1850 : Se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici.1858 – 1860 : Urmează şcoala primară.1860 – 1861 : Urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi1867  :  Este angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.1869  :  Se înscrie la  Universitatea de Filosofie din Vienna.1872-1874 : Este student la Berlin.1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin.1874 : Este numit ca director la  Biblioteca Centrală din Iaşi.1877  : Se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde

desfăşoară o intensã activitate publicistică.1883 : Incepe o perioadă dramatică pe planul sănătăţii sale, marcată de internări în spital, urmate de reveniri în viaţa publică şi de activitate literară, alternanţe ce se vor întîmpla pînă la prematura sa moarte.1889 : In cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român: Luceafărul, Mortua Est, Scrisoarea a III-a,

Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger si demon, Melancolie, Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai am un singur dor, La steaua.

Părinţii Raluca şi Gheorghe

Eminovici

La moartea lui Aron Pumnul

Alti editori i-au dat titlul ,,La

mormantul lui Aron Pumnul ,desi poezianu avea nici un titlu; a fost publicata in volumul Laecrimioarele invaetaceilorgimnaesiasti de’ n Cernauti la mormantulprea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul , raepaeusat intr’a 12/24 Ianuarie1886 , Cernauti 1886 si era a II-a din cele 7 poezii (5 in limba romana,2 in limbagermana) , tote numerotate cu cifre romane,cate cuprindea placheta aceea omagiala , si era semnata ,,M.Eminovici ,privatist “.

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică

fruntea ta;C-acuma din

pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse

o lumină,Se stinse-o dalbă

stea!

Metalica, vibrînda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;Căci, ah! geniul

mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a

nemuririi cale        Şi-n urmă-i

ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntareŞi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare        Cununi de albe flori!

Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburareO urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare        Ce-i simţ national!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasăCe junii toţi o varsă pe trist mormîntul tău,Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cînturi tînguioase,În cînturi răsunînde, suspine-armonioase,        Colo, in Eliseu!

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl

încarca; Tresarind în cercuri

albe El cutremura o barca.

 Si au trec de-a lung de

maluri, Parc-ascult si parc-

astept Eadin trestii sa rasara 

Si sa-mi cada lin pe piept;

 Sa sarim în luntrea

mica, Îngânati de glas de

ape, Si sa scap din mâna

cârma, Si lopetile sa-mi scape;

 

Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blândei lune

Vântu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune!

 Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru Încarcat cu flori de nufar.

 (1876, 1 septembrie)

Sara pe deal este un poem al marelui Mihai Eminescu publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1885, deşi este datată anterior. După 1883, Mihai Eminescu nu am mai scris nimic din cauza bolii, însă prin publicarea acestei poezii, contemporanii lui au căzut (pentru scurt timp) pradă iluziei că poetul a reînceput să compună. În realitate, sub titlul de „Sara pe deal”, în revista ieşeană s-a tipărit un fragment dintr-o scriere din tinereţe, Ecn, nepublicată până atunci. Ca în orice operă lirică, ideea poetică centrală se referă la un sentiment, cel de dragoste, în strânsă legătură cu acesta fiind şi

sentimentele poetului exprimate în mod direct prin intermediul confesiunii. "Sara pe deal" este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează, înaintea experienţei, povestea iubirii pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În poezie, un tânăr îndrăgostit îşi închipuie o poveste de iubire într-un cadru natural dominat de lăsarea amurgului. Este o imagine a unei experienţe care însă n-a avut loc. Cei doi

îndrăgostiţi ar urma să se întâlnească sub un salcâm care, asemenea teiului, e un arbore sacru al iubirii în poezia eminesciană. Într-un spaţiu romantic, dominat de lună şi de stele „ce nasc umezi pe polta senină”, tânărul intuieşte prezenţa iubitei, care îl aşteaptă plină de dor. Sentimentul de dragoste este pus în paralel cu imaginile din natură, care atribuie textului un aspect de pastel: pe măsură ce se lasă seara şi agitaţia de peste zi se stinge, în acceaşi proporţie cu starea

sufletească a tânărului îndrăgostit se schimbă şi sentimentele se amplifică. Planul naturii se închide spre finalul poeziei, pentru a lăsa loc sentimentului arzător al iubirii. Cei doi, grăbindu-se unul spre celălalt, se vor întâlni sub salcâmul protector, unde îşi vor depăna povestea de dragoste. Cuprinşi de euforie, descoperind cu nesaţ iubirea, îndrăgostiţii adorm copleşiţi de fericire. Poate oare o întreagă viaţă să echivaleze cu o astfel de noapte bogată?

SARA PE DEAL 

Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; 

Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine. 

Luna pe cer trece-asa sfânta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, 

Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.

 Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, 

Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuteste; Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste: Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga, Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga. Ne-om razima capetele-unul de altul Si surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata?(1885, 1 iulie)

1. Despre autor:Mihai Eminescu a fost si este cel mai mare poet si scriitor romana, “ultimul mare poet romancier”, care a realizat o opera monumentala a trditiilor populare si culte nationale, “depasindu-le prin geniul si munca sa” (Zoe Dumitrescu Busulenga).2. Creatii ale poetului:De-a lungul vietii Mihai Eminescu a scris poezii cu caracter filozofic “Luceafarul”, poezii de inspiratie folcorica si mitologica “Revedere”, poezii ce au avut ca tema natura “Lacul”, “Dorinta” sau iubirea “Floare albastra”.

3. Incadrarea poemului:Poemul a aparut in “Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania-Juna”, din Viena, in aprilie 1883. Este reprodus in revista “Convorbiri literare” si apare in volumul “Poezii”, cu modificari ale lui Titu Maioescu.4. Geneza:La baza poemului se afla basmul muntenesc “Fata din gradina de aur”, versificat de Eminescu dupa versiunea culeasa de germanul Richar Kunich; si mitul “Zburatorului” ce este valorificat in primul tablou al poemului, prin visul erotic al fetei de imparat, ajunsa la varsta dragostei, ea isi imagineaza intruparea tanarului in postaza angelica si demonica, pentru a

vorbi cu acesta dupa legilepamantene. 5. Surse de inspiratie:Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie “Lumea ca vointa si reprezentarea” a lui Arthur Schopenhauer, de unde a preluat viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu.Omul obisnuit se caracterizeaza prin modestie, banalitate, neputinta de a-si depasi limita de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul realist. Omul de geniu se caracterizeaza prin inteligenta profunda si meditatie, setae de cunoastere, puterea sacrificiului de sine pentru implinirea idealurilor,

capacitatea de a-si depasi limitele conditiei.6. Tema:Tema poemului o reprezinta destinul omului de geniu preluat de la Schiopenhauer.7. Titlul:Titluil este numele celei mai luminoase stele. In termini alegorici “Luceafarul” este geniul purtator de lumina, solitar si neinteles de omul obisnuit, comun, incapabil sa ajunga la infinitul gandirii.8. Structura:Poemul “Luceafarul” este alcatuit din 98 de catrene, structurate in patru tablouri ce sunt subordinate a doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru.Incipitul il constituie prima strofa in care este prezentata fata de imparat . Faptul ca la originea poemului se afla un basm , Eminescu a pastrat doar schema epica, cadrul; formula

de inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana aIII-a, prezenta personajelor, constructia gradate a subiectului, numarul mare de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracterul liric.Se constata ca poemul este impartit in patru tablouri; primul ilustreaza dragostea dintre fata de imparat si Luceafar, a doilea prezinta idila dintre Catalin si Catalina, al treilea prezinta calatoria Luceafarului si discursul acestuia cu Demiurgul, iar cel de-al patrulea prezinta intoarcerea Luceafarului pe cer si constatarea ca fata de imparat nu s-a putu rupe din cercul ei stramt

fata de imparat nu s-a putu rupe din cerculei stramt.9. Cuprinsul:Primul tablou cuprinde idila dintre fata de imparat si Luceafar si reuneste planurile universal-cosmic si uman-terestru.Spatiul este de poveste “A fost odata”, iar timpul este istoric, irepetabil “A fost ca niciodata”.Se reia tema iubirii imposibile dintre doua finite ce apartin unor planuri diferite, din “sburatorul” de Ion Heliade Radulescu.In acest tablou se deosebesc o serie de motive printer care se enumera: motivul lunii, al castelului, stelelor, al noptii, marea, visul, somnul, oglinda. Contempland, Luceafarul de seara se indragosteste de o “prefrumoasa fata” de imparat. Fata la randul ei este cuprinsa de

acelasi sentiment.Portretul fetei de imparat este conturat in primele strofe. Intruchipeaza idealul de femeie “prefrumoasa”, este unicizata “una la parinti” si este comparata cu stelele si cu Fecioara. In conceptia fetei, Luceafarul este un suflet, iar pentru chemarea lui este nevoie de o formula magica, de un descantec “Cobori in jos, luceafar bland”. Descifrand alegoria se poate spune ca pamanteanul aspira catre absolute in timp ce sufletul are nevoie de concret. Intrucat cei doi fac parte din doua lumi diferite, spatial acestora de comunicare este somnul si visul. Metamorfozarea Luceafarului se implineste prin intermediul oglinzii si al apei..

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza, astfel, intocmai ca intr-un basm, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat se arunca in mare si se preschimba intr-un tanar cu parul de aur, ochi scanteietori, cu o cununa de trestii, si se arata fetei ca un inger, ca un zeu.Metamorfozatrea Luceafarului aminteste mituri cosmogonice, intrucat la prima intrupare, Luceafarul are ca parinti cerul si marea: “Iar cerul este tatal meu/ si muma e marea.”Luceafarul este “un mort cu ochii vii” deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii; de aceea fata de imparat avea o senzatie de frig: “Cci eu sunt vie, tu esti mort,/ Si ochiul tau ma-ngheata”.

