Principatelor n-a fost admisă, că de atunci situaţia s-a modificat şi că mai multe state au recunoseut-o, încheind cu România convenţii comerciale. Bismarck sugera ca recunoaşterea să se facă la fel ca pentru Serbia. Pentru a-i înţelege mai exact atitudinea, este necesar să ne oprim pe scurt asupra acestei probleme.

Printr-un amendament al lui Waddington, pentru Bulgaria se stabilise egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor şi deplina libertate pentru exercitarea tuturor cultelor. El a repetat propunerea şi pentru Serbia, Bismarck precizînd apoi că la întocmirea tratatului de pace, comisia de redactare „va trebui să constate conexiunea stabilită de Congres între proclamarea independenţei sîrbeşti şi recunoaşterea libertăţii religioase". Sprijinul pe care cancelarul german îl oferă reprezentantului Franţei în ambele cazuri porneşte de la invocarea unor principii ale civilizaţiei.

În concordanţă cu prevederile amintite pentru Bulgaria şi Serbia, şi ca urmare a urnei propuneri a lui Waddington, art. 44 al Tratatului de la Berlin stipula: „en Roumanie, la distinction des cro-yances religieuses et des confessions ne pourra etre opposee â per-sonne comme un motif d'exclusion ou d'incapacite en ce qui concerne la jouissance des droits civils et politiques, admission aux emplois publics, fonctions et honneurs ou l'exercice des differen-tes professions et industries dans quelque localite que ce soit". Aceasta presupunea modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866 care limita drepturile celor care nu erau de religie creştină, ceea ce viza îndeosebi pe evreii stabiliţi în România. Într-o discuţie ulterioară cu D. A. Sturdza, Bismarck a încercat să atribuie iniţiativa acestei prevederi doar Italiei şi Franţei, afirmînd că Germania nu a putut să se împotrivească, „pentru că este vorba de principii generale care domnesc în toate statele civilizate".

In realitate, rolul său a fost esenţial, fapt reliefat nu numai de maniera cum a pus problema necunoaşterii condiţionate a României, manieră ce echivala de fapt cu o propunere indirectă, pe care ceilalţi plenipotenţiari nu o puteau refuza, de modificare a prevederilor art. 7 din Constituţie, ci şi de presiunile ulterioare asupra României.

Iniţial, plenipotenţiarii ruşi se opuseseră inserării amintitului principiu în tratat. Gorceacov arăta că este necesar să se facă o distincţie între izraeliţii din centrul şi apusul continentului şi cei din Serbia, România şi unele regiuni ale Rusiei. În şedinţa din 19 iunie/l iulie, el s-a raliat însă complet propunerii lui Waddington. Imediat, Şuvalov a arătat că Rusia condiţionează recunoaşterea independenţei României de revenirea graniţei la Dunăre. Ca urmare a precizării anterioare a poziţiilor, propunerea a fost acceptată aproape fără discuţie.

Celor două condiţii li s-au adăugat ulterior altele, avantajoase marilor puteri, chiar dacă ele nu mai erau puse expres în legătură cu recunoaşterea independenţei. Extinzîndu-i-se atribuţiile pînă la Galaţi, Comisia europeană a Dunării, în cadrul căreia era admis acum şi un reprezentant al României, era menţinută în funcţiile sale.

Stabilind aceste prevederi, Congresul de la Berlin a sancţionat, în acelaşi timp, reunirea cu România a Dobrogei, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrîn pe care o cuceriseră turcii, ţinînd-o sub stăpînire pînă la 1877, fapt ce determinase importante mutaţii demografice, în favoarea elementelor turco-tătare. Chiar astfel însă, românii nu au, fost eliminaţi, mai mult, ei s-au întărit prin legăturile cu conaţionalii de dincolo de Dunăre, din care mulţi, unii din ei chiar din Transilvania, au venit isă se stabilească în decursul timpului aici, ceea ce a întărit sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate, cu consecinţele politice care trebuiau să decurgă de aici. Mihai Kogălniceanu era îndreptăţit

22

chiar să regrete la un moment dat că nu a fost ales drept teatru de operaţiuni pentru armata română Dobrogea, pe care o cunoscută publicaţie a vremii o numea „România transdanubiană". Chestiunea reunirii Dobrogei la România frămîntase cercurile diplomatice încă înainte de încheierea operaţilor militare. Guvernul ţarist urmărise să o prezinte ca o compensaţie pentru revenirea la graniţa dunăreană, după cum o demonstrează şi termenii tratatului de la San Stefano. In acelaşi timp, se sublinia şi lipsa intenţiei Rusiei de a se stabili o legătură directă cu Bulgaria, ceea ce trebuia să faciliteze acordul marilor puteri pentru modificarea frontierei stabilite prin Tratatul de la Paris.

Nu este locul să discutăm, aici semnificaţia reală a reunirii Dobrogei la România, un nou, pas pe calea desăvîrşirii statului naţional unitar.

