Coperta: Gh. Motora

Pe copertă, Mască de aur, Peru, epoca 400—1*000

v ic to r kern bach

MITURILE ESENŢIALEANTOLOGIE DE TEXTE cu o introducere în mitologie, comentarii critice şi note de referinţă

0 )Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1978

Labirintul mitologiei

Periodic, om enirea se readresează m itu rilo r pe care le-a c rea t in zorii g îndirii sale deductive şi le-a transm is din e tap ă în e tap ă cu cele m ai d ife rite m ijloace ale instrum en­tu lu i epic; şi, ori de c îte o ri îşi com pun a lte m itu ri sau le neagă pe cele rem em orate, oam enii îşi redefinesc po­ziţia sp iritua lă fa ţă de m itologie. D ar ce este m itologia cu ad ev ăra t pare încă d estu l de greu de s tab ilit.*

F iind una d in tre cele m ai vechi s tă r i cu lturale ale m in­ţii om eneşti (dacă nu ch iar cea m ai veche) şi astfe l h ră ­nind aproape to a te formele u lterioare în m odurile cele m ai d iferite , m itu l a in tra t dem ult în c ircu la ţia largă a culturii scrise; de aici şi n em ăsu ra ta fluctua ţie a încercă­rilor de a-l dafini, adesea in flu en ţa te inexact de etim ologia greacă a cuvîn tu lu i (fxu0o<; — poveste), deşi term enul fo­losit de to a tă lum ea nu a răm as nicidecum acolo.

în tr-ad ev ăr, o definiţie exh au stiv ă este im posibilă, chiar dacă, p rin tr-un efo rt de aglom erare a noţiunilor, am p-utea spune în linii m ari că m itu l este o n araţiune t r a ­d iţională em an a tă de o s o r t a t e p rim itiv ă im aginîndu-şi explicarea concretă a fenom enelor şi evenim entelor en ig­m atice cu carac te r fie sp a ţia l, fie tem poral, ce s-au p e tre ­cu t în ex is ten ţa psihofizică a om ului, în n a tu ra am b ian tă şi în universul v izibil ori n evăzu t, în leg ă tu ră cu d e s ti­nul condiţiei cosmice şi um ane, dar căro ra om ul le a trib u ie obîrşii supranatu ra le d a tîn d din vrem ea creaţie i p rim or­diale şi, ca a ta re , le consideră sacre şi revelate străm oşilor arhetipali ai om enirii, de fiin ţe supraum ane în clipele de graţie ale începuturilo r.

N oţiunea de m it a fo st a t î t de n es ta to rn ică în ju d eca ta m ileniilor încît, în tre înţelesul de basm şi acela de filosofie a universului, s-au em is nu m ai p u ţin dec ît 500 de fo arte diiverse defin iţii, d in care n-au lip sit n ici construcţiile logice, nici încheierile fan teziste . P en tru un ii exegeţi,

* Pentru informaţiile de amănunt, privind îndeobşte problemele mitului, ne îngăduim trimiterea la lucrarea noastră mai amplă, Dicţionar de mitologie generală, în curs de apariţie.

5

m itu l era invenţie epică sau alegorie, sau p u r şi sim plu lite ra tu ră (m itul, nu m itografia!), p en tru a lţii nu era de­cît tran sm iterea m em orială a faptelor pro to istorice aşa cum s-au condensat em piric în conştiin ţa prim ordială; ia r dacă unii priveau în m it elaborarea sim bolică a unei morale, a lţii — m ărginindu-se la cercetarea unei singure m itologii şi încă a uneia d in tre cele m ai p u ţin ca rac te ris­tice (în speţă cea greacă) — nu vedeau decît dezlănţuirea eului am oral în forme alegorice, aceştia precedîndu-i pe psihanalişti, care aveau să nu zărească în în tregul edificiu m itologic decît rezu lta tu l nevrozei um ane a insatisfac ţie i sexuale sau, cel m ult, o expresie generală a inconştien tu lu i colectiv. D ar ex is tă două ipostaze extrem e ce se întîlnesc în punctu l de im pact al teologiei b igote cu ateism ul b igo t: una — m itu l este form a ex p rim a tă a revelaţiei divine, a lta — m itu l este născocirea opera tă de teologi în tru m en­ţinerea ordinii ecleziastice p rin tre credincioşi. C ercetat de isto rici, filosofi, m edici, sociologi, poeţi, folclorişti, antropologi, critic i de a r tă , etnografi, psihologi, geologi, ch iar fizicieni şi, b ineînţeles, de teologi şi is to ric i ai reli­giilor, m itu l nu a izb u tit să dobîndească o definiţie cuprin­ză to a re : pe de o p a r te fenomenul însuşi este neobişnuit de com plex, pe de a ltă p a rte fiecare exeget abordează problem a num ai din unghi s tr ic t profesional, ceea ce, inev itab il, lim itează şi cîm pul de observaţie şi exerciţiul ra ţionam entu lu i. Mai presus însă de aceste erori, trebuie considerate a lte două s itu a ţii: absen ţa m itu rilo r pure (sau, m ai ex ac t, ra r i ta te a lor) pe m asa m itologului, ca şi confuziile circulînd surd în lim bajul curen t (mai ales asu­pra aşa-ziselor m itu ri m oderne, care nu sîn t m itu ri, ci obsesiile unor pseudorealităţi), în sens con tra r ajungîndu-se la ideea că m it înseam nă to t ce e po trivnic re a lită ţii im e­d ia te . F ireşte că de aici nu rezu ltă im posib ilita tea cer­cetărilo r mitologice de ca rac te r cu ad ev ăra t ştiin ţific , nici absen ţa unor con tribu ţii de o deosebită valoare; căci, dacă pentru Euhemeros (sec. I I I î.e .n .) zeii nu sînt decît m onarhii si eroii defuncţi d iv inizaţi de urm aşi, ia r pen tru Cari Gustav Jung (sec. X X ) m ito logia e o expresie a „inconşti­entu lu i colectiv11, nu înseam nă că studiile m itologice nu au progresat în in terva lu l celor douăzeci şi tre i de veacuri. D im potrivă, num e ilu stre (Jam es George Frazer, consi­derînd m itul înăun tru l evoluţiei sp iritu a le a om enirii în

6

tre i e tape fundam entale: m agie, religie, ş tiin ţă ; Bronis- law M alinow ski, văzînd în m it „o c a r tă p ragm atică a în ţe­lepciunii p rim itiv e14; Claude Levi-Strauss, p en tru care m i­tologia este un cod cu a ju to ru l căru ia g îndirea să lba tică îşi constru ieşte d iferite modele de lum i; M ir cea Eliade, afirm înd cel d in tîi carac teru l de „rea lita te cu ltu ra lă extrem de com plexă a m itu lu i“ d es tin a t „a revela modelele exem ­plare ale tu tu ro r ritu rilo r şi ale tu tu ro r ac tiv ită ţilo r ome­neşti sem nificative14) au devenit succesiv stîlp ii unui a te ­lier am plu în care stud iu l m itologiei a ajuns o ş tiin ţă .

în abordarea in teg ra lă a problem ei, ce rce tă to ru l e to t ­deauna obligat să rezolve două problem e de esenţă , ch iar dacă le-au rezolvat, p en tru ei înşişi, num eroşi a lţi cerce­tă to r i în a in tea sa: formarea m itului în tim purile ances­tra le şi clasificarea miturilor de care dispunem azi.

D upă un exam en s tru c tu ra l e fec tu a t în cadrul m itolo­giei com parate asupra fenom enului de geneză a unui m it şi, în principiu, a o ricăru i m it, vom vedea că acesta ia naştere din spectacolul insolit şi enigm atic o ferit de fapte , evenim ente sau fenomene reale ce depăşesc însă pu terea de înţelegere a spec ta to ru lu i, to td eau n a v ic tim ă sau bene­ficiar sau p riv ito r im plicat doar em oţional, nu şi fizic; avem d a to ria să nu u ităm , în rap o rt cu aceas tă observaţie, că fan tezia oam enilor n u e capabilă să născocească nim ic din n im ic, fă ră a avea un sprijin conştien t în cunoaşterea concretă; dar de obicei cele d in tîi explicaţii epice se ela­borează în tr-un cadru m istic , generaţiile u lterioare sporind m ate ria p rim ordială a n ara ţiu n ii (pe care o consideră re ­v e la tă şi sacră) p rin sistem ul de acum ulare spon tană a avalanşei. Apoi, aceste m oşteniri se includ în tr-un sistem încifra t, cu valoare in iţia tic ă , pe care cu vrem ea religia ce se organizează în ju ru l unei m itologii şi-l incorporează ca sistem de codificare. P rin organizarea ecleziastică apare un sistem de dogm atizare teologică a în tregulu i corp m ito ­logic ritu a l.

S-ar p ă rea că m iturile om enirii s-au fo rm at în anum ite etape de tensiune psihosocială, care corespund în truc îtva etapelor de m odificare s tru c tu ra lă a condiţiei um ane.

Chiar dacă vom propune o clasificare sau a lta a m iturilor, ea nu poate fi o clasificare s tr ic tă în tim p . Periodizarea form ării m iturilo r esenţiale oferă destule riscuri pe care dealtfel m ulţi m itologi le-au şi ocolit. D acă, de p ildă, ve­

7

dem desluşit că m iturile ag rare greceşti din ju ru l zeiţei D em eter sîn t aproape o pledoarie econom ică p en tru ren u n ­ţa rea la v ia ţa nom adă a v înă to ru lu i şi ciobanului, sau că reorganizarea cerească o p era tă de zeul bab ilon ian M arduk reflectă po litica de au to cra tizare a regelui H am m urab i, nu to t a t î t de lim pede vom p u te a s tab ili locul şi epoca m i­tu rilo r despre potop (în n u m ă r de peste 300, p rezente pe to a te continentele).

E s te in te re san t de rem arca t că , deşi civilizaţiile periodi- zabile ale om enirii au fost d ispersate geografic şi adesea ne­coincidente în tim p, grupîndu-se doar în cadrul unor bazine de cu ltu ri com unicante (egipto-m esopotam ic, arie , ame- rind ian , extrem -orien tal), m itu rile esenţiale au în o sa tu ra in iţia lă — ca to a te m iturile cosmogonice — id en tită ţi cu a tî t m ai su rp rinzătoare , cu c it ra p o rtu ri sistem atice în tre grupurile s trăv ech i ale populaţiilor păm întu lu i nu se p re­supun în a in te de revo lu ţia păsto rească şi de cea ag rară , adică în a in tea m ezoliticului.

T ră să tu ri de acest ordin, d a r şi în rîu rirea unei concepţii trad iţionale cu ca rac te r fie is to ris t, fie lite ra r , au făcu t ca m ulte clasificări accep ta te ale m itu rilo r să fie de fap t inutilizabile p en tru un m itolog, în tru c ît sîn t g înd ite după critc rii tem a tice ; m iturile nu depind însă de tem ele lor nici în ra p o rt cu v îrs ta p robab ilă a fo rm ării, n ici cu aria de ră sp înd ire : tem a potopului universal in tră astfel în categoria m itu rilo r m em oriale, ia r descoperirea elem ente­lor (deci şi apa, ca şi focul) este din ca tegoria fenom eno­logică.

A şadar am soco tit m ai ra ţio n a lă îm părţirea m iturilo r în p a tru m ari clase (care, fă ră îndoială, uneori se şi în tre ­taie): m itu ri mem oriale, fenomenologice, cosmografice şi transcenden tale .

Miturile memoriale s în t p ă s tră to a re le fap te lo r ances­tra le şi se poate presupune că ele au în reg is tra t fie psihoze colective provocate de evenim ente de m ari p roporţii cu carac ter insolit (ipostazele cunoaşterii focului, revolu ţia agrară), fie încercarea em pirică de a explica diverse fap te neobişnuite, p e trecu te de obicei la confluenţa ex is ten ţia lă a două populaţii de nivel sp iritu a l fo a rte d ife rit. A ici se p o t subclasifica m ai m u lte m ănunchiuri m itologice, pe care le-am p u te a n u m i: (a) interferenţa erelor (m iturile

8

vîrstei de aur a sălbăticiei arcadice, ad ică preagrare, dar şi miturilfe anim alelor fabuloase, de la popoarele de m a i­m uţe vorb itoare — poate hom inizii, p înă la balauri şi dragoni — descriind prim ele con tacte ale om ului cu reg­nul anim al în genere sau în fă ţişarea , v ăz u tă h ipertrofie, a unor fosile pe a tu n ci încă v ii, cunoscute azi din paleon­tologie) ; (b) omul primordial (primele grupuri um ane care au început a se socoti superioare anim alelor şi ch iar hom i­nizilor coexistenţi dar — constrînse de m u ta ţia ag rară , apoi de cea neolitică să părăsească raiul liber al cadrului sălbatic — şi-au exprim at regretu l izgonirii d in acel ra i sau d in tr-un te rito riu edenic p ă ră s it în u rm a altei con- strîngeri); (c) revelaţia iniţială (descoperirile inteligenţei prim ordiale: iubirea, fam ilia, cunoaşterea de sine şi cu­n oaşterea cadrului — de unde şi im pactu l în tre m oral şi am oral, definind prim a d a tă no ţiunea de im oralita te , ca şi ciocnirea in ev itab ilă în tre in te ligen ţă şi candoare, în tre cunoaştere şi ig n o ran ţă , ia r în simbol — în tre spiri­tu l divin şi sp iritu l luciferie); (d) evenimentele insolite (ca­teg o ria d in tre viziunea profetului Iezechil şi p răbuşirea fiului solar P haethon); (e) invenţia uneltelor (armele şi mecanismele m agice, vehiculele pendente de îm blînzirea calului, corăbiile salvatoare de la potop, carele cereşti);(f) modificările condiţiei umane (revoluţiile succesive: păs­torească, ag ra ră ,n eo litică , m etalu rg ică — im plicînd, o d a tă cu închegarea tre p ta tă a socie tă ţii um ane, şi schim ba­rea s tru c tu ra lă a m odului de tra i , de re la ţii şi in terese , ca şi a tip u lu i de a lim entaţie , o d a tă cu in v en ta rea sa tu lu i, ce tă ţii, s ta tu lu i şi a ordinii sociale); (g) războaiele cereşti (conflictele de dim ensiuni apocaliptice, în tre categoriile de d iv in ită ţi adverse, traduc înd fie im pactu l omului cu dezlănţuirile ex trao rd inare de forţe n a tu ra le , fie observa­rea em pirică a unor dereg lări astrofiz ice); (h) potopul şi reconstrucţia universului postdUuvian (invaziile acvatice sau solare, u rm ate de repunerea în ordine a regiunilor afectate , uneori poate la scară sincronic p laneta ră).

Miturile fenomenologice privesc fenomenele de nivel cosmic, a lcă tu ind nara ţiun i explicative în ju ru l m arilor în treb ări om eneşti asupra ex isten ţe i om ului şi a cadrului său vizibil şi nevăzu t: (a) actul cosmogonic (facerea lum ii m ai ales din haosul p rim ordial, adesea acvatic , sau din întîlnirea principiului fem inin cu cel m asculin, sau p rin por­

9

nirea tim pulu i in e rt); (b) antropogonia (crearea om ului, ca pereche arhe tipa lă sincronică sau diacronică, p rin tr-un singur ac t defin itiv sau în. c îteva etape experim entale); (c) escatologia (vizînd ideea de m oarte — unică sau perio­dică, n a tu ra lă sau p rin accident ca ta stro fa l — a insului şi a universului său); (d) repetiţia manifestărilor naturii (succesiunea zilelor şi nopţilor, anotim purilor, erelor t e ­re s tre şi cosm ice); (e) regnurile fabuloase (form înd înde­obşte s tru c tu ra unora d in tre cele m ai vechi m itu ri ale om enirii, care p o a r tă în ele formele rud im entare de con­cepţie am bien ta lă din anim ism ul in iţia l ori din ciclul for­melor to tem ice de cult ale epocilor p rev înă to reşti şi vînă- to reş ti, căro ra li s-a ad ău g at cadrul alegoric din epoca do­m esticirii anim alelor, a cu ltiv ării plantelor, a descoperirii p ie tre i utilizabile şi apoi a m etalelor, ca şi a unor reacţii chim ice n a tu ra le); (f) cadrul astral (astrele fiind , în con­cepţia m itologică, nu corpuri cereşti, ci „ lum inăto ri44 pen- denţi de v o in ţa p a tro n a lă a anum ito r zei, locuinţe divine, ia r uneori ch iar formele vizibile de în truch ipare a zeilor);(g) elementele (apa în to a te ipostazele ei inerte sau active , focul viu şi apoi cel tehn ic, focul cosmic şi cel m eteorologic, păm întul s ta tic şi dinam ic, fe rtil şi d is tru g ă to r, aerul ca form ă de m işcare cerească şi ca regenerator perpetuu al v ieţii, a lteo ri ca tam pon în tre păm în t şi cer, în fine, m ai ra r, e teru l, elem ent al s tra tu rilo r cereşti divine, co n stitu ­ind încă în observaţia p rim itiv ă un ansam blu de condiţii esenţiale ale ex isten ţe i cosmice).

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei şi locuinţele lor universale: (a) teogonia (poate cel m ai s tran iu d in tre actele m itice, în tru c ît zeii înşişi se auto- creează sau sîn t creaţi, m ultip licarea lor aparţin înd unei concepţii u lterioare, in fluen ţa te probabil de endogam ia tr ib a lă şi apoi de diviziunea profesională a îndeletnicirilor om eneşti); (b )panteonul (sau to ta lita te a zeilor — cu n um ăr variabil după epocă şi zonă geografică—fluctuînd în tre m onoteism ul rigid, unde zeii şi sfin ţii devin accesorii te h ­nice sau d iv in ită ţi subalterne ale unui singur zeu teologic adm is ca suprem , şi am plitud inea elastică a politeism ului num ărînd, de p ildă, în relig ia rom anilor peste 30 000 de ze ită ţi); (c) lumile coexistente (de obicei tre i fun d am en ta le : cerul, păm întu l şi subpăm în tu l, ad ică lum ea div ină, cea um ană şi cea dem onică, dar în unele m itologii şi m ai m u lte :

10

la scandinavi, nouă; de asem enea, şi anum ite lum i paralele, parahum ane, neconfirm ate însă de v reuna din teologii şi conservate m ai cu seam ă în folclorul mitologic).

Miturile transcendentale, consacrate de omul |prim itiv elucidării contradicţiilor existenţiale aparente, pe care el nu le acceptă decît ideal: (a) eroul arhetipal (nu străm oşul to tem ic, ci modelul de la care porneşte şirul, un model absolut şi deci inegalabil, de aceea şi d iv in izat); (b) supra­structura demonologică (reprezentînd transferu l în m itolo­gie a credinţei anim iste în duhurile şi în demonii care a r guverna universul — in teg ra l ca şi în detaliile palpabile); (c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi im placabile şi în trep ă tru n se , supunîndu-şi în tregul univers, pînă la detalii, omul şi om enirea şi ch iar zeii); (d) universul dual (conceptul diviziunii lum ii în principii antagonice, care com pletează în mod necesar în tregul: lum ină-întuneric, căldură-frig, m işcare-repaus, mascul-fem elă, v iaţă-m oarte şi, în u ltim ă analiză, b ine-rău); (e) simbolurile condiţiei umane (aspiraţia om ului de a-şi depăşi condiţia, de obicei prin im itarea unor valori am bientale: de p ildă, zborul icaric, care nu este decît traducerea alegorică a invidiei om ului fa ţă de pasăre, dar nu şi în ţelegerea deosebirii s tructu ra le); (f) viaţa şi moartea (ca an titeză acu tă supre­m ă în care m iturile nu adm it to tu ş i term enii an titeze i, preferind ideea de s tă r i d iferite ale aceleiaşi existenţe, în tru c ît thanato fob ia conceptuală, care traduce instinctu l de conservare, nu scu teşte de suferin ţa în trebării nici o fiin ţă g înd itoare); (g) aria tim pului (tim pul um an m ensu- rab il şi tim pul divin, deci num enal, în a in tea acestora şi după^ele, unele m itu ri adm iţînd şi absen ţa tim pulu i, ad ică nimicul cvadridim ensional, ca în m itu l cobrei prim ordiale A nanta).

Bineînţeles, nici o clasificare — şi nici aceasta propusă de noi — nu atinge u ltim a rigoare; categoriile de m ituri adesea se in terferează. Tocm ai de aceea, p en tru economia m ai ra ţională a unei antologii de m itu ri esenţiale se im pune un mod funcţional de clasificare. A stfel, m iturile complexe cu un anum e echilibru epic nu sîn t expuse riscu lu i fragm en­tă r ii exagerate . Din acest unghi, pu tem reclasifica m iturile reţin înd şase m ari ca tegorii: cosmogonia, elementele, p a n - teonul, arhetipurile, destinul, spaţiul şi tim pul.

11

Deci, dacă m itologia, considerată ca to ta lita te a m itu ­rilor om enirii sau ale fiecărui popor în p arte , e co n stitu ită d in tr-un sistem epic în genere u n ita r, care se a lcă tu ieşte începînd din stad iu l inocent al cu ltu rii p rim itive pînă în m om entul isto ric al apariţie i civilizaţiei tehnice şi a for­m elor ei de gîndire a b s tra c tă , adică p înă în e tap a absor­birii şi codificării în tregului sistem m itologic de că tre re ­ligie (ca şi de gîndirea filosofică), pu tem spune că în tr-a- devăr m itologia este o încercare de a cunoaşte absolut universul v izibil şi cel presupus; şi prin urm are nu e greu să în trezărim în acest sistem u n ita r o filosofie care include un demers m istic, dar şi o ş tiin ţă care exclude experim en­tu l şi confruntarea. M itologia operează cu m ijloace nesu­puse verificării experim entale, ele fiind cuprinse în tr-un sistem de re ferin ţă al căru i m obil este ac tu l m agic, iar sistem ul ei de gîndire se m anifestă prin ten d in ţa formelor epice concrete că tre ab strac ţii, ca şi că tre to a te fenome­nele superioare punctu lu i de observaţie. P ornind de la si­tu a ţia psihosocială d a tă , fenomenele sînt explicate uneori simbolic, dar de regulă nici un m it nu îngăduie explica­ţia . C om parabilă cu ş tiin ţa ca efo rt al cunoaşterii, m ito ­logia to tu ş i se deosebeşte fundam ental de ş tiin ţă prin m etodă, ca şi prin rezultatele u rm ărite şi ob ţinu te , căci în vreme ce ş tiin ţa este un efo rt de evoluţie, m itologia este un efo rt de involuţie.

Exam inînd separat m itologiile diferitelor com unităţi etnice, trebu ie să rem arcăm că fiecare din ele îşi are propria personalita te ce oglindeşte sau m ai degrabă re frac tă con­cepţia arha ică asupra zonelor obscure din om şi din uni­vers, cu ltiv a tă de poporul, trib u l, grupul um an co n stitu it sp iritual în tem eiurile m itologiei respective.

Din nefericire pen tru m itolog, cele m ai m ulte d intre m arile m itologii au ajuns p înă la noi în tran sc rip ţii cu ten d in ţe lite rare (Poemul lu i Ghilgamesh, Mahabkarata, Iliaday Odiseea, Theogonia), m agice (Cartea Morţilor), teologice (E num a elishy B ib liay Avesta), filosofice t Vedele, Upanishadelc, dialogurile platoniciene K ritias şi Timaios), istorice (H uainantse, K o jik iy Popol Vuh)y enciclopedice (Cartea munţilor şi mărilor)y folcloristice (Edda Veche, Kalevala)y ch iar etnografice (m iturile populaţiei maori)y ori num ai în fragm ente de re fe rin ţă in ce rtă , risip ite prin scrierile vechilor isto ric i şi poeţi (m itologia Daciei, m iturile

12

slavilor). De aceea, fiecare m itologie a fost t re p ta t şi m i­gălos reorgan iza tă şi constrînsă de copişti, trad u că to ri, poeţi, istorici, filosofi, e tnografi, folclorişti şi m ai cu seam ă de teologi, supusă unor com plicate operaţii de triere , in te r­polare, repliere filosofică, resistem atizare isto rică , resti- lizare lite ra ră , canonizare teologică; dar în m ai to a te ca­zurile s-au recom pus m itologii care, oricît de fidele „re­velaţiei trad iţio n ale44, au devenit subalterne concepţiei a lte i civilizaţii, altei cu ltu ri, altei epoci, depăşind adesea nem ăsura t concepţia şi tim pul creatorilor acelor m ituri.

în procesul de contam inare a m iturilo r originare, putem deosebi tre i forme principale: sincretismul, care duce la un joc com binatoriu spontan, ca o consecinţă a transm iterii orale a m itu rilo r de la o epocă la a lta , d in tr-o zonă geo­g rafică în a ltă zonă, d a r şi ca o consecinţă im plicită a lacu­nelor m em oriei, a confuziilor generate de ignoran ţă şi să ră ­cie cu duhul, spre a nu m ai vorbi de înclinarea s tru c tu ra lă a fiin ţe i om eneşti că tre com paraţie şi h ipertrofie \ eclectis­m ul teologic —* un fenom en de atelier, izvorînd din u rm ă­rirea deliberată a unor teze doctrinare speciale ce impun m odificări canonice sprijin ite pe elim inări, in terpolaţii şi rescrieri; în fine, fap tu l că m iturile au ajuns adesea în s ta re de m itografii se dato reşte operaţiei — conştiente sau n u — de literaturizare, care face din m it un m onum ent lite ra r cu punctu l de sprijin în nucleele orig inare, ca în tr-o m aterie prim ă alim entînd abunden ţa de alegorii, sim boluri, h iperbole şi ch iar pastişe .

Tocm ai pen tru că n u m ai avem la îndem înă, în cea m ai m are parte , decît m itografii, deci repovestiri în prim ul rînd lite rare (chiar dacă scopul n ara to rilo r era m ai ales teologic), m iturile au şi fost p riv ite de m ulte ori ca li te ra tu ră ; dar aceasta a r însem na că lite ra tu ra e o m itologie sau că m ito ­logia a s t r ă b ă tu t un drum a t î t de lung spre a deveni l i te ­ra tu ră 1

Clasificarea m itografiilor este mai dificilă chiar decît clasificarea m iturilor, în tru c ît m itografiile de care dispune ce rce tă to ru l contem poran sîn t ele însele fie transcrip ţii lite rare ori filosofice d in tr-un tim p in term ediar, fie com- pendii, dacă nu ch iar com plicate aglom erări tem atice de m itu ri reco n stitu ite em piric de că tre diverşi com entatori din an tich ita te . T o to d a tă , personajele m itologice şi ac ţiu ­nile lor sînt uneori cum ularde: absorb ind etape m itice

13

îferite, ele se topesc în m itografii a r tis tice , teologice sau 1 osonce, p en tru a sluji unor scopuri u lterioare form ării

m iturilor originare, de a lu ră fo r ţa t u n ita ră .Studiile filologice, stab ilind datele convenţional certe

ale copiilor m anuscrise tîrzii şi ch iar datele probabile ale elaborării versiunilor originale ale unor m itografii (înde­osebi cadrul sp iritual al elaborării), au aco rd at m ai p u ­ţin ă im p o rtan ţă surselor orale ale trad iţie i ce inspiră mai to td eau n a m itografiile, ad ică m aterie i m itu rilo r prim or­diale care nu s-au conservat şi nu se p o t re s titu i decît p rin con frun tarea varian te lo r ex isten te . Problem a a p u tu t fi rezo lvată în p arte ab ia p rin ex tinderea m eto­delor mitologiei com parate, p rin analiza s tru c tu ra lă a m itu rilo r şi prin tr-o m inuţioasă rapo rtare a lor la p ro to ­is to ria om enirii.

Sîntem puşi m ereu în s itu a ţia gingaşă de a vorbi despre m itu ri, c itînd m ai ales m itografii. Ş tim bine că m iturile, aşa cum le cunoaştem azi, sîn t forme s tra tif ic a te , ia r ope­ra ţia de redescoperire a m iezului orig inar nu e uşoară; d ar şi a tu n c i cînd acest miez pare aproape iro sit prin s tr i­v ire, el este corupt num ai aparen t, căci de fap t s tra tu rile a lte rna tive de cocleală şi lu s tru ce s-au suprapus peste el în lungul tim pulu i îl ascund, îl sufocă, însă nu-l po t d is­truge. Ceea ce în tra d iţ ia relig ioasă era nu m it revelaţie in iţia lă , de fap t tip a ru l m itu lu i orig inar, se află în acest miez. Cînd încercăm descifrarea m en ta lită ţii sociale şi a concepţiei despre universul palpabil şi a b s tra c t al fiecărui popor, după m iturile sale, nu vom u ita că, to tu ş i, din a lt p unct de vedere, colecţia de m itu ri a om enirii este o sursă m ai m u lt decît accesorie p en tru explorarea trecu tu lu i foarte în d ep ă rta t, ad ică a acelui tre c u t asupra căru ia , cînd ch iar şi arheologia tace , nu m ai posedăm decît ipo­tezele paleontologilor şi antropologilor, care însă nu po t şi nu încearcă să explice esen ţa sp iritua lă a pro to isto rie i um ane; ia r m itologia devine o para isto rie care sugerează constru irea unor modele p robab iliste ale trecu tu lu i înde­p ă r ta t şi operaţia e posibilă aşa cum este posibilă constru ­irea m odelelor p robab iliste ale v iito ru lu i în d ep ă rta t. Poate m ai m u lt ca oriunde crite riu l lui U m berto Ecco este aplicabil în lec tu ra m itu rilo r, ele fiind în tr-ad ev ăr opera cea m ai deschisă in te rp re tă rii libere, ch iar dacă consti­

14

tu ie opera cea m ai înch isă în exerciţiul cultual al repetării actelor m itice de obîrşie.

A şadar, prin aglom erarea noţiunilor ab s tra c te şi s tran ii lao la ltă cu noţiunile concrete ale etapelor isto riei so­c ie tă ţii om eneşti, p rin înfăşurarea acestei m aterii m ix te peste nucleele enigm atice ale tim pulu i p rim ordial şi p rin sim bolism ul cu luciu sch im băto r al u ltim ulu i înveliş, m i­tu rile răm în m ereu neepuizate, m ereu incerte şi m ereu re in te rp re tab ile , cu cît s în t m ai vechi şi cu cît fac p arte m ai organică d in tr-o concepţie sau a lta despre univers, nesim ilară concepţiilor m oderne.

I a tă de ce antologia n o as tră , dorindu-se o ca rte de in ­form are, cedează m ai m u lt spaţiu selecţiei c lasificate a m itu rilo r esenţiale, decît in te rp re tă rii lor.*

V .K .

* Deşi nu este o lucrare filologică, antologia noastră a evitat orice libertăţi de traducere; toate textele sînt riguros verificate sau re­traduse fie după originalele eline, latine, slavone, fie după versiu­nile ştiinţifice moderne ale unor autorităţi în sfera de specialitate, în felul acesta, sperăm că am ocolit o mare parte din erorile cano­nice, deliberate sau nu, din licenţele poetice ale traducătorilor sti­lişti, ori din inadvertenţele unor tălmăciri mai puţin exigente faţă de sunetul originar. O parte din izvoare se indică în bibliografie. Numele mitologice se dau în transliteraţii rîvnind să sugereze cît mai fidel rostirea originală: cele scrise de mitografi cu alfabet latin le-am menţinut ca atare (desigur, şi numele precolumbiene ce se transcriu tradiţional după sistemul hispano-portughez); la cele slave am folosit o grafie fonetică, iar pentru toate celelalte, am adoptat transliteraţia engleză, fiind cea uzuală astfel: {Imix Che se va citi „imiş ce“, iar Hsi Wang M u — „si uang mu“); am evitat de aseme­nea romanizarea numelor helenice, dar am menţinut forma ortogra­fică românească tradiţională pentru puţinele nume consolidate prin uz (de ex. Homer).

co sm o g o n ia

N ici una dintre mitologiile cunoscute ale omenirii n u evită m itul dublului act creator in iţia l , al universului şi al om ului. Ia r dacă zeii apar adesea şi ei d in n im ic anume ca să urnească tim pul şi să facă ordine in haosul prim ordial, miturile creaţiei privesc aceasta drept o mişcare dictată de o perfectă finalita te . De fa p t, actul rrlitic al începutului se compune din trei operaţiuni divine (concomitente sau , m ai ales, succesive): teogonia, cosmogonia şi antropogonia. De la o mitologie la alta , diferă metodele şi materia prim ă , une­ori şi durata creaţiei.

M iturile creaţiei universului din haos descriu o activitate divină de selecţie şi clasificare, unde lum ina e fie despărţită de beznă, fie decantată, cerul e smuls din îmbrăţişarea cu păm în tu l, tim pul se dislocă din inerţia netim pulu i, f i in d jdws îţi mişcare prin tr-un im puls cinetic; haosul primordial e închipuit ca o monstruoasă fiin ţă androgină sau ca o p e­reche de princip ii (m asculin şi fem in in ); dary în cele m ai multe m ituri, nu e decît un monstru acvatic (oceanul prim or­d ia l), poate, dintr-o intuiţie omenească tim purie , că apa este esenţială în compunerea organismelor vii şi că este ele­mentul cel m ai abundent pe păm în t.

în alte m ituri, creaţia se efectuează p r in rostirea p r im u ­lu i cuvînt magic: un logos creator ( verbul, adică acţiunea) care fie că organizează, treptat ori spontan , materia haotică, fie că iscă totul dintr-un nim ic preexistent, de unde lumea ia fiin ţă după ce e num ită; zeul care rosteşte verbul este d ivi­nitatea creatoare supremă sau o divinitate personificînd cu­vîntul în sine , adică starea numenală a acţiun ii.

E xistă însă şi nişte interesante m ituri ale naşterii lu m ii dintr-un ou in iţia l; acestea au fost fără îndoială influenţate de observarea ieşirii d in ou a p u iu lu i de pasăre , şarpe sau broască. In p lu s , unele mitologii deduc din atare cauzalitate cosmogonică şi forma ovoidală a universului m itic .

M ult m ai rar, totuşi cu atît m ai fascinant, este m itul crea­ţiei cinetice: un zeu african imprimă un im puls haosului prim ordial din a cărui rotire tot m ai accelerată se formează un ou gigantic, despicat de la sine în două jum ătă ţi, ca sub

2*

19

acţiunea unei forţe centrifuge; iar cele două ju m ă tă ţi, de­venind cele două princip ii contrare, rotindu-se mereu una in ju ru l alteia, menţin echilibrul in univers.

Aproape toate cosmogoniile se bizuie pe conceptul dual al existenţei generale, opera cosmogonică urmărind (sau num ai neocolind) mereu această finalitate de echilibru.

M iturile cosmogonice m ai tir z ii , dintre care unele se re­feră la o a doua creaţie a lum ii (de obicei reclamată de starea de dezastru a prim ei lu m i, distruse de potop sau de alte ca tastrofe cosmice) , im ită adesea creaţia mitică primordială sau , m ai concret, folosesc variantele ei într-un cadru nou , spre a da un temei teologic unei po litici terestre de edificare a unei cetăţi sau de consolidare a unui im periu .

Cu totul altă alură capătă creaţiile şi distrugerile succesive, care sînt cosmogonii ciclice izvorîte probabil d in neîncrederea unor grupuri umane în noţiunea de eternitate; caracterul ciclic al cosmogoniei este preferenţial în mitologia vedică (erele yuga) şi în cea nahuatlă (erele numite sori); aici, interpretarea curentă se referă la im itaţia morţii şi a resurec­ţiei ciclice a na turii vegetale şi anim ale , deşi un ii comenta­tori au presupus că pulsaţia universului a fost in tu ită , dacă nu chiar cunoscută, din vreo tradiţie pierdută .

Teogonia stă totdeauna în raport direct cu miturile cos­mogonice, dar nu în toate mitologiile zeii precedă cosmogo­n ia ca autori ai ei; e drept, cele mai multe m ituri acordă zeilor prim ordiali (care apoi devin creatori şi stăpîni su ­premi ai creaţiei) funcţia cauzală. Uneori însă (ca în m itu­rile vedice m ai vechi), ciclurile creaţie-distrugere aparţin unei perechi antagonice divine , nu neapărat în relaţia morală bine-rău. Sîn t şi mitologii unde zeii fundam entali apar precosmogonic, fiin d ei înşişi întîiul rezultat fie al creaţiei teogonice dintr-o mamă divină supremă , fie al autocreaţiei.

Fireşte că nici unul din miturile creaţiei lum ii nu concepe cosmogonia neurmată de actul important antropogonic, întrucît crearea omului este văzută aproape în toate cazurile drept scopul principal al lu m ii .

Dacă, pe de o parte , din m iturile creării om ului prim or­dial se pot detaşa două p r in c ip ii funcţionale (modul arti­zanal al confecţionării om ului de către zei şi tendinţa omului

20

creat de a se emancipa de sub tutela d iv in ă ), pe de altă parte, m iturile lum ii au o largă varietate de rtietode antropo- gonice, iar întrucîtva şi de scopuri.

Materia antropogonică nu e prea diferenţiată; omul h ton ic, plăm ădit din lu t, tină sau pulbere eterogenă, apare cel m ai frecvent; divinitatea creatoare insu flă viaţa în nările ori în gura operei inerte, amestecă aluatul de păm înt cu propriul sînge divin, m ai rar cu apa prim ordială, ori l i­peşte acest lut moale pe un schelet din crengi de arbori; alte antropogonii descriu apariţia fiin ţe i umane iniţiale d in oul p rim ord ia l; dar sîn t şi m ituri care derivă omul din p lan te ( fra sin , porumb, cocotier), num ai formele humanoide inferioare ivindu se, în unele m ituri ce aparţin probabil epo­cii străvechi a litolatriei, din p ietre . în m iturile totemice ale triburilor prim itive , oamenii coboară din strămoşul arhetipal, care poate f i insectă, m am ifer, plantă, pasăre, reptilă .

Aşa cum există cicluri cosmogonice, există şi m ituri ale antropogoniei repetate: acestea, deşi nu prea numeroase, sîn t m ai ciudate, întrucît duc la omu! experim ental, făcut şi refăcut fie pînă la satisfacţia reuşitei, fie pentru că divinitatea la un moment dat abandonează atelierul. Actul antropogonic din mitologia m aya e poate cel m ai expresiv: omul anim alic, omul inconsistent, din pulbere, omul din lemn şi, în fine, forma umană fixată ca formă perenă. Ş i alte mitologii vizează etape experimentale (succesiunea de pădureni, oameni păroşi, oameni din lut f ix a t pe schelet vegetal), ascendente calitativ şi descendente cantitativ (m ai ales apocrifele biblice se referă, ca m ai tîrziu miturile eline, la primordialitatea giganţilor).

E xistă şi forme m ai rare cu o structură antropogonică particulară: androginul, despicat p r in operaţie divină spre a se constitui perechea um ană , apoi omul re b u ta t, care nu dispare, cum se întîm plă cu formele inferioare din ciclurile experimentale, ci coexistă izolat.

M ult m ai plată este viziunea mitică a scopurilor antropo­goniei (deşi aici se prea poate să f i intervenit optica teologică m ai ttrzie ): omul a fost făcut m ai ales pentru a glorifica

21

divinitatea creatoare sau pentru a m unci in locul zeilor; dar , deopotrivă, omul a fost destinat să devină terenul due­lu lu i intre bine şi rău , între p rincip iu l divin şi p rin c ip iu l demonic. S în t totuşi alte două viziuni de un caracter m ai demn: omul beneficiar al lum ii create şi factor echilibrator şi omul perfectibil tinzînd spre starea dumnezeiască.

Se remarcă însă în m ai toate m iturile antropogonice că, după crearea sa , deşi p în d it , d irija t, am eninţat, pedepsit sau răsplătit de divinitate , omul este lăsat în voia lu i , e- manciparea fiin d u -i osîndită , /m f i interzisă de fa p t .

ENUMA ELISH: REORGANIZAREA LUMII

Cea mai amplă şi mai bine conservată cosmogonie mitografică a Mesopotamiei (cu titlul curent în zonă şi epocă, după primele cu­vinte: enuma elish — cînd sus) conţine, topite laolaltă, mituri mai vechi şi mai noi, adaptate riguros unui canon teologic impus probabil de reforma politică a regelui Hammurabi1. Firul mitic principal re­zidă în actul creaţiei lumii efectuat de zeul Marduk prin dezmembra­rea monstrului Tiamat (principiul feminin al apelor sărate primor­diale, deci al oceanului mondial) după despărţirea din amestecul cu apele dulci reprezentate de Apsu (principiul acvatic masculin); obîrşia acestui mit se găseşte în Sumer (apa primordială divină Nammu zămisleşte, fără intervenţie bărbătească, un munte mon­struos al cărui temei e glia Ki şi al cărui pisc e cerul An). Cînd peste structura veche, consacrată luptei elementelor, s-a suprapus stra­tul teologic, ascunzînd într-o alegorie politica totalitară impusă de Hammurabi în reforma sa religioasă, opera atribuită noului zeu global Marduk s-a numit a doua creaţie a lumii, iar poemul cosmo­gonic Enuma elish a început să fie recitat solemn, la fiecare an nou, de către marele preot din Babilon, în templul E-Saggila; cum anul nou cădea primăvara, cosmogonia narată se suprapunea simbolic sărbătoririi renaşterii ciclice a naturii. Reorganizarea divină săvîr­şită de Marduk în cer trebuia, aşadar, să fie considerată drept mo­delul arhetipal al reorganizării umane operate de Hammurabi pe pămînt.^

I

Cînd sus cerul nu era [încă] n u m it, cînd jos păm în tu l nu avea num e, ia r Apsu cel d in tru început, din care se vor naşte zeii, şi n ăscătoarea T iam at care îi va zămisli pe to ţi, îşi am estecau în una singură to a te apele lor, cînd păşunile nu erau în ţesa te , nici desişuri de tre s ti i n u se zăreau, a tunci cînd încă nici unul d in tre zei nu se ivise, n ici nu era n u m it cu v reun num e, nici în zestra t cu vreo u rs ită , din sînul acestora au fost zeii creaţi. L ahm u, L aham u s-au iv it. E i cei d in tîi au av u t num e. D upă ce aceştia au crescut şi s-au îm plinit, au fost zăm isliţi A nshar şi K ishar, fiind

23

m ai presus decît ceilalţi. Zilele lor au fost lungi, anii li s-au ad ău g a t, Anu le-a fost fiu, deopotrivă, părin ţilo r săi. A nshar l-a fă cu t pe Anu, în tîiu l său n ăscu t, aidom a sieşi. T o t astfe l Anu zăm isli pe N udim m ud, după chipul şi asem ănarea sa. N udim m ud a fost, pen tru părin ţii săi, Suveranul: în ţelep t, cu m are ch ibzuin ţă şi vînjos în pu tere , m ai pu tern ic ch iar decît A nshar care îl zăm islise pe ta tă ] său, el era fă ră pereche p rin tre zei, care erau tovarăşii lui. A tunci zeii, to v arăşii lui, s-au u n it în tru to tu l şi, atît aţi, au bu im ăcit-o pe T iam at, au tu lb u ra t sînul T iam atei cu larm a lor, au v îrît groaza în lăcaşurile de sus, şi A psun-a auzit potolindu-se răcnetu l lor. Deşi T iam at răm ăsese m ută în fa ţa lor, de faptele lor îi era silă: p u rta rea lor nu era bună, chiar dacă erau binevoitori.

A tunci Apsu, zăm islitorul m arilor zei, îl chem ă pe Mum- m u, crainicul său, şi îi spuse: «Mummu, crainic ce în- cînţi inim a m ea, vino şi hai s-o cău tăm pe Tiam at!». Ei purceseră şi lîngă T iam at poposiră. Şi ţ in u ră sfa t cu p ri­vire la zei, în tîii lor născu ţi. Luînd cuvîntul, că tre T iam at grăi cu voce tă io asă : «Mi-e silă de p u rta rea lor, ziua eu stau fă ră odihnă, noap tea fă ră somn. Vreau să nim icesc, să spulber zarva lor, ca să dom nească liniştea şi noi am îndoi să pu tem dorm i!» Cînd T iam at auzi aceste cuvin te , ea iz­bucni de m înie şi răcn i la soţul ei. E a ţip ă dureros, fu ri­oasă că era singură, şi strecu ră îndoiala în in im a lu i: «De ce să nim icim ceea ce am fă u rit to t noi? O ric ît de aducătoare de m îhnire le-ar fi p u rta rea , să fim în g ăd u ito ri!» La rîndul său , Mummu vorbi spre a-i da d rep ta te lui Apsu. Vorbele lui M ummu au fost ale unu i sfetnic lip sit de b u n ă­voin ţă: «Spulberă, p ărin te , zarva acestei p u rtă r i, ca să ai ziua odihnă ia r noap tea somn!». Auzindu-l, Apsu se înv ioră, i se lum ină fa ţa la to t rău l ce îl gîndise îm potriva zeilor, a fiilor săi. El cuprinse cu b ra ţu l grum azul lu i Mum­m u, care se aşeză pe genunchii lui ca să-l să ru te .

T o t ce chibzuiseră dînşii în adunarea lor fu spus zeilor — întîilor născu ţi. Cînd pricepură , zeii se cu trem urară de deznădejde, apoi se cufundară în tăce re şi răm aseră m uţi. Dar cel m ai vioi la m inte , în ţelep tu l, dibaciul E a care ştie orice, fău ri un plan p en tru scăparea lor. E l urzi şi puse la cale un plan în treg îm po triva lui Apsu. C uratu l său des- eîntec îl făcu, dibaci, să a ibă to a tă p u te rea asupră-i. Dădu g las[acestu i descîntec] şi (pe Apsu) îl domoli în tre ape:

24

som nul îl cuprinse şi el adorm i adînc. Ea îl sili pe Apsu să adoarm ă şi cuprins să fie de somn, in vreme ee Mummu, sfetn icul, s tă te a ţeap ăn de nesomn. Atunci Ea îl Hezbrăcă, ii scoase coroana, îi răp i aceasta splendoare dum nezeiască .şi şi-o puse sieşi pe cap. Il în lăn ţu i pe Apsu şi îl osîndi la m oarte . îl în tem niţă pe M ummu şi trase zăvorul după el. Apoi, peste Apsu, el îşi alese lăcaşul; îl înşfăcă pe Mummu şi îl v îrî în ştreang . D upă ce i-a ferecat în lan ţu ri şl i-a supus pe cei ce voiseră să-i pricinuiască vă tăm are , E a se rid ică în trium f peste v ră jm aşii săi şi. senin, se odihni în ia tacu l său ; şi num indu-şi A psu acest [iatac], el îşi h o tă rî altarele^ în locul acela, întem eind pen tru sine sfîn ta sfin­telor. E a , îm preună cu soaţa sa D am kina, îşi s ta to rn ic i acolo m ărirea regală.

în acest san c tu ar al destinelor, în sfîntul locaş al chi­purilo r d in tru început, cel în ţelep t în tre în ţelepţi, cel mai în v ă ţa t d in tre zei, Domnul — fu zăm islit: în sînul lui apsu2 se născu M arduk, din sînul p reacuratei apsu se născu M arduk. E a, părin te le său, îl zămislise şi Dam kina, m um a sa, de la el l-a născu t.

E l supse la ţ î ţă zeiţelor. S tra ja ca,re l-a s tră ju it îl um plu de m ăreţie grozavă. M ăreaţă îi era s ta tu ra , sclipitoare priv irea, b ă rb ă tească n aşterea sa: d in to tdeauna a fost el vînjos. Văzîndu-l A nu, cel care îi zămislise ta tă l , s-a înveselit, s-a lum ina t şi in im a i s-a um plu t de bucurie. Ca să ajungă desăv îrşit, a av u t p a rte de o îndumnezeire fă ră seam ăn şi m ai presus de ceilalţi a fost p ream ărit, în to a te fiind m ai presus decît ei: u lu ito r de m inunată îi e ra s ta tu ra lui m are, cu n ep u tin ţă de soco tit cu gîndul şi greu de închipuit! P a tru erau ochii lui, p a tru urechile sale. Cînd îşi m işca buzele, ţîşneau v ăp ă i de foc. De p a tru ori îi e ra m ai pu tern ic auzul şi to t aşa ochii săi vedeau to tu l în orişice. P ream ărit p rin tre zei, el avea s ta tu ra mai înaltă şi m ădulare uriaşe avea din naştere, m ai presus ca o rica re : «M ariyutu, M ariyutu , fiu al Soarelui, Soare al zeilor!» În v eşm în ta t în splendoarea celor zece zei, sem eţ îşi îm po­dobise capul, şi cincizeci de spaime se îngrăm ădiseră pe el. A tunci Anu zăm isli şi născu p a tru v în tu ri pe care i le dete în m înă. E l a crea t pulberea silind fu rtu n a s-o poarte ; şi ta lazu l to t el îl stîrn i ca s-o tu lbure pe T ia m a t; tu lb u ra tă , T iam at s-a z b ă tu t cu nelinişte ziua şi noap tea , [iar] zeii e rau b ă tu ţ i de v în tu ri fă ră răgaz. în sinea lor, ei au u rzit

25

un gînd ră u şi m um ei lor T iam at aşa i-au v o rb it: «Cînd pe înd răg itu l tă u Apsu ei I-au ucis, tu n-ai să r it să-l a ju ţi, ci ai răm as tă c u tă . U ite că A nu a fă u rit p a tru v în tu ri de groa­ză, sînul tă u e tu lb u ra t cu to tu l şi noi nu p u tem să dor­mim. Oare nu I-ai s im ţit în in im a ta nici pe în d răg itu -ţi Apsu, nici pe Mummu cel a ru n ca t în lan ţu ri? în s in g u ra tă , num ai tu ai răm as. Nu eşti tu m aica n o as tră? T u te zbaţi, cuprinsă de tu lbu rare ! Şi noi, care am răm as fă ră căpătîi, oare n u -ţi m ai sîntem dragi? [U ite, de nesom n] ochii noştri sîn t arşi. R idică-ne jugul [ce ne apasă] fă ră încetare, să pu tem şi noi o d a tă dorm i! Înfrîn[ge-i pe ei], răzbună-i pe Apsu şi M ummu, [învinge-ne duşm anii], prefă-i în n ă lu c i!»

T iam at fu în c în ta tă de aceste cuv in te : [«Cum chiar voi v -a ţi gîndit], să stîrn im fu rtun i!» [Şi m ai veniră] în ta b ă ra ei zeii [care urziseră] rău l îm po triva zeilor zăm islitori. E i v en iră [grăm adă], se repeziră a lă tu r i de T iam at, fu ri­oşi, avînd num ai gînduri rele, zi şi noap te fă ră oprire, şi sîn t g a ta de lu p tă , tro p ă in d de tu rb a re . E i ţ in sfa t să chib­zuiască războiul. Muma, lu i H ubur, care plăsm uieşte ori­şice ch ipuri, făcu pe deasupra arm e de neînvins, născu şerpi u riaşi cu d in ţi ascu ţiţi, cu fălci n ec ru ţă to are şi cu venin în loc de sînge ea um plu trupurile lo r; înfăşură în spaime dragoni furioşi, îi încărcă de splendoare făcîndu-i aidom a zeilor: «Facă-se nevăzu te căile înfiorării, şi cînd a,ceştia se vor n ăp u sti, să nu dea în d ă ră t 1» Şi ea scoase la iveală [h idra] Bashm ii, pe dragonul să lbatic , şi pe L aham u, leii-cei-m ari, cîinii-spumegînzi, şi pe omul-scorpion, ar- ţăgoşii dem oni ai fu rtun ilo r, pe om ul-peşte şi capricor­nul, avînd cu to ţii arm e n ecru ţă to are şi fiind neînfricaţi în b ă tă lie . A to tpu tern ice îi sîn t dorinţele şi neînduplecate. Şi în adaos ea a p lăsm uit unsprezece [m onştri] în locul lui Apsu. D in tre zeii care erau în tîii ei născu ţi şi a lcă tu iau neam ul ei, dînsa îl în ă lţă pe K ingu: anum e pe el îl făcu ea m ai m are peste ceilalţi; ea dete pe mîinile lu i căp ităn ia oştirii, rînduielile neam ului, rid icarea arm elor pen tru lu p tă , n ăv a la de asa lt şi rangul de îm p ărţito r suprem al prăzilor de război, şi îl aşeză în scaunul cu m ăciulii. «Am ro s tit p en tru tine un descîntec, te-am făcu t cel m ai m are în adunarea zeilor, ţi-am în cărca t m îna de p u tere dom nească asupra tu tu ro r zeilor. F ii aşad ar cel m ai m are, ia r mie singurul soţ! P ream ărească-se num ele tă u m ai presus de

26

a l tu tu ro r A nukki3l» D însa ii dete tă b li ţa destinelor şi o a tîrn ă pe p ieptul lu i: «Fie neschim bate poruncile ta le şi s ta to rn ice [cuvintele ce le rosteşti]!» în d a tă ce K ingu a fost p ream ărit şi a dob înd it dum nezeirea suprem ă, a s t ­fel [le-a sta to rn ic it] zeilor, fiilor să i, so a rta : «Vorbele gurii voastre [să stingă] focul, veninul v o stru în g răm ăd it să zădărn icească pu terile covîrşitoare!»

II

Cînd T iam at săvîrşi în treag a m ăsu ră a lu cră rii sale, ea rîndu i b ă tă lia îm potriva zeilor, v lăstare le ei: spre [a-l răzbuna] pe A psu, T iam at săvîrşi rău l ea însăşi. Lui fia i se dezvălui cum îşi înarm ase ea b ă tă lia . A uzind asem enea veste , E a p ă s tră lin iş tit tăce re şi s tă tu fă ră a scoate o v o rb ă . D upă ce, chibzuind, îşi potoli m îhnirea, el se îndrep­t ă spre Ajashar, părin te le său . Aflîndu-se d ina in tea lui A nshar, a ta tă lu i care îl zăm islise, i-a spus v o rbă cu vorbă to t ce urzise T iam a t: «Tată, T iam at — cea care ne-a n ăsc u t — ne u răşte . E a şi-a a lcă tu it o cea tă şi tu rbează de furie . T o ţi zeii s-au în d rep ta t că tre ea şi i s-au a lă tu ra t p înă şi cei zăm isliţi de tin e : în ju ru l T iam atei s-au înghe­s u it cu to ţii , g răm adă. în fu ria ţi şi num ai cu gînduri rele, e i duc o b ă tă lie fă ră răgaz, zi şi noap te , tropă ind şi tu r- b înd . A u ţ in u t sfa t spre a se p reg ă ti de război. M uma lui H ubur, cea care a fă u rit to a te formele, pe deasupra a m ai făcu t şi arm e fă ră greş, a f ă ta t şerpi uriaşi cu colţi ascu ţiţi, cu fălci neînduplecate, şi cu venin în loc de sînge a um plu t tru p u rile lor, a îm podobit cu spaim e dragoni furioşi şi i-a în că rca t de splendoare făcîndu-i să p a ră aidom a zeilor: «Facă-se nevăzu te căile în fiorării şi cînd aceştia se vor

n ă p u s ti, să n u dea în d ă ră t!» Şi ea a scos la iveală [hidra] Bashm îi, pe dragonul să lb a tic şi pe L aham u, leii-cei-mari, cîinii-spum egînzi şi pe om ul-scorpion, arţăgoşii demoni ai fu rtun ilor, pe om ul-peşte şi capricornul, to ţi cu arm e n ec ru ţă to are şi neînfricoşaţi. A to tpu tern ice îi sînt dorin­ţele şi neînduplecate. Şi în adaos ea a p lăsm uit unsprezece [m onştri] în locul lu i A psu. D in tre zeii care erau în tîii ei n ăscu ţi şi a lcă tu iau neam ul ei, dînsa l-a în ă lţa t pe K ingu: anum e pe el l-a fă cu t ea m ai m are peste ceilalţi; a d a t pe m îinile lui căp ităn ia oştirii, rînduielile neam ului, rid icarea

27

arm elor p en tru lu p tă , n ăv a la de asa lt şi rangul de îm păr- ţi to r suprem al prăzilor de război, şi l-a aşezat în scaunul cu m ăciulii: «Am ro s tit p en tru tine un descîntec, te-am făcu t cel m ai m are în adunarea zeilor, ţi-am în cărca t m îna de pu tere dom nească asupra tu tu ro r zeilor. F ii, aşa­dar, cel m ai m are, iar mie singurul soţ! P ream ărească-se numele tă u m ai presus de al tu tu ro r A n u k k i!» Dînsa i-a d a t tă b liţa destinelor şi a a tîrn a t-o pe pieptul lu i: «Fie neschim bate poruncile ta le şi s tato rn ice [cuvintele ce le rosteşti]!» în d a tă ce K ingu a fost p ream ărit şi d dob înd it dum nezeirea suprem ă, astfe l [le-a s ta to rn ic it] zeilor, fii­lor săi, so arta : «Vorbele gurii voastre [să stingă] focul, veninul vo stru îng răm ăd it să zădărnicească puterile covîrşitoare!».

[Anshar, ascultînd] vestea că (T iam at) se înfuriase a tî ta , [îşi lovi coapsa] şi îşi m uşcă buza. [T u lbura t era] sufletul său , ia r in im a sa — fă ră odihnă. [V orbindu-i lui Ea], întîiului său n ăscu t, el izbucni în s tr ig ă t : «[Tu îi vei fi] în lu p tă v ră jm aş. T u vei îndura [uneltirile] pe care ea le va urzi în ju ru l tă u : [ tu I-ai leg a t în lan ţu ri pe M ummu], tu I-ai ucis pe A psu: unde [să găsim pe cineva a fa ră de tine] care să se îm potrivească în fu ria te i [T iam at]?» (lacună).

E a luă cuv în tu l [şi zise]: «[Tu], in im ă de n ep ă tru n s , care h ărăzeşti so arta , [cine] are pu terea de [a crea] şi a d istruge, [o, A nshar, inim ă] de nep ă tru n s, care hărăzeşti soarta , [cine] are p u te rea [de a crea şi a d istruge, de a în făp tu i] ceea ce ai ro s tit , în tocm ai aşa precum şi noi dorim?» (text deteriorat).

Fiului său [Anu] aceste [cuvinte] i-a spus: «[Fiule], ia tă arm a de m oarte a v ite jilo r, a cărei pu tere e [m are] şi n ecru ţă toare lov itu ra . A şadar să te înfăţişezi T iam atei, ca să se potolească sufletu l ei şi in im a să i se m oaie. D acă ea n,u ascu ltă cuvintele ta le , roag-o s tă ru ito r în [num ele] nostru să se poto lească!» Cînd [Anu] auzi chem area p ă ­rin te lu i său A nshar, porni la drum spre T iam at şi îşi u rm ă calea. A nu m erse acolo. Cînd pricepu gîndul T iam ate i, [team a i se cu ibări în] p iep t, şi el se în toarse din drum . [E l se înapoie la] A nshar, p ărin te le care-l născuse, [şi luînd cuvîntul] îi zise: «Tată, n-am fost în s ta re : ea e m ai

28

[tare] ca mine (lacună)» A nshar răm ase tă c u t şi, privind în păm în t, gem u, [întors] că tre f ia , c lă tin ă din cap. S-au ad u n a t lao la ltă to ţi Igigi, to ţi A nukki; buzele lor s-au strîns şi [ei a ş tea p tă şezînd] în tăce re : nici un zeu nu v rea să se în toarcă acolo ca s-o în frun te pe T iam at, [nici unul] nu va scăpa cu v ia ţă ! A nshar, părin te le m arilor zei, [se în treb a dacă] acela a căru i inim ă e g a ta să dea a ju to r, ca unul din acelaşi oraş ori ’ din aceeaşi ţa ră , nu va fi M arduk cel v iteaz care să iasă b iru ito r în lu p tă? fia îl chem ă (pe M arduk) în ta in ă şi îi spuse d o rin ţa inim ii sale: «Marduk, ascu ltă povaţa ta tă lu i tă u : tu , fiule, care-m i vei bucura inim a, apropie-te de A nshar, vorbeşte-i [s tă ­ruind] p en tru b ă tă lie , s ta i d rep t; văzîndu-te , el se v a linişti!» Domnul se înveseli la cuvintele tafrălui său . E l se apropie, ţin îndu-se d rep t în fa ţa lui A nshar. Cînd A nshar îl văzu , in im a i se um plu de încîn tare . E l îl s ă ru tă pe buze şi îşi alungă team a : «Părin te, nu şedea tă c u t , deschide buzele ta le , eu vreau să m ă duc să îm plinesc to t ceea ce in im a ta [doreşte]; care ins a a ţ î ţa t b ă tă l ia îm po­tr iv a ta?» «Fiule, T iam at care este femeie v a porni în a r­m ată îm p o tr iv ă -ţi!» «[Părintele meu] zid itor, înveseleş- te -te şi fii bucuros, în curînd tu vei fi acela care va zdrobi [ceafa] T iam atei; [A nshar], ziditorul (meu), înveseleşte-te şi fii bucuros, în curînd tu vei fi acela care va zdrobi [ceafa] T iam a te i!» «[Du-te,] fiule care cunoşti to a tă ş tiin ţa şi potoleşte-o pe T iam at cu descîntecul tă u cel sfîn t, p u r­cede iu te înain te în carul fu rtun ilo r ! [D ar dacă] ea nu va p u tea fi gonită, în toarce-te înapoi!» Domnul fu fe ricit de cuvintele părin te lu i său , in im a lui era bucuroasă şi îi spuse ta tă lu i său : «Dacă eu însum i se cuvine să fiu m în tu itoru l vo stru , dacă trebu ie anum e eu s-o în lănţui pe T iam at ca să v ă scap vouă v ia ţa , ad u n a ţi-v ă în s fa t şi în tăriţi-m i covîrşitor u r s i ta ; în (sala sfa tu lu i) U pshu- k innaku, to ţi lao la ltă , aşezaţi-vă veseli şi fie ca eu, p rin porunca m ea, în locul vo stru , să-mi hărăzesc mie însum i destinu l; fie ca nim ic din to t ce voi fău ri eu însum i să nu p o a tă fi sch im b at; nim ic să nu se p o a tă în lă tu ra sau preface din oricare poruncă a buzelor mele!»

29

IIIA nshar lu ă cuvîntul şi crainicului său K aka îi spuse

aceste vorbe : «Kaka, tu , crainicul m eu care îmi desfătezi inim a, v reau să te t r im it la L a h m u şi L aham u: tu eşti d i­baci cînd desluşeşti şi pu tern ic cînd cuvîntezi. A dună în fa ţa m ea zeii, p ă r in ţii m ei, să fie aduşi aici to ţi zeii, p en tru ca ei să-şi dezlege lim ba, să şadă la ospăţ, să m ănînce grîne, să se adape cu bere ta re , şi lui M arduk, răzbunăto ru l lor, să-i hărăzească u rs ita . Porneşte, du-te, K aka, înfăţi- şează-te lor şi rosteşte-le în tocm ai ceea ce am să-ţi spun: A nshar, fiul vostru , este cel care m ă trim ite , eu sînt cel pe care l-a în sărc in a t să v ă aducă solia lui ta in ică ; [ia t-o]: T iam at, cea care ne-a născu t, ne u răşte . E a şi-a a lcă tu it o cea tă şi tu rb ează de furie. [...] L-am trim is îm po­tr iv a ei pe A nu, dar el nu i s-a p u tu t îm potriv i. [Chiar şi] lui N udim m ud i-a fost frică, şi s-a în tors în d ă ră t. M arduk, cel m ai în ţe lep t d in tre zei, fiul v o stru , v rea să se ducă acolo, el s-a h o tă r î t d in tr-o d a tă să purceadă spre a o în fru n ta pe T iam at. [D ar ia tă ] cuvintele pe care mi le-a spus el: „D acă eu însum i se cuvine să fiu răzbunăto ru l vostru , dacă treb u ie anum e eu s-o în lăn ţu i pe T iam at ca să v ă scap vouă v ia ţa , aduna ţi-vă în sfa t şi în tăriţi-m i tem einic u rs ita . în [sala sfa tu lu i] U pshukinnaku, to ţi lao­la ltă , aşezaţi-vă veseli şi fie ca eu, p rin porunca m ea, în locul v o stru , să-mi hărăzesc m ie însum i destinu l; fie ca nim ic din to t ce voi fău ri eu însum i să nu p o a tă fi sch im bat, nimic să n u se p o a tă în lă tu ra sau preface din oricare po- funcă a buzelor m ele!“ V eniţi aici în grabă şi încred in ţa ţi-i ra ră zăbavă propriul v o s tru destin , spre a p u tea el merge să în frun te pe groaznicul v o s tru v ră jm aş.»

K aka purcese la drum şi m erse de-a d rep tu l că tre [să­laşele] zeilor L ahm u şi L aham u, p ă r in ţii săi. E l se pros­te rn ă , s ă ru tă ţă r în ă d in a in tea lor, apoi se sculă şi, stînd drep t, le g ră i: «Anshar, fiul v o stru , este cel care m ă t r i ­m ite pe m ine, cel pe care l-a în să rc in a t să v ă aducă solia sa ta in ică ; ia t-o : T iam at, cea care ne-a n ăscu t, ne u răşte . E a şi-a a lcă tu it o c e a tă şi tu rb ează de furie. [...] Veniţi aici în g rabă şi încred in ţa ţi-i fă ră zăbavă propriu l vostru destin [lui M arduk], ca să p o a tă porni să-l în frun te pe groaznicul v o stru vrăjm aş.»

30

Auzind [acestea], L ahm u şi L aham u izbucniră in s tr ig ă te putern ice, ia r to ţi Igigi4 se v ă ita ră îndureraţi: «Ce s-a p u tu t [petrece] neobişnuit, încît [T iam at] să h o tă ­ra scă astfe l în ce ne p riveşte pe noi? Noi nu ştim ce anum e a săv îrşit e a !» Alergînd de-a valm a, porn iră (către A nshar) to ţi zeii cei m ari care h o tă ră sc [soarta]. E i a junseră în fa ţa lui A nshar, se um plură de bucurie , se îm b ră ţişa ră unii cu alţii, [se aşezară] la sfa t, îşi dezlegară lim ba, [luară loc] la ospăţ, m încară grîne, se ad ăp a ră cu bere ta re şi îşi um plură coarnele cu dulce licoare. T rupurile lor erau g h iftu ite ca să m ai fi b ă u t bere, erau m oleşiţi cu to ţii, in im a lor era veselă; [şi a tu n c i] lu i M arduk, răzb u n ăto ru lu i lor, ei îi h o tă rîră soarta .

IV

I se clădi o e s trad ă p rin c ia ră şi acolo, de fa ţă cu p ă r in ţii săi, se aşeză dînsul spre [a prim i] su v eran ita tea . «Iată, [îi spuseră ei], tu eşti cel m ai de seam ă p rin tre zeii cei m ari, u rs ita t a nu are pereche, poruncile ta le sîn t [ca ale lui] A nu; o, M arduk, ia tă - te cel m ai de seam ă d in tre zei, u rs ita ta nu are pereche, poruncile ta le sîn t [ca ale lui] A n u !»[...] [Zeii] se bucurară şi îl slăv iră [cu aceste cuvinte]: «Da, M arduk este regele!»; îi m ai d e teră sceptru l, tronu l şi sem nul regal, li d ă ru iră o arm ă fă ră pereche care a b a te duşm anii din drum [şi îi spuseră]: «Purcede şi curm ă v ia ţa în T iam at, şi în locuri n eştiu te de nim eni sîngele să i-l poarte vînturile!»

Cînd zeii-părinţi îi h o tă rîră [astfel] D om nului so arta , ei îl c ru ţa ră de calea uceniciei şi a supunerii. E l îşi ciopli un arc şi d rep t arm ă şi-l hărăzi, încercă săg ea ta , în tinse coarda. (Apoi) înălţînd buzduganul divin, şi-l prinse la d reap ta în şold, şi a lă tu r i a tîrn ă arcul şi to lba , d inain tea sa puse fulgerul, şi trupu l şi-l um plu cu văpaie arzătoare, făcu o re ţea ca s-o îm prejm uie pe T iam at prinzînd-o în ău n tru , şi aşeză în p a tru unghiuri, aşa încît nim ic din ea să nu scape, vîntul-de-m iazăzi, vîntul-de-m iazănoapte, vîntul- d e -răsă rit şi v în tu l-de-apus; strînse re ţeau a care era darul părin te lu i său Anu, apoi fău ri v în tu l rău , fu rtu n a , v îrte ju l, v în tu l îm p ă trit, v în tu l în şep tit, v în tu l p u stii­to r şi v întul-fără-pereche. V înturile acestea le-a slobozii

31

to a t# şapte o d a tă ; ele izbucniră din spatele său pen tru a tu lb u ra sînul T iam atei. Domnul rid ică Potopul, arm a sa cea p reapu tern ică . în carul adu căto r de groază el sui pe necru ţă to rii dem oni-furtuni şi înhăm ă un atelaj îm ­p ă tr i t : «U cigătorul», «N eînduplecatul», « S triv ito ru l», «Sprintenul»; buzele lor sîn t desfăcute, d in ţii lor sînt p u rtă to r i de o trav ă , ei nu cunosc oboseala, ei au fost în v ă ţa ţi să doboare. L a d reap ta sa el puse tem u ta L u p tă şi B ătă lia , la stînga A saltu l care îm prăştie pe to ţi cei uniţi în cîrdăşie. E l şi-a pus o p latoşă [trezind] spaim a, ia r pe coif (şi-a pus) splendoarea [cu raze de] groază. Urm îndu-şi drum ul cel d rep t şi m ergînd înain te , Domnul purcese spre T iam at, care izbucnise de furie. în tre buzele sale el ţin ea form ula m agică şi în m înă strîngea ia rb a care stinge o trav a . In ziua aceea, alergau îm prejurul său, alergau zeii, alergau îm prejurul său zeii, p ărin ţii săi, zeii alergau! Apropiindu-se, Dom nul priveşte în genunile T iam atei şi desluşeşte planul lui K ingu, soţul ei. D ar, privind-o, m er­sul îi şovăie, duhul îi slăbeşte, m işcările lui ajung fă ră noim ă! Cînd zeii, a lia ţii săi şi a ju toarele sale, şi-au văzu t astfe l eroul şi căpeten ia , li s-a tu lb u ra t văzul. T iam at îşi slobozi form ula ei m agică, şi ceafa n ici nu şi-o întoarse m ăcar, ia r de pe buzele ei, ca de la o făp tu ră să lbatică , ies trăn căn e li m incinoase: (text deteriorat).

[R idicînd] Potopul, preaputern ica-i arm ă, T iam atei, care se a ră ta îndato ritoare , Domnul îi răspunse la fel: «De ce chipul tă u dă la iveală sim ţăm in te bune, în vrem e

ce inim a t a nu cugetă decît la izbucnirea prăpădulu i? [Din pricina ta ] fiii s-au în s tră in a t, şi-au am ăg it părin ţii, şi oh iar tu , m um a lor, u ră ş ti îndurarea. T u I-ai rid ica t pe K ingu în tru [cinstea] de a-ţi fi so ţ; fă ră să fi av u t el vreun d rep t, I-ai în zes tra t cu p u te rea de zeu suprem , îm potriva lui A nshar, a regelui zeilor, n-ai asm u ţit decît relele, iar fa ţă de p ă rin ţii m ei, zeii, ai d a t dovadă de ticăloşie. Să fie g a ta oştile ta le , să-şi încingă arm ele. A propie-te pen tru ca noi amîndoi, tu şi cu mine, să ne batem în duel!»

A uzind aceste cuv in te , ea se a ră tă ca o bezm etică şi îşi p ierdu ju d eca ta . E a , T iam at, izbucni cu a t î ta furie în răcn e te , încît am îndouă pulpele ei trem u ra ră p înă la gleznei E a îşi ro steşte descîntecul, îşi sloboade, îşi sloboade form ula magică, ia r zeii bătăliei îşi zăngăne armele. In tîln indu-se T iam at şi cel m ai în ţe lep t d in tre

32

zei, M arduk, pornesc duelul şi în lu p tă se opin­tesc unul în altul. Dom nul îşi desfăşură re ţeaua şi o acoperi [pe T iam at], asm uţi îm potriva ei v în tu l rău care stă tu se în spate. Cînd T iam at îşi deschise gura să-l înghită , (M arduk) stîrn i v în tu l rău ca s-o împiedice de a-şi mai strînge buzele şi v în turile îi um plură furioase to t trupu l, pîntecele i se um flă şi atunci ea îşi deschise lai ^ gura. [El] ţin ti o săgeată, îi spintecă b u rta , îi sfîşie vin trele şi o despică în două. M ăcelărind-o astfel, îi puse cap ăt vieţii, azvîrli jos cadavrul şi se sui peste el. D upă ce a ucis-o pe căpetenia lor T iam at, oştenii ei alergară ca re încotro, ceata ei se risipi şi zeii care îi erau ciraci şi aju toare se cu trem urară de frică şi se în toarseră din drum , fugind ca să scape cu v ia ţă . Înconjurîndu-i peste to t fără a le lăsa vreo p u tin ţă de scăpare, (M arduk) îi ferecă şi le «fărîm ă armele. A runcaţi au fost în plase, puşi să zacă în năvoade, surghiuniţi prin cotloane; înăbuşindu-se în gemete, ei îşi prim iră pedeapsa şi răm aseră zăvoriţi în tem niţe. Cît despre cele unsprezece făp tu ri ce fuseseră acoperite de spaime, haita de demoni care mersese lao­laltă de-a d reap ta (Tiam atei), el le prinse cu arcanul şi le ferecă braţe le în lan ţu ri şi, pen tru [patim a] lor război­nică, le călcă în picioare.

Ia r pe Kingu, care era cel mai m are din ei, îl legă în lan ţu ri şi îl socoti po triv it cu num ărul zeilor m orţi. E l îi luă tăb liţa destinelor ce pe ned rep t o purtase acela, o pe­cetlui cu pecetea sa şi şi-o prinse pe piept. D upă ce i-a în lăn ţu it şi supus pe cei care voiseră să-l vatăm e şi, ca un tau r, l-a doborît pe obraznicul său v răjm aş, iar asu­pra duşm anilor săi a s ta to rn ic it deplin trium ful lui A n­shar, după ce a îm plinit dorin ţa lui N udim m ud, el, v itea­zul M arduk, îngrăm ădindu-şi stăpînirea peste zeii legaţi, se în toarse din nou spre T iam at, pe care o ferecase în lan ţuri.

Dom nul călcă în picioare tem eiurile T iam atei. Din cum plitu l ei hoit el smulse ţe a s ta , ia r sîngele din vinele ei tă ia te , v în tu l-de-m iazănoapte îl duse în locuri ne­ş tiu te . P riv ind acestea, p ă rin ţii lui se înveseliră şi tre să lta ră de bucurie şi îi aduseră daru ri.

P o to lit, Domnul priveşte leşul T iam ate i; el v rea să îm partă d ihania, să p lăsm uiască [din ea] lucruri frum oase. O despică în două, ca pe un peşte usca t, desfăcînd o ju m ă­

33

ta te cu care căptuşeşte cerul; trag e ho taru l, aşează s t ră ­jile şi le d ă poruncă să îm piedice ieşirea apelor ei. Apoi el s tră b ă tu cerurile, cerce tă locurile de zidire şi s ta to rn ic i, fa ţă în fa ţă , locul po trivn ic al lu i Apsu, sălaşul lu i Nudim- m ud. Dom nul, m ăsurînd form a lui Apsu, după chipul său în tem eie un tem plu m ăre ţ, E sh ara ; m arele tem plu E shara, pe care îl fău ri, au fost cerurile unde pe Anu, pe Enlil şi pe E a 5 îi puse să se aşeze în sfin tele lor locuri.

Y

(M arduk) făuri sălaşe [cereşti] p en tru zeii cei m ari, puse în locurile cuvenite stelele, chipurile lor [astrale], în perechi gemene. E l s ta to rn ic i anul, îi m ărgini ho tarele şi pen tru fiecare d in tre cele douăsprezece luni aşeză cîte tre i stele. D upă ce a h o tă r ît d u ra ta anulu i, el întem eie locaşul stelei polare, spre a h o tărn ic i legăturile d in tre stele, aşa ca nici una din ele să nu facă greşeli şi să nu fie fă ră băgare de seam ă, ia r în p reajm a acestei [stele polare] aşeză locaşurile lui Enlil şi lui E a. E l deschise porţi din două la tu ri ale cerului, puse acolo zăvoare putern ice, în d reap ta şi în s tînga. In p întecul T iam ate i, el arcui înălţim ile cerului, î l puse pe N annar să s tră lu cească (acolo) şi îi încred in ţă n o ap tea . î l h ărăzi (să fie) giuvaierul nopţii, ca să num ere zilele pe care în fiece lună, fă ră sfîrşit, v a avea să le însem ­ne cu discul său : «Cînd începutu l lunii se în a lţă peste ţa r ă r tu îţi vei a r ă ta cornul s tră lu c in d ca să num eri şase zile; în ziua a şap tea discul tă u să fie ju m ă ta te , încît a cinci­sprezecea zi să fie sem nul de cum pănă al miezului fiecărei lun i; apoi, cînd Soarele te va priv i din tem elia cerului, să te subţiezi şi să descreşti cu m ăsu ră în d ă ră t; în ziua cînd te faci n evăzu t, apropie-te de calea Soarelui; cu el [sorocul] zilei a treizecea să însemne o cum pănă nouă» (lacună).

D upă ce [i-a h o tă r ît lui Sham ash6 socoteala] zilelor şi [a rîn d u it] paznici ai zilei şi ai nopţii, [M arduk a ad u n a t) balele T iam ate i şi a fă u rit [din ele zăpada şi gheaţa]. El condensă norii şi s trop i [cu ploaie păm întul]. Sieşi îşi hărăz i şi p ă s tră în m îna sa asm uţirea v în turilo r, pornirea ploii, lăsarea frigului, fum egarea ceţurilor, îm prăştierea salivei T iam atei. El aşeză capul ei, îngrăm ădi [un munte]: deasupra, [şi a tunci] izvoare se deschiseră şi apa vie începu

34

■să curgă; din ochii ei, el slobozi E ufra tu l şi T igrul; astu- pîndu-i nările , el le p ă s tră ca [ţa rin ă de a ră tu ră ]. Pe piep­tu l ei, îngrăm ădi m un ţii în d ep ărta ţi şi făcu c răp ă tu ri prin ca re să ţîşnească apa izvoarelor. Coada ei o încovoie şi legă Marele Nod7 ca să [înfrîneze] sub picioarele sale [puhoiul] lui Apsu. [ î i aşeză] crupa cu care p rop ti cerurile. [D in ju m ă ta te a T iam atei] făcu bagdadia şi reazemul păm în tu lu i; ...în ău n tru l T iam atei scurse nisipul. E l îşi desfăşu ră re ţeaua, o desfăcu de to t. în tocm ind cerurile şi păm în tu l, [le înnodă] legătu rile spre a le ţine tra in ic îm ple­t i te . D upă ce h o tă rî cerem onialul şi aşeză d regătoriile , el În tocm i lan ţurile pe care le dete în p ăs tra rea lui E a. Aduse tă b l i ţa destinelor pe care o luase de la K ingu şi, ca însem n al rangulu i, i-o înm înă lui A nu, dăruindu-i-o. R eţeaua de b ă tă lie pe care o atîrnase fu desfăcută. îi duse în fa ţa p ărin ­ţilo r săi [pe cei doi zei captivi]. Cît priveşte cele unsprezece făp tu ri fă ta te de T iam at..., armele lor au fost sfărîm ate ia r [făp tu rile] ferecate la picioarele lui: el fău ri efigii şi le în c ru stă în p o a rta lui A p su , pen tru ca acesta să fie în v iito r sem nul de n e u ita t [al victoriei]. Cînd zeii văzură £acestea], ei se bucurară veseli în inim a lor, Lahm u şi Laham u, [ca şi] to ţi p ă rin ţii ceilalţi. A nshar îl s ă ru tă şi de f a ţă cu to ţi îl slăvi ca pe un rege. Anu, Enlil şi E a îi m ul­ţu m iră p rin d aru ri... D am kina, m aica sa, scoase un ţ ip ă t •de bucurie înspre el şi îi s tră lu c i fa ţa ca [o m ărtu rie ] a h a tîru lu i [ce i se făcuse]. Zeului Usm u, care duse darurile «ale în tr-u n loc ta in ic , îi făcu hatîru l să fie crainicul lui A p su şi să vegheze altarele . S trînşi lao la ltă , Igigi cu to ţii se p ro ste rn ară d in a in tea sa, [şi to ţi] A nunnaki, a tîţia c îţi sîn t, îi să ru ta ră picioarele, şi to ţi zeii [se a lă tu ra ră ] spre a-l adora, aruncîndu-şi nasul (la p ăm în t); [sculîn- du-se apoi] în picioare, s-au înch inat [şi au spus]: «Iată regele!» (lacună). El se înveşm întă cu veşm întul său p rin ­c iar, cu nim bul regal, cu coroana tem u te i m aiestă ţi. El în ă lţă a rm a dum nezeiască, apucînd-o cu m îna d reap tă , [iar în cea] s tîngă ţin u cu p u tere [sceptrul dom nesc...].

L ahm u şi L aham u [...] lu a ră cuvîntul şi zeilor le vor­b iră Ig igi: «Mai înain te , M arduk a fost fiul n o stru celp rea iu b it, acum el este regele vostru . A scultaţi poruncile lui!» [...]

35

VIM arduk, auzind chem area zeilor, h o tă rî să făurească o

lucrare frum oasă. Cu glas ta re el îi vorbeşte lui E a şi îi spune ceea ce îşi zisese în sine: «Vreau să fac o re ţea de sînge, să întocm esc un schelet de oase şi să în a lţ o fiin ţă om enească al cărei num e să fie acela de Om l Vreau să plăsm uiesc [această] făp tu ră om enească, [acest] Om, pen tru ca, avînd el povara slu jirii zeilor, aceştia să se afle în pace. T o t astfe l, v reau să îm b u n ătă ţesc rînduiala zeilor şi, c in stiţi deopotrivă , ei să fie despărţiţi în două tagm e!» R ăspunzîndu-i, E a rosti aceste cuvinte şi, cu privire la dom olirea zeilor, îi m ărtu ris i acest gînd: „Să fie je r t f i t unul singur din zei, să fie n im icit [num ai] el, spre a se în tem eia om enirea! Unească-se deci m arii zei, ia r v ino­v atu l să fie je r tf i t , ca să răm în ă în fiin ţă ce ila lţi!“ M arduk îi adună pe zeii cei m ari, le vorbi cu b lîndeţe şi le dete porunci. Zeii, cinstindu-1, îi ascu ltă poruncile. Rege fiindr el rosteşte aceste cuvin te că tre to ţi A nunnaki: «Adevărat este, fă ră îndoială, că m ai întîi pe voi v-am n u m it, v o rb iţi deci cu mine în cuvin te fă ţişe : cine-i acela care a u rz it b ă tă lia , a s tîrn it ră zv ră tire a în T iam at şi a d ez lăn ţu it războiul? Să-mi fie adus cel care a u rz it b ă tă lia , am să-l' fac să-şi prim ească osînda, ia r voi veţi răm îne în pace!» Zeii cei m ari, Igigi, aşa i-au răspuns lui, Regelui zeilor din cer şi de pe păm în t, sfe tn icului zeilor, D om nului lor: «Kingu este cel care a u rz it b ă tă lia , el a s tîrn it răzvrătirea? în T iam at şi a dez lăn ţu it războiul!» Acela fu legat în lan ­ţu r i; fu adus şi ţ in u t în a in tea lui E a ; i se dete osînda: i-au deschis vinele sîngelui. Din sîngele lui, (Ea) făcu om enirea şi pe zei îi descărcă de p o v ară .8 D upă ce în ţeleptul E a a fă u rit om enirea şi a pus-o în slu jba zeilor, silind-o să-i slu­jească pe zei —- o lucrare ca a s ta e cu n ep u tin ţă de închipuit* num ai p rin d ibăcia lui M arduk a fost în s ta re N udim m ud a o face — ca rege al zeilor, M arduk îm părţi pe to ţi A nun­naki [prin lume] aici sus şi dincolo jos. El îi hărăzi lui Anu (dreptul) de a-i fi ascu lta te poruncile. T rei su te din ei aşeză în ceruri, ca s tră ji , şi la fel s ta to rn ic i rîndu iala păm în­tu lu i: în ceruri şi pe păm în t el aşeză şase su te de zei. D upă aceea (M arduk) sta to rn ic i to a te legile şi tu tu ro r acesto r A nunnaki din cer şi de pe p ăm în t le dădu (fiecăruia) ro stu l său. A nunnaki, luînd cuvîntul, g ră iră că tre M arduk, Dom -

36

nul lo r: «Acum, Doamne, că ai s ta to rn ic it liberarea noas­t ră , care v a fi sem nul sm ereniei noastre fa ţă de tine? Ia tă , vom face aceea ce va p u r ta num ele de S an c tu ar: în iatacul tă u sfîn t ne vom petrece no ap tea ; acolo ne vom odihni! Da, vom întem eia un san c tu a r; aşezarea lui fi-va piciorul n ostru pe păm în t: în ziua în care vom sosi ne vom afla răgazul!» Gînd M arduk auzi aceste cuvin te , tră să tu r ile chipului său , ca ziua, s tră lu c iră m ăre ţ: «Da, zidiţi Babi- lonul (ceresc), pe care a ţi d o rit a-l clăd i: să fie încheia tă zidirea de cărăm izi şi să în ă lţa ţi sanc tuaru l!»