Peste cateva nopti, fata cheama din nou Luceafarul. Acesta o asculta din vaile haosului, avand acum, in cea de-a doua intrupare, ca tata soarele si ca mama noaptea.Acum vine invesmantat in negru si purtand pe suvitele negre o coroana ce arde. Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din noapte, iar dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul ii fagaduieste miresei cununi de stele, ii ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare ca celelalte, dar si de data aceasta fata ii respinge apropierea si simte de data acesta o stare de caldura.

Alegoria este ca fata incapabila sa iasa din conditia ei si sa convietuiasca impreuna cu Luceafarul, aceasta ii cere sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere, Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificial supreme pe care este gata sa-l faca “in schimb pe-o sarutare”, pentru a-i demosntra fetei ca o iubeste. Tabloul al II-lea se desfasoara in plan terestru si prezinta idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare.Avem aici o atmosfera familiara, eroina nu mai este o prefrumoasa fata

de imparat, ea devine Catalina, o fata ca oricare alta. Catalin este un “copil viclean”, un paj din preajma imparatesei, baiat din flori, dar indraznet cu ochii.Tanarul Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul intrucat era acesta era un om obisnuit, iar ceea ce-I putea oferi era doar iubirea pamanteana, fata de Luceafarul care-i oferea cerul, marea.Inca din primul tablou fata de imparat manifesta o retinere fata de Luceafar intruncat nu-l intelege “Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe”. De aceea Catalina raspunde cu asa rapiditate la declaratiile lui Catalin, baiat simplu in comparative cu aspiratiile Luceafarului..

Urmarind-o pe Catalina, socoteste ca este momentul sa-si incerce norocul si ii marturiseste dragostea lui.Se observa in aceasta scena de dragoste un limbaj comun, obisnuit, popular, adecvat unei scene de dragoste obisnuite, trecatoare, aventuroase.Catalina la inceput este retrasa, mai retinuta si ii marturisete baiatului dragostea pe care i-o poarta Luceafarului. . Fata constientizeaza asemanarea sa cu cel din plan terestru, Catalin, stabilind departarea uriasa de Luceafar: “Si guraliv si de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”. Catalin gaseste remediul: “Hai si-om fugi in lume” si astfel Catalina va pierde visul cu luceferi.

Tabloul al III-lea al poemului prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic.Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la origini.Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic “cateva clipe” si timpul uman “mii de ani”. Demiurgul intruchipeaza creatorul absolute, este cel care cunoaste numele Luceafarului.Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din cauza vitezei

colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt. In discutia dintre cei doi se observa un limbaj familiar ca intre parinte si fiu (“parinte”, “Doamne”). Demiurgul formuleaza o serie de definitii filozofice ale conditiei umane (antiteza dintre omul de geniu sic el obisnuit). “Tu vrei un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asemeni?”, “Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte.”. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin, este numita Catalina, iar Luceafarul, in momentul in care vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. Demirugul ii ofera alte solutii in schimbul mortii “pamantu-n lung si marea-n larg/

Dar moartea nu se poate”. Ii atrage atetia ironic, asupra inutilitatii sacrificiului: “Si pentru cine vrei sa mori/ Si vezi ce te asteapta”.. Tonul Demiurgului este profetic ceea ce anticipeaza infidelitatea fetei sip e urma dezamagirea Luceafarului. Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” care o reprezinta Demiurgul, iar a-l rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si ca ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul ratacitor sa vada ce-l asteapta.Tabloul al IV-lea cuprinde planul terestru, dar si cel cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se

intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamantului.In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu cel cosmic din partea a III-a.Luceafarul descopera pe cararile din cranguri sub sisruri lungi de tei, doi tineri indragostiti, care sedeau singuri.Mahnit de ceea ce vede, Luceafarul nu mai cade idin inaltul cerului la chemarea fetei ci se retrage in singuratatea lui constatand cu amaraciune: “Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fie u sau altul?/ Ttraind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”In finalul poemului, Luceafarul dezamagit de imposibilitatea fetei de a-si depasi conditia o numeste acum pe “prefrumoasa”

fata de imparat “chip de lut”. 10. Limbajul:Limbajul impleteste registrul sobru filozofic cu registrul popular, familiar.In poem se deosebesc o multitudine de figure de stil, printre care se deosebesc: comparatiile (portretul fetei), epitetele (“prea frumoasa”), metafore (“izvor de vieti”, “dadator de moarte”, “al nemuriri nimb”), antiteze (intre Catalina si fata de imparat, intre Catalin si Luceafar si intre conditia omului de geniu si omul obisnuit), personificari (umanizarea Luceafarului). 11. Concluzii:O interpretare a poemului “Luceafarul” socoteste aceasta creatie ca un poem al

“vocilor” sau al “mastilor” poetului. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separate de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin, pamanteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. S-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care aspira spre absolute. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre personalitatea universala.Mihai Eminescu spunea: ”Aceasta ese povestea. Iar intelesul allegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste

moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, aici, pe pamant, nici e capabil a fi fericit, nici a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-au nici noroc!”.