După cum observa ziarul „Românul" din 19 august 1878, „deşi în Congres nu s-a vorbit nimic despre vechea stăpînire a ţării Româneşti asupra Dobrogei, totuşi contele Şuvalov a recunoscut el însuşi că această regiune ni se cuvine nouă mai mult de-cît oricui, din cauza numărului poporaţiunii române de aoalo". Puternica dezvoltare pe care a luat-o ulterior Dobrogea, după secole de stagnare, avea să dovedească cit de îndreptăţită era fireasca ei alăturare comunităţii statale româneşti.

Prin prevederile sale, tratatul de la Berlin constituia un moment important pentru istoria noastră. Pregătit în condiţiile unei aprige dispute diplomatice, el a avut importante implicaţii asupra evoluţiei raporturilor internaţionale, creînd însemnate premise pentru realizarea grupărilor ulterioare de forţe. în acest context, acţiunea României a întîmpinat greutăţi deosebit de mari, impunîndu-i-se anumite condiţii, unele cereri ale ei fiind respinse, altele nici măcar discutate. Făcînd mari sacrificii umane şi materiale, el a trebuit să suporte ulterior o experienţă extrem de dură, cu atît mai dură cu cit venea după un război la care participase în mod strălucit. Dealtfel, experienţa a continuat ulterior prin modul în care s-a desfăşurat acţiunea pentru recunoaşterea independenţei de către puterile europene.

Ce-i drept, unele state au recunoscut-o curînd după Congresul de la Berlin fără a ţine seama că era condiţionată prin tratat de aplicarea art. 44. O importanţă deosebită o prezintă mai ales recunoaşterea din partea celor două mari imperii vecine, Rusia şi Aus-tro-Ungaria. La 27 octombrie şi 2 noiembrie 1878, baronul Stuart şi, respectiv, contele Hojos au prezentat scrisorile de acreditare. Pentru Rusia, recunoaşterea independenţei trebuia să fie o conţinuare firească a colaborării diplomatico-militare din preajma şi din timpul războiului. Atitudinea ei se modificase, ce-i drept, în timpul tratativelor din 1878. Tocmai aceste diferende trebuiau însă atenuate prin recunoaşterea necondiţionată a independenţei României, mai ales că, prin structura sa naţional-religioasă, imperiul ţarist nu putea fi, am văzut, un adept al principiilor enunţate de art. 44. Atitudinea monarhiei dualiste porneşte de la raţiuni asemănătoare ; mai ales însă diplomaţia austro-ungară dorea să împiedice eîştiga-rea unilaterală de către Rusia a unor poziţii într-o ţară pentru care la Viena exista un mare interes. Succesiunea rapidă a celor două acreditări este o dovadă suplimentară. În aproape acelaşi timp şi guvernul italian hotărîse să recunoască independenţa României, îndată după ce ar fi primit de la guvernul acesteia asigurări privind executarea art. 44. înainte de a le avea, guvernul de la Roma şi-a modificat însă atitudinea. Bismarck a fost foarte iritat de ceea ce numea el „dezertarea italiană". Cancelarul a reuşit să atragă de partea sa diplomaţia engleză şi franceză. Prin presiuni comune, Italia a fost silită să revină asupra hotărîrii sale. Şi încercări ulterioare ale ei de a recunoaşte independenţa României au fost contracarate de Bismarck.

23

România era silită să facă faţă astfel unei puternice coaliţii a statelor occidentale. Situaţia se complica prin faptul că importante cercuri politice se opuneau modificării art. 7. Diplomaţia germană a profitat pentru a face presiuni la Bucureşti pentru rezolvarea dorită a chestiunii răscumpărării căilor ferate. Bun cunoscător al problemei, Radowitz arăta limpede mai tîrziu că ea „nu putea fi dusă pînă la capăt decît în legătură cu chestiunea evreilor şi a independenţei". La Berlin se impusese convingerea că o Românie cu independenţa recunoscută nu ar mai putea fi fost dispusă să accepte pretenţiile bancherilor germani şi nici nu ar fi putut fi silită la aceasta. Cu francheţea care-i este caracteristică, acelaşi Radowitz spunea că „trebuia să punem acum cătuşele oamenilor politici de la Bucureşti, astfel n-am fi avut niciodată prilejul s-o facem,,.