A nunnaki m înuiră h îrleţu l. în anul în tîi ei făcu ră c ă ră ­mizi; cînd veni al doilea an, E -Saggila, perechea po trivn ică a lu i A p su , fu în ă lţa t p înă în vîrf. E i z id iră în a ltu l tu rn în ca tu ri al lui A p su , ia r pen tru Anu, Enlil şi f ia m ai s ta to r­n ic iră un lăcaş. (M arduk), în to a tă m ărirea , veni şi se aşeză d inain tea lor şi p riv i cu încîn tare E shara , din tem elie pînă în creastă . D upă ce isp răv iră de c lăd it E-Saggila, A nunnaki îşi făcură cu to ţii propriile lor a lta re : tre i sute de la Igigi din ceruri şi şase su te ai lui A p su se u n iră aici cu to ţii. Domnul, în m arele-i san c tu a r ce-l făcuseră pentru el să-l a ib ă lăcaş, îi aşeză la ospăţ pe zei, pe p ărin ţii lui, [şi le vorb i]: «Iată Babilonul, locul şederii v o astre : gusta ţi plăcerea, să tu ra ţi-v ă de veselia ce [vi se hărăzeşte!]» A tunci zeii cei m ari se aşezară, îşi p reg ă tiră cănile cu bere şi se puseră pe ben ch etu it. Cînd îşi încheiară petrecerea, ei în ă lţa ră o rugă sm erită în tem u tu l E -Saggila (arătînd) ce tem einic s ta to rn ic ite au fost planurile tu tu ro r rînduie- lilor, cum to ţi zeii şi-au dob înd it p rin îm părţire sălaşele lor din ceruri şi de pe p ăm în t; zeii cei m ari, în num ăr de cincizeci, se aşezară, ia r cei şap te zei ai D estinelor lu a ră h o tă rîrea deodată . Dom nul prim i Arcul, arm a sa, şi îl puse d ina in tea lor. Zeii, p ă r in ţii lui, p riv iră şi coarda ce i se făcuse. V ăzînd ce m inunat fusese fă u rit acest Arc, p ărin ţii lui (M arduk) p roslăv iră înaltele isp răv i săvîrşite de el. în adunarea zeilor, A nu rid ică Arcul şi, sărutîndu-1, (rosti): «Fie el O d rasla !» — apoi num i astfe l numele A rcului: „Lem n-lungu să fie cel d in tîi, şi al doilea — „Atin- gă-şi ţ in ta “, ia r al tre ilea num e — „S teau a A rcului41. Pe aceasta o făcu să s tră lu cească în ceruri, şi îi h ărăzi locul p rin tre dum nezeieştile [constelaţii], suratele ei.

D upă ce Anu rostu ise sorţile A rcului, el aşeză un tro n regal care, p rin tre zei, era cel m ai în a lt şi, în adunarea

37

zeilor îl înscăuna (pe M arduk). M arii zei se ad u n ară lao ­la ltă şi s lăv iră în tru vecie so arta lui M arduk. Ei ro stiră asupra lor înşile un b lestem ; se ju ra ră pe apă şi pe ulei şi îşi a tin se ră g îtu l: ei îi d e te ră stăp în irea regească asupra zeilor şi îi adeveriră p u te rea peste zeii din cer şi de pe p ăm în t. A nshar îl socoti m ai presus (decît to ţi) şi îl num i A sariludu: «Să ne p ro stern ăm la auzul acestu i num e!» «Fie ca zeii să asculte , cinstindu-1, ceea ce le vorbeşte şi cea m ai ta re sus şi jos să fie porunca lui. P ream ărit fie el, Fiul şi răzb u n ă to ru l n o stru ! Dom nia să-i fie cea m ai pu tern ică şi fă ră pereche. P ăsto rească el Capetele Negre9, făp turile sale, şi de-a lungul vrem ilor zică-se fă ră u ita re c în tarea lui. Să se stato rn icească pen tru p ărin ţii săi ofrande ne în tre rup te şi să nu se curm e grija pen tru nevoile lor, să fie s lu jite altarele lor, să fumege tăm îie , înalţe-se descînte- cul oam enilor! Pe p ăm în t să se facă aidom a cu ceea ce se savirşeşte în cer». [...] C hiar dacă se d esp a rt Capetele Negre în tru c red in ţa lor în zei, p en tru noi, în to a te numele cu care noi I-am n u m it, el să fie dumnezeul nostru !

Num i-vom aşadar cele cincizeci de num e ale lui, ca să izbucnească slava fiin ţei sale şi aşijderea în tru faptele lui.

M arduk ! aşa cum l-a n u m it de la naştere ta tă l său Anu, căci el dăru ieşte păşuni şi ad ăp ă to ri şi aduce belşugul în staule, el care cu arm a Potopulu i i-a ferecat pe cei răzv ră ­tiţi şi i-a sa lvat pe zei, pe p ărin ţii săi, p înd iţi de prim ejdie grea.

Da, F iu l Soarelui, cum I-au n u m it zeii pe cel în a cărui lum ină arză toare ei nu-şi curm ă m ersul nicicînd. Oam eni­lor, pe care i-a făcu t fiinţe înzestra te cu suflare, le-a poruncit să-i slujească pe zei ca aceia să se afle în pace. A zăm isli, a nim ici, a ie rta şi a pedepsi — ia tă ce să stea în pu terea lu i: to ţi să-şi îndrep te p riv irea spre el! [...]

VII

A sari, cel ce le-a d a t (oam enilor) în v ă ţă tu ră , a s ta to r­n icit ho tarele (cîm pului), el, fău rito ru l grînelor şi al pînzei de in, cel ce odrăsleşte verdeaţa! [...]

N eb iru ! el păzeşte n e s tră m u ta t locurile de trecere din cer şi de pe păm în t, ca (zeii) să nu treacă în sus ori în jos,

38

căci el îi p îndeşte. N ebiru10 e s teau a lui pe care a făcut-o să stră lucească în cer; ea s tă in locul polar şi celelalte o privesc zicînd: «El care, neobosit, nu încetează să s tră b a tă sînul m ării, fie num ele său N ebiru, el care s tă d rep t la mijloc! El le h o tă ră ş te stelelor cerului calea lor tra in ică şi to t el m înă, ca pe o tu rm ă , pe to ţi zeii lao laltă! El o în lăn ţu ie pe T iam at, el îi scurtează v ia ţa şi scu rtă să fie aceasta! Cînd zilele vor îm bătrîn i, fie ca ea să se îndepăr­teze de generaţiile v iitoare , fă ră să fie o p rită în loc, şi să-şi ia zborul pe v e c i!»[...]

T oate numele acestea pe care le ro s tiră zeii Igigi, cînd le auzi E a, sufletu l său în treg începu să cîn te de veselie; acesta ro s ti: «El, ai căru i p ă rin ţi i-au s lăv it num ele, îmi este aidom a m ie; fie deci num ele său, de asem enea, E a ! A ibă el aşadar p u terea să p ună în lucrare to a te datin ile mele, şi în tregul poruncilor mele rînduiască-1 to t el!»

Cu num ele acesta Cincizeci11 zeii cei m ari au n u m it cele cincizeci de num e ale sale şi sem nul său I-au soco tit decît al tu tu ro r m ai presus. Să fie ele ţin u te m in te , în tîiu l (rostit) să le dezvăluie (pe celelalte), în ţelep tu l şi in iţia tu l să le cerceteze lao laltă , ta tă l rostească-le ia răşi şi iarăşi ca să le înveţe fiii, să le cunoască to ţi ca pe al P ăsto ru lu i şi al C iobanului, [astfel încît], fă ră a trece cu vederea pe Enlil al zeilor — M arduk, ţa ra sa să p ropăşească şi el însuşi să fie n e v ă tă m a t! D ăinu ito r este cuvîn tu l lui, n e s tră ­m u ta tă îi e vorba, ceea ce gura lui a ro s tit nu m ai poate schim ba nici un zeu! D acă priveşte cu mînie, el ceafa nu şi-o în toarce , cînd e a ţ î ţa t , nici un zeu nu-i în fru n tă supărarea . N epătrunsă îi e inim a, larg îi este sufletull P ăcă tosu l şi nelegiuitul s în t nesuferiţi în fa ţa ochilor săi.

A ceastă descoperire, despre care vorb itu-s-a înain te de el, unul d in tîi a scris-o astfel încît să o afle urm aşii.

Glas să se dea num elui [viteazului] M arduk, căru ia i-au d a t naştere zeii Igigi, facă-se cunoscut cîntecul lui M arduk care a în lăn ţu it-o pe T iam at şi a lu a t Dom nia!

(Enuma elish, I —VII)

39

Varianta cosmogonică a lui Berosos

în vasta lucrare în trei volume, Babyloniaka, scrisă în greceşte (sec. IV—III î.e.n.) de preotul chaldean Bel-Usur (Berosos) al zeu­lui Bel-Marduk din Babilon, dar pierdută astăzi, figura o cosmogonie repovestită rezumativ de episcopul creştin Eusebius din Cesareea; confruntarea acestui fragment cu „poemul creaţiei" Enuma elish e interesantă şi pentru confirmarea mitului ca atare, ca şi pentru unele nuanţe care la Berosos (poate şi datorită rezumatului făcut de Eusebius) par mai explicite.

El (Berosos) spune că a fo st o vrem e în care to tu l era beznă şi apă şi că în ea au p rins v ia ţă fă p tu ri m onstruoase şi de o a lcă tu ire nem aipom enită şi care aveau forme s tran ii. Căci au a p ă ru t oam eni cu două arip i şi unii ch iar cu p a tru arip i şi cu două feţe , ia r a lţii care aveau un tru p şi două capete, un cap b ă rb ă te sc şi a ltu l femeiesc şi sex dublu, de b ă rb a t şi de femeie, şi a lt soi de oam eni d in tre care unii aveau labe şi coarne de capră , ia r a lţii picioare de cal şi încă alţii avînd p a r te a din spate de cal şi p a r te a din fa ţă de om, care erau la în făţişare ca h ipocentaurii, şi că au lu a t fiin ţă tau ri avînd capete de oam eni, şi cîini cu p a tru tru p u ri avînd la spate cozi de peşte, şi cai cu capete de cîini şi oam eni [de asem enea cu cap de cîine] şi a lte an i­male avînd capete şi tru p u ri de cai şi cozi de peşte şi a lte făp tu ri vii avînd formele tu tu ro r soiurilor de dobitoace şi pe lîngă aceste anim ale, peşti şi rep tile şi şerpi şi a lte dobitoace şi alte fiin ţe vii, în cea mai m are p a rte m inunate şi avînd în fă ţişări am estecate — ale unora cu ale celorlalte, ale căror chipuri se aflau aşezate în tem plul lui Bel, ia r aceste v ie ţu itoare ascu ltau de porunca unei femei, numele căreia era Ilom oroka, şi aceasta se ro steşte în lim ba cal- daică Thamte (T iam at), iar elineşte tă lm ăcim Thalassa (m area), num e al căru i n u m ăr este aidon>a cu cel pen tru Selene (luna). A şadar, în tru c ît lucrurile s tă te a u astfel, ivindu-se Bel pe n eaş tep ta te , el a despicat fem eia la mijloc şi din una d in tre ju m ătă ţile ei a fă cu t păm în tu l, iar din cealaltă cerul, şi făp tu rile v ii care erau în ea au d isp ă ru t; şi el (Berosos) zice că aceas tă poveste este alegorică, deoarece acel to t fiind principiul umed şi în el născîndu-se

40

făp tu ri v ii, zeul acesta îşi smulse capul şi zeii ceilalţi au am estecat cu ţă rîn ă sîngele care curgea şi i-au făcu t pe oam eni. A sta p en tru că ei (oamenii) sîn t în s ta re să cugete şi să ia p a r te la înţelepciunea dum nezeiască.

Ia r Bel12 — pe care îl tă lm ăcim prin Zeus — despicînd bezna la ju m ă ta te , a d esp ă rţit păm întul şi cerul unul de altu l şi a pus rîndu ia lă în lum e, şi oam enii, nepu tînd îndura n aşterea lum inii, au d isp ăru t, ia r Bel, văzînd ţin u tu l pustiu şi sterp , i-a poruncit unu ia d in tre zei ca, după ce îi va fi fost smuls capul, cu sîngele care curgea să facă păm întul şi să făurească pe oam eni şi acele anim ale ce ar p u tea să îndure aerul. Şi Bel a c rea t astrele , soarele, luna şi cele cinci p lan e te ; ia tă ce, după cum spune (Alexandros) Po lyh isto r, povestea Berosos în C artea în tîia a sa [...]

(Eusebius din Cesareea, Praeparatio Evangelica)

R£ — TRIUMFUL SOLAR

Nu avem azi aproape deloc mituri egiptene narate ca atare sau măcar mitografii teologice ori literare, altfel decît în fragmentele, compuse în alte scopuri, pe care le-au conservat Textele Piramidelor şi Cartea Morţilor (incantaţii mai ales medicale şi funerare). Cartea dragonului Apophis (un papirus hieratic aflat la British Museum) e un text magic redactat de un scrib „pentru Esmin, fiul lui Petem- nestu“, în anii 312 — 311 î.e.n., şi conţine una dintre relatările mai ample ale mitului despre zeul solar principal în unele epoci — R6. Deşi adorat în tot Egiptul, Re îşi avea centrul cultual în Helio- polis (On), unde se numea şi Atum (creatorul solitar al universului, prin autofecundare, în alte variante prin desprinderea din haosul primordial Nun sau prin ţîşnirea sub formă de Phoenix dintre peta­lele primei flori de lotus). Conflictul dintre zeul suprem R6 şi drago­nul demoniac Apophis (identificat mai tîrziu cu zeul Seth) se inter­pretează adesea ca un simbol mitologic al menţinerii echilibrului cosmic sau al luptei între lumină şi întuneric: Apophis îl provoacă zilnic pe Re, care răsare victorios în fiece dimineaţă, navigînd în barca lui solară; o variantă arată cum, ivindu-se sub forma de motan în flăcări, Râ îl decapitează pe dragon.

41

Textul e însoţit, pe lîngă obişnuitele instrucţiuni cu caracter magic (recitarea adresîndu-se unui Apophis modelat din ceară, pe care i s-a înscris numele cu verde etc.), şi de menţiunea: «Această carte este un mister al templului; ochiul omenesc să n-o zărească!» — întrucît textul era dintre cele iniţialice.

Do, rostit:13 Cînd s tăp în u l U niversului s-a rid ica t, el a spus: «Am lu a t naştere ca K eprer. N um ai după mine au lu a t n aştere cei care sîn t născu ţi. T oate fiinţele s-au născu t ab ia după m ine. S înt m ulte fiinţele care au ieşit din gura m ea, pe cînd încă nu era cer, pe cînd încă nu era păm înt, cînd şerpii şi v ierm ii nu fuseseră încă făcuţi în locul acesta, iar eu porunceam acestor [fiinţe] ce t ră ia u în trîndăv ie în apele veşnice.

Nu am g ăsit un loc unde să m ă fi p u tu t aşeza. A tunci am zăm islit o dorin ţă în inim a m ea, am lă sa t să ţîşnească [din mine] tem eiuri noi şi am crea t to a te fiinţele cînd încă eram cu desăvîrşire singur, înain te de a-l fi scu ipat (afară) pe Shu, înain te de a o fi scu ipat (afară) pe T efnu t, cînd nu era încă nim eni îm preună cu mine. Am fă u rit tem eiurile în in im a m ea şi au lu a t naştere m ulte chipuri de fiinţe în fiinţele de copii şi în fiin ţe ale copiilor acestora. Am lă sa t săm în ţă m ea să cadă în m îna m ea, după ce m -am îm b ră ţişa t cu um bra m ea; şi am îm proşcat [săm în ţă mea] ch iar în gura m ea şi apoi I-am scu ipat (afară) pe Shu şi am scuipat-o (afară) pe T efnut. T a tă l meu Nun i-a trim is departe de aici, iar ochiul m eu [a ră tă c it] după dînşii p înă că tre cele două m argini, după ce ei m -au p ărăsit.

Cînd am lu a t naştere, num ai eu singur eram zeul, şi noi eram tre i zei a tunci cînd m -am sta to rn ic it pe păm întul acesta. Shu şi T efnut au scos s trig ă te de bucurie în apele veşnice unde se aflau şi [venind] m i-au adus cu ei ochiul m eu. Cînd m i-am îm preuna t m ădularele, am plîns deasu­pra lor şi în chipul acesta au lu a t naştere oam enii, din lacri­mile care au ţîşn it din ochiul m eu. Dar ochiul m eu s-a um ­p lu t de m înie îm potriva m ea atunci cînd s-a înapo iat şi a v ăzu t că pusesem altu l în locul lui. E u I-am îm podobit însă cu lum ină şi I-am în ă lţa t punîndu-i pe frun tea m ea; după ce el a ajuns fastfel] suveranul acestei ţă r i întregi, mlnia*căzu dintr-însul [şi se rostogoli] la rădăcinile p lan te­lor, căci îi dădusem înapoi ceea ce i se răpise. Şi am făcu t

42

rădăcinile să crească şi am fă u rit to a te versurile şi to t ceea ce s-a n ăscu t din ele.

Shu şi T efnu t au zăm islit pe [Geb] şi pe N ut, iar Geb şi N u t au zăm islit pe User (Osiris), pe H or (Horus) cel avînd am îndoi ochii în frun te , pe Suteh (Seth), pe Eset (Isis) şi pe N eb thet (N ephthys), unul după altu l; iar copiii lor sîn t de a tunci m ulţi la num ăr în ţa ra aceasta.

Magul conjurînd este duhul v irtu ţilo r m agice, trim ise de m ine în tru stîrp irea duşm anilor mei prin descîntece.

E u i-am trim is aici pe aceşti zei care au lu a t naştere din m ădularele mele, ca să-l învingă pe vrăjm aşul acesta prim ejdios. Cadă [deci] p rad ă focului Apop (A pophis), cu ţitu l să se afle în ţe a s ta lui, să i se ta ie urechile, să p iară numele lui din ţa ra aceasta! Am trim is p răpădu l ca să-l lovească. Am făcu t să p iară oasele sale, iar sufletul i-l stîrpesc zi de zi. E u îi dezghioc vertebrele din spinare şi răzu i cu cu ţitu l grăsim ea cărnii lui, pe care o jupoi. A fost a ru n cat în focul pe care în num ele său îl stăp îneşte Sehm et, şi Ochiul Divin petrece pe socoteala lui în numele său. Duşm anul se găseşte în flăcări, sufletul lui e silit să piară, îi sîn t arse oasele, m ădularele lui sînt a ru n cate în foc.

Hor a porn it îm potriva lui cu suliţa sa de treizeci de coţi, şi su liţa aceasta de fier i-a s fîrteca t tru p u l ca şi cînd nu s-ar fi aflat n iciodată. Vrem ea furiei lui a fost a b ă tu tă din drum şi gîtlejul lui a fost silit să verse. A fost păz it, legat, în lăn ţu it; un leu cu două capete i-a sto rs pu terea, iar eu i-am desfăcut oasele din m ădulare, i-am frîn t picioa­rele, i-am vîrît mîinile în bu tuci, i-am ferecat gura şi buzele, i-am smuls dinţii, i-am tă ia t lim ba din g îtle j, i-am luat graiul, i-am orb it ochii, i-am ră p it darul auzului, i-am luat trupu l din locul său şi i-am h ărăz it loc şi sălăşluire în p ărţi felurite, ca şi cum nu ar fi fost v reodată . Numele lui nu mai este, odraslele sale nu m ai sîn t. El nu se m ai află şi nu mai sînt nici ciracii lui. Nu este el, nici tagm a lui nu mai este. Nu este el, nici urm aşii săi nu m ai sînt. Oul său nu creşte, săm în ţă sa nu se ridică. Nu se m ai află sufletul său, nici leşul său, nici duhul său , nici um bra sa, nici harul său v ră ­jitoresc nu mai es te ; oasele lui nu sînt, nici pielea sa nu mai este. El a căzut răpus şi nu m ai este! Ochii arzăto ri ai lui Hor I-au aruncat în mîinile dregătorilor, ale călăilor [care îl aştep tau] cu cu ţitele lor, şi ei şi-au săv îrşit asupră-i lucrarea lor ob işnuită . El a căzu t p rad ă p răpădu lu i de

43

m oarte pe care I-au asm u ţit asupra lui şi asupra m iezului său zi după zi. Chipul său e s trăp u n s de cu ţit şi capul i-a fost re teza t de pe trunch i. Sehm et a lu a t in im a lui, a aruncat-o în focul din fa ţa ei şi a n ă p u s tit asupra lui limbile arzătoare ale văpăilor, cu num ele: Puterea Focului. A rşiţa a crescut. E a a smuls sufletul lui din leş, înstăp în itu-s-a ea în tru num ele ei «Sehmet» şi s-a b ucurat în tru numele său: «Dumnezeiescul Ochi Luminos». Focul a îngh iţit inima lui şi suflarea arzătoare a gurii sale a m istuit-o . We- zet ( Theba) a cotrop it locul prăbuşirii lui, astfel încît el să nu scape n iciodată în vecii vecilor. Paznicii îl păzesc, ei desfac bucă ţi sufletul lui, cadavrul lui, um bra lui, duhul lui şi harul său v ră jito resc; ei îi smulg in im a din locul ei şi numele lui îl stîrpesc. El a căzu t şi nu mai este, aşa după cum am poruncit eu. El a fost spu lberat, şi spu lberat este sufletul său. Sălaşul lui nu m ai este şi nu este nici aşezarea sa. Arcaşii lui Shu îl tîrăsc prin sala cu stîlpi a ospeţelor, iar (zeiţa) P ah e t îl dă p radă lim bii de văpaie, luîndu-şi m ăsuri de prevedere. E a îl duce la pieire în clipa ei de furie arţăgoasă, ia r Sehm et îl aruncă peste limbile arzătoare ale gurii ei. In im a lui cade răp u să de c u ţit; el e orb. El se prăbuşeşte răpus.

însuşi Re îl răpune. Re cîştigă b iru in ţa asupra lui Apop, în fa ţa m arii eneade14 a zeilor; cu ţitu l s tă în fip t în ţeas ta lui, răm înînd aşa în to a te zilele, d inain tea (feţei) lui Re. Zeii de la miazăzi îl doboară, zeii de la m iazănoapte îl doboară, zeii de la apus îl doboară, zeii de la ră s ă r it îl do­boară. Orion îl în lăn ţu ie în cerul de m iazăzi, U rsa Mare îl priponeşte de cerul de m iazănoap te; cei care sălăşluiesc în stele, îl leagă. F lăcările îl cuprind, focul îl m istu ie şi îi nimiceşte oasele şi păru l, cu m ădularele lui se face foc, pielea i se pîrleşte. El cade în m îinile zeilor. Numele lui nu e pe buzele oam enilor, am in tirea lui nu este în inim a zeilor. A fost scu ipat în obraz. Unde este acela care să-şi mai aducă am inte de el? Re l-a dus la pieire, aşa că el nu mai este. Nu este! Apop a căzu t, s-a p răbuşit! E l a căzu t pradă focului, el a căzu t p radă săgeţilor. E l n u m ai e furios, nu m ai este cuprins de mînie. El nu m ai resp iră aer, nu mai trage aer pe n ări! E l se află în focul ale căru i flăcări i-au p ă truns în ochi. Focul i-a d istrus diadem a.

Zei, care sîn teţi în b arca lui Re şi care doriţi să v ă în tîl­niţi cu el, şi voi lacrim i15 care v -a ţi scurs din Ochiul acela,

44

îoviţi-l şi înţepaţi-1 cu su liţa pe cel prim ejdios, peste to t . A scultaţi, zei! Zei, nu-l îngădu iţi să răm în ă pe locul unde a fost! Scurgă-i-se v ia ţa afară! Nu îngăduiţi, zei, ca num ele lui să fie p ă s tra t! Nu îngădu iţi, zei, să dureze sufletul lui, duhul lui, um bra lui, oasele lu i, păru l lu i ! Nu îngădu iţi, zei, •să se desfacă mîinile lui! Să nu răm înă u rm ă din odraslele sale, din m oştenitorii să il Nu îngăduiţi, zei, ca săm în ţă lui să sporească, nici să crească oul lui! Nu îngădu iţi, zei, ca harul lui vră jito resc să se păstreze! Nu îngăduiţi, zei, să răm în ă el în cer sau pe p ăm în t! Zei, nu-l îngădu iţi să r ă ­m înă la m iazăzi, la m iazănoapte, la apus ori la ră să rit! Nu-i îngădu iţi, zei, să s tea undeva p rin tre oameni! El e h ă răz it focului acestu i ochi lum inos al lui Hor, care-l biruie zilnic. Afle-se focul în m ărun ta ie le lui şi să nu se s tingă deloc, niciodată, în vecii vecilor 1 Să-i înv ingă pu terea , să-i stîrpească furia, şi în treg să-l a rd ă ca şi cum nu a r fi fost!

Apop, prăbuşeşte-te, cazi în pu terea focuhii! Re însuşi te doboară şi cîştigă b iru in ţă asupra ta ! Ia seam a, Apop, eu te desfac în bucăţi, ia seam a, eu îţi stîrpesc num ele şi te dau p radă focului p en tru zilele to a te , aşa cum a porun­cit Re să ţi se facă! P riveşte, Re! A scultă, Re! Ia tă : ţi-am stîrp it v răjm aşul, I-am că lca t în picioare, I-am scuipat în obraz!

Re a izbu tit să cîştige v ic to ria asupra duşm anului său. Acela a căzut şi nu se m ai află. Numele lui arde în treg , ia r eu am nim icit locul lui, sălaşul lui, c rip ta sa. Am spulbe­ra t sufletul lui, duhul lui, leşul lui, um bra lu i, harul său v răjito resc, săm înţă sa, oul lui, oasele sale, păru l său şi le-am azvîrlit în foc în tru zilele to a te , aşa cum a po runcit Re să se facă.

[Astfel] sînt s tîrp iţi, spulberaţi şi arşi în întregim e to ţi duşm anii regelui — fie el viu, sănă tos şi fericit — vii sau m orţi! Carnea lor fă-o să se desfacă bucăţi, să fie sfîşiată şi d a tă s ă fie ea holocaustului stăp în ilor din On (Heliopolis), spre a se nim ici [bucată cu b u ca tă ], de-a pu ru ri, d inain tea lui Re! F um să se facă! Sufletele lor, duhurile lor, leşurile lor, um brele lor, harul lor v ră jito resc , oasele lor, părul lor, casele lor să nu m ai fie, şi n ici bordeiele şi m orm intele lor! Grădinile lor, sicom orii lor, tu fele lor să nu m ai fie. Să nu fie deloc nici apa, nici p îinea lor. P en tru ei să nu fie nici >focul, nici flăcările lui! F ă aşa încît nici copiii lor, nici ve­

45

cinii lor, n ici m oşten ito rii lor, şi nim eni din aceeaşi s tirp e cu ei să nu se m ai afle! F ă aşa încît capetele lor, m îinile lor, picioarele lor, urechile lor şi săm în ţă lor să nu m ai fie £ F ă ca sălaşele lor din ţa ra lor să nu fie, şi p rin tre oam eni, ei să nu capete apă pe acest păm în t, nici în îm p ără ţia de la Apus p rin tre duhurile lum inii şi p rin tre m orţi! T rim ite-i în locul de ch inuri al m arii stăp îne Sehm et, din Asher! D oboară-i cu p u tere de t în ă r d ibaci. Dă-i pe m îna paznicilor îm p ără ţie i de la Apus. Nu îngădui ca sufletele lor să iasă din duat1Q\ Să nu se afle ei p rin tre cei vii de pe păm în t, să nu zărească soarele în nici una din zile! L egaţi şi în lăn ţu iţi să fie pe locul p răbuşirii, în cel m ai de jos duat\ Să nu li se îngăduie sufletelor lor să in tre în ei de-a pururi! Porunceşte să se scuipe asupra lor şi peste plîngerile lor c ă tre cerescul tă u tron , ia r zeii care se află acolo să aducă m ărtu rie împo­tr iv a lor, p a r te a lui Apop şi ei să o a ibă! Ochiul lui Hor să-i b iruie şi în, foc să-i p refacă Sehm et pe a lta ru l ei, în sala de ospeţe din W ezet. N im iciţi să fie în fa ţa lui Re pen tru zilele to a te , aşa cum a p o ru n c it m arele zeu Re să li se facă în vecii vecilor.

Ia r tu [Re], cel ce sălăşlu ieşti pe tronu l tă u ceresc, că lă ­to reşte în b arca ta zilnică şi odihneşte-te în barca serii şi s tră b a te fe ric it cele două ceruri! [...]

E u te-am spu lbera t, eu te-am s tîrp it şi tu cazi p radă prăpădu lu i! Te-ai p răb u şit, Apop, şi Re cîştigă b iru in ţa asupra ta , Apop! (De patru ori).

(Cartea dragonului Apophis, IX — papirusul Bremmer-Rhind)

Variantă cosmogonică egipteană

Mitul ţesut în jurul zeului Min (se pare, împrumutat de la unele triburi, poate somaleze, ale Africii Negre) era acceptat mai ales în oraşul Gebti (Koptos), unde Min era adorat ca zeu al forţei virile şi al fecundităţii; deci şi concepţia cosmogonică era diferită, lumea — în această variantă — luînd naştere dintr-un ou primordial, comparabil cu oul lui Brahma din mitologia Indiei sau cu oul lui Pan-ku, din mitologia chineză.

46

Ou al apei, săm în ţă a păm întu lu i! E sen ţa germenului celor op t zei din [oraşul] H m un (Hermopolis)\ Gel m ai vechi locu ito r din cer! Cel m ai vechi locuitor din duat\ T u care te -a i n ăscu t din năm ol, în fa ţa lacului din p ia tră de foc! îm p reu n ă cu tin e am ieşit din năm olul tă u .

E u sîn t Min din G eb ti, eu sîn t Min, s tăp în u l ţă r i i G ebti.(Papirusul magic Harris, IV /sec. X II î.e.n./)

UNIVERSUL VEDIC

Mitologia Indiei vedice, în diferitele ei etape, clădită mai ales pe adorarea forţelor cumplite ale naturii şi pe intuiţiile capabile de timpuriu să construiască abstracţii în jurul marilor întrebări cosmice, şi-a compus în acest înţeles dublu şi variantele cosmogonice, ideea timpului fiind peste tot prezentă, aproape dominant. Zeul Vishnu •doarme iniţial pe cobra Ananta (Shesha), fixată în haosul precos- mogonic (cobra simbolizează absenţa timpului, iar timpul apare ex nihilo, abia odată cu trezirea zeului); într-o viziune mai tîrzie, Brahma (în ipostaza Prajapati) mişcă prima dată roata universu­lui, pornind timpul pînă atunci inert. Dar creaţia nu e niciodată definitivă: o succesiune constantă de creaţii, împlinite de zeul Shivat şi de distrugeri, operate de ipostaza sa negativă Rudra; universul e considerat aşadar un ciclu de pulsaţii (distrugeri şi re­naşteri) — erele yuga — fiecare ciclu fiind o zi din viaţa eternă a sufletului universal Brahman. în epoca postvedică se preferă alte forme cosmogonice, îndeosebi simbolul iluziei divine May a, autoa­rea lumilor şi formelor aparente, printre care chiar Brahma, zeul creator al universului.

Gosmogoniile Indiei apar în cele patru Vede17, în vastul poem epic Mahabharata, în comentariile filosofice asupra tradiţiei vedice din Upanishade şi Brahmane, în Manusamhita (cartea legilor lui Mânu), ca şi în revizuirile tîrzii budiste, unde vechile mituri au fost subsu­mate selectiv noii doctrine.

47

Interogaţii imnice

Nu era f iin ţă , nu era nici n e fiin ţă a tunci. Nu era n ic i spaţiu l şi n ici, dincolo, firm am entul. Care era miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa ad încă , apa fă ră fund ? Nici m oartea, nici nem oart ea nu ex istau în acest tim p, nici un sem n să deosebească noap tea de zi. Unul resp ira fă ră suflare, m işcat de sine însuşi: nim ic a ltceva nu era n icăieri. L a obîrşie, în tuneric acoperea în tunericul, to t ce se zărea n u era decît u n d a nedesluşită . închis în golr Cel-care-devenea, Unul — luă naştere a tu n c i p rin p u terea C ăldurii. Apoi crescu D orin ţa , care a fost în tîia săm în ţă a G îndirii. C ercetîndu-şi cu ch ibzu in ţă sufletele, în ţe lep ţii găsiră în n efiin ţă leg ă tu ra fiin ţe i. Sfoara lor era în tinsă în diagonală: unde era deasupra, unde era dedesubt? Au e x is ta t p u r tă to r i de săm în ţă , au fost v ir tu ţ i ; jos e ra In stin c tu l, sus H arul. Cine ştie cu ad ev ăra t, cine a r p u tea să vestească aici de unde se trag e , de unde vine această creaţie? Zeii sînt dincoace de acest ac t c rea to r: cine ştie de unde purcede el? De unde izvorăşte aceas tă creaţie* dacă a fost fă u rită sau nu a fo st, Cel-ce-veghează asupra ei m ult m ai sus decît cerul — ştie fă ră îndoială: sau nu ştie deloc?

(Rig Veda, X-129>

Creaţia embrionară

Em brionul de aur a crescut d in tru începu turi: născîn- du-se, el a fost singurul s tăp în al lucrurilor. El p ăstrează P ăm în tu l şi Cerul, care sîn t a ici. Cine este zeul acesta pe care p rin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ? Cel care dă suflu şi vigoare şi poruncilor că ru ia li se supun to ţi, pînă şi zeii, cel a căru i m oarte şi a căru i nem oarte sîn t num ai um bră: cine este zeul acesta pe care prin je r tfa n o astră se cuvine să-l slujim ? Cel care cu p u terea lui a ajuns singurul rege al lucrurilor însufleţite , a to t ce resp iră sau zace în am orţeală, cel care porunceşte făp tu rilo r cu două picioare* cu p a tru picioare: cine este zeul acesta pe care p rin je rtfa n o as tră se cuvine să-l slujim ? Cel din pu terea căru ia sînt-

48

aceşti m un ţi cu zăpezi şi oceanul cu [fluviul] Rasa, aşa cum se spune, şi polii cerului, care sîn t bra ţe le lui: cine este zeul acesta pe care prin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ? Cel care a în tă r i t vînjosul Cer şi P ăm în tu l, cel care a aşeza t soarele, a aşezat b o lta cerească, cel care în văzdu­h u ri cum păneşte spa ţiu l; cine este zeul acesta pe care prin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ? Cel că tre care îşi în d reap tă p riv irea , aştep tînd călăuzire, cele două oştiri a g ă ţa te de glie, cutrem urîndu-se în sufletul lor, cel care lum inează soarele cînd ră sa re : cine este zeul acesta pe care p rin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ?

Cînd au ven it M arile Ape pu rtînd universul ca pe un em brion, n ăscă to are ale lu i Agni, a tunci crescu Unul, principiul v ie ţii zeilor; cine este zeul acesta pe care prin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ? Cel care cu puterile sale a îm b ră ţişa t d in tr-o privire Apele p u rtîn d energia, născînd sacrificiul, cel ce p rin tre zei a fost singurul zeu: cine este zeul acesta pe care p rin je rtfa n o as tră se cuvine să-l slujim ?

Să nu fim loviţi, n ăscă to ru l Păm în tu lu i, cel care a zămis­lit Cerul şi legile că ru ia sîn t adevăr, cel ce a făcu t m arile, s tră lucitoare le Ape! Cine este zeul acesta pe care prin je r tfa n o as tră se cuvine să-l slujim ?

O, P ra ja p a ti, tu singurul eşti şi nim eni a ltu l, cel care cuprinzi to a te făp tu rile acestea. Ia r ceea ce ne dorim, lăsîndu-ţi ofranda, fie-ne h ă ră z it să ajungem stăp în i de bogăţii!

(Big Veda, X - 121)

Pătrunderea zeilor în omul primordial

Cînd M anyu şi-a în so ţit M ireasa, [năzu in ţa sa], dincolo de casa înch ipu irii, care erau a tunci fecioarele, cine au fost pe ţito rii, cine era cel d in tîi peţito r? D orin ţa şi F ap ta se aflau în ău n tru l u riaşei unde: acolo erau fecioarele, acolo p e ţito rii, şi în tîiul p e ţito r fusese brahman. Zece zei s-au n ăscu t odinioară lao la ltă din zei. Cel care îi va fi cunoscut fa ţă că tre fa ţă , poate vorbi azi cu tem ei. R ăsuflarea suflată şi so rb ită , Văzul, Auzul, Nesfîrşirea şi C apătu l, Suflul

49

pieziş şi de sus, Cuvîntul, C onştiin ţa — ia tă ce zei au În so ţit N ăzuinţa .

A notim purile încă nu se născuseră, nici D hatar, nici B rihaspati, nici In d ra sau Agni, nici A shvinii: pe cine aşadar şi-au socotit căpetenie zeii aceştia? D orin ţa şi F a p ta se aflau în ău n tru l undei uriaşe. D orin ţa s-a n ăscu t în a in te de F ap tă , şi pe ea şi-au socotit-o căpetenie zeii. Glia fusese înain te de a s ta , ea care ştie to a te cele ce sîn t aievea şi cel care îi cunoaşte num ele poate fi socotit ş tiu ­to ru l celor s trăvech i. De unde s-a născu t Indra, de unde Soma, de unde Agni? De unde a in tra t în fiin ţă T v ash tar? De unde s-a n ăscu t D ha ta r? In d ra s-a n ăscu t din Ind ra , Som a din Soma, Agni din Agni, T v ash ta r s-a n ăscu t din T v ash ta r şi D h a ta r din D h a ta r. D ar cei zece zei care s-au n ăscu t od in ioară din zei, după ce au d ă ru it fiilor lor lum ea, în ce lum e sălăşluiesc?

Cînd F iin ţa Obîrşiei a adus păr, oase, tendoane, carne şi m ăduvă ca să facă un tru p în treg it cu picioare, în ce lume a in tra t ea apoi? De unde a adus firele de păr, de unde tendoanele şi oasele, m ădularele, încheieturile, m ăduva, carnea? Cine şi de unde le-a adus? S trop ito ri sîn t num iţi aceşti zei care şi-au d a t D aniile. Cînd pe m urito r I-au s tro ­p it , zeii au p ă truns în Om.

Coapse, picioare, genunchi, cap, m înă şi fa ţă , şolduri, £ ...], coaste — ce în ţe lep t a rîn d u it to a te laolaltă? Cap, m înă şi obraz, lim bă, ceafă, vertebre — to a te le-a în tocm it îm preună în to cm ito area cea Mare, înfăşurînd apoi to tu l în piele. Cine a pus culoarea care-l face azi să sclipească, în m arele tru p ce zăcea, de În tocm itoare în tocm it? Toţi zeii veneau în tr-a ju to r, şi t în ă ra m ireasă a recunoscut as ta . S tăp îna casei, soaţa celui în truchip înd V oinţa, i-a adus lui culoarea.

Cînd T vash tar, cînd p ărin te le T vash tar, m ai m arele fiului său , a înşu rubat tru p u l, zeii,făcîndu-şi lăcaş din acel m urito r, şi-au săv îrşit in tra rea în Om.

Somnul, istov irea şi m oartea , zeităţile ce se num esc porniri că tre rău , b ă trîn e ţea , pleşuvia, că ru n te ţea — au p ă tru n s după aceea şi ele în tru p . H oţia, fărădelegea, vicleşugul, adevăru l, sacrificiul, faim a, forţa , pu terea vrem eln ică, energia — au p ă tru n s după aceea şi ele în tru p . M ulţum irea şi nem ulţum irea, m ărin im ia şi nem ilostivirea, ca şi to a te soiurile de foame şi sete — au p ă tru n s după

50

aceea şi ele în tru p . D ojana şi nedojana, ro stirea vorbei «da» şi a vorbei «nu», cred in ţa , răsp lă ţile îndătinate,, necred in ţa — au p ă tru n s după aceea şi ele în tru p . Ştiinţele şi neştiin ţele, ca şi celelalte lucruri vrednice de în v ă ţa tr slrofele, melodia, formulele liturgice şi brahman — au p ă tru n s şi ele în tru p . D esfătări, bucurii, înveseliri, m ari plăceri cîte se află, rîs, petrecere, dansuri — a u p ă tru n s după aceea şi ele în trup . V orbăria şi nevorbăria, ca şi trăn căn e­lile cîte se află, porunci, presupuneri, supuneri — to a te au p ă tru n s în trup . R ăsuflarea suflată şi so rb ită , Văzul,. Auzul, Nesfîrşirea şi C apătu l, Suflul pieziş şi de susr C uvîntul, C onştiin ţa — au porn it îm preună cu tru p u l... G îndurile şi to a te închipuirile au p ă tru n s după aceea şi ele în tru p . Apele sîngelui şi ale udului — cei p rip iţi, t ic ă ­loşii, ta in ic ii, cei sub ţiri şi cei groşi le-au v ă rsa t in groapa de lă tu r i. Preschim bînd în os butucul de foc, ei au lep ăd a i rele op t ape. Schim bînd în săm în ţă u n tu l din datină,, zeii şi-au îm plinit in tra re a in Om.

Apele a tîte a cîte sîn t, întocm ai ca zeii, şi V iraj o d a tă cu» brahman, şi însuşi brahman şi-au săv îrşit in tra re a în tru p . D easupra trupu lu i a sălăşlu it P ra jap a ti.

Soarele şi v în tu l şi-au îm p ărţit în tre ei ochiul şi răsu fla ­rea Omului. Apoi zeii îi aduseră lui Agni, in dar, Şinele,, ca a lt chip al său.

De aceea, cel ce cunoaşte Omul, cugetă aşa : «Acesta este brahm an». Căci to a te ze ită ţile sălăşluiesc in el ca vacile în stau l.

P en tru în tîia trecere în m oarte el urm ează tre i căi felu­r ite ; cu o p arte d in sine p leacă dincolo, cu a lta p leacă dincolo şi, în cele din u rm ă, cu a tre ia răm îne aici. în apele s tă tu te , îm b ă trîn ite , înăun tru l lor îşi află tru p u l sălaş. în ău n tru l lui este v igoarea şi ia tă de ce se cheam ă el cadavru .

(Atharya Veda, XI — 8),

Sacrificiul de sine al creatorului

L a în cep u t nu a fo s t nim ic aici. [Totul] era învălu it de m oarte sau de foam ete, căci foam etea este m oarte . E l [cel n u m it m oarte] (dori): «Să m ă în trupezi» şi dădu n aş­

51

te re ra ţiun ii. Şi el se urni b inecuvîntînd, ia r din binecuvîn­ta re a lui se născu apa. «Cu ad ev ăra t, [zise] el, cînd am bine- cu v în ta t, s-a iv it apa. De aceea firea ei este arkals. Ceea ce a fost spum a apei s-a în tă r i t şi s-a făcu t păm în t. E l s-a is to ­v it. Şi din el, cel is to v it şi arzînd în flăcări, a ră s ă r it s tră lu ­cirea, esen ţa lui, care este focul.

E l s-a îm p ă rţit în tre i: o treim e era soarele, o treim e — v în tu l. T o t el este şi resp ira ţia , îm p ărţită în tre i. R ăsăritu l e capul său , această la tu ră şi cealaltă sîn t membrele din fa ţă , apusul este coada, această la tu ră şi cealaltă sînt coapsele, sudul şi nordul [sînt] şo ldurile; cerul este spinarea lui, aerul e pîntecele, acest [păm înt] e p ieptul. Astfel, el s tă tra in ic pe ape. Cine îl cunoaşte, s tă tra in ic acolo unde se duce.

El dori: «Nască-se din mine al doilea trup» . Şi el, foa­m etea sau m oartea , a produs contopirea ra ţiu n ii cu graiul. Ceea ce fusese săm în ţă a devenit an. P înă atunci anul nu ex istase. E l l-a crescut a t î ta vrem e cît durează un an şi apoi i-a d a t drum ul. Cînd şi-a deschis gura ca să-l m ănînce pe cel n ăscu t, acela a ro s tit: bhan. Ia r a s ta a devenit C uvîntul.

E l s-a g îndit: «Dacă îl voi ucide, voi avea h ran ă puţină». A tunci el a c rea t, cu graiul acela şi din tru p u l acela, to t ce este aici: im nurile, formulele de.sacrificare, melodiile, descîntecele, sacrificiile, oamenii, vitele. E l a h o tă rît să devoreze to t ce dăduse la iveală. Cu ad ev ăra t el înfulecă to tu l, de aceea n a tu ra m orţii este devorarea (aditi). Cine cunoaşte n a tu ra m orţii, adică aditi, acela ajunge devo­ra to ru l a to t ce este şi to tu l devine h rana lui.

El a d o rit: «Fie ca eu să aduc din nou un sacrificiu şi m ai m are». A început să se is tovească , s-a în flăcărat de ascetism . Şi din el au ră s ă r i t , în flăcăra t şi is to v it cum era, gloria şi fo rţa . Gloria şi fo rţa sînt în tr-adevăr ră su flă ­rile v ie ţii. Cînd a ap ă ru t resp iraţia , a început să crească tru p u l. Şi în tru p u l său se afla ra ţiunea.

E l dori: «Fie ca (trupul) acesta să-mi fie prielnic pen tru sacrificiu şi cu aju to ru l lui să m ă întrupez eu însumi». A tunci (acesta) deveni cal; crescînd, se făcu bun pen tru sacrificare; de aceea, sacrificiul calului se num eşte ashva- medha19. Cu ad ev ăra t, cine cunoaşte as ta , acela cunoaşte ashvamedha. L ăsînd (calul) în lib e rta te , începu să cugete [la el], ia r după trecerea unui an, şi-l aduse je r tfă sieşi,

52

[celelalte] anim ale oferindu-le zeilor. De aceea i se şi sacri­fică lui P ra ja p a ti un [cal] s fin ţit, care aparţine tu tu ro r zeilor. Cu ad ev ăra t, ashvamcdha este ceea ce iradiază că ld u ră ; tru p u l său este anul. Focul acesta este arka; aceste lum i sîn t corpurile lui. Şi astfel, ei sîn t doi: focul de sacrificiu şi sacrificiul calului. Şi to t astfel, ei sîn t o singură d iv in ita te : m oartea. Acela [care ştie asta] învinge a doua m oarte , m oartea nu-l ajunge, m oartea devine tru p u l său, el se contopeşte şi este una cu acele d iv in ităţi [...].

De la P ra ja p a ti20 au purces două feluri de fiin ţe: zeii şi dem onii. Ia r zeii (devas) erau m ai tineri şi dem onii (asuras) m ai b ă trîn i. Se lup tau unii cu a lţii p en tru aceste lumi. Zeii spuseră: «Hai să-i învingem pe demoni în tr-un sacri­ficiu, p rin udgithal»

Ei i-au spus C uvîntului: «C întă pen tru noi!» «Bine» [răspunse Cuvîntul], şi Cuvîntul începu să cînte pen tru ei. D esfătarea ce se află închisă în el, Cîntecul o transm itea zeilor; binele pe care-l ro steşte el şi-l reda sieşi. [Demonii] şi-au d a t seam a: «Cu ad ev ăra t, ei ne vor b iru i cu aju toru l acestu i c în tăre ţ» , şi năpustindu-se asupra lui, îl răpuseră prin m ijlocirea rău lu i. Ră*ul [ce se află închis în] ceea ce (Cuvîntul) spune cu ră u ta te este anum e rău l acela [...].

La început [toate ] acestea nu erau decît A tm an21 în chip de purusha (om)22. El se u ită ju r îm prejur şi nu zări pe nim eni în afară de sine. Şi înain te de orice, el ro sti: «Eu sînt». Astfel apăru pronum ele «Eu». De aceea şi

astăz i cel care este chem at răspunde m ai în tîi: «Eu sînt», iar apoi ro steşte celălalt num e pe care-l p o a rtă . în a in te de începutul tu tu ro r acestora, el îşi arse to a te păcatele şi de aceea el este purusha . Cu ad ev ăra t, cel care ştie a s ta îl ard e pe acela care vrea să fie înain tea lui.

El fu cuprins de frică . De aceea celui singuratic îi este frică. Şi el cugetă : «D ar nu este nimic a fară de mine, şi a tunci de ce îmi este frică?» Şi num aidecît frica îl părăsi, căci de ce anum e avea să se team ă? A d ev ăra t, frica nu vine decît de la al doilea.

In tr-adevăr, el nu cunoştea bucuria . De aceea, cel sin­gura tic nu ştie ce e bucuria . E l îşi dori pe al doilea. El deveni aidom a b ă rb a tu lu i şi fem eii, un iţi în .îm brăţişare .; El se îm p ărţi pe sine însuşi în două ju m ă tă ţi . A tunci au. fost făcu ţi soţul şi soţia. «De aceea noi înşine sîntem ase-' menea ju m ătă ţilo r aceleiaşi bucăţi» , aşa a spus Yajnaval-

53

k y a . De aceea, spaţiu l acesta este um plu t de femeie. E l s-a îm p reu n a t cu ea. A tunci s-au n ăscu t oam enii. Ia r dînsa cugetă : «Cum s-a p u tu t îm preuna el cu m ine dacă m-a făcu t din el însuşi? P en tru a s ta , m ă voi ascunde.» E a se p refăcu în vacă , dar el se făcu ta u r şi se îm preună cu dînsa; a tu n c i s-au n ăscu t vacile. E a se făcu iapă , iar el a rm ăsar; ea se făcu m ăg ă riţă , ia r el m ăgar, şi se îm preună cu dînsa; a tunci s-au n ăscu t [vitele] cu copita nedespicată. E a se făcu capră , ia r el ţa p ; ea se făcu oaie, ia r el berbec şi se îm preună cu d însa; a tu n c i se născu ră caprele şi oile. Şi astfe l, el aduse pe lum e to t ce tră ie ş te îm perecheat, p înă la furnici.

El află: «Intr-adevăr, eu sîn t creaţia , pen tru că eu am creat to a te acestea». Aşa deveni el făp tu ră . Cel care ştie as ta , se găseşte în această creaţie a lui.

Apoi el îşi frecă m îinile şi scoase foc din gură, ca d in tr-un p întec de m am ă. De aceea am îndoi au su p ra fa ţa lău n trică lipsită de păr, pen tru că nici în ău n tru l pîn tecului de m am ă nu este păr. Şi cînd se spune: «Fă sacrificiu pen tru zeul acesta», «fă sacrificiu p en tru celălalt zeu», este num ai opera lu i, în tru c ît el este to ţi 'e ii. Şi bunăoară umezeala cea care este , el a făcut-o din săm în ţă , ia r a s ta e soma2:\ A devărat, lum ea aceasta în treag ă nu este decît h rană, iar focul este devoratorul h ranei. A ceasta e creaţia cea mai în a ltă a lui Brahm an24, căci el i-a c reat pe zei m ai presus (de sine însuşi); m urito r, el a d a t naştere nem uritorilor. De aceea creaţia aceasta e m ai presus de to a te . Cine ştie a s ta , se află în creaţia lui cea mai înaltă .

(Toate) acestea erau pe a tunci nedesluşite. El a p u tu t fi desluşit după num e şi chip. Şi [se spune]: «Cum îi e num ele, aşa şi chipul». Căci acum to a te se p o t desluşi după nume şi chip. Şi [se spune]: «Cum îi e num ele, aşa şi chipul». E l (A tm an) a p ă tru n s aici p înă în vîrful unghiilor, ca un pum nal în teacă sau ca focul în v a tră . El nu e văzu t, p en tru că nu este plin. Cînd resp iră , el se num eşte respiraţie, cînd vorbeşte e gra i, cînd vede e ochi, cînd aude e ureche, cind cugetă este cuget. A cestea nu sîn t decît numele fap­telor sale. Cine re sp ec tă num ai una sau a lta din ele nu are cunoaştere, în tru c ît num ai în una sau în a lta el e neîm pli­n it. F ie ca el să fie venerat d rep t A tm an, deoarece aici [faptele lui] devin una singură. A cest A tm an e urm a a to t ce este esenţial, fiindcă în tr-adevăr, aşa cum după

54

u rm ă găsim [ceea ce s-a p ierdu t], to t astfel după el recu­noaştem to t ce este esenţial. Cine cunoaşte as ta , îşi află glorie şi laudă.

A cest A tm an e m ai de p re ţ decît un fiu, decît bogăţia , decît to t restu l. E l este cel m ai sacru. Şi dacă celui care zice că îi este drag n u A tm an, ci altceva, i se va spune că va pierde (ce socoteşte a-i fi) drag, aşa se şi poate întîm pla. N um ai A tm an trebu ie socotit drag. Cine îndrăgeşte num ai pe A tm an , aceluia nu-i v a pieri ceea ce îi este drag.

Şi se spune: «Dacă oam enii socot că d a to rită cunoaşterii lu i B rahm an ei vor deveni to tu l, a tunci ce anum e cunoştea B rahm an d a to rită că ru ia a devenit to tu l?»

In tr-ad ev ă r, la început a s ta a fost B rahm an. E l s-a recunoscut pe sine: «Eu sîn t Brahm an». De aceea el a devenit (esenţa) a to a te . Şi care d intre zei s-a trez it [în tru această cunoaştere], acela a şi ajuns aidom a lui. Acelaşi lucru s-a p etrecu t cu în ţelep ţii (rish i), acelaşi cu oam enii. V ăzînd aceasta , înţeleptul V am adeva a în ţe ­les: «Eu am fost M ânu şi Surya»25. T o t astfe l şi azi, cine stie : «Eu sînt B rahm an», acela ajunge to t (ce este esenţă). Şi nici m ăcar zeii nu-l po t îm piedica în a s ta , în tru c ît el le devine lor A tm an. D ar cine venerează a ltă d iv in ita te şi zice: «Una e ea, a lta sîn t eu», acela nu ştie nim ic; el este în fa ţa zeilor ca un anim al. Căci, în tr-adevăr, după cum m ulte dobitoace îi sîn t de folos om ului, aşa şi fiecare om le este zeilor de folos. Chiar a tunci cînd ni se ia o v ită , se iscă în noi nem ulţum ire, ce să m ai vorbim de m ai m ultei De aceea lor (zeilor) nu le face p lăcere cînd oam enii ştiu aceasta .

Cu ad ev ăra t, la început acestea (toate) erau singurul B rahm an. Unul fiind, el nu s-a lă rg it. E l a c rea t un chip şi m ai b u n : pe oşteni (kshatriya )26, pe cei care sînt oşteni p rin tre zei: Ind ra , V an ina , Soma, R udra, P arjan y a , Y am a, M rityu , Ishana [...]. T otuşi el nu se lărgea. El a c rea t vish , acele soiuri de zei ce se socotesc după cetele lor: vasu , rudra , aditya, vishvcdeva şi marut. D ar el to t nu se lărgea . E l a creat varna-shudra (în în truch iparea lui) Pushan27. în tr-ad ev ăr, acest [păm înt] este Pushan, căci el h răneşte to t ce ex is tă . E l însă to t nu se lărgea. E l a creat un chip şi m ai b u n : dliarma28. Kshatra kshairiilor, ia tă ce este dharma. De aceea nu poate fi nim ic m ai presus de d harm a. Şi cel slab speră (să-l învingă) pe cel m ai ta re cu

55

aju to ru l dharm ei, ca şi cum I-ar a ju ta regele. Căci, aşa este , dharm a e adevăru l. Tocm ai de aceea se şi socoteşte că acela care spune adevăru l, rosteşte dharm a, iar cel ce ro steşte dharm a, rosteşte adevăru l; căci am îndouă sîn t acelaşi lucru.

Şi as tfe l acesta este Brahm an , kshatriya , vish şi shudra* A cest B rahm an a fost foc p rin tre zei şi b rah m an prin tre oam eni [ ...] . D in tru începu t, acest (to t) nu era decît A tm an, cel unic. E l a d o rit: «Fie să am o soţie, a tunci voi p u tea să produc urm aşi; să am bogăţie şi a tu n ci voi p u tea săvîrşi fapte» . Cu ad ev ăra t, acestea sînt [hotarele] dorin­ţe i, şi cel dornic nu-şi poate dori m ai m u lt. De aceea şi azi în singuratu l doreşte : «Fie să am o soţie, a tunci voi p u tea să las urm aşi; să am bogăţie şi a tunci voi p u tea săvîrşi fap te ». Şi dacă din aceste dorin ţe el nu-şi va împlini v reuna, se v a socoti pe sine însuşi neîm plinit. Ia r p lină­ta te a lu i aceasta este : ra ţiu n ea sa este A tm an, graiul său este so ţia , re sp ira ţia sa sîn t u rm aşii, ochiul său este bogăţia lum ească, deoarece cu ochii îşi dobîndeşte el to tu l; urechea sa este (bogăţia) d iv ină, căci cu urechea o aude. Ia r tru p u l este acţiunea lu i, deoarece cu tru p u l îsi săvîrseste faptele [...]

(Brihadaranyaka Upanishad29, „Madhu“ I, 2, 1 — 7; 3, 1—2; 4, 1 — 17)

Oul primordial

în lum ea aceas ta , cînd fă ră strălucire şi lum ină ea era în făşu ra tă de negură din to a te părţile , a a p ă ru t d in tru începu tu l [acelei] yuga30, ca în tîia cauză (a creaţiei), un ou uriaş, săm în ţă veşnica a tu tu ro r fiinţelor, care se num eşte M ahadivya. în el, precum se ştie, lum ina cea adevăra tă era e tern u l b rahm a, sublim şi inim aginabil, ubicuu, cel care este cauza ascunsă şi insesizabilă a realului şi irealului. Din [oul] acesta a purces suprem ul Brahm a, străm oşul şi s inguru l dom n al tu tu ro r făp turilor. (Apoi au ieşit) Sura- guru şi S th an u ; M ânu, Ka şi P aram esth in şi de asemenea P racesatah , D aksha şi cei şap te fii ai lui D aksha. Apoi au ap ă ru t douăzeci şi unu de dom nitori ai făp turilor, şi P u ­rusha cel al cărui suflet nu se poate m ăsura şi pe care îl

56

cunosc to ţi în ţe lep ţii; m ai departe , to ţi V ishvedeva, A ditya, V asavah şi am bii Ashvini, de asem enea (toţi) yaksha, sadhya, p ishacha, guhyaka şi p itri. D upă aceea s-au iv it cei m ai buni în ţelep ţi, în ţelepţii b rahm ani fă ră cusur şi num eroşii în ţelep ţi regali, înzestra ţi cu to a te v ir­tu ţile . D upă aceea: apa, cerul, glia, v în tu l, spaţiul aerian şi ţările lum ii; după aceea: anii, anotim purile, lunile, sem i­lunile, zilele şi nopţile în succesiune o rdona tă . Aşa s-au iv it şi to a te celelalte care sîn t adeverite de oam eni.

Şi to t ceea ce ex is tă , m işcător şi nem işcat, to t ce se supune observaţiei, to tu l se va am esteca din nou cînd, după ce se va scurge yuga, lum ea se va n ă ru i. T o t aşa precum (în n a tu ră ) semne fe lurite ies la iveală o d ată cu sch im barea anotim purilor, la fel şi acele fiin ţe (apar din nou) la începutul (urm ătoarei) yuga. Aşa se înv îrteşte în lume veşnic ro a ta aceasta care nu are nici început, nici sfîrşit, şi care pricinuieşte d istrugerea a to t ce ex is tă .

(Mahabharata ?l, cartea I, „Adiparva“, I, 27—38)

Bărbatul cosmic Purusha: germinaţia universului

Lum ea v ăzu tă era o întunecim e de neînţeles, lip s ită de Însuşiri desluşite, cu n ep u tin ţă de p ă tru n s p rin ra ţiune ori de cunoscut, şi părea cu desăvîrşire ado rm ită . Cînd te r ­menul descom punerii s-a scurs, S tăp înul, cel care ex is tă prin sine însuşi şi care nu poate fi percepu t de sim ţu ri, lăsînd să se vadă această lum e cu cele cinci forţe ale ei şi cu celelalte principii în s tră lu c irea gloriei celei m ai pure, s-a a ră ta t risip ind în tunericul.

El, pe care num ai spiritu l îl poate înţelege, el care e mai presus de organele sim ţurilor şi nu are p ă r ţi v ăd ite , el cel e tern , suflet al tu tu ro r fiinţelor pe care nim eni nu-l poate pricepe, şi-a d a t în vileag în treaga splendoare. Luînd In cugetul său ho tărîrea de a face să purceadă făp tu ri felurite din propria-i su b s tan ţă , el a fă cu t în tîi apele în care a lăsa t un germen. Germ enul a devenit un ou ca aurul s tră lucito r, la fel de stră lu c ito r ca astru l cu mii de raze, ia r din oul acesta s-a n ă sc u t el însuşi, B rahm a, străm oşul tu tu ro r fiinţelor.

57

Fiind făcute de N ara, apele s-au num it naras; şi pen tru că au fost locul cel d in tîi al m işcării (ayana) lui N ara, s-a n u m it el însuşi N arayana32.

Prin cel ce este, prin cauza sa im penetrab ilă şi e te rn ă , prin fiin ţa şi nefiin ţa sa, a lu a t naştere (bărbatu l cosmic) P urusha, celebrat în lume sub num ele de B rahm a.

D upă ce a locuit în oul acesta un an (al său), cu pu terea cugetării sale S tăpînul a despicat oul în două ju m ă tă ţi; şi din cele două ju m ă tă ţi a fă cu t Gerul şi Glia, aşezînd la mijloc în tre ele aerul, cele op t ţin u tu ri cereşti şi genunea im obila a apelor.

Din Sufletul preaînalt el scoase la iveală C ugetarea, cea care este şi nu este, ia r m ai înainte de aceasta , Şinele, cel care e a to a te S tăp în şi diriguieşte to tu l. Ia r înain te de C ugetare şi de Sine, el smulse In telectu l şi to t ceea ce con­ţine una din cele trei însuşiri, precum şi cele cinci organe ale m inţii cu aju torul cărora se psrcep lucrurile exterioare, ca şi cele cinci organe ale acţiunii şi particulele celor cinci elem ente. Unind în tre ele particulele, de nep ă tru n s pen tru raţiune, ale acestor şase principii ce sîn t înzestra te cu energie uriaşă, el făcu toate fiinţele. [...]

F iin ţa cea preaînaltă a d a t astfel, d in tru început, un num e fiecărei făp tu ri, un ro s t şi un fel de a fi, după cum m ărturisesc cuvintele din Veda. S tăpînul a to tp u te rn ic a d a t naştere unui m are n u m ăr de zei înzestra ţi cu principii ac tive şi cu suflet, precum şi unei m ulţim i nevăzute de duhuri, şi a rîndu it sacrificiul. [...] Spre a înm ulţi neamul omenesc, din gura sa, din bra ţe le safe, din coapsele şi din picioarele sale el a făcu t p reotul (brahman), războinicul (kshatriya), agricultorul (vaishya) şi lucră to ru l (shudra). îm părţindu-şi tru p u l în două, a to tp u tern icu l S tăp în a devenit ju m ă ta te b ă rb a t şi ju m ă ta te femeie şi, îm preu- nîndu-se cu sine însuşi, a d a t naştere Cuvîntului (Viraj).

(Manusamhita, I, 5 — 32)

LUMEA DUALĂ

De la cultul iranian iniţial al focului şi al apei, mitologia zoroas- trismului a recompus o cosmogonie riguros de simplă, în formula conflictului dintre bine şi rău, ca principii personificate în zeii

58

Akura Mazda (Ormuzd) şi Angra Mainyu (Ahriman). Dacă o ra­mură mitică iraniană se referă la naşterea acestor două principii antagonice din inerţia primordială a timpului infinit (Z uTvan Aka- rana, timpul inert, se autosacrifică dar se şi îndoieşte de valoarea sacrificiului, aşa că din sacrificiu se naşte Ahura Mazda, deci binele, iar din îndoială Angra Mainyu, deci răul), codicele Avestar atribuit magului Zarathustra, impune o concepţie de dualitate inegală şi un îndelungat proces cosmogonic (în patru epoci de cîte trei milenii), între organizarea haosului temporal şi revenirea la haos; această cosmogonie avestică este, de fapt, organizarea materiei cosmice prin transferul luminii în energie, cînd apare şi omul primordial de o netă structură arhetipală: Yima.

A stfel îi vorbi A hura M azda33 sfîntului Z a ra th u s tra :34E u, care sînt A hura Mazda, am creat, sfin te Z a ra th u s tra ,

universul acolo unde nu fusese nim ic. De nu I-aş fi făcu t, lum ea în treagă ar fi purces spre A irjana V aeja. P otrivn ic acestei lum i care este num ai v ia ţă , A ngra M ainyu a d a t naştere alteia, care este num ai m oarte şi unde nu sînt decît două luni de v ară , ia r ia rn a e lungă şi ţine zece luni, răcind în tr-a tîta păm întu l, încît pînă şi lunile verii sîn t îngheţa te şi frigul este începutu l tu tu ro r relelor.

Apoi, eu am fău rit un lăcaş pen tru Sughdra, num indu-l Ghaon, care este locul cel m ai în c în tă to r de pe p ăm în t; acesta e sem ănat cu tran d a firi şi acolo se nasc păsările cu pene de rubin .

A tunci A ngra M ainyu a făcu t insectele care v a tăm ă plantele şi anim alele.

Apoi eu, A hura Mazda, am în tem eiat M uru, oraşul cel sfîn t şi m inunat, ia r Angra M ainyu a s trec u ra t în tr-însul vorbele rău tăc io ase şi m inciuna.

D upă aceea eu, A hura M azda, am crea t ferm ecătorul B akhdi, unde flu tu ră o su tă de mii de steaguri şi pe care îl înconjoară păşunile grase, dar A ngra M ainyu a trim is acolo fiare şi dobitoace lacom e care înfulecă v itele folosi­toare pen tru oam eni.

Apoi eu am zidit N isha, oraşul rugăciun ii, ia r A ngra M ainyu a s trecu ra t în el îndoiala cea care roade cred in ţa .

E u , care sîn t A hura M azda, am zidit oraşul H aroju cel cu pala te bogate, o, sfin te Z a ra th u s tra , ia r A ngra M ainyu

59

a zăm islit acolo trin d ăv ia şi curînd oraşul a căzu t în t ic ă ­loşie.

A stfel, fiecare d in tre m inunile pe care eu le-am d ă ru it oam enilor, in tru fericirea lor, a cunoscut îm potriv ire din p a rte a lu i A ngra M ainyu, prin darurile lu i nenorocite; din pricina lui, păm în tu l a fost spurcat de pornirile cele rele; el a s ta to rn ic it d a tin a tîlh ă rească de a-i îngropa pe m orţi în păm în t sau de a-i arde pe ruguri, precum şi to a te celelalte rele care în tris te ază neam ul omenesc.

A tunci Z a ra th u s tra îl în treb ă aşa pe A hura M azda:O, Sfinte Duh A hura M azda, tu cel ce ai fă cu t făp tu rile

păm în tu lu i, tu cel p reacu ra t, cui d in tre m urito ri ţi-ai d ă ru it m ai în tîi cuvîntul tă u , tu cel care eşti A hura Mazda, cui m ai în tîi, înain te de m ine care sîn t Z a ra th u s tra , i-ai descoperit această lege care a ta este, care este a m ea?

A tunci A hura M azda îi de te acest răsp u n s:P reafrum osului Y im a, celui v e s tit ca dom n p rin tre

oam eni, sfin te Z ara th u stra , lui celui d in tîi d in tre m uritori i-am ro s ti t cuvîntu l m eu, eu care sîn t A hura Mazda, şi lui celui d in tîi înain te de tine , care eşti Z a ra th u stra , i-am descoperit legea aceasta care este a m ea, care este a ta . E u , care sîn t A hura M azda, i-am spus de aceea aşa, o Z a ra th u s tra : — O, tu frum osule Y im a, fiu al lui Vivah- v a n t, vino la mine ca în v ă ţa t în tru cred in ţa mea, să-i fii răsp ind ito r! D ar preafrum osul Y im a, o Z ara th u s tra , ia tă ce m i-a răspuns a tu n c i: — Nu sînt v redn ic pen tru aceasta eu, nu am eu ş tiin ţa să-i fiu legii ta le profet şi crainici — E u, care sîn t A hura Mazda, astfel i-am g ră it lui: — D acă aşadar nu vii nici preo t, nici crainic legii mele să-i fii, vai, to a te aceste făp tu ri păm în teşti ale mele ocro- teşte-le tu , o, Y im a, şi sa le creşti, şi înlocuieşte-m ă pe mine ca paznic al făp tu rilo r păm în tu lu i, vino să le fii ocro tito r şi p azn ic! Şi a tunci, o Z ara th u stra , preafrum osul Y im a mi-a răspuns acestea: — Voi face să propăşească făp turile ta le păm în teşti, aceste fă p tu ri ale păm în tu lu i eu le voi face să crească. Te voi a ju ta fiind paznicul şi ocro tito ru l acestor făp tu ri ale ta le .f...]

E u , care sîn t A hura M azda, i-am rîn d u it a tunci o oaste şi un bold au rit, un plug cu to tu l de aur. Şi Y im a a dobîn­d it în mîinile sale pu terea regească. D ar în tre tim p , Y ima dom nind, s-au scurs astfe l tre i su te de ani pînă cînd to t

60

păm în tu l larg s-a um plu t de cirezi şi ta u r i şi s-a um plu t de cîntece şi de oam eni şi de p ă să ri, şi de roşii focuri arzînd .[...]

(Avesta35, „Vendidad“, I —II)

PRINCIPIILE Y IN ŞI YANG

Din foarte variata şi vasta mitologie chineză arhaică (pe care însă nu o cunoaştem decît din crîmpeie risipite în scrierile istorice, poetice şi enciclopedice mai ales de dinainte de confucianism şi taoism) se impune îndeosebi mitul creaţiei universului din cele două principii iniţiale, desprinse din haosul primordial: yin (principiul feminin, simbol al întunericului) şi yang (principiul masculin, sim­bol al luminii şi al primăverii renăscătoare).

Sînt şi alte concepţii cosmogonice frecventate de vechii mi- tografi chinezi: Hun Tun , haosul primordial, lipsit de cele şapte orificii vitale, se lasă perforat, însă moare producînd din el însuşi universul, pe care îl organizează abia omul cosmic Pan-ku , după un somn de 18 000 ani într-un ou, din gălbenuşul şi albuşul căruia el confecţionează tot ce există pe pămînt şi în cer.

Antropogonia apare în miturile chineze abia după a doua creaţie (sau reparaţie) a universului — distrus de potop — prin lucrarea amplă a zeiţei Niui-wa şi a fratelui şi soţului ei,F u si36.

Vechile noţiuni cosmogonice şi antropogonice din miturile Chinei arhaice au fost modificate sau chiar înlăturate de doctrina raţio- nalistă tao?7 şi, de nu s-ar fi conservat unele surse bogate (mai ales Cartea munţilor şi mărilor), nu am fi avut la îndemînă nici măcar fragmentele de referinţă din care -azi mitologii se străduiesc să re­constituie una dintre cele mai interesante mitologii ale lumii.

Forţele primordiale yin şi yang

Cine a p u tu t aduce pînă la noi isto riile vrem urilor de Ia început? Pe ce tem ei pu tem judeca ră stim p u l acela cînd păm întul nu se despărţise încă de cer? P riv irea cui a p u tu t să p ă tru n d ă în adîncul haosului de a tu n c i şi cum s-ar fi p u tu t desluşi ce anum e se ro tea în v îrte ln iţa aceea?

61

Din întunericul fă ră m argini a ţîşn it lum ina. De ce a ţîşn it? Îm preunîndu-se, au ap ă ru t forţele yin şi yang. Ce anum e le-a n ăscu t şi de unde şi-au tra s obîrşia? Bolta cerească are nouă cercuri. Cine le-a în ă lţa t? Cine ar fi p u tu t să fie ziditorul d in tîi al acestei construc ţii m ăre ţe?

(Tsiui Yuan /340—278 î.e.n./, întrebări către cer)

în vrem urile de dem ult, pe cînd nu era încă nici păm în t şi nici cer nu era şi prin bezna cea adîncă ră tă cea u chipuri fă ră form ă, au ap ă ru t din haos doi zei. Ei au creat cerul şi păm întul, iar a tunci s-a d esp ă rţit principiul fem inin y in de principiul m asculin yang şi au fost h o tă rn ic ite cele opt ţă r i ale lumii. [...] Şi s-au născu t din haos două spirite care au creat cerul şi păm întul. Din su b s tan ţa tu lbure au luat fiin ţă anim alele, ia r din cea p u ră — omul.

(Liu An /179 —122 î.e.n./, Huainan-tst)

Omul cosmic Pan-ku

Cerul şi păm întul se aflau într-o sta re de haos care se­m ăna cu conţinutul oului de găină , iar a tunci s-a născu t Pan-ku. D upă optsprezece m iide an i,a în cep u t să ia naştere universul; principiul pur yang a zăm islit cerul, principiul tu lbu re y in a zăm islit păm întu l. Iar Pan-ku se găsea la mijloc şi îşi schim ba înfăţişarea de cîte nouă ori pe zi. în cer el a ajuns spirit, iar pe păm înt s-a făcu t sfînt. De fiecare d a tă cerul se înălţa cu cîte un chjang38 to t mat sus, astfel că şi Pan-ku însuşi creştea în fiecare zi cu cît.-? un chjang. Astfel a du ra t to tu l optsprezece mii de ani, pînă cînd cerul s-a rid icat foarte sus, iar păm întul s-a lăsat fo a rte jos, şi pînă cînd Pan-ku s-a întins în creştere a ju n ­gînd de o m ărim e gigantică. De aceea, păm întul răm îne -depărtat fa ţă de cer cu nouăzeci de mii de li38.

^dintr-o operă pierdută a lui Siui Chjang /sec. III/, citată în enciclo­pedia Cercetarea imperială a anilor Thai-ping)

62

[Pan-ku] s-a în tins cît era de lung, îm pingînd cerul to t m ai sus, ia r păm întu l to t m ai jos. Totuşi m ai răm înea un loc in tre cer şi păm în t pe unde nu se p u tea trece . A tunci el luă în m îna stîngă o d a ltă , ia r în m îna d reap tă un topor şi se apucă să scorm onească astfel cu d a lta şi să ta ie cu topo­rul [partea nedesprinsă]. Şi în tru c ît el dispunea de fo rţă m agică, în cele din u rm ă izbu ti să d esp a rtă cu to tu l cerul de păm în t.

(Chjou Yu /sec. XVII/, Povestea creaţiei lumii)

m

în ţe lep ţii veacurilor de odinioară spuneau că din lac r i­mile lui Pan-ku s-au a lcă tu it fluviile, din răsu flarea lu i— vîn tu l, din vocea sa — tu n etu l, din lum inile ochilor săi— fulgerul. Se m ai spunea în vechim e că a tu n ci cînd Pan-ku se bucură, este vrem e frum oasă, dar cînd e mînios^ to tu l se înnourează.

(Jen Fang /460—500/, Descrierea lucrurilor uimitoare)

Pan-ku , cel n ăscu t înain tea tu tu ro r, s-a p resch im bat cu to tu l în ajunul m orţii sale: resp ira ţia lui a devenit v în t şi nor, glasul i s-a p refăcut în tu n e t, ochiul său stîng s-a făcu t soare, ochiul său d rep t s-a făcu t lună, şira sp inării şi m ădularele lui au devenit p a tru la tu ri ale lum ii şi cei cinci m unţi uriaşi, sîngele lui s-a p refăcu t în fluvii, tendoanele şi vinele sale au ajuns să fie drum uri pe păm în t, din carnea lui s-a a lcă tu it ţa r in a de a ră tu ră de pe cîm puri, părul i s-a schim bat în [puzderia de] stele, din perii de pe tru p s-au făcut ierburile şi copacii, din d in ţi şi din oase au ră să rit aurul şi pietrele, din săm în ţă lui b ă rb ă tească şi din m ă­duva lui au ieşit la iveală m ărgăritare le şi jadul, iar su­doarea i s-a p refăcu t în ploaie şi rouă. [...] Gîzele care tră iseră pe trupu l lui, sub în rîu rirea v în tu lu i s-au fă c u t oam eni.

(Ma Siu /1620—1673/, Comentarii istorice, I)

63

Niui-wa şi Fu s i, reparatorii universului

în vrem ea străveche, a tunci cînd universul ab ia fusese creat, în m unţii K unlun locuia Niui-wa, îm preună cu fratele ei (Fu si), dar oameni nu erau încă în lum ea de sub cer. Am îndoi s-au h o tă r ît să se înso ţească, devenind b ă r­b a t şi nevastă , însă le-a fost ruşine. A tunci fratele îşi duse sora în piscul m untelui K unlun şi ro sti acest descîn tec: «Dacă s tă în voia cerului ca noi doi să ne căsă to rim , fie ca fum să ţîşnească în sus făcîndu-se s t î lp ; ia r dacă nu , a tunci fum ul să se risipească!» Şi se făcu stîlp de fum.

A tunci sora se apropie de fra te , după ce îm pletise un evan ta i din ia rb ă spre a-şi acoperi fa ţa . De acolo a şi purces obiceiul de azi al m ireselor să ţin ă la n u n tă un evan­ta i în m înă.

(Li Jung, Descrierea lucrurilor irepetabile şi stranii)

m

Niui-wa, fecioară ferm ecată şi zeiţă a vrem urilor s t ră ­vechi, avînd chip omenesc şi tru p de şarpe, era în s ta re să-şi schim be înfăţişarea de şaptezeci de ori pe zi.

(Cartea munţilor şi mărilor*9)

m

Lum ea din oraş spune că, pe cînd nu se făuriseră încă cerul şi păm în tu l, nu erau încă nici oam eni. Niui-wa s-a apucat să p lăm ădească oam eni din lu t, însă tru d a ei s-a dovedit a t î t de anevoioasă încît [zeiţa] nu m ai prid idea cu frăm în ta tu l. A tunci a cu fundat o funie în lu tu l cel moale şi, sm ucind-o m ereu afară , făcea astfel oam enii. I a tă însă că cei bogaţi şi vestiţi s-au ales d in tre cei p lăm ădiţi din lu t [de mîinile zeiţei], pe cînd to ţi cei de jos şi fă ră faim ă s-au pom enit a fi fost scoşi cu frînghia.

(iCercetarea imperială a anilor Thai-ping)

64

•

în treb a re : de ce în vrem urile de dem ult, cînd nu se cunoşteau încă legile arm oniei, a fost născocit (in stru ­m entul muzical) shanhuang?

R ăspuns: Niui-wa, sora lu i Fu si, i-a c rea t pe oam eni şi a in v en ta t muzica în chip de simbol al apariţie i lor pe lum e.

(Ma Kao /sec. X/, Comentarii)

In vrem ea străveche s-a produs un potop, talazurile se rid icaseră p înă la cer, ia r oam enii se înecaseră to ţi. Au răm as num ai un sih astru de pe M untele R ăsăritean şi o fa tă de la M area de M iazăzi. A ceştia doi erau gemeni, frate şi soră; to tu şi, ca să nu se curme neam ul omenesc, ei s-au căsă to rit. T oţi cei care tră iesc în zilele noastre sînt s trăn ep o ţii lor.(mit oral din provincia Hunan, citat de Liui Chjan-yui, în Conspect de istorie a societăţii chineze)

In cei din urm ă ani pe care i-a pe trecu t ea (Niui-wa), unul din dregători, cu num ele H un-hun, deşi avea m ultă m inte, îndrăgise v io lenţa [...] P lu tind o d a tă peste ape, pe o p lu tă de lemn, el a in tra t în lu p tă cu Chju-jung. D ar neizbutind să-l învingă, a ţ î ţa t de mînie cum era, s-a izb it cu capul de m untele Buchjou şi a m u rit. De la izb itu ra aceea s-a ru p t o p rop tea cerească, iar unul din unghiurile păm în tu lu i s-a s trîm b a t.

(Sii-ma Tsien40, Memorii istorice)

In vrem uri dem ult apuse, cele p a tru ho tare s-au n ă ru it şi cele nouă continente s-au despicat [...] Cele p a tru ho tare au ajuns în parag ină, ia r cele nouă ţ in u tu r i s-au ru p t

65

unele de alte le; cerul acoperea nu to t ce era în fiin ţă , glia p u rta în spate nu to t ce era în v ia ţă . F lăcările ardeau fără a se stinge, valurile se rid icau fă ră a se curm a, fiare crîncene îi devorau pe supuşi, p ăsă ri de p radă îi răpeau pe cei b ă trîn i şi pe cei slăbănogi. A tunci Niui-wa a to p it pietre m ulticolore şi a dres cu acestea bo lta cerească, a re teza t picioarele unei broaşte ţestoase uriaşe spre a în tă ri cu a ju to ru l lor cele p a tru ho tare , a ucis dragonul negru pen tru a veni în aju toru l locuitorilor din Tsichjou, a adunat cenuşă de tres tie şi cu ea a s tăv ilit apele potopului. [...] A dres cerul, a în d rep ta t cele p a tru la tu ri ale hotarelor [lumii], a zv în ta t apele po topului, a ne tez it păm în tu l în Tsichjou, a s tîrp it fiarele sălbatice şi m ulţim ii om eneşti i-a re d a t v ia ţa . P rim ăvara a devenit surîzătoare, vara s-a făcu t însorită, toam na era păgubitoare şi ia rn a încheia anul. In acele vrem i, oam enii începuseră a t r ă i fă ră griji, erau veseli si se asem uiau ei însisi b a cu caii, b a cu vacile. [...]

(Niui-wa) şade în carul tu n e tu lu i, la care e în h ăm at în mijloc un dragon în arip a t, ia r în la tu ri s în t dragoni fă ră coarne. Nori galbeni îm podobesc carul ei, un dragon alb zboară înain te , ia r un şarpe o urm ează. Aşa plu teşte ea în înălţim i, p rin tre demoni şi spirite, ridicîndu-se pînă în al nouălea cer, unde se în tîlneşte cu zeul de la po arta L inm un, apoi se cufundă în linişte şi în odihnă la picioarele m arelui străm oş. D ar ea nu-şi dă în vileag m eritele, nu-şi rid ică n iciodată glasul, tă in u ieşte în sinea ei calea oam enilor desăvîrşiţi şi se supune legii fireşti a cerului şi a păm întu lu i.

M eritele ei ajung să se cunoască însă în to a te cele nouă ceruri, de sus şi pînă jos, la M ăgura Galbenă subpăm ân­tean ă .

# (Liu An, Huainan-tsâ)

•

Cînd oam enii abia se iv iseră pe păm în t, cerul avea legă­tu ri cu ei şi ei aveau legătu ri cu cerul. D im ineaţa şi seara, oamenii se pu teau sui la cer, avînd astfel p u tin ţa să stea de vorbă cu cerul, d im ineaţa şi seara.

(Kung Tse Chjen /1792 —1841/)

66

DUBLA GENEZĂ BIBLICĂ

Biblia41 este o colecţie eterogenă de mitografii, canoane teolo­gice, coduri juridice, meditaţii filosofice, cronici istorice, speculaţii metafizice, poezie, literatură epică, folclor, paremiologie, sfaturi medicale, agricole, zootehnice, teze politice şi militare, texte rituale de cult şi formule de magie, selectate după criterii teologice rigu­roase în canoanele religiei mozaice (Vechiul Testament) şi ale reli­giei creştine (Noul Testament).

Miturile arhaice au fost prelucrate simţitor în Vechiul Testament, a cărui canonizare a impus eliminarea unora foarte interesante, însă contradictorii, considerate convenţional texte apocrife*2.

Monoteismul caracteristic doctrinei religioase biblice s-a ridicat peste vechile culte tribale, nu fără a şi le incorpora, ca şi peste pu­ternica influenţă a vechilor mitologii mesopotamiene, în cursul procesului dificil de unire politică a celor 12 seminţii tradiţionale, stabilite apoi în bazinul Iordanului. în cadrul acţiunilor de organizare atribuite semilegendarului Moise (Moshe) a fost proclamat cultul unic al zeului ( j ^ r ) ( Y H W H ) , tradus canonic prin Domnul, (de fapt un aorist arEăic: „cel care este“); iar astfel, alte divinităţi (Elohimt acest plural considerat cu părtinire de unii filologi un plural intensiv, însă indicînd o divinitate plurală: „cei puternici*4 sau mai exact un grup de divinităţi secundare consacrate construcţiei şi reconstrucţiei universului, ca grupul de zei babilonieni Anunnaki; El, zeul prin excelenţă al populaţiilor semite, dobîndind mai tîrziu semnificaţia de Dumnezeu; de asemenea, El Shaddai, Adonai etc.) au devenit atributele lui El Yahweh, cu excepţia zeilor negativi (ca Azazelj vechi demon al deşertului, sau Satan, poate derivînd din zeul nefast egiptean Suteh) contopiţi în noţiunea de Diavol, ca reper echilibrant în dualismul ascuns al monoteismului doctrinar ebraic.

Cu toate rigorile operei de canonizare religioasă a Bibliei, în Ge­neză au rămas, superficial însăilate, două variante de cosmogonie şi antropogonie (numite de noi mitul A şi mitul B)\ primul mit na­rează o creaţie a lumii din haosul acvatic primordial, prin acţiunea acelui zeu plural Elohim, al cărui suflu agită apele, perechea de oa­meni fiind făcută simultan, în ziua a şaptea; în al doilea mit, îndeo­sebi antropogonia e compusă din două acte succesive — femeia ivindu-se ulterior ca un accesoriu al bărbatului (de unde şi interpre­tarea acestui mit antropogonie drept mit al androginului iniţial). Se prea poale ca obîrşia celor două antropogonii (dar şi actul cosmo­gonic, înfălişat diferit!) să se afle de fapt într-un mit mai vechi, unic,

67

dacă ţinem seama de pildă că, după o tradiţie talmudică, înainte de Eva, Adam a mai avut o soţie, numită Lilith (menţinută ulterior în texte, ca „mumă a demonilor“).

Păcatul originar este identificabil cu ispita demoniacă a cunoaş­terii, condamnată de obicei de religiile excesiv canonizate şi, bineînţeles, nu are nimic comun cu descoperirea erosului, cum a fost interpretat adesea, erosul apărînd abia după izgonire (în al doilea mit, cel iahvist), ca mod necesar şi autorizat de perpetuare a perechii arhetipale.

Moartea lui Abel de mîna fratelui său Cain pare imposibilă în context; totuşi, acest fratricid nemotivat, un mit adiacent fără în­doială mult mai nou, nu e decît ecoul unor mutaţii sociale şi al unei stări de conflict între două societăţi arhaice — una păstorească, alta agrară, caracteristice unor zone geografice din mezolitic.