A fost odata ca-n povesti,A fost ca niciodata,Din rude mari imparatesti,O prea frumoasa fata.

Si era una la părintiSi mindra-n toate cele, Cum e Fecioara intre sfintiSi luna intre stele.

Din umbra falnicelor boltiEa pasul si-l indreaptaLinga fereastra, unde-n coltLuceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mariRasare si straluce,Pe miscatoarele carariCorabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,Astfel dorinta-i gata;El iar, privind de saptamini,Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razimaVisind ale ei timpleDe dorul lui si inimaSi sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde elIn orisicare sara,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apara.

Si pas cu pas pe urma eiAluneca-n odaie,Tesind cu recile-i scânteiO mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge miinile pe piept,I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminisPe trupu-i se revarsa,Pe ochii mari, batind inchisiPe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,El tremura-n oglinda,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,Oftind din greu suspina:- "O, dulce-al noptii mele domn,De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,Alunecind pe-o raza,Patrunde-n casa si în gândSi viata-mi lumineaza!"

El asculta tremurator, Se aprindea mai tareSi s-arunca fulgerator,Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazutIn cercuri se roteste,Si din adânc necunoscutUn mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe pragPe marginea ferestreiSi tine-n mâna un toiagIncununat cu trestii.

Parea un tinar voievodCu par de aur moale,Un vinat giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.

Iar umbra fetei straveziiE alba ca de ceara -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greuCa să-ti urmez chemarea,Iar cerul este tatal meuSi muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,Să te privesc de-aproape, Am coborit cu-al meu senin Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margeanTe-oi duce veacuri multe,Si toata lumea-n oceanDe tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n visUn inger se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,Lucesti fără de viata,Căci eu sunt vie, tu esti mort,Si ochiul tau mă-ngheata."

Trecu o zi, trecura treiSi iarasi, noaptea, vineLuceafarul deasupra eiCu razele-i senine.

Ea trebui de el în somnAminte să-si aduca Si dor de-al valurilor domnDe inim-o apuca:

- "Cobori în jos, luceafar blind,Alunecind pe-o raza, Patrunde-n casa si în gândSi viata-mi lumineaza!"

Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiIn locul unde piere;

In aer rumene vapaiSe-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vaiUn mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare,Venea plutind în adevarScaldat în foc de soare.

Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiIn locul unde piere;

In aer rumene vapaiSe-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vaiUn mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare,Venea plutind în adevarScaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasorMarmoreele brate,El vine trist si ginditorSi palid e la fata;

Dar ochii mari si minunatiLucesc adânc himeric,Ca doua patimi fără satSi pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult s-acuma,Si soarele e tatal meu, Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balaiS-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să rasaiMai mindra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa-n visUn demon se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor A pieptului meu coarde,Si ochii mari si grei mă dor,Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-ntelegi tu oare, Cum ca eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare?"

“-Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as incepe - Desi vorbesti pe inteles,Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamintSă te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pământ,Fii muritor ca mine."

“-Tu-mi cei chiar nemurirea meaIn schimb pe-o sarutare,Dar voi să stii asemeneaCât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,Primind o alta lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.*In vremea asta Catalin,Viclean copil de casa,Ce imple cupele cu vinMesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pasA-mparatesii rochii,Baiat din flori si de pripas,Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujoriDe rumeni, bata-i vina,Se furiseaza pinditorPrivind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facuSi mindra, arz-o focul;Ei Catalin, acu-i acuCa să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse linIntr-un ungher degraba.- "Da' ce vrei, mari Catalin?Ia du-t' de-ti vei de treaba.

- "Ce voi? As vrea să nu mai staiPe ginduri totdeuna,Să rizi mai bine si să-mi daiO gura, numai una."

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,Da-mi pace, fugi departe -O, de luceafarul din cerM-a prins un dor de moarte."

- "Daca nu stii, ti-as arataDin bob în bob amorul,Ci numai nu te minia,Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cringLa pasarele latul,Când ti-oi intinde bratul stingSă mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatoriSub ochii mei ramiie...De te inalt de subtioriTe-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,In sus ramii cu fata,Să ne privim nesatiosSi dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplinIubirea cunoscuta,Când sarutindu-te mă-nclin,Tu iarasi mă saruta."

Ea-l asculta pe copilasUimita si distrasa,Si rusinos si dragalas,Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - "Inca de micTe cunosteam pe tine,Si guraliv si de nimic,Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafar, răsăritDin linistea uitarii,Da orizon nemarginitSinguratatii marii;

Si tainic genele le plec,Căci mi le imple plinsulCând ale apei valuri trecCalatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,Durerea să-mi alunge,Dar se inalta tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...In veci il voi iubi si-n veciVa raminea departe...