Guvernului român i se arată dealtfel limpede că atitudinea Berlinului faţă de art. 44 este strîns legată de problema căilor ferate. La 24 iunie 1879, Kalinderu telegrafia din Berlin că Bleichroder i-a comunicat că guvernul german nu se va declara mulţumit cu executarea tratatului de la Berlin" decît atunci cînd amîndouă chestiunile vor fi complet rezolvate". Puţin mai tîrziu însă, Bismarck prezintă situaţia lui D.A. Sturdza, aflat la Berlin, într-o manieră parţial diferită, care este foarte semnificativă pentru scopul real al diplomaţiei germane. El insistă (am văzut, contra realităţii, dar tocmai astfel faptul pune şi mai mult în evidenţă adevăratele sale intenţii) că în stabilirea art. 44 Germania a trebuit să urmeze iniţiativa Franţei şi Italiei şi că nu cere decît ceea ce cer acestea, pentru a arăta însă imediat că „pe cît va fi cu putinţă pretenţiile se vor micşora", arătînd înţelegere pentru dificultăţile întâmpinate în România în legătură cu modificarea prevederilor art. 7 al Constituţiei. In schimb, el se arăta foarte ferm în chestiunea căilor ferate, pe care o prezintă ca foarte importantă pentru Germania şi de rezolvarea căreia condiţionează stabilirea unor relaţii amicale. Că tocmai aceasta este chestiunea care a determinat atitudinea Germaniei în problema independenţei s-a văzut foarte limpede puţin mai tîrziu. La 18 octombrie 1879, camerele de revizuire au votat modificarea art. 7 al Constituţiei prevăzînd emanciparea civilă şi politică a evreilor pe categorii, astfel încît doar un anumit număr din ei să beneficieze de art. 44 al tratatului de la Berlin.

In aceste condiţii Bismark arăta totuşi ambasadorului francez la Berlin în noiembrie 1879 că momentul recunoaşterii României a sosit, dar, adăuga el, cîteva luni de „zugrumare" vor face bine românilor înainte ca ei să fie autorizaţi să se bucure de independenţă. El nu a putut să mai împiedice acum Italia, al cărei ministru şi-a prezentat scrisorile de acreditare în decembrie 1879, ceea ce a iritat diplomaţia germană, întrucît, considera Radowitz, recunoaşterea independenţei lor de către Italia a dat românilor ideea că nu mai au să păstreze nici un menajament faţă de Germania în chestiunea căilor ferate". Germania a beneficiat însă în continuare de aceeaşi atitudine a Franţei şi Angliei, pînă cînd chestiunea amintită a fost rezolvată, la capătul altor aprinse tratative.

La începutul lui octombrie 1879, între D. A. Sturdza şi Bleichroder se semnează o convenţie care acorda bancherilor germani toate garanţiile cerute, adică amanetarea venitului monopolului tutunului şi ipotecarea căilor ferate. Discutarea ei în cameră a determinat vii discuţii şi în acelaşi timp s-au propus cîteva amendamente, mai ales în legătură cu transferarea sediului Societăţii căilor ferate române la Bucureşti. Nemulţumirea bancherilor germani a determinat noi presiuni din partea Berlinului. Într-o scrisoare către tatăl său, din 26 noiembrie 1879, Carol arăta, printre altele, că „guvernul german ne-a înştiinţat că e nevoit să declare nesatisfăcătoare rezolvarea chestiei evreieşti, dacă nu se votează în timpul cel mai scurt convenţiunea căilor ferate". Dacă aceasta nu va

24

reveni la forma sa iniţială, comunica mai tîrziu împăratul Germaniei, „bunăvoinţa" sa pentru România va înceta.În aceste condiţii, deşi convenţia a trecut prin cameră împreună cu amendamentele româneşti la 9 decembrie 1879, aceasta a fost nevoită să revină asupra votului său. La 3 ianuarie ea este votată şi de Cameră. Era înlăturată astfel cauza esenţială a înitîrzierii recunoaşterii independenţei României de Germania, a cărei atitudine a influenţat substanţial poziţia celorlalte mari puteri occidentale.

In consecinţă, la 20 februarie 1880, într-o notă cu cuprins identic, guvernele celor trei state arătau că deşi „n-ar putea să considere întrutotul corespunzătoare vederilor de care s-au călăuzit puterile semnatare ale tratatului de la Berlin noile dispoziţiuni constituţionale care i s-au adus la cunoştinţă şi mai ales pe acelea din care rezultă pentru persoanele de rit necreştin, domiciliate în România, necesitatea de a se supune unei naturalizări individuale", s-au hotărît totuşi să recunoască, „fără nici o altă întîrziere" independenţa, avînd convingerea că guvernul român „se apropia tot mai mult de spiritul prevederilor tratatului de la Berlin". Se încheia astfel ultima etapă a luptei complexe pentru cucerirea independenţei de stat. Ea constituia o experienţă dură şi revelatoare. Îndelungata bătălie diplomatică ce a urmat războiului din 1877—1878 s-a dovedit uneori mai complexă şi mai dificilă decît războiul însuşi. Dealtfel, chiar recunoscînd independenţa, marile puteri doreau să o limiteze în fapt şi în continuare. Consolidarea situaţiei internaţionale, necesară şi pentru dezvoltarea internă, va constitui, astfel, un obiectiv esenţial în anii care au urmat, o prelungire firească a luptei pentru independenţă.

25