Citită în originalul ebraic sau în traducere filologică, Geneza bibli­că nu oferă temei unor interpretări devenite clasice, care de fapt nu au fost decît răstălmăciri doctrinare, operate în textul ebraic de diverşi învăţaţi talmudişti, apoi de traducători, în Septuaginto greacă, făcută în epoca helenistică pentru evreii din diaspora, în Vulgata latină, pentru uzul catolicilor, şi apoi în toate celelalte ver­siuni naţionale pentru cultele ortodoxe şi reformate sau pentru numeroasele secte creştine.

Mitul A

La început, a făcu t Elohim (Dumnezeu) cerurile şi păm întu l [Gînd E lohim a(u) început să facă cerurile şi păm întul], păm întu l era fă ră chip [inform] şi pustiu şi întuneric era deasupra abisului, ia r duhul [vîntul, suflul] lui E lohim se m işca pe deasupra apelor. Şi a zis E lohim : «Să fie lum ină!» şi s-a fă cu t lum ină. Şi a v ăzu t Elohim că lum ina este b ună şi a d esp ă rţit E lohim lum ina de în tu ­neric. E lohim a n u m it lum ina ziuă şi în tunericu l l-a n u m it noapte. Şi a fost seară şi a fo st d im ineaţă: ziua în tîia .

Şi a zis E lohim : «Să fie o tă r ie 43 în m ijlocul apelor, care să despartă apele de ape». Şi a făcu t Elohim tă r ia [cerului] şi a d esp ă rţit apele care sîn t dedesubtul tă r ie i de apele care sîn t deasupra tă rie i. Şi a n u m it Elohim tă r ia ce r; şi a fost seară şi a fost d im ineaţă : ziua a doua.

68

Şi a zis E loh im : «Să se adune apele cele de sub cer lao­la ltă şi să se ivească uscatul» . Şi s-a făcu t aşa. Şi a num it Elohim uscatu l păm în t, ia r adunarea apelor a num it-o m ări. Şi a v ăzu t Elohim că este bine. Şi a zis E lohim : «Să dea la iveală păm în tu l verd ea ţă , ierburi avînd să ­m în ţă în ele şi pomi rod ito ri care să facă, după soiul lor, roade cu săm în ţă în ele, pe păm înt» . Şi s-a făcu t aşa. Şi păm întu l a d a t la iveală verdeaţă , ierburi avînd săm înţă în ele, după soiul lor, şi pomi rod itori cu rod care are să ­m în ţă în el, după soiul lor. Şi a v ăzu t Elohim că este bine. Şi a fost seară şi a fost d im ineaţă: ziua a tre ia .

Şi a zis E lohim : «Să fie lum inăto ri pe firm am entul (tăria) cerurilor, ca să d esp a rtă ziua de noap te şi să fie (aceştia) semne ale anotim purilor, ale zilelor şi ale anilor; şi să fie lum inăto ri pe firm am entul cerurilor, ca să lum i­neze pe păm înt» . Şi s-a făcu t aşa. Şi a făcu t Elohim cei doi lum inători m ari: lum inătoru l cel m ai m are, ca să stăp î- nească ziua, şi lum inătorul cel m ai mic, ca să stăp înească n oap tea ; şi a făcu t de asem enea şi stelele. Şi i-a pus E lo­him pa firm am entul cerurilor ca să lumineze pe păm în t, şi să stăp înească peste zi şi peste noapte şi să despartă lum ina de întuneric. Şi a v ăzu t Elohim că este bine. Şi a fost seară şi a fost d im ineaţă: ziua a p a tra .

Şi a zis E lohim : «Să mişune apele de sum edenie de făp tu ri cu v ia ţă în ele şi păsările să zboare peste păm în t de-a curmezişul firm am entului cerurilor». A stfel a făcu t Elohim m onştrii cei m ari ai m ării şi to a te făp tu rile v ie ţu i­toare care se m işcă (şi) de care m işună apele, după soiul lor, şi to a te păsările zburătoare , după soiul lor. Şi a v ăzu t Elohim că este bine. Şi le-a b inecuv în ta t E lohim zicînd: «P răsiţi-vă şi v ă înm ulţiţi şi um pleţi apele m ărilor şi păsările să se înm ulţească pe păm înt» . Şi a fost seară şi a fost d im ineaţă: ziua a cincea.

Şi a zis Elohim : «Să scoată păm întu l făp tu ri vii după soiul lor: dobitoace, tîrîtoa re şi fiare pe păm în t, după soiul lor». Şi s-a făcu t aşa. Şi a făcu t Elohim fiarele p ăm în tu ­lui, după soiul lor, şi dobitoacele după soiul lor şi to a te tîrîtoarele de pe păm în t, după soiul lor. Şi a v ăzu t Elohim că este bine. Şi a zis E lohim : «Să facem om, după chipul nostru şi după asem ănarea n o astră , care să aibă stăp în ire peste peştii m ării şi peste păsările văzduhului şi peste dobitoace şi peste to t păm în tu l şi peste to a te jivinele care

69

se tîrăsc pe păm înt». A stfel a făcu t E lohim pe om [ome­nirea], după chipul său , după chipul lui E lohim l-a făcu t, b ă rb a t şi femeie i-a făcu t. Şi i-a b inecuv în ta t pe ei Elohim şi le-a zis lor E lohim : «Fiţi rod ito ri şi v ă înm ulţiţi şi um ­pleţi păm întu l şi supuneţi-1; şi s tăp în iţi peste peştii m ării şi peste păsările văzduhului şi peste to a te v ie tă ţile care se m işcă pe păm înt» . Şi a zis E lohim : «Iată, v-am d a t vouă to a te ierburile care au săm în ţă în ele, de pe to a tă fa ţa păm în tu lu i, şi to ţi pomii care au roade cu săm în ţă în ele; acestea vă vor fi vouă h rană . Şi tu tu ro r dobitoacelor păm întu lu i şi tu tu ro r păsărilo r văzduhului şi tu tu ro r jiv i­nelor care se tîrăsc pe p ăm în t şi care au în ele suflare de v ia ţă , le-am d a t oricare p lan tă verde d rep t hrană». Şi s-a făcu t aşa. Şi a p riv it E lohim la to a te cîte le făcuse şi ia tă erau foarte bune. Şi a fost seară şi a fost d im ineaţă: ziua a şasea.

Aşa s-au desăvîrşit cerurile şi păm întu l şi to a tă oştirea lor. Şi a sfîrşit Elohim în ziua a şap tea lucra rea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şap tea de to a tă lucrarea sa pe care o făcuse.

(Vechiul Testament, „Geneza“, I; II, 1 — 2)

Mitul B

Ia tă obîrşiile cerurilor şi ale păm întu lu i, a tunci cînd au fost create. în vrem ea cînd Yahweh a făcu t păm întul şi cerurile, nici un copăcel nu era pe păm în t şi nici o buru iană nu răsărise, căci El Y ahw eh [Domnul Dumnezeu] nu slo­bozea ploaie pe păm în t şi nu era nici un om ca să-l lucreze, ci num ai ceaţa se rid ica de pe păm în t şi adăpa to a tă fa ţa păm în tu lu i; a tunci a a lcă tu it El Y ahweh pe om din ţă rîn ă [’adhamah] şi a suflat în nările lui suflare de v ia ţă , şi s-a făcu t om [’adAam]44, fiin ţă vie. Şi a săd it El Yahweh o grădină în E den45 spre ră s ă r i t şi a sălăşlu it acolo pe omul pe care îl alcătuise . Apoi El Yahweh a făcu t să ră sa ră din păm în t to t felul de pomi p lăcuţi la vedere şi buni pentru h rană, iar în mijlocul grădinii erau pomul v ieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi râu lu i. Un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în p a tru braţe . Numele celui dintîi este P ishon; acesta înconjoară to t

70

ţin u tu l H av’ilah, unde se află au r; şi aurul acestu i ţin u t este b u n ; bdeliul şi onixul acolo se află. Şi num ele fluviului al doilea este G ihon; acesta înconjoară to t ţin u tu l Kusli. Şi num ele fluviului al tre ilea este H iddeqel (Tigrul), care curge la ră să ritu l Asiriei. Ia r al p a tru lea fluviu este P era t (E ufratul). Şi a lu a t El Yahweh pe om [Adam\ şi l-a pus în grăd ina E denului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Şi i-a po runcit El Y ahweh om ului, zicînd: «Poţi să m ă­nînci slobod din to ţi pomii grădinii, dar din pom ul cunoş­tin ţe i binelui şi rău lu i să nu m ănînci, fiindcă în ziua cînd vei m înca din el, vei m uri!» Apoi a zis El Y ahw eh: «Nu este bine să fie omul singur; îi voi face lui un a ju to r de po­triv a lui». Căci EI Yahweh făcuse din ţă r în ă to a te v ie ţu i­toarele cîm pului şi to a te păsările văzduhului şi i le adusese omului ca să vadă cum le va num i (acesta); şi fiecare v ie­ta te , cum avea s-o num ească omul [Adam \ , aşa era să fie numele ei. Şi a pus omul num e tu tu ro r dobitoacelor şi tu tu ro r păsărilo r văzduhulu i şi tu tu ro r fiarelor cîmpiei, dar p en tru om nu s-a afla t un a ju to r de po triv a lui. A tunci El Y ahw eh a adus un somn greu asupra omului şi, în vrem e ce el a adorm it, El Y ahw eh a lu a t una din părţile [coastele] lui şi a strîns carnea la loc; şi p a r te a pe care o luase din om, El Y ahw eh a prefăcut-o în femeie şi a adus-o că tre om. A tunci omul [Adam] a g ră it: «Acesta este acum os din oasele mele şi carne din carnea m ea; ea se va chem a femeie [ishshah]**, căci din b ă rb a t [ish] a fost luată» . P en tru aceea va lăsa omul pe ta tă l său şi pe m am a sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi am îndoi un tru p . Şi omul [Adam] şi femeia [soţia] lui erau am îndoi goi şi nu se ruşinau .

D ar şarpele era cel m ai viclean d in tre to a te făpturile sălbatice pe care le făcuse EI Yahweh. Şi el a zis că tre femeie: «Adevărat este că a spus El [Dum nezeu] să nu m încaţi din nici un pom al grăd in ii? » Şi fem eia i-a răspuns şarpelui: «Din roadele pom ilor grădinii avem voie să m în­căm , dar El a spus: Din rodul pom ului care este în mijlocul grădinii să nu m încaţi, nici să nu vă a tingeţi de el, ca să nu m uriţi!» A tunci şarpele zise că tre fem eie: «Nu veţi m uri deloc! D ar El ştie că în ziua cînd veţi m înca din­tr-însul, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca El, cunoscînd binele şi rău l.» Astfel, cînd femeia a v ăzu t că pom ul era bun pen tru h rană şi isp itito r la vedere şi că pom ul acela

71

era de do rit, ca unul care dă înţelepciune, a lu a t din rodul lui şi a m încat şi i-a d a t şi b ă rb a tu lu i ei, şi a m încat şi el. A tunci li s-au deschis am îndurora ochii, şi ei şi-au d a t seam a că sîn t goi; şi au cusu t laolaltă frunze de sm ochin şi şi-au făcu t cingăto ri. Şi au auzit um bletul lui El Yahweh, care se plim ba în răcoarea zilei prin g răd ină , şi s-au ascuns, omul şi femeia lui, de fa ţa lui El Yahweh, p rin tre pomii grădinii. D ar El Y ahw eh l-a s tr ig a t pe om şi i-a zis: «Unde eşti?» Ia r el a răspuns: «Am auzit răsunetu l tă u prin g ră­d ină şi m -am tem u t, fiindcă eram gol, şi m -am ascuns». Şi a zis E l: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? [N u cum va] ai m încat din pom ul din care ţi-am poruncit să nu m ă­nînci?» Omul a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine m i-a d a t rod din pom şi eu am m încat!» A tunci El Y ahw eh a în treba t-o pe fem eie: «Ce anum e ai făcut?» Fem eia a răspuns: «Şarpele m -a am ăg it şi eu am m încat». El Y ahw eh a zis că tre şarpe: «Pentru că ai făcu t aceasta , b lestem at să fii tu în tre to a te dobitoacele şi în tre to a te fiarele sălbatice ; pe pîntece să te tîră ş ti şi pulbere să m ă­nînci în to a te zilele v ieţii ta le! D uşm ănie voi pune în tre tine şi femeie, în tre sem inţia t a şi sem inţia ei; ea îţi va zdrobi capul, ia r tu îi vei îm punge călcîiul». Apoi a zis femeii: «Voi înm ulţi foarte suferinţele sarcinii ta le! în tru dureri vei naşte fii; şi dorul tă u va fi după b ă rb a tu l tă u şi el te va stăpîni» . Ia r om ului i-a zis: «Pentru că ai a scu lta t de glasul femeii ta le şi ai m încat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu m ănînci din el!“, b lestem ată este glia din pricina ta ! Cu tru d ă să te h răneşti din ea, în to a te zilele v ieţii ta le! Spini şi pălăm idă să-ţi aducă şi să m ănînci ierburile cîm pului. In tru sudoarea feţei ta le să m ănînci pîine, pînă cînd te vei în toarce în ţă rîn ă , căci din ea ai fost lu a t; pulbere eşti şi în pulbere te vei în toarce!» Şi omul [Adam] i-a pus femeii sale num ele E va [//acw a/z]44, căci ea a fost m am a tu tu ro r celor vii. Şi a făcu t El Y ahw eh lui Adam şi femeii sale veşm inte de piele şi i-a îm b răca t cu acestea. Şi a zis El Y ahw eh: « Ia tă , omul s-a făcu t ca unul d in tre noi, cunoscînd binele şi ră u l; ia r acum să nu în tindă m îna şi să ia şi din pom ul v ie ţii şi să m ănînce şi să tră ia sc ă în veci!»46 Deci l-a scos El Y ahw eh din grăd ina Edenului, ca să lucreze păm în tu l din care fusese lu a t. Şi l-a izgonit pe om ; ia r la ră să ritu l grăd in ii E denului a pus heruvim i şi

72

o sabie de flacără care să se ro tea scă spre to a te zările, pen tru a păzi pom ul vieţii.

Şi Adam a cunoscut pe E va, fem eia sa, ia r dînsa a ză­m islit şi a n ăscu t pe Cain şi a zis: «Am dob înd it un om cu a ju to ru l lui Yahweh». Apoi din nou, ea a n ăscu t pe Abel, fra te le lui. Şi Abel era p ăs to r de oi, ia r Cain era m un­citor de păm în t. D upă c îtăv a vrem e, Cain a adus din ro a ­dele păm în tu lu i prinos lui Y ahw eh, ia r Abel a adus şi el din în tîi născutele (oi ale) tu rm elor sale şi ta in u ri din g ră ­sim ea lor. Şi Yahweh a p riv it cu plăcere c ă tre Abel şi (către) je r tfa lui, ia r la Cain şi la je r tfa sa nu s-a uitat* Şi Cain s-a aprins de m înie şi fa ţa lui s-a posom orît. Yahweh l-a în treb a t pe Cain: «De ce eşti m înios şi de ce s-a poso­

m o r î t fa ţa ta ? Oare dacă săvîrşeşti binele, nu vei fi p riv it cu ochi buni? Ia r dacă nu faci bine, păcatu l pîndeşte la uşă; p o fta lui năzuie spre tine , dar tu treb u ie să-l s tăp î­neşti.» Cain i-a zis fratelu i său A bel: «Hai să mergem pe cîm p!» Ia r cînd erau pe cîmp, Cain a tă b ă r î t pe Abel, fra ­tele său, şi l-a om orît. A tunci a g ră it Yahweh că tre Cain: «Unde este Abel, fratele tău ?» Ia r el a răspuns: «Nu ş tiu ; sînt eu oare paznicul fratelu i m eu?» A tunci Yahweh a spus: «Ce-ai făcu t? Glasul sîngelui fratelu i tă u strigă că tre mine din păm înt. Şi acum b lestem at eşti tu de p ă ­m întul care şi-a deschis gura ca să prim ească sîngele fra­telu i tă u , din m îna ta l Cînd îţi vei m unci ţa rin a , să n u -ţi m ai dea vlaga roadelor e i ; fugar şi pribeag vei fi pe p ă m în t!» Şi a zis Cain că tre Y ahw eh: «Osînda m ea este prea m are , ca s-o po t îndura! Ia tă , as tăz i tu m ă alungi de pe p ăm în t departe ; şi ascuns fi-voi din fa ţa ta ; fugar şi pribeag voi fi pe păm în t, iar oricine va da peste mine, m ă va ucide!» A tunci Yahweh i-a răspuns: «Nu aşa! D acă cineva îl ucide pe Cain, în şep tită răzbunare va cădea asupra aceluia!» Şi Yahweh i-a pus lui Cain un semn, ca nim eni care-l va găsi să nu-l omoare. Şi a purces Cain din faţa lui Yahweh şi s-a sălăşlu it în ţa ra Nod, la ră s ă r it de Eden. Şi a cunos­cut Cain pe femeia lui şi ea a zăm islit şi a n ăscu t pe E noh; şi el a zidit o ce ta te şi c e tă ţii i-a pus numele Enoh, după numele fiului său. Ia r lui E noh i s-a n ăscu t Irad ; şi Irad a fost ta tă l lui Mehuiael şi M ehuiael a fost ta tă l lui M ethu- sh ae l,ia r M ethushael a fo s t ta tă l lui Lam ekh. Şi Lam ekh şi-a lu a t două femei; cea d in tîi se num ea A dah, ia r cea de-a doua se num ea Zillah. Şi A dah a n ăscu t pe Ja b a l; el a fost

73

părin tele celor care locuiesc în corturi şi ţin v ite . Numele fratelui său era Ju b al; el a fost ta tă l tu tu ro r celor ce c în tă din a lău tă şi din flaut. Zillah a n ăscu t pe T ubalcain ; acesta a to st fău raru l tu tu ro r uneltelor de a ram ă şi de fier. Sora lui Tubalcain a fost N aam ah. Lam ekh a g ră it că tre femeile sale: «Adah şi Zillah, ascu lta ţi de glasul m eu; femei ale lui Lam ekh, luaţi am inte la spusa mea: Am ucis un om pen tru ran a m ea şi un b ă ie tan pen tru v în ă ta ia m ea! Şi dacă va fi de şapte ori răzb u n at Gain, a tu n ci Lam ekh va fi de şaptezeci şi şapte de o r i .»

Şi Adam a cunoscut iarăşi pe fem eia sa şi ea a n ăscu t un fiu şi i-a pus numele Set, şi a zis: «Yahweh m i-a h ă răz it a ltă odraslă în locul lui Abel, pe care l-a om orît Gain». Şi lui Set i s-a născu t to t un fiu, că ru ia i-a pus num ele E aosh. In vremea aceea au începu t oamenii să cheme n u ­mele lui Yahweh.

Ia tă ca rtea neam urilor lu i Adam. în ziua cînd El l-a făcu t pe om, l-a făcu t după asem ănarea lui El. B ă rb a t şi femeie i-a făcu t şi i-a b inecuv în ta t pe ei şi le-a pus num ele Om, în ziua cînd i-a făcu t. Cînd Adam era în v îrs tă de o su tă treizeci de ani, a ajuns ta tă l unui fiu, după asem ănarea şi după chipul său, şi i-a pus numele Set. Zilele lui Adam, după ce a ajuns ta tă l lui Set, au fost op t su te de ani, şi a av u t fii şi fiice. Deci to a te zilele pe care le-a t r ă i t Adam au fost nouă su te treizeci de an i; apoi a m urit.

(Vechiul Testament, „Geneza“, II, 4—25; III; IV; V, 1 — 5)

COSMOSUL ÎNTRE EROS ŞI THANATOS

Lumea spirituală greacă şi apoi cea romană, supunîndu-se de la început unei filosofii carnale, cu zei gîndiţi într-un antropomorfism absolut, a avut nevoie, în producerea miturilor proprii sau în adap­tarea celor de împrumut, de alegorii cu miez foarte concret ca să convingă nişte popoare cu fire solară. Mitologia Heladei, crescută din tradiţia unui spirit practic mereu consecvent sieşi, deloc contempla­tiv, dimpotrivă, agitat şi iscoditor, are probabil tocmai din această cauză o evidentă vocaţie a anecdoticului (mythos înseamnă poveste), fie cînd reflectă memoria stărilor troglodite ale precivilizaţiei arca-

74

diee, fie cînd se autodefineşte în simbolurile mitice oglinditoare ale luptei pentru organizarea demosurilor şi pentru apărarea spaţiului comercial maritim. Iată, aşadar, cum cosmogonia însăşi e privită de greci ca un şir de bătălii pentru putere — între cronizi şi uranizi, iar într-un sens alegoric mai adînc, între timp (Kronos) şi spaţiu (Uranos), impactul fiind traductibil mitic prin războiul dintre zei şi titani; dar aceeaşi cosmogonie, simbolic polivalentă, a jucat şi ro­lul unei opere de precizare şi regrupare noţională a tuturor fenome­

n e lo r ambientale. Totuşi, mitologia greacă, una dintre cele mai te­meinic prelucrate poetic şi filosofic, pornind dintr-o mixtură arică- egeeană-pelasgă, este poate tocmai de aceea şi cea mai simbolică; dar simbolurile ei sînt uşor descifrabile în contextul oricărei milo- grafii. Asupra întregii mitologii helenice dăinuie însă cele două puncte de reazem terminal: dragostea (Eros, divinitatea primordială personificînd dorinţa născută din haos şi numită de Hesiod Aphro- dite> ca divinitate feminină uranică) şi moartea (Thanatos, născută din noaptea primordială N yx pe care Hesiod, exprimînd întreaga thanatofobie grecească, o numeşte „odiosul Thanatos“).

Romanii, dependenţi spiritual de Helada, şi-au construit propria mitologie pe structura celei greceşti, chiar dacă au absorbit sute de zei de la popoarele cucerite; nici simbolistica lor cosmogonică nu diferă de cea relatată de Homer, Hesiod, Platon. Datele mitologice suplimentare de care s-a slujit Ovidiu în Metamorfoze sînt tot gre­ceşti.

Actul antropogonic apare în aceste mitologii în două moduri principale, ambele de alură satirică: oamenii, cărora Epimetheus le împarte resturile de însuşiri prisosind de la înzestrarea animalelor, rămaşi fără apărare în faţa vieţii, sînt reechilibraţi de Prometheus, care fură pentru ei focul de la Hades şi raţiunea de la Athena; sau — după Platon — perechile de oameni sînt realizate prin despicarea androginilor primordiali. Antropogonia e considerată, însă, în mito­logia greco-romană, mai mult ca o concesie divină (zeii olimpieni putîndu-se lipsi de omenire), iar destinul uman este salvat de inter­venţia titanică, fiind deci un act potrivnic voinţei zeilor.

Haosul cosmogonic, după Hesiod

In Theogonia poetului epic şi didactic Hesiod (sec. V III—VI î.e.n.), sursă principală pentru miturile eline, naraţiunile asupra cos- mogoniei sînt prima încercare grecească de a sistematiza o filosofie

75

religioasă despre univers. Din forma alegorică a mitografiei nu mai este lesne de restabilit motivul mitic tradiţional.

Aşadar, m ai înain te s-a iv it H aosul; apoi Gaia (glia) cea cu ţă rm u ri largi, tem ei de nădejde veşnicei îm părtăşiri a tu tu ro r fiinţelor, şi Eros (amorul), cel m ai frum os d in tre zeii nem uritori, cel care frînge m ădularele şi care îmblîn- zeşte in im a şi v rerea în ţe leap tă în p iep tu l oricărui zeu ca şi al oricărui om.

Din Haos47 s-au n ăscu t E rebos şi neagra Nyx (noaptea). Şi după aceea, din N yx au purces A ither (eterul) şi Hemere (lum ina de ziuă). Ia r Gaia a od răslit m ai în tîi o fiin ţă deo­p o triv ă cu dînsa, în s ta re s-o acopere în treag ă: Uranos (cerul înstelat) ce urm a să dăru iască preafericiţilor zei un sălaş de nădejde pen tru vecie. E a a m ai aşezat în lume înalţii M unţi, lăcaş p lăcu t pen tru zeiţele Nimfe, locuitoare ale m unţilor cu vîlcele. Şi a m ai odrăslit to t astfel m area cea stea rp ă cu talazuri furioase, pe Pontos (marea) fă ră călăuza gingaşei iubiri. Dar după aceea, din îm brăţişările lui U ra­nos, ea zăm isli pe Okeanos (oceanul), cu v îltori adînci, pe Koios, Krios, Hyperion, Iapetos, pe Theia, R heia, Them is şi Mnemosyne, pe Phoibe cea încoronată cu aur şi pe drăgăstoasa T ethys; cel m ai tîn ă r d in tre ei veni după dînşii pe lume Kronos, zeul cu gînduri viclene, cel m ai tem u t d in tre to ţi copiii ei; şi Kronos se rid ică cu ură îm potriva înfloritorului său părin te .

E a [Gaia] mai dădu la iveală în lume pe Ciclopii [K y k - lopes] cei cu inim a aprigă: B rontes, S teropes, Argeş cel cu sufletul plin de cruzime, sem ănînd in to a te cu zeii, de n-ar fi fost ochiul stingher ce le s tă te a în mijlocul frunţii. In to a te faptele lor, ei dovedeau vigoare, fo rţă şi iscusinţă.

Se mai născură şi alţi fii [din unirea] lui Uranos cu Gaia, tre i fii m ari şi pu tern ic i, încît abia cutezăm să-i num im : K ottos, Briareos şi Gyes, tu s tre i plini de tru fie . Fiecare din ei avea cîte o su tă de b ra ţe izbucnind înspăim în tă­toare din um eri, precum şi cîte cincizeci do capete, prinse în tre um eri de trupurile lor vînjoase. Şi tem u tă era forţa grozavă care le în tregea uriaşa s ta tu ră . Căci aceştia erau fiii cei m ai cum pliţi din cîţi născuseră Uranos şi Gaia, iar ta tă l lor îi urî din ziua cea dintîi. A bia se născuseră şi în loc să-i lase să iasă la lum ină, el îi ascunse pe toţi

76

in sînul Gaiei şi, în vrem e ce U ranos se îndeletn icea cu fap ta aceasta rea, u riaşa G aia gem ea din stră fundurile ei, înă- b u ş i tă /E a născoci a tunci un te r t ip viclean şi crud : fău ri în gp*U)ă m etalul alb n u m it oţel şi făcu din el un cosor m are, apoi îndreptîndu-se că tre copiii ei, le spuse cu m înie ca să le în tă rite cu ra ju l: «Fii purceşi din m ine şi d in tr-un nebun, dacă aveţi încredere în mine, vom pedepsi nele­g iu ita jignire săv îrşită de un ta tă , fie el ch iar şi părin te le vostru , în tru c ît el a u rz it fap te ticăloase cel dintîi» . D upă ce ea sfîrşi de vo rb it, groaza îi cuprinse pe to ţi; nim eni nu rostea o vorbă. Num ai m arele Kronos cel cu gînduri v i­clene, fă ră să tresa ră , spuse astfel că tre m aica sa: «Jur, m am ă, că voi face eu treab a aceasta . Nu-mi fac griji fa ţă de un ta tă dezgustător, fie el chiar şi ta tă l n o stru , în tru c ît anum e el a u rz it cel dintîi ticăloasele fap te .» Aşa a v o rb it el, ia r u riaşa G aia sim ţea bucurie m are în in im a ei. E a îl ascunse, îl puse să s tea la p îndă, apoi îi vîrî în m îini m a­rele cosor cu zim ţi ascu ţiţi şi îi lăm uri şiretlicul. Şi m ăre ţu l U ranos veni, aducînd cu sine în tuneric de n o ap te ; şi în- văluind-o pe Gaia, setos de dragoste, ia tă -l că ajunse aproape şi se răsp îndi p re tu tinden i. D ar fiul, din ascunză­to a re a sa, întinse m îna stîngă, în vrem e ce cu d reap ta strîngea uriaşul şi lungul cosor cu zim ţi a s c u ţi ţ i ; şi deodată el re teză boaşele, ta tă lu i aruncîndu-le apoi la în tîm plare în spatele său. T otuşi aceasta nu a fost o răm ăşiţă oarecare fă ră folos zburîndu-i din m înă, căci zburînd, îm proşcase stropi sîngerii. Gaia îi prim i pe to ţi şi după an i de zile ea născu puternicele E riny i, pe m arii G iganţi cu sclipitoare arm e, cei care ţin în m îini suliţi lungi, şi Nimfele pe care le m ai num im Maliene pe acest nesfîrşit p ăm în t. Ia r boaşele, ab ia re teza te şi azvîrlite de pe p ăm în t în m area nepoto lită , p lu tiră vrem e îndelungată în larg ; şi de ju r îm prejur o spum ă albă ţîşnea din m ădularu l divin. Din spum a aceasta se a lcă tu i o fecioară care ajunse m ai în tîi in dum nezeiasca K ythera , de unde trecu în Cyprul cel încon ju ra t de ta lazu ri; acolo păşi pe p ăm în t frum oasa şi venerata zeiţă care, cu picioarele-i sprin tene, făcea să crească ia rba în ju ru l ei şi pe care zeii, ca şi oam enii, o num eau A phrodite48 p en tru că se ivise din spum ă, şi îi m ai ziceau K ythereia p en tru că atinsese ţă rm u l din K y­th era . Eros şi frum osul [dor pătim aş] H im eros îi făcu ră i ă r ă întîrziere alai în d a tă după ce ea s-a n ă sc u t şi a purces

77

la drum că tre zei. Şi din în tîia zi, privilegiul ei şi p a rte a ie i se cuvine la fel p rin tre oam eni ca şi p rin tre N em uritori au fost flecărelile de fe tiţă , zîm betele, am ăgirile, precutn şi plăcerea duioasă, dezm ierdarea şi dulcegăria.

D ar părin tele Uranos (Cerul) cel necuprins se h o tă rî şi le dete fiilor zăm isliţi de el num ele de T itan i: întinzîndu-şi b ra ţu l p rea sus, zicea el, aceştia au săvîrşit în nebunia lor o cum plită fărădelege şi v iito ru l va şti cum să se răzbune.

Nyx născu pe nesuferita P ieire şi pe K era cea neagră, ca şi pe T hanatos (moartea); ea (mai) născu pe Hypnos (somnul) şi to t neam ul lui Oneiros (visul), şi singură i-a zăm islit în tu n eca ta Nyx, fă ră să se îm preuneze cu nim eni. Apoi m ai zămisli pe Momos (zeflemeaua) pe Oizys (mizeria) cea dureroasă şi pe Hesperide care, dincolo de Okeanos cel s tră lu c ito r, au g rijă de frum oasele m ere de au r şi de pom ii ce rodesc aceste fructe. E a m ai aduse pe lume Moirele şi Kerele, răzbunătoarele neînduplecate care urm ăresc to a te greşelile făp tu ite de zei sau de oam eni, zeiţe a căror tem u tă m înie n u se dom oleşte vreodată, p înă cînd nu-l face de ruşine cu cruzime pe cel v inovat, oricine ar fi el. Şi prim ejdioasa Nyx m ai născu pe Nemesis, b a lan ţa oam e­nilor m u rito ri; ia r după ea, pe A pate (amăgirea) şi pe Phi- lotes (dezmierdarea:), ca şi pe b lestem ata Geras (bătrîneţea) şi pe Eris (lupta) cea cu in im ă aprigă.

(Hesiod, Theogotiia, 116—225)

Antropogoniile succesive

Fără să ofere marile detalii, succesiunea antropogoniilor din Lucrări şi zile, a doua operă hesiodică, sugerează, peste tradiţia mitică absorbită, nu atît experimentul facerii omului, cît crizele de adaptare periodică a speţei la mediul natural ostil.

De aur a fost s tirpea în tîia a p ieritorilor oam eni creaţi de N em uritorii ce locuiesc în Olimp. E ra în vrem ea cînd Kronos m ai dom nea peste cer. E i t ră ia u ca zeii, cu in im a lipsită de griji, departe şi la ad ăp o st de străd an ii şi de ne­cazuri; ticăloasa b ă trîn e ţe nu-i îm povăra, ci cu braţele şi genunchii veşnic tineri ei se veseleau la ospeţe, de ori-

78

şkserele departe . Ia r cînd m ureau, se părea că se prăbuşesc în şomn. Lor le erau h ărăz ite bunurile to a te : ţa rin a m ă­noasă dădea de la sine rod îm belşugat şi darnic, iar ei tră ia u în tru bucurie şi pace pe cîm purile lor, p rin tre bunuri nenum ărate . D upă ce ţă rîn ă i-a acoperit pe cei din stirpea aceasta , din voia preaputern icu lu i Zeus ei au ajuns să fie geniile bune ale păm în tu lu i, acelea care-i veghează pe m uritori şi îm p art bogăţia : li s-a d a t astfe l o cinste re ­gească.

Apoi, m ai tîrziu , locuitorii O limpului au creat o stirpe m ai prejos de cealaltă, o stirpe de arg in t, care nu sem ăna nici cu s ta tu ra , nici cu duhul celor din stirp ea de aur. Vreme de o su tă de ani, copilul creştea jucîndu-se în preajm a vrednicei lui m am e, în casa lui, păstrîndu-şi sufletul copilăresc. Ia r cînd, crescuţi cu v îrs ta , ei ajungeau la sorocul care a ra tă in tra re a în adolescenţă, m ai tră ia u p u ţin şi, în tru nebunia lor, îndurau m ii de necazuri. E i nu ştiau să se înfrîneze în tre dînşii de la nebuneasca ne­cum pătare . Ei refuzau să se a ra te evlavioşi în fa ţa Nem uri­torilor, ori să aducă je rtfe pe sfintele altare ale celor P rea­fericiţi, după legea oam enilor căro ra li s-a d a t [pe fa ţa păm întului] stato rn icie . M îniat a tunci, Zeus, fiul lui Kro- nos, i-a îngropat, în tru c ît ei nu se închinau zeilor preafe­riciţi care stăpînesc Olimpul. Ia r cînd ţă r în ă i-a acoperit, ei s-au făcu t genii inferioare, cele pe care m urito rii le n u ­m esc P reafericiţii din Infern şi care to t se m ai bucură de oarecare cinste.

Şi Zeus, părin te le zeilor, a c rea t a tre ia stirpe de oam eni p ierito ri, o stirpe de bronz cu to tu l deosebită de stirp ea de a rg in t, o cum plită şi pu tern ică odraslă de frasin i. A ceştia nu cugetau decît la lucrările aducătoare de vaiete ale lui Ares şi la faptele n esăbu ite . E i pîine nu m încau, iar in im a lor era ca oţelul ţe ap ă n ; îm prejuru l lor ei ră s ­pîndeau groaza. M are le era pu terea , neînvinse le erau braţele în fip te în um erii tru p u rilo r lor vînjoase. Arme aveau din bronz şi to t de bronz le erau casele, cu a ju to ru l b ron ­zului m unceau p ăm în tu l, căci fier încă n u era. D ar se p ră ­buşiră şi ei sub [povara] propriilor b ra ţe şi p lecară să m u- cezească în Hadesul în fio ră to r, fă ră să-şi fi lă sa t num ele pe păm în t. M oartea cea neagră îi luă, fioroşi cum au fost, şi ei p ărăsiră lum ina stră lu c ito a re a soarelui.

79

Ia r cînd ţă rîn ă acoperi şi această s tirpe, Zeus, fiul lu i Kronos, făuri cea de-a p a tra pe glia h răn itoare , o stirpe m ai d reap tă şi m ai v itează, un neam dumnezeiesc de /eroi pe care-i num im semizei şi a căror v îrs tă a fost în a in tea no astră pe nem ărginitu l păm în t. D ar aceia au p ierit în războaie aspre şi în dureroase încăierări, unii sub zidurile Thebei celei cu şap te porţi, pe păm în t cadm eean, lup tîn - du-se pen tru turm ele lui Oedip, iar a lţii dincolo de genunea m ării, la T roia, unde războiul i-a dus pe corăbii, pen tru Helene cea cu părul frum os şi unde T hanatos, care pune capăt la to a te , îi învălui şi pe ei. Zeus, fiul lui Kronos, le dărui un tra i şi un lăcaş departe de oam eni, s ta to rn ic in - du-i la marginile păm întu lu i. Acolo îşi duc ei v ia ţa , cu inim a lip sită de griji, în Insulele F ericiţilo r49, la ţărm ul sorburilor adînci ale lui Okeanos, ca eroi norocoşi căro ra ţa rin a rodnică le dăruieşte de tre i ori pe an o Înfloritoare, şi dulce reco ltă .

Şi i-a fost pe plac Cerului ca eu, la rîndul m eu, să nut tră iesc p rin tre cei din s tirp ea a cincea, ci să fie sau m o rt prea devrem e sau n ăscu t prea tîrziu . Căci acum este s t i r ­pea de fier. A ceştia nu vor înceta nici ziua să îndure obo­seala şi necazurile, nici noap tea să fie m istu iţi de nelin işti aspre trim ise de zei. Cel pu ţin îşi vor m ai afla cîte un bine am estecat p rin tre caznele lor. D ar veni-va ziua cînd Zeus* va nim ici la rîndul lui neam ul p ierito r al oam enilor: clipa va fi aceea cînd ei se vor naşte cu tîm plele aibe. T a tă î nu va m ai sem ăna a tunci cu feciorii lui, nici feciorii cu ta tă l ; oaspetele nu-i va m ai fi drag gazdei, nici p rie ten u l prietenului, nici fratele n u va îndrăgi pe frate , aşa precum în zilele care au fost. E i nu vor avea decît d isp reţ pen tru părin ţii lor îm bătrîn iţi, ia r ca să se plîngă de ei, ro sti-vor vorbe necioplite aceşti ticăloşi şi nu vor şti nici de frica Cerului [luîndu-şi dreptul p u terii şi îşi vor pustii unii altora cetăţile]. B ătrîn ilor care i-au h ră n it, ei nu le vor da h rană. Nici un p re ţ nu se va m ai pune pe ju răm în t, pe d rep ta te , pe b ine: respectul lor se va călăuzi că tre m eşte­rul crimelor, că tre omul care nu ştie în nim ic m ăsu ra ; singurul d rep t va fi forţa , ia r conştiin ţa nu va fi n icăieri. Laşul se va repezi la v iteaz cu vorbe în to rto ch ea te , spriji- nindu-şi-le pe ju răm în t m incinos. Paşii tu tu ro r m işeilor vor fi înso ţiţi de pizm a cu grai am ar şi cu frun te plină de ură, gata să facă rău . A tunci, p ărăsin d păm întu l cu drum u-

80

ril^-i larg i ca să p u rceadă spre Olimp, ascunzîndu-şi în văluri aibe frumoasele lor tru p u ri, Aidos (conştiinţa) şi Nem^sis (răzbunarea) îi vor lăsa pe oam eni de izbelişte şi se Vor sui la cei E tern i. N um ai tris te le suferin ţe le vor răm îne m uritorilor, şi n u va m ai fi scăpare de rău .

(Hesiod, Lucrări şi zile, 109—202)

Mitul androginului

Dificil de pus în relaţie cu miturile generale antropogonice, acest mit relatat de Platon, poate cu o contribuţie consistentă a sa, deşi aminteşte vag de antropogoniile experimentale, pare mai mult o fabulă filosofică, nescutită de ironia indiscretă a filosofului împotriva comediografului Aristofan, detractorul lui Socrate; şi poate tocmai de aceea anume Aristofan este pus să povestească, în Banchetul, mitul despre despicarea androginilor primordiali.

Dar, de fapt, teza mitului este în primul rînd explicarea cauzală a apariţiei dragostei de cuplu; uneori, din perspective diferite, teza e prezentă în mai multe mituri ale facerii omului, în Biblie (Adam) ca şi in mitologia vedică (Purusha) sau în cea chineză (Pan-ku).

Aşadar, se cuvine să a fla ţi de la început care este n a tu ra om ului şi care i-a fost evolu ţia; căci odinioară n a tu ra noas­t r ă nu era întocm ai aşa cum este azi, ci cu to tu l a ltm in teri, în prim ul rînd, neam ul omenesc se a lcă tu ia în tr-ad ev ăr din tre i genuri, nu din două ca acum , căci pe lîngă m ascul şi femelă era şi al tre ilea care avea p ă rţi d in celelalte două lao laltă şi al cărui num e stă ru ie şi în zilele noastre , chiar dacă fiin ţa însăşi nu m ai e de v ăz u t; ex is ta pe atunci cu adevăjrat un gen deosebit, androginul care, şi ca înfăţişare şi c a 'n u m e , avea p ă r ţi din celelalte două lao laltă , din b ă rb a t ca şi din fem eie; ceea ce a răm as din el azi nu este decît o poreclă, soco tită jign itoare. în al doilea rînd, fie­care d in tre aceşti oam eni a ră ta la în făţişare ca un bulgăre d intr-o singură b u ca tă , cu sp inarea şi coastele în cerc; avea p a tru m îini şi to t a t î te a picioare cîte m îin i; apoi, pe un grum az ro tu n d , două feţe aidom a una a lte ia , însă un singur cap pen tru am îndouă feţele, opuse una celeilalte; p a tru urechi; de două ori părţile ruşinoase; şi to a te cele­

81

lalte care m ai răm în, aşa cum se poate presupune din ^ele descrise. în tru cit priveşte m ersul acestei fiinţe, el se făcea, ca şi acum, în linie d reap tă , în orice direcţie a r fi d o rit fiin ţa ; sau cînd dim potrivă, începea să alerge repede,iîăcea tum be, şi în tocm ai cum atu n ci cînd cineva se înv îrte ca ro a ta şi face tum be fă ră să se clatine, ci doar îşi ro teşte picioarele, (to t astfel) sprijinindu-se pe cele opt m em bre ce le avea pe a tunci, omul în a in ta grabnic, dîndu-se de-a rostogolul. D3ci dacă erau tre i genuri aşa precum am spus, aceasta a fost deoarece m asculul fusese la obîrşie odraslă a soarelui, fem ela — a gliei, şi, în sfîrşit, era a lunii cel ce are p ă r ţi lao laltă din ceilalţi doi, pen tru că şi luna este p ărta şa to to d a tă a altor doi aştri. Şi, adev ăra t, dacă ei erau ro tu n jiţi în bulgăre, ei înşişi la fel ca şi um bletul lor, este fiindcă sem ănau cu p ărin ţii lor. P u te rea şi vlaga, dealtfel, le erau nem aipom enite şi m are le era tru fia . Aşa­dar, li s-a n ăzărit să se lege tocm ai de zei, aşa cum presu­pune I-Iomer despre E ph ialtes şi Otos pe care îi face să escaladeze cerul, la fel şi cu oam enii aceştia şi cu p o fta lor de a în tă r î ta pe zei.

în vrem ea as ta , Zeus şi ceilalţi zei s-au s fă tu it ce s-ar cuveni să facă şi erau foarte îngrijo ra ţi: nu se afla pen tru ei, în tr-adevăr, nici un m ijloc nici de a-i duce pe oam enii aceştia la pieire, nici de a le stîrp i neam ul, trăsn indu-i ca pe G iganţi; căci a s ta a r fi însem nat ch iar pen tru ei înşişi secătu irea onorurilor şi a ofrandelor ce le vin de la oameni, dar nici nu le p u teau îngădui asem enea pu rtare neruşinată . «Sînt încred in ţa t, spuse în cele din u rm ă Zeus d upă ce se to t ostenise chibzuind, că ştiu ce am de făcu t, pen tru ca to to d a tă ei să fie oam eni şi, ajungînd m ai slabi, să-şi pună cap ă t obrăzniciei. Acum în tr-adevăr, u rm ă el, m ă voi apuca să-i despic pe fiecare în două şi, în vrem e ce se vor face şi m ai neputincioşi, ne vor fi în acelaşi tim p şi m ai de folos, în tru c ît num ăru l lor v a spori. Şi m ai presus, ei vor um bla drep ţi, pe două picioare. D ar dacă nici după ju d eca ta n o astră obrăznicia lor nu se va curm a, atunci —încheie el — îi voi tă ia încă o d a tă în două, ca să-i fac să sa ră în tr-un picior, ca şchiopii.» R ostind acestea, el îi tă ie pe oam eni în două, aşa cum despicăm noi scoruşii ca să-i punem la usca t sau cum ta ie unii ouăle cu firul de păr. în d a tă ce îi despica în două pe cîte unul din aceşti oam eni, Zeus îi şi poruncea lui Apollon să-i răsucească fa ţa precum

82

şi ju m ă ta tea de gît înspre p a rte a tă ie tu rii, încît omul, văzînd priveliştea despicăturii făcu te în el, să devină mai m odest; i se m ai porunci să vindece urmele operaţiei. Şi ia tă-l (pe Apollon) cum în torcea feţele; cum aduna to a te colţurile de piele peste ceea ce se num eşte azi pîntece, în chipul în care se strînge la gură o pungă, cum le îm preuna tem einic că tre m ijlocul b u rţii, fă ră să lase decît o gaură: cea pe care o num im întocm ai buric. Apoi, fiindcă m ai răm ăseseră cute, el le ştergea pe cele mai m ulte netezin- du-le şi dădea formă pieptului folosind o un ea ltă ca aceea cu care cizm arii netezesc cutele din pielea în tin să pe cala­pod. T otuşi el mai lăsă cîteva creţuri, anum e pe cele care înconjoară pîntecul şi buricul, ca să păstreze am intirea vechii s tă r i de a ltă d a tă .

Aşadar, după ce n a tu ra om ului a fost astfe l îm p ărţită în două, fiecare ju m ă ta te , tîn jin d după cealaltă ju m ă ta te a sa, se alipea aceleia; ele se în lăn ţu iau una pe a lta cu braţe le, se îm brăţişau tăc în d , în dorul lor de a se contopi într-o singură fiin ţă , sfîrşind prin a m u ri de foame şi, îndeobşte, din lipsa oricăror îndeletn iciri, din pricina nedorin ţei lor de a face ceva una fă ră cealaltă .

Mai m ult decît a t î t , cînd u n a din ju m ă tă ţi m urea ia r a lta îi suprav ie ţu ia , cea suprav ie ţu itoare îşi c ă u ta a lta şi o îm brăţişa , fie că întîlnise o ju m ă ta te fem eiască, de femeie în treag ă — zisa ju m ă ta te fiind în tocm ai ceea ce num im astăz i femeie — fie că era o ju m ă ta te d in tr-un b ă rb a t, în chipul acesta , neam ul omenesc pierea. A tunci Zeus se gîndi, m işcat, la a lt m ijloc şi le m u tă părţile ruşinoase în fa ţă . Şi ei, şi ele, le avuseseră aşezate p înă a tu n ci în părţile d inafară. Zăm isliseră şi se înm ulţiseră nu îm preunîndu-se unul cu a ltu l, ci în p ăm în t, ca greierii. Ia tă deci că el le-a m u ta t astfe l în fa ţă , ceea ce le-a îngădu it să zăm islească unul în celă lalt, în femeie p rin acţiunea b ărb a tu lu i. Gîn­dul lui e ra ca p rin îm preunare, în acelaşi tim p , dacă b ă r ­b a tu l se uneşte cu o femeie, să ră sa ră din ei urm aşi care să sporească neam ul om enesc; pe cînd dacă deopotrivă s-ar uni to t cu un b ă rb a t, cel pu ţin — să tu i de aceste apro­p ieri — să se îndrep ta spre acţiune: ad ică să fie îm biaţi de alte treb u ri ale ex isten ţei.

83

Astfel, în vrem ea aceea a t î t de în d ep ă rta tă , a fost săd ită în om dragostea pe care o are el p en tru sem enul său ^/dra­gostea ce reuneşte n a tu ra n o as tră p rim itiv ă ; dragostea care năzuie să facă, din două fiin ţe, una singură, sau spus a ltm in te ri, să vindece firea om enească.(Platon, Banchetul sau despre dragoste50, 189 d, 190 a —e, 19 a —d, 192 a)

Metamorfozele cosmice

Folosindu-se de mitografiile greceşti, poate şi de tradiţii mitice orale, pierdute ulterior, Publius Ovidius Naso a obţinut poate cea mai amplă sinteză mitografică asupra cosmogoniei din viziunea greacă. Organizarea elementelor vagante ale haosului primordial este surprinsă într-un proces riguros de metamorfozare succesivă, pînă la dobîndirea unui echilibru cosmic perfect. Bineînţeles, o de­marcaţie pe care am face-o între materia mitică şi cea filosofică (dealt­fel neoriginală, regăsită parţial şi la filosofii greci, ca şi la Cicero) ar sărăci mitografia ovidiană de amănuntele care ne interesează to­tuşi în primul rînd.

în a in te de m are şi de p ăm în t şi de cerul care le în fă­şoară cu to tu l, n a tu ra avea aceeaşi în făţişare în universul în treg că ru ia i se zicea H aos: o g răm adă grosolană, in ­form ă, greoaie, in e rtă , în care zăceau am estecate fă ră nici o legă tu ră de arm onie elem entele potrivnice. Soarele încă nu-i îm prum uta lunii lum ina lu i şi Phoebe nu vedea încă, în ro tirile noi, discul acestu ia renăscîndu-se şi crescînd; păm în tu l încă nu p lu tea a tîrn a t în oceanul văzduhurilor, legănîndu-se de propria lui g re u ta te ; şi A m phitrite nu-şi în tindea braţe le să cuprindă largile coaste ale globului: acolo unde era păm întu l, erau lao la ltă şi apa şi aerul; prea m ult îi lipsea păm în tu lu i consisten ţa , apei flu id ita tea , aerului lum ina. Elem entele nu aveau nici o form ă d es lu ş ită ; ele se v ă tăm a u unele pe a lte le ; şi în acelaşi corp, frigul şi că ldura se războ iau , la fel ca şi um ezeala cu uscăciunea, substan ţele moi cu substan ţe le ta r i , cele grele cu cele uşoare.

Un zeu sau n a tu ra m ai p u tern ică , spre a pune cap ă t aces­te i lup te , a a ru n ca t un in te rv a l în tre cer şi p ăm în t, în tre

84

p ăm în t şi ape, şi a d esp ă rţit aerul m ai gingaş de aerul m ai grosolan. D upă ce a scos elementele din haosul unde erau am estecate în neorînduială, el le-a hărăz it locuri anum ite, supunîndu-le pe to a te legilor veşnicei un iri; focul, lipsit de g reu ta te , a izbucnit spre bolţile cereşti sălăşluindu-se in ţin u tu l cel m ai de sus al văzduhurilo r; locul vecin i-a fo st h ă răz it aerului, pen tru că este aşa de uşor; m ai gros decît aerul şi focul, încărca t cu elem ente grosolane, pă­m întul prin propria lui g reu ta te s-a aşezat dedesubt; Oceanul, care-l scaldă din to a te părţile, a c ă p ă ta t cel din urm ă loc şi a în lăn ţu it continentul.

Cînd zeul acesta, cine va fi fost, a descurcat şi a îm păr­ţ i t m ateria , ho tărîndu-i fiecărei p ă rţi form a po triv ită , el i-a d a t m ai în tîi păm întu lu i, ca să fie egal în to a tă supra­fa ţa sa, în făţişarea unui glob uriaş; după aceea, m ării i-a poruncit să se răspîndească din loc în loc, să se umfle după bunul plac al v în tu rilo r m înioase şi să se oprească la p i­cioarele ţă rm urilo r ce îi slujesc păm întu lu i d rep t cingă­toare . E l a m ai făcu t izvoarele, iazurile fă ră hotare şi lacurile; a îm prejm uit cu m aluri şerpuitoare fluviile care năvălesc la vale sau, în alergarea lor diversă, ajung nevă­zute în sînul gliei, ori curg pînă la m are şi, prim ite fă ră sfială de zăcătorile ei largi, nu m ai izbesc alte m aluri afară de ţărm urile ei. T o t astfe l, le-a poruncit cîmpiilor să se în tin d ă , văilo r să se lase în jos, pădurilor să înfrunzească, m unţilor să-şi înalţe capetele încununate de stînci: şi to t aşa cum cerul e t ă ia t în d reap ta de două brîuri şi de altele două în stînga, iar la m ijloc aflîndu-se al cincilea unde căldura e m ai vie, la fel globul n o stru pe care îl îm brăţişează cerul a fost îm p ărţit, din înţelepciunea ace­lui zeu, în cinci regiuni; ele răspund celor cinci regiuni cereşti. Pe cele de la m ijloc le face de nelocuit că ldura; s tra tu ri adînci de zăpadă acoperă cele două b rîu ri vecine cu polii, ia r în spaţiul egal ce se în tinde în preajm a fiecă­re ia dom neşte o tem p era tu ră pe care o aduce am estecul de frig şi de căldură. De ju r îm prejur aerul se leagănă; eu cît e m ai uşoară apa decît păm în tu l, cu a t î ta aerul este m ai greu decît focul: acesta e sălaşul pe care poruncile zeilor I-au h o tă r ît p en tru nori, pen tru furtunile ce stîrnesc in inimile m urito rilo r spaim a şi pen tru v înturile care sîn t

85

părin ţii trăsn e te lo r şi ai brum ei. A rh itec tu l lum ilor n u a lă sa i in voia toanelor acesto ra im periul văzduhulu i; chiar şi acum fu ria lor cu greu se dom oleşte, deşi ele sîn t înfrî- n a te de legea care decide p en tru fiecare punctu l de unde se cuvine să se n ăp u stească ; p u ţin a r lipsi să facă ţăn d ă ri lum ea, în tr-a tîta dom neşte d iscordia în tre ele. Şi to tu şi i-au zăm islit aceiaşi p ă rin ţi! E urus a fost surghiunit în regatu l A urorei, în îm p ără ţia d in N abata , în Persia şi în m unţii lov iţi de cele d in tîi raze de ziuă; Vesper şi păm în­turile pe care le încălzeşte soarele în a sfin ţit cu ultim ele lui lum ini se învecinează cu Zephyrus; cum plitul Boreus cotropeşte Sciţia şi sep ten trionu l; ţin u tu rile aşezate în fa ţă le acoperă neconten it cu ce ţu ri um ede ploiosul A uster. Pe deasupra tă rîm ulu i v în tu rilo r e ră sp în d it eterul, ele­m entul fluid şi fă ră g reu ta te , că ru ia nici un am estec pă­m întesc nu-i în tinează p u rita tea .

în d a tă ce aceste felurite corpuri au fost m ărginite, de hotarele lor neschim bătoare, astrele , m u ltă vrem e înfă­şura te în m asa inform ă a haosului, au început să inunde cerul cu lum ina lor. Nici un ţ in u t nu se cuvenea să fie lip­sit de fiinţele care-i erau pe plac: astfel, stelele şi zeii au pus stăp în ire pe naosul ceresc; peştele a sclipit din solzi de-a curmezişul cleştarului apelor ce-i fuseseră da te d rep t sălaş; păm în tu l şi-a p rim it fiarele sălbatice ; ia r aerul, prieten al m işcării, (şi-a prim it) păsările. O fiin ţă m ai no­bilă, în s tare de cugetări înalte şi făcu tă ca să poruncească tu tu ro r făp turilo r, lipsea: şi s-a n ăscu t om ul; fie că părin ­tele tu tu ro r lucrurilor, cel a căru i m înă crease şi orînduise universul, l-a scos la iveală d intr-o săm în ţă dum nezeiască, fie că glia, încă fecioară şi d esp ă rţită odinioară de eterul care se rostogoleşte în înălţim ile spaţiului, a p ă s tra t un oarecare germene din elem entele cereşti cu care s tă tu se am estecată d in tru început, ia tă că fiul lui Iapetus a m uiat-o în apele unui fluviu şi a p lăm ădit-o după chipul arb itrilo r lum ii; şi in vrem e ce anim alele celelalte, încovoiate spre păm înt, că tre el îşi a ţin tesc p riv irea , el i-a d ă ru it omului o s ta tu ră d reap tă , poruncindu-i să contem ple cerurile şi să-şi ţ in ă fru n tea rid ica tă spre astre . M ateria, inform ă şi grosolană, p rin această m etam orfoză a dobîndit chip omenesc, necunoscut pînă a tunci.

(Ovidiu, Metamorfoze, I, 1)

86

COSMOGONIA SCANDINAVĂ A DESTINULUI TOTAL

Viziunea cosmogonică a mitologiei scandinave este, în felul ei, singulară; deşi rădăcinile arice sînt evidente, putîndu-se regăsi obîrşiile unor mituri şi în scrierile vedice (India) şi în Avesta (Iran), detaliile actului cosmogonic iniţial, dar mai ales ideea incorporării In acelaşi sistem mitic a începutului şi sfîrşitului, subsumînd aces­tor două acte liminare pînă şi pe zei, sînt cu neputinţă de identificat ca atare în mitologia universală.

Actul cosmogonic se efectuează pornindu-se de la o dublă stare primordială: lumea ceţurilor (Niflheim) şi lumea focului (Muspclls- heim), care nu sînt un haos, ci două teritorii autonome şi active, despărţite de un deşert (Ginnunga Gap) unde, într-un impact în­tîmplător, flăcările condensează ceaţa şi nasc prima formă a vieţii (Ymir)\ din ea, ulterior, primii zei compun universul, divizat rigu­ros în 9 lumi suprapuse, populate de fiinţe diferite integrîndu-se într-un cosmos divers (pitici şi uriaşi, zei şi duhuri ale apei, spirite luminoase şi spirite sumbre, oameni). Antropogonia are şi ea un caracter particular, căci prima pereche de oameni: Askr şi Embla, este făcută din doi arbori: frasinul (comparabil cu substanţa stirpei a treia sau a vîrstei de bronz amintită de Hesiod) ca principiu mas­culin, şi arinul, ca principiu feminin.

Opera cosmogonică se încheie de fapt odată cu Amurgul viitor al zeilor (Ragnardkr), după care universul va ajunge la starea de haos. Cum Ymirt al cărui cadavru serveşte zeului suprem Odhinn şi fraţilor săi la construirea universului, este un gigant al frigului, iar Amurgul zeilor va fi precedat de iarna distrugătoare Fimbul, mito­logia scandinavă pare a prezenta o cosmogonie dintre două glaciaţii.

Sursa principală se află în două mitografii islandeze: Edda Ve­che, redactată în sec. X —XII şi descoperită de Brinjolf Svejson în 1643, şi Edda Nouă, compusă probabil de Snorri Sturluson (1179 — 1241).

Zei şi m urito ri, odrasle m ari şi m ici ale lui H eim dallr51, ascultaţi-m i cuvintele. Tu, O dhinn52, doreşti să-mi rostesc cuvîntul asupra ursite lor veşnice a to t ce tră ie ş te . Cunosc vrem urile uriaşilor străvech i, a căror s tirpe m i-a adus pe lume mie străm oşii. Cunosc cele nouă lum i de sub crengile Copacului veşnic53, rădăcin ile că ru ia se odihnesc în adîn­cul păm întu lu i.

87

în vrem ea străveche d in tru început a fost Ym ir. Nu era pe a tunci păm în t, nu era cer; nu erau n ici nisipul m ării, nici valul ei rece; ia rb a nu creştea; se căsca p re tu ­tindeni num ai abisul. Cei n ăscu ţi din Bor au rid ica t glia şi au pus d im preună în orînduială m inunatu l M idgardhr. De la am iază, raza de soare începea să încălzească pietrele săra te , ia r păm în tu l s-a um plu t de ia rb ă verde. Soarele s tă te a lao la ltă cu luna pe cer şi a tingea cu b ra ţu l m arginea cerească. El nu ştia unde îi este cerescul locaş, nici luna nu-şi cunoştea p u terea; iar stelele nu aflaseră care sînt căile lor. S-au strîns la sfat zeii cei m ari, sfinţii stăp în i îşi adunară sfatul. E i d e teră num e lunii pline şi nopţii, aleseră num e pen tru d im ineaţă şi seară, şi p en tru am iază, şi la fel pen tru ceasul de m ijloc. (Duhurile) A sa îşi aşezară lăcaşul pe cîmpiile Y davallr; îşi clădiră pala te şi s tră lu c ite a ltare , făcură foc în cuptoare şi to p iră aur, m eşteşugiră podoabe, făuriră arm e. P etrecu ră la curţile lor şi ju cară table, căci aur aveau oricînd din belşug, p înă cînd se iv iră cele tre i vestitoare , fecioarele Norne54, m usafirele vajnice de pe tărîm ul uriaşilor. Se adunară la sfa t zeii cei m ari, sfinţii s tăp în i îşi strînseră sfatul, chibzuind pe K arli55 cine anum e să-i facă din sîngele lui Brim ir, din m ădularele lui Blain. Şi a fost p lăsm uit M otsognir d rep t cel mai vînjos din nea­m ul K arlilor; ia r D urinn a fost al doilea. Şi după cum le poruncise D urinn, K arlii a lcă tu iră în păm în t puzderie de um bre om eneşti. [...]

Odinioară, tre i Asa, b inefăcători şi puternici, mergeau îm preună pe m alul m ării spre casă. Pe ţă rm , au g ăsit pe Askr şi pe E m bla56 care zăceau fă ră vlagă, aşteptîndu-şi u rsita . E i nu aveau încă nici suflet şi nici răsuflare , ia r căldura, m işcarea, culorile v ieţii nu pă trunseseră încăîn ei. Honir le dete suflet, Odhinn le dete suflare şi Loki (Lodurr)57 le dete căldură şi culori înfloritoare.

Ştiu că este un frasin nu m it Y ggdrasill; o licoare albă îl stropeşte m ereu şi d in tr-însa se scurge în văile păm în­tu lu i roua; el e veşnic verde şi um breşte izvorul Urdallr. D inaintea frasinului a fost zid it un pala t, în care locuiesc fecioarele N orne; ele îi crestează scoarţa. [Şi U rdhr este numele celei d in tîi, V erdhandi se num eşte a doua, iar a tre ia soră e Skuld.] Ele au rîn d u it pen tru to ţi u rs ita vieţii* ie-au d răm uit tu tu ro ra ta in u l şi p a r te a oricăru i om.

88

E u ştiu cum a fost cel d in tîi război în lum ea de sus, p u r­ta t de zei şi s tîrn it de Gullveig, cea s trăp u n să de suliţi. A rsă a fost apoi în sălaşul lu i H ar, de tre i ori a rsă a fost, şi s-a n ăsc u t de tre i ori. E s te a rsă adesea din nou, dar nu piere. H eidhr i se to t spunea, cînd se ivea în case v ră ji­toarea cea rea, în zes tra tă cu darul p rev estirii; lucruri rele urzea şi fierbea buru ien i, săvîrşind p lăcerea din veci a m uierilor nelegiuite.

Se strînseseră la sfa t zeii cei m ari, şi-au ad u n a t sfatu l sfin ţii s tă p în i; şi au chibzuit dacă să le p lă tească vrăjm aşilor b iru ri sau să-i recunoască pe to ţi zeii d rep t p ă r ta ş i la sa­crificii.

O dhinn îşi aruncă lancea asupra cetei v ră jm aşe; as ta a fost în vrem ea în tîiu lu i război al lum ii. D ar zidul dim- prejurul c e tă ţii s tăp în ite de [ceata zeilor] A sa a fost d ărîm a t cînd I-au lu a t cu a sa lt v ite jii V ana58. S-au strîns la sfa t zeii cei m ari, şi-au ad u n a t sfatu l sfin ţii stăp în i. D ar cine a um plut to t văzduhul de m iasm e v ă tăm ă to a re şi cine-i acela care a fost în s tare s-o dea pe m îna Yo- tun ilor pe m ireasa lui O dhr? Cuprins de m înie, num ai T horr a porn it b ă tă lia , în îm prejurări ca aceasta el fiind rareori răb d ă to r. S-au c lă tin a t înţelegeri şi ju răm in te şi s-a n ă ru it c instirea legăm intelor vechi. Cornul din da tin ă al lui H eim dallr eu îl ş tiu ascuns sub A rborele sfîn t ce resp iră seninul aer, şi în trem ătoare pîraie scurge asupră-i zălogul S tăp înulu i. P ricepeţi voi oare vestirea m ea? E ram singură a tunci cînd b ă tr în u l S tăp în al zeilor mi-a fost oaspete şi m -a p riv it d rep t în ochi. «Ce vrei să m ă în treb i? De ce m ă cercetezi? Căci eu ştiu unde este ochiul tău , O dhinn!» E u ş tiu că ochiul lui O dhinn s tă ascuns în izvorul lui M im ir59, cel ce are faim a înţelepciunii. Şi în fiecare d im ineaţă M imir soarbe din ochiul Căpeteniei Oştilor. P ricepeţi voi oare vestirea m ea? P ărin tele Oş­tilo r m i-a d a t coliere şi inele p en tru m in tea mea de prooro- ciţă , pen tru cuvintele p revestitoare ... P riv irea m ea cu­prinde deodată to a te cele nouă tă rîm u ri. V ăzut-am sclipitoarea cea tă a W alkyriilor60 g a ta să alerge spre oş­ten ii chem aţi la arm e. E ra Skuld acolo cu pavăza ei, ia r după dînsa veneau Skogul, Gudhr, H ildhr, Gondul şi Gejrskogul. Vi le-am n u m it pe fecioarele războinice ale lui H erjan , g a ta oricînd să zboare că tre păm în t.

89

Mi-a fost d a t să văd cum a fost h o tă r îtă so arta lum ino­sului Baldr, duiosul fiu al lui Odhinn. M îndru crescuse sus deasupra ţă rîn ii o m in u n ată şi zveltă ram u ră de vîsc. N evinovată la vedere, crenguţa aceea era o arm ă a m orţii; a azvîrlit-o Hodhr. D ar a tunci, curînd, s-a n ăsc u t fratele lui B aldr şi, o singură noap te tră in d , s-a lu p ta t din ră s­pu teri feciorul lui Odhinn. El nu şi-a p iep tăn a t pletele, nici pe m îini nu s-a spăla t, p înă cînd ucigaşul lui Baldr nu a fost răpus. E stim p , în p a la tu l Fonsal, F rigg plîngea de jalea W alhallei61. P ricepeţi voi oare vestirea m ea?

în tr-o rîp ă din codru I-am ză rit legat pe a ţîţă to ru ] ne­norocirilor, pe b lestem atu l Loki. T o t acolo şade Sigyn, sfîşiată de su ferin ţă pen tru chinul soţului ei. P ricepeţi voi oare v estirea mea? Din ră s ă r i t se scurge un puhoi de pe m ăgurile învecinate. I se spune Slidhr şi el zoreşte săbiile şi jungherele... Un p a la t de aur are stirpea Sindhrilor, la m iazănoapte, pe cîm pia N idavellir, ia r a ltu l pe m un te­le Okolnir al u riaşilor; s tăp în peste el este B rim ir şi acolo îşi beau berea Y otunii. Am ză rit un sălaş departe de soare: se află în N aastrand , cu porţile spre m iazănoapte; acolo p icură o trav a , strop după strop , p rin acoperiş, ia r şerpii se încolăcesc îm prejurul pereţilor. Am v ăzu t groaznice fluvii p u rtîn d pe sperjurii m orţi, pe ucigaşi şi pe trădă to ri* ca şi pe cei care au isp itit nevestele altora . Nidhoggr în ­fuleca acolo tru p u rile îngheţa te , iar lupul îi sfîşia pe cei ce p ieriseră. P ricepeţi voi oare vestirea m ea? In ră s ă r i t , la m ijlocul P ăd u rii de Fier, şezuse B ătrîn a , plozii lui F enrir născîndu-i; ia r unul din ei cuvine-se cîndva să a ju n ­gă, în chip de fiară , n im icitorul lum inii. E l se va n u tri cu carnea m orţilor şi cu sînge va îm proşca tronurile zeilor. L um ina soarelui v a păli şi ani cum pliţi se vor pe­rin d a peste lum e. P ricepeţi voi oare v es 'irea m ea? Pe o m ăgură şedea pipăind strunele veselul E ggth ir, paznicul nevestelor yo tune. D ar s trig ă F ja la r din frunzişul de deasu­p ra capului său , c în tă frum osul cocoş cu penele roşii. în W alhalla, p rin tre zei, s trig ă atunci G ullinkam bi, cel ce va fi îndrăgitu l stăp înulu i bătă liilo r, dar şi celălalt cocoşr cocoşul cel negru, s trig ă adînc sub păm în t, în aşezările tărîm ulu i Hei). L ă tră cîinele G harm r în peşterile din Gnipahellir. Din lan ţurile ru p te s-a n ăp u s tit Lupul. Ş tiu m ulte şi văd , eu proorociţa , cum am enin ţă sorţul cel groaznic pe zei.

90

în sîngeroasă încăierare fratele ucide pe fra te , rudele de sînge se înjunghie unele pe altele, rău l sporeşte şi lumea e în ţe sa tă de ticăloşie. Veacul securilor, veacul săbiilor, veacul scu turilo r sfă rîm ate , veacul de crivă ţ, veac al lu­pilor din preajm a sfîrşitu lu i lum ii. Nici un om nu cru ţă pe a lt om. Se zba t să lbatic n ăscu ţii din Mimir. Cornul Gjal- larhorn an u n ţă p răpădu l. H eim dalîr suflă din răspu te ri în corn şi cornul i se sparge şi zboară ţă n d ă r i. Odhinn se sfă tu ieşte cu capul cel m ort al lui Mimir. Uriaşul frasin Yggdrasill s-a cu trem u ra t: fream ătul cu tre ieră bătrînu l Copac. D uşm anul e liber! F rica îi va răpune pe to ţi cei din lum ea subpăm în teană în ceasul cind v a ieşi la iveală f îr ta tu l lui S u rtr.

Ce se în tîm plă acum a cu zeii? Ce e cu Alfii? Tursii s-au p ierdu t cu firea. Zeii ţin sfat. S tirpe de codru, neamul K arlilor geme la p o a r ta de p ia tră . P ricepeţi voi oare ves­t i re a m ea? L a tră cîinele G harm r în peşterile din Gnipa- hellir. Din lan ţu rile ru p te s-a n ă p u s tit Lupul! Ş tiu m ulte şi v ăd , eu, proorociţa , cum am enin ţă sorţul cel groaznic pe zei. Din ră s ă r i t înain tează G rim r sub scu t; Şarpele Lum ii se rid ică din m are a ţî ţa t de străvechea lui furie; peste leşuri cîrîie V ulturu l Cenuşiu şi vine p lu tind N aglfar62. C orabia groaznică se apropie din m iazănoapte ducîndu-i pe m orţi, ia r la cîrm ă s tă Loki. Puzderie de m onştri aleargă îm preună cu Lupul, ia r fratele lui B ileip tr este căpetenia pilcului lor. D in m iazăzi vine S u rtr lao la ltă cu N im icito­ru l: sab ia lui p îrjoleşte cu v ăp a ia de soare a luptelor. Se năru ie m unţii, m or femeile uriaşilor, Hell înfulecă oa­m eni, b o lta cerurilor se despică. O jale nouă se apropie de H lin n : în ceasul cînd O dhinn se va încleşta în lu p tă cu Lupul, ia r cu S u rtr se va b a te lum inosul înv ingăto r al u riaşului Beli. Şi p răpădu l va pune cap ă t bucuriei încer­ca te de Frigg. Va veni să se lup te cu Lupul aşijderi W y- d arr, el, s tră lu c itu l fiu al D om nului B iru in ţe lor; prin gură îi va înfige spada în in im ă D evoratorului de Leşuri, răz- bunîndu-şi ta tă l . Gloriosul fiu născu t de I-Ilodyn se pregă­te ş te de lu p tă ; este T horr. Şarpele, Brîul P ăm în tu lu i, şi-a că sca t gura şi gura lui s tă deschisă de la păm în t la cer. D ar T unăto ru l se în d reap tă spre Şarpe. Şarpele îl biruie pe paznicul din M idgardhr şi în curînd aşezările oamenilor vor ajunge pustii! în clipa sfîrşitului său, T horr trebuie să se re tra g ă nouă paşi din fa ţa m onstrulu i.

91

Soarele e negru, păm în tu rile s-au scufundat în m are, stelele se sm ulg şi se prăbuşesc din înălţim i. A buri colcăie p re tu tinden i şi C el-ce-nutreşte-viaţa începe să lingă cerul cu arzătoarea-i văpaie. L ă tră cîinele G harm r în peşterile din G nipahellir. D in lan ţurile ru p te s-a n ă p u s tit Lupul 1 Ş tiu m ulte şi văd , eu, p roorociţa , cum am enin ţă sorţul cel groaznic pe zei. Ş tiu şi v ăd cum răsare din nou, iarăşi înverzind, păm în tu l din m are. Cascadele spum egă, vu l­tu r ii işi cau tă p rada din zbor lîngă ape.

Trăi-vor zeii pe cîmpiile Idavallr şi adesea, stînd de vorbă, îşi vor aduce am inte de Şarpele îm prejm uind tărîm ul M idgardhr şi destinele stinse şi străvechile rune ale lui Odhinn. L a curţile lor cele noi, zeii vor găsi pe sub ier­buri m inunatele tab le de aur pe care le folosiseră în s t ră ­vechile v rem uri, la joc...

Grînele vor începe să crească nesem ănate. U ita tă va fi ja lea , B aldr se va în toarce. O da tă cu Baldr, va in tra şi Hodhr în pala tu l v ic to rie i, în lăcaşul lui H roptr. P rice­peţi voi oare v estirea m ea?

H onir îşi v a găsi un to iag de gh icit... Cei născu ţi din fra ţii lui Tveggi sîn t acum d regăto rii p a trie i v în tu lu i. P ricepeţi voi oare v estirea m ea?

Z ăresc un p a la t care în tunecă soarele: acoperit cu aur, e o podoabă în Him li63. N um ai cei v rednici p o t locui acolo, petrecîndu-şi v ia ţa în d esfă tare e te rn ă . Şi pogoară- se a tunci p en tru în a lta ju d eca tă S tăpînul p reapu tern ic , de sus, în lum e... B alaurul negru , sclipindu-şi solzii, îşi ia zborul de jos, de sub stîncile miezului nopţii. Nid- hoggr, sub pene, îi duce pe m o rţi; i-a v en it acum v re­m ea şi lui să se ascundă.

(Edda Veche, „Voluspa“, 1 — 66)

LUMILE EXPERIMENTALE

Chiar dacă tema creaţiei ciclice a lumii mai figurează şi în alte mitologii, ciclurile cosmogonice şi antropogonice pe care le-am nu­mit simbolic experimentale sînt o categorie mitologică preferenţială a civilizaţiilor Americii precolumbiene. Acolo, cosmogonia era con­siderată pe un parcurs ciclic, enorm dar limitat, de cinci ere (sori),

92

fiecare eră fiind produsă şi dominată de un soare care e şi distrugă­torul erei precedente (Patru-Jaguar, sfîrşindu-se cu distrugerea gi­ganţilor; Patru-Vînt, distrusă de uragane; Patru-Ploaie, distrusă de focul cosmic; Patru-Apă, distrusă de un diluviu; Patru-Cutre- mur, era curentă, distructibilă printr-un cataclism seismic).

în antropogonia precolumbiană variantele sînt mai diverse, unele mituri incluzînd, ca etapă premergătoare, teogonia şi astfel, între bazinul mexican şi cel peruan, concepţiile despre facerea omu­lui se deosebesc şi cauzal şi metodologic; iar opera experimentală e mai vădită în miturile populaţiilor maya, îndeosebi în mitologia yucataneză quiche (Popol Vuh).

Totuşi, studiul mitologiei precolumbiene a fost mereu pus în difi­cultate de distrugerea unei mari părţi din scrierile sacre de către misionarii catolici ai Gonchistei: din confruntarea puţinelor monu­mente scrise care s-au păstrat, cu tradiţia, recuperabilă prin folclor, este însă cu putinţă o viziune de ansamblu, chiar dacă miturile sînt adesea fragmentare şi înregistrate de mitografi tîrzii.

Gosmogoniile din lumea nahuatlă şi maya sînt dominate de un intens cult al focului solar şi al focului viu, ambele privite mai ales ca forţă de distrugere; dar, fiind popoare care şi-au perfecţionat o astronomie amplă, bazată pe observaţii riguroase şi pe calcul, aztecii şi ramurile maya au suprapus viziunii mitice a facerii lumii şi omu­lui o entitate abstractă, cu rol cauzal (de pildă dualitatea supremă nahuatlă Ometeotl) în cosmogonie şi în antropogonie; această divini­tate supremă şi duală îşi deliberează actele, de aceea şi miturile propun o evoluţie stadială a operei, prin reluarea de mai multe ori a actului creator iniţial.

Legenda sorilor

I a tă povestea dusă din gură în gură , din ceea ce se cu­noaşte despre chipul în care, foarte dem ult, a fost în te ­m eia t păm în tu l. Ia tă , unul după altu l, răstim purile deo­sebite ale în tem eierii lu i. Felul cum s-au p o rn it acestea şi cum a fost aşezat tem eiul începutu lu i Sorilor, acum 2513 ani, se cunoaşte to t a t î t de b ine ca şi fap tu l că azi sîntem în 22 m ai din anul 1558.

A cest soare, £ — Jaguar, a d u ra t 676 ani. Cei care au t r ă i t în vrem ea acelui Soare au fost m încaţi de ozeloţi (jaguari), o d a tă cu Soarele 4 — Jag u ar. Ceea ce m încaseră dînşii era h ran a n o as tră ; 7 — Ia rb ă , şi ei au t r ă i t 676 ani. T im pul în care fuseseră m încaţi era anul al treisprezecelea. Astfel

93

au p ierit ei şi s-a sfîrşit (to tu l) şi a tu n ci s-a n ă ru it (şi) Soarele. Anul lui e r a i — T restie ; ei au fost devoraţi într-o singură zi, 4 — Jag u ar, şi cu a s ta s-a sfîrşit to tu l şi to ţi au p ierit.

Soarele acesta se num ea 4 — Vînt. Cei care au ven it în şirul al doilea, tră in d în al doilea [Soare], au fost luaţi de v în t îm preună cu Soarele 4 — V înt şi au p ie rit. E i au fost răp iţi [de v în t] şi s-au p refăcu t în m aim uţe ; casele lor, copacii, to tu l a fost dus de v în t. Şi a fost lu a t de v în t ch iar şi Soarele acela. Ia r ceea ce m încau dînşii era h rana n o astră . 12 — Şarpe: răstim pu l cît au t r ă i t ei a d u ra t 364 ani. A stfel au p ierit ei în tr-o singură zi, lu a ţi de v în t; [vrem ea pieirii este însem nată cu 4 — V înt]. Anul lui a fost 1 — Cremene.

A cest Soare, 4 — Ploaie, e ra al treilea. Cei care au t r ă i t in al tre ilea ră s tim p îm preună cu Soarele 4 — Ploaie au p ierit şi ei, prăbuşindu-se asupra lor o ploaie de foc, şi ei s-au p refăcu t în guaholoţi (curcani), ia r Soarele a fost şi el m is tu it de foc şi au ars şi to a te casele lo r; ei tră ise ră 312 ani. A stfel au p ierit cu to ţii; to a tă ziua plouase cu ploaie de foc. Ia r ceea ce m încau ei era h ran a n o astră . 7 — Crem ene: anul lor era 1 — Cremene, ziua lor a fost 4 — Ploaie. Cei ce au p ie rit erau aceia care se prefăcuseră în guaholoţi [sau pipil-tin] şi de aceea, acum , puii de guaholot se cheam ă pipil-pipil (prin ţi).

Soarele acesta se num eşte 4 — A p ă ; tim pu l cît s-a p ăs­t r a t apa a d u ra t 52 de an i0’4. Şi cei care au t r ă i t în ră s tim ­pul al p a tru lea au v ie ţu it în vrem ea Soarelui 4 — Apă. în tinderea acestui ră s tim p a fost de 676 ani. Şi ia tă cum au pierit ei: au fost s tr iv iţi de apă şi s-au p re făcu t în peşti, în tr-o singură zi cerul s-a p răb u şit asupra lor şi ei au p ierit. Ia r ceea ce m încau ei era h ran a n o as tră . 4 — F loare: anul său a fost 1 — Casă, ia r sem nul său era 4 — Apă. Ei au p ie rit şi au d isp ăru t şi to ţi m unţii. Ia r apa a zăcu t 52 de ani şi cu aceasta a lu a t sfîrşit vrem ea sa.

A cest soare, num ele că ru ia este 4 — Mişcare, e Soarele n o stru , în care tră im cu to ţii acum , ia r semnul acesta a ra tă chipul cum Soarele a căzu t în focul vetre i dum nezeieşti, acolo, în T eotihuacan 65. în T uia, acesta era to t Soarele Dom nului no stru , ad ică al lui Q uetzalcoatl 66. Al cincilea Soare, sem nul că ru ia este 4 — Mişcare, se num eşte Soa­rele m işcării, pen tru că se m işcă şi îşi u rm ează calea. Şi,

94

după cum spun b ă trîn ii, în vrem ea lui vor fi cu trem ure de păm în t, v a fi foam ete şi în cele din u rm ă vom pieri cu to ţii. [ ...]

D upă ce Q uetzalcoatl a sosit în M ictlan67, el s-a apro­p ia t de M ictlantecuhtli şi de M ictlancihuatl şi le-a spus num aidecît: «Am v en it să cau t oasele cele de p re ţ pe care le păstrezi tu , după ele am ven it!» A tunci M ictlantecuhtli l-a în tre b a t: «Ce vei face cu ele, Q uetzalcoatl?» Şi el i-a m ai spus o d a tă : «Zeii s în t îng rijo ra ţi, p en tru că cineva trebu ie to tu ş i să tră ia sc ă pe păm înt» . A tunci M ictlan te­cuhtli i-a ră sp u n s : «Bine, c în tă din scoica m ea şi ocoleşte de p a tru ori ţin u tu rile care sîn t în stăp în irea mea». D ar scoica lui nu avea gău ri; a tu n ci (Q uetzalcoatl) chem ă vierm ii care sfredeliră găuri, ia r după aceea prin ele in ­tra ră (în scoică) albine şi bondari, şi ea a început să răsune. Cînd M ictlantecuhtli auzi a s ta , zise: «Bine, ia-le».

D ar to t a tunci, M ictlan tecuhtli le spuse slugilor sale: «Lume din M ictlan! Voi, zei, spuneţi-i lui Q uetzalcoatl că trebu ie să le lase [aici]». Q uetzalcoatl răspunse : «Ba nu, eu voi pune num aidecît stăp în ire pe ele». Şi ro sti că tre al său nahual68: «Du-te şi spune că le voi lăsa». Şi acela ro s ti cu voce de tu n e t: «Voi veni şi le voi lăsa».

Apoi însă (Q uetzalcoatl) s-a rid ica t de jos şi a lu a t oa­sele cele de p re ţ: de o p arte zăceau lao la ltă oasele de b ă r ­b a t, de cealaltă p a rte oasele de femeie. Q uetzalcoatl le luă şi făcu din ele o boccea.

A tunci M ictlantecuhtli m ai gră i o d a tă că tre slugile sale: «Zei, oare Q uetzalcoatl duce cu ad ev ă ra t de aici oasele cele de p re ţ? Zei, duceţi-vă şi săp a ţi o groapă.»

D upă aceea ei făcu ră ce li s-a spus, iar Q uetzalcoatl căzu în groapă. El se îm piedicase fiindcă îl speriaseră n işte prepeliţe. El se p răbuşi ca şi m ort, ia r oasele cele de p re ţ se îm p răştia ră şi fu ră ciugulite de prepeliţe.

D upă ce Q uetzalcoatl învie din m orţi, s tă tu m îhnit şi în treb ă pe nahual: «Ce să fac acum, nahual al m eu?»

Acela îi ră sp u n se : «De vrem e ce n-ai izb u tit să faci nim ic cu to a te astea , acum fie ce-o fi!» El le adună, făcu din ele o boccea şi o duse în Tam oanchan. Şi în d a tă ce sosi aceea care se num eşte Q uilatztli, care este to to d a tă şi Cihua- coatl, ea le m ăcină şi le puse în tr-o tipsie de m are p re ţ.

Q uetzalcoatl lăsă să picure peste (tipsie) sînge din m ă­dularul său . Şi num aidecît zeii care au fost pom eniţi,

95

adică A pantecuhtli, H uictlo linqui, T epanquitzqui, Tlay- yam anac, T tzontem oc, al şaselea fiind Q uetzalcoatl, purceseră să îm plinească d a tin a căin ţe i. E i ro s tiră : «O, zei, s-au n ăscu t macehualii69 [cei dobîndiţi p rin m eritu l căin ţei]. Căci de dragul n o s tru zeii s-au că it.»

(Legenda Sorilor, ms. aztec din Codicele Chimalpopoca* 1558)

Focul obirşiei

D upă m ai bine de şase su te de ani de la n aşte rea celor p a tru zei fra ţi70, fiii lui T onacatecuh tli s-au strîns tu sp a tru lao laltă şi au spus că s-ar cuveni să se h o tă ra scă ce avea de făcu t fiecare şi ce lege să a ib ă cu to ţii . Şi to ţi I-au în ­sărc in a t pe Q uetzalcoatl şi de asem enea pe H uitzilopoch- tli să h o tă rască acestea ei am îndoi; şi din însărc inarea şi după h o tă rîrea celorlalţi doi, după aceea ei au c rea t focul, apoi au făcu t ju m ă ta te de Soare, însă acesta , nefiind în treg , nu dădea m u ltă lum ină, ci d im po trivă p rea pu ţină .

D upă aceea au făcu t b ă rb a tu l şi fem eia: pe b ă rb a t I-au n u m it Ohomoquo, iar pe femeie — C ipactonal; şi i-au po runc it lui să are păm în tu l, ia r ei să to a rc ă şi să ţeasă , şi [le-au d a t poruncă] să se nască din ei macehuali, şi să nu fie leneşi, ci să m uncească m ereu. Ia r femeii, zeii îi d e te ră cîteva g răun ţe de porum b, ca să tăm ăd u iască (bolile) cu a ju to ru l lor şi să le folosească la gh icit şi la farm ece, şi aşa fac femeile şi azi.

Apoi au fă cu t zilele şi le-au îm p ă rţit după luni, dînd fiecărei luni cîte douăzeci de zile, ia r în chipul acesta au dobîndit optsprezece luni sau tre i su te şaizeci de zile în tr-u n an [...]