De-aceea zilele îmi suntPustii ca niste stepe,Dar noptile-s de-un farmec sfântCe-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copila, asta e...Hai s-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleSi nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,Vom fi voiosi si teferi,Vei pierde dorul de părintiSi visul de luceferi."

Porni luceafarul. CresteauIn cer a lui aripe,Si cai de mii de ani treceauIn tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,Deasupra-i cer de stele -Parea un fulger nentreruptRatacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,Jur imprejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dentii,Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjorCa niste mari, de-a-notul...El zboara, gând purtat de dor,Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaste,Si vremea-ncearca în zadarDin goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,Parinte, mă dezleagaSi laudat pe veci să fiiPe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,Dar da-mi o alta soarte,Căci tu izvor esti de vietiSi datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimbSi focul din privire,Si pentru toate da-mi în schimbO ora de iubire...

Din chaos, Doamne,-am aparutSi m-as intoarce-n chaos...Si din repaos m-am născut.Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuniRasai c-o-ntreaga lume,Nu cere semne si minuniCare n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,Cu ei să te asameni?Dar piara oamenii cu toti,S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vintDeserte idealuri -Când valuri afla un mormânt,Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu norocSi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieriTraieste azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,Din urma moartea-l paste,Căci toti se nasc spre a muriSi mor spre a se naste.Iar tu, Hyperion, ramiiOriunde ai apune...Cere-mi cuvintul meu dentii -Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia muntii cu paduriSi insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să aratiDreptate si tarie?Ti-as da pamintul în bucatiSă-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,Ostiri spre a strabatePamintu-n lung si marea-n larg,Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei să mori?Intoarce-te, te-ndreaptaSpre-acel pământ ratacitorSi vezi ce te asteapta."*In locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseSi, ca si-n ziua cea de ieri,Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintitSi noaptea o să-nceapa;Rasare luna linistitSi tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scânteiCararile din cringuri.Sub sirul lung de mindri teiSedeau doi tineri singuri:

-"O, lasa-mi capul meu pe sin,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninSi negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reciGindirile strabate-mi,Revarsa liniste de veciPe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramiiDurerea mea de-o curma,Căci esti iubirea mea dentiiSi visul meu din urma."

Hyperion vedea de susUimirea-n a lor fata;Abia un brat pe git i-a pusSi ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintiiSi cad, o dulce ploaie,Pe crestetele-a doi copiiCu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,Ridica ochii. VedeLuceafarul. Si-ncetisorDorintele-i increde:

- "Cobori în jos, luceafar blind,Alunecind pe-o raza,Patrunde-n codru si în gând,Norocu-mi lumineaza!"

El tremura ca alte datiIn codri si pe dealuri,Calauzind singuratatiDe miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecutIn mari din tot inaltul:- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimtNorocul va petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor si rece."

DOI MARI PRIETINI:EMINESCU SI CREANGA MIHAIL SADOVEANU

In 1875 I. Creanga il cunoaste pe M,Eminscu (in timpul acela revizor scolar),de care se leaga cu o sincera prietenie .Gh..Panu in Amintiri de la Junimea spunea ca uneori ,dupa sedintele asociatiei,M.Eminescu se ducea cu unii junimisti la cafenea , ,,…insa nu cu mare placere.Indata ce cunoscu pe Creanga ,el se izola cu totul de noi ,dandu-se in societatea acestuia numai”.M.Eminscu a descoperiti marele talent al lui I.Creanga; el l-a indemnat sa scrie si tot el l-a introdus la Junimea , unde si –a citit primele lucrari , aparute apoi in paginile Convorbiri lor literare (basmele Soacra cu trei nurori , Capra cu trei iezi ,1875 si Punguta cu doi bai ,1876).I.Creanga locuia in Iasi in mahalaua

Ticau ,pe o hudicioara dosnica, intr-o bojdeuca ,,din valatuci pornita spre cadere”,o umila locuinta de oameni saraci, alcatuita din doua mici incaperi ,,hrentuite” ,despartite printr-o salita. Dat afara din functia de revizor scolar(1876),ramas fara nici un sprijni material , EminescuEste citeva luni gazduit de I.Creanga .In anul urmator insa ,M.Eminescu este nevoit sa paraseasca Iasii si sa se stabileasca la Bucuresti.Ramandnd singur ,I.Creanga isi cheama priretenul prin scrisori calde ,duioase :,,Vino, frate Mihai , vino, caci fara tine sant strain”.

Anii pribegiei lui Eminescu n-aufost multi ,dar au fost plini. Anide trubadur ratacitor, cunoscandde aproape foamea,setea si lipsa de adapost,dar ani de tineretasi romantice visuri. .Au fost anii candsufletul i s-a umplut de lumina marea a lumii libere, si cand cele dintai cantece,sfioase si nesigure inca, s-au inaltat sprestele , in noptile tineretii lui, facandu-l poate fericit ca pe o privighetaotre careincearca primele modulatii stralucite in primavara vietii.Cand a vemit la Iasi, Eminescu colindase toate olaturile romanesti si singura luiavere pe care o asezase intr-un colt de odaita saraca, era un geamantan plin de versuri ale poprului si de incercari ale

lui pe motivele cantaretilor anonimi ai neamului .Era vreamea largilor acorduri din ,,Venere si Madona” si a obscurelrosi genialelor tresariri din ,,Imparat si Proletar.”Iesea incet –incet din faldurii de negura ai inceputurilor ca un viu luceafar al diminetii.In vremea aceea cand cerceta adunariile Junimii si sciria la Curierul lui Balassan si cand se foarmau ca margarintare , in fundulsufletului lui , neasemanatele-I poezii lirice,a cunoscut pe Creanga, Deodata s-au legat buni prieteni si amandoi au petrecut multe amurguri si multe nopti in colturiele retrase ale acesteo vechi cetati a Moldovei. Uneori urcau la vechea si parasita chinovie a Cetatuii ;alte ori ieseau in poetica vale a Socolei ,de unde in asfintitturi de soare se vedeaIasul ca un décor de fererie. Aici , pe banci de

brad, in amurgiri dulci,stateau amandoi la sfat, ,mancand o halca de carne friptape gratar si band un vin acru.In una din aceste inserari poetice Eminescu a cetit lui Creanga ,,Strigoii”-Aceasta misterioasa si inaripata poveste romantica , la al carei sunet mi de infiaorasi mie fiiinta in anii tineretii …Ca intr-o negura luminoasa ,dulcile fantasticeleumbre ale celor doi amanti nefericititreceau intr-un timp prin toate visurile mele, si sunetele sonore ale strofelor imiparea acorduri vechi ,melancolice si pline de lacrimi. In numele sfantului, Taci s-auzi cum latra Catelul pamantului Sub crucea de piatra !

Eminescu cetea cu vocea-i limpede si-si ferea din cand in cand de pe frunte suvitele negre de par care-i scapatau spre ochi.Creanga il asculta in tacere.Imaginea aceasta a poetului si ascul-tatorului ma urmareste de multa vreme, C-un gand de ciuda indoiala….Creanga asculta oare ca un mare intele-gator ,,Strigoii” lui Eminescu? In sufletu-i primitiv, in care nascuse misteriosu-i geniu, cum patrundeau strofele cizelate sialese ale prietenului lui? Cu toate acestea Eminescu trebuie sa fii stiut cui citeste, sicel care a scris minunea aceea care se numeste ,,Mos Nichifor Cotacariul” puteau prinde din zbor cele mai fine nuante.poate pentru sufletul lui din taran ,Arald si mireasa lui erau obscuri si fantastici si povestea lui Calin si a fetei de imparat , si

a minunatei nunti ,era mai vie , mai luminoasa si mai fermecatoare; si poatesi aceasta a fost cetita intr-o primavara,Sub meri infloriti , la marginea vechiului Iasi…. Dar in prietenia acesta sint incredintat ca mai fericit a fost Eminsecu ,caci el a fost incantat intai de limba mladioasa ,nuantatan asa de simpla si de artistica in acelasi timp a marelui scriitorde la Humulesti. ...Amandoi –si Eminescu si Creanga –au fost niste mari Nefericiti , fiecare in felul lui; cu toateacestea prietenia lor le-a adus multe ceasuri de unitare si de mangaiere.Uneori,cum spune Panu ,amandoi dispareau patru ori cinci zile dintre cunoscuti lor.Prietenia grabnica ce se Legase intre taranul Humulesti si intre

nobilul ratacitor avea ceva semnificativcaci era era dragostea intelctualului de Comoara vie a neamului nostru si dragsotea taranului pentru sufletul tanar,avantat si cautat al unui mare cantaret.Ratacile lor la faimoasa Bolta –Rece , laRespect general, la Viata lunga si la cramele din jurul Iasului le vad lamurit parca ,cu tot farmecul unei blande intimi-tati ,cu povestiri si amintiri nesfarsite ,cu bucuria uriasului Creanga in fata unei fripturi omerice si cu zambetul si atentia lui Eminescu petru minunatele ispravi ale copilului de pe malul Ozanei, cu rasul zgomotos al unuia si cu zambetul fin si visator al altuia.Uneori Eminescu suia si pana la casutadin Ticau a lui Creanga.Acolo era racoare