D upă aceea i-au fă cu t pe M ictlan tecuh tli şi pe Mic- tecac ihuatl, ad ică soţul şi soţia, care au fost (de atunci) zeii iadulu i, şi acolo i-au şi să lăşlu it.

Apoi au fă u rit cerurile, p înă la cel de-al treisprezecelea, şi au făcu t apa, ia r în ea au lă sa t să crească un peşte m are, n u m it C ipactli, care era la fel cu caim anul, şi din peştele acela au făcu t păm în tu l [...] .

(Istoria mexicanilor tn picturile lor)

96

•

O dinioară, într-o d im ineaţă , Soarele a trim is din cer o săgeată . E a a n im erit în casa oglinzilor, ia r din groapa ce se deschisese în p ia tră s-au n ăscu t b ă rb a tu l şi femeia. Amîndoi erau neîn treg i cu tru p u rile num ai de la brîu în sus, şi se m işcau pe cîm pie, ca vrăbiile. D ar, unindu-se prin tr-o să ru ta re ap ă sa tă , au zăm islit un fiu care a ajuns tem eiul neam ului omenesc.

(Angel Ma Garibay, Eposul nahuatl)

Ascensiunea stadială a lum ii, în Popol Vuh

Popol Vuh (Cartea Poporului), unicul epos mitografic integral al lumii maya, re transcris din memorie (sau după originalul picto- grafic pierdut) de ultimii sacerdoţi maya din ramura quichâ (Yuca- tan) în primii ani de după Conchista spaniolă (sec. XVI), urmăreşte amănunţit crearea universului de către perechea divină Tepeu şi Cucumatz, ca şi crearea succesivă a patru tipuri umane, într-o perspec­tivă stadială care include planul şi experimentul. Acest mit amplu e unic în felul său; universul se naşte într-un anumit moment şi se dezvoltă după legi anumite care, instituite de zeii creatori, sînt urmate riguros de natură şi omenire. S-ar putea întrezări, în pasta mitu­lui, observarea timpurie a etapelor de adaptare ale omului la mediul natural tot mai puţin ostil. Unora li s-a părut că filosofia cosmogonică cjuiche precede cu o mie de ani concepţia filosofică a lui Giambattista Vico (un univers supus perpetuu balansului corsi e riccorsi), ceea ce e discutabil; certă e absenţa înrîuririi teologice a misionarilor cato­lici, însoţitori ai Conchistei, căci o lectură paralelă între Biblie şi Popol Vuh edifică de la sine; mai curînd am găsi puncte de interfe­renţă mitologică cu tezaurul Extremului Orient.

Noi scriem acum în tim p u l legii lui D um nezeu şi al creştin ism ului. Povestim acestea pen tru că nu m ai avem făclia n o as tră , Popol Vuh11, cum se num eşte ea, lum ina s tră lucitoare ven ită din p a r te a cealaltă a m ării, simbolul ap ă ră rii noastre , facla v ie ţii noastre senine. A devărata carte , scrisă cu m u ltă vrem e în d ă ră t, m ai este , dar prive­liştea ei e ascunsă celui care c a u tă şi cugetă . Au fost

97

m ăreţe ivirea ei şi povestirea d intr-însa despre chipul cum* s-a făcu t ap a riţia tu tu ro ra : a cerului şi a păm în tu lu i; cum au lu a t fiin ţă şi au fost însem nate cele p a tru unghiuri ale sale şi cele p a tru puncte de tem ei; cum a fost îm p ărţit (păm întul) şi cum s-a îm p ă rţit cerul; şi a fost adusă o funie pen tru m ăsu ră toare şi s-a în tins în ceruri şi pe p ă­m în t, în p a tru unghiuri, în cele p a tru puncte ale tem eiuri­lor, şi cum acestea s-au nu m it N ăscătoare şi F ău rito r, Maică şi P ărin te — ai v ieţii şi ai tu tu ro r lucrurilor c reate , de cei ce au făcu t răsuflarea şi au făcu t gîndul. [...] A ceasta e povestea chipului cum to a te au s ta t necunoscute, cum to tu l a fost rece, to tu l tă c u t, to tu l nem işcat, lin iş tit; şi în tinderea cerului era pustie. A ceasta e în tîia poveste, cea d in tîi istorisire. Nu erau nici om, nici anim ale, nici păsări, peşti, crabi, copaci, pietre, peşteri, s trim to ri, ierburi, şi nu erau păduri; nu era decît cerul. Pe a tu n ci, suprafaţa păm întu lu i nu se ivise încă. Nu era decît m area cea rece şi era uriaşa în tindere a cerurilor. Nimic nu era încă u n it, nim ic nu p u tea să stîrnească zgomot, nu era nim ic care să fi p u tu t să se m işte ori să tresa ră ori să facă larm ă în cer. Nu era nimic care să fi p u tu t ex ista, care să fi p u tu t avea fiin ţă ; era num ai apa cea rece, m area lin iştită , singuratică şi tă c u tă . Nu ex ista nimic. In beznă, în noap te, nu era decît nem işcare, decît tăcere.

Num ai N ăscătoarea şi Făuritoru l, Tepeu şi Cucum atz, Marea M umă şi Marele T a tă se aflau în apele nesfîrşite. Da, ei se aflau acolo, ascunşi sub penele verzi şi a lbastre , şi de aceea se num eau C ucum atz. Din fire ei erau m ari în ţelepţi şi m ari cugetă to ri. I a tă în ce chip ex ista cerul, iar acolo se afla Inim a C erurilor: acesta este numele zeu­lui şi aşa se chem a el.

A tunci veni cuvîntul lui. El veni la Tepeu şi Cucum atz, strînşi lao laltă în negură, noap tea a venit el, ia r Tepeu şi Cucum atz au s ta t de vorbă cu dînsul. Şi ia tă ei au v o rb it, chibzuind şi sfătu indu-se; ei s-au învoit unul cu altul, şi-au un it vorbele şi gîndurile. Şi în răstim pu l cît au chibzuit, ei şi-au d a t seam a lim pede că la ivirea zorilor se cuvine să apară şi omul. A tunci ei au h o tă r ît facerea lum ii, creş­terea arborilor şi a codrilor deşi, naşterea v ieţii şi crearea omului. Aşa au fost h o tă rîte acestea în negură şi în noap­te prin pu terea celei care este In im a Cerurilor, a celui că­ruia i se spune H uracan. In tîiu l se num eşte C aculha-11 ura-

98

can. Al doilea: Chipi-Caculha. Al tre ilea : Raxa-Caculha. Şi aceştia tre i sîn t singurul miez al Inim ii Cerurilor72.

A tunci Tepeu şi Cucum atz s-au strîns îm preună cu ei, a tunci s-au s fă tu it asupra v ieţii şi lum inii, asupra celor ce sînt de făcu t pen tru ca să se ivească lum ina şi zorile; cine este acela care trebu ie să se îngrijească de h ran a şi nu trirea lor. «Să se îm plinească acestea 1 Să fie um plu t golul! Să se re trag ă apele şi să alcă tu iască un gol; să se ivească păm întu l şi să capete tă r ie ; îm plinească-se acestea! aşa vorbeau ei. Să fie lum ină, să fie zori în cer şi peste păm în t. D ar nu este nici glorie, nici m ăreţie în fap ta aceas­ta a n o as tră , în p lăsm uirea n o as tră , c îtă vrem e nu v a fi fă u rită fiin ţa om enească, p înă nu va fi făcu t omul, pînă cînd om ul nu va fi creat!» Aşa au vorb it ei.

A tunci ei fău riră păm în tu l. Aşa se în făp tu i cu adevăra t plăsm uirea lor. «Păm înt!» s trig a ră ei, şi num aidecît păm în tu l se făcu. A idom a ceţurilor, la fel cu norul şi aşijderea unei trîm be de praf era (păm întul) la facerea lui, la începutul în tru p ării sale. Apoi s-au iv it din ape m unţii; m unţii cei m ari crescură în tr-o clip ită . N um ai prin tr-o m inune, num ai prin m eşteşugul m agiei s-au fău rit m unţii şi v ă ile ; şi num aidecît crîngurile de chiparoşi şi de pini îşi răsp înd iră lă s ta rii pe fa ţa păm întu lu i. Şi a tunci Cucumatz s-a um plu t de bucurie şi a s tr ig a t: «Folositoare ţi-a fost venirea, In im ă a Cerurilor; şi venirea ta , H uracan, şi a ta , Chipi-Caculha, a ta , R axa-C aculha!»[...]

Şi M area M umă şi Marele T a tă în treb a ră : «Oare num ai tăce rea şi num ai lin iştea vor sălăşlui sub arbori, sub liane? E ste bine ca în v iito r să se afle acolo cineva care să le păzească». [...] I a tă p en tru ce N ăscătoarea şi F ăuritorul, M area M umă şi Marele T a tă au făcu t o încercare nouă de plăsm uire şi de facere a oam enilor. «Hai să încercăm fără zăb av ă din nou. Se şi apropie vrem ea zorilor şi lum inii. H ai să dăm naştere aceluia care ne va h răn i şi ne va fi re aze m ! Ce să facem ca să ni se înalţe chem ări, ca să ne fie p ă s tr a tă am in tirea pe p ăm în t? Noi am mai încercat cu cea d in tîi lucrare a n o as tră cele d in tîi făp tu ri ale noastre , dar nu le-am p u tu t sili să ne laude şi să ne respecte . Deci hai să încercăm a face n işte fiinţe ascu ltă to a re , pline de evla­vie, care să ne h răn ească şi să ne fie re azem !» — astfel g ră iră ei.

99

Apoi (fiinţa) fu p lăsm uită şi c rea tă . Trupul îl făcură din tin ă , din lu t. D ar ei văzu ră că nu izbutiseră s-o facă aşa cum se cuvine. E a se d estrăm a, era moale, lip sită de m iş­cări şi nu avea v lagă; cădea jos, era slăbănoagă; capul nu pu tea să i se m işte deloc, chipul i se înclina în tr-o p a r te ; văzul îi era înceţoşat cu to tu l, şi ea nu p u tea să privească în d ără t. T otuşi din clipa d in tîi ea putuse vorbi, însă m inte nu avea. Curînd se m uie în apă şi nu se m ai ţin u pe pi­cioare. Şi a tunci N ăscătoarea şi F ău rito ru l g ră iră : «Hai să încercăm iarăşi deoarece aceste (făpturi) nu sînt în stare nici să um ble, nici să se înm ulţească. H ai să ch ibzuim !» spuseră dînşii, după care îşi frînseră şi îşi su rpară lucrarea şi fap ta lor. [...]

Şi ei coborîră în d a tă , spre a-şi săvîrşi farm ecele, spre a-şi arunca sorţii în boabele de porum b şi în seminţele arborelui tzite. «Soarta, face rea !» — ro s tiră S trăbuna şi S trăbunul, ca să le facă pe plac. Ia r acest S trăbun era acela care ghiceşte so arta în sem inţele arborelui tzite , acela al căru i num e este X piyacoc. Şi S trăb u n a era prooro- ciţa, n ăscătoarea , aceea căreia i se spune Chiracan Xm u- cane. Începîndu-şi proorocirea, ei au zis: «Adunaţi-vă lao laltă , apucaţi-vă unul pe a ltu l! V orbiţi, ca să v ă putem auzi! — aşa g răiau ei — spuneţi-ne, v a fi bine oare dacă lem nul v a fi lu c ra t şi va fi tă ia t de F ău rito r şi de N ăscă­toare? A cest (om de lem n) fi-va el oare acela care este dato r să ne h rănească şi să ne fie reazem a tu n c i cînd va fi lum ină, a tu n ci cînd va fi ziuă? Voi, boabe de porum b, voi, sem inţe ale arborelui tz ite , tu , zi a u rsite i, tu făp tu ră , tu cea cuprinsă de trem u ru l dorin ţei şi tu cel cu m ădularul încordat! — le vorbeau ei boabelor de porum b, sem inţelor arborelui tzite , zilei u rsite , făp tu rii. — Vino şi ad ă je rtfa de sînge, In im ă a cerurilor, nu-i pedepsi pe Tepeu şi pe Cucum atz. — Aşa vorbeau ei a tunci ro stin d ad e v ă ru l: — Chipurile voastre de lem n fi-vor izbu tite , ele trebu ie să capete grai, ele vor vorbi pe păm înt!» .

«Aşa să fie!» răspunseră [N ăscătoarea şi F ăurito ru l].Şi ch iar în clipa în care vorbeau ei am îndoi, au lu a t n aş­

tere chipurile de lem n. Feţele lor erau aidom a feţelor om eneşti, şi ei vorbeau la fel ca oam enii şi au um plut păm întul. T ră iau şi se înm ulţeau. Aveau fiice, aveau fii făpturile acestea de lem n, dar nu aveau nici suflet, nici m inte, şi nu-şi am in teau de N ăscătoarea şi F ăurito ru l lor;

100

ei ră tă cea u fă ră ţ in tă în p a tru (labe). Nu-şi m ai aduceau deloc am in te de In im a cerurilor, şi de aceea au p ierit cu to ţii. A ceasta nu a fost nim ic m ai m ult decît o probă, o încercare [de a-l crea] pe om. E d rep t că ei aveau darul vorbirii, însă feţele lor nu aveau tră s ă tu r i g ră ito are ; pi­cioarele şi m îinile lor nu aveau v lagă; ei nu aveau sînge, nici puroi, nu aveau nici sudoare, nici grăsim e. O brajii le erau veştezi, mîinile şi picioarele lor erau uscate şi trupu l le era firav. I a tă de ce ei nu se gîndeau nici la N ăscătoarea lor, nici la F ău rito r, la cei ce le dăduseră v ia ţă şi le p u rtau de grijă. Şi ia tă cum a ră ta se ră cei d in tîi oam eni ce au t r ă i t în n u m ăr m are pe fa ţa păm în tu lu i. Şi curînd făp tu rile de lem n au fost n im icite , zdrobite , frîn te şi ucise.

Potopul a fost s tîrn it de In im a cerurilor, r în d u it a fost potopul cel m are care s-a p răb u şit asupra capetelor făp ­tu rilo r de lem n.

C arnea b ă rb a tu lu i fusese fă cu tă din copacul tzite , cînd însă N ăscătoarea şi F ău rito ru l au făcut-o pe femeie, carnea ei au a lcătu it-o din m ăduvă de tre s tie . Ia tă ce fel au fost m aterialele pe care N ăscătoarea şi F ăurito ru l au dorit să le în trebuin ţeze , ca să-i a lcă tu iască (pe oameni)*

D ar aceia pe care-i creaseră, cei pe care-i a lcă tu ise ră nu cugetau şi nu vorbeau în fa ţa N ăscătoarei lor, în fa ţa F ăurito ru lu i lor. D in această pricină au fost n im iciţi, au fost înecaţi de potop. O sm oală deasă se scurse din cer. Cel al căru i num e este X ecotcovach veni şi le smulse ochii. Cam alotz veni şi le sm ulse capetele. Cotzbalam veni şi le înfulecă tru p u rile . Tucum balam veni şi el şi frînse şi sfărîm ă oasele lor şi vinele lor, le m ăcină şi le nim ici oasele. (Toate) acestea ca să-i pedepsească pen tru faptul că gîndurile lor nu ajungeau pînă în fa ţa m um ei lorr p înă în fa ţa ta tă lu i lor, In im a cerurilor, ce se num eşte Huracan. Şi din această p ric ină , fa ţa păm în tu lu i s-a în tu ­n ecat şi a începu t să cadă o ploaie neagră73; puhoi de ploaie ziua şi puhoi de ploaie noap tea . A tunci se adunară an i­malele cele mici şi anim alele cele m ari, ia r copacii şi stîncile începură a-i izbi (pe oam enii de lem n) peste obraz. Şi to tu l prinse a vorb i: ulcioarele lor de lu t, tigăile lor, străchinile lor, oalele lor, cîinii lor, p ietrele cu care-şi m ăcinaseră boabele de porum b, to t ce era se sculase şi pornise a le izbi obrazul.

101

«Voi ne-aţi făcu t m ult ră u , voi ne-aţi m încat, iar acum noi vă vom ucide pe v o i!» le spuseră cîinii şi o ră tă ­niile lor. Ia r rîşniţele au spus: «Voi ne-aţi ch inu it în fiecare zi, noap tea şi în zori de ziuă, feţele noastre se frecau neîn­ce ta t [una de a lta , rostind] holi-holi şi huqui-huqui, din p ricina v o as tră . Ia tă ce b ir v-am d a t noi vouă. D ar acum voi, oam enii, veţi sim ţi în sfîrşit şi pu terea n o astră . Vă vom m ăcina noi acum şi vă vom sfîşia carnea în zdrenţe!» le-au zis rîşniţele. Ia r după aceea luară cuvîntul cîinii şi spuseră: «De ce n -a ţi v ru t să ne daţi nim ic de m încare? Abia ne b ăg a ţi în seam ă, dar ne prigoneaţi şi ne azvîrleaţi afară . A veaţi m ereu un b ă ţ ca să ne loviţi, ori de cîte ori vă aşezaţi la m asă. Ia tă cum v-aţi p u r ta t cu noi, pen tru că noi nu ştiam să vorbim . N-am fi p ierit oare cu to ţii, dacă toa te s-ar fi pe trecu t după voia vo astră? De ce n-aţi a runcat o privire în fa ţa v o as tră , de ce nu v -aţi gîndit la voi înşivă? Acum o să vă nim icim , acum veţi sim ţi şi voi cîţi d in ţi avem noi în gură. Vă vom înghiţi!» ziseră cîinii şi apoi le sfîşiară feţele. Şi to t în vrem ea as ta , t ig ă ­ile şi oalele lor vorbeau şi ele: «Chinuri şi durere ne-aţi p ricinuit. Gurile noastre s-au înnegrit de funingine, feţele noastre s-au înnegrit de funingine; m ereu ne puneaţi pe foc şi ne ardeaţi, ca şi cum noi n-am fi în d u ra t nici un fel de suferinţe. Acum le veţi îndura voi, vă vom arde pe voi!» g ră iră oalele şi le izbiră obrazul. P ietrele vetrei, îngrăm ădite lao laltă, se n ăp u stiră din flacără de-a dreptul în capetele lor, pricinuindu-le chinuri.

Cuprinşi de deznădejde, (oam enii de lemn) fugiră din ră sp u te ri; ei v ru ră să se ca ţere pe acoperişul caselor, dar casele se p răbuşeau şi ii aruncau la p ăm în t; v ru ră să se caţere în v îrfu l copacilor, dar copacii se scu tu rau azvîr- lindu-i d ep a rte ; v ru ră să se ascundă în peşteri, dar peşte­rile şi-au a s tu p a t feţele lor. A stfel s-a săv îrşit a doua pieire a oam enilor p lăsm uiţi, a oam enilor creaţi, a făp tu rilo r cărora li se hărăzise su rparea şi n im icirea; şi gura şi chipul tu tu ro r s-au zdrohit.

Se spune că urm aşii lor sîn t m aim uţele care tră ie sc acum în păduri; a s ta e to t ce a răm as de pe u rm a lor, căci t ru ­pul lor fusese făcu t de N ăscătoare şi de F ău rito r num ai din lemn. Ia tă de ce m aim uţa a ra tă ca şi cum ar sem ăna cu om ul; (ea) este pilda acelei generaţii de oam eni care au

102

fost p lăsm uiţi şi creaţi, dar care nu erau decît n işte chi­puri de lem n.

E ra în n o u ra tă şi neguroasă pe a tunci fa ţa păm întului. Soarele încă nu ex ista . Cu to a te acestea se afla [pe păm înt] o făp tu ră n u m ită Vucub-Caquix, şi el era foarte trufaş. P ăm în tu l şi cerul ex istau , ce-i drep t, însă razele soarelui şi ale lunii erau încă nevăzute cu desăvîrşire. Şi Vucub- Caquix zise: «Adevărat, ei sîn t pilda desluşită a acelor oameni care s-au înecat şi, din firea lor, ei sîn t nişte făp­tu r i m ai presus de fire. Acum eu voi fi cel m ai m are peste to a te făp turile p lăsm uite şi create. Eu sîn t soarele, lu­m ina şi luna lor! s trig ă el. Aşa să fie ! M ăreaţă e strălucirea m ea! D a to rită mie vor um bla şi vor s ta oam enii, căci ochii mei sînt de arg in t, sîn t largi şi sclipitori ca n işte giuvae­ru ri, ca sm araldele; d in ţii mei sclipesc aidom a unor p ietre nestem ate , aidom a sclipătului ceresc. Nasul meu strălum inează de departe întocm ai ca luna, tronu l meu este de arg in t şi chipul gliei se lum inează cînd în tronul m eu trec peste ea. A şadar eu sîn t soare, eu sîn t lună pentru to a tă om enirea. Aşa să fie, căci eu văd la m ari d e p ă r tă r i .» Astfel vorbea V ucub-Caquix. D ar Vucub-Caquix nu era de fap t soarele; el nu făcea decît să se fălească din pricina penelor şi bogăţiilor lui. Ia r de văzu t nu p u tea să vadă m ai departe de dunga unde se îm bină cerul cu păm întul; el nu p u tea zări lum ea to a tă .

Sclipirea soarelui nu se ivise încă, şi nici luciul lunii; nu erau încă stele, şi nu se crăpase de zori. De aceea se şi fălea Vucub-Caquix, ca şi cum el ar fi fost soare şi lună, devreme ce soarele şi luna nu-şi a ră tase ră încă lumina, nu se iviseră încă. S ingura lui dorin ţă tru faşă era să se înalţe pe sine şi să dom nească. Şi aşa s-a şi în tîm p lat cînd a ven it potopul din pricina oam enilor de lemn. Ia r acum vom isto risi cum a m u rit V ucub-Caquix, cum a fost iz­gonit şi cum apoi N ăscătoarea şi F ău rito ru l I-au creat pe om. Ia tă începutul (istoriei) b iru irii lui Vucub-Caquix şi al năru irii m ăreţiei sale, el pierind d a to rită perechii de tineri, d in care întîiul se num ea Hun-A hpu, iar al doilea X balanque. De fap t, aceştia erau zei. Cînd ei văzură to t răul pe care acel tru faş se p regătea să-l facă, tinerii au ven it în fa ţa Inim ii Cerurilor şi au spus: «Nu este bine să se întîm ple aşa. Căci omul încă nu poate t r ă i aici, pe pă­m în t.74 De aceea noi ne vom s trăd u i să-l doborîm (pe

103

Vucub-Caquix) cu ţevile noastre de su flat75 a tu n ci cînd el se v a apuca să m ănînce. D a, noi îl vom nim eri din ţeav a n o as tră de suflat şi îl vom sili să se îm bolnăvească. Ia r acesta v a fi sfîrşitul m ăre ţie i şi avuţiilo r lui, p ietrelor lui verzi, arg in tu lu i său şi sm araldelor lui, nestem ate lo r cu care se to t făleşte a tîta . A cest lucru nu-l poate face ori­cine! D ar n u se cuvine să se asem uiască zeului de foc cel care nu este nim ic m ai m u lt decît a rg in t. Aşa va fi!» ziseră tin e rii şi fiecare îşi puse pe um ăr ţeav a lui de suflat. [...] Vucub-Caquix avea un m are arbore tapai, şi el m înca fructele acestu ia . E l se ducea zilnic la acest pom şi se c ă ţă ra în vîrfu l lui. H un-A hpu şi X abalanque v ăzu ră că fructele acelea erau h ran a lui. Şi am îndoi se tu p ila ră cul­caţi la răd ăc in a copacului; cei doi tin e ri se ascunseră adînc în frunzişul unor tu fe . Ia r Vucub-Caquix merse de-a d rep tu l că tre h ran a sa a lc ă tu ită din fructele arbo­relu i tapai. Şi în tr-o clipă el fu doborît de proiectilul ţev ii de su flat al lui H un-A hpu. [Bila] ţîşn ită din ţe av ă îl lovi d rep t în falcă, şi num aidecît el căzu zbierînd la p ăm în t din vîrful copacului.f...]

Aici este începutul (povestirii despre felul) cum s-a lu a t ho tărîrea să fie creat omul şi cum s-a c ă u ta t ceea ce treb u ia să in tre în alcătu irea cărnii omului. Ia r M area M umă şi Marele T ată , N ăscătoarea şi F ău rito ru l, Tepeu şi Cucum atz, aşa cum sună num ele lor, spuneau: «Se apropie vrem ea zorilor; fie ca lucrarea noastră să se în ­cheie şi ivească-se cei care trebuie să ne hrănească şi să ne sprijine, cei născuţi din lum ină, fiii lum inii; ivească-se omul, omenirea, pe fa ţa păm întului!» Astfel vorb iră ei.

S-au în tîln it, s-au ad u n a t şi s-au s fă tu it pe întuneric, în to iu l nopţii şi ia tă , au ce rce ta t şi au chibzuit aici şi au judeca t lucrurile şi s-au g îndit. A stfel, năzuinţele lor au ajuns n e tăg ăd u it la o încheiere lim pede; şi ei au că u ta t şi au descoperit ce anum e treb u ia să in tre în a lcătu irea cărnii omului.

A cestea s-au petrecu t p înă să se fi iv it soarele, luna şi stelele deasupra capetelor N ăscătoarei şi Făuritoru lu i. Din Paxil, din Cayal, cum se num eau [aceste ţă ri], sosiră coceni de porum b galben şi coceni de porum b alb. Ia tă numele dobitoacelor care au adus această h ran ă: vulpea, coiotulj papagalul şi cioara. [...]

104

Şi a tu n ci, m ăcinînd boabe de porum b galben şi boabe de porum b alb, X m ucane p reg ă ti nouă b ău tu ri, iar din această h ran ă izvorîră v laga şi carnea, şi din porum b fură a lcă tu iţi m uşchii şi pu terile om ului. [...]

Ia tă num ele celor d in tîi oam eni care au fost p lăm ădiţi şi creaţi: cel d in tîi om a fost B alam -Q uitze, al doilea a fost Balam -Acab, al tre ilea a fost M ahucutah, ia r al p a ­tru lea era Y qui-B alam . A cestea sîn t num ele celor d in ­tîi m am e şi ta ţ i ai noştri. S-a spus că num ai ei au fost p lăsm uiţi şi creaţi şi că nu au av u t m am ă şi nu au av u t ta tă . N um ai ei se p u teau num i fă ră tă g a d ă oam eni. E i nu erau născu ţi din femeie şi m î fuseseră zăm isliţi, ca nişte fii, de N ăscătoare şi de F ău rito r, de M area M umă şi de Marele T a tă . E i au fost p lăsm uiţi şi creaţi num ai prin m inunea farm ecelor, num ai cu aju to ru l descîntecelor, de că tre N ăscătoare şi F ău rito r, de că tre M area M umă şi Marele T a tă , de că tre Tepeu şi Cucum atz. Şi deoarece aveau înfăţişare de oam eni, ei erau cu ad e v ă ra t oam eni: vorbeau şi s tă te a u la sfa t, vedeau şi auzeau bine, um blau şi apucau orice cu mîinile lo r; ei erau oam eni buni şi fru­moşi, şi chipul lor era chip de om. E rau înzestra ţi cu da­rul p ă tru n d erii; vedeau, ia r p riv irea lor îşi a tingea num ai­decît ţ in ta . E rau desăvîrşiţi în tru sim ţul vederii, cunoş­teau to t ce se afla pe păm în t. Cînd îşi ro teau priv irea, ză­reau în d a tă şi priveau to tu l de sus p înă jos, din bo lta ce rească p înă în m ărun ta ie le păm în tu lu i. E i zăreau pînă şi lucrurile ascunse în bezna ad încă; to a tă lum ea o zăreau d in tr-o d a tă , fă ră m ăcar să încerce a se urn i din loc; şi ei vedeau lum ea ch iar din locul unde se aflau . Mare le era înţelepciunea, p riv irea lor cuprindea pădurile , s tîn ­cile, lacurile, m ările, m un ţii şi văile. Şi erau cu ad ev ăra t oameni u im ito ri...

A tunci N ăscătoarea şi F ău rito ru l îi în treb a ră : «Ce cugeta ţi voi despre s ta rea v o astră? Oare nu vedeţi? Oare nu auziţi? Nu e bun graiul v o s tru , la fel ca şi m ersul vos­tru ? A tunci u ita ţi-v ă! P riv iţi to t ce se află sub cer, u i­ta ţi-v ă cum ies la iveală m un ţii şi văile. în cerca ţi să ve­deţi acestea!» ziseră ei că tre [cei d in tîi oameni]. Şi aceştia văzură num aidecît, în în tregim e, to t ce se afla pe lum ea asta . A tunci ei în ă lţa ră glas de recunoştin ţă N ăscătoarei şi F ău rito ru lu i: «Cu ad ev ăra t rugi de m ulţum ire v ă în ă l­ţăm vouă de o mie de ori. Noi am ajuns oam eni, ni s-au

105

dat gură şi chip, vorbim , auzim, cugetăm şi mergem, ne sim ţim cu desăvîrşire bine şi ştim ce se află departe şi ce se află aproape. Vedem deopotrivă ceea ce este m are şi ceea ce este mic in cer şi pe p ăm în t. Şi pen tru aceasta vă înălţăm vouă glas de m ulţum ire, fiindcă ne-aţi p lăsm uit şi ne-aţi făcu t, o, N ăscătoare şi Făuritoru le, fiindcă ne-aţi dat fiin ţă , o, S trăb u n a n o astră , o, S trăbunule nostru!» rostiră ei, înălţînd slavă p en tru p lăsm uirea şi facerea lor. Ei erau in stare să cunoască to tu l şi aij ce rce ta t cele p a tru unghiuri ale cerului, cele p a tru puncte cereşti, bo lta ce­rească şi m ăruntaiele păm întului. Dar N ăscătoarea şi Făuritorul au ascu lta t acestea cu neplăcere: «Nu este bine ceea ce spun făpturile făcu te de noi, creaturile noastre ; ele ştiu to tu l: ceea ce este m are şi ceea ce este mic!» au spus ei.

Şi de aceea Marea M umă şi Marele T a tă în tem eiară din nou sfa t: «Ce vom face cu ei acum ? Fie ca văzul lor să nu b a tă decît aproape; să nu zărească ei decît puţine lucruri pe fa ţa păm întului! Nu este bine că au darul vorbirii. Oare nu sîn t ei, după firea lor, decît n işte b ie te făp tu ri ale lucrării noastre? Se cuvine oare să ajungă şi ele zei? Ce se va în tîm pla oare dacă ei nu vor naşte şi nu se vor înm ulţi a tunci cînd vor veni zorile76, cînd soarele se va înălţa? Şi ce va fi dacă nu se vor înm ulţi deloc?» — astfe l gră iră ei. «Hai să le m ai înfrînăm dorinţele, căci nu este bine ceea ce vedem. Se cuvine oare să fie aceştia deopo­triv ă cu noi, care sîntem fău rito rii lor şi pu tem privi în d epărtare şi care ştim şi vedem to tu l?» Aşa vorbeau între ei In im a Cerurilor, H uracan, Chipi-Caculha, Raxa- Caculha, Tepeu, Cucum atz — Marea M umă şi Marele T ată , X piyacoc, X m ucane, N ăscătoarea şi F ău rito ru l. Au s ta t astfel de vorbă, ia r după aceea au schim bat în d a tă al­că tu irea făp tu rilo r făcu te de ei, în tocm irea fiinţelor pe care le făuriseră .

A tunci Inim a Cerurilor aduse ceaţă în ochii lor şi ceaţa 1.3 acoperi vederea ca un nor, ca aburul răsu flării în oglindă. Ochii li se înceţoşară şi ei nu m ai p u tu ră zări decît ceea ce se afla aproape, num ai ceea ce se a ră ta desluşit vederii lor. în chipul acesta , cei p a tru oam eni îşi p ierdu ră înţelep­ciunea şi to a tă ş tiin ţa , ia r obîrşia şi începutul s-au n ă ru it, în acest chip au fost a lcă tu iţi şi au lu a t fiin ţă străm oşii

106

noştri, p ă rin ţii noştri, p lăsm uiţi de Inim a Cerurilor, de In im a P ăm în tu lu i.

A tunci au c ă p ă ta t v ia ţă soţiile lor, au fost fău rite pen­tru ei femeile. Şi din nou zeul îşi îm plini dorin ţa . Ia r ele se iv iră în vrem e ce dînşii dorm eau. Au fost cu adevăra t frum oase femeile ce s-au a fla t a lă tu ri de Balam -Q uitze, de B alam -Acab, de M ahucutah şi de Y qui-B alam . Soţiile lor se şi aflau acolo, cînd ei se trez iră , şi inimile lor se um ­p lu ră în tr-o clipă de bucurie, la vederea acestor soţii. Ia tă num ele soţiilor lor: C aha-Paluna se num ea soţia lui Ba- lam Quitze, Chomiha era soţia lui Balam -A cab, Tzununiha se chem a so ţia lui M ahucutah şi C aquixaha era numele soţiei lui Y qui-Balam . A cestea erau num ele soţiilor lor, şi ele erau dom niţe.

Ele au zăm islit oam eni, [pe oam enii din] neam urile m ă­ru n te şi m arile neam uri, şi au fost începutul n ostru al tu ­tu ro r, al neam ului quiche. [...] Un m are n u m ăr de oameni s-a iv it, şi ei se înm ulţeau în beznă; nu se născuseră încă nici soarele, nici lum ina, cînd ei se şi înm ulţeau. T ră iau to ţi lao la ltă , fiin ţau şi ră tă c e a u acolo, în ră să r it . Şi nu aveau un zeu că ru ia să treb u iască să-i aducă danii de je r tfă şi de la care să ceară ocro tire ; ei p u teau doar să-şi rid ice fa ţa spre cer. Şi nu ştiau de ce veniseră de aşa d ep a rte , nici cum anum e au făcu t as ta . [...] E i to ţi aveau un singur grai. D ar nu se închinau nici copacului, nici p ietre i, şi p ăs tra u în am intire cuvîntul N ăscătoarei şi F ău rito ru lu i, al Inim ii C erurilor si al Inim ii P ăm întu lu i. [...]

B alam -Q uitze, Balam -A cab, M ahucutah şi Y qui-Ba­lam au fost foarte fericiţi cînd au ză rit s teau a dim ineţii77. E a s-a în ă lţa t cea d in tîi, a ră s ă r i t cu chipul ei s trălucito r în a in tea soarelui, ia r el a urm at-o num aidecît. [...] E i au plîns de bucurie cînd au d an sa t, arzînd m iresm e, pre­ţioasele lor m iresm e arzîndu-le. Apoi au fost cuprinşi de am ărăciune, căci încă nu zăriseră şi nu p u tuseră privi ră să r itu l soarelui.

Şi a tu n ci soarele ră să r i.Anim alele mici şi anim alele m ari erau fe ric ite ; ele se

rid icară de pe ţărm urile fluviilor, din trecă to ri şi în piscu­rile m u n ţ’lor şi to a te îşi în d rep ta ră grabnic ochii într-a- colo unde se în ă lţa soarele. A tunci se auzi răg e tu l pumei şi al jaguaru lu i. D ar cea d in tîi care şi-a re v ă rsa t trilurile

107

a fost pasărea n u m ită queletzu. T oate dobitoacele erau cu ad ev ăra t fe ric ite ; v u ltu ru l şi condorul, păsările mici şi m arile p ăsă ri îşi desfăcură aripile. Ia r ei, stăp în ii fricii de zei şi rîndu ito rii sacrificiilor, au căzu t în genunchi. [...] Şi n u era cu p u tin ţă de n u m ăra t oam enii. Lum ina zorilor căzu asupra tu tu ro r neam urilor în acelaşi ră s tim p . Şi de­o d a tă fa ţa păm în tu lu i a fost zv în ta tă de soare. Soarele e ra aidom a unu i om, a tunci cînd s-a a ră ta t , şi chipul lui p îlp îia de v ăp ă i a tunci cînd el a început să zvînte fa ţa p ăm în tu lu i. P înă să se fi în ă lţa t soarele, fa ţa păm întu lu i fusese jilavă şi p lină de mîl, căci soarele încă nu răsărise . D ar apoi soarele s-a rid ica t în tîia oară şi era aidom a unei fiin ţe om eneşti. Şi a rş iţa lui era de neîndura t, cu to a te că soarele de-abia se a ră tase , ch iar în clipa în care fusese n ăs­cu t. Ceea ce a răm as în vrem ea de acum nu este decît ceea ce se zăreşte în oglindă. F ireşte că acela nu era Soa­rele pe care îl vedem . [...] D upă ce s-a în ă lţa t [soarele], inimile lui B alam -Q uitze, Balam -Acab, M ahucutah şi Y qui-B alam s-au um plu t de bucurie. [...]

Ia r cînd a p ă tru n s în ei p resim ţirea m orţii, a p lecării, au începu t să le dea copiilor poveţe. E i n-au fost bolnavi deloc, suferinţele nu i-au încercat, nici chinurile p rem ergă­to are m orţii, a tunci cînd îşi povăţu iau copiii. [...] Şi ia tă cum şi-au lu a t răm as bun. A ceştia p a tru (B alam -Q uitze, B alam -A cab, M ahucutah şi Y qui-Balam ) s-au aduna t lao la ltă şi au început să cîn te, sim ţind am ărăciune în in i­mile lor. Şi inimile lor au plîns, a tunci cînd aceştia au cîn­t a t Camacu, aşa cum se num eşte cîntecul pe care I-au cîn­t a t în vrem e ce îşi luau răm as bun de la fiii lor:

«O, fiii noştri 1 Noi plecăm de-aici, plecăm departe , şi v ă lăsăm o în v ă ţă tu ră sănătoasă şi cel din urm ă sfat în ţelept. Şi voi, cele care aţi ven it cu noi îm preună din în d ep ă rta ta no astră ţa ră , o, voi, soţiile noastre ! — le spu­neau ei nevestelor lor în tim p ce îşi luau răm as bun de la fie­care în p a rte . — Noi ne întoarcem la neam ul n o stru , Dom ­nul Cerbilor se şi află acum pe locul său , el se zăreşte aco­lo, în cer. Noi ne începem reîn toarcerea, ne-am îm plinit m enirea, zilele noastre se sfîrşesc. D ar gîndiţi-vă la noi, n u ne şterge ţi din am in tirea vo astră şi nu ne u ita ţi! Voi veţi m ai vedea casele voastre şi m unţii voştri. Aşeza- ţi-v ă locuinţele acolo. A şa să fie! P urcedeţi în calea voas­t r ă ; veţi vedea iarăşi ţa ra aceea de unde am v en it noi!»

108

Ia tă ce cuvin te au ro s t i t ei, luîndu-şi răm as bun. Şi a tu n c i B alam -Q uitze a lă sa t semnul fiin ţei sale: «Iată am in tirea despre mine pe care v-o las vouă aici. A ceasta va fi tă r ia v o astră . îm i iau bun răm as, fiind cuprins de tr is te ţe 1» — a ad ău g at el. Şi le-a lă sa t, ca simbol al fiin­ţei sale, pizom-gagal78, după cum s-a n u m it. Nu se pu tea desluşi ce anum e înfăţişează, căci era în întregim e înfăşu­r a tă şi nu se p u tea dezveli. Şi nu se zăreau cu să tu ri, pen­t ru că nim eni n-a v ăzu t cum aceasta a fost în făşurată . Ia tă , astfel şi-au lu a t ei răm as bun, ia r apoi s-au şi făcu t nevăzuţi acolo, în piscul m untelui H acavitz. E i nu au fost înm orm întaţi de nevestele lor sau de copiii lor, căci nu s-a b ăg a t de seam ă cînd anum e s-au făcu t nevăzu ţi. S-a v ăzu t desluşit num ai desp ărţirea lor, şi de aceea p i- zom le-a fost fiilor lor deosebit de scum pă. A ceasta era aducerea am inte a ta ţilo r lor, şi num aidecît (fiii) ap rin ­seră m iresm e d inain tea acestei am in tiri despre ta ţ i i lor.

(Popol Vuh, I, 1 — 6; III, 1 — 3, 9; IV, 5)

CONCEPŢIILE COSMOGONICE PRIMITIVE

Miturile populaţiilor fără cultură scrisă sînt tributare îndea­proape animismului şi credinţelor totemice, deşi formal se înveci­nează cu basmul fantastic. Formele de agregare sînt variabile în raport cu aria etnografică.

Aborigenii Americii de Nord nu au o mitologie unitară, iar cosmo­gonia e povestită într-un număr incalculabil de variante (s-au înre­gistrat peste trei mii, clasificabile în opt tipuri); compuse totuşi într-un punct de întretăiere între credinţa în duhurile anonime şi un gen rudimentar de panteism popular, miturile cosmogonice ame­rindiene nu sînt străine nici de credinţa in forţele antagonice primor­diale, sugerînd ideea vagă a unui dualism. Aceste cosmogonii sînt însă difuze, iar antropogoniile nu au depăşit, în genere, viziunile htonice.

Pentru creatorii africani de mituri, pe fundalul animist, fetişist sau totemic, s-au dezvoltat adesea mituri cosmogonice mult mai complexe, uneori uimitoare (dogonii sudanezi povestesc că zeul Amîna a pus în mişcare haosul iniţial care s-a condensat, datorită rotirii accelerate, într-un ou, despicat apoi şi alcătuind un univers

109

dual); cosmogoniile curente sînt însă mai simple, fie totemice (lumea se naşte din sandalele insectei-totem Cagn — călugăriţa), fie de un animism conceptual (zeul creator, întîi socotit „proprietar al ceru­lui", după aceea retras în anonimat ca deus otiosus), fie sincretice (între vechile culte fetişiste şi materia creştină sau islamică răspîn­dită de misionari).

Sînt cu mult mai ample, mai profunde şi mai interesante miturile Oceaniei, mai ales cele polinesiene, care pot fi socotite (ca ale mao­rilor neozeelandezi), cu structurile lor închegate, aproape nişte sis­teme mitologice.

M ituri animiste amerindiene

Cosmogonie povestită de bătrînul Tenenesk (în jurul anului 1920), aparţinînd tribului Selknam, din Ţara de Foc.

Mai înain te de to ţi S trăm oşii, a fost Tem aukel; el era cel d in tîi d in tre to ţi aceia care se num esc howenh şi d in tre to ţi tchon,79 A bia m ai tîrz iu a ven it Kenosh (întîiul om), dar el fusese d inain te .

Tem aukel este duh, kashpi™; nu este de fap t om, pen­t ru că nu are tru p . El a făcu t cerul cel d in tîi şi cel d in ­tîi păm în t; dar aici, pe p ăm în t, nu a v en it n ic iodată ; l-a trim is aici pe Kenosh, ia r el însuşi a răm as departe , în spatele stelelor: acolo locuieşte şi acolo va răm îne pururi. El este încă din vrem ea aceea (a începutului).

El-cel-de-sus ş tie ce se în tîm plă aici; el îi vede pe to ţi (oamenii din neam ul) Selknam . A tunci el pedepseşte fiin ­ţele şi din nou cîte cineva m oare. (Oamenii) Selknam plîng şi îi cau tă v in ă ; ei spun : «Tu-cel-de-sus, I-ai om orît pe cu tare!» D uhul kashpi al m ortu lu i se duce la el, acolo sus, răm îne acolo şi nu se m ai în toarce.

Dar Tem aukel este cel m ai p u tern ic d in tre to ţi oam enii: noi trebuie să îndeplinim ceea ce ne porunceşte, p en tru că el este stăp înu l tu tu ro r. A ltm in teri ne pedepseşte, şi din nou cineva treb u ie să m oară .

Gel-care-locuieşte-în-cer nu m oare n ic iodată : el este un kashpi şi se află acolo în to td eau n a .

(M. Gusinde, Indienii Ţării de Foc)

110

Spre deosebire de extremul sud, triburile nordamericane (deşi cu «o mitologie animistă de tipul mana, duhurile numindu-le adesea manitu), avînd un rudiment de panteon (duhul suprem e un zeu: Marele Manitu), îşi reprezintă şi creaţia lumii ca pe un act artizanal mai complex, uneori de alură deosebită, ca acest mit cosmogonic narat <ie „cartea44 sacră Walam Olum, a algonkinilor caliiornieni Lenape ^Delaware).

Mai înain te , pe locul acesta , în to a te vrem urile , pe dea­su p ra păm întu lu i, pe păm în t, era o ceaţă nem ărg in ită : -acolo e ra Marele Sp irit (M anitu). El a făcu t păm în tu l şi -cerul, el a făcu t soarele, luna, stelele. E l le-a făcu t să se m işte în rînduială .

A tunci un v în t a su fla t cu furie şi to tu l s-a lim pezit, ia r apele au plecat departe , re trăgîndu-se din răspu te ri. Şi s-au iv it mulţim ile de insule şi au răm as acolo.

Marele Sp irit a v o rb it din nou că tre duhuri, că tre fiin­ţele m uritoare , că tre to a te sufletele. A tunci el a făcu t un M anitu pen tru oam eni, ia r acela a fost Bunicul lor.

El a dăru it-o pe în tîia M amă, m aica fiin ţelor; el a d a t p eştii, broaştele ţestoase , dobitoacele, păsările .

D ar un Sp irit R ău a făcu t făp tu ri rele, num ai m onştri; •el a făcu t ţîn ţa rii, el a făcu t m uştele.

T oate fiinţele erau prietene în tre ele. Spiritele făceau în tr-ad ev ăr to t tim pul fe lurite fap te , şi er prietene.

Ele i-au adus pe cei d in tîi oam eni de atu i, şi pe cele •dintîi femei-mame. Ele au adus cea d in tîi h rană .

Ele to a te aveau o înţelepciune vioaie, v rem ea lor era fru m o asă ; pline de bucurie, ele cugetau.

D ar a v en it în ta in ă o fiin ţă prim ejdioasă, un v ră jito r p u te rn ic a sosit pe păm în t. A cesta a adus cu sine nedrep­ta te a , a adus păcatu l. El a adus vrem ea rea, a adus bo­lile, a adus m oartea.

T oate acestea s-au p e trecu t ta re dem ult pe păm înt, dincolo de Oceane, la începutul începutului.

(W. Schmidt, Originea ideii de Dumnezeu)

111

Cosmogonie totemică africană

L a începu t nu a fost decît m am a zeilor. Despre ea se ştie num ai că t ră ia în cer şi că a n ăscu t doi fii: pe zeul cel m ai de seam ă N yam ye şi pe fratele lui m ezin A nangam a. Ia r a s ta s-a p e trecu t dem ult, foarte dem ult.

Nyam ye a făcu t în tîi şi în tîi p en tru sine şi p en tru fra­tele său cîte o n ev astă . Pe a lui a num it-o A ssia, ia r num ele celeilalte nu-l ştie nim eni. Apoi Nyamye a făcu t oamenii, fiarele sălbatice şi duhurile. Vreme îndelungată au tr ă i t cu to ţii îm preună în cer şi s-au în m u lţit. Chiar şi Nyam ye cu n ev asta lui au av u t m ulţi copii. în cele din u rm ă, to ţi au început să se sim tă prea înghesuiţi acolo în cer. A tunci zeul a fă cu t păm întu l. El a p lăm ăd it din pulbere m u ia tă în apă o m are tip sie ro tu n d ă şi a pus-o în m laştina cea u riaşă Nemye, ce se afla deasupra cerului şi care şi acum a înconjoară păm întu l din to a te părţile .

L a începu t, to t păm în tu l nu era decît o b u c a tă m are de noroi clisos, şi num ai cu încetul apa s-a d esp ă rţit de u sca t. A sta se vede din povestea broaşte i şi a cameleonu­lui. O da tă , cei doi s-au lu a t la ceartă , neînţelegîndu-se care din ei a coborît cel d in tîi pe păm în t. «Cînd am ajuns eu aici, zicea cameleonul, păm în tu l era cleios şi plin de mîl, încît ab ia dacă p u tea i pune piciorul pe el. Din vrem ea aceea m i-am făcu t obiceiul să păşesc cu a t î ta băgare de seam ă!»

D upă ce păm întu l s-a zv în ta t, N yam ye a trim is-o pe soţia sa A ssia să dom nească asupra păm întu lu i. Ia r pen­tru că A ssia Ja fost cea d in tîi ven ită pe păm în t, unii cred că anum e eM a fost cea care s-a iv it în tîia pe lume. D ar a s ta nu-i adeV ărat. E a n-a făcu t decît să v ină aici înain tea alto ra , aşa ca omul acela pe care I-au trim is consătenii înain te , în tr-un sa t s tră in . A ssia a adus cu sine to t soiul de arbori; celelalte ierburi au crescut singure pe păm înt.

în tre tim p , A nangam a făurise un lan ţ lung, foarte lung. L an ţu l era foarte ta re şi avea la un cap ă t două verigi de v îrît picioarele. Cu a ju to ru l acelui lan ţ, el a coborît pe păm în t pe to ţi oam enii şi to a te anim alele. Mai în tîi cobora pe b ă rb a t, după aceea pe femeie. Şi aşa a făcu t cu to a te neam urile om eneşti şi fiecare a fost coborît pe lo­cul său . F iecărui neam , A nangam a i-a d ă ru it cîte o pe­reche din to a te fiarele; în tîi b ă rb ă tu şu l, apoi femeiuşca;

112

num ai la găini nu se ştie de ce a făcu t a ltm in te ri şi pe cocoş l-a coborît la u rm ă. A tunci au ajuns pe păm în t şi cei d in tîi oam eni baule. Ia r de la ei s-au tra s m ai apoi şi phan ti, şi tsema , şi anyi. R egina A ura Poku a fo st urm aşa d reap tă a celor d in tîi oam eni şi de aceea ei sîn t num iţi uneori aşa: străm oşii A urei Poku.

(Aura Poku, colecţia dr. H. Himmelheber}

Lumea născută din nimic

In vrem urile de dem ult, p înă să apară n o ap tea şi z iuay soarele şi luna, cîmpiile înverzite şi nisipul auriu , Răngi, G erul-tată, şi P apa , G lia-m am ă, erau culcaţi, lipindu-se strîns unul de altu l şi nedespărţindu-se v reo d a tă ; copiii lor ră tă cea u p rin beznă pe d ibu ite , tîn jin d după lib erta te şi lum ină. E i ar fi dorit să b a tă v în tu ri în trem ătoare peste m ăguri şi razele de soare să le încălzească trupurile palide. In cele din u rm ă, în tunericul şi s trîm toarea a ju n ­seră de neîndura t, ia r fiii Cerului şi ai Gliei, strecurîndu-se de-a buşilea pe că ră ri înguste, s-au ad u n a t laolaltă . «Ce e de făcu t?» s-au în treb a t în tre ei copiii zeilor. «Poate să ne ucidem ta tă l şi m am a, ca să facem loc lum inii? Sau să-i smulgem din îm brăţişare? Oricum, ceva trebuie fă­cut. Nu m ai sîntem copii m ici, a ven it v rem ea să ne des­p ărţim de m am a n oastră .» «Hai să-i ucidem !» zise Tu- m atauenga.

Tane s-a scu lat în picioare şi, după ce a s ta t d rep t, creştetu l i s-a în fip t în cerul prea scund. «Nu! zise el. Nu-i pu tem omorî, fiindcă ei ne-au d a t naştere şi ne sînt t a tă şi m am ă. T rebuie să-i silim să se desprindă unul de altu l; să rid icăm Cerul m ai sus, şi a tunci vom tră i lîngă inim a Gliei, m um a n o astră .» El spuse a s ta şi fiindcă era zeul copacilor care creşteau pe păm înt. T oţi ceilalţi fra ţi p rim iră să facă aşa cum le-a spus Tane, afară de un singur fra te , ia r acela era T aw hiri-m ateha, părin te le vînturilor. «Fleacuri! zise el şuierînd şi îşi priv i ţ in tă fratele. T răim şi nu ne am enin ţă nim ic şi ch iar tu ai spus că ei ne sîn t t a t ă şi m am ă. F ii cu băgare de seam ă, T ane, ai pornit-o rău!» Vorbele lui se to p iră însă în strigăte le celorlalţi zei care făceau larm ă sub b o lta scundă. «Ne trebu ie lum ină!

113

-cereau ei. Şi vrem loc m ai m ult, ca să ne pu tem Întinde mîinile şi picioarele care ni s-au închircit. Vrem lărgim e!»

Zeii îl îm pinseră în lă tu ri pe Taw hiri şi se îngrăm ădiră îm prejurul lui Rongo-m a-tane, părin te le hranei, ia r acesta îşi p rop ti um erii în C eru l-ta tă (Răngi) şi încercă să-şi în ­d repte sp inarea; în în tuneric i se auzea răsuflarea deasă şi gîfîită. Zadarnic s-a to t căznit însă Rongo să ridice Cerul, căci nu l-a p u tu t nici urni, aşa că zeii răm aseră ca şi pînă a tunci în făşuraţi de bezna de nepătruns. A tunci Tanga- roa, părin te le m ării, al peştilor şi al tîrîtoarelor, veni să-l a ju te pe Rongo, iar celor doi ii se a lă tu ră şi H aum ia-ti- k itik i, părin tele poam elor pădureţe şi al rădăcin ilor de trestie , apoi veni şi Tu-m atauenga, părin tele bărbaţilo r şi al femeilor, şi îşi p ro p tiră um erii în Cer. Dar nici sfo rţă­rile lor n-au fost de vreun folos.

Cel din urm ă se rid ică Tane, pu ternicul p ărin te al pădurii, ni păsărilor şi al gîzelor şi stăp înu l a to t ce e viu, iub ito r «de lum ină şi de lib e rta te . Tane se sculă vînjos astfe l că picioarele i se înfipseră în păm în t parcă avînd rădăcin i, iar mîinile i se p rop tiră în C eru l-ta tă ; aşa s tă tu el vreme lungă, adunîndu-şi pu terile, apoi trase cît m ai m ult aer în p iep t şi se înd rep tă din şale, îm pingînd Glia cu picioa­rele. V ăzduhul fu sp in teca t de gem ete de suferin ţă . Sus­pinînd şi ei, zeii căzură la păm în t pen tru că Glia-m amă (Papa) se cutrem urase cînd tru p u l îi fusese smuls din

^strînsoarea b ra ţe lo r C eru lu i-tată (Răngi). în te ţindu-se , gem etele se p refăcură în tu n ete . Cerul se înălţase sus de to t deasupra Păm întu lu i şi în în tinderea goală v în tu ri m înioase şuierau s tr id en t.81 Tane şi fraţii săi se u ita ră în ju r: acum , după ce lum ina scăldase zările, văzu ră şi ei în tîia oară cît de frum oasă era m aica lor; un v ă l arg in tiu de ceaţă înfăşurase um erii goi ai gliei m aterne P apa, şi a tu n c i lacrim i îndurerate curseră din ochii cerescului Răngi.

Respirînd un aer de lib e rta te , zeii începură să zi­dească lum ea cea nouă. Tane îşi iubea părin ţii, ch iar dacă to t el îi despărţise , aşa că m ai în tîi h o tă rî s-o îm brace pe m aică-sa în veşm inte a t î t de frum oase, cum n-ar fi născocit nim eni în lum ea veche a întunericului. Tane aduse arborii, care erau copiii lui, şi îi ră săd i pe to t păm în­tu l. Pe a tu n ci lum ea ab ia se zidea d in tru început, aşa că Tane a fost nevo it, ca un pftinc, să descopere to tu l singur.

114

Uneori greşea; copacii îi sădise în tîi cu vîrfurile în p ăm în t, aşa că rădăcinile d rep te , goale şi aibe, s tă te a u ţepene în aer şi nu le p u tea îndoi nici v în tu l. Sfîrşindu-şi lucrarea , Tane se rezem ă de trunch iu l unui arbore ca să se odih­nească p u ţin ; îşi privi c iu d a ta pădure şi îşi în c ru n tă sprîn­cenele la gîndul că în astfe l de codru nu-şi vor p u tea duce tra iu l veselii lui copii — păsările şi gîzele; a tunci el smulse uriaşul arbore kauri şi îl înfipse tra in ic cu rădăcin ile în p ă ­m înt. D upă aceea se u ită cu m îndrie la m inunata coroană verde, înălţîndu-se peste netedul trunch i. Foşnetul frun­zişului ră su n ă ca un cîntec. Glia, în haina ei verde, se făcu m inunat de frum oasă. [...]

Tane aruncă o privire în sus, unde se în tinsese larg, pe deasupra Gliei-mame, C eru l-ta tă , rece, u rît, cenuşiu. Tane plînse văzîndu-şi ta tă l a t î t de însingurat şi nefericit. A tunci luă soarele cel roşu şi îl puse pe sp inarea lu i R an g ir iar luna de a rg in t i-o prinse în p iep t. Tane co trobăi p rin cele zece ceruri pînă cînd găsi o preafrum oasă m an ta p u r­purie, pe care o luă cu sine. D upă ce ră tăc ise îndelung peste to t , acum se odihni şap te zile, iar după aceea aruncă m an tau a a s ta pe cer, dinspre m iazănoapte spre m iazăzi

.şi de la ră s ă r it la apus, iar Răngi începu să strălucească putern ic .

Tane privea în c în ta t frum useţea cerului şi a păm întu lu i, dar nu era încă m ulţum it pe deplin. Sim ţea că m unca lui se va isp răv i ab ia cînd păm întu l se va um ple de b ă rb a ţi şi femei. T ane şi fra ţii săi avu ră copii, dar erau zei nem uri­to ri şi locuiau în cer; nu p u teau t r ă i pe păm în t, nu pu teau să um ble pe cărările lui. Şi ia tă că într-o zi to ţi zeii cobo­rîră din cer şi făcu ră din argilă roşie o femeie. P ielea ei gingaşă, formele ro tunde şi părul negru şi lung erau u im i­to r de frum oase, to tu ş i fem eia răm înea rece şi lip s ită de v ia ţă . Tane se aplecă a tu n ci şi suflă în nările ei. Genele femeii tre să riră , ochii se deschiseră, ea se u ită la zeii adu­n a ţi îm prejur şi s tră n u tă , pen tru că suflarea lui T ane in trase în ea. Astfel, femeia prinse v ia ţă . Zeii o lu ară cu ei în cer, unde o spălară cu ape cereşti şi îi dăd u ră num ele H ine-ahusz; după aceea, fem eia fu lă sa tă să se în toarcă pe p ăm în t, ia r Tane deveni b ă rb a tu l ei.

Ti/ci83, cel d in tîi b ă rb a t, a fost făcu t de T u-m atauenga, zeul războiului. După Tane, el ajunse soţul femeii Hine-

115

ahu , ia r odraslele lor, b ă rb a ţi şi femei, um plură păm întul şi m oşteniră to a te lucrurile u im itoare şi frum oase pe care T ane le făurise pen tru ei.

(A.W. Reed, Mituri şi legende din Ţara Maori)

Note

1 Hammurabi — rege babilonian (*1792— *1730 î.e.n.), reformator juridic (Codul lui Hammurabi) şi religios (a introdus cultul su­prem al lui Marduk, devenit zeul prin excelenţă), întemeietorul unui Babilon imperial autocrat (s-a autodenumit „incomparabilul Hammurabi"). Reforma sa religioasă, impunînd ca zeu suprem, creator al lumii, pe Marduk, avea menirea să-i confirme sistemul monarhic absolut, printr-un model ceresc.

2 apsu — de la zeul sumerian Abzu (babil. Apsu), al abisului, sim- bolizînd întîi apele dulci, apoi abisul (sau principiul masculin al haosului acvatic primordial); mai tîrziu, sinonim al tărîmului morţii (sau, ca personificare, moartea însăşi).

? Annuki (mai frecvent Anunnaki) — divinităţi secundare din mi­turile Mesopotamiei, comparabile cu divinitatea ebraică plurală Elohim, aveau atribute artizanale la nivel cosmic; în număr varia­bil (pînă la 600), erau considerate genii anonime, produse de zeul celest Anu.

4 Ig'SÎ (Şapte-Zei) —• divinităţi mesopotamiene cereşti de prim rang, socotite primordiale; numele unor constelaţii şi semne zo­diacale în astronomia caldeeană.

5 cerurile unde pe A nu , pe Enlil şi pe Z?a ti puse să se aşeze în sfintele lor locuri — reforma lui Hammurabi nu s-a atins de marii zei ai tradiţiei babiloniene, astfel că Anu (zeu ceresc), Enlil („domnul văzduhului") şi Ea (zeu antropogonie şi posesor al înţelepciunii supreme) sînt veneraţi în continuare, deşi convertiţi la noua struc­tură piramidală, subalternă lui Marduk.

6 Shamash (subst. com. — slugă; mai tîrziu — soare) — zeu solar, în Mesopotamia pastorală, subaltern Zeului-Lună (Sin, apoi Nannar) cît timp mişcarea transhumantă a turmelor depindea de reperul selenar al nopţii; odată cu revoluţia agrară, cînd Soarele devine factorul şi reperul principal al recoltelor, din subaltern, Shamash ajunge zeu principal şi legislatorul universal.

7 Marele Nod — alegorie a curcubeului.8 Făcînd oamenii, la porunca lui Marduk, din sîngele zeului sacrifi­

cat Kingu (uzurpatorul funcţiei lui Apsu), zeul antropogonie şi sapienţial ]5a introduce (în simbolul impus de teologia babilo­niană) părticica divină în om; sacrificarea lui Kingu în opera

116

antropogonică (cf. miturile creaţiei din India vedică, America precolumbiană etc.) are semnificaţia aruncării păcatelor divine şi umane asupra lui, ca ţap ispăşitor.

0 Capetele Negre (în Sumer, apoi în toată Mesopotamia) — oamenii de rînd, mai ales păstorii şi ţăranii.

10 Nebiru — planeta Saturn.11 Cincizeci de nume (în mai multe variante onomastice)—atributele

cumulate de Marduk, aşa cum le cumulase anterior Enlil; dealtfel toate sînt sumeriene. Va fi fost şi intenţia lui Hammurabi de a elabora un monoteism totalitar, dovedit însă imposibil în condiţiile mobile din Mesopotamia şi mai ales din Babilonul eterogen şi cosmopolit.

12 Bel — zeu de origine akkadiană; comun ariei semite, prezent şi în Biblie: Bel-Merodah (bel — domn, stăpîn); simbol al soarelui la fenicieni, preluat în Babilonul timpuriu ca zeu htonic, apoi confundat cu Marduk.

13. De rostit — indicaţie pentru recitarea acestui text magic care, ca orice descîntec, trebuia spus cu voce distinctă, nu îngînat.

14 în religia egipteană, panteonul era dominat de marea eneadâ (egipt., pesedjet), adică de nouă zei de prim rang; componenta era variabilă de la un centru de cult la altul sau de la epocă la epocă, dar cea mai populară eneadă îi cuprindea pe Atum (crea­torul iniţial), Shu (aerul), Tefnut (umezeala), Geb (pămîntul), Nui (cerul), Osiris, Isis , Seth, Nephthys.

15 Alegorie pentru oameni (proveniţi din lacrimile lui Re).16 Dual — emisfera cerească de sub orizont, echivalînd la egipteni

cu Infernul. Ga zeu al morţii, Osiris era numit uneori rege în duat.17 Cele patru Vede (Rig Veda, Sama Veda, Yajur Veda, Atharva

Veda) — vast ciclu sanscrit de imnuri, formule de sacrificiu, in­vocaţii cultuale, descîntece, mituri, precepte religioase, noţiuni de filosofie arhaică şi de explicare a lumii; ( veda — ştiinţă/ cu­noaştere). Cele mai vechi texte vedice apar spre mijlocul mileniu­lui II î.e.n.

18 arka — personificare vedică a discului solar sau alegorie pentru carul de transport al Soarelui (Surya).

19 ashvamedha („sacrificiul calului") — ritual din India arhaică, ma­nifestat prin punerea în libertate a unui cal, pe care regele cu ar­mata sa îl urma, cucerind teritoriile traversate; la sfîrşitul dru­mului victorios (durînd uneori cîţiva ani), calul era sacrificat, ca apoteoză.

20Prajapati — epitet pentru zeul vedic suprem, creator al universu­lui, acordat — în raport cu epoca — mai multor divinităţi (Indra, Vishnu, Brahma ş.a.); în formele religioase mai tîrzii, rămîne doar un epitet al lui Brahma care creează lumea sacrificîndu-se pe sine şi dînd primul impuls de mişcare roţii universului. Formele mi­tice timpurii se referă la o dublă creaţie: zei (devas) şi demoni

117

(aswras) — lucruri însufleţite şi neînsufleţite. Din comentariile Upanishadelor rezultă că zeul creează universul, devorîndu-1 ime­diat, aceasta fiind forma iniţială a sacrificiului; sau se transformă el însuşi în cal de sacrificiu (cf. nota 19), interpretat de comenta­tori drept „embrionul de aur“ primordial.

21 Atman — crîmpei din sufletul universal Brahman, prezent în om, animal, plantă; mai exact, şinele individului, avînd structură nepieritoare.

22 Purusha (sanscr., bărbat) — în mitologia vedică, bărbatul cosmic primordial, de dimensiuni gigantice, din al cărui trup divizat zeii au construit universul, îndeplinind astfel un ritual de sacrificiu.

2Z. soma — elixir turmentant cu virtuţi regeneratoare băut de zeii vedici al cărui patron e zeul selenar\Soma; creşterea şi descreşte­rea Lunii este pusă în relaţie cu umplerea sau golirea ei de această băutură.

24 Brahman — sufletul universal (din care face parte orice atman); în cosmogonia Indiei, fiinţa autoexistentă Brahman creează oul primordial (embrionul de aur) din care se naşte Brahma, creatorul universului; durata unui univers (o eră cosmică) este o zi din viaţa lui Brahman, egală — după calculul mitic — cu 4 390 000 000 de ani tereştri obişnuiţi.

25 Eu am fost M ânuşi Surya. Mânu (Omul) — fiul lui Brahma, dar şi întregul şir de 14 strămoşi ai omenirii, primul fiind autorul tradiţional al codului Manusamhita (Legile lui Mânu); Surya — numele arhaic al zeului solar vedic.

26 kshatriya — casta războinicilor, a doua din cele patru caste (varna)ale Indiei clasice: preoţii brahmani (brahmanas) — prima; agricultorii şi negustorii (vais’hya) — a treia; plugarii şi mese­riaşii shudra — a patra; parya erau oamenii fără rang, din afara castelor.

27 Pushan — zeul vedic al prosperităţii, care alimentează şi înmul­ţeşte cirezile şi turmele; lui i se supun pămîntul agricol şi casta care-l lucrează (shudra).

28 dharma — personificarea brahmanică a legislaţiei (legea, datoria).29 Brihadaranyaka Upanishad — una din principalele cărţi tainice

consacrate cunoaşterii sacre; Upanishadele sînt scrieri auxiliare ale Vedelor (cf. nota 17), începîndu-şi apariţia din sec. V î.e.n.

2° yuga — eră cosmică din periodizarea vedică a timpului general; de durate inegale, cele patru yugas (reprezentînd împreună ciclul cosmic Mahayuga sau o zi din viaţa lui Brahman <cf. nota 24» sînt: Kritayuga (epoca de aur), Tretayuga (epoca de argint), Dvaparayuga (epoca de bronz) şi Kaliyuga (epoca de fier sau pre­zentă) începută, după calculul mitic, în anul 3102 î.e.n.).

I1 Mahabharata — epopee sanscrită, considerată uneori a cinceaVedat textele căreia datează cam din mileniul II î.e.n., consacratărăzboiului purtat (în cadru protoistorie, dar şi mitologic) de

118

neamul dinastic selenar Bharata; epopeea are 215 000 versuri, împărţite în 18 cărţi (cărora li s-au adăugat 2 cărţi anexe).

32 Narayana — epitet sau avatar al zeului primordial vedic Vishnu, care pluteşte pe apele dinaintea creaţiei universului, dormind pe şarpele Shesha sau Ananta (absenţa timpului).

33 Ahura Mazda — în mitologia iraniană zoroastrică zeul suprem şi principiul binelui (numit de greci Ormuzd) opus fratelui şi adver­sarului său Angra Mainyu (Ahriman), principiul răului; născuţi de zeul primordial Zurvan Akarana (timpul iniţial inert) cei doi se vor lupta 12 milenii, pînă la victoria binelui.

y4 Zarathustra (gr. Zoroâslres) — întemeietorul semilegendar al reli­giei zoroastrismului iranian, după unele surse mag şi profet la curtea regelui pers Vishtaspa, după altele, personaj mitic sau erou civilizator arhaic, ulterior zeificat.

?3 Avesta (lege) — cartea sacră a zoroastrismului, atribuită profetu­lui Zarathustra; compusă de-a lungul cîtorva secole, în Iran şi în Midia, distrusă în campania lui Alexandru cel Mare, ulterior re- compusă din frînturi, în patru cărţi, Avesta păstrează doctrina luptei între bine şi rău, clasificarea teologică a panteonului local şi miturile fluctuaţiei lumii dintre apariţia celor două principii şi sfîrşitul răului; apoteoza e marcată de purificarea lumii prin foc, odată cu venirea mîntuitorului Saoshyant, o reîncarnare a lui Zarathustra.

?6 Niui-wa şi Fu si — divinităţi chineze arhaice (fraţi şi totodată soţi, a căror căsătorie este probabil o suprapunere memorială a endogamiei tribale), legate îndeosebi de antropogonie, dar şi de creaţia lumii (sau de reconstrucţia universului, distrus de potop). Niui-wa poate avea la origine o persoană cu activitate civiliza­toare (uneori e înfăţişată ţinînd lingura magnetică — busola chi­neză arhaică). Fu si e un strămoş totemic şi totodată un zeu arti­zan şi sapienţial (adesea avînd un compas simbolic).tao — doctrină creată de filosoful chinez Lao Tze (sec. VI î.e.n.). Tao semnifică principiul generator al universului (comparabil în parte cu noţiunea de logos la Ileraclit) sau esenţa naturală a lu­crurilor.

?8 chjang...li — măsuri chineze de lungime: un li, aprox. 0,5 km; un chjang, 3,2 m.

?9 Cartea munţilor şi mărilor (Shang-hai-tzing) — străveche enci­clopedie chineză, anonimă, indatabilă, care cuprinde naraţiuni mitologice, descrieri, adesea fantastice, de ţinuturi, faună, fioră, populaţii. E preţuită ca una dintre foarte puţinele surse ample de mituri chineze, nealterate de doctrinele ulterioare (confucianis­mul şi taoismul).

10 Sii-ma Tsien (145 — 86 î.e.n.) — întemeietorul istoriografiei chi­neze \(Memorii istorice), erudit cu preocupări intelectuale mul­tiple şi fundamentale pentru epocă (istorie, astrologie, filosofie, matematici, ştiinţe ale naturii, teorie muzicală). în istoriile sale s-au păstrat numeroase mituri.

119

41 Textele biblice datează din epoci diferite (cel mai vechi, Cîntarea Deborei, e din sec. X III î.e.n.), dar sînt copii tîrzii, întrucît codi­ficarea a început abia în sec. XI î.e.n.; canonizarea ebraică a urmărit stabilirea unui text aproximativ unitar, ca forină a aşa-numitei „revelaţii divine“ iniţiale. Miturile conservate infi­del de Biblie şi reluînd naraţiuni străvechi de circulaţie orală, produse în epoci diferite, mult mai tîrziu organizate selectiv şi trunchiat întîi în Biblia ebraică, apoi în Bibliile creştine (traduse şi ele în mod diferit), sînt subsumate acţiunii teologice timpurii de stabilire a unui monoteism riguros, elaborat prin artificiu.

42 Apocrifele biblice, excluse din codexul canonic, sînt opere originale sau compilaţii mitografice, uneori completînd fericit anumite mituri, dar contrazicînd tiparele teologice ale textului canonizat> fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, ca de pildă: apocriful etiopian Cartea lui Enoh, textele ebraice de la Qumran (manuscrisele de la Marea Moartă), Cartea Jubileelor, apocriful slavon Vedenia lui lsaia, Apocalipsul apostolului Petru ş.a.

43 tăria cerului (numită în traducerile europene „firmament") era concepută mitic drept o boltă solidă (ebr. raqiah — întindere so­lidă, cerul de fier); e comparabilă cu sintagma homerică (Odiseia, XV, 437) „pînă la cerul de fier“ (sidereon ouranon).

44 A dam şi Eva devin nume proprii mai tîrziu. Textul ebraic al B i­bliei numeşte pe omul primordial cu subst. comun ’adham (derivat din ’adhamah — ţărînă), iar pe femeie ishshah (de la ish — băr­bat), de unde unii mitologi deduc ideea că Adam din mitul iah- vist (B) ar fi fost androgin, perechea fiind creată în urma opera­ţiei divine de secţionare; numele convenţional Eva înseamnă femeia-mamă (hawwah — cea care dă viaţă).

45 Pasaj straniu, care conţine, pe lîngă confirmarea de sens a plu­ralului Elohim (— unul dintre noi), din mitul biblic A, şi aspectul unui conflict de concurenţă între creator şi operă. Trecut sub tăcere de teologi în acest înţeles, evitat şi de cercetătorii obiectivi pasajul a fost speculat în vremea noastră de partizanii ipotezei asupra calităţii de colonist a omului pe Terra (încă din 1938, de fi­losoful Dimitrie Drăghieescu), ca şi de promotorii altor ipoteze neclasice (vezi şi lucrarea noastră Enigmele miturilor astrale, 1972); se prea poate să nu fie totuşi decît un ecou al concurenţei Intre grupurile speciei honio sapiens şi ale speciei hominide (tipul nean- derthalian), dacă ar fi să judecăm problema euhemerist.

46 Ebraicul Eden se traduce prin „plăceri44 (gan-eden — grădina plă­cerilor), dar este o formă hebraizată a babilonianului edinu — cîmpie.

47 Divinitatea impersonală Haos, prezentă în multe mituri cosmo­gonice fie cu sensul de abis (babilonianul Apsu), fie de magmă pri­mordială (egipteanul Nun sau fenicianul Mot), fie de nimic haotic (ebraicul tohu-wabohii) era pentru Hesiod abisul infinit, iar pentru orfici — gura unui dragon; e posibil ca grecii să fi împrumutat noţiunea din opera fenicianului Sanchoniathon, istoric semilegen- dar ce ar fi trăit înainte de războiul troian.

120

48 Aphrodite — iniţial, principiu al iubirii; născută, după Hesiod, din spuma fecundatoare răspîndită, din mutilarea lui Uranos, pe suprafaţa mării, abia mai tîrziu e personificată ca zeiţă olim­piană a frumuseţii şi dragostei.

49 Insulele Fericiţilor erau socotite de miturile greceşti un arhipe­lag din nordul Oceanului Occidental, cu înfăţişare paradisiacă, păzit de Briareos, şi un adăpost etern al eroilor din războaie (ca, mat tîrziu, Walhalla scandinavă).

50 în opera lui Platon (427 — 347 î.e.n.), filosof grec, discipol al lui Socrate şi fondator al şcolii filosofice care s-a numit Academia, sînt multe mituri, fie din filoane unicale, fie prelucrate, filosoful însuşi sugerînd caracterul de invenţie al mitologiei în general. Mitul platonician al androginului pare a prevesti, în alegoria sa, psihanaliza, deşi ideea mitică a androginului primordial există şi în cosmogonia babilonianului Berosos şi ar avea un precedent chiar în antropogonia biblică (cf. nota 44); dar, într-un mod particular, regăsim ideea în autocrearea omului cosmic Purusha, din mitul vedic.

51 Heimdallr — zeul scandinav al luminii, străjer al lumii zeilor nor­dici, socotit şi strămoş al omenirii.

52 Odhinn — zeul scandinav suprem, constructor (împreună cu fraţii săi Vile şi Ve) al universului, pentru care a folosit ca materie primă cadavrul gigantului primordial Ymir.

5'3. cele nouă lumi de sub crengile Copacului veşnic — tărîmurile con­struite de Odhinn, într-o concepţie verticală (Muspellsheim — focul ceresc, Asgardhr — zeii, Ljosalfheim — spiritele luminii, Vanaheim — divinităţile apei, Mannheim — omenirea (sau Mid- gardhr — lumea umană de mijloc), Yotunheim — uriaşii, Svartalf- heim — duhurile nopţii, Hellheim — morţii, Niflheim — frigul veş­nic), sub coroana frasinului sacru Yggdrasill — arborele cosmic, închipuind universul, simbolizînd înţelepciunea; de el a stat atîr­nat Odhinn 9 nopţi iniţiatice. Arborele are trei rădăcini de legă­tură cu zeii, giganţii şi morţii. Vigoarea îi e întreţinută de Norne, zînele destinului; incendiat.în Ragnarokr, se va clătina, dar nu se va prăbuşi — simbolizînd astfel eternitatea universului.

54 Cele trei surori Norne (Nornir) stăpînesc destinul cosmic: Urdhr — trecutul, Verdhandi — prezentul, Skuld — viitorul.

55 Karli — piticii primordiali (sau o formă anterioară de oameni) făcuţi de zei din sîngele (Brimir) şi membrele (Blain) gigantu­lui Ymir\ primii doi karli: Motsognir şi Durinn.

56 Frasinul Askr şi arinul Embla (bărbatul şi femeia) — prima pe­reche de oameni; originea lor vegetală provine probabil dintr-o veche dendrolatrie, cultul arborilor fiind răspîndit la triburile germano-scandinave.

57 Loki (Lodurr) — simbolul mitologic scandinav al răului, zeu al infernului, al focului subteran, al morţilor şi, în toate aceste sen­suri, principiul universal al distrugerii; soţia sa e Sigyn.

121

58 în panteonul descris de eposul scandinav Edda, zeii (asa) şi divi­nităţile apei (vana), în urma unui război, se aliază definitiv.

59 ochiul lui Odhinn stă ascuns in izvorul lui Mimir — simbol mitic sapienţial: spre a obţine îngăduinţa să soarbă înţelepciunea din izvorul cosmic păzit de Mimir, zeul Odhinn îi plăteşte paznicului cu un ochi al său, gestul fiind o alegorie a sacrificiului cunoaşterii.

60 Walkyriile, fecioare din neamul vana, slujitoare ale lui Odhinn, care alegeau viteji de pe cîmpurile de luptă, aducîndu-i, postum, în Walhalla.

61 Frigg — zeiţa dragostei şi a maternităţii, cea mai importantă din­tre cele trei soţii ale lui Odhinn — depiînge aici prăbuşirea palatu­lui ceresc al soţului său, Walhalla (Valholl), şi pieirea zeilor, născuţi de ea, ca mamă primordială.

62 Sinistra corabie Naglfar, construită din unghiile morţilor, trans­portă armata defuncţilor infernali din Hellheim împotriva zeilor.

63 Contrar unor comentarii tendenţioase, Edda, compusă în Islanda cu cîteva secole înainte de răspîndirea creştinismului, nu a fost înrîurită de el, suferind doar rare interpolări, vădite şi Urzii, ca pastişă grosolană după Apocalipsul biblic din această ultimă strofă distonantă a cîntului Voluspa.

64 în măsurarea timpului istoric, unitatea ciclică maximă (ca la noi* secolul) cuprindea la azteci 52 ani, dintr-o raţiune calendaristică locală; după două cicluri (104 ani), calculul începutului de calen­dar solar coincidea cu calculul calendarului ritual al planetei Venus.

65 Teotihuacan — oraş destinat exclusiv ritualurilor religioase, do­minat de Piramida Soarelui şi de Piramida Lunii, construit de o civilizaţie necunoscută pretoltecă (sec. III î.e.n.), în Valea Mexi­cului.

06 Quetzalcoatl (Şarpele-cu-pene)— zeu aztec antropogonie şi sapien­ţial, adorat şi ca mîntuftor (sau erou civilizator), dar şi ca figură divină transcendentă, invizibilă ca noaptea, impalpabilă ca vîn­tul.

67 Mictlan (Infernul mitologiei aztece), compus din nouă nivele stra­tificate, era închipuit ca o lume a neliniştii, suferinţei şi durerii eterne, fenomenul fiind caracteristic popoarelor Americii preco- lumbiene, obsedate de teama perpetuă a morţii.

68 nahual — alter ego specific concepţiei aztece asupra dedublării zeului Quetzalcoatl, ca şi asupra divinităţii duale supreme Ome- teoPl.

•9 macehual — om de rînd.70 Cei patru zei născuţi de dualitatea primordială Ometeotl se deose*

beau după nume şi după culoarea simbolică: Camahile (roşu),

122

Tezcatlipoca (negru — zeul focului solar care carbonizează), Quetzalcoatl (alb), Omiteotl (albastru).

71 Popol Vuh — epos al populaţiei precolumbiene quiche (o ramură maya, din Yucatan), cunoscut dintr-o transcripţie tîrzie (epoca penetraţiei spaniole) după originalul pictografic mult mai vechi, cuprinzînd o variantă integrală a mitologiei maya în versiune quiche. Textul a fost descoperit şi tradus de Gh. Brasseur de Bour- bourg, în 1861.

72 Triada sub care se prezintă zeul principal maya (al vîntului şi fulgerelor), Huracan (sau Inima Cerurilor), traduce o concepţie de filosofie mitologică asupra unui centru energetic al universu­lui.

7? Ploaia neagră (de smoală) are raport direct (indiferent de nucleul memorial pe care I-ar fi putut conserva acest mit diluvian) cu manifestările uraganice fireşti, atribuite zeului Huracan.

74 Replica celor doi fraţi Hun-Ahpu şi Xbalanque (comparabili cu Dioskurii mitologiei greceşti): omul încă nu poate trăi aici, pe pămînt! — ar putea fi sau alegoria descoperirii vînătorii (de la o intuiţie primitivă a ostilităţii mediului natural, începînd a fi vag domesticit) sau amintirea mitică a luptei dintre homo sapiens (reprezentat de cei doi semizei) şi hominizi (reprezentaţi de monstrul Vucub-Caquix).

75 Ţevile de suflat — armă tradiţională a Americii Centrale, unde arcul nu era cunoscut. Ţeava, în care ostaşul sau vînătorul sufla din răsputeri, era armată fie cu un proiectil rotund (o bilă de piatră), fie cu o săgeată veninoasă.

76 Această reducţie a capacităţii minţii omeneşti e de fapt contrară ideii biblice de pedepsire a păcatului originar; în plus, originalita­tea mitului antropogonic maya rezidă şi în faptul că femeia apare (cf. nota 44) după constatarea de către zei a primejdiei cunoaş­terii umane. Aşteptarea zorilor, ca o definitivare a actului cosmo­gonic, poate fi însă şi o suprapunere alegorică a amintirii prime­lor migraţii ale triburilor quiche.

77 Steaua dimineţii (planeta Venus) avea o mare importanţă în mito­logia popoarelor precolumbiene, reflectată şi în calendare rituale calculate după mişcarea ei (la azteci, un an venusian avea 584 de zile).

78 pizom-gagal (forţa înfăşurată) — întrucît e o calificare proprie şi zeului furtunii, Huracan, cînd aceeaşi sintagmă se referă la stră­moşii arhetipali, are probabil în vedere (credinţă specifică în cultele totemice) forţa magică a primilor conducători tribali, transmisibilă urmaşilor.

79 howenh — categorie de fiinţe mitice preumane (poate hominizii); tchon — oamenii.

123

80 Kashpi — spirit anonim, specific credinţelor primitive animiste de tip mana (forţă supranaturală şi impersonală, guvernînd lumea,, fiinţele, obiectele, şi omniprezentă).

81 Mitul despărţirii cerului de pămînt din tradiţia maori e compara­bil, în aceeaşi etapă cosmogonică, cu mitul actului efectuat de zeul egiptean atmosferic Shu , care desparte pe Geb (pămîntul) de soţia sa, Nut (cerul).

82 Acest mit maori, dovedind rcspectul (rar în vechile religii) faţă de femeie (Hine-ahu — femeia de argilă, creată de zeu întîi pen­tru el însuşi şi, de aceea, înnobilată prin spălarea cu ape cereşti),, pare unic in mitologia antropogonică universală.

83 Pe lîngă formula antropogoniei inverse (bărbatul creat după fe­meie) şi a ideii de a imagina drept creator al bărbatului pe zeul războiului Tu-matauenga (bărbaţii fiind recrutabili ca războinici ai tribului), numele acestui Tiki (soare) primordial se regăseşte în mitul migraţiei unor triburi din Anzii americani (Kon-Tiki).

ELEMENTELE

M iturile , iar după ele unii filosofi antici (m ai ales chi­nezi şi greci), atribuiau materiei cosmice primordiale (in stare de haos sau în alte forme) o compoziţie lipsită de ar­monie şi logică, unde — pînă la intervenţia divinităţii crea- toare — existau într-un amestec fără noimă cele patru elemente (în concepţia greacă): apa, focul, păm întu l şi aerul (cărora unii filosofi şi chiar unele m ituri le adăugau al cincilea element: eterul). Chinezii numărau opt elemente, adăugînd tunetul, muntele, lemnul, apa curgătoare. Aproape toate m iturile cosmogonice spun că la început, zeul creator sau principiile energetice divine au decantat elementele* pentru a le recompune în ordinea riguroasă a unei lum i vi­zibile şi fecunde.

Identificarea acestor elemente de către autorii imemoriali ai miturilor nu a fost un proces mental prea d ific il, întrucît' prim itivu l şi-a pu tu t da seama că viaţa lu i se desfăşoară pe păm în t, între ape, sub aerul ceresc, depinzînd mereu de foc — fenomen natural manifestat m ultiplu ca soare, ful­ger, foc viu (m ai cu seamă sub forma incendiilor spontane ale pădurilor şi ierburilor uscate), fie, în cele din urmă , ca foc tehnic (produs artificial p rin frecarea lemnelor us­cate, deci dom esticit); eteru l, prezent mai ales în concepţi­ile mitofilosofice evoluate asupra antropogoniei, era pentru creatorul de m ituri materia prim ă a compoziţiei unor d ivi­nităţi abstracte (rare) sau a spiritelor.

In faza mitogenezei fundamentale, aşa cum vom constata şi din texte, cel p u ţin cele patru elemente primordiale au fost aproape totdeauna personificate , uneori pînă la cel m ai concret antropomorfism: Agni, focul vedic, ca şi A th a r ,/o - cul avestic, sînt fiin ţe divine cu toate atributele omeneşti; Gaia mitologiei greceşti este o femeie personificînd glia fer­tilă, ca şi azteca T lazolteo tl, la fel cum egipteanul Geb este bărbatul fecundator, păm întu l; H uracan din miturile maya este furtuna, după cum vedicul Vayu e vîntul, deci aerul în mişcare; apa — element de prim ă necesitate a vieţii — are cele m ai multe personificări m itice, fie ca element calm , binefăcător (vedicul V aruna, iranianul A pam -napat), fie'

127

ca o stare primordială monstruoasă d ostilă (zeiţa babilo­n iană T ia m a t /

De fap t şi m iturile cosmogonice, ca şi aşa-zisele mituri ale războaielor cereşti, fără a cuprinde exhaustiv elementele s i fără a-şi reduce viziunile num ai la acestea, sînt adesea în relaţie apropiată cu spectacolul dezlănţuirii elementare a forţelor na turii. Dualitatea elementelor, în care fără excep­ţie m iturile disting bunăvoinţa şi ostilitatea, indică totodată şi procesul lung de formare a concepţiilor mitologice, în durata corespunzătoare intrînd şi faza spaim ei prim or­diale a om ulu i, şi faza cînd el a învăţat să facă focul, să plutească pe m ăriy să utilizeze vîntul pentru pînzele navelor şi pentru mori, să cultive păm în tu l, să sape canale de iri- gaţie , dar nu şi să se apere de incendii, de fulger, de puhoa­iele apelor, cutremure, de uragane.

raport, m iturile despre elemente sînt mărturiile protoistoriei umane şi o istorie a primelor in tu iţii asupra re­la ţie i dintre om şi cosmos.

APA

Cele mai multe cosmogonii socotesc apa drept prim element, cronologic dar şi calitativ (după poetul grec Pindar, totodată un grijuliu mitograf, „apa este mai bună ca orice*1), întrucît se va fi intuit de timpuriu, dacă nu proporţia apelor lumii faţă de uscat, cel puţin necesitatea vitală a prezenţei apei în existenţa omului, ani­malelor şi plantelor. Dominantă e însă ideea de ape primordiale, ca materie cosmogonică şi substanţă de întreţinere a universului creat (operaţia zeului Marduk asupra monstrului acvatic Tiamat, în Enu­nţa elish sau în alte mitografii mesopotamiene, se află în contrast cîi opera divinităţii biblice Elohim, care decantează pămîntul din ape­le inerte); apele primordiale personificate în Egipt de zeul Nun sau în India de zeul Yaruna sînt, în schimb, apele binefăcătoare ale fer- lilităţii. Ca element pedepsitor e prezentă apa potopului (contrar ploilor limitate, care sînt act pozitiv). Mitul apei vii provine din două observaţii diferite: apa obişnuită, cu funcţia perpetuă de re­generare şi întreţinere şi, probabil, apele curative. Opusul ei, apa moartă, nu e totdeauna malefică (decît în ipostaza de apă stătută, insalubră, plină de miasme), dimpotrivă, este element salvator, fo­losită ca liant în saturarea magică, de pildă, a membrelor amputate. Efecte magice are, în cuprinsul simbolismului religios, apa rituală în diferite ipostaze ale exercitării cultului (apa lustrală, cu care ofi­ciantul religios se spală pe mîini înainte de sacrificiu; apa sfinţită sau agheasma, pe care preotul o investeşte cu harul miracolului, scufun- dînd în ea un simbol de cult; apa sacrală a unor fluvii: Nilul, Gangele, Iordanul).

Formele elementare ale apei sînt concepute de mituri în mod di­ferit în raport cu valorile ei geoclimatice: în Egipt e divinizată pentru prezenţa ei limitată, în Polinesia pentru abundenţa ei, dincolo de cercul polar, pentru starea ei glacială.

Apele primordiale

Sfînta casă, casa zeilor în loc sfînt nu se clădise, tres tia nu crescuse, arborele nu era creat, cărăm ida nu era la locul ei, tip a ru l [ei] nu fusese făcu t, casa nu fusese zidită, oraşul nu era în ă lţa t, ce ta tea nu fusese c lăd ită , fiinţe vii

129

nu erau, N ippur nu fusese zidit, E kur nu fusese făcu t, Uruk nu fusese clăd it, E anna nu se făcuse, [genunea ape­lor] A psu nu se ivise, E ridu nu fusese făcu t, locaşul sfin­te i case, al casei zeilor, nu fusese în tocm it, zarea cu­prindea to a te ţările lao laltă , izvorul din mijlocul m ării era o ţeav ă ţîşn itoare .

A tunci E ridu a fost zidit, E-Saggila a fost creat, E-Sag- gila pe care Lugaldukuga l-a în tem eiat în sînul lui Apsu, Babilonul a fost zid it, E-Saggila a fost încheia t; zeii Anun- naki, [pe care M arduk] i-a făcu t în num ăr cum pănit, cu solem nitate i-au d a t numele de oraş sfîn t, locaş al m ulţu ­m irii lor.

Pe fa ţa apelor, M arduk în jghebă o p lu tă ; el făcu pulbe­rea şi, cu a ju to ru l p lu tei, o strînse grăm adă. Spre a-i aşeza pe zei la adăpost m ulţum ito r, el făcu om enirea...1

Z eiţa A ruru plăm ădi, îm preună cu el, neam ul oam eni­lor. Pe păm în tu l p ustiu , el făcu vitele lui Shakkan, înzes­tra te cu v ia ţă . E l făuri şi aşeză în albiile lor Tigrul şi E u ­fra tu l2 dîndu-le num ele pe care le-a socotit po triv ite . E l făcu ia rb a , stufărişu l, trestiile şi copacii, făcu verdeaţa şesului, păm înturile statorn ice , m laştinile şi papura , vaca şi puiul ei — viţelul, oaia şi puiul ei — mielul de tîrlă , şi aşijderea grădinile şi pădurile, capra sălbatică , ţapu l să l­batic . L a m arginile m ării, S tăp înul M arduk îngrăm ădi un păm în t îm p lin it...3(Cosmologie caldeeană, poem fragmentar sumero-babilonian din Sippar)

Imn către Var una

Rostesc o rugăciune în a ltă , adîncă, suveranului, ca să-i fie pe plac strălucito ru lu i V aruna: lui, celui care a în tins păm întu l aşa cum m ăcelarul în tinde o piele, ca să facă din păm în t un covor pen tru Soare. în păduri el a în tins v ăz­duhul, a pus b iru in ţa în caii cei repezi, laptele în vaci; în inim i V aruna a pus înţelepciunea, ia r focul sub ape4 l-a pus, soarele în cer şi soma pe m unţi. Înclinîndu-şi ţă r ­murile, V aruna a rev ărsa t zăcătoarea peste lum i, peste

130

spaţiul d in tre ele. Rege fiind peste firea în treaga, astfel adapă el ţă rîn ă , la fel cum fu rtu n a aduce ploaia.

E l in u n d ă ţă r în ă Gliei, şi p înă şi Cerul, el, V aruna, a tu n ci cînd doreşte lap te . Nourul gros pardoseşte m unţii: arătîndu-şi pu terea , Războinicii îi descleştează strînsoa­rea. V reau să vorbesc acum despre aceste puternice fa r­mece ale lui V aruna, fiul s tră lu c it n ăscu t din A sura: el este cel ce, rid ica t în spaţiu cu sprijinul Soarelui ca şi cum ar fi av u t o m ăsu ră anum e, a m ăsu ra t Păm întu l. Şi cea la ltă v ra jă grozavă a zeului poet, care pe nim eni altu l nu l-a p u tu t isp iti: sclipitoarele fluvii vărsîndu-şi apele în tru n a , în oceanul fă ră pereche, neumplîndu-1 v reodată .

O, V aruna, un p rie ten ca A ryam an sau M itra, b a chiar un fra te , o ru d ă , va fi fost aproape sau departe de noi, şi oricare a r fi păcatu l ce I-am săvîrşit în fa ţa lui, o, V a­runa , dezleagă-ne tu de ell A idom a celor care joacă şi am ă­gesc, orice am fi săv îrşit cu ş tiin ţa sau fă ră să ştim , Zeule, dezleagă-ne (de păca t) şi dăruieşte-ne odihnă. Să pu tem fi, o, V aruna, d in tre cei care-ţi sîn t dragi!

(Rig Veda, V— 85)

Obîrşia ploii

L a început, Cel-care-face-păm întul şedea în cuprinsul golului şi deodată şi-a d a t seam a de sine însuşi şi a în ţe ­les că nu se afla n icăieri nim ic în afară de el. A tunci prinse a cugeta ce anum e ar p u tea să facă, şi în cele din urm ă îl podidi plinsul, ia r lacrim ile începură să curgă din ochii lui şi să cadă sub el. D upă o vrem e oarecare, el privi de­desubtul său şi zări ceva care stră lucea. Lucrul acela s tră lu c ito r nu erau decît lacrim ile lui ta in ice care curse­seră şi a lcă tu ise ră apele din zilele noastre .

A tunci cînd lacrim ile lui au curs, ele s-au p re făcu t în aceste lacuri pe care le vedem acum.

F ăcăto ru l-a-toa te a prins iarăşi să cugete. E l cugetă aşa: „A stfel este a tu n ci cînd eu doresc ceva. Lucrul acela se va îm plini întocm ai cum s-a îm plinit acesta , după cum

131

I-am dorii eu, întocm ai cum lacrimile mele s-au prefăcut în la c u r i/4 Aşa cugetă el. în felul acesta, el a dorit lum ină şi lum ina a fost făcu tă .(mit al tribului siux Winnebago; după W. Sclimidt, Originea ideii de Dumnezeu)

Descîntec pentru apă

Pietrele preţioase sîn t înşirate , pietrele roşii, semnul umezelii cereşti, semnul ceresc de rouă. Tu ai ajuns semn al soarelui, ai ajuns semnul păm întului. Semn de rouă ce­rească, semn de umezeală cerească, semn al galbenei flori din cer.

Cum am fău rit soarele tă u , cum am fău rit luna ta? Cum am fău rit [acestea] în p ia tra ta ?

Cînd stro p it cu apă ai fost, pu terea de a ltă d a tă s-a în ­tors în tine. A tunci el ţi-a fost trim is, pentru ca tu .. . In ta in ă te-am fău rit eu pe tine şi te-am sălăşlu it [aici]. Acum [te] iau ... Sim t pu terea ta pe care ai dobîndit-o... de la domnul tău . Tu m ergi... în p ia tră . E u îţi voi lua [cu to tu l]... gura. P ietrele preţioase sînt galbene.(Cartea lui Chilam Balam3 din Cfnunayel; după Iu. V. Knorozov, Scrierea indienilor maya)

FOCUL

Dualitatea focului e subliniată dc aproape toate miturile; un proverb de vădită origine mitică, circulind într-o arie paremiolo­gică vastă, condensează anume acest aspect dual: focul e slugă bună, dar duşman nemilos. Aşadar, focul mitologic este atît motorul cauzal al vieţii universului, cît şi distrugătorul ei. Sînt însă şi clasi­ficări analitice, precedînd gîndirea filosofilor Indiei şi Greciei, într-un număr variabil de tipuri ignice: solar, meteoric, viu, subteran, orga­nic, astral. Sub alt raport, focul e divinizat sau ca fiinţă vie care se deplasează şi mănîncă, sau ca element cosmic, personificat în zeii solari sau identificat cu flăcările escatologice.

132

Deşi venerat mai puţin ca zeitate, a fost mult mai respectat în numeroase mitologii focul obţinut pentru uzul uman, fie prin furt de la zei (categoria prometeică), fie aflat prin revelaţia tehnică semi- divină.;

Focul sacru al vetrei

Iranienii (în epocile preavestice, ca şi în zoroastrism) au venerat focul — ca zeu viu — mai mult decît orice alt popor; nu numai fap­tul că cele cinci tipuri (focul arzînd în temple, cel din trupul omenesc şi animal, cel subteran, ocult, focul de fulger şi focul paradisiac) devin cinci raze simbolice în nimbul zeilor, dar şi slujirea lui de către o clasă sacerdotală de magi (athravcin) arata evlavia deosebită. Imnele pentru foc din Avcsta sînt de fapt mituri de glorificare şi ve­neraţie absolută; înţelegem fenomenul şi mai bine dacă remarcăm că era socotită nelegiuire fie scuiparea în flacără, fie arderea deşeu­rilor fiziologice; mai mult, focul din altare era ferit chiar şi de lumina soarelui, ca să nu fie eclipsat. Avcsta, codicele atribuit lui Zarathustra, consideră focul (personificat în zeul ^Lthar) drept fiul zeului creator — reprezentînd principiul binelui — Ahura Mazda.

L audă ţie , închinare ţie , ofranda cea bună ţie ţi-o aduc, în tru prietenie pe tine te chem, o, A thar, fiu al lui Ahura Mazda! Tu eşti vrednic de închinare şi slavă. A şadar poţi să fii veşnic lău d a t şi iub it cu evlavie în v a tra m uritori­lor! Să ai de la cel care te adoră stato rn ic ţin îndu-te în mînă, şi viţe uscate, şi ierburi şi în d ă tin a ta fîşie de carne, şi p iu liţa, să ai p a rte de s ta rea cea m ulţum itoare şi bună! Şi să nu-ţi lipsească v reodată ţie, Focule, fiule al lui Ahura Mazda, lemnele după d a tin ă şi h rana cea p o triv ită şi m i­resmele şi v a tra ! Un om în to a tă firea să te îngrijească. Un om evlavios să te vegheze. Să arzi to t tim pul în casa aceasta şi cît poli de m ult să stră luceşti şi să îm prăştii lum ină. Creşti, Focule, în casa aceasta şi răm îi vreme înde­lungată stră lucito r, p înă cînd cei ce s-au stin s se vor scula, p înă cînd vor învia m orţii în ziua de strălucire.

O, A thar, fiu al lui A hura Mazda, dăruieşte-m i vlaga îm plinita, h rana cea g ă ti tă şi pu tern ică v ia ţă sprintenă! Belşugul să adauge vlagă, h rană şi putere de v ia ţă in mine,

133

înflorire, nobleţe, un grai fă ră lim buţie, dă-m i prevedere şi, în acest suflet al m eu, înţelepciunea a cărei m ăreţie şi pu tere să crească necurm at, precum şi fo rţa războinică în b ă rb a tu l de oaste. Şi a ju tă-m ă ca, veghind fă ră somn, în picioare, tre i p ă rţi din zi, din noapte, să răm în în rugă­ciune. Mai dăruieşte-m i, p rin vrem e, sprin teneală, putere de veghe, fii svelţi, bine h răn iţi, cu inim a prietenoasă, care să facă cerc în ju ru l m eu cu to ţii, harnici la m uncă, p lăcu ţi la chip, cu tru p voinic, duşm ani ai rău lu i. A ceastă locuinţă a m ea, vai, să o întocm ească. Şi fie în înflo­rire drum ul acesta, neam ul, şi păm întul acesta şi orice a lt ţin u t.

H ărăzeşte-m i, Focule, fiu al lui Ahura M azda, să-m i v ină un în v ă ţă to r şi în vrem ea as ta să se roage m ereu ară- tîndu-m i unde se află locul ales al celor pioşi, m inunat, s tră luc ito r de lum ină eternă . [...]

Ia r Focul, fiul lui A hura M azda, la care to ţi v in să-şi coacă a luatu l şi căru ia i se roagă de cu seară, ia tă , răspunde rostind un cuvînt şi din to a te rîvneşte ofranda cea bună şi o b u n ă urare şi deopotrivă lauda bună. T u tu ro r celor care trec înd pe a lă tu ri se în d reap tă spre el, le priveşte mîinile şi to t a tunci le spune: — V ai, ce îi aduce aşadar prietenulu i său prietenul şi cine trece prin preajm ă şi ce­lui s ta to rn ic ce îi dă to tu şi? O, Focului sfîn t ne închinăm m ai presus, celui plin de v lagă şi forţă , războinicului care veghează!

Dacă cineva îi aduce orice care îl a ţîţă , lemnele în d ă ti­nate , sau îi aduce vreascuri şi ierburi după d a tin ă sau m i­resme îm b ătă to are , aceluia u ră ri de bine îi dă fiul lui A hura M azda.

(Avesta, „Yasna“, LXI)

Focul atotdevorator

Spaţiul arie acordase importanţă covîrşitoare focului complex; aşa se explică şi de ce, în India vedică, Agni a fost iniţial zeul suprem personifîcînd focul total, ca să rămînă divinitate centrală şi în cul­tul brahmanic; chiar epitetele sale timpurii trădează vremea înde­părtată a etapelor descoperirii şi utilizării focului, căci Agni se nu­mea „cel care aparţine tuturor44, „devoratorul victimelor44, „purifi­

134

catorul". El era patronul absolut al sacrificiilor cultuale prin ardere de tot, ritualul numindu-se agnihotra. Nu trebuie uitat că în acelaşi cuprins religios tradiţia Indiei include şi ritualul incinerării morţilor, care este obligatoriu.

în a lţă tre s tia , locul tă u nu e acolo; ia tă plum bul, p a r­te a ce îţi e h ă răz ită , acolo să m ergi: stîrp iciunea care b în­tu ie p rin tre vaci şi care cuprinde pe oam eni ia-o în alaiul tă u şi fugi sub păm în t. O da tă cu cel ce descîn tă şi cu v ră ­jito ru l rău făcă to r, îm preună cu aju to ru l lui şi cu a ju to ­rul a ju to ru lu i său, noi izgonim de-aici p rin îm plinirea acestei da tin i to a tă stîrp iciunea şi m oartea o alungăm deopotrivă.

Izgonim de aici m oartea, pierzania, dem onul: înfulecă-1 pe acela care cu ră u ne pîndeşte, pe cel că ru ia noi înşine rău l i-l vrem , căci îl vom lepăda în voia ta , o, Agni K ra- vyad . D acă un Agni care m ănîncă leşuri sau avînd fire de tig ru a p ă tru n s în casa aceasta unde nu are ce cău ta , prin je r tfa aceasta de bobi eu îl alung în lă tu r i: să-şi ia zborul spre a se întîlni cu acei Agni care sălăşluiesc în ape.6

D acă m ai m ulţi Agni furioşi te-au îm bibat cu m înia s tîrn ită de m oartea vreunui om, ia tă că îm plinind d a ti­nile, din tin e însu ţi te vom aprinde, o, Agni, din nou. Toţi A ditya, to ţi R udra, to ţi Vasu din nou, brahm anul, călăuza bogăţiei, din nou, şi B rahm anaspati din nou te-au aşezat pe locul tă u p en tru lunga t a v ia ţă de o su tă de ani. Pe Agni, m încătorul de cadavre, care a co trop it sălaşul n o stru , eu care v ăd aici a lt Ja tavedas, îl s trăm u t în tru sacrificiul P ărin ţilo r răp o sa ţi7 cît m ai d e p a rte : să se ducă spre a încălzi f ie rtu ra în lăcaşul suprem. în lă tu ri îl go­nesc pe m încăto ru l de cadavre Agni: să plece, luîndu-şi cu sine şi p a ta , spre cei peste care dom neşte Y am a8. Ia tă -l pe celălalt Ja tavedas, zeul pe care îl însărcinez să ducă je r tfa la zei. în în flăcărarea m ea pun stăpînire pe Agni cel m încător de cadavre, pe m oartea al cărei tră sn e t îi în ţepeneşte pe oam eni; p rin m ijlocirea descîntecului pe care îl ş tiu , eu îl d esp art de v a tra datiriei: să se ducă în lum ea P ărin ţilo r răposaţi, pe care o însufleţeşte. Agni, m încătorul de cadavre, este vrednic de laudă, ia r eu îl tr im it pe căile pe unde trec P ărin ţii răp o sa ţi. Fereş-

135

i e - t e să te în lo rc i la noi pe d r u m u r i l e pe ca re u m b l ă zeii: r ămî i , o, Agn i , acolo şi veghează - i pe P ă r i n ţ i i r ă p o sa ţ i .

Zeul Agni Sam kasuka s-a su it în piscurile cerului şi, liberîndu-se de păca t, ne-a libera i de blestem . Vom şterge petele de pe Sam kasuka, acestea care se văd, de pe Agni; iată-ne curăţiţi, vrednici de sacrificiu. Binevoiască el să facă vieţile noastre mai lungi!

Focul care sfărîm ă, focul care despică, focul neantului şi focul tă c u t, focurile acestea a căror slujbă este aceeaşi au alungat stîrpiciunea m ai departe decît depărtarea şi au nim icit-o. Pe acela care năvăleşte peste caii noştri, peste războinicii noştri, peste vacile noastre , peste ca­prele noastre şi peste oile noastre , noi îl alungăm cu sila în d ă ră t, pe K ravyad, pe Agni, care îi şterge pe oameni de pe faţa păm întului. înapoi cu sila te vom trim ite , K ravy­ad, Agni care ştergi io t ce e viu de pe fa ţa păm întului, pe tine, la alţi oameni, la alte vaci, la alţi cai. El i-a uscat pe zei, to t el pe oam eni: în tru c ît tu faci să picure untul, usucă-te în el, o, Agni, şi rid ică-te în cer. Agni, iu cel s tro ­p it de libaţii, de vrem e ce te-a i în flăcăra t, nu te n ăp u sti asupra n o astră , nici nu pleca de la noi: străluceşte aici, străluceşte în cer, străluceşte ca să vedem îndelung soa­rele. Şterge de pe plum b, şterge din tres tie p a ta ce l-a ajuns pe Agni, pe Sam kasuka, şi şterge-o pe o oaie neagră9, aşa cum durerea de cap piere pe o pernă. D upă ce p a ta de pe plum b s-a în lă tu ra i ca durerea de cap pe o pernă şi s-a şters pe o oaie neagră, veţi fi purificaţi şi g a ta de sacrificiu.

Du-te, m oarte, pe alt drum , al tă u nu este acela pe care um blă zeii; ai ochi şi m ă auzi şi eu vorbesc cu tin e : nu-i păgubi pe copiii noştri, pe fiii noştri! Cei vii s-au a b ă tu t din cale şi s-au d esp ă rţit de m orţi; prielnică a fost chem a­rea în ă lţa tă zeilor; noi am purces către dansuri şi rîsete: avînd războinici buni, am pu tea să dojenim adunarea. Z ă­gazul care se vede I-am pus în tru apărarea celor v ii: n i­meni d in tre ci să nu se ducă la capătul cel de pe urm ă; tră ind o su tă de ani, un m are num ăr de ani, m untele aces­ta ar p u tea să-l ridice în calea năvălirilo r M orţii.

U rcaţi, pen tru ca ale voastre să fie v ia ţa şi b ă trîn e ţea , m ergeţi în şir, to ţi cîţi s în te ţi; b inevoiască T vash tar, cel care ocroteşte fericitele naşteri, să vă fie a lia t, încît să vă tră iţi v ia ţa din plin. Aşa cum zilele înain tează în şir, aşa

136

cum anotim purile merg pe urmele anotim purilor încît u rm ătoru l nu se deslipeşte vreodată de cel d inainte, rînduieşte la fel, C reatorule, d u ra ta existenţelor acestor oameni. Rîul curge p ietros: ţineţi-vă bine, uniţi-vă pu ­terile să-l p u te ţi s trăb a te , p rieteni. Prăzile ce ar pu tea fi v ă tăm ăto a re lăsaţi-le aici, fiindcă străbătîndu-1 am pu­tea dobîndi prăzi sănătoase! Sculaţi-vă,străbăte ţi-1 , prie­ten i; rîul care se vede curge pietros: lepădaţi aici prăzile ce ar p u tea să vă aducă nenorocire, căci străbătîndu-1 am p u tea dobîndi prielnice prăzi! Ca să pu te ţi străluci, puneţi stăp în ire pe vaishvadevi, voi, focuri curate, lum i­noase, purificatoare. B iruind prim ejdia, sănătoşi să ne fie b ă rb a ţii şi să tră ia scă o su tă de ani!

Pe căile de m iazănoapte unde suflă v în tu l, pe căile de m ai sus, biruindu-le pe cele de jos, în ţe lep ţii divini au plecat de douăzeci şi una de ori şi au oprit M oartea şter- gîndu-i cărările. Veniţi, ştergeţi cărările M orţii, ca să do­b îndiţi o v ia ţă p re lung ită în v iito r; şezînd în scaunul vos­tru , îm brînciţi M oartea în tr-al ei, şi vii fiind vom pu tea dojeni adunarea! Femeile as tea nu sîn t văduve, b a chiar sînt m ă rita te : ungă-se deci cu unsori şi cu u n t; să fie ferite de lacrim i şi de boală, să fie pline de com ori; femeile acestea cele d intîi să se urce în culcuş.

P rin je r tfă despart pe aceşti doi Agni10: cu descîntecul sfînt le hărăzesc am îndorura jilţu ri deosebite: pen tru P ă­rin ţii răposaţi aduc ofranda m ortuară mereu ren ăscătoare, iar oam enilor de aici le chezăşuiesc v ia ţă lungă.

Agni cel ce e în inimile noastre , o P ărin ţi răposaţi, ne­m uritorul care a p ă tru n s p rin tre m uritori! E u îl îm brăţi­şez pe zeu şi îl fac al meu şi s-ar cuveni să nu ne urască şi nici noi să nu-l u rîm ; îndepărtîndu-1 din v a tra de datină, treceţi pe d reap ta cu K ravyad ; astfel făcînd, veţi săvîrşi o fap tă p lăcu tă şi P ărin ţilo r răposaţi şi vouă înşivă, cu ad ev ăra t veţi săvîrşi o fap tă pe placul preoţilor. De pata , de cusurul, de greşeala cu care m-am îm povărat, binevo­iesc apele să m ă spele la fel ca şi de cea săv îrşită de Agni Sam kasuka. la tă-le că s-au a b ă tu t de la m iazăzi spre m iazănoapte pe căile unde um blă zeii şi care le sînt prea bine cunoscute: pe spinarea m untelui, pe spinarea ta u ­rului călătoresc rîurile vechi şi noi.

O, Agni, tu cel care nu m ănînci cadavre, izbeşte-1 şi alungă-l pe rnincătorul cadavrelor, pregăteşte locul de

137

sacrificiu . I a tă focul în care a p ă tru n s K ravyad , ia tă focul pe care l-a u rm a t K ra v y ad : doi tig ri am făcu t şi îl aduc pe cel care e m ai fioros.

C om oară ascunsă a zeilor, zid ocro tito r al oamenilor, Agni cel din v a tra datinei sălăşlu ieşte în tre am bele lor neam uri. Lungeşte, o, Agni, ex is ten ţa celor în v ia ţă ; m or­ţ i i să se ducă în lum ea P ă rin ţilo r răp o sa ţi; tu , ca o bună v a tră de d a tin ă , mistuie-1 b u ca tă cu b u ca tă pe dem on şi om ului acestu ia dă-i un şir de d im ineţi unele m ai bune ca altele. învinge-i pe to ţi po trivn icii noştri şi dă-ne nouă, Agni, m ijloacele de tra i , b o g ăţia lor.

A lip iţi-vă de In d ra ca de un cal de călărie care v ă va a ju ta să ră zb a te ţi: el are să v ă ducă dincolo de încurcătu ri şi de ră u tă ţ i ; cu aju to ru l lui ab a te ţi săgea ta care zboară spre voi, cu el v ă păziţi de săg ea ta slobozită de R udra. A lip iţi-vă tau ru lu i în o tă to r: el are să v ă ducă dincolo de încu rcătu ri şi de ră u tă ţ i . Suiţi-vă în barca lui S av itar care este aici: p rin cele şase ţin u tu r i vom p u tea b iru i to t ce e de ne înch ipu iţi T u u rm ăreşti ziua şi noap tea , aducîndu-le rînd pe rînd, tu te afli în lin iştea casnică, sa lvato r înconju­ra t de v ite ji. Aducînd oam eni cu să n ă ta te b u n ă şi cu b u n ă­vo in ţă , p ăstrează îndelungat, aşternutu le , m ireasm a noas­t r ă om enească.

S p in tecaţi sîn t de p riv irea zeilor şi tră iesc veşnic în m i­zerie cei pe care Agni K ravyad îi tunde aproape de to t, aşa cum calul tunde lă s ta rii. Nelegiuiţii care, din zgîrce­nie, fac tovărăşie cu K ravyad , pun oala a lto ra în tru n a pe foc. în cea rcă să-şi ia av în t cu m intea, apoi se întoarce adesea din drum acela pe care Agni K ravyad îl v izitează m ai ra r şi vine să ard ă cu flacără m ică. O aia neagră este p a r te a t a d in tre v ite , ia r plum bul se zice că este auru lftău , K ravyad ; bobul p isa t este p a r te a de je r tfă ce ţi se cuvine: du-te să afli desişul lui A ranyani. Anume lui jertfindu-i papura u sca tă , ră ch ita , bam busul, tre s tia , to a te pe care le-a folosit d rep t com bustibil, In d ra a ş tiu t să-l îndepăr­teze pe Agni de Y am a.

Am făcu t să ţîşnească lum ina potrivn ică şi, pătrunzînd pe drum ul cel bun pe care-l cunosc, surghiunind duhul de v ia ţă al acestor oam eni, le dau chezăşie de v ia ţă lungă celor de-aici.

(Atharva Veda, XII —2)

138

Soarele

El a s trăp u n s p u stie tă ţile arse şi a făcu t să ţîşnească apele, el, şoimul care-i contem plă pe oam eni şi care-şi vede capătu l drum ului: b iru ind to a te în tinderile de jos, să v in ă prielnic la noi, a lă tu r i de Indra , p rie tenu l său. Şoimul care-i contem plă pe oam eni, p a ju ra cerească cea cu o mie de picioare, cu o su tă de m atrice , el care aduce vigoare, să ne dea înapoi bogăţia ce ne-a fost ră p ită , şi je r tfă să ne fie şi nouă, aşa cum le-a fost părin ţilo r noştri.

(Atharva Vedat V II—41)

Mahuike, stăpîna focului subteran

Polinesienii atribuie răpirea focului subpămîntean şi aducerea lui printre oameni, semizeului şi eroului civilizator Maui (la maori, Maui-tiki’tiki-a-Taranga) ; focul e obţinut cu sacrificii şi primejdii — care par să traducă simbolic o parte din istoria descoperirii fo­cului în societatea primitivă timpurie — de la bunica subterană Ma­huike, zîna focului, stăpîna flăcărilor şi a secretului producerii lor. Similitudinea între mitul lui Maui şi mitul elin al lui Prometheus, rezidînd în trei detalii esenţiale: furtul focului, obîrşia lui subterană (fie Mahuike, fie Hades) şi destinaţia lui umană, este greu de expli­cat geografic sau istoric, oricît ar fi de surprinzătoare uneori aria posibilă de circulaţie a unor mituri.

M intea iscoditoare a lui M aui nu se m ulţum ea n iciodată cu răspunsu ri de-a g a ta : «De unde se iscă focul?». «Focul este aici — îi răspundeau fra ţii săi n erăb d ăto ri. — P en tru ce trebu ie să ştii de unde se iscă? D acă este , de ce să ştim de unde a ven it? » «Dar ce facem dacă focul ne p ărăseşte ? » «Nu-l lăsăm să plece, şi dacă to tu ş i se în tîm plă, m am a n o as tră ştie unde să-l găsească, doar că nouă n u ne spune.»

în tr-o noap te , după ce to ţi adorm iseră, M aui ieşi din colibă şi se furişă că tre rugurile fum egînde, unde oamenii din sa t îşi g ă teau m încarea. L in iş tit, fă ră g rabă, se apucă să toarne p este ele apă , p înă cînd stinse şi cea din u rm ă scîn teie .11 în d a tă ce întîile sclipiri ale zorilor roşiră cerul, Maui chem ă sclavii şi le spuse: «Mi-e foame, pregătiţi-m i

139

repede ceva de m încare». Sclavii fugiră spre focuri, dar nu mai găsiră decît cenuşă; alunei alergară înspăim întaţi de la o colibă la a lta povestind ce se întîm plase. T ot satul fu cuprins de nelinişte. Maui nu ieşi însă din coliba sa. Auzind larm ă, începu să zîm bească. Auzi curînd voci în b ă tă tu ra sa tu lu i: m aică-sa poruncea slugilor să se ducă în lum ea subpăm în teană ca să aducă de-acolo foc.

Maui îşi aruncă pe um eri m an tau a din pene de kiwi şi merse spre mijlocul salu lu i, unde-i văzu pe robi îng răm ă­diţi şi plini de groază, căci le era frică de lum ea subpăm în­teană. «Mă duc eu, m am ă! zise Maui. Unde trebu ie să cau t ţa ra beznei? Cine păzeşte focul?». T aranga se u ită b ăn u ­itoare la fiul ei: «Dacă nim eni nu vrea să se ducă acolo, a tunci să m eargă fiul meu mezin în că lă to ria asta . Dacă te duci pe drum ul pe care ţi-l voi a ră ta , vei ajunge la casa unde locuieşte M ahuike; ea e străm oaşa ta şi păzitoarca focului. D acă te în treab ă cum te cheam ă, tu să-ţi spui num ele; dar fii cu băgare de seam ă, fiule, şi cuviincios. Ştim , M aui-tiki-tiki-a-Taranga, că îţi plac poznele, dar M ahuike este foarte pu tern ică şi dacă încerci s-o am ăgeşti te pedepseşte.»

Maui surîse şiret şi porni cu pas v îrtos pe calea a ră ta tă de m aică-sa. Ajunse curînd în ţa ra um brelor, unde locuia zîna focului. În fa ţă se în ă lţa o casă m in u n ată , cu pereţii pîini de cioplituri m eşteşugite şi îm podobiţi cu scoici paua, lum inînd in noapte ca n işte ochi scînteietori. «Cine-i îndrăzneţul m u rito r care se u ită la casa unde s tă Ma- huike-cea-de-foc?» auzi Maui o voce bălrînească răguşită răsunînd ca un p îrîit de vreascuri în flăcări. «Sînt Maui!» «Am cinci nepoţi cu num ele M aui. E şti cum va M aui-tiki- tik i-a-T aranga?» «Eu sînt»! «Ce vrei de la bunica ta , urm aşule M aui?» bom băni b ab a . «Vreau să duc foc mamei şi fraţilo r mei.» «Dacă-i aşa, îţi dau focul pe care mi-l ceri, M aui!»

M ahuike îşi smulse unghia unui deget şi din unghie iz­bucni o văpaie . «S-o duci cu g rijă , M aui; cu ea vei aprinde rugul vostru !» Luînd focul Maui merse pu ţin , apoi zvîrli focul la păm în t şi-l călcă în picioare, apoi se în toarse iarăşi la M ahuike. «Iar ai ven it, Maui? se m iră baba . Ce m ai v re i? » «Foc. L-am p ierdu t şi s-a stin s.» M ahuike se posom ori: «Deci ai fost nepăsăto r, nepoate. Îţi voi da focul de pe alt deget, dar va treb u i să aperi flacăra cu m îna.» M aui luă

140

unghia de văpaie şi abia se dep ărtă puţin că şi călca din nou in picioare locul şi se întoarse la M ahuike. Zîna focului îl dojeni, însă, bom bănind, îi m ai dădu o unghie. De cinci ori plecă Maui cu focul şi to t de cinci ori se în toarse după foc. De zece ori plecă şi de zece ori se în toarse cu m îna goală. M ahuike îi dăduse to a te unghiile degetelor de la m îini. E a se despărţi în silă şi de unghia degetului m are de la picior, to tu şi vicleanul Maui se întoarse din nou să-i ceară foc. De cinci ori plecă şi to t de cinci ori se întoarse fără foc. De nouă ori plecă şi de fiecare d a tă se întoarse cu mîinile goale. în cele din urm ă, M ahuike îşi pierdu ră b ­darea. Focul subpăm întean îi zgudui casa, iar Maui se repezi spre uşă prin bezna încinsă de flăcări. Ochii Mahui- kei stră luceau ca fulgerele. E a îşi smulse cea din urm ă un­ghie şi o azvîrli în Maui. în d a tă ce unghia atinse păm întul, răsună o bu b u itu ră ca de tu n e t şi un vifor de flacără se n ăpusti larg asupra lui M aui: el porni în goană, însă fla­căra alergă după el ca un lanifa12 m ugind. A tunci Maui se prefăcu în uliu şi, lîlfîind cu putere din aripi, zbură drep t înain te , dar văpăile îl ajungeau din u rm ă şi îi pîr- leau penele. De atunci penele uliului au răm as roşcate acolo unde fuseseră pîrlite de flăcări. în fa ţă apăru un lac. Strîngîndu-şi aripile, Maui in tră în apă, însă curînd apa începu să se înfierbîn te. Maui se învîrti ne lin iştit pe fun­dul lacului, dar apa se înfierbîn tase şi începu să clocoteas­că. Maui zbură p rin aer. Incendiul vuia p re tu tinden i. P ă ­durea fusese cuprinsă de flăcări şi lim bi de foc alergau pe cer. P ărea că focul va p răpăd i lum ea to a tă . A tunci Maui îşi aduse am inte de zeii pe care îi cunoscuse în casa lui Tam a. Li se rugă lor. Zeii văzură că păm întu l e în prim ej­die de m oarte şi trim ise ră pe păm în t o ploaie grea; apa reteză coamele flăcărilor şi începu să ră zb a tă prin zidurile de foc. Ia r atunci, din miezul incendiului, răcn i cu glas ră ­guşit, s tăp în ită de groază, M ahuike; ea se în toarse şi vru să fugă spre casă, dar era sle ită de pu teri. V ăpaia conte­nise aproape de to t , ici-colo m ai zvîcneau lim bi m ărun te de foc care apoi se stin se ră şi ele. R ăm ăşiţele^le flăcări, Mahuike le aruncă asupra copacilor, dar aceştia le ascun­seră în in im a lor şi p ă s tra ră m ereu focul p en tru copiii oamenilor. Copacii aceştia erau kaikom ako, m ahoe şi to tara . A stfel, to a te isprăvile lui Maui se sfirşiră cu bine,

141

căci oam enii în v ă ţa ră să frece bucăţile de lemn una de a lta , chem înd oricînd la ei pe copiii de ioc ai zînei M ahuike.

(A.W. Reed, Mituri şi legende din Ţara Maori)

M unţii de flăcări

M unţii K unlun sîn t piscul cel m ai în a lt al păm în tu lu i şi cap ita la de jos a îm p ăra tu lu i ceresc; de aceea ei sînt feriţi de re s tu l lum ii p rin p ră p a s tia Joshui şi înconjuraţi de n işte m un ţi de foc. In m u n ţii aceştia tră ie sc de-a drep­tu l în flăcări felurite p ăsă ri şi fiare şi cresc îm pletindu-se copaci şi ierburi din care se ţese pînză ce se spală în foc.

(însemnări despre căutarea spiritelor)

•

Dincolo de N anhuang este un m unte de foc pe care creş­te un arbore n em u rito r; focul arde acolo zi şi n oap te , dar u raganul nu-l încovoaie, n ici puhoaiele ploilor nu-l sting, în acel foc tră ie ş te un şobolan avînd g reu ta tea de o mie de tsin ; a cesta are o b lan ă m oale ca m ătasea , lungă de peste doi ci13, care în foc se face roşie-strălucitoare , ia r cînd şobolanul iese din flăcări, b lana i se face albă. D acă îl uzi cu apă , m oare num aidecît. B lana şobolanului poate fi to a rsă , ia r sto fa care se ţese din ea poate fi fo losită la p u r­t a t ; dacă se m urdăreşte , poate fi spă la tă aruncîndu-se în foc.

(Cartea lucrurilor minunate şi neobişnuite)

Descoperirea focului tehnic

In ţa r a Suim ing oam enii n u cunosc anotim purile şi nu deosebesofzilele de n o p ţi; acolo se află arborele de foc suim u, care s-a în tins pe o su p ra fa ţă de zece m ii de tsin. P asărea n u m ită b u fn iţă ciuguleşte copacul şi scoate din el un foc stră lu c ito r. U im it de vederea acestu i lucru, un în ţe lep t a ru p t o ra m u ră din acel copac şi, sfredelindu-1

142

(cu a ju to ru l ram urii), a dobîndit focul. În ţe lep tu l a fost poreclit Sui-jen14.

(Wang Tsiâ, însemnări despre întîmplări uitate15)

•

Cine a fost Sui-jen? El a dobîndit focul sfredelind un copac şi i-a în v ă ţa t pe oam eni să-şi fia rb ă h rana . El i-a s ă tu ra t pe oam eni, îndestulîndu-i, le-a în d rep ta t firea, i-a în v ă ţa t să se ferească de pu treg a iu ri şi să în lă tu re to t ce este veninos; ia tă cine anum e a fost Sui-jen.

(Ban Ku /32—92/, Bohu thung)

•

Siao F u era de obîrşie din Tsichjou. în tin ere ţe se înde­letnicise cu dresul încă lţăm in te i, la tîrgul din ţin u tu l Chjou- de-Apus. Vreme de cîteva zeci de ani, oam enii nu m ai au ­ziseră nim ic despre acesta . Apoi deodată s-au m ira t cu to ţii că el nu îm bătrîn ise în tre tim p deloc. Cei m ai curioşi au do rit să p ă tru n d ă tainele unui astfel de m eşteşug, însă din to a tă s trăd a n ia lor nu s-au ales cu nim ic. Şi num ai L iang Mu a cunoscut şi a p u tu t înţelege m ijloacele aceluia de a s tăp în i focul. Mai tîrziu , Siao Fu s-a su it în piscul m untelu i San-liang, şi-a lu a t răm as bun de la L iang Mu, a aprins cîteva zeci de ru g u ri şi s-a în ă lţa t la cer.16 în oraşele [ţin u tu lu i Chjou-] de-Apus m u ltă lume începuse să i se închine.

(Vieţile nemuritorilor)

Păsările şi dragonii de foc

Pe vrem ea consulatului lui Paulus Fabius şi L. Vitel- lius a a p ă ru t în E g ip t, după ce trecuseră m ai m ulte veacuri, pasă rea phoenix17, prilej uin du-le celor m ai vestiţi în v ă ţa ţi localnici şi greci num eroase discuţii asupra unei a ta ri m inuni. F a ţă de aceasta , cred că se cuvine să am in­tesc unele păreri care concordă, după cum să vorbesc şi

143

de altele m ai num eroase ale unora ce nu au prea fost lă ­m uriţi nici ei.

A ceastă făp tu ră este consacrată soarelui. Cei care au vo rb it de înfăţişarea ei sîn t de aceeaşi părere că în ce p ri­veşte chipul şi frum useţea penelor, Phoenix se deosebeşte în to a te de alte păsări. A supra durate i v ieţii sale, părerile sîn t îm p ărţite . S-a ră sp în d it opinia că |v ia ţa acestei p ă­sări] durează 500 de ani. în schim b, alţii susţin s tă ru ito r că Phoenix tră ie şte 1461 de ani şi că pasărea aceasta s-a iv it în tîia oară sub dom nia lui Sesostris, apoi sub a lui Am asis şi după aceea sub a lui P tolem aeus II I , un rege de obîrşie m acedoneană, şi că şi-a luat zborul spre oraşul n u m it HeliopoJis, în so ţită de m ulte stoluri de to t felul de zburătoare, isp itite de nem aivăzuta privelişte a chipului acestei păsări.

Totuşi, tim purile străvechi răm în mai departe învăluite în ta in ă . In tre Ptolem aeus şi T iberius s-au scurs nu mai pu ţin de două sute cincizeci de ani. De aceea unii au şi so­co tit că nim ic nu ar fi adevăra t din toată povestea păsării Phoenix, că aceasta nu a ven it din ţinu tu rile A rabiei şi că nu a făcu t nim ic din to t ce afirm ă vechea istorie că ar fi făcu t. S-a spus că atunci cînd îşi încheia anii de v ia ţă şi sim ţea că i se apropie sfîrşitul, fă ră îndoială şi-a clăd it un cuib în ţa ra ei de b aştin ă şi l-a fecundat cu săm în ţă sa, din care a ieşit un pui, grija acestuia fiind, în d a tă ce a ajuns adu lt, să-şi înm orm inteze ta tă l , şi bineînţeles nu oricum ci, p u rtînd o povară de sm irnă, a făcu t un zbor de încercare pe o d is tan ţă lungă ca să se încredinţeze că e în stare să îndure o povară egală şi să s tră b a tă un drum to t a tî t de lung, spre a p u rta în spinare cadavrul p ă rin ­telui său şi a pu tea ajunge p înă la altarul soarelui, urm înd să-l ardă acolo.

A ceastă poveste incertă a fost îm podobită cu to t soiul de legende; nu încape to tuşi îndoială că pasărea aceasta a fost z ă rită odinioară în E gip t.

(Taeitus, Anale, VI, 28)

Ochii ei scîn teiază de o lum ină ta in ică , în jurul gîtului penele îi strălucesc ca flacăra , are deasupra capului o creastă roşie al cărei v îrf luceşte ca o stea şi revarsă în

144

întunericul nopţii o lum ină senină, picioarele sale sînt roşii ca purpura de Tyr, un cerc de azur trece peste aripile ei, ia r p a r te a superioară ii este îm podobită cu pene aurii.

(Glauclius Claudianus, Phoenix)

#

în m unţii cereşti este o pasăre ferm ecată, a ră tîn d ca un sac galben, dar roşie ca focul, cu şase picioare şi p a tru arip i; nu i se poate zări nici chipul, nu i se văd nici ochii, însă ea ştie să cînte şi să danseze.

(Cartea munţilor şi mărilor)

Nici nu apucase (îm păratul) să sfîrşească vorba şi de­odată a ră su n a t un zgom ot cum plit, cerul s-a despicat, păm în tu l a p lesnit, palatele s-au c lă tin a t şi p re tu tinden i s-au n ă p u s ti t valuri de fum şi de aburi. S-a iv it un dragon roşu, lung de peste o mie de ci. D in ochi îi scăpărau ful­gere, lim ba îi era însîngerată , solzii îi avea purpurii şi coam a de v ăp a ie ; îi a tîrn a de grum az un lan ţ de aur, cu care fusese m ai înain te legat de un stîlp de jad ; mii de fulgere şi zece m ii de tu n e te îl înconjurau, îm pletindu-se, şi i se izbeau de tru p . în acelaşi tim p s-au po rn it să cadă grindină, ninsoare şi ploaie. Dragonul desfăcu cerul cu labele şi trecu în zbor p rin locul deschis de el însuşi. Liu Yi se p răbuşi în genunchi, îngrozit. îm p ăra tu l îl rid ică ch iar el de jos şi îi spuse: «S ănu-ţi fie frică, dum i­tale n u -ţi va face nici un rău».

Trecu destu lă vrem e pînă cînd Liu Yi se lin işti şi îşi găsi' d in nou stăp în irea de sine; iar a tunci începu a-şi lua răm as b u n : «Aş vrea să ocolesc a doua în tîln ire cu el şi aş v rea să m ă în to rc v iu!» îm p ă ra tu l zise: «A doua în tîl­nire v a fi cu to tu l a lta . E d rep t că a p lecat aşa cum a ple­ca t, dar se va în toarce altfel. Are să treacă p u ţin ă vreme şi ai să te îm prieteneşti cu el.»

(Li Chao-wei, Istoria lui Liu Yi)

145

Domesticirea fulgerelor

Se spune că însuşi regele (Tullus H ostilius), to t răsfoind prin cărţile lui N um a (Pom pilius), ar fi g ăsit acolo is to ri­sirea unor sacrificii făcu te în ta in ă în cinstea lu i Iup iter Elicius. Regele a v ru t să le îndeplinească ch iar el singur, pe ascuns; dar nerespectînd regulile ritualu lu i nici asu­p ra p regătirii, nici asupra desfăşurării sacrificiului, nu num ai că nu a p rim it vreun sem n din p a rte a zeului, dim ­potrivă, Iup ite r s-a în fu ria t şi, deoarece călcase rînduielile sacrificării, regele, lovit de fulgerul trim is (ca pedeapsă) de Iup iter, a fost m is tu it de foc cu casa lui cu to t .

(Titus Livius, De la fundarea Romei, I, 31)

PĂMÎNTUL

Element mitic în genere cu atribute feminine (personificat di­rect, în alegorii antropomorfice — Gaia greacă, K i sumeriană, Tlazolteotl aztecă, Prithivi indiană, sau indirect, în divinităţi patro­nale, ca Demeter „cea neagră" din miturile greceşti agrare), pămîntul este conceput mai cu seamă ca un principiu născător (glia mamă) şi subzistenţial al vieţii; uneori însă este principiul masculin fecunda­tor (egipteanul Geb). Glia (pămîntul matern) este, în toate ariile mitologice, o divinitate duală, care dă şi care ia: dăruind viaţa în­săşi, odată cu toate materiile necesare dezvoltării şi întreţinerii existenţei vii (de la căldura focului subteran şi comorile din mărun­taiele sale,| pînă la hrană, adăpost şi privelişte), îşi ia periodic totul înapoi, pentru a preface şi a redărui neîncetat.

între cele două categorii de atribute există un raport de echili­bru: chipul e surîzător, trupul cald şi darnic, sînul rodnic, dar pîn- tecul care înghite şi digeră este conceput ca zonă infernală a marilor taine subterane, de la sediul instituţiilor divine de pedeapsă postumă (toate variantele Infernului) pînă la focul vulcanic (Hades e zeu htonic) şi utilizarea lui în atelierele metalurgice naturale. Socotit element indispensabil în antropogonie (oferind zeilor antro- pogonici materia primă în facerea omului, apoi cerînd restituirea trupurilor uzate), în miturile mai complexe pămîntul a fost intuit şi ca un vehicul al circulaţiei materiei.

146

Importanţa mitologică a Pămîntului e variabilă: modestă la popoarele care considerau apa drept element cosmogonic primordial (Mesopotamia, Polinesia), dobîndeşte semnificaţii multiple la po­poarele cu o concepţie htonică mai profundă (grecii, aztecii), dar cedează mereu în faţa elementelor mai enigmatice, ca apa şi focul; de aici rezultă probabil numărul destul de mic de zei htonici în mito­logia universală.

Geb, pămîntul fecundator

V ai, vai! Foc, foc! Preschim bîndu-se în tau r, Geb s-a îm preunat iarăşi şi ia răş i cu [fiica] m am ei sale Tefnut. In im a ta tă lu i său s-a u m plu t de m înie îm potriva lui. F u ria aceluia al căru i suflet este focul însuşi, ia r trupu l căru ia este un stîlp , a in u n d a t cu flăcări to t păm întu l, aşa încît m un ţii au azv îrlit foc din ei.18

(Papirusul din Leyda, XVIII)

Glia maternă

A devărul înalt, legea aspră, ta in a sfîn tă, rîvnă, rugăciunea şi d a tin a sp rijină Glia: s tăp în a celor ce-au fost şi a celor care vor fi, îndură-te , Glie (Prithivi), să ne m ai ad ăp o ste ş ti! S trîm toare p en tru noi să n u fie în mijlocul oamenilor! P ăm în tu l are povîrnişuri şi coaste , are şesul cel larg şi ţine ie rb u ri cu num eroase v ir tu ţi: b inevoiască să se în ­t in d ă şi să propăşească p en tru noi. P ăm în tu l are ape, are oceanul şi fluviul. Pe glie şi-au dobîndit nem urirea zeii, pe ea prinde suflet to t ce resp iră şi v ibrează: binevoiască Glia să ne îm p artă întîiele roade ale b ău tu rii! Glia este a celor p a tru zări, h ran a şi ogoarele pe ea sîn t născu te ; ceea ce resp iră şi v ib rează în n u m ăr m are se află pe ea; binevoiască Glia să ne dăruie boii şi belşugul!

în. vrem ile d in tîi, cei d in tîi oameni s-au d esp ă rţit pe ea, şi to t pe ea îi supuseră zeii pe dem oni: adăpost de boi, de cai, de p ăsă ri, binevoiască Glia să ne dea noroc şi fală! P u rtă to a re a tu tu ro r lucrurilor, receptacol de bunuri, adăpost, p iep t de aur, ea este cea care opreşte şi pune

147

în mers orişice, ea ţine Focul universului, iar Ind ra esle tau ru l ci. B inevoiască Glia să ne ducă spre bogăţie!

Zeii veghează neadorm iţi zi şi noapte Glia cea întinsă şi veghea lor nu slăbeşte. Să ne lase să-i mulgem în d ră­g ita licoare care cu splendoarea ei ne îm proaşcă. La obîr­şie, ea a fost o undă în sînul oceanului19; cu farmecele lor, în ţelep ţii m erseră in cău ta rea ei. Inim a ei se află pe fir­m am entul cel mai de sus: este nem uritoarea in im ă a Gliei în făşu rată în adevăr. B inevoiască a ne hărăzi Glia s tră lu ­cirea şi fo rţa într-o îm pără ţie s tăp înă!

Apele călătoare curg peste ea în curgere neschim bată ziua şi noaptea , fă ră ostenire. Glie cu valuri nenum ărate , mulge laptele şi dă-ni-1 şi fă să ţîşnească splendoarea asupra n o astră . A shvinii au m ăsurat-o , Vishnu a sărit-o d intr-un pas20, Ind ra , soţul divinei Shaci, a liberat-o de vrăjm aşi. Binevoiască Glia să reverse pen tru mine laptele ei, aşa cum face pen tru fiul ei o m am ă. înălţim ile tale, m unţii tă i cu zăpezi, pădurea ta , Glie, să ne fie ospitaliere! Brună sau roşcată sau neagră, cu to a te înfăţişările ei, neschim ­bătoare e to tu şi Glia cea largă păz ită de Indra. Nevio­la tă , neînvinsă, invulnerabilă este, şi din ea mi-am făcu t sălaşul.

Miezul şi gălbenuşul tău , Glie, şi to a te vigorile care pur­ced din trupu l tău , dă-ni-le nouă, purifieă-ne prin ele. Glia este o m am ă, eu sînt fiul Gliei, ta tă l meu este Parja- nya: îm plinească-ne el! [...] Din tine născuţi, m uritorii se întorc în tine , tu ţii făpturile cîi două picioare şi pe cele cu p a tru picioare; ale tale, Glie, sînt cele cinci neam uri de oam eni, m uritorii pen tru care lum ina nem uritoare se întinde sub razele soarelui ce răsare. [...] Purificatoare, ea trem ură d inain tea şarpelui; cine adăposteşte focurile găzduite în ape, cine pirăşte demonii care îi jignesc pe zei? In d ra ,n u V ritra , este cel pe care ea şi l-a ales soţ, ea, Glia care se dăruie Taurului puternic, B ărbatu lu i. [...] Fie ca sînul tă u , fe rit de rău , ferit de fierbinţeli, în tru binele no stru să fie fecundat, o, Glie! Iar dacă ne vom t r e ­zi pen tru un răs tim p lung de v ia ţă , tu eşti aceea care va primi dania ofrandelor noastre . Glie, m aica n o astră , încre­dinţează-m i harul unui sălaş bun : in arm onie cu Cerul, tu , înţeleapto, aşază-mă în tru glorie şi fericire!

(Atharva Veda, XII —1)

148

Un mit al mobilităţii tcctonice

Acolo (în Kuisiu) sînt cinci m un ţi: întîiul se num eşte Tai-yui, al doilea Y uantsiao , al treilea Fanhu, al patru lea Y in-chjou, al cincilea Peng-lai. Aceşt i m unţi au înălţim ea şi c ircum ferin ţa de cîte trcizeci de mii de Zî, ia r piscurile lor netede se în tind pînă la nouă m ii de li în lungime, de­p ă rta rea în tre m unţii învecinaţi fiind de nouăzeci de mii de li. T urnurile şi parapetele de pe aceşti m unţi sînt din aur şi din jasp, fiarele şi păsările sînt to a te cu desă­vîrşire de culoarea albă cea m ai cu ra tă , p re tu tinden i se află crînguri de pomi de m ărg ă rita r şi de jad , însă fructele acestora au un gust ales şi tăm ăduiesc , în lă tu rînd b ă tr î­neţea şi m oartea. Acolo nu trăiesc decît sfin ţii şi înţelepţii, zi şi noap te ei zboară unii că tre alţii în m ulţim i nenum ă­ra te .

O dinioară, m unţii se m işcau m ereu îm preună cu valu ­rile fluxului şi nu s tă tea u n iciodată pe loc. A ceasta s tîr­nea în tru n a supărarea sfinţilor şi înţelepţilor, aşa că ei s-au plîns zeului. Zeul s-a speriat că m unţii vor pleca p lu ­tind spre H otarul de Apus şi că sălaşele în ţelepţilor vor dispare. A tunci el îi porunci lui Y ui-tsiang să trim ită cincisprezece broaşte ţes to ase21 uriaşe care să-şi înalte capetele şi să ridice m unţii, schim bîndu-se unele cu altele la fiecare şaizeci de mii de ani. Apoi m unţii s-au oprii. Ia r un uriaş din ţa ra Lunpo a ajuns din cîţiva paşi lingă m unţii aceia, şi-a aru n cat und iţa şi a pescuit pe rînd şase b roaşte ţestoase, le-a lu a t în spinare, s-a în tors în Lunpo şi s-a apucat să le p ră jească la to a te carapacea, fiindu-i de treb u in ţă la a r ta ghicitului. A tunci m unţii Tai-yui şi Y uantsiao au p lu tit p înă la H otarul de M iazănoapte şi s-au înecat în Marea cea Mare, astfel că o grăm adă nenum ă­ra tă de sfin ţi şi de în ţelep ţi au fost nevoiţi şă se s trăm ute .

Zeul s-a um plut de mînie şi a în g u sta t păm înturile ţă rii Lunpo, făcînd din ea o fărîm iţă , şi i-a scu rta t şi pe locuito­rii acelei ţă r i ; căci, orişic-ît, în vrem urile lui F u-sişi ale lui Shen-nung ei avuseseră o s ta tu ră de cîteva zeci de chjang.

(Carlea datinilor jL i tsing/)

149

AERUL

Prezenţa mitologică a aerului în sine este aproape neglija­bilă, acesta fiind mai distinct ca element calm doar la egipteni (Shu, divinitatea atmosferei, şi ea o divinitate energetică atunci cînd desparte cerul de pămînt prin forţă); miturile recunosc (mai ales în mitofilosofia (Indiei vedice şi în tradiţiile chineze pre- confucianiste) aerul respiraţiei ca pe un element necesar vieţii, însă numai accesoriu; important aerul devine doar în formele sale mobile (de la vîntul primăvăratic, la furtună şi crivăţ). în raport cu ariile mitologice, e variabilă şi însemnătatea miturilor mişcării atmos­ferice, deoarece cresc în amplitudine cele consacrate vînturilor vio­lente (babilonianul şi akkadianul Eragal, hurritul Teshub personi- ficînd furtuna cu trăsnete, vedicul Vayu concentrînd însă în sine toate ipostazele, de la tandreţe la violenţă, sau polinesianul Tawhiri, în forma. distrugătoare maximală); totuşi, într-o zonă aparte, aerul mobil, indiferent de intensitatea mişcării, e învestit cu atribute dintre cele mai pozitive (aztecul Ehecatl, descoperitorul iubirii, par­ticipă ca element antropogonie la insuflarea vieţii, iar Iluracan din miturile maya, deşi capabil de mari violenţe — de unde şi cuvîntul european „uragan“ — este omologat cu centrul energetic divin al universului).

Cu aerul (bineînţeles, aerul cerurilor superioare) e confundat în mituri eterul, care nici nu are o mitologie proprie de element; de pildă la greci, Avther (Aether) este fie lumina astrală, fie focul cos­mic primordial; iar în concepţia pitagoreică, aflată aici la hotarul dintre mit şi filosofia destinului cosmic, eterul, un element impon­derabil şi mai subtil decît focul, e un fel de suflet universal, dar nu Brahman din mitofilosofia Indiei. Rarele repere mitografice vorbesc însă despre eter ca despre un aer superior (Ovidiu, în Metamorfoze: «Pe deasupra tărîmului vînturilor e răspîndit eterul, elementul fluid şi fără greutate, căruia nici un amestec pămîntesc nu-i întinează puritatea»; sau apocriful slavon Cartea tainelor lui Enoh: «înăl- ţîndu-mă mai sus am văzut văzduhul, iar şi mai sus am văzut ete­rul »).

Shu, intervalul atmosferic

Stelele plu tesc noap tea pe în tinderea [zeiţei N ut] pînă la capătu l ei ceresc. Ele se rid ică şi se văd . Ziua plutesc pe d inăun tru l ei, nici nu ră sa r, nici n u se zăresc. Ele in tră

150

în u rm a acestu i zeu (Re) şi ies după el. Ia r a tu n ci plutesc pe cer după el şi fac popas în lăcaşurile lor, după ce Ma­ie s ta te a Sa a poposit p en tru odihnă la orizontul de apus. Ele p ă tru n d în gura ei, p rin locul de la apus unde este capul ei, şi [N ut] le m ănîncă.

A tunci Geb s-a c e r ta t cu N u t, m înios că ea îi m înca odraslele. Şi a num it-o «Scroafa care îşi m ăn încă purceii», fiindcă [în tr-adevăr] îşi m înca [pruncii].

D ar ia tă că p ărin te le ei Shu a ridicat-o şi a înălţat-o m ai sus dec ît capul său22 şi i-a spus: «[...] Să nu se ce rte Geb cu dînsa p en tru că îşi m ăn încă odraslele, căci le ză­m isleşte ea şi ele vor t r ă i şi vor ieşi la iveală în fiecare zi din cele ce se găsesc sub dosul ei, la ră să rit.»

(Cenotaful lui Seti I din Abydos, text egiptean de sarcofag)

Vayu , vîntul total

P rim eşte chem ările noastre 1 Tăgăduieşte cîntecele ri­valilor n oştri aşa precum sîn t refuzate bogăţiile lor. Vayu, vino la noi în carul tă u sclipitor, vino să bei soma ! B i­ru ind blestem ele vră jm aşulu i, stăp în al telegarilor înhă­m aţi, avîndu-l pe In d ra a lă tu r i d rep t to v arăş de drum , vino la noi în carul tă u sclipitor, Vayu, vino să bei soma. Zeiţele b inefăcătoare, cea N eagră şi cea A lbă, au in tra t în alaiul tă u , cu miile lor de culori; vino la noi în carul tă u sclipitor, Vayu, vino să bei soma I

Şi să te călăuzească cei nouăzeci şi nouă aici, la fel de vioi ca spiritu l, la carul tă u în h ăm aţi; vino la noi în carul tă u sclipitor, V ayu, vino să bei soma . în h am ă o su tă de frumoşi cai m urgi, zeule care ai m ii (de cai), şi carul tău , Vayu, cu a lcă tu irea lui pu tern ică , p rin tre noi să te aducă!

F o rţă a carului v în tu lu i! E l merge urlînd. L arm a lui este ca bubu itu l de tu n e t. D acă atinge Gerul, el lasă acolo dire de foc; dacă s tră b a te în lung P ăm în tu l, el rid ică nori de praf. Hoardele V întului aleargă grăbite pe urmele lui. Ele zoresc să-l a jungă to t aşa cum se duc la întîlnire tin e ­

151

rele femei. U nit cu aceste hoarde ale V întului în acelaşi car, Zeul porneşte; el este regele acestui în treg univers.

Pe căile spaţiului înain tînd , el nu se odihneşte nicio­d a tă m ăcar o singură zi. P rietenul Apelor, în tîiu l născu t, veghetorul R înduielii, oare unde se naşte şi de unde a venit? Suflu al zeilor, germen al universului, acest Zeu merge num ai după bunăvoia sa. Cînd trece, i se aude la r­m a, chipul însă nu i se vede. V întului închinare aşadar să-i aducem prin sacrificiul nostru .

(Rig Vcda, I V - 48; X-1G8)

Revolta meteorologică a pescarului Adapa

[...] el v ru [ca astfel] cuvîntul său să fie aidom a cuvîn tu­lui lui [Anu]; el îl în treg i cu un larg înţeles, ca să-i poată dezvălui so arta ţă rii. A cestui om el îi dete înţelepciune, insă v ia ţă veşnică nu-i dădu. Pe atunci, în anii aceia, în ţe­leptul era de obîrşie din E ridu ; p rin tre oam eni, E a îl crease ca pe o pildă de u rm a t; în ţelep t fiind, nim eni nu-i p u tea tă g ăd u i cuvîntul; în v ă ţa t fiind, p rin tre to ţi A nunnaki el avea m in tea cea m ai a scu ţită ; sfînt fiind, cu mîini prea­curate , p reo t uns, grijuliu fa ţă de datin i, cu bucătarii el g ătea bucate , cu b u că ta rii din E ridu bucate gătea. In fiece zi, pen tru E ridu el făcea ro st de m încare şi b ău ­tu ră ; el aşternea cu m îna lui p reacu rată m asa (ofran­delor) şi fă ră el nu se aşeza la m asă nim eni. E l ducea barca şi pescuia în apă dulce pen tru Eridu. In vrem ea asta , A dapa, născu t în E ridu, pe cînd Regele E a se to lănea în patu l său, în fiecare zi veghea locul sfînt E ridu.

(O dată), la lim anul sfîn t, la Lim anul-Lunii-Noi, el se sui într-o lun tre cu pînze. [Suflînd vîntul], barca lui p lu tea repede şi el îşi călăuzea b arca doar cu p ră jin a . [Cînd ajunse la mijlocul] m ării largi, [el se apucă de pescuit. M area era ca oglinda...] D ar Vîntul-de-M iazăzi [se porni să sufle şi îi zdrobi luntrea] ca să-l scufunde în ţinu tu l [peştilor]. «Vînt-de-Miazăzi [strigă el, blestem ate] să fie to a te vră jile tale! Aş pu tea să-ţi frîng aripa!» Cînd el s trigă aceste vorbo, aripa Vmtului-de-M iazăzi se şi frînse. Şapte zile în şir Vîntul-de-M iazăzi nu m ai b ă tu peste ţa ră .23

152

Anu ii chem ă pe crainicul său Illabrat (şi ii spuse): «Pentru ce de şapte zile încoace Vintul-de-M iazăzi n-a mai su flat peste ţară?» Crainicul său Illab ra t îi răspunse: «Stăpîne, A dapa, fiul lui Ea, a frîn t aripa V întului-de- M iazăzi!»Cînd auzi Anu aceste cuvinte, s trig ă : «D estul!» se sculă din jilţu l său (şi zise:) «Să fie adus aici!» D ar E a ştia ce (se petrece) în ceruri; el îl atinse [pe Adapa], îl puse să-şi m înjească părul, [îl sili să se îm brace] în veşm înt cernit, apoi îi dădu [aceste] porunci: «Adapa, te vei duce chiar tu [d inain tea lui Anu], Regele; [vei lua calea ceru­rilor; după ce] în ceruri [te vei fi u rcat], te vei apropia [de po arta lui Anu]; la poarta lui Anu se vor aţine [Dumuzi şi Gizzida]; ei te vor zări; te vor încolţi cu în treb ă ri: „Omule, pen tru ce a ră ţi aşa? A dapa, p en tru cine porţi tu veşm înt ce rn it?14 [Iar tu vei răspunde]: „Deoarece doi zei au dis­p ă ru t din ţa ra noastră , eu m -am înveşm în tat a s tfe l!“ „Care sîn t cei doi zei ce au d ispăru t din ţa ră ? “ „Dumuzi şi Gizzida.44 U itîndu-se unul la altu l ei vor fi num ai zîm bet; acestea vor fi cuvinte în tru folosul tă u , cele pe care le vor rosti ei către Anu, şi îţi vor îngădui chipul binevoitor al lui Anu să-l vezi. Dar cînd te vei afla fa ţă în faţă cu Anu dacă ţi se v a aduce pîinea m orţii, tu să nu o m ănînci; dacă ţi se va aduce apa m orţii, să nu o bei; dacă ţi se v a aduce un veşm înt, să te îm braci cu el, dacă ţi se va aduce ulei, să te freci cu el. Nu u ita poveţele ce ţi le dau, ţine m inte bine cuvintele pe care ţi le rostesc!»

Sosi crainicul lui Anu (cel căru ia îi poruncise): «Adapa a frîn t aripa Vîntului-de-M iazăzi, adu-l în fa ţa mea!» El (Adapa) trebuise să ia calea cerurilor, şi el se înălţă şi cînd se văzu rid ica t în ceruri şi de poarta lui Anu s-a văzu t aproape, la poarta lui Anu se aţineau Dumuzi şi Gizzida. Zărindu-l ei s trig a ră : «Stai! Omule, pen tru ce a ră ţi aşa? A dapa, pen tru cine porţi tu veşm înt cernit?» «Deoarece în ţa ră doi zei au d ispăru t, eu m -am îm brăcat cu veşm întul acesta cernit!» «Care sînt cei doi zei care au d ispăru t din ţară?» «Dumuzi şi Gizzida!». E i se u ita ră unul la altul, şi erau am îndoi num ai zîm bet. Cînd A dapa se apropie şi fu d inain tea Regelui Anu, acesta zărindu-l s trig ă : «Vino încoace, A dapa! De ce ai frîn t aripa Vîntului-de-M iazăzi?» Adapa îi răspunse lui A nu: «Doamne, pen tru tem plul S tăpînului meu, la mijlocul m ării, eu pescuiam peşte, în vrem e ce m area era ca oglinda, Vintul-de-M iazăzi s-a

1133

porn it să sufle şi m i-a zdrobit lu n trea şi m -a făcu t să m ă scufund în ţin u tu l peştilor. în m înia inimii mele eu am b lestem at [Vîntul-de-M iazăzi].» A tunci vo rb iră pen tru el [Dum uzi şi] G izzida; cuvinte în tru folosul lui ro s tiră ei că tre A nu, a căru i in im ă se potoli şi se lăsă dezm ierdată: «De ce E a i-a dezvălu it unui om nevrednic lucruri din Cer şi de pe P ăm în t? E l l-a în zestra t cu o in im ă ta re , el i-a făcu t un num e. Ce vom face noi pen tru el? Pîinea V ieţii să-i fie adusă , ca s-o m ănînce!» îi fu adusă P îinea V ieţii, dar el nu o m încă. î i fu adusă A pa V ieţii, dar el nu o b ău . l i fu adus un veşm înt, şi el se îm brăcă. î i fu adus ulei, şi el se unse. P rivindu-l A nu începu să rîd ă de d însu l: «Vino încoace, A d ap a! De ce n u ai m încat, nici nu ai b ă u t ?

T u n u vei m ai t r ă i [veşnic]!» «Ea, S tăpînul m eu, este cel ce mi-a spus: Să nu m ănînci, să nu bei!» — (răspunse A dapa).

(A tunci Anu spuse:) «Să fie lu a t şi pogorît înapoi pe P ăm în tu l său! [Nevrednic este un m uritor (să dobîndească) v ia ţa veşnică!]» (lacună)

(Poemul lui Adapa24)

Note

1 în miturile antropogonice mesopotamiene (care au influenţat apoi şi ariile limitrofe, de ex. mitologia ebraică) modelarea omu­lui din| argilă, cu ajutorul esenţial al apei, deoarece elementul ac­vatic conferă lutului plasticitate şi legătură, e concepută diferit în ce priveşte scopul antropogonic: fie omenirea destinată să populeze pămîntul, fie oamenii făcuţi pentru zei, ca slugi ale lumii divine.

2 Numele curente azi ale celor două fluvii provin din iraniană: Tigrat şi Uphratu; asirienii le numeau: Idiglat şi Purat (refone- tizînd vechi rădăcini sumeriene).

? în ariile mitologice oceanice, maritime, fluviale, pămîntul capătă mereu valoare secundară faţă de apă, fiind adesea considerat un rezultat şi un auxiliar al acesteia.

4 Deşi iniţial divinitate vedică a bolţii celeste, Varuna devine „stăpînul apelor“ şi patron al Oceanului, iar în această nouă ipos­tază atributivă dispune de o armă magică temută: Varuna raska, un fel de gigantic năvod pescăresc. Reformularea teologică s-a produs probabil prin asocierea ploii cereşti cu apele terestre. Fo~

154

eul de sub ape este un mit de circulaţie mai ales post-vedică: Vadava, dorind să incendieze universul, e încarcerat pe fundul oceanului, cu dreptul de a mistui numai apele; zeul pedepsitor era socotit Varuna, în Rig Veda, însă mai tîrziu i-*a luat locul Brahma.

5 Unele cărţi de structură apocaliptică din mitologia precolumbiană maya sînt atribuite unui preot şi astrolog semilegendar, Chilam Balam (Profetul Jaguar), care le-ar fi scris înainte de conchis ta spaniolă.

6 Vadava (cf. nota 4).7 Cultul Părinţilor răposaţi — urmă de totemism — era răspîndit

în multe religii; părinţii defuncţi (pitarah) vedici sînt compara­bili cu sufletele morţilor devenite, de pildă în credinţele romane, genii ocrotitoare (Manes); asemenea forme aparţin în genere cultelor totemice, caracteristice tuturor populaţiilor primitive.

8 Yama — zeul vedic al morţii şi al dreptăţii, executorul destinelor.9 Oaia neagră e aici echivalentă cu „ţapul ispăşitor** care, în ritu­

alurile de absolvire ale vechilor religii, putea fi orice animal sau chiar un om, preluînd păcatele mulţimii.

10 doi Agni: focul pustiitor şi focul util.11 Actul lui Maui de stingere a focului viu poate fi interpretat ca

un simbol mitic al efortului de producere artificială a flăcărilor, deşi structura mitului este mai complexă.

12 T ani fa — animal fabulos al mitologiei maori (Noua Zeelandă), din categoria balaurilor.

“ tsin...ci — vechi măsuri chineze de greutate (un tsin = 0,6 kg), şi lungime (un ci = 32 cm).

14 Sui-jen — om-de-foc, omul focului.15 Crîmpeie de mituri chineze transmise de vechile scrieri de dinainte

de epoca Thang (sec. VII) drept evenimente reale de demult şi nu ca fapte mitice, presărate atît în opera lui WangTsiâ (Însemnă­ri despre întîmplări uitate), cît şi în diverse vechi lucrări de compi­laţie enciclopedică sau cronicărească (culegerea însemnări despre căutarea spiritelor — întocmită în sec. IV de Kan Bao, Cartea lucrurilor minunate şi neobişnuite, Vieţile nemuritorilor), în poves­tea romanţată Istoria lui Liu Y i , din sec. VII, de Li Chao-wei, dar mai ales în enciclopedia anonimă Cartea munţilor şi mărilor şi în opera primului istoric propriu-zis Sii-ma Tsien.

16 Deşi ar fi ispititor de suprapus acest mit zborului legendar al man­darinului chinez WangHou spre Lună, într-un car de foc, înjghebat ,din doi cerbi şi propulsabil de către 47 rachete aprinse simultan de 47 sclavi (căci în China antică rachetele se folosiseră, de fapt, în războaie), aici probabil este vorba mai curînd de un simbol al incinerării rituale.

17 Phoenix, ca pasăre oraculară şi mai ales ca simbol al renaşterii din propria cenuşă, deşi circumscrisă de izvoarele greco-romane numai ariei egiptene, se parc că avea o răspîndire mitologică mult

155

mai vâslă, pînă în Extremul Orient, fiind totdeauna asociată cu focul aerian strălucitor (fenicşii, numiţi feng huang, sînt frecvenţi în miturile chineze, dar şi în folclorul mitologic slav: pasărea-de- foc) şi adesea cu darul profeţiei. Faţă de celelalte variante, mi­tul grec e mai enigmatic, depăşind simpla alegorie sau simbolul ignic.

18 în aria de circulaţie a acestui mit egiptean neexistînd vulcani, poate fi vorba de unul dintre miturile migrante.

19 Şi acest text vedic subliniază inferioritatea pămîntului faţă de apă, ca raport între elemente (cf. nota 3).

20 Cînd regele Bali cucereşte de la zeul Indra cele trei lumi ale univer­sului (cerul, pămîntul şi subpămîntul), zeul Vishnu, în al cincilea avatar al său (Vamana), preschimbat în pitic, îi cere cucerito­rului cu umilinţă trei paşi de spaţiu; aeceptîndu-i-se cererea, el se preface subit în gigant cosmic şi din doi paşi cuprinde (sau măsoară) cerul şi pămîntul, pasul al treilea făcîndu-l, de milă, derizoriu, spre a-i lăsa lui Bali regatul infernal.

21 Utilizarea broaştelor ţestoase gigantice pentru rezemarea pămîn­tului (alteori a cerului) e frecventă în mitologia chineză: zeiţa Niui-wa, dregînd universul distrus de potop (cf. cap. I, nota 36), foloseşte şi ea broaştele ţestoase.

22 Despărţirea cerului de pămînt prin intervenţia aerului intermediar (zeul Shu) se poate compara cu opera zeului maori Tane (cf. cap. I, nota 81).

2? în cultele magice, se credea că blestemul are o forţă imensă, ac- ţionînd chiar şi asupra zeilor; magii caldeeni din Babilon dispu­neau de o recuzită spectaculoasă, iar magia neagră e prezentă în folclorul tuturor popoarelor, înflorind mai cu seamă la populaţiile rămase în cadrele unor societăţi primitive. Aici, distrugerea vîn­tului prin puterea blestemului pronunţat de Adapa c compara­bilă cu actele magice de acelaşi gen, practicate —, în mitologia vedică — de diverşi rishi (înţelepţi primordiali): de pildă trans­formarea zeului Indra în piatră.

24 Mitul lui Adapa (de origine sumeriană, reluat în Mesopotamia mai tîrzie, îndeosebi în Babilon) se referă la o personalitate arhetipală (antediluviană!) destul de ceţoasă. După unii, Adapa ar fi identi­ficabil cu „omul-peşt.e“ Oannes, eroul civilizator mitic al sumerie­nilor. Simbolismul final din Poemul lui Adapa se prea poate să traducă ideea frecventă a vremelniciei destinului uman, căruia nu-i poate fi accesibilă nemurirea.

PANTEONUL

în aproape 25 de secole de cînd se examinează noţiunea de zeu , această formă de personificare cauzală a faptelor mitologice s-a interpretat tot atît de divers ca şi noţiunea de m it. Chiar dacă putem f i siguri că rădăcinile panteonului se află , parţia l, în spiritele anonime cu care înclinaţia ani­mistă a gîndirii prim itive a însu fleţit amănuntele lum ii vă­zute şi nevăzute, nici una din teoriile mitologice născute în antichitate şi reluate mereu (identificarea zeilor cu eroii şi regii defuncţi, ideea că zeii personifică fenomenele înspăi­mîntătoare ale naturii, presupunerea că simbolurile lor tra­duc în forme abstracte mobilitatea psihosocială a omenirii şi alte cîteva sute de ipoteze ideale) nu se poate substitui întregii probleme. Z eii devin clasificabili, ca şi cauzele omeneşti (lăuntrice ori ambientale) care-i produc , ei re­flectînd toată istoria scrisă şi nescrisă a sp iritu lu i om enirii, iar fiecare ipoteză asupra genezei ideii de zei acoperă doar o parte din problema generală. Încercînd totuşi să definim noţiunea , putem spune că toţi zeii sînt nişte suprafiinţe virtuale, înzestrate de obicei cu nemurire, puterii cărora i se atribuie de către credincioşi crearea, conducerea şi dis­trugerea universului cosmic şi a universului omenesc, a spaţiu lu i şi tim pu lu i, după bunul lor plac sau după o le­gislaţie fizică şi morală supraum ană . N um ărul zeilor a sporit în raport direct cu înm ulţirea contactelor omului cu natura înconjurătoare şi cu propria sa natură; rangul zei­lor reflectă deopotrivă organizarea socială şi lumea fenome­nelor, iar atributele lor se situează aproape totdeauna între diversificarea profesională a activităţii umane, mediul na­tural clasificabil şi zona fabulosului din gîndirea prim itivă. Astfel formele cultuale politeiste sau henoteiste1 au absor­bit zei p r in îm prum uturi ori au recompus sincretic divi­nităţi noi; formele monoteiste sau dualiste , care nu sînt decît constrîngeri teologice, nu diferă decît aspectual de ce­lelalte, un zeu sau doi zei unici cumulînd toate celelalte d i­vinităţi transferate în simple calităţi atributive. Astfel, dacă zoroastrismul iranian acceptă sistemul dual al celor două p r in c ip ii fundam entale: • binele (A hura Mazda) şi

159

răul (Angra M ainyu), sitpunlndu-le diferiţi s fin ţi atribu- tivi şi genii particulare , mozaismul impune cultul unic al lu i Yahweh (compus din ipostazele moştenite de la vechii zei), admiţînd însă divinitatea negativă ( Şarpele, Azazel sau D iavolu l); dealtfel, fiecare panteon naţional al religi­ilor politeiste admite un zeu suprem ca autocrat universal pluria tributiv, dar ajutat sau chiar atacat de numeroşi zei subalterni. Luînd în cercetare panteonul mitologiei univer­sale, constatăm însă că numărul total al zeilor este incalcu­labil: în Mesopotamia sînt înregistraţi peste 2500 de ze i, Ind ia ajunsese în epoca vedică la 3399, zeii mitologiilor din America precolumbiană depăşeau cifra de 2000, în China antică un edict imperial simplificase cultul rediicind n u ­mărul de zei obligatorii la 600, iar după unele izvoare ro­m anii ar f i avut 30 009 şi japonezii chiar S 000 000. De aici şi dificultăţile de clasificare.

inlr-adcvăr, există multe clasificări ale zeilor, dar mai utilă este cea structurală, chiar dacă nu poate f i perfectă. A stfel, putem deosebi zeii suprem i (u n ii existînd dintot­deauna , a lţii, ca Re sau ca B rahm a, autocreaţi), de obicei şi creatori ai universului şi ai omului, menţinîndu-şi supre­maţia afară de două situa ţii ciudate: abandonarea operei prin retragere (deus otiosus) sau prin înfrîngere (scandi­navul O dhinn, pierind în amurgul general al zeilor învinşi — Ragnarokr) ; zeii luciferici, de categorie demonică ( An­gra M ainyu, principiul zoroastric al răului, biblicul Azazel, vedicul V ritra , egipteanul S e lh j sau infernală neinsurgentă (sameriana E reshkigal, grecescul Ilad esJ; zeii forţelor n a ­turale (lum ina şi întunericul, viaţa şi moartea, elementele, t im p u l); zeii p ro tec to ri2 ai lum ii naturale şi sociale (luna, pădurile, visele, turmele, furtuna sau agricultura, comerţul, ju s tiţ ia , artele, războiul, speran ţa ); zeii sapienţiali — cînd înţelepciunea nu e cumulată de zeii supremi (Athena la greci, T ho t la egipteni); zeii mesianici: (H uang-ti în China , Zamolxis în Dacia, Q uetzalcoatl la azteci) , că­rora li se integrează uneori eroii civilizatori de tip prome­teic clasificabili in categoria eroilor arhetipali; zeii a r ti­zani, inventatori şi practicieni ai meşteşugurilor fundamen­tale („făurarul* grec H ephaisto sJ; şi, în fin e , zeii m esa­geri care pot fi exploratori, oraculari sau pur şi sim plu cu­rieri divini (Mercurius la rom ani). Zeii sînt clasificabili şi în raport cu tipologia — foarte diversă — a întruchipării

160

(lupă model ele ambientale: zoomorfi (animale sălbatice: lupul scandinav Fenrir, crocodilul Sobek in Egipt; păsări: G aruda In In d ia ; insecte: scarabeul egiptean Jleprer, că­lugăriţa boşimană Cagn; sau vietăţi fabuloase: C entaurii greci, monstrul mesopotamian I lu m b ab a); litom orfi (o marc diversitate de pietre şi m eteoriţi: K aaba, în preis- lam ism ); dendrom orfi (arborele scandinav Y g g d ra s illj; dar mai ales an tropom orfi (formă dominantă in mitolo­gia Indiei şi a Greciei); ş i , uneori, zei socotiţi abstrac ţi (biblicul Y ahw eh, dar mai cu seamă iranianul Zurvan A karana, tim pul primordial inert).

Accesul nostru la structurile mitice originare din perso­nalitatea zeilor, atunci cînd e mijlocit de mitografii foarte elaborate, devine d ific il, ba chiar derutant; diferitele reforme religioase au supus miturile despre zei unor norme teolo­gice adesea foarte riguroase ("Yahweh, la evrei) şi chiar po­litice ("Marduk, la babilonieni) , astfel că formele canoni­zate estompează şi uneori ascund de tot de ochii noştri bu­curia sau tristeţea cosmică din contemplaţia oamenilor tim purii.

DIVINITATEA AUTOCREATĂ

Glorie şi pream ărire ţie , slăv ite creato r al zeilor, care te-a i zăm islit însu ţi pe tin e 3, ai făcu t Cele D ouă Ţ ări şi din v laga tru p u lu i tă u te-a i a lc ă tu it pe tin e , plăm ădin- du-ţi singur fiin ţa , căci nu ai av u t t a t ă care să-ţi fi d ă ru it chipul, n u a fost p întece de m am ă care să-ţi fi p u r ta t fă p tu ra şi nu se află v reun loc undeva care să te fi scos la iveală.

P ăm în tu l, co trop it de în tuneric, zăcuse m u t, ia r cînd ai ră s ă r it tu , a lu a t fiin ţă lum ina. Ai s tră lu m in a t peste Ke- m et (Egipt) cu razele ta le , cînd discul tă u fă ră seam ăn a s tră lu c it. Ia r oam enii şi-au dobîndit văzul a tunci cînd ochiul tă u d rep t a îm p răş tia t în tîia oară scîntei şi ochiul tă u stîng a a lungat în tunericu l nopţii.

(Imn către Amon-R.6, în Papirusul berlinez 3049)

NUMELE SECRET AL ZEULUI RE

Descîntec pentru zeul care a ajuns zeu , care s-a creat pe sine însuşi, care a creat cerul, păm întu l, aerul, focul, zeii, oamenii, animalele cele m ici, vitele, tiritoarele, păsările , p eştii, care este regele oamenilor şi al zeilor, [viaţa căruia] numără m ai multe veşnicii şi nu cuprinde a n i, care are multe num e , zeii necunoscîndu-i-l nici pe acesta, nici pe ce­lălalt.

E se t (Is isY era o femeie cu m u ltă p ă tru n d e re : inim a ei era m u lt m ai v icleană decît in im a m ilioanelor de oa­m eni. E a cunoştea m ilioane de zei, cerce ta m ilioane de duhuri lum inoase şi n u se afla nim eni în cer sau pe păm în t pe care ea să nu-l ştie , to t a t î ta cît (îl ştie) Re, care are g rijă de nevoile lum ii.