in zilele verii si cateodata se adunau laolata, ca sa vada ce mai face veselul parinte Smantana ,si alti fii nobili ai Iasului. Aici s-au cetit niste memorabileversuri , cand Creanga a istorisit inteleapata poveste a Sfiriiacului;aici, Intre sfaturi ,povesti si glume nesfarsite, s-au impartasit de o particicade nemurire , la umbra celor doi amici,multi scriitori mari de o zi.Toate aceste lucruri de demult mile povestea candva un bun si vechi profesor al meu , raposatul Vasile Burla. El imi spunea cum intr-un rand,pe o vreme de toamna, cu ploaie umeda, se afla si dansul cu cei doi prietini,intr-un colt pierdut al Iasilor. Ploua monoton si trist afara si picurau

stesinile fara intrerupere si obositor; lampa lucea intr-un tarcalan fumuriuatarnata de tavan si ei povesteau amintiri din tinereta.Din cand in cand crismasul punea intre ei o canuta cu vin.Burla umplea incetinel si cu luare-aminte paharele …Cand amintirile incetara, ramasera visatori ,ascultand muzica picusurilor de apa. Si intr-un tarziu Eminescu le sopti incet, cu un glas dulce,catevaversuri. Atuncea pentru intaia oara urechi omenesti auzira una din cele mai triste poezii ale lui Eminescu: Pe langa plopii fara sot Adesea am trecut; Ma cunosteau vecinii toti , Tu nu m-ai cunoscut!

Si batranul meu dascal imi spunea ca niciodata n-a vazut ochi mai negurosi si mai plini de amurgde toamana decatochii lui Eminescu in acele clipe.Pe urma, indata dupa aceste versuri, Burla isi incepu sa aiba pareri de rau dupa ticalosii , nestiutorii si plinii de luminaani de altadata.Si ca si cum i s-ar fi dat lui Creanga un semnal, incepu si baiatulRazasilor de la Humulesti sa dea dovadacat de fericit ar fi fost el daca ar fi ramasun flacau in satul lui, acolo la poalele muntelui.A, fara indoiala ca amandoi ar fi fost maifericiti .-Cand incepu a vorbi Creanga ,imi spunearaposatul Burla,Eminescu isi incruta sprinceana si ramase privindu-l cu luare-

aminte. Era una din rarele marturisiri ale humulesteanului:cartea, haina negrasi targul il facusera foarte nefericit ;darasta n-o stia nimeni ,s-o aflam noi ceilaltidoi,atunci pentru intaia oara…Numai mama e de vina… sfarsit incet Creanga…pentru ca-i eram drag …S-atunci Eminescu il cuprinse domol de mana si-l privi cu ochii plini de ceata de lacrimi…S-asa statura mult tustrei in noaptea aceea,rascolind duioase amintiri si pareri de rau,pe cand murmurau stresinile si vantul de toamna trecea din cand in cand cu fosmete pe la fereastra . -Eminescu era foarte miscat ,imi spunea iar Burla; si , din putinele lucruri pe care ni le spunea ,intelegem ca poezia pe care ne-o

rostise avea o deosebita semnificatie ;ca amorul lui nefericit ii chinuia toateclipele; dar nu ne facea nici o marturisirehotarita si arunca un fel de val discret ,cu melancolie , asupra celei mai fericit sicelei mai mari amaraciuni din cate cunoscuse….

Draga mea Veronică,   Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie,

căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.   Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin

explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din

lume.   Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire.

Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă

onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

   Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele

curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.   Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale

m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi         

            pe EminScrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

Viena 4/ 16 februarie 1884

Stimabile domnule Maiorescu,

Astăzi, ieţind din casa de sănătate pentru vreo două ore, mă folosesc de vizita ce o fac nepotului D-voastră, d-lui Popasu,

penntru a vă adresa aceste şiruri. Sunt mai bine de trei săptămâni de când au încetat toate simptomele boalei de care am suferit, încat, dacă ar fi stat în putinţa mea, aş fi părăsit institutul, fie pentru a schimba mediul în care mă aflu, fie pentru a mă întoarce in ţară. Cu toate acestea nu ştiu dacă, pentru un asemenea sfârşit, va fi cu putinţă a se

realiza mijloacele necesare.Amintirea stării mele trecute e foarte slabă, încat pe mine înnsumi mă miră lungimea timpului, în decursul căruia nu

mi-am putut da seama de nimic. Punând în socoteala acelei stări toate neajunsurile şi supărările pe care le-am putut

cauza atât D-voastră cât şi altor amici binevoitori, cutez a solicita din nou îngăduinta D-voastră şi a vă cere ca, prin

câteva şiruri, să mă lămuriţi dacă am perspectiva de-a mă întoarce curând în ţară. În aşteptarea unui răspuns, rămân al

D-voastre

cu toată supunerea şi stima,

Liman, 12 august 1885

Draga Burla,, Au trecut peste doua saptamani de cand sunt aici si ma coc zilnic

in bai de glod cald de 30 grade Raaumur. Nu pot zice ca vremea aceasta a trecut fara sa-mi faca bine. Durerile necontenite pe cari le aveam in Iasi nu le mai simt aici, insa inca nu toate ranele s-a inchis si ma tem ca, de s-ar inchide chiar, vindecarea sa nu fie timporara si sa nu apara din nou cand ma voi intoarce in tara. La Odesa n-am fost in timpul acesta decat de vro doua ori, ca sa-mi iau medicamente si

tutun. Cel din urma e si scump si rau, incat in privirea aceasta orientalul din mine o duce greu.