Z eiţa se h o tă rî să afle num ele zeului care este m ai p re­sus de to ţi (zeii). Re ieşea în fiecare zi5 111 fru n tea alaiului

163

său şi se aşeza pe tronu l de sub cele două orizonturi. D um ­nezeiasca b ă trîn e ţe făcea să-i trem ure buzele, şi o d a tă i se scurse saliva. Saliva lui căzu pe păm în t, iar E set o îm pie tri în m îna ei cu to t cu argila pe care se afla şi, fră- m întînd-o, făcu un şarpe falnic de forma unei nuiele; el nu tră ia , nici nu se m işca lîngă dînsa. E a îl puse în ta in ă pe drum ul pe care m arele zeu îl s tră b ă te a cu plăcere cînd inim a lui suspina după cele două ţin u tu ri. Zeul cel prea înalt ieşi, iar zeii din palatu l regelui — fie el viu, sănătos şi fericit! — îl însoţiră. Şi în vrem e ce el se plim ba aşa ca în to a te zilele, falnicul şarpe îl m uşcă, iar cînd focul cel viu ţîşn i din [şarpe], şarpele se făcu nevăzut în păduricea de brazi. Divinul zeu deschise gura, şi vocea M ajestăţii Sale — fie el viu, sănătos şi fericit! — ajunse p înă la cer. E neada zeilor s trig ă : «Ce s-a în tîm plat?» Ia r zeii din preajm a lui se în treb a ră : «Cum aşa?» D ar el nu găsi cu­v in te să le răspundă. Buzele îi trem urau şi ii tresăreau m ădularele to a te ; veninul îi s tră b ă tu trupu l aşa cum Ni­lul s trăb a te ţa ra sa6.

Cînd zeul cel m are se în toarse la sine, în cele din urm ă s trig ă : «Veniţi la mine, voi cei pe care eu v-am făcu t, o, zei care aţi ieşit din mine. Vreau să aflaţi ceea ce s-a pe­trecut. M-a ră n it nu ştiu ce (lucru) v ă tăm ăto r. Inim a mea a s im ţit lucrul acela, dar ochii mei nu-l zăresc şi m îna m ea nu-l atinge. Nu-l cunosc, cu to a te că eu am creat totul. N-am m ai trec u t n iciodată prin tr-o încercare ca a s ta ; nu este nim ic m ai dureros! Eu sînt principele şi fiu de principe, săm în ţă de zeu care a ajuns zeu. Mare sînt şi sînt fiul unuia m are; ta tă l m eu a născocit num ele meu. Am m ulte num e şi m ulte m iezuri; miezul m eu este în orişice zeu. S înt n u m it A tum şi llor-cel-tînăr. T a tă l meu şi m am a m ea m i-au spus num ele m eu, iar eu îl ascund în m ine7 ch iar de la n aşterea m ea; să nu ajungă pe neaştep ­ta te la nici un m ag cu h ar v ră jito resc potrivn ic m ie! Eu am pu terea să văd ceea ce am crea t, şi to tu şi nu ştiu ce [m-a] ră n it. Nu ştiu ce este. Foc nu este, apă nu este, dar inim a m ea e cuprinsă de a rş iţă , tru p u l îmi trem u ră şi to a te m ădularele mele sîn t stinse de [...] A duceţi1 i la mine pe loli copiii mei, pe zeii care sînt desăvîrşiţi descîn- tă to r i şi îşi ştiu bine formulele lor m agice, agerim ea lor ridicîndu-se p înă la cer!»

164

A tunci to ţi copiii zeului ven iră plîngînd la dînsul. Veni şi E set cu harul ei v ră jito resc , cea a cărei gură este [pli­nă] de suflarea v ieţii, a cărei poruncă izgoneşte boala, al cărei cuvînt dă v ia ţă celui ce se înăbuşe; şi ea spuse: «Ce s-a în tîm p lat, dumnezeiescul meu părin te ? Poate că vreun şarpe ţi-a pricinu it o rană? V reunul d in tre copiii tă i şi-a rid ica t capul îm potriva ta? îl voi lovi cu m inunatu l meu har v ră jito resc şi îl voi în lă tu ra , ca lum ina ta să n-o mai vadă!» Zeul cel p reaînalt îşi deschise gura: «Eu îmi u r­m am calea, ducîndu-m ă să m ă plimb prin cele două ţă r i şi prin deşert, căci mi s-a iv it în in im ă do rin ţa să văd cele ce am creat, iar a tunci m -a m uşcat un şarpe care n-a p u tu t fi descoperit. Nu este foc, nu este apă , dar însumi sînt m ai rece decît apa şi m ai în fierb în ta t decît focul. în treg trupul mi s-a acoperit de sudoare şi trem u r to t . Ochiul meu nu poate fi oprit, astfel că eu nu zăresc cerul, iar apa îmi curge pe fa ţă (ca) la seceriş.» E set îi răspunse ta tă lu i ei: «Spune-mi, ta tă , num ele tău , căci el l-a văzu t pe acela care se num eşte cu num ele lui!»

«Eu sînt cel care a creat cerul şi păm întu l, cel care a legat crestele m unţilor şi a făcu t ceea ce este deasupra. Eu am fău rit apa şi am făcu t oceanul. Eu am creat ta u ­rul din m um a sa şi [astfel] el s-a născu t au togam 8. Eu am creat cerul, am ascuns cele două orizonturi şi am sălăşluit acolo sufletele zeilor. Dacă îmi deschid ochii, răsare lu ­m ină; dacă îmi închid ochii, se lasă întunericul. La po­runca m ea curge apa Nilului. Numele m eu nu-l ştie n i­meni. E u sînt cel care a creat orele, a făcu t zilele şi a s ta ­to rn ic it sărbăto rile aniversare. E u am creat inundaţia . E u am creat focul viu ca să se făurească lucrări... Eu sînt Ilep rer dim ineaţa, Re la am iază şi A tum seara.»

D ar veninul nu a fost oprit din m işcarea sa şi celui m ai m are zeu nu-i fu m ai bine. A tunci E se t zise că tre Re: «Numele tă u nu se cuprinde în ceea ce mi-ai spus. Rosteş- te-mi-1, şi veninul va ieşi afară , fiindcă el l-a văzu t pe acela al cărui num e este ro s tit!»

Veninul (îl) ardea cu arş iţa lui şi era m ai ta re decît v ă ­paia focului. A tunci M ajestatea Sa Re spuse: «Mă las în ­cred in ţa t de fiica m ea E set. Fie ca num ele m eu să treacă din trupu l meu în trupul ei!» Şi zeul se ascunse din fa ţa zeilor, ia r tronul din barca cea de milioane de ani răm ase orfan. Cînd veni clipa ca Re să-şi deschidă inim a, [Eset]

165

îi zise fiului ei H or: «Sileşte-1 p rin legăm înt dumnezeiesc să-ţi dea ţie am îndoi ochii lui!» Apoi zeul cel m are îi trecu m arii v ră jito a re E se t num ele lui, [iar dînsa zise]: «Scurge-te, venin 1 Ieşi a fară din Re! Ochi al lui Hor, ieşi d in zeu! A rşiţă , ieşi din gura lui! E u fac farm ece, îm pli­nesc un descîntec. Ieşi, venin putern ic! Ia seam a, cel m ai m are zeu (mi-a) v e s tit num ele său. T ră iască Re, p iară veninul!» Aşa a v o rb it E se t, m area stăp în ă a zeilor, care îl cunoaşte pe Re şi ch iar num ele său.

(Papirusul din Turin, I /sec. XII î.e.n.)

ISIS, ZEIŢA MATERNĂ

Cultul zeiţei egiptene Isis (numită de fapt fie Eset, fie Usert) e dintre cele mai vechi, provenind dintr-o epocă arhaică, predinastică, se pare, din nordul Deltei; ea cumula, poate de la început, arta ma­giei cu patronajul armoniei şi fidelităţii matrimoniale. în ambele sensuri era evocată şi ca tămăduitoare de boli, şi ca etalon al cuplu­lui ideal (fiind sora şi soţia lui Osiris, căruia îi reconstituie corpul dezmembrat de Seth, şi îi redă viaţa, Isis are de la soţul ei divin, el însuşi simbol dublu al morţii şi al renaşterii, pe Horus, devenit simbol solar). Din caracterul complex şi enigmatic al cultului isiac uneori s-a dedus, ca simbol, forţa cosmică a luminii.

Furiosul tu rbează la fel cum frica îi cuprinde pe zei. E se t (Isis) se trezeşte fecu n d ată de săm în ţă fra te lu i ei User (Osiris). Soţia se rid ică , in im a îi b a te repede, ea se bucură de săm în ţă [lă sa tă în ea] de fratele ei User, şi zice:

<<0, zeii E u sîn t E se t, sora lu i User, plîngînd pen tru ta tă l lui User care a p ric inu it ru p tu ra celor două ţă ri. Săm în ţă [lui] este în m ărun ta ie le m ele; ea a legat de mine chipul de zeu în ou, fiul celui că ru ia i-au u rm a t cele două surori ale sale, cel ce va dom ni peste ţa ra aceasta (care este) m oştenirea lui Geb9, cel ce v a vorbi în. num ele t a t ă ­lui său şi îl va ucide pe Suteh (Seth), duşm anul ta tă lu i său User. Veniţi âici, zei, şi ocrotiţi-1 în m ăruntaie le t r u ­pului m am ei lui! F iţi cu luare-am inte, căci zeul acesta va

166

fi stăp înu l vostru , [acest zeu] care este în oul său, avînd chip înfricoşător, stăp înul m arilor şi frumoşilor zei cu pa- naşele lor îm podobite cu lap is lazuli!»

«Heil spuse Re-A tum , poto leşte-te , femeie!»«Ştiţi voi cine este zeul acesta? [spuse E set]. E l e s tă ­

pîn şi m oştenitor. Ocrotiţi-1 cît încă se află în ou. E u sîn t E se t, m ai stră lucitoare şi m ai presus decît to ţi zeii, ia r zeul acesta care se află în m ărun taie le mele este din să­m în ţă lu i User.»

Re-A tum i-a răsp u n s: «Tu eşti în să rc in a tă şi te voi face să ş tii că fiul pe care-l p o rţi în p în tecele tă u şi pe care-l vei n aşte , [ridicat] m ai presus de [to ţi ceilalţi] zei, este din săm în ţă lui User. Nu p lecai D uşm anul care îi va ucide ta tă l se p regăteşte să nim icească oul cît tim p e încă m ic !»

«Este cum plit, v ră jito ru le! Să audă a s ta to ţi zeii!» spuse E se t. «Re-Atum, stăp în u l palatu lu i cu chipuri dum ­nezeieşti, a g ră it că tre m ine şi dă poruncă să^mi fie ocro­t i t fiu î ce se află în pîntecele m eu. El a h o tă r ît d regăto ria p en tru ocrotirea celui care se află în pîntecele m eu, căci el ştie că acesta e m oşten itoru l lui User că ru ia i se cuvine ocrotire, pen tru că acesta e şoimul care sălăşluieşte în pîntecele meu.»

Re-A tum spuse: «Ieşi. E u îţi voi h ă răz i slava. în so ţi­to rii ta tă lu i tă u User te vor însoţi, ia r eu voi h o tă rî n u ­mele tă u .»

(din Textele Sarcofagelor — regatul mijlociu) /2052 —1567 î.e.n./

•

E u sîn t E se t, cea care am zăm islit de la soţul m eu şi I-am p u r ta t în pîntecele m eu pe dum nezeiescul H or (Horus). In m laştin ile D eltei i-am d a t naştere lui Hor, fiul lu i User, şi am scos m ulte , m ulte s tr ig ă te de bucurie, cînd I-am descoperit pe cel ce v a lu a ap ă ra rea ta tă lu i său. L-am ascuns şi I-am ţ in u t la adăpost, de te am ă să n u se ră tăcească în oraşul [locuit] de prostim e, de frica tiranu lu i [Suteh]. Mi-am petrecu t tim pu l păzindu-1 pe b ăia tu l acesta şi veghind asupra nevoilor lui. O dinioară venisem cu do­r in ţa să-l îm brăţişez pe H or şi îl găsisem pe bunul Hor, copilul de aur lip sit de ju d eca tă , copilul fă ră ta tă , s tro ­p ind păm în tu l cu lacrim ile ochilor săi şi cu saliva gu­

167

rii sale. T rupul îi era o sten it, inim a lui tîn jea şi vinele trupului său nu tresă ltau . Am s tr ig a t: «Eu, eu ...» Dar eram prea u lu ită ca să p o t vorbi. Sînii mei erau cotropiţi [de durere], pîntecele m eu era gol, ia r gura m ea suspina [zadarnic] după darul [vorbirii]. In im a m ea năzu ia să-i v ină în a ju to r acestui nefericit copil fă ră ju d eca tă , să-l apere [...] să-l scoată din p ărăsirea lui, din frica şi din ne­lin iştea lui. Să fi ven it la chem area mea ta tă l m eu din duat, m am a m ea din îm părăţia-de-A pus, fratele m eu cel m are din sicriu. Să născocească [anume cum să-i spulbere] vrăjm aşii, cum să-l în lătu re pe acela a cărui in im ă este plină de furie îm potriva m ea care sînt în casa m ea aşa de nea ju to ra tă ! Am chem at oam enii să-şi facă m ilă cu mine, i-am chem at pe locuitorii sm îrcurilor să pornească num ai­decît spre mine. Au ven it la mine slujnicele din casele lor, au alergat la chem area m ea şi au bocit ch iar şi ele, căci m are, foarte m are îmi era nenorocirea. Dar nu era p rin tre aceştia nim eni cu grai dibaci, to ţi nu făceau altceva decît sâ bocească, şi nu ş tia nim eni ce e de făcu t p en tru ca ci­neva să scape cu v ia ţă .

Ia tă , a ven it la mine femeia (aceasta) cunoscută în oraşul ei, bucurîndu-se de m are cinste în ţa ra ei. E a a ven it la m ine; gura ei aducea v ia ţa şi in im a ei era plină de încer­cările prin care trecuse: «Nu te tem e de nim ic, nu te tem e de nim ic, fiul m eu Hor. Nu te lăsa doborît de sfîr­şeală, m aică dum nezeiască a copilului, [tu] care ai zăm is­lit din săm în ţă fratelu i tă u .10 M ărăcinii în care duşm anul nu va p ă tru n d e te ascund. Ila ru l ferm ecat al lui A tum , părintele zeilor care [sălăşluieşte] în cer, te îmbie la v ia ţă . Suteh (Seth) rîu va in tra aici în ţa ră , el nu va p ă trunde în m laştinile deltei, în sălaşul lui H or cel care a purces din săm înţă fratelu i lui Suteh, şi nici ciracii lui Suteh nu vor pătrunde v reodată aici. Ajutorul va veni chiar azi şi Hor va tră i pen tru m am a sa! Cu lovitura-i fă ră greş, scorpio­nul I-ar în ţepa, şarpele u c igă to r I-ar răni!»

Mi-am pus nasul lingă gura lui şi am sim ţit un m iros ca al unu ia care (zace) în sicriu ; am deschis ran a m oşte­nitorului dumnezeiesc şi am g ăsit în ea o travă . L-am apucat repede cu braţele mele şi I-am scu tu ra t, aşa cum se scu tură o trăvurile puse deasupra tăciunilor [arzînd] şi am s tr ig a t: «Hor a fost în ţep a t, o, Re, a fost în ţepat fiul tău , m oştenitorul m oştenitorului tău , care a prim it

168

m oştenirea lui Shu. A fost în ţep a t Hor, copilandrul din palatu l princiar! A fost în ţep a t bunul fiu lipsit de jude­ca tă , cel ce nu are ta tă , Hor a fost lovit, el, fiul lui W ennofer (Osiris), pe care l-a n ăscu t cea care plînge. Hor a fost în ţep a t, tocm ai el, cel nev inovat, cel m ai tîn ă r dintre zei. A fost în ţep a t Hor, nevoile căru ia i le-am vegheat eu, priv indu-l (pe cel ce) îşi v a apăra ta tă l . în ţe p a t a fost Hor, ta in icu l, care a ş tiu t ce e frica încă de pe cînd era în tru p u l m aicii sale! Hor a fost în ţep a t, el, acela pe care I-am p ăz it şi vegheat şi pen tru care voiam să trăiesc! B ă­ia tu l acesta , fă ră noim ă a fost a tac a t în preajm a apei, cu to a te că doicile lui îl puseseră la adăpost.

Ia tă , N eb the t (N ephihys)n a ven it la el plîngînd aşa încît bocetul ei răsu n ă de-a curmezişul m laştinilo ’, dar Selketl2 [a în treb a t]: «Ce este? Ce i s-a în tîm p lat lui Hor, fiului n ăscu t de E set? R oagă cerul ca alaiul lui Re să nu m ai vîslească şi b arca lui Re să nu treacă pe lîngă Hor!»

E u îmi înălţasem rugile spre cer şi strigasem spre lu n tri­le (vechi) de milioane de ani. Bulgărele soarelui se oprise la rugăm in tea m ea şi nu se m ai clintea. A ven it T h o t13, înarm at cu harul său m agic, aducînd m area poruncă a b iru ito ru lu i: «Ce este? Ce este, E set, zeiţă m inunată cu grai dibaci? Nici un rău nu se poate atinge de feciorul Hor ocro titoarea căru ia este lu n trea lui Re. E u vin azi din b arca bulgărelui de soare, din locul său de ieri. Se lasă am urgul şi lum ina se va înăbuşi pînă cînd Hor va dobîndi iarăşi săn ă ta te pen tru m aica sa E set, ca şi orice om care a fost în ţepat!»

Ia tă , am g ră it: «Thot! P rea în ă lţa tă este inim a ta cea care h o tă ră ş te cele ce se po trivesc cu planurile tale. Veni-vei tu , în a rm a t cu harul tă u m agic, ducînd m area poruncă a b iru ito ru lu i? Ia seam a, Hor e am eţit de o trav ă . A sta e a doua nenorocire a sa, m oartea pe îndelete. Vai, de-ar p u tea el să-şi dobîndească din nou săn ă ta tea pen tru m aica sa! N-am în trev ăzu t ce îl a ş teap tă şi la început eram m ul­ţu m ită . Mă zoream să-i fac ro st de h rană lui Hor, el era culcat la p ăm în t, şi din ziua cînd I-am descoperit, am o fta t după cel care în lăn ţu ie duhurile şi al cui este copilul p ă ră ­sit. »

«Nu te tem e de nim ic, nu te tem e de nim ic, zeiţă E set! Nu boci, N ebthet ! Eu am v en it din cer şi aduc aju toare ca să învie copilul p en tru m aica sa.»

169

«Fiul m eu Hor, in im a t a e ta re şi nu o va istovi arşiţa! Hor e o cro tit de cel care sălăşluieşte în bulgărele de soare, ochii s tră lu c ito ri ai căruia sîn t felinarele celor două ţă ri şi e o cro tit deopotrivă cel care a fost în ţep a t. H or e ocro­t i t de cel m ai vechi zeu al cerului care dom neşte peste ceea ce este şi peste ceea ce n u este , şi to t aşa e o cro tit cel care a fost în ţep a t. H or e o cro tit de piticul m in u n at14, care s tră b a te în am urg am îndouă ţările , şi to t aşa e ocro tit cel care a fo st în ţep a t. H or e ocro tit noap tea de leul care vine din m u n ţii ră să riten i, şi to t aşa e o cro tit cel care a fost în ţep a t. H or e o c ro tit de m arele berbec ascuns15 care ho inăreşte şi are ochii în frun te , şi to t aşa e ocro tit cel care a fo st în ţep a t. Hor e ocro tit de şoim ul16 care şade în cer, pe p ăm în t şi în duat, şi to t aşa e o c ro tit cel care a fost în ţep a t. H or e o c ro tit de m inunatu l scarabeu17 care zboară prin cer, şi to t aşa e o c ro tit cel care a fost în ţepat. Hor e o cro tit de tain icu l cadavru din învelişul său , din sarcofagul său , şi to t aşa e o cro tit cel care a fost în ţepat. Hor e o cro tit de locuitorii din duat care cercetează m iste­ru l, şi to t aşa e ocro tit cel care a fost în ţep a t. H or e ocro­t i t de dum nezeiescul phoenix care şade avînd ochii în frun te , şi to t aşa e ocro tit cel care a fost în ţep a t. Hor e ocro tit de el însuşi a tunci cînd se adăposteşte în preajm a m aicii sale E s6t care este ocro titoarea lui. Hor e ocro tit de doicile lui cînd el se duce în m laştin i, şi to t aşa e ocro tit cel ca te a fost în ţep at. H or e ocro tit de plînsul m am ei lui a tunci cînd e p ă răs it de fra ţii săi (zeii), şi to t aşa e ocro tit cel care a fost în ţep at. Hor e ocro tit de num ele său ; cînd inim a lu i e m îhn ită , zeii o alină, şi to t aşa e ocro tit cel care a fost în ţep a t.

T rezeşte-te, Hor! P u te rn ică e ocrotirea ta , inim a m am ei tale te va înzdrăveni şi cuvintele ro stite p en tru tine îţi vor înviora in im a şi îl vor alina pe cel care a fost m îhnit. Locuitori ai cerului, bucuraţi-vă pen tru Hor, ocrotitorul ta tă lu i său! Scurge-te, o trav ă! Ia seam a, gura lui Re iţi porunceşte! L im ba m arelui zeu te alungă! B arca soarelui s tă pe loc şi bulgărele de soare nu v a p lu ti ca să-şi p ă ră ­sească locul de ieri p înă cînd Hor nu va dobîndi iarăşi săn ă ta tea , în tru m aica sa E set, şi aşijderi p înă cînd bol­navul nu-şi va dobîndi ia r săn ă ta tea , în tru m am a sa. Să treacă rău l ce urm ăreşte barca, oprirea ei de ieri să se încheie în d a tă ce Hor, în tru m aica sa E set, îşi va redobîndi

170

săn ă ta tea şi to t aşa în d a tă ce acela care a fost în ţepat îşi va redobîndi săn ă ta tea , în tru m am a lui. Poticne&şcă-se şi s tr iv it să fie duşm anul, tim pul să nu se oprească, adu­narea să nu zărească [decît] um bra, cînd H or îşi recăp ă tă săn ă ta tea în tru m aica sa şi la fel acela care a fost în ţepat. Scurge-te în ţă rîn ă , o trav ă , bucură-se inimile celor în ju ­rul cărora se ro teşte soarelei E u sîn t T ho t, fiul m ai m are al lui Re, pe care A tum şi eneada zeilor I-au trim is ca Hor să-şi dobîndească din nou săn ă ta tea , în tru m aica sa E set, şi la fel să-şi redobindească săn ă ta tea cel ce a, fost în ţepat! Hori H or! D uhul tă u te-a sa lvat, lam ura t a te -a salvat. O trava piere, arşiţa ei a fost izgonită, cînd fiul preaînal- te i doam ne a fost lovit. în toarce ţi-vă acasă! Hor trăieştg pen tru m aica sa, şi to t astfel acela care a fost în ţepat

R ostesc apoi: «înclină-ţi fa ţa spre locuitorii m laşti­nilor şi spre doicile din Pe (Buto) şi din P ep . T oţi s-au t ru d it m u lt, m u lt de to t , încît copilul să se însănătoşească p en tru m aica lui şi să se facă sănă tos to t astfe l şi cel ce a fost în ţepa t. Nu vei îngădui să m ă recunoască cei din m laştin i în sărm ana care am fost în oraşul lo rl“

Şi m arele zeu grăi locuitorilor din m laştin i: „Voi cei care h răn iţi oraşul Dep! V -aţi tru d it m îinile şi a ţi m uncit cu mîinile voastre p en tru Cel M ăreţ care a ieşit din [m laş­tin i]. T înguiţi-vă pen tru lu n trea soarelui de seară, pen tru ca lu n trea soarelui de d im ineaţă să tra g ă la ţă rm . H or e al vostru . Voi i-aţi red a t v ia ţa şi a ţi v es tit că tră ieşte , îngădui-voi alaiului lu n trii soarelui de seară să se vese­lească şi lopeţile vor începe din nou să vîslească, fiindcă H or tră ie ş te p en tru m aica sa E se t şi to t astfe l cel ce a fost în ţep a t, să tră ia sc ă p en tru m um a lui. O trava este nepu tincioasă şi e vrednic de laudă cel care a săv îrşit fap ta aceasta la vrem e, îm piedicînd vestea cea tr is tă .

Mergi de te veseleşte, Re-H or, cel care sălăşlu işşti la orizont! F iului tă u i s-a înapo iat v ia ţa . B ăia tu l acesta , pe care m o artea îl cău tase cu ochii ei, curm ă căile celor ce se asm ut v ră jm ăşeşte îm potriva lui. Re are g rijă în cer de el, t a tă l său îl veghează şi harul m agic al m am ei lui îl ocroteşte, înconjurîndu-1 cu to t ceea ce şi-ar dori şi silin­du-i pe to ţi să-l respecte.

M-am g ră b it trim is fiind să-l [tăm ăduiesc pe Hor pen­tru m aica lui] E se t şi to t astfe l să vindec şi pe cel care a

171

fost în ţepa t. Găurile sînt astu p a te si marginile drum urilor au fost cu ră ţa te de (toţi) cei care în lă tu ră v ia ţa , aşa încît Hor să tră ia scă şi să fie sănă tos pen tru m aica sa E set.

(Stela lui Meternich, 26; /sec. IV î.e.n./)

OSIRIS: ZEUL UCIS ŞI ÎNVIAT

Mitul zeului egiptean User (Osiris), circulînd într-un număr mare de variante şi totuşi dificil de reconstituit integral în vreuna din ele, este poate cel mai spectaculos în toată mitologia egipteană. în ul­tima analiză, Osiris este — cum îl clasifică J.G. Frazer — zeul care moare; probabil într-un stadiu arhaic divinitate a vegetaţiei fecunde, ajunge sub dinastiile tîrzii zeu al morţii (stăpîn peste orizontul fu­nerar duat şi, totodată, judecătorul universal al defuncţilor). Ucide­rea, dezmembrarea şi împrăştierea lui în bazinul nilotic şi apoi re­constituirea şi învierea lui prin stăruinţa şi practicile magice ale surorii şi soţiei sale Eset (Isis) se interpretează deobicei ca un rit agrar; dar formele derivate se pot considera adesea în aria mitică a eroilor civilizatori. Acceptat de greci şi apoi răspîndit în lumea hele- nistică şi în provinciile romane, mitul s-a adaptat fiecărei zone, cultele şi misterele osiriace migrînd ca atare ori influcnţînd alte culte din timpul expansiunii Romei imperiale.

Despre mitul originar ştim destul de puţin, mai ales din textele funerare şi din textele magice egiptene; pe lîngă pierderea inerentă a atîtor documente mitografice, nu trebuie să neglijăm nici faptul, aşa cum îl subliniază Eugene Lefebure (în Le Mylhe Osirie?i), că „scribii se adresau egiptenilor şi nu egiptologilor14. Iată, aşadar, de cc e utilă lectura mitului osiriac în versiunea lui Plutarhos, scriitor grec ce, fiind discipol platonician şi adept neopitagoreic, filosof, teolog şi biograf, credea cu certitudine că miturile ascund profunde adevăruri. Versiunea lui Plutarhos, alimentată de multe izvoare dar construită după criteriile sale, este dintre puţinele mai ample.

Se spune că Rheia [N ut] avînd legătu ri secrete cu Kro- nos [Geb], Soarele [Re] a b ăg a t de seam ă şi a ro s ti t îm po­triva ei acest b lestem : «Fie ca ea să nu p o a tă naşte nici în răstim pu l unei luni, nici în al unui an!» D ar Hermes

172

[Thot], înd răgostit de zeilă şi dobîndiudu-i deopotrivă bunăvoin ţa , a ju ca t apoi zaruri cu Luna şi i-a ră p it a şaptezeci şi doua parte a fiecăreia din toate zilele ei de lum ină. Din sum a tu tu ro r acestor şaptezeci şi două [crîmpeie] el a a lcă tu it cinci zile pe care le-a adăugat ce­lorlalte tre i sute şaizeci. Egiptenii num esc şi astăzi Epagomene sau adiţionale cele cinci zile şi în cuprinsul lor sărbătoresc aniversarea naşterii zeilor.

Osiris [User] se zice că s-a născu t în ziua în tîia şi, în clipa în careta fost zăm islit, s-a auzit un glas care a spus: «Acesta care a ieşit la lum ină este dom nul tu tu ro r lucru­rilor». Mulţi mai povestesc că la Teba un oarecare Pam yles, ducîndu-se să ia apă în tem plul lui Zeus, a auzit chiar atunci un glas care-i poruncea să strige din răspu teri: «Este gata să se nască m arele rege, b inefăcătorul Osiris». În tru c ît Pam yles s-a supus, Kronos i l-a pus în braţe pe Osiris şi l-a însărc inat să-l crească şi să întem eieze sărb ă­toarea Pam yliilor, care seam ănă cu Phallephoriile18 noastre . A doua zi s-a n ăscu t Arueris care e socotit a fi Apollon şi pe care unii îl num esc şi Horus cel B ătrîn . A treia zi a venit pe lume Typhon [Seth, Suteh], nu la soroc şi nici pe cale obişnuită , ci ţîşnind de-a dreptul din pînte- cul m atern pe care-l deschisese sfişiindu-1 cu o puternică lovitură. In a p a tra zi s-a născu t Isis [Esot], în mijlocul m laştinilor. în ziua a cincea a ieşit la iveală N ephthys [N ebthet] pe care unii o m ai num esc Teleute şi Aphro- dite, iar alţii Nike [Victoria]. Osiris şi Arueris, după cîte se adaugă, au av u t Soarele d rep t ta tă ; Isis a fost fiica lui llerm es, iar Typhon şi N ephthys au fost zăm isliţi de Kro­nos. Din pricina naşterii lui Typhon, regii [Egiptului] socoteau nefastă ziua a tre ia din cele adiţionale; ei şi-o petreceau pînă la căderea nopţii fără a se îndeletnici cu vreo treab ă , fără a se îngriji de ei înşişi. Se mai spune că Typhon a luat-o de soţie pe N ephthys, că Isis şi Osiris, în­drăgostiţi unul de altu l, se uniseră în sînul m aicii lor, mai înain te chiar de a se fi născu t. Şi cîte unii povestesc că Arueris, pe care egiptenii îl num esc Horus cel B ătrîn iar helenii — Apollon, s-a n ăscu t din această unire.

În d a tă ce a lu a t dom nia, Osiris i-a smuls pe egipteni fără întîrziere din tra iu l lor cu lipsuri, ca de fiare sălba­tice, i-a făcu t să cunoască roadele păm în tu lu i, le-a dat legi şi i-a în v ă ţa t să-i respecte pe zei.19 Mai tîrziu el a s tră ­

173

b ă tu t to t păm întul spre a-l civiliza. F oarte ra r a av u t nevoie să facă uz de fo rţa arm elor, şi m ai adesea a a tra s spre el cel m ai m are n u m ăr de oam eni, p rin s tă ru in ţă , prin ra ţiune , ia r uneori şi ferm ecîndu-i cu cîntece şi cu to a te mijloacele m uzicii. Ia tă p en tru ce grecii cred că Osi­ris este un zeu to tu n a cu Dionysos.

în tim pu l absenţei lui Osiris, Typhon n -a înd răzn it să înnoiască nim ic, pen tru că Isis s tă te a n ec lin tit de veghe şi p ă s tra cu vigoare to a te lucrurile în bună rîndu ială . D ar la în toarcerea acestu i zeu, T yphon i-a în tin s o capcană. El şi-a ad u n a t şaptezeci şi doi de ciraci şi pe deasupra a m ai fost în so ţit de prezenţa din p reajm a sa a unei regine din E tiop ia , care se num ea Aso. M ăsurînd în ta in ă lun­gim ea în tocm ai a trupu lu i lui Osiris, Typhon a pus să se constru iască după această m ăsu ră o m in u n a tă ladă adm irabil îm podobită şi a po runcit să-i fie adusă în to iu l unui ospăţ. L a vederea acestei lăzi to ţi m esenii au fost u lu iţi şi ferm ecaţi. A tunci Typhon a făgădu it, glum ind, că o v a dăru i celui care, culcîndu-se în ea, o v a um plea întocm ai. T o ţi m esenii, unii după alţii, încercară lada, însă nici unul n -a găsit-o pe m ăsu ra sa. în sfîrşit, Osiris in tră şi el şi se în tinse c ît era de lung .20 In aceeaşi clipă, to ţi m esenii s-au repezit să înch idă capacul. Unii I-au b ă tu t în cuie, a lţii I-au pecetlu it cu plum b to p it. D upă ce s-a încheia t lucrarea , lada a fost dusă la fluv iu şi lă ­sa tă să coboare p înă în m are p rin G ura T a n ită [a N ilu­lui], gură ce şi azi, din pricina acelei în tîm plări, este u rîtă de egipteni şi n u m ită Blestemata. Aceste evenim ente s-au p etrecu t, după cum se spune, în ziua a şaptesprezecea din luna A thyr, cea în care Soarele trece prin sem nul Scor­p ionului, şi în al douăzeci şi optulea an de domnie a lui Osiris. [...] Cînd a a fla t şi ea, Isis şi-a t ă ia t o buclă de p ă r ch iar pe locul unde i s-a adus la cunoştin ţă această nenorocire, şi s-a în făşu ra t în veşm înt de doliu. E ra pe locul unde se în a lţă şi azi oraşul K optos, al căru i num e, după unii au to ri, înseam nă privaţiune căci koptein , zic ei, are înţelesul de a priva. Zeiţa a ră tă c i t a tu n ci prin to a te părţile , a u m bla t peste to t , p radă celei m ai m ari nelinişti şi nu s-a aprop ia t n ic iodată de cineva fă ră să-i vorbească. Însfîrşit venind o d a tă să întîm pine cîţiva copii mici, ea îi cercetă cu priv ire la so arta lăzii. S-a v ă d it că aceşti copii o văzuseră , aşa că ei i-au a r ă ta t care era gura

174

pe unde prieten ii lui T yphon călăuziseră acel sicriu spre m are. De acolo se trag e în E g ip t obiceiul de a se a trib u i copiilor m ici haru l profeţie i şi îndeosebi de a desluşi semne p revestitoare în cuvintele ce ră su n ă a tu n ci cînd ei se joacă p rin tem ple, vorb ind la nim ereală. Isis a afla t apoi că îndrăgostitu l Osiris avusese din greşeală legături cu sora sa N ephthys, luînd-o d rep t Isis. G ăsind în cununa de sulfină pe care Osiris o lăsase lîngă N ephthys m ărtu ria v ă d ită a îm preunării lor, Isis s-a apucat să cau te copilul pe care, de frica [soţului ei] Typhon, m am a îl părăsise în d a tă după ce îi dăduse v ia ţă . C ălăuzită de cîini, Isis îl găsi greu şi cu m ari s trăd an ii. E a şi-a lu a t asupră-şi povara de a-l h răn i şi copilul acesta , răspunzînd la numele de A nubis, a ajuns înso ţito ru l şi paznicul ei. Se zice că e însărc ina t cu paza zeilor, aşa cum cîinii sîn t paznicii oa­m enilor.

Curînd după aceea Isis a fost în ş tiin ţa tă că lada, săl­ta tă de apa m ării, fusese adusă pe m eleagurile Byblosului şi că valurile o îm pinseseră uşor spre ţă rm , la poalele unei tu fe de tam arisc . Ia r acest tam arisc sporind în scu rtă vrem e cu deosebită m ăreţie şi în teţindu-şi viguros creşte­rea, cuprinsese în strînsoare lada; crescuse îm prejurul ei şi o ascunsese înăun tru l tu lp in ii sale. Regele ţă r ii , ferm ecat de creşterea acestei tu fe , poruncise să se ta ie tu lp ina care închidea în ea lada n ev ăzu tă şi să se cioplească un stîlp p en tru reazem ul acoperişului palatu lu i său. în ş tiin ţa tă , zice-se, de vîntul divin al faim ei, Isis s-a dus la Byblos. S-a aşezat plîngînd p răb u şită lîngă o fîn tînă şi n -a v o rb it cu nim eni. Dar cînd au tre c u t pe-acolo slujnicele reginei, ea le-a d a t b ineţe, a s ta t b inevoitoare cu ele de vorbă, s-a o fe rit să le îm pletească păru l şi să le îm bibe tru p u l cu m in u n ata m ireasm ă ce o răsp îndea făp tu ra ei. Cînd regina îşi văzu slujnicele, se aprinse num aidecît de dorin ţa de a ş ti cine era s tră in a m u lţu m ită căreia păru l şi tru p u ­rile lor răsp îndeau asem enea m iros de am brozie. Astfel, ea trim ise în d a tă s-o cau te , şi-o făcu cea m ai aprop ia tă p rie ten ă şi-i dete pruncul său să i-l alăpteze. Regele aces­te i ţă r i se num ea, zice-se, M alkandros. Regina, după unii, era n u m ită A sta r te ; a lţii o num esc Saosis, iar a lţi cîţiva — Nemanous, cuvînt pe care grecii îl trad u c prin A the- nais.

175

Ca să alăpteze copilul, [...] Isis îi v îră degetul în gură. N oaptea, ea ardea ceea ce era m urito r în trupu l lui. Se m ai spune to t aşa că uneori se prefăcea în rîndunică şi zbu­ra suspinînd îm prejurul stîlpului de reazem al acoperişului. A sta dură p înă cînd regina, apucîndu-se în tr-o zi s-o pîn- dească pe zeiţă şi izbucnind în ţip e te cînd o văzu cum îi ardea copilaşul, îi răp i acestu ia privilegiul nem uririi. A tunci Isis se dete în vileag ca zeiţă şi ceru stîlpul care sprijinea acoperişul. E a scoase fă ră g reu ta te tu lp ina de tam arisc şi o tă ie ; înfăşurînd-o apoi în tr-un văl gingaş, o unse cu uleiuri înm iresm ate şi o încred in ţă regelui şi reginei. Pusă în tr-un tem plu al Isidei, această b u ca tă de lemn e şi azi ţ in ta veneraţiei locuitorilor din Byblos. Cînd a descoperit astfel sicriul, Isis s-a aruncat asupră-i scoţînd gem ete a tî t de ascuţite , încît cel m ai mic dintre fiii regelui a fost g ata să m oară. A ju ta tă de fiul cel m are, ea aşeză sicriul într-o lun tre şi îl duse de-acolo. D ar în tru ­cît fluviul Phedros se pomeni în zorii zilei tu lb u ra t de un v în t mai furios ca deobicei, zeiţa îi secă m înioasă albia.

In cel d in tîi loc pustiu pe care-l găsi, şi a tunci cînd se crezu cu desăvîrşire singură, Isis deschise lada. E a îşi lipi fa ţa de fa ţa lui Osiris, îl îm bră ţişă şi plînse. [...]

Îna in te de a porni la drum ca să se ducă la fiul ei IIo- rus, care creştea în [oraşul] B uto, Isis pusese lada în care era Osiris într-un loc re tras . D ar Typhon, în vrem e ce vîna la lum ina lunii, îl găsi, recunoscu trupu l, îl tă ie in paisprezece bucăţi şi le îm prăştie peste to t. În ş tiin ţa tă de cele petrecu te, Isis porni în cău ta rea lor, se sui într-o barcă de papirus şi s tră b ă tu m laştinile. [...] S ingura parte din trup pe care Isis n-a ajuns s-o găsească era m ădularul bărbătesc . În d a tă ce îl smulsese, Typhon îl şi aruncase în fluviu, iar lepidotul, pagrul şi oxyrryncul îl m încaseră, de unde şi oroarea sacră pe care o inspiră peştii aceştia. Ca să înlocuiască m ădularul, Isis făcu o p lăm adă aidom a şi astfel zeiţa consacră acel Phallos pe care egiptenii îl sărbăto resc şi azi.

Întorcîndu-se m ai tîrziu din Infern, Osiris începu să-l călească pe Horus şi să-l p regătească de lup tă . Se stîrni o m are b ă tă lie : ea dură m ai m ulte zile şi se încheie cu b i­ru in ţa lui Horus. L egat strîns, Typhon a ajuns în mîinile Isidei. Dar zeiţa nu l-a dus la p ieire; ea l-a dezlegat şi i-a redat liberta tea . In ee o priveşte pe Isis, cu care Osi-

176

ris a av u t re la ţii după m oartea lui, ea aduse pe lume îna­in te de soroc un copil cu picioare moi, un copil care prim i num ele de H arpokrates (Horus-copil).

(Plutarhos, Despre Isis şi Osiris, 12 — 19)

COBORÎREA ZEIŢEI ISHTA R ÎN INFERN

Din tot ciclul consacrat în Mesopotamia zeiţei de prim rang Ishtar (numită astfel în Akkad şi Babilon, şi Inanna în mai vechiul Suiner), mitul coborîrii ei în Infernul patronat de zeiţa Ereshkigal, pentru salvarea zeului-păstor Tammuz (Dumuzi), a fost cel mai preţuit de popoarele dintre Tigru şi Eufrat, poate şi pentru structura lui mai populară; dincolo de simbolul pastoral şi agrar (înfăţişai mai complex in miturile egiptene despre Isis şi Osiris şi în cele frigiene despre Kybele şi Attys), al morţii şi renaşterii periodice a naturii, acest mit a fost preferat şi pentru semnificaţia lui de simplitate ero­tică: zeiţa coboară la dragostea pastorală; alt mit povesteşte însă dimpotrivă urcarea ei in cele trei ceruri, pînă la zeul suprem Anu, căruia îi devine soţie.

Atributele principale ale zeiţei erau: dragostea fecundă, forţa înţelepciunii, bătăliile sîngeroase, dar şi patronajul Stelei Dimineţii, pentru care a şi fost omologată cu zeiţa şi planeta Venus.

Textul pe care îl putem citi după două versiuni asiriene a avut un model sumerian mai amplu, pierdut.

Către Ţ ara-fără-în toarcere, că tre moşia (zeiţei) E resh­kigal21, şi-a în d rep ta t gîndul Ish tar, fiica lui S in; ea, fiică a lui Sin, gîndul şi l-a în d rep ta t spre în tuneca tu l lăcaş unde şade Irkalla, spre lăcaşul a cărui in tra re este fă ră ieşire, spre calea pe care o s trăb a ţi fă ră întoarcere, spre lăcaşul unde cei ce p ă tru n d sînt lipsiţi de lum ină, unde pulberea le astîm pără foamea şi pîinea lor este lutul, unde ei nu zăresc lum ină şi răm în în beznă, şi ca păsările sînt îm brăcaţi cu veşm înt de pene, şi se lăfăie colbul pe zăvor şi pe po artă , [iar la p o a rtă se grăm ădeşte o tăcere sleită].

177

Cînd Ish ta r a ajuns la p o arta Ţ ării-fără-în toarcere, stră je ru lu i po rţii i-a ro s ti t aceste cuv in te: «Hei, s tră jer, deschide-mi po arta , deschide p o a rta a s ta a ta , fiindcă do­resc să in tru ! D acă nu-m i deschizi p o arta , ca să m ă îm ­piedici să in tru , voi sm ulge canatu l, voi sparge zăvorul, voi frînge ţîţîn ile , voi p răv ă li canaturile . Scula-voi m or­ţii, pe cei v ii să-i înfulece, şi vor fi m u lt m ai m ulţi cei m orţi decît cei vii!» P o rta ru l, deschizîndu-şi gura, vor­beşte şi îi spune înălţim ii Sale I s h ta r : «Opreşte-te, Doam nă, nu dărîm ă poarta , m ă duc să vestesc num ele tă u re ­ginei E reshk iga l». Paznicul a in tra t aşadar şi că tre Eresh- kigal a g ră it: «Este sora ta Ish ta r cea care se aţine la p o artă , p ă s tră to a rea laţurilo r de v înătoare şi cea care tu lb u ră Genunea d ina in tea Regelui E a!» Cînd E reshki­gal auzi aceste cuvinte, fa ţa i se îngălbeni ca o crenguţă tă ia tă de c ă tin ă roşie, buzele i se înnegriră ca v în ă ta ia (de la băţu l) de tre s tie k u n in u :«Ce planuri au m înat-o spre m ine? De ce are dînsa plăcere să v ină la m ine, care beau ap ă îm preună cu (zeii) A nunnaki, care în loc de pîine m ănînc argilă , care în loc de bere beau apă s tă tu tă ? Să m ă lase să-i plîng pe soţii care şi-au lă sa t nevestele, să le plîng pe femeile tinere sm ulse de la sînul b ărb a ţilo r lor, să-l plîng pe copilaşul ră p it înain te de vrem e! D u-te, portaru le , deschide-i p o a rta ta , dar cu dînsa să te porţi după Legile Străvechi!»

P o rtaru l se duse şi îi deschise p o arta : «Intră, Doam nă, bucuroasă fie K u th a22 să te vadă , palatu l Ţ ării-fără-în- toarcere veselească-se d in a in tea ta !» Lăsînd-o să treacă prin cea d in tîi p o artă , el luă jos şi duse m area t ia ră de pe capul ei: «De ce, portaru le , m i-ai lu a t de pe c reşte t m area m ea tia ră?» «Intră, D oam nă! Aşa sînt Legile Doamnei Infernului!» Lăsînd-o să tre a c ă prin p o arta a doua, el luă jos şi duse cerceii din urechile ei: «De ce, portaru le , m i-ai lu a t cerceii din urechile mele?» «Intră , Doam nă! Aşa sîn t Legile Doamnei Infernului!» Lăsînd-o să treacă p rin p o arta a tre ia , el îi luă şi duse de pe gîtul ei [colierul] de perle: «De ce, p o rta ru le ,m i-a i lu a t perlele de la gît?» «Intră , D oam nă! Aşa sîn t Legile Doamnei Infernului!» Lăsînd-o să tre a că p rin p o a rta a p a tra , el îi luă şi duse de pe sîni p iep taru l: «De ce, portaru le , m i-ai lu a t de pe sîni p iep taru l?» «In tră , D oam nă! Aşa sînt Legile Doamnei Infernului!» Lăsînd-o să treacă prin p o arta a cincea, el

173

îi luă şi duse de pe şoldurile ei c ingătoarea cu pietrele de n aştere : «De ce, portaru le , m i-ai lu a t de pe şolduri cin­gătoarea cu pietrele de naştere?» «In tră , D oam nă! Aşa sînt Legile Doamnei Infernului!» Lăsînd-o să tre a că prin p o a rta a şasea, el îi luă şi duse inelele de la m îini şi de la p icioare: «De ce, portaru le , m i-ai lu a t inelele de la m îini şi de la picioare?» «In tră , D oam nă 1 Aşa sîn t Legile Doam ­nei Infernului!» Lăsînd-o să treacă p rin p o a rta a şaptea, el îi lu ă şi duse de pe tru p veşm întul ru şin ii: «De ce, por­ta ru le , m i-ai lu a t de pe tru p veşm întul ruşinii?» «Intră, D oam nă 1 Aşa sîn t Legile D oam nei Infernului!»

Din clipa cînd Ish ta r a coborît în Ţ ara-fără-în toarcere, E reshkigal b ă tu d inain tea ei din picioare, văzînd-o; fă ră a s ta pe gînduri, Ish ta r zvîcni spre dînsa. Ereshkigal deschise gura, vorbind, şi zise aceste cuvinte crainicului ei N am tar2̂ : «Du-te, N am tar, [zăvorăşte-o în palatu l meu] şi a runcă cele şaizeci de [boli peste] Ish ta r : bolile de ochi [îm potriva ochilor] ei, bolile de b ra ţe [îm potriva braţelor] ei, bolile de picioare [îm potriva picioarelor ei], bolile de inim ă [îm potriva inimii] ei, bolile de cap [îm potriva capului ei], asupra ei to a tă , îm potriva ei [asm ute cele şaizeci de b o li].»

De cînd stăp în a Ish ta r [a coborît în Infern], ia tă că tau ru l n u m ai sare pe ju n că , [nici m ăgaru l n u se m ai îm ­perechează cu m ăgăriţa ] şi în u liţă [b ă rb a tu l tîn ă r n-o m ai îm brăţişează] pe fem eia cea tîn ă ră , [omul se culcă singur în odaia lui, fem eia se culcă singură în colţul ei].

Papsukkal, crainicul m arilor zei, şedea cu nasul în jos şi cu fa ţa posacă. îm b răc a t cu veşm înt cern it şi p resăra t cu pulbere de ţă r în ă ca sem n al m îhnirii, el s-a ascuns şi plînge în fa ţa ta tă lu i său Sin, şi lacrim ile îi curg d inain tea Regelui f ia : «Ishtar s-a pogorît in Infern şi nu s-a m ai u r­ca t în d ă ră t. De cînd Ish ta r a coborît în Ţ ara-fără-în toar- cere, tau ru l nu m ai sare pe juncă, m ăgaru l nu se m ai îm perechează cu m ăg ăriţa , în u liţă b ă rb a tu l tîn ă r n-o m ai îm brăţişează pe femeia cea tîn ă ră , omul se culcă sin­gur în odaia lu i, femeia cea tîn ă ră se culcă singură în col­ţu l e i.»24

fia , în tru înţelepciunea din in im a sa, a fă u rit un chip [nou], l-a c rea t pe A su-shu-nam ir, anum e un assinnii25 [şi i-a spus]: «Du-te, A su-shu-nam ir, în făţişează-te la poartaŢ ării-fă ră-în toarcere care în fa ţa t a îşi v a descuia cele

179

şapte porţi ale ci, pen tru ca văzindu-te, Ereshkigal să se bucure de venirea ta ! în d a tă ce inim a i se va domoli şi sufletul i se va însenina, roag-o fierbin te în tru numele m arilor zei, apoi rid ică-ţi capul şi atrage-i luarea-am inte asupra B urdufului: Vai, Doam nă, [vei zice tu ], să mi se dea acest Burduf, ca să beau apă!»

Gînd Ereshkigal auzi aceste cuvinte, ea îşi lovi coapsa şi îşi m uşcă degetele: «Tu mi-ai cerut ceea ce nu se cere! Vino, A su-shu-nam ir, să te blestem cu blestem ul cel m are; [eu îţi voi hărăzi, d rep t soartă , o so artă care nu se poate u ita , da, îţi voi hărăzi pe vecie drept so artă o soartă care nu se poate u ita!]: pîinea plugurilor oraşului să fie cea pe care ai s-o m ănînci, haznalele de scurgere ale oraşului să fie cele unde te vei adăpa, um bră de m eterez să fie peste to t unde te afli, pragul porţii să-ţi fie căpătîi, beţivul şi cel în se ta t să-ţi lovească obrazul!»

Ereshkigal, luînd iarăşi cuvîntul, vorbeşte şi zice aceste vorbe că tre crainicul ei Nam ta r : «Du-te, N am tar, bate la [palatul din] Ekalgina, îm podobeşte pragurile cu m ărgea- nuri albe. D u-te şi caută-i pe A nunnaki şi cheam ă-i să se aşeze în jilţu ri de aur. Stropeşte-o pe Ish ta r cu Apele Vieţii şi ad-o în fa ţa m ea!»

N am tar plecă; el b ă tu la [pala tu l din] E kalgina, îm po­dobi pragurile cu m ărgeanuri albe, se duse să-i caute pe A nunnaki, îi aşeză în jilţu ri de aur. O stropi pe Ish tar cu Apele Vieţii şi în fa ţa ei o aduse: «Du-te, N am tar, (îi spuse Ereshkigal) şi ia-o pe Ish tar, însă dacă ea nu-ţi a ra tă pe cineva care să-i dea drum ul, s-o aduci aicea din n o u !»

N am tar şi însoţitorii lui aşadar o luară de-acolo. O a ju ta ră să treacă prin p o arta în tîia , şi portaru l îi dădu înapoi veşm întul ruşinii trupu lu i ei. O a ju ta ră să treacă prin p o arta a doua, şi el îi dădu înapoi inelele de la mîini şi de la picioare. O a ju ta ră să treacă prin p o arta a treia , şi el îi dădu înapoi c ingătoarea cu pietrele de naştere pentru şoldurile ei. O a ju ta ră să treacă prin p o arta a p a tra şi el îi dete înapoi p ieptarul sinilor ei. O a ju ta ră să treacă prin p o a rta a cincea, şi el îi dădu înapoi perlele pentru gîtul ei. O a ju ta ră să treacă p rin p o arta a şasea, şi el îi dădu înapoi cerceii urechilor ei. O a ju ta ră să treacă prin poarta a şap tea şi el îi dete înapoi m arca t ia ră a capului

180

ei. «Dacă ea nu-ţi a ra tă pe cineva care să-i dea drum ul, du-o iarăşi la Ereshkigal!» (îşi zise portaru l).

Lui T am m uz20, ibovnicul tinere ţii sale, (i s-a spus): «Irnbăiaz-o în ape cu ra te ; freacă-i trupul cu ulei dulce; înfăşoar-o în veşm înt de pu rpură , flautul a lbastru pentru ea să răsune; fetele de petrecere să-i a ţîţe sim ţurile!»

[S tăpîna] Belili (Ish tar) şi-a pus podoabele, sînul ei era acoperit cu to tu l de perle. Cînd auzi plîngerea fra­telu i ei, Belili îşi lovi podoabele şi m ărgăritare le de care era plină fa ţa trupu lu i V acii27 dum nezeieşti: «Vai, fratele meu fără pereche, nu m ă nedrep tă ţi!»C înd Tam m uz se va sui din nou (pe păm înt), flautul a lb astru şi inelul de ag a tă se vor sui cu el; sui-se-vor cu dînsul bocitorii şi bocitoa­rele, şi fie ca m orţii să se urce lao la ltă cu el şi să adulmece fumul m iresm elor!(Către Ţara-fără-întoarcere /Coborîrea Ishtarei în Infern/ — versiune asiriană din Ninive, Bibi. Ini Assurbanipal)

MOARTEA VREMELNICĂ A LUI BA AL

, Cunoaşterea acestui mit (cuprins într-un ciclu mai amplu de tablete ugaritice, consacraţi* /.eului care pune în ordine elementele cosmice, Baal) e interesanta nu numai pentru observarea modului de a trata la scară cosmică simbolurile agrare ale epocii, dar şi pentru similitudinea mai puţin obişnuită ce se desprinde din confruntarea detaliilor cu unele texte biblice şi chiar eu unele vechi basme fantas­tice din folclorul universal. De origine cultuală mesopotamiană, Baal era un zeu cu o mare arie de răspîndire în lumea popoarelor semite din antichitate, adorat îndeosebi ca tînăr simbol activ al renaşterii; dar perspectiva de adoraţie a ajuns foarte diferită cu timpul, de la ideea de zeu stăpîn (la fenicieni) pînă la ideea de idol străin (la evreii ialivişti) şi, astfel, dacă în Ugarit era venerat ca tînăr coordonator cosmic, textele biblice I-au coborît la treapta unui de­mon nefast (Baal Zebub, de unde a derivat mai tîrziu, în epoca Evan­gheliilor, noţiunea religioasă Belzebuth, prinţul demonilor).

[Mot către Baal] — «Cînd pe L o tan 29, şarpele fugar, îl vei lovi, cînd nim ici-vei şarpele încolăcit Shaliyat cel cu şapte capete, cerurile vor lua foc şi vor picura ca sudoarea

181

de pe m an tia ta . E u nu am a lt n u tre ţ decît firim itu ri îm ­p ră ş tia te şi m or (de foame). Vai, tu ai p u tea să cobori în gîtlejul dum nezeiescului M ot29, în m ărun taie le celui în ­d răg it de E l30 viteazulT»

Cei doi zei purced fă ră a se opri, apoi se duc în p reajm a lui Baal, în piscurile m untelu i Sapon. Ia r Gapan şi U gar îi spun: «Solie de la dum nezeiescul M ot, cuv în t de la în ­d răg itu l v iteazulu i E l: „Cu ad ev ăra t gîtlejul m eu este gîtlejul leilor din p u stiu sau ca gura delfinului m ării sau a butoiului care îm bie pe bivoli, ca izvorul adem enind ciutele. Şi ia tă că num ai noroiul îm i um ezeşte gîtlejul cu adev ăra t. Voi m înca înşfăcînd (hrana) cu m îinile. Potoleşte-m i p o fta cu polonicul, ori paharnicul tă u să dreagă p en tru mine pocalul. P o fteşte-m ă, B aal31, îm preună cu fra ţii mei. Cheam ă-m ă, H addu, îm preună cu alaiul m eu, ca să m ănînc bucatele lao la ltă cu fra ţii mei, să beau vin a lă tu r i de fra ţii mei. U ita-vei, tu Baal, că te voi străpunge cu lancea. Cînd îl vei lovi pe [L otan, şarpele fugar], cînd nim ici-vei [şarpele încolăcit] Shajiyat [cel cu şap te capete, cînd cerurile] vor lua foc [şi vor p icura ca sudoarea de pe m an tia ta . E u nu am a lt n u tre ţ decît firim itu ri îm p răştia te , şi m or... Vai, tu ai p u tea să cobori în gîtlejul dum nezeiescu­lui M ot, în m ărun ta ie le celui înd răg it de El viteazul 1“]» (lacună).

[Cu o buză spre pă]m în t, cu a ltă buză spre ceruri, cu lim ba spre stele, B aal va in tra în p întecul său , va coborî în gura sa. Cînd m ăslina, rodul păm în tu lu i şi fructu l pom ilor s-au copt, P rea P u tern icu l B aal este cuprins de team ă, C ălăreţul N orilor trem u ră d in a in tea lui. D uceţi-vă să v es tiţi pe dum nezeiescul Mot, să da ţi seam ă celui în d răg it de v iteazu l El, despre solia P rea Pu tern icu lu i Baal, cu­v în tu l celui m ai ta re d in tre voinici: «Te salu t, dumnezeies- cule M ot, s în t sluga t a şi îţi voi fi pururi.» Cei doi zei (Gapan şi Ugar) pleacă şi n u se opresc, apoi se înfăţişează d inain tea lu i M ot în ce ta tea lui noroioasă. Ş anţul îi e reşed in ţa , Groapa îi este averea. E i înalţă glasul şi vestesc: «Te salu t, dum nezeiescule M ot, sîn t sluga t a şi îţi voi fi pururi.» Bucuros foarte , dum nezeiescul M ot înalţă glasul şi s trig ă : «în sfîrşit I B aal m ă pofteşte [cu fra ţii mei], H addu m ă cheam ă [cu alaiul m eu...] h rana m e a !»(lacună). [Mot ro s te ş te :] «Prea P u tern icu l B aal[...] E u îl voi pune în cim itiru l dum nezeiesc, care este păm în tu l. Ia r tu

182

să-ţi iei cu tin e norul tă u , v în tu l tă u , fulgerul tă u , ploaia ta , cele şap te slugi ale ta le , cei op t copii de casă ai tă i . Ia cu tine pe lum inoasa P id riya , ia cu tin e pe ploioasa Taliya, (fiicele ta le), şi apoi in tră , rogu-te , în in im a m untelu i, în cu rte a m ea. R idică m untele cu m îinile ta le , m ăg u ra— pe palm ele ta le , şi coboară în sălaşul s ih ăstrie i subpă­mântene. T u te vei socoti p rin tre cei ce co b o ară în păm în t, ia r zeii vor ş t ic ă eşti m o r t.» P rea P u tern icu l B aal se supune. L ui îi e d rag ă o ju n că din păşune, o vacă de pe cîm pul din ţă rm u l sălaşului m orţilor, cu care s tă tu se cu lcat de şap te şi de şaptezeci de o ri; ea îl a ţ î ţă de opt şi de optzeci de ori. E a zăm isleşte şi n aşte un m ascul. P rea P u tern icu l Baal a înveşm întat-o [...] (lacună).

[D upă aceea, zeii se în fă ţişa ră d in a in tea lu i El, la iz­voarele fluviilor, la m ijlocul scurgerii celor două oceane. E i p ă tru n d pe tă rîm u l lu i E l, in tră pe m oşia regală a părin te lu i anilor. E i iau cuvîn tu l şi dau seam ă:] «Noi am s tră b ă tu t . . . Noi am sosit pe cea m ai îm bietoare d in tre p ă­şuni, pe cîm pia cea m ai p lăcu tă de pe ţă rm u rii sălaşului m orţilor. D a, B aal a căzu t în p ăm în t, P rea Putern icu l Baal este m o rt, P rin ţu l, Voievodul P ăm în tu lu i a p ierit.»

L a aceste vorbe, E l m ilostivul cu in im ă m are se dă jos de pe tronu l său şi se aşează pe o tre a p tă , ia r de pe tre a p tă se duce să se aşeze în ţă rîn ă . îş i p resară în cap gunoaiele doliului şi pe c reşte t pulberea în care a lţii se tăvălesc, îş i a tîrn ă peste şale un sac, îşi crestează pielea cu o p ia tră , îşi ta ie cu briciu l smocul de p ă r îm p le tit în două, îşi ta ie tre i brazde în obra jii săi şi în b ă rb ia sa, îşi a ră m uşchii b ra ţu lu i ca pe o g răd ină şi aşijderea p ieptul, îşi trag e tre i brazde pe spate ca în ogorul din vale. îş i rid ică glasul şi s trig ă : «Baal e m ort! Ce se v a alege de poporul Fiului lui D agan? Ce va fi cu m ulţim ea? Pe urm ele lui Baal, eu m ă duc să m ă cobor în p ăm în t.»

Şi însăşi A na t32 porneşte să colinde to ţi m un ţii pînă în m ărun taie le păm întu lu i, to a te m ăgurile p înă în m ăru n ta ie­le gliei. E a soseşte pe cea m ai îm bietoare d in tre păşuni; pe cîm pia cea m ai p lăcu tă [de pe ţă rm u rii] sălaşului m or­ţilo r a ajuns. Da, B aal a căzu t în păm în t. E a îşi înfăşoară un sac peste coapse.

...E a îşi crestează pielea cu o p ia tră , îşi ta ie cu briciul cosiţa îm p le tită în două, îşi despică tre i brazde în obraji şi în b ărb ie , îşi a ră m uşchii b ra ţu lu i ca pe o g răd ină şi

183

aşijderea pieptul, îşi trag e tre i brazde pe spate ca în ogo­rul din vale. [E a strig ă :] «Baal e m ort! Ce se va alege de poporul F iului lui D agan? Ce va fi cu m ulţim ea? Pe u rm e­le lui Baal, să coborîm în p ăm în t, coboare-se în preajm a lui lam pa d ivină Shapash33. » E a îşi soarbe lacrim ile cum ar bea vin, pînă se sa tu ră de plîns. Cu voce pu tern ică strig ă : «Tu, lam pă d ivină Shapash, rogu-te du-mi-1 pe P rea Pu tern icu l Baal!» L am pa divină Shapash se supune. E a îl duce pe P rea P u tern icu l Baal pe um ărul (zeiţei) A nat. D upă ce (Shapash) l-a aşezat, (Anat) îl urcă în cu­tele (m untelui) Sapon. E a îl plînge şi îl îngroapă, îl pune în cim itiru l dumnezeiesc care este păm întu l. Ea taie şaptezeci de bivoli ca je r tfă pen tru P rea Putern icu l Baal. E a ta ie şaptezeci de boi ca je r tfă pentru P rea Puternicul Baal. Taie şaptezeci de oi ca [jertfă] pen tru P rea P u ­ternicul Baal. E a ta ie şaptezeci de cerbi [ca je rtfă ] p en tru P rea Putern icu l Baal. [E a ta ie şapt-e]zeci de ţap i [ca je r tfă pen tru Prea] P utern icu l Baal. [E a taie şaptezeci] de m ăgari [ca je rtfă ] pen tru Prea P uternicul [Baal.] E a îşi aşează [...] în [ ...] al său [...] pentru zei. Apoi ea se îndreap tă spre [El], la izvoarele fluviilor, la mijlocul scurge­rii celor două oceane. E a ajunge pe tărîm ul lui El şi pă­trunde pe m oşia regală a părin te lu i anilor. E a cade la picioarele lui El şi îi dă slavă şi cinste. Ia cuvîntul şi spune: «Bucure-se A th ira t, dînsa şi fiii ei, [veselească-se] zeiţa la fel ca şi ceata ciracilor ei, căci P rea Puternicul Baal este m ort, P rin ţu l, Voievodul P ăm în tu lu i, a p ierit.»

Cu voce pu tern ică , El îi s trig ă Doamnei A th ira t Y am 34: «Ascultă, D oam nă A th ira t Y am ! Dă-mi pe unul d in tre fiii tă i , să-l fac rege!» D oam na A th ira t Yam răspunde: «Fie! să facem rege pe unul în ţelep t şi destoinic.» M ilosti­vul El cel cu inim ă m are: «Un (zeu) mic nu va fi acum pe m ăsura lui Baal, nici nu va m înui lancea deopotrivă cu Fiul lui D agan...» Şi Doam na A th ira t Yam, d rep t ră sp u n s : «Bine a tu n ci, să-l facem rege pe A th ta r cel cum plit35, să dom nească A th ta r cel cum plit.»

N um aidecît A th ta r cel cum plit se şi suie în cutele (m un­telui) Sapon, se aşează pe tronu l P rea Putern icu lu i Baal, însă picioarele lui nici nu ating treap ta , capul nu-i ajunge pînă la creştetu l tronulu i. Şi A th ta r cel cum plit se dă jos, coboară de pe tronu l P rea P uternicului Baal şi ajunge

184

rege pe glia căreia ii este stăpîn [...] scoate apă în chiupuri [...] scoale apă în butoaie (lacună).

Trece o zi, trec zilele şi [Fecioara] A nat îl cau tă (pe Baal). Aşa cum vaca are grijă de viţelul ei, cum oaia are grijă de mielul ei, are grijă A nat [să-l găsească] pe Baal. Ea îl apucă pe Mot cu poala veşm întului ei, îi agaţă pe Mot cu poala m antiei ei. Ia cuvîntul şi s trig ă : «Tu, Mot, să-mi dai fratele!» Şi dum nezeiescul Mot, d rep t răspuns: «Ce doreşti de la mine tu , Fecioară A nat? E u sînt cel care merg să colind to ţi m unţii p înă în m ăruntaie le p ă­m întului, toate m ăgurile pînă în m ăruntaie le gliei. G ît­lejul meu s-a în ţă rca t de oam eni, gîtlejul m eu [s-a în ţă rca t] de m ulţim ile păm întului. Am ven it în cea m ai îm bietoare d intre păşuni, pe cîm pia cea m ai p lăcu tă de pe ţărm urii tărîm ulu i m orţilor. Eu însumi I-am lu a t cu asa lt pe P rea Puternicul Baal, chiar eu I-am socotit ca pe un miel în gura mea, ca pe un ied în deschizătura botului meu, şi el a d ispăru t.»

Lam pa divină Shapash e arzătoare. Cerurile sînt sleite din pricina dumnezeiescului Mot. Trece o zi, trec zilele, se fac zilele luni, iar Fecioara A nat îl to t cau tă . Aşa cum vaca are g rijă de viţelul ei, cum oaia are grijă de mielul ei, are grijă A nat să-l [găsească] pe Baal. E a îl apucă pe dum ne­zeiescul M ot, îl despică cu fierul, cu ciurul îl v în tu ră , în foc îl arde, cu p ia tra îl m acină. R ăm ăşiţele lui ea le îm prăş­tie peste glie, pen tru c-a păsările să-i sfîrtece carnea, pentru ca vrăbiile să-i ciugulească fărîmele. Carnea ţîşneşte din carne [...]36 (lacună) «[căci P rea Puternicul Baal este m ort], căci P rin ţu l [Voievodul Păm întului] a p ierit. Dar ia tă că P rea[Putern icu l Baal] este viu, dar ia tă că este un P rin ţ, un Voievod [al Păm întului]. In vis, Milos­tivu l El cel cu inim ă m are, în somn, C reatorul făp turilo r j va vedea] cum din ceruri plouă grăsim e, cum prin fluvii se scurge m iere, şi voi şti că P rea Puternicul Baal este viu, că este un P rin ţ, un Voievod al P ăm întului.» In vis, M ilostivul El cel cu inim ă m are, în somn Creatorul făp­turilor [vede] cum din ceruri plouă grăsim e, cum prin fluvii se scurge miere. Vesel foarte, M ilostivul El cel cu inim ă m are b a te cu piciorul în tre a p tă şi rîde în hohote. El îşi înalţă glasul şi s trig ă : «Eu m ă aşez să m ă odihnesc, inim a mea mi s-a lin iştit în sîn, căci P rea Puternicul Baal este viu, şi este deci un p rin ţ, un Voievod al Păm în tu lu i.»

185

Cu voce pu tern ică , E l îi s trig ă Fecioarei A n a t: «Ascultă tu , F ecioară A nat, spune-i lăm pii divine Shapash: Da, E l te pune lîngă A nat a cîm piilor, da, lîngă A nat a cîm ­piilor, o Shapash 1 stăp înu l [ te pune] lîngă A n a t a b raz­delor. Unde este P rea P u te rn icu l Baal? Unde este P rin ­ţu l, Voievodul Păm întului?»

F ecioara A na t pleacă şi apoi se în d reap tă că tre lam pa d iv ină Shapash. Ia cuvîntul şi s trig ă : «Solie de la tau ru l E l, părin te le tă u , cuv în t d in p a r te a M ilostivului tă u zăm islito r: Cu ad ev ăra t, E l te pune lîngă A na t a cîm pii­lor, da, lîngă A n a t a cîm piilor, o Shapash 1 [te pune] s tă ­pînul lîngă A n a t a, brazdelor. Unde este P rea Putern icu l B aal? Unde este P rin ţu l, Voievodul Păm întului?» Şi lam pa div ină Shapash îi răsp u n d e: «Varsă vin roşu din cupă, ad ă o cunună de rudenie, ia r eu îl voi c ă u ta pe P rea P u tern icu l Baal». [lacună] Zilele se fac luni, lunile — ani, şap te ani. Apoi divinul M ot[...] s trig ă : «Din pricina ta , Baal, am a fla t um ilin ţa , am cunoscut ciurul care m -a v în tu ra t, fierul care m -a despicat, focul care m -a p îrjo lit, p ia tra care m -a m ăcin a t, s ita care m -a cernu t, din pricina ta m -am v ăzu t [risipit] pe glie, îm p răş tia t în m are. (la­cună) Hei, fra ţii m eii B aal m -a aru n cat în păşun ii» [Mot] îl în fru n tă pe B aal în cutele m untelu i Sapon. Ia cuvîntul şi s trig ă : «Vai, fraţilor, am făcu t din B aal păşunea m ea, o, feciorii m am ei mele, am făcu t din el je r tfa mea». E i se b a t ca frun taşii (întrecerilor) de lupte. Ba e m ai ta re Mot, ba e B aal m ai ta re . E i se îm pung ca bivolii. Ba e m ai ta re Mot, ba e B aal m ai ta re . E i ca şerpii se m uşcă. B a e m ai ta re M ot, b a e B aal m ai ta re . E i se reped ca telegarii. B a cade M ot, b a e Baal care cade. Acolo deasupra Shapash îi s trig ă lui M ot: «Ascultă, rogu-te , dumnezeiescule Mot! Cum cutezi tu să te lu p ţi cu P rea P utern icu l Baal? Cum să-ţi ascu lte rugăciunea T auru l El, părin te le tă u ? Ne­greşit, el îţi v a smulge reazem ul jilţu lu i tă u . Tronul regal ţi-l va ră s tu rn a negreşit. N egreşit îţi va sfărîm a sceptrul tă u de dom nie.»

Frica îl cuprinde pe dum nezeiescul M ot. Cel în d răg it de El v iteazu l începe să trem ure . Mot [...] cu glasul său [...] îl aşază pe propriu l său [tro n regal] pe Baal, [în jilţu l care este locul] rangulu i său [...]

(Baal si Moartea, versiune ugarită)

186

„EU SÎNT CEL CARE ESTE“

Yahweh (provenind din rădăcina verbului ebraic „a fi“, traduc­tibil prin „cel care este“, notat în original prin tetragrama sacră YHWH) nu este de fapt un nume propriu. Yahweh, dintr-un zeu meteorologic tribal al seminţiei iudeilor, prin reforma politică şi religioasă de unificare a celor 12 seminţii (atribuită lui Moise, adică unei persoane mitice), a devenit zeul unic al unui cult elaborat teo­logic ca religie monoteistă; zeii anteriori (divinitatea plurală Elo- him, semiticul foarte răspîndit El, mai tîrziu Skaddai, Shebaoth, Adonai ş.a.) i se subsumează ca atribute; rămîn divinităţi subal­terne, exterioare, numai cele negative, demonice, ca Azazcl, sau cele rivale ca Belzebuth (din Baal-Zebub). Teologia rabinică afirmă că Yahweh are un nume, dar unul secret, care ar fi rostit în şoaptă, o dată pe an, în Sfînta-sfintelor din Templu. Un ritual similar existase anterior şi în Egipt, ale cărui mituri pretind că nici zeii nu cunoşteau adevăratul nume al lui R6, aflat printr-o stratagemă numai de Isis.

Ca formă de mit într-adevăr originală, prezenţa lui Yahweh nu este numai dominantă şi autocrată, dar şi de un absolutism maxim, total, fără excepţii: această prezenţă, reflectată verset cu verset în Biblie şi în Talmud, e cauza şi scopul tuturor lucrurilor, de la cos­mogonie la igiena trupească a fiecărui ins. Yahweh este simbolul teo­logic al divinităţii prin excelenţă, căreia i se atribuie toată existenţa obştei umane.

Şi Moshe (Moise)37 p ăştea oile socrului său Ietro , preo tu l din M idian, şi o d a tă a m înat tu rm a în p a r te a de apus a deşertului* şi a ajuns la m untele lui E l, adică la Horeb. Ia r îngertu lu i Y ahw eh i s-a a r ă ta t lui în flacăra de foc din m ijlocul unu i desiş de m ărăcin i: şi s-a u ita t Moshe şi ia tă că m ărăcin ii ardeau cu flacără, dar nu se m is­tu iau . Şi Moshe şi-a zis: «Să trec în p a rte a aceea şi să privesc la această a ră ta re năzdrăvană, de ce nu se mis- tu ieşte m ărăcinele?» Cînd a v ăzu t Y ahw eh că el a porn it într-acolo să se u ite , a s tr ig a t că tre dînsul El din m ijlocul desişului şi i-a zis: «Moshe! Moshe!» Ia r el a răspuns: «Iată-m ăl» Şi a zis Y ahw eh: «Nu te apropia p înă aici! D escalţă-te de sandalele ta le , fiindcă locul pe care s ta i tu în fa ţa m ea este p ăm în t s f în t!» Şi a zis i a r : «Eu s în t E l (tyamnezeu) al părin ţilo r tă i , Dumnezeul lui A braham , D iim nezeullm Y shhak (Isaac) şi Dumnezeul

187

lui Y akob!» Ia r Moshe şi-a ascuns faţa , fiindcă s-a tem u t să se u ite la El.

A tunci Yahweh a spus: «Am văzu t chinul poporului meu care este în E g ip t şi am auzit s trig ă tu l lui îm potriva celor ce îl îm pilează; cunosc suferinţele lui şi m -am pogo- rît ca să-i m întuiesc din m îna egiptenilor şi să-i s trăm u t din ţa ra aceasta într-o ţa ră bună şi largă, în tr-o ţa ră rod i­toare unde curge lap te şi m iere, pe meleagurile canaani- ţilor, ale h ittiţilo r, ale am oriţilor, ale perhizziţilor, ale hiviţilor şi ale iebhusiţilor; căci acum ia tă s trig ă tu l fii­lor lui Israel a ajuns pînă la mine şi am văzu t destul îm ­pilarea cu care îi îm pilează egiptenii. Şi acum vino, să te tr im it la P a r’oh (Faraon)38, ca să scoţi poporul meu, pe fii lui Israel, din E gip t.» D ar Moshe i-a răspuns lui E l: «Cine sîn t eu, ca să m ă duc la P a r’oh şi să-i scot pe fiii lui Israel din E gipt?» A tunci a zis Yahweh: «Dar eu voi fi cu tine! Şi acesta îţi va fi semnul că eu te-am trim is; după ce vei scoate poporul m eu din E gipt, v ă veţi închina lui El pe m untele acesta!» A tunci Moshe i-a spus lui El: «Iată, eu m ă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune: — Zeul părin ţilo r voştri m -a trim is la voi! — şi dacă ei mă vor în tre b a :—Care este num ele lu i?— eu ce să le răspund '» A tunci El a ro s tit că tre Moshe: «Eu sînt cel care sînt». Apoi a ad ău g at: «Aşa să le spui fiilor lui Israel: — Ea sîni'39 m-a trim is la v o i .» [...]

Ia r a tre ia zi, cînd s-a făcu t ziuă, s-au porn it tunete şi fulgere şi nori grei au acoperit m untele şi sunetul cornului a clocotit vajn ic; iar to t poporul care era în tab ără t re ­m ura de spaim ă. A tunci Moshe scoase poporul din tab ă ră , în tru în tîm pinarea lui El, şi ei răm aseră la poalele m unt elui. Iar m untele Sinai fumega to t , căci Yahweh se pogorîse în foc pe m unte şi fum se rid ica de pe el, ca fum ul d intr-un cuptor, şi to t m untele se cu trem ura grozav. Şi sunetul cornului răzb ă tea şi clocotea putern ic .40 Moshe vorbea, ia r El îi răspundea cu glas de tu n e t. Astfel Yahweh s-a pogorît pe m untele Sinai, în piscul m untelu i; şi Yahweh l-a chem at pe Moshe pe vîrful m untelui şi Moshe s-a suit la dînsul. Ia r Yahweh a ro s tit că tre M oshe: «Pogoară-te şi îndeam nă s tă ru ito r poporul să nu năvălească spre Y ah­weh să-l vadă, ca să nu p iară cu grăm ada. Chiar şi preoţii care se apropie de Yahweh să se sfin ţească pe sine, ca nu cum va Yahweh să facă p răpăd p rin tre e i !» [...] A tunci El

188

a ro s tit to a te aceste cuvinte şi a zis: «Eu sînt El Yahweh al tă u , care te-a scos pe tine din ţa ra E gip tu lu i, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine» [...] Şi to t poporul era m arto r la tunetele şi la fulgerele şi la sunetul cornului şi la priveliştea m untelui fumegînd, şi poporul privea şi se cu trem ura şi s tă te a departe. Şi au zis (oamenii) către M oshe: «Vorbeşte tu cu noi şi noi te vom asculta, dar să nu vorbească El cu noi, că ne e team ă că m u rim .» Iar Moshe a ro s tit că tre popor: «Nu vă tem eţi, căci El a venit tocm ai ca să vă pună la încercare şi ca frica de dîn­sul să fie m ereu în faţa voastră şi să nu păcătu iţi» . Deci poporul a s ta t departe, iar Moshe s-a aprop ia t de în tune­cimea unde se afla El. Şi a ro s tit El că tre Moshe: «Spune aşa fiilor lui Israel: — Voi aţi v ăzu t că eu am vorb it cu voi din cer. Să nu vă faceţi dum nezei afară de mine, dum ­nezei de arg in t ori de aur, să nu vă fa c e ţi .» [...] Apoi Yahweh a zis că tre Moshe: «Suie la mine în m unte şi s ta i acolo şi îţi voi da tab le de p ia tră , adică legea şi porun­cile pe care le-am scris pen tru în v ă ţă tu ra lor!» Deci Moshe sculîndu-se îm preună cu Ioshua, slu jitorul său, s-a su it în m untele lui El. [...] Moshe s-a su it deci în m unte şi un nor a acoperit m untele. Şi slava lui Yahweh s-a po- gorît pe m untele S inai, ia r norii I-au acoperit şase zile. Şi în ziua a şap tea l-a s tr ig a t Yahweh pe Moshe din m ij­locul norilor. Iar înain tea ochilor fiilor lui Israel, chipul slavei lui Y ahw eh pe vîrful m untelu i era ca un foc m istu ito r. Şi Moshe a in tra t în mijlocul norilor şi s-a u rcat pe m u n te ; şi a s ta t Moshe în m unte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. [...]

Dar Moshe l-a ru g a t: «Atunci te rog arată-m i slava ta!» Yahweh i-a răspuns: «Voi desfăşura m ăre ţia mea în fa ţa ta şi voi s trig a numele lui Yahweh înain tea ta , căci sînt îndu răto r cu cine vreau să fiu în d u ră to r şi m iluiesc pe cel pe care vreau să-l miluiesc». Apoi a zis Y ahw eh: «Tu nu poţi să vezi fa ţa m ea, căci nu este cu p u tin ţă vreun om să m ă vadă şi să răm în ă viu». Şi a mai zis Y ahw eh: «Iată aici un loc, în preajm a mea. Tu să sta i în tre stînci şi cînd va trece slava mea, te voi pune în c răp ă tu ra unei stînci şi voi pune m îna mea in dreptul tău , pînă ce voi trece.

189

Ia r du p ă ce voi lua m îna m ea, a tunci tu m ă vei vedea din spate, dar fa ţa m ea nu poate s-o vadă nim eni.»(Vechiul Testament, Exodul: III, 1 —14; XIX, 16—22; XX, 1—3; 1 8 -2 3 ; XXIV, 1 2 -1 8 ; X X X III, 18-23)

ULLIKUMMI, STÎNCA UZURPATOARE

Simbolic, acest straniu mit hurrit pare să indice un soi de Golem: o stîncă fecundată de zeul Kumarbi naşte un monstru de diorit, iar nou-născuta piatră marină spongioasă creşte pînă la cer, tinzînd să-l detroneze pe puternicul zeu al furtunii, Teshub; mitul îl mai numeşte pe Ullikummi şi Ucigaşul-de-piatră (Kukkunuttsi). De fapt aici sîntem în faţa unui sincretism foarte ampiu, la baza căruia se recu­nosc rămăşiţele vădite ale litolatriei primitive (închinarea la pietre persistînd multă vreme între deşertul arabic şi bazinul mesopotamian), peste care s-au stratificat influenţele mitologiilor dominante dintre Tigru şi Eufrat.

Pe zeul care cugetă gînduri în ţelep te în sufletul său, pe părin te le zeilor, K um arbi41, doresc să-l c în ţi

K um arbi cugetă gînduri în ţelep te în sufletul său. El urzeşte p lanuri rele îm potriva Zeului F u rtu n ii42. El visează să făurească un rival p en tru Zeul F u rtu n ii. K um arbi ru ­m egă în sufletul său în ţelepte gînduri: le înşiră ca m ărgă­ritare le unu i colier.

În d a tă ce K um arbi a g înd it aceste gînduri în sufletul său, el s-a sculat din jilţu l lui. A lu a t un to iag în m înă şi s-a în c ă lţa t cu v în tu rile în picioare, ca şi cum s-ar fi încăl­ţ a t cu n işte repezi sandale. E l îşi p ă răs i oraşul său Urkish şi purcese spre [ ...] unde se afla o p ia tră u riaşă . P ia tra era de tre i mile lungime şi de [...] mile lăţim e. Ceea ce avea sub ea [...] D orin ţa lui crescu şi el se culcă cu p ia tra . [...] A cunoscut-o de cinci ori, a cunoscut-o de zece ori (lacună)

[Im paluri i-a ro s tit în tocm ai] M ării cuvintele (lui K u­m arbi): «Cuvintele pe care stăp înu l m eu m i-a poruncit să le spun, vreau s ă i le rostesc în tocm ai M ării [...] K um arbi

190

trebuie să răm înă părin te le zeilor» [D upă ce Marea] auzi aceste cuvinte ale lui Im paluri, ea îi răspunse lui Im paluri: «Ascultă, Im paluri, şi ia am inte la vorbele pe care [le rostesc. Du-te] şi rosteşte-i n es trăm u ta te [cuvinte] lui K um arbi: P en tru ce te aprinzi de furie, K um arbi, îm potriva lăcaşului m eu? F rica a cuprins lăcaşul m eu şi spaim a a in tra t în sclavii casei mele. Oare nu s-a şi tă ia t lem nul de cedru, oare nu s-a şi g ă ti t h ran a (pentru tine)? Zi şi noap te , m uzicanţii sînt g a ta să cînte din instrum entele lor p en tru tine . R idică-te şi vino cu mine!»

K um arbi [îşi părăsi] sălaşul. K um arbi purcese la drum . Im paluri m erse d inain tea lui. E l se în d rep tă înspre lăca­şul M ării. M area zise: «Să se aducă un jilţ p en tru K u­m arbi. Să se pună m asa d in a in tea lui. S ă i se aducă de m în­care. Să i se aducă de bău t.» B u căta rii aduseră bucatele, paharn icii îi tu rn a ră vin dulce. B ăură ei o d a tă , b ău ră de două ori. B ăură de tre i ori, de p a tru ori, de cinci ori, de şase ori. E i b ău ră a şap tea oară. K um arbi îi spuse vizirului său M ukishanu: «Mukishanu, vizirul meu!A scultă ceea ce vreau să-ţi spun. Ia-ţi to iagul în m înă, pune-ţi sandalele [în picioare. Mergi spre Ape şi rosteşte în fa ţa Apelor:]» (lacună)

De cu noap te [...] [cînd sosi] veghea [de m ijloc] [...] [Ele] au scos la iveală pe lum e [...] P ie tro iu l [...] fiul lui K um arbi[...] Femeile I-au adus pe lume şi zeiţele Gulshesh şi Mah I-au aşezat pe genunchii lui K um arbi. K um arbi se bucură de fiul său. El îl s trînse la in im a sa, îl îm brăţişă . H o tărî să i se dea un num e p o triv it. K um arbi îşi zise: «Ce num e [să-i dau] acestu i copil pe care mi I-au în fă ţi­şa t zeiţele Gulshesh şi Mah şi care a ţîşn it din tru p ca o săgeată? A şadar... num ele său să fie Ullikummi. Să se urce la cer şi să ia îm p ără ţia . Să doboare Kum m iya, [stră lucitu l] oraş. Să-l doboare pe Zeul F u rtu n ii. Să-l sfărîm e aşa cum se sfărîm ă sarea [...] şi să-l strivească în picioare ca pe o furnică. Ca pe o tre s tie să-l frîngă pe zeul T ashm ishu43. Să-i alunge pe zei din cer ca pe nişte p ăsă ri. Să-i spargă ca pe n işte ulcioare goale!» D upă ce K um arbi ro s ti aceste cuvinte, el îşi zise în cugetul său: «Cui să-l încredinţez pe fiul m eu? C ine[...] şi [îl va creşte] pe P ăm în tu l Negru? Soarele [din cer] şi Zeul-Lună nu-l vor vedea. Zeul F u rtu n ii din K um m iya, pu tern icu l rege, nu-l v a vedea şi nu va p u tea să-l om oare. Ish ta r , zeiţa

191

din Ninive, şi [ ] nu-l va frînge ca pe o trestie.» K um arbiii vorbeşte aşa lui Im paluri: «Im paluri, ciuleşte-ţi urechea la cuvintele pe care ţi le voi ro sti: Ia -ţi toiagul în m înă, încalţă-te în picioare cu vînturile precum cu nişte re ­pezi sandale, m ergi la zeită ţile Irsirra! Spune-le tu tu ro r Irsirra aceste cuv in te : Veniţi! K um arbi, părin te le zei­lor, v ă cheam ă în casa zeilor [...] Irsirra lua-vor copilul şi îl [vor duce] că tre Ţ ara în tunecatăf...]» [Im paluri, după ce ascu ltă aceste cuvinte, îşi luă] to iagul, se încălţă [cu sandalele sale] şi purcese. El porni spre Irsirra . Ajungînd la Irsirra , le spuse vorbele acestea: «Veniţi! K um arbi, părin tele zeilor, vă [cheam ă]. Dar [voi nu se cuvine să cunoaşteţi] p ricina pen tru care v-a chem at el. G răbiţi-vă, v en iţi!»

în d a tă ce Irsirra auziră aceste cuvinte, [se grăbiră], d eteră zor. [Porn iră la] drum şi s tră b ă tu ră to a tă calea fă ră popas. Se în fă ţişară d inain tea lui K um arbi, şi K u­m arbi le gră i: «Luaţi [copilul acesta] şi duceţi-l cu voi. Să-l duceţi pe Păm în tu l Negru! Gît m ai repede! Să-l înfigeţi ca pe o săg eată în um ărul d rep t al lui Upelluri44. În tr-o singură zi el va creşte de un cot, într-o lună, de un stîn jen [...]» Auzind aceste cuvinte, Irsirra luară co­pilul de pe genunchii lui K um arbi. îl apucară în braţe şi il s trînseră la p iep t ca pe un veşm înt. (Apoi) îl luară şi îl puseră pe genunchii lui Enlil. [Zeul] rid ică ochii şi zări copilul ce se afla d inain tea feţei sale dum nezeieşti. Trupul îi era din d iorit. Enlil îşi zise in cugetul său: «Cine-i acesta? Să fie ad ev ăra t că zeiţele sorţii I-au crescut? Fi-va el acela care va vedea sălbaticele b ă tă lii d in tre zeii cei m ari? Nimeni altu l decît K um arbi nu a săv îrşit această fap tă rea. T ot astfel după cum l-a s tîrn it pe Zeul F urtun ii, la fel a scornit şi acest groaznic om -de-diorit, ca să-i facă un rival.» [Gîndind] Enlil aceste cuvinte, [Irsirra luară copilul] şi îl înfipseră ca pe o săgeată în um ărul d rep t al lui Upelluri. P ietro iu l crescu. [Apele] pline de vlagă îl făcură să crească. în tr-o singură zi el crescu de un cot, într-o lună, de un stîn jen ... Veni ziua a cincisprezecea: pietroiul crescuse m are. El (Ullikummi) se afla în m are, cu genunchii săi ca săgeţile. P ietro iul se înălţa peste ape ca un [stîlp]. M area îi ajungea la brîu, ca un veşm înt pe coapse. P ietroiul se înă lţa ca un tu rn . El ajunse la înălţim ea tem ­plelor şi la kuntarra45 din ceruri. Zeul Soare-al-Cerului

192

privi de sus, din ceruri, şi îl zări pe Ullikummi. Şi Ulli­kum m i zări Soarele. Zeul Soare îşi zise în cugetul său: «Cine este acest zeu pu tern ic [ce se află acolo] în Mare? Trupul lui n u este la fel cu al celorlalţi zei.» Soarele se pogorî din cer şi merse că tre m aref...] El îşi duse m îna la frun te . De m înie [...] său [...] D upă ce Soarele a p riv it [pietroiul] [...] el s-a dus la Zeul F u rtun ii [...] [Cînd] văzu Soarele venind, Tashm ishu zise: «Oare pen tru ce vine Soarele? R ostul care îl face să v in ă trebu ie să fie prea de seam ă ca să fie d a t în lă tu ri. Trebuie să fie vreo treab ă cu tem ei, vreo b ă tă lie c ru n tă , vreo răzm eriţă în ceruri, ori foam ete şi m oarte pe p ă m în t.» Zeul F u rtu n ii g ră i a s t­fel că tre Tashm ishu: «Să se pregătească un jilţ pen tru Soare. Să i se pună m asa ca să se în trem eze!»[...] Soarele se înveseli... m încă, b ău ... se sculă şi se în toarse în cer. R ăm as singur Zeul F u rtu n ii s tă tu la sfa t cu sine însuşi. Zeul F u rtu n ii şi Tashm ishu se apucară de m înă. Ieşiră din kuntarra. Ish ta r coborî din cer şi îşi zise în cugetul ei: «Spre ce loc se duc aşa cei doi fraţi?» şi se sculă în d a tă şi porni în a in tea celor doi. (Zeul F urtun ii) [...] zări înspăi- m în tă to ru l d io rit şi braţele îi căzură moi. Se aşeză în ţă rîn ă . Lacrim ile îi curseră ca n işte rîuri. Cu lacrim i în ochi, Zeul F u rtun ii vorb i: «Cine ar îndrăzni să pornească război? Cine poate îndura vederea groaznicelor lui [...]?» Răspunse Ish ta r : «Fratele m eu nu ştie. V itejia lui s-a înzecit. [...]De-aş fi fost eu b ă rb a t [...]» (lacună) [Ish ta r luă o h arfă şi un gâlgâituri. Le luă şi porni să cînte un cîntec. îş i aruncă veşm întul] în ţă rîn ă . Ish ta r cîn tă. Se rezem ase de o stîncă şi de prundul m ării. Din m are năvăli un ta laz uriaş. Talazul g ră i: «De ce cînţi? P en tru cine gura t a se umple [de cîntece]? Omul e surd, el nu aude. El e o rb: nu vede şi nu are sim ţuri. D u-te, Ish ta r , şi caută-l pe fratele tă u , a tî ta vreme cît acest (Ullikummi) n-a ajuns a to tpu tern ic , a t î ta vrem e cît ţea s ta lui nu a ajuns aducătoare de groază.» D upă ce auzi aceste cuvinte, Ish ta r îşi p ă răsi (planul). îş i zvîrli h arfa şi gâlgâituri şi începu să se vaiete (lacună).

Cînd zeii auziră (de înfrîngerea Zeului Furtun ii), ei îşi p reg ă tiră carele şi le d e te ră [lui A shtab i ... A shtabi] sări în carul său ca un [...] şi îşi m înă carul că tre [...] El adună carele. D ezlănţui tu n e tu l şi, în zgom ot de tu n e t,

193

(porni) spre m are [...] E l nu izbu ti să [...] A shtab i şi cei şaptezeci de zei se p răbuşiră în m are.

(Ullikummi) cu trem ură cerurile şi [p ăm în tu l...] ; el se în ă lţă ca un tu rn şi atinse kuntarra. Înă lţim ea dioritu- lui ajunsese p înă la nouă m ii de leghe şi de nouă m ii de leghe era s ta tu ra sa. E l se în ă lţa d inain tea po rţii oraşului K um m iya, ca un [...] Pe H epat 46 o sili să plece din tem ­plul ei, p en tru ca ea să nu m ai p o a tă prim i veşti de la zei şi să nu-l m ai p o a tă vedea nici pe Zeul F u rtu n ii ( Te- shub), n ici pe Shuw aliyatta . H epat grăi că tre T ak iti: «Ascultă, T ak iti 1 Ia -ţi în m înă toiagul tă u , încalţă-te cu sandalele ta le repezi. Mergi şi strînge lao la ltă A dunarea Zeilor. F ă ră îndoială că D ioritul l-a ucis pe soţul meu, pe nobilul rege.» T ak iti încercă să aducă la îndeplinire porunca d a tă de H epat, dar nu m ai era (deschisă) nici o cale {lacună).

«Într-un loc um il [va treb u i să locuiască dom nul meu] p înă cînd se vor scurge anii ce i-au fost so ro c iţi!»[...] Cînd H epat îl văzu pe Tashm ishu, ea fu cît pe ce să cadă de pe acoperiş. D acă făcea un singur pas, cădea, însă feme­ile o ţin u ră şi n^o lăsa ră să plece. R ostind aceste cuvinte, T ashm ishu coborî iarăşi din tu rn şi se duse la Zeul F u r­tu n ii. T ashm ishu ro sti că tre Zeul F u rtu n ii: «Unde ne vom aşeza? Pe m untele K andurna? In vrem e ce noi ne vom afla pe m untele K andurna, altcineva se va duce să se aşeze pe m untele L alapaduw a. [D acă] plecăm noi, nu va m ai răm îne nici un rege în cer!» (lacună).

«De ce nim iciţi voi [om enirea]? Oamenii n-au adus oare je rtfe zeilor? [D acă veţi] nim ici om enirea, nim eni nu va m ai avea g rijă de zei, nim eni nu le v a m ai aduce nici grîne de sacrificiu, nici libaţii. Se va în tîm pla aşa că puternicul rege din K um m iya, Zeul F u rtu n ii, va fi nevoit să pună (însuşi) m îna pe coarnele plugului, iar Ish ta r şi H epat vor treb u i să m acine boabele. De ce vrei tu să-i faci rău om enirii? Oare nu pen tru tine a adus ea cu bucurie jertfe în tem plul tă u , o, K um arbi, p ă rin te al zeilor?»

«O, Upelluri, [spuse E a], tu nu cunoşti vestea cea nouă? Nu-l ştii pe zeul preaputern ic pe care K um arbi l-a cioplit spre a-l îm potriv i celorlalţi zei, spre a urzi m oartea Zeu­lui F u rtu n ii. P en tru Zeul F u rtu n ii a cioplit un rival. El se rid ică din m are ca o stîncă de d iorit. Nu-l cunoşti? Ca

194

un tu rn s-a În ă lţa t acesta şi a acoperit cerurile, sfîn ta casă a zeilor şi pe Hepat» Upelluri îi răspunse lui E a:

«Cînd ei (zeii străvechi) au rid ica t cerul şi păm întul asupra m ea, eu nu ştiam nim ic. Cînd au ven it ei şi cu cosorul au d esp ă rţit cerul de păm în t, eu nu am ş tiu t nim ic. Acum, um ărul m eu drept m ă cam supără, nu ştiu însă despre ce zeu este vorba.»

Cînd auzi aceste cuvinte, Ea răsuci um ărul lui Upel­lu ri: d ioritu l se înfipsese în um ărul d rep t al lui Upelluri ca o săgeată . E a le grăi zeilor celor s trăvech i: «Ascultaţi, zei străvech i, voi care cunoaşteţi cuvintele de odinioară! D eschideţi străvechile m agazii ale părin ţilo r şi bunicilor v o ş tr i! Să fie aduse vechile peceţi străm oşeşti şi după aceea to a te să fie pecetlu ite din nou. Să fie adus străvechiul cosor de aram ă cu care a fost d esp ărţit cerul de păm înt. Să fie re teza te picioarele lui Ullikummi, pe care K um arbi l-a fă u rit spre a le face zeilor un r iv a l!» [...]

E i începură a m ugi ca n işte cirezi de v ite îm potriva lui Ullikumm i. Zeul F u rtu n ii să ri în carul său . Cu tu n etu l său, el se pogorî spre m are şi in tră în lu p tă cu dioritul.

[Ullikum mi s trig ă b a tjoco rito r:] «în ceruri, eu m ă voi face rege. Şi voi d istruge Kum m iya. Voi lua în stăp în ire k u n ta rra . Pe zei îi voi izgoni din cer.»

(Cîntecul lui Ullikummi)

INVOCAŢII CĂTRE ZEII VEDICI

Religie cu panteon fluctuant, henoteismul epocii vedice a Indiei a determinat periodic venerarea supremă a altui zeu, importanţa C3lorlalţi zei, a tît de numeroşi, micşorîndu-se uneori pînă la nivelul cultelor tribale. Dar, dincolo de vastul inventar absolut, Visvedeva (Poţi Zeii) au fost la un moment dat doar zece sau doisprezece, zeii f undamentali nedepăşind niciodată cifra de 33, chiar dacă n-o com­puneau mereu aceleaşi nume. Zei regenţi au fost, după epocă, fie Indra şi Agni, fie Varuna, la un moment dat Vishnu, sau cele două ipostaze Rudra — Shiva. Privit în ansamblu, acest panteon e clasi- ficabil în trei categorii: cerul (Varuna, ajuns mai tîrziu patronul apelor; discul solar Surya ; sau Vishnu, creatorul universal); atmo­

195

sfera (Indra — fulgerul şi, iniţial,războiul; Vayu — vîntul); pămîntul (dublul Agni — divinitatea focului, şi Soma — zeul beţiei divine).

în brahmanismul post-vedic, dominat de „iluzia divină" Maya, o triadă supremă (Brahma, Shiva, Vishnu) reduce mişcarea cos­mică la trei ipostaze: creaţia, conservarea, distrugerea.

Imn către Agni

Pe Agni îl c în t, capelanul, zeul sacrificiului, preotul, rîndu ito ru l de je rtfe , care ne copleşeşte cu daruri. Pe el, cel p ream ărit de profeţi, îl vom c în ta noi înşine; călăuzeas- că-i pe zei că tre noii în tr-ad ev ă r, prin el vom p u tea do­b îndi norocul, propăşirea zi după zi, glorioasă, îm belşu­g a tă în oam eni de seam ă! Căci, Agni, je r tfa şi d a tin a cu care din to a te părţile ne îm prejm ui, num ai acestea ajung în lum ea zeilor.

Agni, rîndu ito ru l sacrificiilor, poetul cu glas puternic, cel ad e v ă ra t şi cu stră lu c ito a re faim ă, el, zeul, să vină spre noi d im preună cu zeii! Şi ad ev ăra t este , Agni, cînd tu h o tă ră ş ti să-l încarci de bunuri pe acela ce îţi e credin­cios, o, A ngiras, to a te se înfăptuiesc pen tru el. Noi spre tine purcedem , Agni, zi după zi, în tru rugăciunea noastră că tre tin e care stră luceşti în n o a p te ! A devărat, că tre tine păşim aducîndu-ţi închinare ţie care dom neşti peste je r t ­fele noastre , Agni, p ăsto r al lum ii, lum inătorule, venim spre tin e cel care c reşti în locuinţele n o a s tre !

Să ne fii, Agni, lesne la îndem înă aşa cum îi este fiului său un p ărin te . însoţeşte-ne, în tru binele nostru !

(Rig Veda, I - l )

Imn către Indra

Cel care ch iar de la naşterea s-a, întîiul d in tre zei, prea- in ţeleptul, i-a încon ju ra t pe zei cu p u terea lui, şi sub a cărui în foca tă iu ţeală s-au cu trem u ra t lumile, sub m ăre ţia isprăvilor sale: acela, oam eni, este Indra. Cel care a în ­ţepen it păm în tu l nesta to rn ic şi m unţii zbucium aţi i-a dom olit, văzduhul în d ep ă rtă ri l-a m ăsu ra t şi a p ro p tit

196

cerul, acela, oam eni, este In d ra l Cel care, om orînd dra­gonul, a lă sa t să curgă cele şap te fluvii, a m înat vacile afa­ră din peştera lu i Yala, foc a isca t în tre două pietre şi a ad u n a t p radă din b ă tă lii , ia tă , oam eni, acela e Indra!

Acela p rin care to a te lucrurile au fost puse în mişcare, cel ce a ră s tu rn a t neam ul D asa, să se ascundă silindu-i, şi ca un ju că to r ce sporeşte miza învingînd, i-a lu a t zgîr- citului bogăţiile , acela, oam eni, este Indra. Cel care în tre ­b a t a fo st: «Unde este el aşadar?» şi despre care s-a răs­puns: «Nu este!» — zeul cum plit care îm puţinează averile necredinciosului, ca din tr-o a ru n că tu ră de zaruri — în el să credeţi: acesta , oam eni, e Indra.

Cel ce îm bărbătează pe cei slabi şi n ea ju to ra ţi, pe b rah ­m anul nenorocit care s trig ă după a ju to r, cel care-i călă­uzeşte pe cei ce întocm esc p ia tra de m oară şi storc soma, zeul cu buze frumoase — acesta, oameni, e Indra! Cel de poruncile căruia ascultă caii şi taurii, neam urile ome­neşti şi carele, laolaltă, cel care a făcut Soarele şi Zorii, el, călăuza Apelor, oameni, este Indra!

Cel pe care îl cheam ă am bele oşti ce se b a t , duşmanii acestu i cîmp de lu p tă şi ai celuilalt, şi cu deosebire îl strig ă cei ce s-au aşezat îm preună în tr-un car: acela, oa­m eni, e In d ra . Cel fă ră de care oamenii nu biru ie, cel pe care îl cheam ă în a ju to r lu p tă to rii, cel care este m ăsura tu tu ro r lucrurilor şi face să se m işte ceea ce este nem işcător, acela, oam eni, e Indra. Cel ce fă ră preget a lov it cu săgeata sa pe ucigaşii neştiu to ri ai propriei lor sorţi, cel care nu-i ia r tă nesăbuitu lu i nesăbu in ţa şi pe Dasyu îl ucide, acela, oam eni, e Indra. Cel ce a descoperit în a patruzecea toam ­nă pe C am bara cu ib ărit în m un ţi şi a ucis demonul în pu ­terea sa încrezător, pe dem onul culcat peste ape, acela, oameni, este Indra!

P uternicul ta u r cu şapte căpestre care a ru p t zăgazurile celor şapte fluvii, lăsîndu-le să curgă, zeul p u rtă to r de trăzn e t care a p răb u şit R auhina ce voise să se suie la Cer: acela, oam eni, e Indra . Chiar Cerul şi Glia se apleacă în fa ţa lui, d inain tea alergării sale iu ţi se cu trem ură m unţii, cînd se ştie că el a b ă u t soma şi că ţine pe b ra ţ, că ţine în m înă fulgerul: acela, oam eni, e Indra!

Cel ce vine în a ju to ru l om ului care tescuieşte sau coace, slăveşte ori se îndeam nă în tru rînduiala credinţei, cel ce îşi află m enirea în rugă, în soma , în harul care, ia tă-l, este

197

aici: acela, oam eni, e Indra . Tu care sm ulgi pen tru omul ce tescu ieşte şi coace — prada de război de la vrăjm aşul să lbatic , tu eşti cu ad ev ăra t cel ce este. Să pu tem fi iu­b iţi pururi de tine , din in im ă să-ţi rostim , ca oam eni, în ­chinarea din datină!

(Rig Veda, 11 — 12)

închinare lui Rudra

Mîniei ta le , închinare, R udra, închinare săgeţii tale, aducem închinare arcului tă u şi to t astfel celor două bra ţe ale ta le — închinare! Tu ai chipuri paşnice, R udra, fă ră cruzime, n e în tu rn a te spre ră u , şi ia-ne în seam ă tu care colinzi m unţii — cu cel m ai b inefăcăto r d in tre chipuri! S ăgeata pe care o duci în m înă ca s-o slobozi din arc, o, tu cel ce m unţii îi colinzi, fă-ne-o prielnică, stăpîne al m unţilor, să nu faci rău om ului şi n im ănui din to t ce t r ă ­ieşte! Urare îţi înălţăm cu vorbe po triv ite , stăpîne al m un­telu i : fie ca to t poporul acesta să ne fie prielnic în ad u n a re !

A părăto ru l a vo rb it pen tru noi, el, cel d in tîi medic al zei­lor: el striveşte to ţi şerpii, doboară şi alungă pe to ţi v ră ji­to rii. Lui, care este negru, roşu şi castan iu , zeului a tît de ocro tito r, şi lor, tu tu ro r R udras care tră iesc de ju r îm pre­ju r în aceste ţin u tu r i, în cete de m ii de inşi, noi le vom abate furia. Pe el, cel ce roşeşte, are grum az v în ă t şi um ­blă tîrîndu-se, I-au v ăzu t şi ciobanii şi femeile care aduc apă şi aşijderea to a te făp turile I-au ză rit... P en tru că a fost v ăzu t, să a ibă m ilă de noi.

înch inare acestui zeu m ărinim os cu coam ă a lbastră şi cu o mie de ochi; şi lu p tă to rilo r săi to t astfel eu le-am în ă lţa t închinare! înch inare arm ei ta le , la fel de necru ţă­toare chiar cînd nu e înco rda tă , şi deopotrivă închinare braţelor ta le , arcului tău ! D estinde-ţi cu două vîrfuri de săgeată coarda arcului tă u şi azvîrle departe în lă tu ri să­geţile care sîn t în m îna ta , P reafericitu le 1 Destinde-ţi arcul, zeule cu o mie de ochi, cu o su tă de to lbe, toceşte-ţi vîrfurile dardelor ta le , să ne fii b inevoitor şi prielnic!

198

Răpească-i-se coarda din arc zeului pletos, golită fie-i to lba de dardele sale! Săgeţile ce le-a av u t s în t pierdute, teaca e goală. Să ne cruţe p u ru ri săge tarea arcului tău , ascunde-ţi tolbele departe de noi! Cu su liţa ta , o, prea darnicule, şi cu arcul tă u , care prielnice ne-au fost, îm- brăţişează-ne din to a te părţile cu aceste arm e!

(Maitrayani Samhita, II —8)

Invocaţie către Vishnu

Să cîn t în ceasul acesta isprăvile lui V ishnu, cel care a m ăsu ra t în tinderile păm în teşti şi a p ro p tit lăcaşul suprem m ergînd tre i paşi, el, d rum eţul cu pas lung. I a tă isprăvile p en tru care slăvim faim a lui V ishnu, ca o fia ră grozavă care dă tîrcoale, în picioare, pe m u n te : să v in ă la noi de departe şi m ai departe!

Tu, sub cei tre i paşi lungi ai că ru ia răm în to a te lumile în pace, păşeşte larg, V ishnu, făureşte-ne un spaţiu încă­p ă to r ca să răm înem în pace, bea un tu l, tu cel a cărui m atrice e un tu l, şi lungeşte fă ră soroc zilele aducătorului je rtfe i.

Universul acesta l-a cuprins Vishnu cu pasul, de trei ori şi-a în tip ă r it urm ele paşilor săi47, iar p en tru el to t acest univers nu este decît pu ţin ă pulbere.

Vishnu, paznicul fă ră greş, a um blat tre i paşi, în tă rind cu ei legile universului. P riv iţi cu încîn tare isprăvile lui V ishnu, ca urm are a cărora el, vrednicul prieten al lui Indra, a contem plat cu încîn tare legile universului. Pasul acesta suprem al lui V ishnu, darnicii aducăto ri de jertfe îl privesc pururi ca pe un ochi deschis în cer.

Din Cer, o, V ishnu, sau de pe P ăm în t, din m arele cer, o, V ishnu, sau din spaţiul cel larg , um ple-ţi mîinile cu îm bel­şugate bogăţii şi întinde-ni-le nouă cu m îna ta d reap tă şi cu m îna ta stîngă.

(Atharva Veda, VII —26)

199

OMETEOTL, DOIMEA NAHUATLĂ

Mitologia toltecilor, aztecilor şi a altor popoare nahuatle din Anzi are un panteon cu o ierarhie originală: doimea divină Ometeotl, divi­nitate autocreată, compusă din două principii (Ometecuhtli — Dom­nul care fecundează, şi Omecihucal — Doamna care zămisleşte) necorporale, deci nefiind o divinitate androgină, ci un tot biprinci- pial care se autogîndeşte şi se produce pe sine, este centrul motor al universului, pe care îl creează în esenţele sale; printre aceste esenţe e şi prima generaţie de zei, care la rîndul lor creează şi orînduiesc de­taliile lumii vizibile. Sediul doimii Ometeotl, situat deasupra celor 13 ceruri, se numeşte Omeyocan (locul doimii), iar epitetul principal, Moyocoyani (cel care se face pe sine) explică ideea mitologică fun­damentală. Bineînţeles, dualitatea nahuatlă, deşi pare asemănă­toare ca poziţie în mit cu perechea supremă din concepţia maya (în varianta quichă: Tepeu şi Cucumatz), e socotită o divinitate uni­tară şi deci indivizibilă, chiar dacă textele mai tîrzii simt nevoia unei concretizări analitice.

Se povesteşte şi se spune că, în invocaţiile sale, Que- tza lcoa tlfăcea zeu al său ceva (aflat) în adîncim ea cerului; pe aceea care are fu s tă de stele, pe acela care sileşte lucru­rile să fie lum inoase; D oam na trupu lu i n o stru , Domnul trupu lu i no stru , aceea care este înveşm în ta tă în negru, acela care este înveşm întat în roşu; aceea care dă sprijin păm în tu lu i, acela care 11 înveleşte cu bum bac.

Şi într-acolo îşi în d rep ta chem ările, aşa cum se ştia (odinioară), îndreptîndu-se înspre Omeyocan (locul doi­m ii), c ă tre locul de peste cele nouă s tra tu r i din care este a lcă tu it cerul [...]48

(Codicele Chimalpopoca, „Analele din Cuauhtitlan“, IV, 1 — 7)

Muma zeilor, ta tă l zeilor, zeul b ă trîn care se află în m ie­zul focului, în tem n iţa lui de peruzea [...]49

Domnul n ostru e stăp înu l apropierii nem ijlocite. El cuge tă ceea ce vrea, el h o tă ră ş te şi se desfătează. Aşa precum ar fi v ru t, aşa voieşte. La mijloc ne ţine în căuşiil

200

palm ei sale şi ne m işcă după dorin ţa sa. Noi ne m işcăm , ne ro tim ca n işte bile şi el ne m işcă fă ră nici o ţ in tă . Noi sîntem un m ijloc de d esfă tare pen tru el, ia r el îşi rîde de noi. [...]

Muma zeilor, ta tă l zeilor, zeul b ă trîn , în tins în miezul p ăm în tu lu i, zăvorit în tr-o tem n iţă de peruzea.

Acela este care se află în apele de culoarea p ăsării a l­b astre , cel pe care n o rii îl ascund.

B ătrînu l zeu care locuieşte p rin tre um brele din lum ea m orţilor (este el), Domnul focului şi al anului (Xiuhte- cuhtli).

(Codicele florentin, VI, 34, 43, 71, 148)

•

Zeul acesta şi zeiţa aceasta (Ometeotl) au născu t pa tru fii: cel m ai în v îrs tă a fost nu m it T latlauque Tezcatlipoca, iar locuitorii din Huehotzinco şi din Tlacsqual, care îl socoteau d rep t zeul lor cel m ai de seam ă, I-au num it Ca- m ah tle : el se născuse roşu.

S-a n ăscu t al doilea fiu, care a fost n u m it Y ayauqui Tezcatlipoca, iar el era cel m ai"rău şi cel m ai m are, şi avea m ai m u ltă au to rita te şi m ai m u ltă pu tere decît ceilalţi tre i, p en tru că se născuse la m ijloc: el s-a n ăscu t negru.

Al tre ilea a fost n u m it Q uetzalcoatl sau, după a lt num e, Yoalli E hecatl [Noapte-Vînt].

Al p a tru lea şi cel m ai mic a fost n u m it O m iteotl sau, a ltm in te ri spus, M aquitzcoatl, ia r m exicanii I-au num it H uitzilopochtli, deoarece era stîngaci, şi locuitorii din Mexic îl socoteau cel m ai de seam ă, fiindcă acolo de unde veniseră dînşii anum e el fusese socotit cel m ai de seam ă.50

(Istoria Mexicanilor în picturile lor)

IANUS, ZEUL BIFACIAL

Ianus, cel mai autohton dintre zeii romani şi totodată conside­rat protectorul Romei, este o reminiscenţă a unei divinităţi arhaice din Latium (după unii autori latini, chiar un rege legendar din vîrsta de aur); cultul său a precedat deci cultul Iui Iupiter. Pentru că fusese

201

venerat de la început ca zeu creator al lumii şi ca simbol al vigilen­ţei totale, era reprezentat cu două feţe opuse (Ianus bifrons); unor comentatori moderni li s-a părut însă aceasta o simplă alegorie a confuziei în care se afla materia precosmogonică, numele însuşi al zeului părîndu-li-se un derivat fonetic din haos.

Zeu cu dublu chip, obîrşie a anului ce se scurge tă c u t, Ianus, singurul d in tre Cei-de-sus care poţi vedea în spate, a ra tă -te prielnic căpeteniilor a căror veghe grijulie aduce pace păm întului şi odihnă m ării; coboară-ţi ocrotirea asu­pra senatorilor tă i , asupra poporului lui Q uirinus51; iar la un sem n al capului tă u , s tră lu c ito ru -ţi tem plu să apară în privirile noastre . [...] Cine să-mi explice to tu şi, Ianus, d iv in ita tea ta cu chip dublu? Căci Grecia nu are nici un zeu care să-ţi semene. Spune-m i şi de ce eşti singurul din­tre cei cereşti care vezi to to d a tă şi în fa ţa ta şi în spatele tă u . Mi-am lu a t tăb liţe le şi în trebările acestea mi s-au zb ă tu t în cap; o zi m ai stră lucitoare s-a şi răsp înd it în­d a tă în casa m ea: atunci sacrul Ianus, cu m inunata lui im agine dublă, nem aipom enită, îmi izbeşte pe neaştep­ta te ochii. S im t, u lu it, cum mi se rid ică părul de spaim ă şi un fior de frig îmi îngheaţă deodată inim a. El ţine în m îna d reap tă un toiag şi o cheie în stînga şi de la început îmi ro steşte aceste cuvin te: «Află fără team ă ceea ce do­reşti, harnic c în tăre ţ al anului, deschide-ţi m in tea la gla­sul m eu. Cei străvechi m ă num iseră Haos, căci eu sînt un lucru de dem ult. Ia tă din ce vremi d ep ă rta te purcede povestea m ea. Aerul acesta senin şi celelalte tre i elem ente: focul, apa, păm întul, nu alcătu iau decît aceeaşi grăm adă. Ciocnirea d in tre a tîtea principii contrare a dus la despăr­ţirea lo r: elem entele îm p ărţite se aşezară în locuri noi. F lacăra a izbucnit spre înălţim i, locul u rm ăto r l-a dobîn­d it aerul; nem işcatul păm în t şi cu apele lui s-au aşezat la mijloc. A tunci eu, care fusesem un bulgăre grosolan şi fă ră chip, am c ă p ă ta t în făţişare şi tru p , vrednice de un zeu. Chiar şi acum , p ăstrîn d urmele s tă rii mele dintîi, chipul din fa ţă mi se vede aidom a în spate . Ia tă şi a ltă pricină a acestei a lcă tu iri, căci pricepînd-o îmi vei cunoaşte to t astfel pu terea . T o t ce vezi p re tu tinden i, cerul, m area, norii, păm înturile, toate se deschid şi se închid după voia

202

mea. Singurul sînt care am în păstra re lum ea cea larga şi num ai eu am dreptul în treg să-i rotesc osia. De cînd la glasul m eu Pacea şi-a p ă ră s it lin iş tita şedere, ea um blă slobodă m ereu pe aceleaşi căi. T oată lum ea s-ar acoperi de sînge şi m ăcel dacă eu n-aş ţine războaiele sub neclin­t i te zăvoare. E u veghez la porţile cerului îm preună cu Horele paşnice; nici Iup ite r nu poate ieşi ori in tra fă ră ştirea m ea. De aceea mi se şi spune Ianus. Cînd sacerdotul sacrifică pe altarele mele ofranda d ă ru ită de Ceres şi grîul am estecat cu sare, tu vei rîde de to t ce mi se dă; în gura (preotului) eu sîn t ba Patu lcius, ba Clusius. Aşa a v ru t grosolana an tich ita te să-mi scoată la iveală, prin cele două num e contrare, neasem ănătoarele mele îndeletniciri. T u îmi cunoşti p u terea ; ia tă aşadar cauza figurii mele, deşi în p a rte ai şi văzut-o. Orice p o a rtă are două feţe: una o priveşte poporul, a lta Larul casnic. în tin d ă şezînd, portaru l vede cine in tră şi iese, ia r ca p o rta r al curţii ce­reşti eu însum i privesc spre R ăsă rit şi spre Apus. T ri­plei H ecate 52 i se cunosc tre i feţe cu care ea poate veghea cele tre i că i de răscruce. Ca să nu-m i pierd vrem ea în to r­cînd capul, mi s-a h ă răz it însuşirea să v ăd în am bele la tu ri fă ră să-mi mişc trupu l.» A stfel vorbind, am desluşit pe chipul zeului că nu-m i v a fi greu să-mi sporesc în trebările . Întorcîndu-m i-se curajul, i-am a ră ta t recunoştin ţă lui Ianus şi fă ră team ă am cu tezat să rostesc cîteva cuvin­te , cu ochii în păm în t: «Lăm ureşte-m ă, rogu-te, pen tru ce anul nou începe în anotim pul brum ei, cînd ar fi fost m ai bine să înceapă o d ată cu renaşterea prim ăverii. A tunci înfloresc to a te , a tunci e v îrs ta cea nouă a tim pulu i, v iţa crescută dă lă s ta r i noi şi copacul se îm bracă în frunze p roaspăt născu te . Încolţeşte şi creşte săm în ţă în toate brazdele şi păsările dezm iardă cu cîntecul lor v ăz­duhul încălz it; tu rm a aleargă şi se zbenguie pe cîmpie. Soarele a tu n ci e b la jin ; rîndunica apare după o lungă lip­să şi îşi clădeşte sub un acoperiş înalt cuibul ei de argilă. A tunci se redă m uncilor sale ogorul, înnoit de plug. Ia tă care e cu ad ev ăra t anotim pul noului an.»

L a lunga m ea în treb are zeul şi-a strîns cuvintele de ră s ­puns în aceste două versuri: «Odată cu brum a începe şi se încheie m ersul soarelui: Phoebus şi anul se cuvine să m eargă îm preună.» U im it am fost apoi că în cea dintîi zi a anului nu s-a oprit orice îndeletnicire. « Iată din ce

203

cauză, m i-a spus Ianus. Am h ărăz it începutul de tim p tre ­burilor, de team ă ca a lt început să nu facă în treg anul inert. A stfel fiecare m eşteşugar încearcă să vadă atunci ce e în sta re şi-şi h o tă ră ş te felul obişnuit de lucrări.» Dar de ce, am m ai zis, chiar cînd je r tfa m ea e consacrată alto r fiinţe (divine), sîn t d ato r să-ţi ofer prim a p a rte din roade şi v in? « în trucît, fiind po rta r, las să treacă rugăciunea ta că tre zeul pe care-l im plori.» Şi de ce, în ziua Kalen- delor ta le , se rostesc u ră ri de noroc şi cuvinte plăcute, spuse unora, de la a lţii p rim ite? Sprijinindu-se atunci în to iagul din m îna sa d reap tă , zeul spuse: «în orice înce­p u t este o prevestire. Voi v ă aplecaţi urechea speria tă la în tîia vo rb ă şi augurul îşi rînduieşte prezicerea după în­tîia pasăre pe care a zărit-o . In zilele acelea sîn t deschise tem plele şi urechile zeilor; lim ba pioasă nu rosteşte ru g ă­ciuni zadarnice, to a te ro stirile ei au tem ei.» [...]

Ianus încetase să m ă in stru iască . Cu glasul supus pe care mi-l ş tiu d in to tdeauna, I-am m ai în treb a t însumi pe zeul-chelar: «M-ai desluşit îndestu lă to r, i-am spus; dar pen tru ce ban ii de aram ă au o n av ă pe-o fa ţă şi un cap du­blu pe a lta?» «Poţi să-mi recunoşti tră să tu rile în chipul cel dublu, dacă vrem ea n u va roade o lucrare din tim puri străvechi. Răm îne să te lăm uresc asupra navei. Zeul pu r­tă to r de coasă s trăb ă tu se universul, cînd n av a lui a p ă ­tru n s în T ibru . îm i aduc am inte că I-am în tîm p ina t în ţa ra a s ta : el fusese alungat de Iup ite r din regatu l ceruri­lor; de a tu n ci ţin u tu l a p u r ta t m u ltă vrem e num ele zeu­lui S a tu rn u s53; şi se num eşte L atium to t d a to rită zeului re tras . Spre a consfinţi sosirea nem uritorului oaspete, p o s te rita tea recunoscătoare a g ravat pe banul de aram ă o navă . E u însum i am s tăp în it ţin u tu l ce se în tinde pe malul stîng tă ia t de unda lin iş tită a năm olosului T ibru. Acolo unde acum este Rom a, se înă lţa o pădure verde ne­a tin să ; m inunata păşune h rănea cîţiva boi. O m ăgură îmi era ce tă ţu ia căreia acest tim p evlavios i-a d a t num ele meu, spunîndu-i Ianiculum . Am dom nit pe a tunci cînd păm în­tu l îi m ai ţin ea pe zei ca locuitori şi cînd peste to t lao laltă cu oam enii erau ze ită ţi54. Crimele m uritorilor nu izgoni­seră încă Ju s tiţia , u ltim a d in tre Cei-de-sus care a p ă răs it păm în tu l. Pe atunci, fă ră p u terea pedepsei, singură ru ­şinea ţin ea poporul în frîu ; judecă ţile nu le erau de nici un folos acelor oam eni d rep ţi. Eu nu aveam nim ic de descur­

204

ca t cu războiul: stam de veghe la p o arta păcii.» Şi a ră tîn - du-mi cheia, el m ai ro s ti: «Ia tă armele m ele .» Zeul închise gura, dar se deschise a m ea şi în trebările mele îi cerură ră sp u n s :[ ...] «Dar de ce te ascunzi în tim p de pace şi apari num ai cînd zăngăne arm ele?» Şi în treb ării mele i se dete în d a tă răspuns: «Pentru ca poporul p lecat la război să aibă în toarcere liberă , p o arta m ea se deschide în treagă. După război o închid să păstrez pacea sta to rn ic . Şi vrem e îndelungată num ele tem u t al Cezarilor m ă va scuti s-o d esch id .»

A cestea rostind şi uitîndu-se to to d a tă de ju r îm prejur, el cuprinse lum ea în tr-o priv ire.

(Publius Ovidius Naso, Faste, I, 65 — 284)

MOARTEA LUI BALDR

Mitul uciderii tînărului zeu scandinav (repovestit în Edda Nouă 53 a Islandei tîrzii) face parte dintre marile simboluri de tip osiriac ale morţii sau amorţirii periodice a naturii. Faptul că, ferit de orice primejdie, Baldr poate fi omorît cu o crenguţă de vîsc, a fost inter­pretat de J.G. Frazer (în Creanga de Aur) drept un raport religios special între fecunditatea naturii (simbolizată aici de zeul frumos şi tînăr Baldr) şi cultul tradiţional al stejarului sacru; parazitul aces­tuia (vîscul sau creanga de aur) ar fi depozitarul magic al forţei de­monului fecundităţii. Dar sînt posibile şi alte interpretări, întrucît unicul duşman al lui Baldr este JLoki, zeul focului subteran.

Un simbol complementar se află şi în faptul că executorul crimei lui Loki este fratele vitreg al lui Baldr: zeul orb al întunericului — Uodhr, care guvernează după Amurgul Zeilor (Ragnarokr) lumea cea nouă, Himli, alături de victima sa, revenită în existenţa cosmică.

Bunul Baldr începuse să fie b în tu it de vise rele care îi prevesteau o prim ejdie de m oarte şi el îm p ărtăş i acestea (zeilor) Asa. Zeii se s trîn se ră la sfa t şi lu a ră h o tărîrea să facă aşa încît B aldr să nu p o a tă fi v ă tă m a t de nim ic din to t ce este . A tunci Frigg porni la drum şi le ceru tu tu ro r

205

fiinţelor şi tu tu ro r lucrurilor — focului, fiarelor, păsărilor şi şerpilor veninoşi — să-i făgăduiască cu ju răm în t că nu-i vor pricinui nici un rău lui Baldr. D upă ce ea sfîrşi acest lucru, zeii născociră un joc, ca să-l înveselească pe Baldr: el s tă tu la m ijloc, în vrem e ce unii din ei începură ad săge ta din arcuri, a lţii p rinseră a-l lovi cu armele, iar ceilalţi, să arunce cu p ietre în el. D ar nimic din to a te aces­tea nu i-a făcu t vreun rău . Lui Loki nu-i plăcu ceea ce se petrecea: preschim bîndu-se în femeie, se duse la Frigg, în Fonsal, şi o în treb ă de nu ştie cum va cu ce se îndelet­nicesc zeii pe locul de trag e ri la ţ in tă . Frigg îi răspunse că zeii încearcă să-l răp u n ă pe B aldr cu armele lor însă el răm îne m ereu n ev ă tă m a t. «Nici fierul, nici lem nul nu-i po t face vreun rău lui Baldr, căci to a te acestea s-au legat fa ţă de m ine cu ju răm în t» , zise Frigg. Fem eia o m ai în­treb ă : «Chiar to a te lucrurile au ju ra t să-l cruţe pe Baldr?» Frigg răspunse : «La apus de Valholl, am ză rit o m lăd iţă care se num eşte M istilteinn*6, însă mi s-a p ă ru t prea m ică s-o m ai pun şi pe ea să jure». A tunci fem eia plecă; iar Loki se duse şi cău tă m lăd iţa M istilteinn, pe care o smulse cu răd ăc in ă cu to t , apoi se în toarse pe locul tragerilo r la ţin tă . H odhr57 s tă te a în spatele tu tu ro r bărbaţilo r, în tru ­cît era orb. Loki îl în treb ă : «Tu de ce nu-l ţ in te ş ti cu arm a pe Baldr, aşa cum fac ceilalţi?» Zeul răspunse : «Fiindcă nici pe B aldr nu-l po t vedea, nici arm ă n-am l» A tunci Loki spuse: «Aruncă şi tu cu ceva în el, cum fac to ţi cei­lalţi. î ţ i voi călăuzi eu m înal Zvîrle în el cu o vargă.» Hodhr luă (crenguţa de) M istilteinn şi o zvîrli aşa cum îi a ră tase L oki: lov it în p iep t, B aldr căzu m o rt la păm înt. A sta a fost nenorocirea cea m ai m are din cîte au cunoscut v reodată zeii şi oam enii. D upă ce B aldr a căzut, nim eni nu m ai p u tu ro s ti un cuvîn t şi nim eni nu fu în sta re m ă­car să în tin d ă m îna să-l ridice de jos; şi se u itau to ţi unii la alţii şi gîndul tu tu ro r se în d rep ta spre cel ce făptuise as ta , însă nim eni nu îndrăzni să-l ucidă, p en tru că acest loc fusese h ărăz it să fie m area in c in tă a păcii. Ia r cînd Asii îşi re căp ă ta ră glasul, izbucniră m ai m ulte hohote de plîns decît cuv în tări, fiindcă nim eni nu m ai era în s tare să-şi rostească am ărăciunea. Ia r durerea cea m ai m are îl co­tropise pe Odhinn, pen tru că el înţelegea m ai bine ca oricare nenorocirea cum plită ce avea să le-o aducă (zeilor) Asa pieirea lui Baldr. Cînd zeii îşi veniră în fire, Frigg îi în­

206

treb ă cine d in tre ei v rea să-i m erite recunoştin ţa , ducîn­du-se în Lum ea M orţii şi, găsindu-i pe Baldr, să-i făgădu­iască (zeiţei) Hei o răscum părare , ca să-l lase pe Baldr să se în toarcă în A sgardhr. H erm odhr, fiul lui Odhinn, porni la d rum ; el îl luă pe Sleipnir, calul lui Odhinn, şi purcese călare spre lum ea subpăm înteană. Zeii aşezară t r u ­pul lui B aldr pe corab ia sa H ringhorni pen tru ca, îm pin­gînd-o spre largul m ării, să-i dea foc. D ar m u ltă vreme n-au fost în sta re să urnească din loc această corabie, şi au trim is a tunci în Y otunheim după u riaşa Girrokkin. E a sosi călare pe un lup cu frîul de şerpi. D upă ce uriaşa descălecă de pe lup, O dhinn porunci la p a tru oşteni ber- serker58 să ţin ă lupul, însă ei nu izbu tiră , p înă cînd nu-l p răvăliră la păm în t. Apucînd corabia, G irrokkin îi dete brînci, ia r aceasta num aidecît se şi urni de pe butuci şi in tră în m are, în vrem e ce păm în tu l se cu trem ura ju r îm ­prejur. Văzînd acestea, T horr fu cuprins de furie şi vru s-o om oare pe uriaşă , dar zeii ceilalţi îl opriră . A tunci zeii puseră tru p u l lui B aldr pe un rug c lăd it pe pun tea corăbiei; cînd însă N anna, so ţia lui Baldr, fiica lui Nepr, văzu, in im a i se frînse de durere şi o răpuse. O aşezară şi pe ea deci a lă tu ri şi aprinseră rugul. T horr sfin ţi acest rug cu ciocanul său M jolnir50; lîngă piciorul său se afla piticul L ith r, căru ia Thorr îi făcu v în t în flăcări, aşa că arse şi acesta . T oţi zeii lu a ră p arte la înm orm întare. In frun tea tu tu ro ra se afla Odhinn cu soţia sa Frigg, şi îl în to ­v ărăşeau W alkyriile şi cei doi corbi ai săi. F reyr şedea în carul său la care era în h ăm at m istreţu l G ullinbursti; H eim dallr m ergea călare pe calul său G ulltopr; iar Frey- ja că lă to rea în c ă ru ţa ei tra să de pisici. Convoiul m ai era în so ţit de o m ulţim e de uriaşi şi de g iganţi ai m unţilor. Ia r O dhinn îşi puse pe rug inelul său D raupnir, ce avea însuşirea ca la fiecare nouă nop ţi să dea din sine alte p a tru noiinele avînd aceeaşi g reu ta te ca a sa. Fu ars pe rug şi calul lui Baldr, lao la ltă cu şeaua şi frîul. Se spune că H er­m odhr a că lă to rit nouă nop ţi prin v ă i adînci şi întunecoase unde n u zărea nim ic, p înă cînd a izb u tit să a jungă la to ­ren tu l Hjoll, peste care treb u ia să treacă pe un pod; iar acolo locul fu deodată lum inat de o s tră lucire de aur. Fecioara care s tă te a de s tra jă la capul podului se num ea M odhudhr. Ea îl în treb ă pe H erm odhr cum îl cheam ă şi

207

ae ce neam e. E a zise: «Cu o zi m ai înain te a tre c u t peste podul acesta Baldr, cu un alai de cinci sute de b ărb a ţi [robi ucişi în cinstea înm orm în tării lui]; ia r acum podul se cu trem u ră sub tine nu m ai pu ţin decît sub ei to ţi, şi tu nici nu ai în făţişare de m o rt I De ce ai v en it aici, pe d ru ­m ul acesta că tre Hei?» H erm odhr spuse: «Trebuie să m ă duc la Hei şi să-l ră scu m p ăr pe Baldr. L-ai v ăzu t cum ­va lu înd calea spre H ei?» E a îi răspunse : «Baldr a trec u t podul acesta . Drum ul spre Hei duce în jos la m iazăn o ap te .» H erm odhr m erse m ai departe p înă ajunse la îm prejm uirea sălaşelor m orţii, acolo descălecă şi îşi legă calul de gard. P ă tru n se în tre hotarele s tăp în ite de Hei şi îl zări pe fra ­tele său Baldr. H erm odhr îşi petrecu noap tea acolo. D imi­n ea ţa , începu s-o roage pe Hei să-i dea drum ul lui B aldr înapoi pe p ăm în t, îm preună cu dînsul, şi îi isto risi c ît de m u lt p lînseseră to ţi după el. Hei răspunse că ea nu ar avea nim ic îm po trivă , dacă B aldr fusese cu ad ev ăra t a t î t de iub it cum zice fratele său , ia r dacă to t ce este viu şi m ort în to a te lum ile îl va plînge pe Baldr, el n-are decît să se în to a rc ă la Asi. D ar dacă m ăcar unul nu va dori să plîn­gă, B aldr va răm îne la Hei. A tunci H erm odhr se sculă, ia r B aldr îl petrecu şi-i înm înă inelul D raupnir să-i fie d a t înapoi lui O dhinn ca am in tire ; N anna îi trim ise zei­ţe i Frigg n ăfram a sa, ia r p en tru Fulle, un inel de aur. H er­m odhr că lă ri în d ă ră t şi, sosind în A sgardhr, povesti to t ce văzuse şi auzise. A tunci Asii au trim is crainici în to a te lumile cu ru g ăm in tea ca to ţi să-l plîngă pe B aldr şi aşa să-l libereze de la Hei. Şi au început a-l plînge to ţi oamenii şi to a te făp tu rile , păm întu l, p ietrele şi to a te m etalele, cum pesem ne ai v ăzu t că p o t plînge şi ele cînd ajung de la ger la căldură. Cînd se în torceau cu d a to ria îm plin ită, crainicii găsiră în tr-o peşteră o femeie u riaşă ce se num ea Tokk. O ru g a ră şi pe ea să-l plîngă pe Baldr. E a zise: «La înm orm întarea ucisului B aldr n-aş p u tea plînge decît fă ră lacrim i. N-am av u t nevoie de el nici v iu , n ici m ort! R ăm înă la Hei p rad a ei.» Şi se spune că în tr-ad ev ăr sub chipul acestei femei era chiar Loki, fiul n ăscu t de Laufey- ja , cel ce le-a adus Aşilor rău l cel m aj cum plit.

(Edda Nouă, I, „Orbirea lui

208

HINA, LEMNUL PLUTITOR

în fondul comun mitologic al Polinesiei, chiar dacă variantele se deosebesc uneori foarte mult, există o largă disponibilitate de poezie rituală şi un puternic trunchi totemic aproape în fiecare mit. Feno­menele naturii sînt povestite ca nişte acte arhetipale (despărţirea cerului de pămînt sau răpirea focului subteran, în miturile maorilor consacrate zeilor tineri Tanâ şi M aui; raportul cauzal între vegetaţie şi astrul selenar, personificat de Hina; mişcarea mării reprezen­tată cînd de Tangaroa ca patron al peştilor, cînd de Tinirau, zeu oceanic bifacial al apei ca element calm sau dezlănţuit).

Hina descinde din zeiţa focului vulcanic Pele şi epitetul ei prin­cipal indică această origine: Marea Doamnă aprinsă din cer. Două mituri par să aibă o relaţie strînsă: Hina pluteşte într-o găoace sau într-un copac scorburos spre fratele ei, dar vrăjită de privelişte se abandonează pe veci plutirii între ape şi cer (Tahiti); altădată, Hina adună crengi pentru ghirlandele rituale, iar o ramură cade în incinta unui templu şi se preface în primul smochin din lume (Raiatea). Dar, întruchipînd Luna şi vegetaţia şi înrudită cu oceanul mişcător, Hina ocroteşte şi dansurile, a căror zeiţă e nepoata ei, Laka.

Cîntecul Kumulipo

H ina60 cea care a t ru d it în L ună, p lu tind ca o găleată , a fost lu a tă în barcă şi de a tu n c i s-a n u m it H ina-găleata . A fost dusă la ţă rm şi azv îrlită în foc. S-au n ăscu t făp tu ri de coral, s-a n ăscu t tiparu l, apoi ariciul de m are, apoi ghio­cul, s-a n ăscu t p ia tra neag ră şi p ia tra de vulcani s-a n ăs­cu t.

De atunci i se spune: H ina cea din sînul căreia au ieşit la iveală soiurile cele mai felurite.

(Imn ritual din Hawaii)

Copacul singuratic Hina

Un arbore singuratic e H ina; ea s-a în c red in ţa t v în turi- lor. H ina a im plorat a ju to ru l m ai m ultor peşti, ca s-o poarte veseli pe sp inarea lor. R echinului m îndru i-a ceru t

209

s-o ducă fă ră prim ejdie peste m are, pînă la regescul Ti- n irau 61.

Vedeţi capul zdrobit al m onstru lu i care pînă acum as­cultase de fa ta trem u ră to are ce a deschis nuca de cocos, în că lă to ria ei spre Insula S fîn tă?

Uşor loveşte ea to b a .T inirau e ferm ecat de sunetul celei îm bietoare.

(Mit polinesian din insula Mangaia)

Note

1 Henoteismul nu este o formă de religie opusă politeismului, în ambele venerîndu-se mai mulţi zei, ierarhizaţi piramidal; dar, faţă de caracterul în mare măsură constant al rangurilor din politeism, henoteismul (aşa cum l-a formulat Max Miiller în 1878) impune venerarea unei divinităţi unice, tolerînd prin recunoaştere pe toate celelalte; panteonul Indiei, specific prin caracterul său henoteist, prezintă şi particularitatea fluctuaţiei de ranguri: triadele su­preme s-au schimbat mereu de la o epocă la alta.

2 Fiecare panteon are un număr variabil de zei patronali care pro­tejează detaliile lumii naturale şi ale lumii umane, uneori chiar confundîndu-se cu obiectul protejat; aşa cum aveau cel puţin cîte un zeu al lor şi Luna (Sin, Heng-o, Selene, Hina), şi albinele (Ah Mucencab), şi vîntul (Huracan, Vayu, Tawhiri), şi visele (Oneiros) şi chiar şoarecii (Ninkilim), la fel toate îndeletnicirile şi calităţile omeneşti, agricultura (Mot, Ceres), cărămizile (Kabta), dragostea (Kama, Aphrodite, Freyja), justiţia (Maat, Themis), hoţii (Laverna), memoria (Mnemosyne), uitarea (Lethe), războiul — poate cu cei mai numeroşi zei (Ares, Karttikeya, Morrigan, Kukailimoku), bucătăria (Tsao Chun), medicina (Asklepios, Iytlilton), zarurile (Dvapara).

3 în teogonia generală, zeii autocreaţi sînt mai rari; miturile na­rează acest act primordial în trei forme principale: autofecunda- rea (zeul egiptean Re), ieşirea din inerţie (Brahma, zeul Indiei post-vedice, care se doreşte pe sine) şi autoapariţia prin idee (doi­mea aztecă Ometeotl, care se gîndeşte pe sine înainte de a se autocrea).

4 Isis (numită de egipteni probabil Eset sau Usert) — sora lui Osi­ris (User), apoi soţia sa şi mama lui Horus (Hor), sora zeiţei Nephthys (Nebthet) şi a zeului demonic Seth (Suteh), toţi patru născuţi de zeiţa cerului (Nut) de la zeul pămîntului (Geb). Venerată într-o lungă carieră cultuală mai ales din cadrul teologic de la Heliopolis (On), ca simbol al dragostei casnice fidele şi al maternităţii, dar şi ca zeiţă magiciană, păstrătoare de mari taine.

210

5 Ieşirea zilnică a lui Râ în fruntea alaiului e o alegorie curentă pentru răsăritul soarelui.

6 Nilul (numit de egipteni Hapi), personificat uneori şi prin zeul Kneph era socotit sfînt, fiind, prin revărsările regulate, sursa vitală a ţării. Homer socotea că fluviul izvorăşte din cer.

7 Propoziţia se referă la caracterul ezoteric al adevăratului nume al lui Re; formula e o practică teologică străveche, de categorie ini- ţiatică (aplicată, de pildă, şi în cazul lui Yahweh); de fapt, aproape toate numele marilor zei nu erau decît porecle atributive evidente, iar aşa-zisul nume esenţial, o formulă de cod cu circulaţie res- trînsă la cercul teologilor iniţiaţi, nu devenea public din motive de respect cultual şi menţinerea hiatului tradiţional între misterele templului şi mulţimea credincioşilor.

8 Taurul autogam, numit adesea Hapi (Apis), s-a născut dintr-o vacă rătăcitoare, fecundată incidental de o rază de lumină (raza solară a lui R6).

9 Osiris era moştenitorul de drept al zeului htonic Geb. Un mit din Heliopolis considera că Geb a fost primul dintre regii-zei (de care vorbea şi Herodot) ce a domnit pe pămînt, adică peste Egipt; tot astfel, după istoricul egiptean Manethon, faraonii erau consi­deraţi succesorii tronului lui Geb.

10 Faptul că Isis zămisleşte din unirea cu fratele ei Osiris este un ecou întîrziat al unei mult mai vechi endogamii tribale, rămase în uzul de castă închisă al casei regale a faraonilor.

11 Nebthet (Nephthys), soţia lui Seth, însă părtaşa tragediei lui Osi­ris (de la care l-a născut pe Anubis).

12 Selket — zeiţa-scorpion, divinitate binefăcătoare, protejînd ferti­litatea pămîntului şi tagma vrăjitorilor-medici; e o divinitate totemică.

13 Thot — zeu sapienţial egiptean, considerat la Heliopolis „inima lui Re“, adică sediul inteligenţei divinităţii solare supreme, iar la Memphis „limba lui F tha“ (Ptah), cuvîntul activ al divinităţii artelor şi verbului creator; patrona ştiinţele şi bibliotecile, iar ca mag suprem a iniţiat-o în magie pe Isis.

14 Piticul minunat — zeul domestic Best între atributele lui fiind în­treţinerea veseliei familiale şi ocrotirea familiilor împotriva oricăror duhuri, făpturi, animale nefaste, ca şi protejarea lăuzelor şi a pruncilor.

13 Marele berbec ascuns — zeu zoomorf heracleopolitan al fertilităţii.16 Horus — zeul libertăţii spaţiului ceresc, apoi al soarelui, repre­

zentat emblematic printr-un şoim.17 Heprer (kheperi) — scarabeul sacru egiptean, venerat pentru ase­

mănarea dintre modul de a-şi rostogoli micul bulgăre şi mişcarea aparentă a soarelui, era socotit şi simbolul nemuririi.

18 Procesiuni falice simbolizînd fecunditatea, desfăşurate de greci în cinstea lui Dionysos. Identificarea propriilor zei în divinităţile altor popoare era o predilecţie a scriitorilor Heladei, transmisă apoi

211

şi romanilor. Iată de ce numele zeilor egipteni sînt adesea înlocuite de Plutarhos cu ale zeilor helenici.

19 Plutarhos, ca mulţi alţi scriitori greci (Herodot pe de o parte, Euhemeros pe de alta) îi consideră pe zei (aici, panteonul egip­tean) personaje istorice, între tipul de strămoşi totemici şi tipul de eroi civilizatori, ceea ce se încadrează şi în caracterul prin exce­lenţă antropomorfic al mitologiei greceşti. Dealtfel, Diodor din Sicilia adaugă şi alte detalii, anume că Osiris „i-a făcut pe oameni să-şi piardă obiceiul de a se mînca între ei, după ce Isis le dezvă­luise folosirea grîului şi orzului".

20 Gaston Maspero deducea că Osiris ar fi avut o înălţime de peste cinci metri.

21 Ereshkigal — zeiţa mesopotamiană a Infernului, considerată prin­tre cele mai crude şi nedrepte divinităţi ale iadului mitologic.

22 Kutha — oraşul în care se afla marele templu consacrat zeului Nergal (devenit, din zeu al războiului, zeu infernal după căsăto­ria sa cu zeiţa Ereshkigal); ulterior, numele alegoric al Infernului.

23 Namtar — demon sumero-babilonian al ciumei, trimis de zeiţa Ereshkigal în locul contribuţiei în alimente pentru un ospăţ al tuturor zeilor la care, invitată, ea a refuzat să vină.

24 Dispariţia în Infern a zeiţei Ishtar, ocrotitoarea dragostei, simboli­zează aici întreruperea fertilităţii lumii vii; mitul poate fi pus în relaţie cu fenomenele periodice de secetă, arşiţă, moleşire a naturii.

25 ossinnu — creatură asexuată, nereproductibilă, fără personalitate şi iniţiativă, însă foarte frumoasă (Asu-shu-namir — „Sclipitoare e înfăţişarea sa“), destinată s-o impresioneze pe Ereshkigal.

30 Tammuz — zeu canaanit al vegetaţiei, o copie a zeului mesopota- mian Dumuzi. Tema mitului e frecventă: zeiţa îndrăgostită a fer­tilităţii care-şi caută, după amorţirea vegetaţiei, iubitul sub pă­mînt (Ishtar pe Dumuzi, Isis pe Osiris).

27 Epitetul vacă dumnezeiască dat zeiţei Ishtar simbolizează fertili­tatea. Vaca, în unele mitologii, avea un cult deosebit, anume în acest înţeles: Hathor (în Egipt), Kamadhenu (în India), Audhum- bla (în Scandinavia).

28 Lotan, şarpele fugar (Şarpele Mării) — divinitate fabuloasă marină din Ugarit, aproape identică cu monstrul biblic Leviatan.

29 Dacă în mitologia ugaritică Mot era zeul morţii şi al infertilităţii, în mitologia feniciană el reprezenta noroiul cosmogonic primor­dial; în mitul conflictului cu Baal, Mot reprezintă lumea infer­nală a „măruntaielor pămîntului1*.

?° El — divinitate semitică nediferenţiată (el — zeu, cu pluralul elonim)\ în Canaan şi în Ugaritul siriac devine zeul prin exce­lenţă cu prezenţă nelocalizată, adică ubicuu.

31 Baal, zeu de origine mesopotamiană, s-a răspîndit mult în cultele populaţiilor semitice, cu atribute foarte diverse (zeu al jurămin- telor, stăpîn al nordului, demon răufăcător); în Ugarii era venerat ca zeu tînăr, binefăcător şi ocrotitor al oamenilor şi care a făcut rîn­

212

duială în univers. în unele interpretări, pătrunderea lui Baal în gura lui Mot ar fi alegoria pătrunderii ploii în pămînt (de fapt mitul e mai complex).

î2 Anat era o zeiţă contradictorie, patronînd alternativ dezmierdă­rile erotice şi măcelul războinic; totuşi, contradicţia nu era, mito­logic, esenţială: sîngele războaielor fertiliza pămîntul, ca element al circuitului vital.

!? Influenţa cultului pentru zeul solar babilonian Shamash asupra formării mitului ugaritic despre lampa divină Shapash, ca zeiţă solară şi mesageră a zeilor, este vădită şi fonetic; totuşi e intere­santă raritatea prezenţei mitologice a soarelui ca divinitate femi­nină (comparabilă cu zeiţa solară japoneză Amaterasu).

?4 Doamna Athirat Yam (similară canaanitei Ashera) — soţia zeului ugaritic El, născătoarea tuturor zeilor şi, uneori, divinitatea desti­nului; relaţiile cu tînărul Baal, care nu e totuşi fiul ei, nu par prea limpezi.

?5 Măruntul zeu ridicol Athtar al ugariţilor era mult mai temeinic venerat de arabii de Saba, care uneori îl identificau cu planeta Venus.

3G Masacrarea lui Mot ar fi, după unele interpretări, reminiscenţa unui mit agrar, incluzînd ritualul secerişului şi al măcinării grînelor.

?7 Marele profet biblic Moise (Moshe) pare a fi nu o persoană istorică sau semi-legendară, cum s-a socotit adesea, ci mai probabil un erou civilizator al cărui mit s-a constituit în urma unui lung pro­ces d-. sincretizare, portretul lui căpătînd şi o patină teologică vădită

? ‘ Faraon — rostirea greacă (pharaonos) a sintagmei egiptene per-o (indicînd sediul regal, şi nu pe rege), transcrisă în Biblia ebraica prin cuvîntul par'oh.

?9 Mumele presupus Yahweh (din tetragrama YHWH, citită eronat Iehovah) provine din aoristul arhaic al verbului ebraic a f i , tra­ductibil prin cel care este; această mărturisire atribuită de Biblie lui Yahweh, care evită comunicarea adevăratului nume secret, e comparabilă cu numele secret al zeului egiptean Re (cf. nota 7).

40 Coborîrea în flăcări a lui Yahweh e comparabilă cu viziunea pro­fetului Iezechil.

41 Kumarbi — zeul hurrit suprem, asemănător cu elinul Kronos.42 Zeul furtunii (Teshub), divinitate de prim rang la hurriţi, întrucît

de ploile atribuite lui depindeau recoltele; taurii săi subalterni sînt simbolici: Sheri (ziua) şi Hurri (noaptea).

4? Tashmishu — zeu insurgent h ittit din alaiul lui Teshub (fratele său), identificabil cu Shuwaliyatta.

44 Upelluri e un Atlas hurrit, susţinînd Universul.45 Kuntarra — sediul zeilor celeşti hurriţi, închipuit ca un coridor

sacru dintre cer şi pămînt, accesibil numai zeilor.46 Hepat — soţia zeului hittit al furtunii (Teshub), identificabilă cu

Ishtar.

213

47 Aluzie la cei trei paşi ai lui Vishnu pentru recuperarea Universu­lui vremelnic pierdut (cf. cap. II, nota 20).

48 Dacă pentru azteci existau stratificate nouă ceruri, mitologia maya admitea 13 (Oxlahuntiku).

49 Zeul bătrîn din miezul focului este într-adevăr zeul cel mai vechi din mitologia Americii precolumbiene; chiar numele său Hue- hueteotl înseamnă „zeu vechi-vechi“ ; epitetul însoţitorul Nopţii sublinia marea sa importanţă cultuală.

50 Cei patru fii ai doimii Ometeotl reprezintă, în mitofilosofia nahuatlă, forţele cosmice esenţiale. Cei doi Tezcatlipoca (Tlatlauque — roşu şi Yayauqui — negru) sînt cele două ipostaze ale soarelui: care încălzeşte şi care carbonizează; Quetzalcoatl, zeul aritropogonic — alb, ca patron al planetei Venus (Steaua Dimineţii); Omiteoll — albastru, ca simbol al purităţii cerului.

51 Romanii îşi ziceau uneori poporul lui Quirinus, după numele (în- semnînd iniţial „mînuitor de lance“) unui zeu arhaic, identificat mai tîrziu cu Marte şi chiar cu Ianus.

52 Tripla Hekate — zeiţa greacă tricefală a magiei şi tainei: în cer, Selene (Luna), pe pămînt Artemis (vînătoarea), în îofern Per- sephone (germinaţia grînelor).

53 Vechiul zeu italic Satumus, pînă a fi identificat cu zeul grec al timpului (Kronos), fusese venerat ca zeu al semănăturilor şi al tainelor pămîntului unde se retrăgea, nu ca un zeu părăsind uni­versul (deus oliosus), ci mai curînd ca unul ascunzindu-se perio­dic (deus absconditus). Ovidius îl numeşte falcifer senex (înarmat cu coasă).

54 Zeităţile denumite impersonal de romani numina (de la sing. numen) indicau forţele supranaturale nediferenţiate din mediul ambiant, pe care teoreticienii animismului (şi ai animatismului), ca prereligie sau ca „minimum de religie“, le-au inclus sub numele generic (melanesian) mana.

55 Edda Nouă, atribuită islandezului Snorri Sturluson (1179—1241), cuprinde un tratat de mitologie şi unul de poetică.

66 Mistilteinn — vîsc.57 Hodhr (Hother) — zeul bătrîn, orb, inocent al întunericului, sim­

bolizează aici unealta inconştientă cu care acţionează impulsul demonic.

68 berserker — cel mai bun dintre războinici, care luptă în stare de delir.

59 Gestul zeului trăznetului, Thorr, e simbolic: zeul sfinţeşte rugul cu ciocanul său Mjolnir, care aduce focul pur al fulgerului ceresc, în contrast cu focul subteran, impur, patronat de zeul infernal Loki\ se prea poate însă ca acelaşi mit să conţină şi urmele unui ritual de incinerare.

60 Hina — zeiţă polinesiană a Lunii, uneori şi a plantelor fructifere, aromate, medicinale ş.a.

01 Tinirau — zeul polinesian al oceanului, reprezentat bifacial, cu un chip prietenos, altul posac, şi cu două trupuri, unul de peşte (de origine totemică), altul uman.

ARHETIPURILE

înţelesului originar al arhetipurilor, de modele prim itive (in filosof ia platoniciană), sau aceluia m ai nou (a l psihana­liştilor ) de imagini arhaice din tezaurul comun al om enirii, lăsînd loc ideii că toate fiin ţe le şi lucrurile sîn t copiile unor modele arhetipale cereşti, îi putem adăuga — în aceeaşi arie noţională, încă un sens. într-adevăr, există o categorie mitologică, subalternă panteonului, a aşa-numiţilor eroi civilizatori, consideraţi semizei sau divinităţi dependente de zeii m ai m ari; ei sîn t de fap t eroii arhetipali, prim ii învăţători ai grupurilor um ane , p rim ii descoperitori ai elementelor civilizaţiei (navigaţia , focul, agricultura, ar- cmZ, roata, construcţiile, medicina , scrisul) , p r im ii organiza­tori politici ai triburilor, prim ii codificatori ai principiilor jurid ice şi morale, f i, adesea, p rim ii sacerdoţi şi profeţi.

E drept că în miturile omului prim ordial, arhetipurile (ca Adam şi E va ) sînt înfăţişate ca prim e modele de fiin ţe umane, fără nici o altă calitate sem idivină , dedJ chipul lucrat după modelul d iv in . Totuşi, omaZ arhetipal produce adesea acte de erou civilizator: Adam dă nume animalelor, plantelor, lucrurilor ş i descoperă, împreună cu E va , îmbrăcămintea. Aşadar, aici este vorba de stadiul de emancipare a omului arcadic, cwm Z-am p u tea num i pe prim itivu l încă nedife­renţiat de an im al. CiwZ 2nsâ marile descoperiri iniţiale ca­pătă răsunet m itic în întreaga arie de emancipare a omenirii, ca de jsiZdâ agricultura, e /w i civilizatori — uneori chiar în grupuri ierarhizate, ca m iturile greceşti despre Deme- ter, Kore şi Triptolemos — veneraţi de urmaşi ca ze ii.

D ar, î/i general, m>wZ civilizator răm îne , ca personaj m i­tic , /ie sem izeu , ca Herakles, fie profet, ca M oise , f i num ai rareori pătrunde în cultul religios ca zeu (Quetzalcoatl, Za- m olxis). L in ia dominantă de personificare a eroilor civi­lizatori arhetipali a străbătut m ai cu seamă, cwm era şi firesc , zowa intereselor omeneşti directe, acestea vizînd aşa­dar pe zeii sau eroii de tip prometeic, aZe caro/* acţiuni au protejat omenirea independent de voinţa d ivină , sau c/im/’ împotriva acestei voinţe.

217

Putem f i siguri însă că omenirea a personificat în m itu­rile sale nu actul civilizator în sine , după cum nici pe un anume semen ridicat la rangul de semizeu sau zeu. Formarea miturilor despre arhetipurile pe care le num im eroi civili­zatori este un proces sp iritua l, adesea îndelungat, de sincre­tism , iar detaliile portretului dinamic al zeului sau eroului arhetipal s-au selecţionat după ce se colectaseră prin aglome­rare de inform aţii şi se îngroşaseră p înă la trăsăturile ideale. Cazurile de zeificare ale unor personaje istorice identificate sînt foarte rare (ca al medicului şi arhitectului egiptean Im hotep , constructorul prim ei p iram ide), şi atunci operaţia nu aparţine mitologiei, ci teologiei.

OANNES, AMFIBIA GÎNDITOARE

Mitul lui Oannes (în babiloniană, U-anna), personaj straniu, aparent ihtiomorf, pe care unii îl identifică — fără prea mult temei — cu zeul Ea, iar alţii cu eroul arhetipal Adapa, nu este asemănă­tor cu nici un alt mit; îl cunoaştem dintr-o singură sursă, şi nu cea originală: o transcriere făcută de istoricul grec Alexandros Polyhis- tor,după Babyloniaka, opera pierdută a sacerdotului babilonian hele- nizat Berosos, şi citată în această versiune de episcopul creştin Euse- bius din Gesareea (în Pregătirea pentru Evanghelie). Astfel, după Berosos, ciudata făptură sapienţială cu aspect de om-peşte (puradu) ar fi apărut pe ţărmul sumerian înainte de potop, sub al doilea rege antediluvian, Ammenon (En-men-lu-anna) şi şi-ar fi început opera de instruire sub al şaselea rege, Evedurahos (En-men-dur-anna), căruia în chip special i-ar fi revelat arta divinaţiei.

In ca rtea în tîi, care cuprinde is to ria B abilonului, Be­rosos ne spune că a t r ă i t pe vrem ea lui A lexandru1, fiul lui Filip. El am inteşte de n işte scrieri p ă s tra te la Babilon despre un şir de cincisprezece m iriade de ani. A ceste scrieri povesteau isto ria cerurilor şi a m ării, n aşterea omenirii, to t aşa precum şi is to ria celor care au av u t pu tere de suve­ran i. [...]

In tim p u l celui d in tîi an, un anim al în zestra t cu ra ţiu ­ne, num indu-se Oannes, s-a iv it venind din Golful Persic. Trupul anim alului sem ăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea al doilea cap. Mai avea de asem enea p i­cioare om eneşti, dar (trupu l său) se sfîrşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articu la te . F ăp tu ra acea­s ta s tă te a de vorbă, în răs tim p u l zilei, cu oam enii, însă nu m înca deloc. E a îi în v ă ţă scrierea, ştiin ţele şi felurite arte . Le a ră tă cum să-şi zidească locuinţe, să întemeieze tem ple, să se folosească de legi şi să se p o a tă sluji de cele m ai de seam ă principii ale cunoaşterii geom etriei. Le mai a ră tă cum să deosebească grînele păm întului şi cum să culeagă fructele; pe scu rt, ea le-a b ăg a t în m inte to t ceea ce era în s ta re să le îm blînzească m oravurile şi să-i um ani­zeze, în că de pe a tunci în v ă ţă tu ra sa era în tr-a tît de uni-

219

versală, încît nu a m ai cunoscut vreo îm bunătă ţire însem ­n a tă .

L a asfin ţitu l soarelui, făp tu ra aceea se cufunda iarăşi în m are, petrecîndu-şi noap tea în adîncuri. E ra o făp tu ră am fibie.

(Eusebius, Praeparatio Evangelica /sec. IV/)

GHILGAMESH, CĂUTĂTORUL NEM URIRII

Textul de poezie mitografică pe care îl numim convenţional Poemul lui Ghilgamesh, compus iniţial probabil în Sumer şi apoi tălmăcit şi rescris în Akkad, Babilon, Asiria, ca ulterior să circule foarte multă vreme în întreaga Mesopotamie, pare a fi o stratificare de mituri, cuprinse mai tîrziu într-o organizare epică unitară. După mitul originar, Ghilgamesh — două treimi zeu şi o treime om — era al cincilea rege de după potop, şi a domnit 127 de ani în Uruk. Unii asiriologi susţin că ar fi fost un personaj istoric real şi ar fi domnit în Uruk în sec. XXVIII î.e.n.2 Versiunea akkadiană? (pe care am pre­ferat-o aici) îl prezintă pe erou ca o creaţie ad-hoc efectuată de zeiţa Aruru. Mitul lui Ghilgamesh este echilibrat de prezenţa omului arca- dic Enkidu, ridicat de la animalitatea inocentă la treapta umanită­ţii şi a civilizaţiei. Numai raportul acestor două repere divulgă sensul sccret din mit: drama existenţială a omului, jucată cosmic între alianţă şi respingere socială, între lupta cu forţele enigmatice şi înfrîngerea lor, între frica de moarte şi setea de nemurire.

Dacă rapsodiile sumeriene despre Ghilgamesh s-au constituit cam spre sfîrşitul primei jumătăţi a mileniului III î.e.n., primele texte de care dispunem azi au fost înregistrate opt secole mai tîrziu, şi cam tot de atunci datează cele mai vechi fragmente akkadiene. Ver­siunea akkadiană integrală de la Ninive numindu-se, după cuvintele de debut, Despre cel care a văzut lotul, ar fi fost recompusă într-unul din ultimele trei veacuri ale mileniului III î.e.n. de magul Sinlikiun- ninni4.

I[Despre] cel care a v ăzu t to tu l [pînă la capătu l] lum ii,

[despre] cel care a cunoscut [m ările], to ţi [m unţii i-a s tră ­b ă tu t, pe duşm ani i-a în frîn t, cu prietenul său] îm preună,

220

[despre cel care a cunoscut] înţelepciunea, despre cel a toate [pă trunzăto r]: el a văzu t ceea ce este ascuns, [a cunoscut] lucruri tain ice, veşti ne-a adus despre zilele d ina­in te de potop, cale lungă a um blat, dar a o sten it şi [s-a întors], povestea m uncilor sale în p ia tră a săpat-o , cu un zid a în tă r i t îm prejm uitul U ruk5 (şi) luminosul ham bar din preasfîn ta E anna. C ercetează zidul, ale căru i cre[ne- luri] sîn t ca de aram ă, priveşte valul care nu are seam ăn, atinge pragurile ce s tau din vechime acolo şi păşeşte în E anna, lăcaşul Ish tare i: nici v iito ru l rege nu va zidi a s t­fel! U rcă-te şi um blă pe zidurile din U ruk, u ită -te la tem elii, pipăie cărăm izile: oare nu sînt arse cărămizile sale, oare nu cei şapte [înţelepţi] au în tocm it zidurile?

Mai m ăre ţ este el decît [ to ţi oamenii], (lacună). Două treim i este zeu, [o treim e e om], în făţişarea trupu lu i său [nu are seam ăn], (lacună). E l [înalţă zidul în] Uruk. [B ărbatu l năvalnic al cărui cap] e rid icat ca al zim brului, [ale căru i]arm e nu au asem ănare în lu p tă ; [to ţi] tovarăşii săi se rid ică la sunetul tobei. B ărbaţii [din Uruk] după aş­te rn u tu ri suspină: «Ghilgamesh nu le va lăsa părin ţilo r fiii! Zi şi [noapte] trupul îi fream ătă . Nu e [Ghilga]mesh păs[torul] îm prejm uitului Uruk, nu e el păstoru l [feciori­lor din U ruk, el, puternicul, gloriosul, care a înţeles to tu l?]. Nu-i va lăsa [Ghilgam esh, m am ei, fecioara de un viteaz zăm islită, unui soţ hărăzită!]» Plîngerea lor [o auziră zeii], pe dom nitorul U rukului zeii cereşti [îl chem ară]: «Tu ai făcu t un fecior năvalnic , [al cărui cap e rid ica t ca al zim brului, ale căru i arm e] nu au asem ănare în lup tă , to ţi [tovarăşii] săi se rid ică la sunetul tobei! Ghilgamesh nu le va lăsa părin ţilor fiii, zi şi noapte [trupu l ii fream ătă]: nu este el păstorul [îm prejm uitului] U ruk, nu e el p ăsto ­rul [feciorilor din Uruk], el, puternicul, gloriosul, care a înţeles [to tu l]? Nu-i va lăsa Ghilgamesh [m am ei] fecioara de un v iteaz zăm islită, unui soţ hărăzită!» Plîngerea lor a auzit-o Anu6. E i o im plorară pe m area A ruru7: «Aruru, tu I-ai fă u rit [pe Ghilgam esh], fă-i acum un semen ai­doma lui! Rival să-i fie năvalnicei [inimi], să se ia ei la în ­trecere ca să se odihnească U rukul!» Auzind aceste cu­vin te , A ruru a p lăsm uit în inim a ei un semen aidoma lui Anu. S-a spăla t Aruru pe mîini, a lu a t un boţ de argilă, l-a a runcat pe păm în t, l-a [p lăm ădit] pe E nkidu, a fău rit un viteaz. Odraslă a pustiu lu i, războinic al lui N in u rta8,

221

to t tru p u l îl are acoperit de b lană, părul şi-l p o artă ca femeile întocm ai, şuviţele de păr îi sînt dese ca lanurile de grîne. E l nu a v ăzu t nici oam eni, nici lum e, şi nu are pe el veşm înt, cum nu avea Sum ukan9. Cu gazelele lao­la ltă el ierburi m ănîncă, cu fiarele sălbatice la adăpătoare se înghesuie, a lă tu ri de v ite cu apa îşi bucură inim a. Un om, v în ă to r cu arcanul, îl întîlneşte d inain tea adăpătorii, în ziua [întîia], în a doua, în a tre ia , îl în tîlneşte d inaintea adăpătorii. V înătorul, văzîndu-l, s-a schim bat la fa ţă , cu vitele sale s-a întors acasă, s-a înspăim în ta t, a tă c u t, a am u ţit, am ărăciune este în p ieptul său, chipul i s-a poso­m orît, în sînul lui [s-a strecu ra t] tr is te ţea , fa ţa lui s-a fă ­cu t ca a drum eţului de lungă cale.

V înătorul şi-a deschis gura şi grăieşte, [ta tă lu i său] vestea i-o spune [...] [T a tă l său şi-a deschis gura şi g ră ­ieşte], v înătoru lu i îi spune: [«Fiule, se află] Ghilgamesh in U ruk, [nimeni nu este] decît el m ai pu tern ic : [mare îi e pu terea în to a tă ţa ra , ca a războinicilor lui] Anu tari i-s pu terile! [D u-te, în toarce-ţi spre dînsul] fa ţa , [istori- seşte-i] despre pu terea om ului (aceluia). [El îţi va da o muiere destrăbă la tă ], du-o [cu tine. îl va b iru i femeia, ca un b ărb a t] puternic [...]» V înătorul ascultă povaţa părin ­telu i şi purcese [spre Ghilgamesh], porni în cale, că tre Uruk îndreptîndu-şi [urmele paşilor, şi în faţa] lui Ghil­gamesh îşi rosti cuvîntul: «Este un b ă rb a t oarecare, [ce din m unţi s-a iv it], în to a tă ţa ra îi e m are [puterea], ca a războinicilor lui Anu ta r i i-s puterile! Toţi m unţii el [mereu] îi colindă, în truna [se înghesuie la adăpătoare] cu fiarele, în tru n a îşi [îndreaptă] spre adăpătoare paşii. Mi-e frică [de el], nu îndrăznesc să m ă apropii! D acă sap nişte gropi, el le as tu p ă , [dacă pun] la ţu ri, el le smulge, d in tre m îini îmi alungă fiarele şi v ietăţile cîm pului, el nu m ă lasă să muncesc pe cîmpie!» Ghilgamesh v înăto ­rului aşa îi gră ieşte : «Du-te, v înătoru l meu, şi pe destră ­b ă la tă S ham hat ia-o cu tin e ; la adăpătoare , cînd adapă el dobitoacele, ea să-şi sm ulgă veşm întul, să-şi descopere nurii; zărind-o, el va veni lîngă dînsa, îl vor părăsi fia­rele care au crescut cu el în pustie.» Plecă v înătorul, pe d es trăb ă la tă Sham hat cu sine o duse, la drum porniră, in cale purceseră. în ziua a tre ia ajunseră la locul înţeles. V înătorul şi m uierea şezură la pîndă; în fa ţa adăpăto rii stau ei o zi, două zile, fiarele vin şi se adapă, vin vitele

222

şi cu apă îşi bucură inim a, ia r el, Enkidu, a cărui baştină sînt m un ţii, cu gazelele lao la ltă ierburi m ănîncă, laolaltă cu fiarele la adăpătoare se înghesuie, a lă tu ri de v ite cu apă îşi bucură inim a. S ham hat l-a v ăzu t pe omul sălba­tic, pe cum plitul b ă rb a t din adîncul cîm pului. [...] Sham ­h a t îşi dezveli sînii, îşi dezgoli ruşinea. E nkidu, văzînd-o, u ită de sine! E a nu se sfii şi îi prim i răsuflarea, îşi desfăcu veşm intele şi el se culcă pe Sham hat, ea îi dete plăcere, asta-i tre a b a femeilor, dezm ierdările lui îi p lăcură şi ei.