E timp asemenea sa chibzuiti in privinta lui nervus rerum, caci, de m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca, de plata stiu ca nu pot sa scap. // imi trebuiesc 100 de ruble cel putin ii dac-or fi mai multe nu vor strica

nimic. in cazul cand mi le veti trimite, raman inca cu 60 franci pentru intoarcere, din care am sa platesc o zi sau doua ramanerea in Odesa, pentru vizarea pasportului, biletul de drum si neaparatele bacsisuri. Iar de nu mi le veti trimite, vor ingriji cinovnicii rusi pentru mine in

vro incapere a onorabilei politii.Vremea pe aici e cam racoroasa si, desi ameninta pururea sa ploaie,

totusi nu face decat sa picure din cand in cand.

Incolo, dusmanul cel mare al singuratatii mele e uratul. Persoanele cate sunt aici nu vorbesc decat ruseste sau leseste, abia vro doua din ele rup cate un cuvant nemtesc ori frantuzesc. Astfel, desi nu

tocmai vorbaret de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am asemenea ce citi, decat o editie a lui Heine, ratacite printre bucoavnele doctorului secundar... Pin-acum nici un roman // nu-mi intereseaza existinta si n-o impinge la o mai mare

activitate; i vantul si valurile lacului, cu freamatul lor neincetat, iata singurul acompaniament al zilelor si noptilor, cari se scurg uniforme

si monotone ca bataile unui ceasornic de parete.Rugandu-te dar sa [nu] ma uiti aici, irosit printre rusi, raman al tau

credincios prieten M. Eminescu

Bădie Mihai,Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele

nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă şi mata, căci o prietinie care ne-a legat aşa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am

stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar

coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe

când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi

de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-as scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea,Ionică

Ieşi, 1877, decembre

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Eminescu face cunoştinţă cu Veronica Micle la

Viena, în anul 1872 • întors la Iaşi în 1874, poetul însoţit de

Slavici, Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu frecventează salonul

literar al familiei Micle • anul 1875 este

momentul atingerii sufletelor şi încep dedicaţiile poetice

reciproce • dar imediat intervin şi primele

neînţelegeri, în anul 1876, nu însă din cauza

profesorului Ştefan Micle •în această

chestiune el are părerea lui: "Mai mulţi răutăcioşi

mi-au trimis scrisori anonime, în care

povestesc lucruri fantastice, doar ar putea

să-mi doboare încrederea ce o am în

sinceritatea ei... Invidioşii sunt cei mai

scârboşi oameni." • după fiecare

controversă, cei doi reiau legătura • între

timp Veronica dobândeşte şi privilegiul

de a cunoaşte manuscrisele

poetului • tot în anul 1876 Eminescu

transfigurează liric criza pasională prin care trece, dar păstrează versurile în caietele

sale • în 1877 pleacă la Bucureşti, redactor la

gazeta Timpul • în anul următor 

Veronica publică versuri în care-şi exprimă

tristeţea de a fi fost părăsită • după moartea

profesorului Şt. Micle (1879), Eminescu face publică intenţia de a se

căsători cu Veronica •dar relaţiile dintre ei trec

prin alte dificultăţi şi la orizont se prefigurează chiar o posibilă ruptură

(din vina lui) • momentul este depăşit şi prietenia dintre cei doi reintră în

normal •Veronica îl vizitează în mai multe

rânduri pe Eminescu, iar între Iaşi şi Bucureşti corespondenţa este restabilită • o nouă

ceartă intervine în anul 1880

(din vina ei) •Eminescu conchide într-o scrisoare: "Nu

crede că-ţi fac imputări... Dacă am a imputa ceva, este numai mie... Reînturnare din parte-mi

nu e decât c'o singură condiţie. Aceasta e: să-împarţi soarta mea în care trăiesc, să

fii a mea oricum aş trăi şi oriunde." • etern nerealizatul proiect de căsătorie revine în

discuţie în anul 1881 • dar peste doi ani se declanşează boala lui Eminescu, urmând şase ani chinuitori, care vor

sfârşi prin moartea amândurora în vara anului

1889.

Chipul sau a fost folosit pe bacnota de 1000 de lei emis in 1998.

Şi pe noua bancnota de 500 de lei, emise în anul 2005este cea mai mare bacnota romaneasca.

De asemenea, multe scoli şi institutii sunt numite după el, si aniversarile lui a devenit sarbatori nationale.