Şase zile trecu ră , şapte nopţi trecu ră: E nkidu neobosit o cunoştea pe m uiere. D ar după ce fu să tu l de dezmier­dare, el îşi în toarse fa ţa spre dobitoacele sale. Văzîndu-l pe E nkidu, fugiră gazelele, v ie tă ţile cîm pului de trupul său se feriră. Cînd sări E nkidu , (văzu) că îi slăbiseră m uş­chii, picioarele îi erau ţepene şi vitele sale fugiseră. Se îm păcă E nkidu că nu va m ai alerga ca a ltă d a tă ; dar se făcuse m ai în ţelep t, cu ju d eca tă m ai adîncă; se întoarse şi se aşeză la picioarele m uierii, pe m uiere în fa ţă o to t priveşte şi ce spune m uierea, ascu ltă urechile lui. [Muierea] lui E nk idu aşa îi g ră ie ş te : «Eşti frum os, E nkidu, cu un zeu te asem eni, pen tru ce ră tă c e ş ti prin cîmpie cu fiarele? Hai să te duc în îm prejm uitu l Uruk, la casa lum inoasă, la sălaşul lui Anu, unde-i Ghilgam esh cel cu putere desă­v îrşită şi care, ca zim brul, pu terea şi-o a ra tă celorlalţi oa­meni. V ăzîndu-l, îl vei îndrăg i ca pe tine însuţi! Scoală-te din ţă r în ă , din culcuşul tă u de păsto r!» Aşa spuse ea, şi lui îi plac aceste cuvinte, in im a lui în ţe leap tă un prieten îşi cau tă . E nkidu aşa îi g ră ieşte m uierii: «Haide, Sham ­h a t, du-m ă tu la sfîn ta casă cea lum inoasă, la sălaşul lui Anu, unde-i Ghilgamesh cel cu putere desăv îrşită şi care, ca zim brul, pu terea şi-o a ra tă celorlalţi oam eni. îl voi chem a, m îndru rosti-vo i, la m ijlocul U rukului voi s triga : sînt pu tern ic , singur schim b sorţile, e pu tern ic cel n ăs­cu t în cîm pie!» «[Să m ergem ! Ghilgamesh să te vadă] pe tin e . [...] Enkidu, n u ştii tu ce e v ia ţa , îţi voi a ră ta pe Ghilgam esh, care e bucuros de un o fta t omenesc. Să te u iţi la el, să-l p riveşti în fa ţă : m in u n ată îi e b ă rb ă ţia , pu ­terea lui b ă rb ă tească , în tregul său tru p încîntare p oartă , p u tere are m ai m u ltă ca tin e , şi n-are pace nici ziua, nici noaptea! Enkidu, dom oleşte-ţi tu îndrăzneala, căci pe Ghilgam esh îl iubeşte Sham ash, înţelepciune i-au d a t Anu, Ellil şi f îa u . P înă să fi ven it tu aici din m u n ţi, Ghilga-

223

m esh în vis te văzuse la mijlocul U rukului. Se sculase Ghilgamesh tălm ăcindu-şi visul, şi aşa îi grăise m aicii sa le :

„M aică a m ea, un vis am v isat azi noapte, pen tru mine au fost stelele cerurilor, parcă ar fi căzu t asupră-m i oas­te a lui A nu; I-am rid ica t (pe războinic) şi era m ai ta re ca m ine, m -am căznit să-l b iru i şi de pe mine nu am p u tu t să-l scu tur, U ruk, to a tă ţa ra , se ridicase spre [dînsul], îm potriva [lui se strînsese ţa ra ; poporul se îmbulzise] asupră-i, îm ­prejuru l său s-au ad u n a t [bărbaţii], ...ciracii mei îi săru tau picioarele, eu m ă guduram pe lîngă el cape lîngă o nevastă , [apoi] I-am pus [la picioarele ta le ...], pen tru că tu îl asem uiai cu m ine.“ [În ţe leap tă e m aica lui Ghilgamesh,] to a te le ştie şi suveranului său aşa îi g răieşte , [înţeleapta N insun11] care ştie to a te , lui Ghilgamesh aşa îi grăieşte: „[Cel ce p rin tre b ă rb a ţi este ca] stelele cereşti, care a că­zu t peste tin e [ca un războinic al lui Anu, şi pe care tu I-ai rid icat] a fost m ai ta re ca tin e ; [te-ai scu tu ra t de el] şi nu ai p u tu t să-l scu turi de to t de pe tine , şi I-ai adus la picioarele mele, [pentru că eu îl] asemuisem cu tin e ; aces­t a e pesemne cel care-ţi este aidom a ţie , n ăscu t în cîmpie şi pe care I-au crescut m unţii. îl vei vedea, bucuros vei fi de dînsul: [e tovarăş voinic], salvator [de prieten], pu terea [lui este m are în ţa ră , ca a războinicilor lui A nu, îi] sînt ta r i puterile, [îţi v a fi prieten], nu te va p ărăsi v reodată , [căci ca de o n ev as tă te-a i lip it tu ] de dînsul. Toţi b ă r ­b a ţii îi vor să ru ta picioarele, tu îl vei îm brăţişa şi îl vei aduce la m ine: ia tă care-i a visului tă u tă lm ăc ire a !“ [Ghilgam esh îi grăieşte din nou] m aicii sale: „ Ia r am v isat u n vis, [m aică a m ea]: pe o s trad ă m ergeam din îm prej­m uitu l Uruk, şi a căzu t o secure, iar lum ea s-a îng răm ăd it îm prejur. [Ţ inutul U rukului] s-a sculat asupră-i, îm potriva ei s-a ad u n a t to t [ţinu tu l], m ulţim ea spre ea [se s tr în ­sese g loată]; securea aceasta m inunată era la vedere, ză­rind-o, m -am b u cu ra t de ea şi eu însum i, am îndrăgit-o şi ca de o n ev as tă m -am lip it de ea, am rid icat-o şi m i-am atîrn a t-o la şold, şi am adus-o la picioarele ta le , [pentru că] tu o asem uiai cu m ine.“ în ţe leap tă [e m aica lui Ghil­gam esh], to a te le ştie şi fiului ei aşa îi g răieşte , Ninsun în­ţe leap ta to a te le ştie şi lui Ghilgamesh aşa îi g ră ieşte : „Un om e [securea] pe care ai visat-o, [ca de] o nevastă te vei alipi aceluia, [pen tru că] eu am asem uit-o cu tin e ; [acesta] e un tovarăş voinic, salvator de prieten , [în to a tă

224

ţara] îi e m are pu terea, [ca ale oştirii lui] Anu, îi sînt ta ri p u te rile !“ [Ghilgam esh a deschis gura] şi m aicii sale îi grăieşte: „Să cadă [asupră-m i nenorocire] cum plită, [doar] dobîndi-mi-aş [un p rie ten puternic] 1 Voi merge [cu el îm preună asupra oricărui v ră jm aş]“. [Astfel îşi tă l ­m ăceşte Ghilgamesh] visele sale.»

[Sham hat] sfîrşi lui E nkidu să-i spună şi [am îndoi se aşezară].

nCînd E nkidu şezu d inainte-i, rupse ea pînza şi cu una

îl îm brăcă pe dînsul, ia r cu pînza a doua se înveşm întă ea însăşi, luîndu-l de m înă, ca pe un fiu îl duse spre un sa t de ciobani, spre ţarcu l de v ite . Acolo, în ju ru l lor, se adu­n ară ciobanii, şoptind în tre dînşii, pe el privindu-l: «Băr­batu l acela cu Ghilgamesh la chip aduce, la s ta tu ră mai scund, dar m ai v îrtos în oase. O fi E nkidu, odrasla cîm­piei, [îi e m are pu terea în ţa ra to a tă ] , ca ale oştirii lui Anu i-s ta r i p u terile : el a sup t lap te de fiară!» L a pîinea pe care i-au pus-o în fa ţă , el se u i tă tu lb u ra t şi deschide och ii: Enkidu nu ş tia să se hrănească cu pîine, nici să bea bere nu învăţase . M uierea îşi deschide gura şi lui E nkidu aşa îi grăieşte: «Mănîncă pîine, E nkidu, e prielnică v ieţii, bea berea care îi e h ă răz ită lum ii 1» E nkidu m încă pîine pe să­tu ra te , şi aşijderi b ău şapte ulcioare de bere. Sufletul i se învioră înseninîndu-se, inim a lui era veselă, fa ţa lui sclipea. îş i p ipăi tru p u l păros, cu ulei se unse, în rînd cu oamenii, îşi puse veşm înt ca orice b ă rb a t. îş i luă o arm ă, se lu p tă cu leii, aşa că ciobanii dorm iră noap tea In pace. Îm blînzea lupii, b iru ia leii, m arii păsto ri îşi dorm eau som­nul: E nkidu , neadorm itul b ă rb a t, le s tă te a de s tra jă . Un om i-a is to ris it [lui G hilgam esh...] (lacună).

E nkidu cu m uierea se dedă veseliei. Ridicîndu-şi o c h ^ un om zăreşte , şi m uierii îi sp u n e: «Sham hat, adu-m i om ul! De ce a ven it? Vreau să ştiu cum îl cheam ăl» M uierea îl s trigă pe om ul acela, el se apropie şi îl văzu (pe Enkidu). «Încotro zoreşti, o, b ă rb a tu le? P en tru ce b a ţi drum ul din greu?» Omul îşi deschide gura şi [lui Enkidu] îi g ră ieşte : «In ia tacu l de n u n tă [n-au oam enii cale], însă p a r te a om u­lui e să se supună m ai-m arilorl Oamenii din oraş încarcă

225

in coşuri cărăm izile, h rana oraşului e d a tă în seam a fe te ­lor. Ia tacu l de n u n tă se deschide num ai pen tru regele îm ­prejm uitu lu i Uruk. Num ai pen tru Ghilgamesh, regele îm ­prejm uitu lu i Uruk, se află deschis iatacu l de n u n tă , şi el îşi stăp îneşte so rtita soţie. O dinioară p u tea (doar) el, dar în v iito r va p u tea oricare: aceasta-i ho tărîrea sfa tu ­lui zeilor — tă ie rea buricului, cum i-a fost hărăz ită !» De la vorbele om ului el păli la fa ţă (lacună). E nk idu merse în fa ţă , după dînsul, m uierea. Cînd ajunse la îm prejm ui­tu l U ruk, de ju r îm prejur se adunase m ulţim ea. Cînd s tă tu la ră sp în tia străzilor din îm prejm uitu l Uruk, oa­m enii adunaţi vo rb iră de dînsul: «Cu Ghilgamesh, ace­s ta la chip aduce, la s ta tu ră - i m ai scund, dar m ai v îrtos în oase 1» [D in to a te părţile lum ea îl] p riv eş te : [ «în ţa ra to a tă m are] îi e p u terea : el a supt lap te de fiară!» E rau veseli b ă rb a ţii: «S-a iv it un v iteaz! în U ruk fi-vor veşnic je rtfe de m ulţum ire: gloriosul b ă rb a t cu chip de m inune, Ghilgam esh cel ca un zeu a dobîndit un r iv a l!»

Un culcuş a fost a ş te rn u t pen tru Ishkhara 12, Ghilga­m esh s-a rid ica t în culcuş la dînsa, a dorm it cu ea noap­tea , a cunoscut-o pe Ishkhara. E nkidu ieşi pe s trad ă , puse stav ilă drum ului, Ghilgamesh [vrea să-i cunoască] pu­terea . (lacună) Ghilgamesh [îl zări pe b ă rb a tu l sălbatic], pe spinarea lui se răsucesc [năvalnic cîrlionţii]. E l se apro­pie şi se opri fa ţă în fa ţă , pe drum ul m are cei doi se în tîl­n iră ; E nk idu uşa o stăv ili cu piciorul, pe Ghilgamesh nelăsîndu-1 să in tre . Se înşfăcară am îndoi, se încleştară ca tau rii, dărîm ară un stîlp , c lă tin a ră zidul. Ghilgamesh şi E nkidu se înşfăcară , se încleştară ca tau rii, dărîm ară un stîlp, c lă tin a ră zidul. Ghilgamesh îşi lăsă in păm în t ge­nunchiul, îşi potoli m înia, in im a i se liniştise. Cu in im a li­n iş tită , lui Ghilgamesh, E nkidu îi g răieşte: «Numai pe tine te-a n ăscu t astfel N insun, B ivoliţa-dintre-ziduri! T& ai în ă lţa t sus de to t peste b ă rb a ţi căpetenie, Ellil ţi-a h ă răz it peste oameni dom nia 1 (lacună) De ce ai dorit să îm plineşti una ca asta?» (lacună) E i, [sărutîndu-se] au legat prietenie , (lacună) [...] S-au îm brăţişa t am îndoi prieten ii, a lă tu ri [se aşază], se ţin de m înă ca fra ţii de sînge. Lui Ghilgam esh îi este m ilă de Enkidu şi aşa îi g ră ie ş te : «De ce ochii t ă i s-au um plu t de lacrim i, in im a ta e în tris­

ta tă şi suspini cu zgom ot?» E nkidu şi-a deschis gura şi lui Ghilgam esh îi g ră ieşte : «Prietene, vaietele m i-au în­

226

cordat vinele gîtului, s tau fă ră treab ă , mi-a slăb it puterea». Ghilgamesh şi-a deschis gura şi lui E nkidu îi grăieşte: [«Prietene, în d epărtare sîn t m unţii L ibanului, m unţii aceştia sîn t acoperiţi de codri de cedru, în codrii aceia tră ie şte [cum plitul H um bâba.13] H ai să-l ucidem îm preună şi to t rău l care este să-l izgonim din lume! Tăia-voi cedri, îm păduriţi de ei [sîn t m u n ţii, şi îmi voi face un num e veş­nic 1»] Enkidu şi-a deschis gura şi lui Ghilgam esh îi g ră­ieşte: «Cunosc, prietene, m un ţii de pe cînd ră tăceam cu fiarele lao la ltă : de ju r îm prejur sîn t păduri pe zece mii de beră,14 cine aşadar să p ă tru n d ă în m iezul pădurii? H um baba 1 uragan îi e glasul, gura îi este văpaie , răsufla­rea lui e m o arte i P en tru ce dorit-ai isprava aceasta? Nu-i de-o m ăsu ră lu p ta [în] sălaşul lui H um baba!» Ghilgamesh şi-a deschis gura şi lui E nkidu îi g ră ieşte : [«Doresc] să m ă sui în m un ţii aceia [şi în codrul acela doresc să in ţru [...] în m u n ţii L ibanulu i, in [sălaşul] lui H um bâba I L a şold îmi voi prinde o secure de lu p tă , tu [să m ergi în spate], eu [în fa ţa ta voi merge]!» E nk idu şi-a deschis gura şi [lui Ghilgam esh] îi g ră ie ş te : «Cum să ne ducem în p ăd u ­rea [de cedri!]? Ghilgam esh! stră je ru l ei e un războinic şi pu tern ic este, el n u aţipeşte [nici ziua, nici noaptea]! Pe H um bâba, Sham ash [l-a în zestra t cu pu tere , v itejie dăruitu-i-a] A ddu[...] Ga să păzeasca [pădurea de cedri, Ellil i-a încred in ţa t] Spaim ele15 [oameiLilor]. H um baba! uragan îi e glasul, [el tu lb u ră] m area, leagănă [păm întul, ca un] v în t tu rb a t a ţ î ţă războiul, ca un potop scu tură ţările lum ii, [un oştean furios] a căru i m înie este ca u ra ­ganul: cînd deschide gura, se zguduie cerul, se cu trem ură [m unţii], se c la tină [stîncile şi to t ce e viu] se re trage în peşteri...» Ghilgamesh [şi-a deschis gura şi îi grăieşte] lui E n k id u : «Prietene, cine s-a în ă lţa t la cer? N um ai zeii cu Soarele [vor dăinui] veşnic, ia r zilele om ului sîn t num ă­ra te , orice a r face, to tu l e v în t! Acum şi ţie îţi e frică de m oarte , unde-i pu terea v ite jie i ta le? Voi m erge în fa ţa ta , iar tu să-mi s trig i: «Mergi, n u te tem e! Şi dacă voi cădea, îmi voi lăsa num ele. [...] Voi rid ica [m îna, voi tă ia ] cedri, îmi voi fău ri un [nume] veşnici P rietene, m eşterilor le voi da [poruncă, armele să le] făurească în fa ţa n o a s tră .» M eşterilor, ei le-au d a t [poruncă]. M eşterii s-au aşezat să chibzuiască. M eşterii au tu rn a t securile m ari, tu rn a ră topoare de tre i ta lan ţi fiecare. Mari junghere tu rn a ră cu

227

tă işu ri de doi ta lan ţi, cu ap ă ră to ri de treizeci de mine pe am îndouă laturile, din treizeci de mine de aur este [plă- seaua] jungherului: Ghilgamesh şi E nkidu cîte zece ta - lan ţi p u rta ră . L a p o arta U rukului tra se ră cele şapte ză- v o a re ; auzind [de asta] se adună poporul, [se îngrăm ădi] pe s trad ă , în îm prejm uitu l Uruk.

Ghilgamesh [veni în fa ţa poporului; adunîndu-se, b ă ­trîn ii dregători] din îm prejm uitu l [Uruk] se aşezară dina- inte-i. [Ghilgam esh aşa le] g ră ieşte : «[Ascultaţi, b ă trîn i dregători ai] îm prejm uitu lu i [U ruk, ascu ltă , popor din îm prejm uitu l Uruk], pe Ghilgam esh, care a spus: vreau să-l văd pe acela al cărui num e cu trem ură ţă rile . Vreau să-l înving pe el în pădurea de cedri, să afle lum ea cît de pu tern ic sîn t eu, odrasla U rukului 1 Voi rid ica m îna, voi tă ia cedri, îmi voi făuri un num e veşnic!»

Ei îi răspund astfel lui G hilgam esh: «Tînăr eşti, Ghil­gamesh, şi îţi urmezi inim a, fă ră să ştii n ici tu ce fapte săvîrşeşti! Noi am auzit chipul lui H um baba cît e de groaznic; cine [să-i b iruie] arm ele? Sînt acolo păduri ju r îm prejur pe zece mii de [berii], cine va p ă tru n d e în miezul pădurii? H um baba! u ragan îi e glasul, gura îi este văpaie, răsuflarea lui e m o a r te ! P en tru ce dorit-ai isp rava aceas­ta ? Nu-i de-o m ăsu ră lu p ta în sălaşul lui H um baba!» Ghilgamesh ascu ltă cuv în tarea sfetnicilor şi, rîzînd, spre p rietenul său aruncă o p riv ire : «Iată ce îţi voi [spune] acum, prietene, m ă tem de el, [c run t m ă înspăim înt]: voi merge [cu tin e în codrul de cedri, şi ca să nu ne fie frică acolo, îl vom omorî pe H um baba!» B ătrîn ii d regători din U ruk lui Ghilgamesh îi gră iesc:... M eargă zeiţa cu tine, ocrotească-te] zeul tă u , cu bine să te [călăuzească] în cale şi la lim anul U rukului [cu bine să te aducă înapoi]!

Ghilgamesh a îngenuncheat [d inain tea lui Sham ash: «Auzit-am] cuvîn tarea ce m i-au rostit-o [dregătorii b ă ­trîn i]; m ă duc, dar spre Sham ash [înălţatu-m i-am ] m îin ile: fie v ia ţa m ea norocoasă, în toarnă-m ă la lim anul [Urukului], în tinde-ţi um bra t a [peste m ine]!» Ghilgamesh l-a chem at [pe E nkidu şi a început să ghicească v iito ru l... Cînd a auzit p revestirea ... s-a aşezat şi a plîns; pe faţa] lui Ghilgamesh curseră lacrim i. «Purced pe un drum [pe care] n-am m ai um blat, [merg pe o cale pe care] nu o cunosc. Norocos [dacă fi-voi de acum înain te , plecînd la bătălie] d in tr-a m ea bunăvoie, te voi slăvi [pe tine, o,

228

Sham ash, însemnele ta le eu le voi pune] pe tronuri!» [Au fost puse dinainte-i] to t felul de a rm e ; [securi] m ari, junghere, [un arc], o to lb ă i se de teră în m înă. El luă o secure, îşi [îndesă] to lba (cu săgeţi) şi [îşi prinse de um ăr arcul] din Anshan, jungherul [şi-l vîrî] sub cingătoare. Aşa s-au p reg ă tit ei de lu p tă .

III

B ătrîn ii d regători îl b inecuvîn tează pe Ghilgam esh şi îi dau poveţe la d rum : «Pe p u terea ta , Ghilgamesh, să nu te bizui, priveşte [ager], păzeşte-te, [lasă] să m eargă E nkidu în fa ţă , el care a ră tă c i t pe că rări şi d rum uri, căci [el ştie] potecile codrului şi to a te năravurile lui H um baba... D orinţa t a Sham ash s-o [îm plinească], ce ţi-ai pus în gînd, fie aievea... Voia ta , L ugalbanda 16 să o sprijine! [...]

IY

D upă douăzeci de beru, ei rupeau o fr în tu ră (de pîine), după treizeci de beru făceau popas, într-o zi s trăb ă te au cincizeci de beru; un drum de şase săp tăm în i I-au încheiat în tre i zile. în popasurile lor de noapte săp a ră fîntîni. (lacună) [Ghilgam esh se scoală şi cu prietenul său s tă de vo rb ă ; «Prietene, m -ai s trig a t? De ce m -am trez it? Nu m -ai a tins cum va? De ce am tresă rit? ] Suie-te pe steii din m unte şi vezi [ce s-a în tîm plat!] M-am lip sit acum de somnul dumnezeiesc! P rietene, un vis am v isa t, ce greu mi-e, ce groază, ce tu lburare! M-am încăiera t cu zim brii cîmpiei, m ugetul lor [a rid ica t] un stîlp de pulbere, m-am cu trem urat în fa ţa lor... El m i-a po to lit setea cu apă din b u rd u f .» [Cine-i n ăscu t în cîmpie înţelepciunea o cu n o aşte ; Enkidu îi prezice prietenului şi visul i-l tălm ăceşte]: «Zeul acela, prietene, că tre care ne-am rid ica t, nu este zim bru, neobişnuit e to tu l în el! Zim brul din visul tă u este lum inosul Sham ash, la nenorocire el m îna sa ţi-o întinde. Cel care ţi-a d a t să bei apă din burduf este Lugal­banda, zeul tă u , care te cinsteşte! Să ne unim am îndoi săvîrşind ceea ce nu va fi u i ta t după m oarte!» [în zori ei purceseră mai departe la drum , după douăzeci de berii rupseră o frîn tu ră (de pîine), după treizeci de berii făcură popas şi d inain tea lui Sham ash săpară fîntînă]. Se îm bră­

229

ţişa ră am îndoi îndreptîndu-se spre culcuşul de noapte, îi b iru i som nul, care e p a rtea omului. în toiul nopţii, somnul lui s-a curm at şi, sculîndu-se, el s tă de vorbă cu prietenul său : «Prietene, m -ai s trig a t? De ce m-am tre ­zit? Nu m -ai a tin s cum va? De ce am tre să rit? E nkidu, p rietene, un vis am visat azi noapte, este al doilea vis pe care-l visez: într-o trecă to are din m unţi [s tă team a- m îndoi], m untele a căzut şi m-a ră s tu rn a t, mi-a s triv it picioarele [nelăsîndu-m ă să m ă scol; d inain tea lui], noi eram ca n işte gîze. Şi a izbucnit de acolo o lum ină şi un b ă rb a t mi [s-a a ră ta t] , cel m ai m inunat de pe lume prin frum useţea-i [m ăreaţă]. M-a scos de sub m unte, m -a ad ăp at cu apă, mi-a lin iştit inim a (şi) m-a a ju ta t să m ă scol în p icioare.» Cine-i născu t în cîmpie [înţelepciunea o cunoaşte], Enkidu îi prezice prietenului [şi visul i-l tălm ăceşte]: «Prietene, visul tău ne vesteşte de bine, visul acesta e prevestito r, chiar dacă este m ultă spaim ă în el. P rietene, m untele pe care I-ai v isa t e [H um baba]. Noi îl vom prinde pe H um baba, [îl vom ucide îm preună şi vom zvîrli] leşul lui spre b a tjo c u ra .» în zori [ei purceseră mai departe la drum]. D upă douăzeci de beru [rupseră o frîn tu ră] (de pîine), după treizeci de beru făcură [popas] şi dinain tea lui Sham ash săpară fîn tînă... Ghilgamesh se sculă, [se apropie de fîntînă], un strop de făină [în fîn tînă] aruncă: «Munte, adu-mi o vedenie [la noapte]!» [Sham ash o prezi­cere ii] dărui. Trecu o răcoare, suflă [un vînt]. îşi culcă [prietenul, iar el răm ase de veghe] şi, ca orzul de m unte [îşi înclină capul]. Ghilgamesh îşi propti b ă rb ia în genunchi; îl cuprinse somnul, partea oricărui om. In toiul nopţii, somnul său se curm ă; sculîndu-se, îi grăi prietenului as t­fel: «Prietene, m-ai s trig a t? De ce m-am trez it? Nu m-ai atins cum va? De ce am tre să rit? N-o fi trecu t un zeu? De ce trupu l îmi arde? P rietene, al treilea vis am v isat, iar visul v isa t e cu to tu l groaznic. Cerul urla, bubuia păm întu l, ziua se potolise, venea întunericul, fulgerul sclipea, pîlpîiau flăcări, erau nouri deşi, m oartea curgea ca puhoiul, fulgerele se stinseră, se stinse văpaia , m untele care se prăbuşea s-a prefăcut în scrum. Să coborîm în cîmpie, să întem eiem sfat!» Enkidu pricepu [atunci] visul şi lui Ghilgamesh aşa îi prezice: (lacună) [Enkidu şi-a deschis gura şi, rostind , lui Ghilgamesh îi g răieşte: «...Adu-ţi am inte ceea ce] ai spus în U ruk: [G răbeşte-te],

230

apropie-te, [pe H um baba răpune-1, să afle lum ea cît de putern ic eşti] tu , odraslă a U rukului!» [Ghilgamesh], auzind cuvîntul [prietenului], s-a bizuit din nou pe pu te­rile sale: «[Grăbeşte-te], apropie-te, [de la noi] să nu plece, să nu se ducă în codru, [să n u se ascundă de noi!]» El se înveşm întează în şapte [înspăim întă toare] veşm inte, şi-a pus [unul], iar şase încă s tau dezbrăcate. Se auzi un tro p o t ca de zim bru furios, [de departe s triga străjeru l pădurii]; a s trigat în tîia oară din adîncul [g îtle ju lu i]— stră jeru l pădurii s triga de d ep a rte ; [a s trig a t a doua oară din adîncul gîtlejului.] Ca [tunetu l striga de departe] H um baba; a s trig a t a tre ia oară din adîncul gîtlejului... (lacună). E nkidu şi-a deschis gura şi lui Ghilgamesh îi gră ieşte : [«Prietene, nu] vom in tra [în pădure, eu sim t slăbiciune în trup , îmi sîn t mîinile] ţepene.» Ghilgamesh şi-a deschis gura şi lui Enkidu îi g ră ieşte : «Prietene, [fi-vom oare] a tît de nevolnici ? [Cîţi m unţi] am şi s tră b ă tu t [şi ne va fi] team ă de cel din fa ţă? ... [Prietene], tu cunoşti bătăliile , luptele [îţi sîn t cunoscute, tu ai] răpus lei, de [zim bri] nu ţi-a fost team ă ... Să plece înţepenirea din b ra­ţele tale, să iasă [din trupu l tău] slăbiciunea, nu sta , prietene [să in trăm în pădure] îm preună! În tăreşte-ţi inim a pen tru lu p tă , u ită de m oarte , [nici de v ră jm aş nu te te m e !] Omul [puternic], care merge [înainte], neînfricat şi cu băgare de seam ă, pe sine se c ru ţă , dar şi pe tovarăş, chiar şi căzînd, ei num ele şi-l vor lăsai»

Astfel ajunseră ei la [m untele] verde, graiul le am uţi şi am îndoi se opriră.

YSe opriră ; de codru se m inunează, văd înălţim ea cedri­

lor, văd potecile din pădure pe care, ră tăc in d , le-a călcat H um baba. Sînt drepte drum eagurile, lesnicioase cărările. Ei privesc m untele cedrilor, lăcaşul zeilor, tronul (zeiţei) Irn in i17; în fa ţa m untelui cedrii îşi p o artă splendoarea, bună le e um bra şi plină de încîntare. A crescut lă s tă ri­şul, au crescut [tufele], cresc cedri [acolo, cresc] oleandri. [Ei porniră pe un] făgaş, [rătăcindu-se] (lacună).

El ridică în m înă [securea de lup tă]... Avea [p ăstra t] un topor de dulgher; [Enkidu] luă toporul şi începu să ta ie cedrii. în d a tă ce H um baba auzi zgom ot, se um plu

231

de m înie: «Cine um blă acolo, cine necinsteşte copacii, odraslele m unţilo r mei, cine ta ie cedri aici?» Viteazul Sham ash le spuse din ceru ri: «Veniţi m ai aproape de el, nu v ă te m e ţ i !» (lacună)

Pe faţa lui curseră lacrim i. Ghilgamesh [rosteşte] către viteazul Sham ash «[...] dar [ascultat-am ] de viteazul Sham ash, am m ers pe drum ul [care m i-a fost sortit!]» V iteazul Sham ash auzi rugăciunea lui Ghilgamesh, şi asupra lui H um baba se p o rn iră m arile v în tu ri: Vîntul- cel-mare, V întul-de-m iazănoapte, V întul-vîrtejurilor, Vîn- tul-nisipurilor, V întul-furtunos, Vîntul-cel-rece, V întul- de-vrem e-rea, V întul-fierbinte. O pt v în tu ri asupra lui se asm uţiră , suflîndu-i d rep t în ochi lui H um baba. E l nu m ai poate păşi înain te , nici înapoi nu se poate re trage. Se d e te b ă tu t H um baba şi-i grăieşte lui Ghilgamesh, H um baba: „Tu, Ghilgamesh, să m ă cru ţi se cuv ine! Tu vei fi domnul, eu îţi voi fi robul! î ţ i voi tă ia ţie cedri, odraslele [m unţilor mei], şi case pen tru tine [clădi-voi din cedrii aceia»]. E nkidu lui Ghilgamesh îi g ră ieşte : «Nu asculta vorbele pe care le-a spus H um baba! Nu se cuvine să-l laşi viu pe H um baba 1» (lacună) [Ghilgam esh îi grăieşte lui] Enkidu: «Cînd ne vom apropia [să-l răpunem pe Hum baba], razele

n im bului se vor spulbera tu lb u ra te , se vor spulbera ale nim bului raze, se va în tuneca lum ina.» E nkidu îi grăieşte lui Ghilgam esh: «Prietene, dacă prinzi o pasăre, nu pleacă nici puii! Razele n im bului le vom cău ta după aceea, ele se vor risipi ca puii prin ia rb ă . Răpune-1 pe el, ia r m ai t î r ­ziu pe slugile sale.» Cum auzi Ghilgamesh cuvîntul prie­tenulu i, securea de lu p tă o rid ică în m înă, sabia şi-o trase din cingătoare; Ghilgamesh în ceafă îl lovi de m oarte, prietenul său E nkidu îl izbi în p iep t. El se prăbuşi după lov itu ra a tre ia , am orţiră de to t furioasele lui [m ădulare]. E i îl răpuseră la păm în t pe s tră je r, pe H um baba; cedrii [gemură] pe-o depărtare de doi beru ju r îm prejur. O dată cu el, Enkidu răpuse codrii [şi] cedrii. L -a răpus Enkidu pe s tră jeru l pădurii, la al căru i cuvînt [se îngrozeau] L ibanul şi Sariya18. Pacea cuprinse m unţii [înalţi], pacea cuprinse [îm păduritele] piscuri. El i-a răpus pe [paznicii] cedrilor, sfărîm atele [raze ale lui H um baba]. D upă ce le-a ucis pe to a te şapte, zaua de lu p tă şi jungherul de şapte ta lan ţi, povara sa de opt ta lan ţi, el şi le-a scos de pe tru p (şi) a descoperit locuinţa ta in ică a (zeilor) A nunnaki.

232

Ghilgamesh ta ie copacii, E nkidu smulge buturugile. [Enkidu lui] Ghilgamesh îi gră ieşte : «Ghilgamesh, [prie­ten al meu]! noi am doborît cedrii, [a tîrnă -ţi securea de lu p tă la] cingătoare, varsă [d inain tea lui Sham ash prino­sul de apă, vom duce] pe m alul (fluviului) P u ra t (E ufra t) cedrii.» (lacună) [ în vîrful lăncii a înfipt] capul lui Hum- baba[...]

YIE l şi-a spăla t trupu l, to a te armele străluceau , pletele

şi le-a aru n cat de pe frun te pe spate, s-a d esp ă rţit de ceea ce era m urdar, s-a îm b răca t cu (veşm inte) curate, în d a tă ce şi-a a ru n ca t m an tau a pe el şi m ijlocul şi l-a încins, în d a tă ce Ghilgamesh s-a încununat cu tia ra , s tăp în a Ish ta r şi-a rid ica t ochii spre frum useţea lui Ghilga­m esh: «Hai, Ghilgamesh, să-mi fii soţ, dăruieşte-m i ca dar rodul tă u l B ărb a t îmi vei fi, eu îţi voi fi nevastă! Fie ca eu să pun să-ţi p regătească un car de aur şi de lapis­lazuli, cu ro ţi de aur şi coam e de electru, să ţi se înham e fu rtuni (ca) pu tern ic i ca tîri. In tră în casa n o astră , în m i­reasm a de cedrul Cînd vei porni să in tr i în casa noastră , fie ca încăperea din tu rn u l porţii oraşului şi tronu l să-ţi să ru te picioarele, fie ca îm p ăra ţii, regii, voievozii să-şi aplece genunchii, aducă-ţi danii darul m ăgurilor şi al şesului, caprele ta le de tre i ori m ai m ult, oile ta le de două ori m ai m u lt să fete, asinul tă u de povară să ajungă din u rm ă catîru l, caii tă i (înhăm aţi) la car să fie m îndri aler­gînd, [boii] tă i în jugaţi să n u a ibă seam ăn!»

[Ghilgam esh] şi-a deschis gura şi, rostind , [îi grăieşte] stăp înei Ish ta r : «De ce vrei tu să te iau de nevastă? [ î ţ i voi da] veşm inte, uleiuri sfin te p en tru (uns) trupu l, [îţi voi da pîine] spre a te h răn i cu m încare, pîine [îţi voi da să m ănînci], vrednică de o zeiţă, [vin îţi voi da să bei], vrednic de o regină, [sălaşul tă u cu m ăreţie îl] voi îm podobi, voi umple [de grîne ham barele tale], [idolii tă i] ţi-i voi înfăşură în veşm inte, [dar de nevastă] n-am să te iau! [Tu eşti o v a tră care se stinge] în frig, o uşă neagră (neîn­cheiată) care nu ţine la v în t şi fu rtună , un p a la t care a s triv it (capul) viteazului, o fîn tînă [care şi-a înghiţit] capacul, sm oală [care şi-a opărit] ham alul, un burduf [care l-a udat] pe ham al, o lespede [care nu poate ţine]

233

zidul de p ia tră , un berbece [care a alungat locuitorii cetăţii] pe păm întu l duşm an, sandaua care strînge picio­rul s tăp înulu i. Ce soţ ai iub it tu veşnic? Cine-i ibovnicul tă u care să-ţi fie drag [şi acum a]? Haide să ţi-i [num ăr pe cei cu care] te-a i d es tră b ă la ţi [...] Pe soţul tinere ţii tale, Dum uzi, I-ai osîndit la bocete an după an .19 Şi pe păsto- raşul-pasăre20 I-ai iu b it, dar lovitu-l-ai şi aripile i le-ai sfă rîm at: acum el tră ie ş te prin păduri şi to t s trigă „aripile m elel“ Şi un leu ai iu b it, desăvîrşit în pu tere, dar şapte şi ia r şapte capcane i-ai săpa t. Şi un arm ăsar ai iub it, care era m inunat în bătă lie , dar hărăzitu-i-ai biciul, frîul, nu iaua, să alerge şapte beră hărăzitu-i-ai, tu lbureală să bea hărăzitu-i-ai, pe m aica lui, Silili, ai osîndit-o la bocet. Şi ai m ai iub it un p ăsto r de capre care îţi aducea m ereu tu r te coapte în spuză şi îţi în junghia zilnic iezi, dar tu I-ai lov it şi I-ai p refăcu t în lup, şi chiar ciobanii lui îl alungă, şi chiar cîinii lui îl muşcă de coapse. Pe Ishul- lânu21, grădinarul părin te lu i tău , I-ai iub it, pe cel ce-ţi aducea m ereu ciorchini de curm ale ca sâ îm podobească în fiece zi m asa ta ; ţi-ai rid ica t ochii şi ai venit lîngă e l : „O, Ishullanu al m eu, din v îrsta b ă rb ă ţie i tale să ne în frup tăm , să-ţi a ju te m îna ta despuierea şi de sinul nostru atin- ge-te l“ Ishullanu ţi-a răspuns: „Ce ai dorit de la mine? Ce m am a n-a copt, nici eu n-am m încaţi Cum să m ănînc pîinea de pu tregai şi de farm ece? Mă apără de frig buru­iana ?“ D ar auzind aceste cuvin te , tu I-ai lovit şi I-ai pre­făcu t în păianjen, şi în păienjeniş i-ai h o tâ rît sălaşul, nici în bagdadie să nu se ridice, nici pe podea să nu se lase. Şi cu m ine, îndrăg indu-m ă, la fel [vei face]U

Auzind Is th a r aceste cuvin te , s-a în fu ria t Ish tar, s-a în ă lţa t la ceruri, şi ridicîndu-se, plînge Ish ta r d inain tea ta tă lu i ei A nu, d in a in tea m am ei sale A ntu îi curg lacrim ile: «Tată, Ghilgamesh m-a jig n it, Ghilgamesh m i-a num ăra t to a te păcatele , păcatele mele to a te şi to a te mîrşăviile mele.» Anu şi-a deschis gura şi rosteşte , ei, Doamnei Ish- ta r , aşa grăindu-i: «Nu cum va tu I-ai jig n it pe regele Ghilgamesh, încît Ghilgamesh ţi-a n u m ăra t păcatele, toate păcatele tale şi toa te mîrşăviile tale?» Ish ta r şi-a deschis gura şi rosteşte, părintelui ei Anu aşa grăindu-i: «Tată, izvodeşte-mi un tau r pentru ca el pe Ghilgamesh să-l ucidă, Ghilgamesh [se cuvine jignirea] să mi-o p lă­tească 1 Ia r dană t\i nij-mi vei dşţ aceşţ ţa \ir, voi ba ţe 1§

234

uşa [Ţ ării-fără-întoarcere, porţile subpăm întului] le voi deschide, voi scula m orţii pe cei vii să-i înfulece, şi fi-vor viii atunci mai puţini decît m orţii.» Anu şi-a deschis gura şi rosteşte către Doamna Ish tar aşa grăindu-i: «De vei dori de la m ine un ta u r , [vor fi] în U ruk şap te ani de m ălură. T u va treb u i să strîngi [grîne pen tru oameni] şi [pentru v ite va trebui] ia rb ă să semeni.» Ish ta r şi-a deschis gura şi rosteşte, părin te lu i său Anu aşa grăindu-i: «[Grîne am] strîns, [iarbă] am sem ănat; de vor fi în Uruk şapte ani de m ălură, [grîne p en tru oameni am şi] strîns, iarbă pentru v ite am şi sem ănat[...] tau ru l[...] »

Cînd auzi Anu aceste cuvinte, i-a făcu t ei [hatîrul], i-a fău rit tau ru l, şi Ish ta r l-a m înat [la U ruk, din ceruri]. Cînd el a ajuns [pe străzile] din U ruk... a coborît la Eufrat, l-a sorbit din şapte îngh iţitu ri, şi fluviul secă; sub răsufla­rea tau ru lu i se căscă o groapă, o su tă de b ă rb a ţi din U ruk se p răbuşiră în trîn sa; de la a doua răsuflare se căscă (altă) groapă şi două sute de b ă rb a ţi din U ruk se p răbu­şiră în trîn sa ; cu a tre ia sa răsuflare [el suflă] asupra lui Enkidu, şi chiar dacă tru p u l lui Enkidu se încovoie, sări Enkidu şi de un corn al tau ru lu i se apucă, dar tau ru l îl îm proşcă în obraz cu scu ipat şi cu to a tă grosim ea cozii sale îl izbi.

E nkidu şi-a deschis gura şi, rostind , lui Ghilgamesh îi grăieşte: «Prietene, sîntem m îndri [de v ite jia noastră], deci cum vom răspunde [la această jignire?» Ghilgamesh şi-a deschis gura şi, ro stind , lui Enkidu îi grăieşte]: «Vă- zut-am , prietene, [isprăvile tauru lu i], dar puterile lui [nu sînt pen tru noi o prim ejdie]. îi voi smulge [inim a, dinaintea lui Sham ash o voi pune, pe tau r am îndoi îm preună îl vom ucide,] mă voi ridica [peste el în semn de izbîndă], voi umple [cu ulei sfîn t coarnele, lui Lugalbanda le voi dăru i I Tu să-l apuci de grosimea cozii,] iar eu îl voi izbi de m oarte cu jungherul [în tre coarne, în tre grum az şi ţeas tă ] [...]» Enkidu mînă tau ru l, [îl în toarse, îl apucă de grosimea] cozii[...] Iar Ghilgamesh, ca [un lu p tă to r curajos şi ca un oştean preaputernic, îşi înfipse] jungherul în tre coarnele lui, în tre [grumaz] şi ţea s tă . Cînd uciseră tau ru l, îi sm ulseră inim a şi o puseră d inain tea lui Sham ash [...]

Ish ta r 8-a c ă ţă ra t pe zidul îm prejm uitu lui Uruk, a sărit pe un crenel şi şi-a s tr ig a t blestem ul: «Cadă n ăp asta

235

pe Ghilgam esh care m -a în josit, răpunîndu-m i tau ru l!» Auzind E nkidu aceste vorbe ale Ish tarei, smulse m ădula­rul tau ru lu i şi i-l a runcă în obraz: «Iar cu tin e aş face to t aşa cum am făcu t şi cu el, doar de-aş ajunge la tine , te-aş în făşură în m aţele lu i !» Ish ta r îşi chem ă preotesele, m uie­rile destrăb ă la te şi fetele, şi m ădularu l tau ru lu i începură a-l boci. [...]

YII

E nkidu se culcă d inain tea lui Ghilgam esh; pe chipul lui Ghilgam esh curseră lacrim i: «Frate, dragul meu frate! P en tru ce îmi de teră mie d rep ta te în locul fratelu i m eu!» Şi din nou : «Nu cum va voi şedea cu un duh, la uşa duhu­lui, şi pe iu b itu l m eu fra te , cu ochii mei să nu-l m ai văd niciodată?» E nkidu şi-a [deschis gura şi, ro stind , lui Ghil­gam esh îi g ră ie ş te ]: «Haide, [prietene, să ne aducem am inte ce isp răv i am făcu t:] din [porunca lui Sham ash am tă ia t cedri, am în jghebat din lemn de cedru] o uşă, din pricina [uşii de lem n s-a petrecu t] n ă p a s ta 1» [...] E nk idu îşi r i­dică ochii din [culcuş], s tă de v o rbă cu uşa, ca şi [cu un om]: «Uşă de lemn, fă ră noim ă [şi înţeles], nu este nici o ju d eca tă în trînsa! Lem n am c ă u ta t pen tru tine pe două­zeci de beru, p înă cînd am v ăz u t cedrul înalt, şi acelui copac nu i se afla pereche [pe lume]. E şti în a ltă de şase gar22, doi gar ai în lă ţim e. Zăvorul, veriga şi drum ul tă u au doisprezece coţi în lungim e. Te-am în jghebat, te-am adus, te-am [îm podobit] la N ippur, şi de-aş fi ş tiu t, uşă, că a s ta [îmi va fi răsp la ta], că asem enea bine [îmi vei aduce tu mie], aş fi lu a t toporul şi te-aş fi despicat [în surcele], o cergă aş fi a g ă ţa t [în gaura p en tru u şă ]![...] Oare Anu şi Ish- ta r nu [m -au ie r ta t fiindcă te-am în tocm it, te-am adus, te-am îm podobit la N ippur?] Să te fi adus v iito ru l rege, zeul să-ţi fi [făurit] canaturile ta le [de uşă], num ele m eu să-l fi şters, scriindu-1 pe-al său : [...]* Auzindu-i cuvîntul, el a izbuc­n it deodată în [plîns cu lacrim i] fierb in ţi, Ghilgamesh a auzit cuvîn tu l p rie tenu lu i său E nk idu şi lacrim ile îi iz­bucniră . Ghilgam esh şi-a deschis gura şi, rostind , lui E nkidu îi g ră ieşte : «rlnimă adîncă, grai [în ţelept ţi-a d ă ­ru it zeul ţ ie ; tu eşţi om] cu ju d eca tă , [rosteşti] lucruri ciudate! [De ce], prietene, cugeţi a t î ta de stran iu? Visul

236

acesta e prevestito r, chiar dacă e m u ltă spaim ă întrînsul! [...] E ste în el m ultă spaim ă, dar p revestito r e visul! [Zeii] i-au h ă răz it îngrijo rări celui viu, visul îi lasă celui viu nelinişte! [Mă voi ho tărî] să m ă rog m arilor zei, stăru ind [pen tru m ilă], îl voi im plora pe zeul tă u : [m ilostiv să fie Anu], părin te le zeilor, [să se înduioşeze] Ellil, [Sham ash] să-ţi ia apărarea , împodobi-voi idolii lor cu aur fă ră m ă­sură!» [Sham ash l-a auzit, şi lui Ghilgamesh îi vorbeşte]: «Nu cheltu i aurul, o rege! pe idoli, [cuvîntul] ce s-a ros­

t i t , zeii [nu-l vor schim ba], ei nu-şi vor lua înapoi, nu vor şterge [cuvîntul] ro s tit , [sorţul] aruncat n u şi-l vor lua în d ă ră t, nu-l vor nim ici, [soarta] om enească trece, n i­mic [nu v a răm îne pe lume!]» La porunca lui [Sham ash], E nkidu [răspunse, îşi înălţă] capul; lacrim ile îi curg d ina­in tea [lui Sham ash].

[ «Un vis p revestito r m i-ai trim is tu , Sham ash, împli- ni-se-va ceea ce m i-ai so rtit, dar nu m ă lăsa nerăzbunat, îm plineşte-m i cuvîntul, Sham ash 1 V înătorului celui cu la ţu ri h o tărăşte -i o so artă ce nu se va sfîrşi în lum e în vecii vecilor!] ...N im iceşte-i [prada], slăbeşte-i m îinile, în fa ţa ta calea lui [dezgustătoare să fie], şi să plece de la dînsul [fiarele sale], fie ca v înă to ru l să nu-şi [vadă îm plinite] dorinţele inim ii!» Il îm pinse [inim a] şi o b lestem ă pe S ham hat: «Hai să-ţi hărăzesc şi ţie p a rte a ta , destrăbă- la to , [care în] lume nu se va sfîrşi în vecii vecilor; cu m a­rele b lestem te voi b lestem a pe tine , cu [blestem ul] ce în curînd te v a ajunge: [să-ţi fie respinse] potolirile mîngîie- rilor taJe, [fie ca tu ] să te iubeşti [chiar cu urm aşii tă i], [să ajungi batjocura] femeilor, [corbul în casa ta ] să se spurce, să te tăv ă le ş ti [în necurăţen ii ca oaia...], [ca o că ţea să te încălzeşti pe] cuptorul de oale... ch iar dînsa! Casa să ţi-o ajungă [focul incendiului, răscrucile] drum ului îţi vor fi locu in ţă , [um bra de ziduri] îţi va fi adăpost, picioarele taJe nu vor ş ti ce-i odihna, [cel flăm înd şi b e ţi­vul îţi vor pălm ui] obrajii, [după sine, cerşetorul te] va chem a, to t ce-ţi v a fi d ă ru it [îşi va lua înapoi...], foa­m ea [şi se tea îţi vor surpa trupu l], fiindcă asupră-m i [ai adus blestem ul] şi n ăp a s ta şi nenorocirea [le-ai ademe­n it] spre m ine 1»

Shajnash auzi, Îşi deschise gura în d a tă după ce [ascul­tase] şi din ceruri s trig ă : «Enkidu, pen tru ce ai blestem at-o pe d e s tră b ă la tă S ham hat, care te-a h ră n it cu pîine vred-

237

nicâ de un aetl, care ţi-a d a t să bei b ă u tu ră vrednică de un rege, şi te-a îm b răca t în veşm înt m ăre ţ şi ca prieten bun pe Ghilgamesh ţ i l-a d a t? Acum Ghilgamesh îţi este prieten şi frate , el te va culca pe patu l cel m are, [pe] pa tu l de cinste are să te culce, te va sălăşlui la stînga, în sălaşul lin iştii; dom nitorii păm întu lu i îţi vor să ru ta picioarele, [el îi va porunci] poporului din U ruk să te plîngă, oam enilor [veseli] le va încredinţa o rînduială de jale, [iar] el însuşi p en tru despărţirea de tin e se va îm ­b răca în zdrenţe, [se va înfăşură] într-o piele de leu şi va fugi în pustie .»

[Auzind] E nkidu cuvîntul lui Sham ash-viteazul, [i se] lin işti m înioasă in im ă, [i se potoli ficatu l din furie : «Hai, m uiere d es trăb ă la tă , a ltă so a rtă să-ţi h ărăzesc : cel care te-a p ărăs it] să se în toarcă la tine , îm păra ţii, regii, voie­vozii să [te] îndrăgească, [cel ce te-a ză rit să] se minuneze de tin e , [deasupră-ţi viteazul] să-şi scuture pletele, [cel care pleacă de la tine] să-şi desfacă punga, [dăruiască-ţi el ţie] lapis-lazuli şi au ri Noi te vom a ju ta să te răzbuni pe [duşm ani], v a tra lor [se va stinge], ham barul lor se va secătu il [Preotul] să te aducă [în tem plul] fceilor, pen tru tine lep ăd a tă să fie soţia, m am ă a şapte (copii) 1»

în m ărun ta ie le lui E nkidu [pătrunse] durerea, [în cul­cuşul de noap te , unde] zăcea singuratic. N oaptea el [îi îm părtăşi] p rietenului tris te ţile sale: «[Prietene], un vis am v isa t în noap tea aceasta , urla [cerul], îi răspundea p ăm în tu l, eu s tă team [singur în noaptea neagră; un om am zărit], tu lbure îi era chipul, sem ăna la fa ţă cu p asă­rea fu rtu n ii. [Aripi de pasăre erau aripile] lui, ghearele lui erau gheare de vu ltu r. [Am început să m ă lu p t cu el], însă el m -a învins, [am începu t să m ă apăr, însă el pe um e­rii mei] a să r it, [a scorm onit păm întul] şi m-a scufundat în trînsu l (lacună) [S-a a tin s de mine] şi m -a presch im bat în d a tă : m i-a a g ă ţa t de um eri [aripi] ca de pasăre, m -a p riv it şi m -a dus în casa de negură, în sălaşul lui Irkalla, în casa de unde cel in t ra t n ic iodată nu iese, pe o cale pe care înapoi n u te po ţi În toarce, în casa în care cei ce lo­cuiesc sîn t lipsiţi de lum ină, unde h rana lor este pulberea şi m încarea lor este lu tu l şi sîn t îm brăcaţi, ca păsările, în veşm înt de arip i, şi nu v ăd lum ină, tră in d doar în beznă. Ia r [zăvoarele] po rţii [sîn t acoperite de p ra f!] în Casa [pulberii] în care am in tra t , văzut-am [regi]

238

care şi-au lă sa t cununa, văzut-am [îm păraţi] p u rtă to ri de cunună care au s tăp în it a ltă d a tă p ăm în tu l; [ei sînt chipul] lui Anu şi al lui E llil, li se pune d ina in te carne fr ip tă sau coap tă , din burduf li se dă să bea apă rece. în Casa pulberii, în care am in tra t , locuiesc m arele preot [enu] şi novicele [lagaru], locuiesc preotul [ishippu ] şi s tăp în itu l de duhuri [mahhu], locuiesc unsul oceanului [pashish apsi] şi slu jito rii m arilor zei, locuieşte E tan a , locuieşte Sum ukan, locuieşte Ereshkigal, regina păm întului, fecioara B elet-tseri — scribul păm întului, dinainte-i s tă în genunchi (şi) ţine [T ăbliţa destinelor] din care citeşte în fa ţa e i.23 [Ridicîndu-şi] fa ţa m -a ză rit pe m ine: «[Moar­tea l-a şi] lu a t pe [omul] acela I» [lacună]

[Ghilgam esh şi-a deschis gura şi rosteşte [...] : «Prietene, pe care te iubesc a tî ta , E nkidu , p rietenul m eu pe care-l iubesc a tî ta , cu care] îm preună to a te [poverile le-am îm ­p ărţit], adu-ţi am inte de to a te drum urile [s tră b ă tu te de n o i!] P rie tenu l m eu a v isa t un vis [de neocolit], sorocul visului ce l-a v isa t s-a îm plin it [acum a] şi zace E nkidu I» [Zace] în p a t E nkidu o zi, şi a doua zi, [E nkidu zace în pat] şi a tre ia zi, şi a p a tra , a cincea, a şasea şi a şaptea, a op ta, a noua [şi a zecea], boala [înfulecă trupu l] lui E n ­kidu; [au tre c u t zilele] a unsprezecea şi a douăsprezecea, E nkidu [zace] în patu -i. Pe Ghilgam esh l-a s tr ig a t [şi îi grăieşte]: «Prietene, m -a b lestem at [marele zeu]: cînd [stătusem de vorbă noi în U ruk], îmi era team ă de b ătă lie , [nu voiam să m ă duc]. P rietene, [e s lăv it cel ce cade] în lu p tă , ia r eu [de m oarte m ă îngrozeam şi m or cu ruşine.»] (lacună)

vm

De-abia se aprinsese sclipirea dim ineţii, că Ghilgamesh şi-a deschis [gura şi rosteşte]:«E nkidu , [prietene], m aica ta antilopa şi ta tă l tă u m ăgaru l sălbatic te -au [născut], făp tu ri cu coadă şi v ite crescutu-te-au pe cîmpie şi în păşuni d e p ă r ta te i Făgaşele lu i Enkidu din pădurea de cedri, [să plîngă] după tin e , necurm at, zi şi noap te, să te plîngă b ă trîn ii d regăto ri din îm prejm uitu l Uruk, să plîngă cel ce m îna o în tinde pe urmele noastre , în m unţii îm păduriţi [să plîngă ste ii, pe care am îjidoi îm preună] ne că ţă rasem , ca o mamă bună să plîngă în hohote

239

pajiştea, cu seva lor să plîngă [chiparoşii] şi cedrii, p rin tre care ne strecurăm am îndoi cuprinşi de m înie. Să plîngă urşii, hienele, panterele şi tig rii, capricornii şi lincşii, leii şi zim brii, cerbii şi ciutele, vitele şi fiarele cîmpului, să plîngă [furiosul] Ewleh pe al căru ia m al am um blat, să plîngă lum inosul Eufrat din care scosesem apă, să plîngă bărbaţii din îm prejm uitul U ruk [şi] nevestele care au v ă ­zut cum omorîsem noi tau ru l, să plîngă [preotul] din E redu, care ţi-a p ream ărit numele, să te plîngă [înţe­leptul] ca re ,v ărs în d apă d inain tea (zeului) fia , a în ă lţa t numele tă u , să plîngă [acela] care te -a h ră n it cu pîine, să plîngă [acela] care ţi-a uns picioarele, să plîngă acela care ţi-a d a t vin, să plîngă m uierea care te -a uns cu bun ulei sfînt, să plîngă [cel care a in tra t în iatacul] de n u n tă , [dobîndindu-şi] soţie după sfa tu l tă u Înţelept, fra ţii s a te plîngă, ca n işte surori, [de durere, să-şi sm ulgă] asupră-ţi părul! Ca ta tă l şi m um a, după îndepărtatele lui drum eţii, eu pe E nkidu îl voi plînge. L uaţi seam a, b ă rb a ţi, luaţi seam a, luaţi seam a, b ă trîn i dregători ai îm prejm uitului Uruk! Pe E nkidu , pe p rietenu l m eu, 11 plîng, ca o boci­toare, plîng am arnic: securea m ea vînjoasă, sprijinul m eu puternic, jungherul m eu credincios, scutul m eu de nădejde, m antaua m ea de sărbătoare , m îndrele mele podoabe — mi le-a ră p it [demonul] ră u l F ratele m eu m ai tîn ă r care mîna m ăgarii sălbatici de m unte, panterele pustiei! Enkidu, fratele m eu m ai tîn ă r, care m îna m ăgarii sălbatici de m unte, panterele pustiei I Cel cu care învingeam îm ­preună şi pe m unţi ne suiam , cu care am înşfăcat ta u ­rul şi I-am ucis, I-am răpus pe H um baba cel ce locuia în codrul de cedri! Ce vis te-a supus acum a? Te-ai în tunecat şi nu m ă m ai auzi!» Ia r celălalt nu-şi m ai poate rid ica nici capul. îi atinse inim a, însă ea nu m ai bate . Ca unei mirese, i-a acoperit prietenului fa ţa , ia r el, ca un v u ltu r se to t ro teşte deasupră-i, ca o leoaică ai cărei pui s-au prins în capcană, se zbate crun t înain te şi înapoi, ca d intr-o furcă de to rs îşi smulge păru l, ca pe o scîrnăvie îşi sfîşie veşm întul.

Abia s-a aprins sclipirea dim ineţii, şi Ghilgamesh strigă prin ţa ră chem ări că tre sculptori, a răm ari, fierari, pietrari. „Prietene, voi face [idolul tău ], cum nu i-a m ai făcut altu ia nimoni v reodată : s ta tu ra p rietenulu i [şi boiul] fi-vor v ăd ite întrînsul, cu piedestalul de p ia tră , cu părul

240

din lapis-lazuli, cu fa ţa de alabastru , iar tru p u l — din aur. (lacună) Şi eu însum i de durere după [prie tenul meu m ă] înfăşor în zdrenţe, m ă învelesc într-o piele de leu şi fug în p u s t ie .» [....]

IX

Ghilgamesh am arnic 11 plînge pe E nk idu , prietenul său, şi fuge în p u s tie : «Oare nu to t aşa voi m uri, ca E nkidu, şi eu însum i? Mi s-a s trecu ra t în m ărun ta ie tr is te ţea , m ă tem de m oarte şi fug în pustie . în tru pu terea lui U tna- p ish ti24, fiul lui U bar-T utu , am purces la drum şi merg cu g rabă. N oapteaajungînd în viroagele m unţilor, lei am văzu t şi m -a cuprins spaim a, înălţîndu-m i capul, m ă închin lui S in25, şi că tre [a to tpu tern ic ii] zei se înd reap tă rugăciu­nile m ele: [Precum odinioară,] ocrotiţi-m ă acum aI»

N oaptea el s-a cu lcat; trezindu-se din somn, [el vede cum se hîrjonesc leii], bucurîndu-se de v ia ţă . [El securea] de lu p tă a ridicat-o în m înă, [sabia] din cingătoare şi-a tras-o şi, ca o săg ea tă , a p icat în tre ei, şi începu să iz­bească, să prăvale, [să ucidă, să taie], (lacună)

E l auzise de m unţii [ce se numesc] M ashu; în d a tă ce [s-a apropiat] de aceşti m unţi care stră ju iesc zi de zi [răsăritu l şi apusul] şi care cu piscurile [ating] sus bo lta cerească, ia r jos cu p ieptul lor ajung pe tă rîm u l subpă­m ântean, oameni-scorpioni s tă te a u de s tra jă la porţi: chipul lor este groaznic, privirile lor sînt ucigătoare, pîl­pîirea luciului lor înclină m u n ţii— la ră să ritu l şi la apusul Soarelui, ei păzesc Soarele; în d a tă ce îi văzu Ghilgamesh, frica şi groaza îi în tunecară chipul 1 Venindu-şi în fire, s-a în d rep ta t spre dînşii. Un om-scorpion i-a s tr ig a t nevestei sa le : «Cel ce de noi se apropie are tru p din stirpe de ze i!» N evasta îi răspunde om ului scorpion: «El este zeu două treim i, o treim e e om!» Omul-scorpion lui Ghilgamesh îi s trigă , [lu i,urm aşului] zeilor, rostindu-i aceste cuvin te: «[Pentru ce um bli tu ] pe căi d ep ă rta te , [pe ce drum ajuns- ai] p înă la mine, [s tră b ă tu t-a i m ările pe unde] e trece ­rea grea? [De ce ai venit], aş v rea eu să aflu , [încotro ţii calea] aş vrea eu să aflu l» [Omului-scorpion, Ghilgamesh aşa îi g ră ieşte : «Fratele m eu m ai tîn ă r, cel care m înase m ăgarii sălbatici de m unte şi panterele pustiei, Enkidu, fratele m eu m ai tîn ă r, care mînase m ăgarii sălbatici de

241

m unte şi panterele pustiei, cel îm preună cu care am b iru it to tu l, urcat-am m unţii, tau ru l îm preună înşfăcîndu-1 I-am om orît, I-am răpus pe H um baba care t r ă ia în pădurea de cedri, prietenul m eu pe care a t î t I-am iu b it, cu care îm părţeam greută ţile to a te , a fost lov it de so arta oricărui om l Zile şi nopţi am plîns deasupră-i, fă ră să-l p o t lăsa m orm întului, şi oare nu se va rid ica prietenul, glasului meu răspunzîndu-i? Şase nop ţi au trecu t, şap te zile au trecu t, p înă cînd au p ă tru n s în nasul său vierm ii. M-am îngrozit de m oarte , nu-m i po t găsi v ia ţa , ca un tîlh a r ră tăcesc prin pustie : gîndul despre v iteaz nu-m i dă pace, pe drum uri d ep ă rta te alerg prin pustie, gîndul la E nkidu viteazul nu-m i dă pace, pe drum uri d ep ă rta te ră tăcesc prin pustie! Cum să-mi aflu tăce rea , cum să-mi găsesc liniştea? P rietenul m eu drag s-a făcu t ţă rîn ă ! E nkidu, p rietenul m eu drag, s-a făcu t ţă rîn ă 1 Nu m ă voi culca oare şi eu ca dînsul, ca să nu m ă m ai scol în veci? Acum, scorpionule, te-am în tîln it pe tine, de-ar fi să nu văd m oartea de care mi-e frică!] Spre părin te le m eu U tna- p ish ti[m ă îndrep t în grabă], spre cel ce, supravieţu ind, în adunarea [zeilor a fost p rim it şi v ia ţa şi-a dobîndit-o acolo. îl voi în treb a pe el] despre v ia ţă şi m oarte!»

Omul-scorpion şi-a deschis gura şi, [rostind , lu i Ghil­gamesh] îi g ră ieşte : «Ghilgamesh, n-a m ai fost [vreodată o cale, n-a um blat] nim eni încă pe subpăm întene făgaşe: pe doisprezece berii [se în tinde drum ul], în ău n tru bezna e deasă, [nu se zăreşte lum ină]; la ră să r itu l Soarelui [se deschide poarta], la asfin ţitu l Soarelui [se închide poarta . Pe acolo, zeii pe Sham ash] îl sco t; [pe cei vii, el îi arde cu stră lucirea sa], deci tu cum [vei pu tea să trec i pe acolo? D acă in tri, de-acolo n-ai să mai ieşi!]» [lacună] Ghilgamesh omului-scorpion îi gră ieşte : « ...în neliniştea [trupulu i m eu, în tr is ­te ţea inim ii], pe arşiţă şi [în frig, pe în tuneric şi negură, în plîns] şi suspine, [m ă voi duce înain te!] Acum deschide-mi [porţile subpăm întului].» Omul-scorpion şi-a [deschis gura şi, rostind , îi grăieşte] lui Ghilgam esh: «Du-te, Ghilgamesh, [în greaua ta cale, fie să s trăb a ţi tu] m unţii M ashu, codri şi m unţi [să trec i îndrăzneţ şi în ­d ă ră t să te întorci] cu bine! Porţile subpăm întului, ţie îţi sînt deschise». [...]

242

X

Siduri, hangiţa zeilor [care locuieşte lingă genunea m ării, pe zei ospătîndu-i cu bere] tră ie şte : un ulcior i s-a d a t şi o cupă de au r; e în făşu rată cu un văl, [nevăzută de oam eni]. Ghilgamesh se apropie [de locuinţa acesteia], înveşm întat într-o piele de fiară, [acoperit de pulbere]; stirpea de zei se ascunde în [trupu l său], neliniştea în sînu-i sălăşluieşte, el seam ănă la fa ţă cu drum eţul de cale lungă. De departe îl zări hangiţa şi, chibzuind, ea inim ii sale îi [grăieşte, ţin înd sfat] ea însăşi cu sine: «Acesta-i pe­semne vreun ucigaş [furios], încotro se îndreap tă oare [în nebunia lui]?» Văzîndu-l, gospodina zăvorî uşa, închise uşa, puse zăvorul. Ia r el, Ghilgamesh, auzi [acel zgomot], ridicîndu-şi fa ţa , spre ea se îndrep tă cu vorba.

Ghilgamesh [gospodinei îi grăieşte]: «Ce-ai văzu t, hangiţo , [de ce ai zăvorit uşa,] uşa ai închis-o punînd zăvorul? De voi izbi în uşă, voi sparge [zăvoareleI ...»] Siduri, hangiţa, îi s trigă lui Ghilgamesh, odraslei de zei cuvînt îi ro steşte : «Pentru ce baţi tu căi depărta te , pe ce drum ai ajuns la mine, ai s tră b ă tu t m ările pe unde-i trecerea grea? P en tru ce ai ven it, aş vrea să aflu, încotro îţi e calea, aş vrea să a f lu .» Ghilgamesh îi rosteşte gospo­dinei S id u ri: «Eu sîn t Ghilgamesh care I-am ucis pe s tră ­jerul pădurii, I-am răpus pe H um baba cel ce t ră ia în co­drul de [cedri,] I-am în frîn t pe tau ru l care se pogorîse din ceruri, [lei] nim icit-am în viroagele m unţilor» [...]

[Ghilgamesh] hangiţei îi gră ieşte : «[Şi acum], gos- podino, încotro este drum ul spre U tnap ish ti? [Care-i] sem nul lui de recunoaştere? Dă-mi-1 mie, dă-mi aşadar sem nul de recunoaştere al drum ului aceluia: dacă e cu p u tin ţă , voi s trăb a te m area, dacă nu, voi alerga prin pus­tie i» H angiţa îi grăieşte lui Ghilgam esh: «Niciodată, Ghilgam esh, nu a fost vreo trecere , şi nu a p u tu t să s tră ­b a tă m area nim eni d in tre cei care au fost pe-aici din ve­chim e; Sham ash viteazul s trăb a te m area, dar afară de Sham ash cine m ai e în stare? Trecerea este anevoioasă, calea e grea, adînci sîn t apele m orţii care o ţărm uresc. D acă to tu ş i, Ghilgamesh, vei s trăb a te m area, ce vei face ajungînd la apele m orţii? Ghilgamesh, este (unul) U rshana- bi, corăbierul lui U tnap ish ti, el are am ulete, prinde şar­pele din pădure; [pe el] găseşte-1 şi vezi-te cu dînsul,

243

[dacă e cu] p u tin ţă , trec i m area cu el, dacă nu, în d ără t să porneşti.» Ghilgamesh, auzind aceste cuvinte, securea de lu p tă [a ridicat-o în m înă, ab ia şi-a tras-o de sub cin­gătoare], s-a s trecu ra t p rin tre arbori şi s-a a fu n d at în tre ei, [ca o săgeată] a p icat în tre dînşii, în furia sa a spart am uletele, l-a găsit pe şarpele ferm ecat la m ijlocul p ă ­durii şi l-a sugrum at cu mîinile sale. Cînd în sfîrşit [G hil­gamesh] s-a s ă tu ra t de furii, în pieptul său s-a as tîm p ăra t [mînia, şi în inim a sa şi-a zis: n-am găsit] barca! [Cum voi învinge apele] m orţii, [cum voi s trăb a te m area cea] largă? îşi în frînă [Ghilgam esh m înia, ieşi din pădure, coborî] spre F luviu27 şi într-o b arcă [p lu ti pe apele lui U rshanabi, barca] o în d rep tă spre ţă rm . Ghilgamesh îi grăieşte co- răbierului [U rshanabi]: «Eu sîn t Ghilgamesh, numele m eu e acesta , cel ce am v en it din Uruk, din casa lui Anu, cel care am ră tă c i t prin m unţi, din ră să ritu l Soarelui, pe căi d e p ă r ta te .»[...] «...Gîndul la E nkidu viteazul nu-mi dă pace/, pe drum uri d ep ă rta te [rătăcesc prin pustie. Cum să-mi aflu tăce rea , cum să-mi găsesc liniştea?] P rie­tenul m eu drag s-a făcu t [ţă rîn ă , E nkidu, p rietenu l meu drag, s-a făcu t ţă rîn ă . Nu m ă voi culca oare şi eu ca dînsul,] ca să n u m ă m ai scol în veci?» (lacună) [Corăbierului Urshanabi] Ghilgamesh îi gră ieşte : «Şi acum, U rshanabi, încotro este [drum ul spre U tnap ish ti?] Care-i sem nul lui de recunoaştere? Dă-mi-1 tu m iel Dă-mi aşadar [semnul de recunoaştere al drum ului aceluia]: dacă e cu p u tin ţă , voi s tră b a te m area, dacă nu, [voi alerga prin pustie.]» U rshanabi îi grăieşte [lui Ghilgamesh]. «Chiar tu , Ghilga­mesh, ţi-ai tă ia t [calea]: ai sfă rîm at am uletele, I-ai prins [pe şarpe], sfărîm ate-s am uletele, [nu m ai e] şarpele. Ghilgamesh, rid ică-ţi securea de lu p tă , afundă-te în codru, ta ie-ţi n işte p ră jin i, [o su tă douăzeci de prăjin i] de cîte cincisprezece stîn jeni, smoleşte-le, fă nişte vîsle şi adu-mi-le mie.» Ghilgamesh, auzind aceste cuvinte, securea de lup tă a ridicat-o în m înă, [şi-a tra s sabia de sub cingătoare], s-a a fundat în pădure, p ră jin i [a tă ia t , o su tă douăzeci de prăjini] de cîte cincisprezece stîn jen i, le-a sm olit, a făcu t vîsle şi i le-a dus [lui]. Ghilgam esh şi U rshanabi păşiră [în barcă], îm pinseră barca pe valuri [şi în ea p lu tiră]. O cale de şase săp tăm în i o s tră b ă tu ră în tre i zile, şi p ă ­trunse U rshanabi în apele [m orţii]. U rshanabi [îi grăieşte lui Ghilgamesh]: «Dă-te în lă tu ri, Ghilgamesh, [şi apucă

244

o vîslă], apa m orţii [fereşte-te] cu m îna s-o ating i. Apuc-O pe-a doua, a tre ia şi a p a tra , Ghilgamesh, a cincea, a şasea şi a şap tea , Ghilgamesh, a op ta, a noua şi a zecea, Ghilgamesh, a unsprezecea şi a douăsprezecea, Ghilga­mesh.» L a cea de-a o su tă douăzecea, isprăvitu-şi-a vîs- lele, Ghilgamesh îşi desfăcu cingătoarea [în loc de parîm ă], se dezbrăcă de veşm inte, le desfăşură ca pe o pînză de corabie, le rid ică în m îini. U tnap ish ti le zări de departe şi, chibzuind, inim ii sale [îi g răieşte , ţine sfat] cu el însuşi: «De ce [am uletele] sînt sfărîm ate în lun tre şi nu stăp înul ei în trîn sa p lu teşte? Nu este omul m eu cel ce se apropie, la d reap ta [m ă u it, şi m ă u it la stînga], la dînsul m ă u it şi nu-l [po t recunoaşte], la dînsul m ă u it şi nu [pot pricepe], la dînsul m ă u it [şi nu ş tiu cine e el. Ce doreşte inim a lui de la] m ine?» (lacună).

[U tnap ish ti lui Ghilgam esh îi g ră ieşte : «Pentru ce ţi-au căzut obrajii, ţ i s-a p leca t capul, in im a ţi-e t r is tă , chi­pul îţi este veşted , nelin iştea în sînu-ţi sălăşlu ieşte, semeni la fa ţă cu drum eţul de cale lungă, a rş iţa şi frigul frun tea ţi-au ars-o şi cau ţi năluci, alergînd prin pustie?» Ghilga­mesh îi g răieşte lui U tn ap ish ti, celui de d ep a rte : «Cum să nu-m i cadă obrajii, capul să n u mi se plece, in im a să nu-mi fie t r is tă , chipul să nu-m i fie veşted , nelin iştea să nu p ă ­tru n d ă] în sînu-m i, la fa ţă să nu sem ăn [cu drum eţul de cale lungă, arşiţa şi frigul să nu-m i fi ars fru n tea , să nu cau t năluci,] alergînd prin p ustie? [F ratele m eu m ai tîn ăr, cel care m înase m ăgarii să lbatic i de m unte şi] panterele pustiei, [E nkidu , fratele m eu m ai tîn ă r care m înase m ă­garii sălbatici de] m unte şi panterele pustiei, [cel îm preună cu care am b iru it to tu l, u rcat-am ] m unţii, tau ru l [înşfăcîn- du-1 îm preună] I-am om orît, [I-am răpus pe H um baba care] t ră ia în pădurea de cedri, ucideam lei [în viroagele m unţilor, prietenul pe care a t î t I-am iu b it, cu care îm părţeam ] greutăţile to a te , [E nkidu , p rietenu l m eu pe care a t î t I-am iub it, cu care] îm părţeam greută ţile [toate , a fost lovit de soarta oricărui om l Zile şi nopţi] am plîns deasupră-i, [fără să-l p o t lăsa] m orm întului, [căci oare nu se va rid ica prietenul, glasului m eu răspunzîndu-i? Şase zile au trecu t, şap te nop ţi au tre c u t, p înă cînd au p ă tru n s în nasul său vierm ii. M-am îngrozit de m oarte , nu-m i p o t găsi v ia ţa , ca un tîlh a r ră tăcesc prin p u stie : gîndul despre viteaz] nu-m i dă pace, pe d rum uri d ep ă rta te [alerg prin pustie i

245

Gîndul la Enkidu] v iteazul nu-m i dă pace, pe drum uri d ep ă rta te [rătăcesc prin pustie . Cum să-mi] aflu tăcerea , cum să-mi găsesc liniştea? [P rietenul meu] drag s-a făcut ţă rîn ă . E nkidu , prietenul m eu drag s-a făcut ţărînă ! Nu m ă voi culca oare şi eu ca dînsul, ca să nu m ă m ai scol în veci?» (lacuna).

Ghilgamesh îi grăieşte lui U tnap ish ti, celui de d eparte : «Ca să ajung pînă la U tn ap ish ti, cel de departe , ca să-l

v ăd pe acela de care vorbeşte d a tin a , am ră tă c i t îndelung, am cu tre iera t ţările to a te , m -am c ă ţă ra t pe m unţi anevoioşi, am s tră b ă tu t to a te m ările, cu dulce somn n u mi-am as­tîm p ă ra t ochii, chinuitu-m -am în tru veghe neînce ta tă , tru p u l um plutu-m i-l-am de tr is te ţe , şi p înă să ajung la hang iţa zeilor, mi-am ponosit veşm intele to a te , am om orît urşi, hiene, lei, pan tere şi tig ri, cerbi şi ciu te, v ite şi fiare ale cîm piei, [carnea] lor am m încat-o, cu b lana lor m i-am fericit [tru p u l; văzîndu-m ă, hangiţa] a zăvorit uşa, eu am uns prăjin ile cu sm oală şi răşină , apa nu am atins-o cît am p lu tit în lu n tre .»

[U tnap ish ti lui Ghilgamesh] îi gră ieşte : «Ghilgamesh, [tu eşti plin] de nelinişte, [în tru p u l tă u se ascunde plod] de zei şi de oam eni, [aşa îţi e so arta , după cum ta tă l] şi m am a te -au zăm islit, [lacuna]. M oartea cea furioasă [nu c ru ţă omul]: oare pen tru vecie ne zidim casele? oare pen tru vecie ne punem peceţile? oare pentru vecie fra ţii îşi îm ­p a r t (m oştenirea)? oare p en tru vecie va fi u ra în [oameni]? oare p en tru vecie îşi va p u rta rîul învolburatele ape? [oare p en tru vecie] se va preface larva în greiere ? Din vre- mile străvech i nu a fost v reo d ată privire să îndure priv i­rile Soarelui; cel adorm it e aidom a celui m ort, şi oare nu a ra tă am îndoi chipul m orţii? S tăpîn este om ul? Cînd se apropie el de [m oarte], A nunnaki, zeii cei m ari, se adună; M âm et28, care a fău rit destinele, judecă îm preună cu d înşii: ei au s ta to rn ic it m oartea şi v ia ţa , iar m orţii nu i-au v estit ziua s a .»

XI

Ghilgamesh îi grăieşte lui U tnap ish ti, celui de departe : «Mă u it la tine , U tnap ish ti, nu eşti neobişnuit la s ta tu ră , eşti la fel ca m ine, nici tu însu ţi nu eşti neobişnuit, eşti la fel ca m ine. Nu m i-ar fi team ă să m ă lup t cu tine , [cînd

246

te odihneşti], te culci pe spate şi tu ; [spune-mi] cum, su­prav ie ţu ind , p rim it ai fost în adunarea zeilor şi ţi-ai do­b în d it v ia ţa acolo?»

U tn ap ish ti îi g răieşte lui G hilgam esh: «îţi voi dezvălui, Ghilgam esh, cuvîntul din d a tin ă , şi ta in a zeilor ţi-o voi istorisi. Shurippak este o ce ta te pe care o cunoşti, ce se în tinde pe m alul E u fra tu lu i; oraşul acesta e străvechi, zeii s în t aproape de el. In im a i-a îm pins pe zeii cei m ari să rînduiască un potop. S-au s fă tu it lao laltă Anu, p ă rin ­tele lor, Ellil v iteazul, sfetnicul lor, N inu rta , p u rtă to ru l tronu lu i, E nnugi29, cîrm uitorul lucrărilor de irigaţie. N inigiku-fîa s-a legat cu ju răm în t, îm preună cu dînşii, dar cuvintele lor el că tre un bordei le-a ro s ti t : „Bordei, bordei I Perete , perete 1 A scultă, bordeiule, ţine m inte, perete 1 Fecior al lui U bar-T utu , din Shurippak, dărîm ă-ţi sălaşul, în jgheabă-ţi o corabie, părăseşte belşugul, ai g rijă de v ia ţă , u răşte -ţi avu tu l, sufletul scapă-1! în carcă-ţi pe co­rabie to t ce e viu. Corabia aceea pe care o vei în jgheba, să fie cu m arginile în p a tru unghiuri, [să fie] aidom a lăţim ea cu lung im ea; [ca peste] Ocean, întinde-i un acoperiş 1 »30 E u am pricepu t şi i-am g ră it s tăp înu lu i E a : «Cuvîntul pe care mi I-ai ro s tit, stăp îne, sîn t d a to r să-l cinstesc şi to a te le voi face întocm ai. D ar ce să răspund ce tă ţii, poporului şi bătrîn ilo r dregători?» E a şi-a deschis gura şi, rostind , mie, robului său , îmi g răieşte : «Rosteşte-le tu cuvîntarea aceasta : — Ştiu că Ellil m ă u răşte pe m ine, n-am să m ai locuiesc aşadar la voi în c e ta te ; de pe păm în tu l lui Ellil îm i voi ab a te paşii, spre Ocean voi [coborî] la s tăp î­nul m eu fia! [Peste voi] el v a v ărsa num ai belşug de ploaie... [Veţi afla ta in a] păsărilo r, adăpostu l peştilor; [va fi pe p ăm în t p re tu tinden i] rod din belşug, seceriş. [D ă tă ­toru l de] linte, [în am urgul serii] va sili să se reverse pu­hoaiele ploii de grîu. »31 [Abia] s-a rev ărsa t sclipirea dim i­neţii, [şi la chem area] m ea s-a ad u n a t to t ţin u tu l... [Pe to ţi] b ă rb a ţii [i-am chem at la m uncă]: îşi su rp ară casele, îşi [dărîm ară] acareturile . Copilul cară sm oală, cel voinic duce uneltele [în coşuri]. în cinci zile am încheia t cala; pe un iku se în tinde p u n tea32, de zece gar s în t înalţi pe­reţii, cîte zece gar fiecare din la tu ri. Am încheia t m argi­nile, am zugrăvit con tu ru l; şase punţi am aşezat în co­rab ie , despărţind-o prin ele în şap te p ă r ţi, fundul I-am îm p ărţit în nouă încăperi, a,m bSUiţ în el cepuri de apă,

247

o vîslă de cîrm it am ales, am rîn d u it uneltele. în cuptor am to p it tre i sar de ca tran , to t acolo [am tu rn a t] tre i sar de sm oală, tre i sar de ulei au c ă ra t ham alii: pe lîngă un sar de ulei folosit p en tru ungere, doi sar de ulei a as­cuns cîrm aciul. în ju n g h ia t-am ta u ri p en tru pocuitorii cetă ţii], zilnic oi am tă ia t . [A dăpat-am ] g loata, ca din apa de fluviu, cu suc de poam e, untdelem n, bere, vin şi alb şi roşu, şi cu to ţii au încins o petrecere cum este num ai la sărbătoarea anului nou. Am desfăcut [miresme], mi-am uns mîinile. Corabia a fost g a ta [în ceasul] asfin ţitu lu i [Soarelui]. E ra grea, [porniră s-o îm pingă] şi cu ţă ru şi o p ro p tiră de sus şi de jos, două tre im i [se afundă în apă]. Am încărcat-o [cu to t ce aveam ], am încărcat-o cu to t ce aveam de a rg in t, am încărcat-o cu to t ce [aveam ] de aur, [am încărcat-o] cu to a te v itele vii ce le aveam , am su it [pe] corabie to t neam ul m eu, to a tă spiţa, v itele de păşune şi fiarele, şi pe to ţi m eşterii i-am su it. Sham ash m i-a po­ru n c it ceasul (plecării): „De dim ineaţă va porni puhoi de ploaie, ia r noap tea cu ochii t ă i zări-vei ploaie de grîne; in tră în corabie, astupă-i uşa cu sm o a lă /4 Veni sorocul: de d im ineaţă se porni puhoiul de ploaie, ia r noap tea cu ochii m ei zărit-am ploaia de grîne. M-am u i ta t a tuncea la fa ţa vrem ii, era cum plit să p riveşti vrem ea de-afară. Am in tra t în corabie, sm olitu-i-am uşa ; pen tru sm olirea navei, corăbierului Puzur-A m urri îi dădusem pala tu l şi bogăţiile sale.

Şi ab ia s-a rev ă rsa t sclipirea dim ineţii, din temeliile cerurilor s-a rid ica t un nor negru, Addu tu n ă în m ijlocul lui, în fa ţă m erg Shullat şi H anish, ei a leargă, crainici, peste m u n ţi şi cîmpie. E ragal smulge catargele , um blă N inurta , sfredeleşte zăgazurile, A nunnaki au în ă lţa t to rţe să ap rindă cu stră lu c irea lor în treg păm întu l. Din pricina lui A ddu am orţeşte cerul, [ce] era lum inos, s-a p refăcu t în beznă, [to t] păm întu l s-a despicat ca o [cupă]. în ziua în tîia [urlă] V întul-de-m iazăzi, g răb itn ăp u s- tindu-se [a p o top it m unţii], ca în război fugărindu-i [pe oameni]. Nu se zăreşte unul pe celălalt, oam enii nu se văd nici din ceruri. De potop îngrozitu-s-au zeii, s-au sculat şi s-au dus în cerul lui Anu, s-au zgribulit ca dulăii, s-au în tins pe-afară. Ţ ipă Ish ta r ca în durerile naşterii, doam na zeilor, a cărei voce e plină de farm ec: „Să se fi p refăcut în lu t ziua aceea, de voi fi h o tă r ît eu, în sfatu l zeilor, răul.

248

In sfatul zeilor cum de am h o tă rît eu răul şi în tru pieirea oam enilor mei vestit-am războiul? Oare p en tru asta nasc însăm i oam eni, ca ei să um ple, ca poporul peştilor, m area?“ Zeii A nunnaki plîng cu dînsa, zeii s-au plecat sm eriţi, îi podideşte plînsul, se înghesuie [unii în tr-alţii], li s-au us­cat buzele. V întul b în tu ie şase zile, [şapte] nopţi, fu rtuna acoperă cu potop păm întu l. Ia r cînd să sosească ziua a şap tea , fu rtu n a şi potopul îşi curm ă războiul, ele, care s-au răzb o it ca oştirea. Potolitu-s-a m area, s-a dom olit uraganul, a în ce ta t potopul. O ră su flă toare am deschis şi m i-a căzu t lum ina pe fa ţă , am p riv it m area, lin iştea o cu­prinsese, şi to a tă om enirea se făcuse Iu ti P ăm în tu l n e te­zit pare un acoperiş. Am căzu t în genunchi, m -am aşezat, şi în plîns izbucnit-am , fa ţa m i-a fost n ă p ă d ită de lacrim i. In cuprinsul m ării pîndeam ţărm ul, la doisprezece berii (depărtare) se ridicase o insulă. Pe m untele N itsir corabia s-a op rit. M untele N itsir a, p ro p tit corabia şi n-o mai lăsa să se legene. O zi, două zile, m untele N itsir ţine co­rab ia , nelăsînd-o să se legene; tre i zile, p a tru zile, m untele N itsir ţine corabia, nelăsînd-o să se legene, cinci şi şase zile m untele N itsir ţine corabia, nelăsînd-o să se legene.

L a sosirea zilei a şap tea , am scos afară un porum bel şi i-am d a t drum ul; plecînd, s-a în tors în d ă ră t porum belul, n-a g ăs it nici un loc şi a zbu ra t înapoi. Am scos afară o rîndun ică şi i-am d a t d rum ul; plecînd, s-a în to rs în d ă ră t rîndunica, n-a g ăs it nici un loc şi a zbu ra t înapoi. Am scos a fară un corb şi i-am d a t drum ul, dar corbul, plecînd, a z ă rit apa scăzu tă şi n u s-a în to rs: croncăne, m ănîncă şi-şi leapădă găinaţu l. Am ieşit a fa ră şi spre cele p a tru zări am săv îrşit je r tfa shurkinnu. Pe zigguratul m untelui am ars m irodenii: am aşezat şap te şi ia r şapte c ă ţu i, şi în cău- şurile lor am fă rîm a t m irt, tre s tie şi cedru. Zeii adulm e­cară m ireasm a; adulm ecară zeii p lăcu ta m ireasm ă; se ad u n ară zeii ca m uştele lîngă aducăto ru l de je rtfă . Şi cum sosi zeiţa m am ă, ea îşi rid ică m arele-i colier pe care i-l făurise Anu ca s-o bucure: „O, zeii am la g ît pietre de lapis-lazuli şi aşa cum cu ad ev ă ra t n u le voi u ita pe aces­tea , cu ad ev ăra t la fel voi ţine m in te zilele acestea şi în vecii vecilor n-am să le u i t l Să se apropie de je r tfă zeii cu to ţii, Ellil de je r tfa aceasta să nu se apropie, căci el, fă ră să chibzuiască, a r în d u it po topul şi pe oam enii mei i-a so rtit p ieirii!44 Ellil, în d a tă ce a ajuns acolo, văzînd cora­

249

bia, se sim ţi cuprins de m înie Ellil, infuriindu-se pe zeii Igigi: „Ce suflet este acesta care a scăpat cu v ia ţă? Nu trebu ia să fie c ru ţa t nici un om !“ N inurta deschise gura şi, rostind , viteazului Ellil îi g ră ieşte : „Cine altu l decît E a urzeşte p lanuri, ia r E a cunoaşte oricare lucru 1“ E a deschise gura şi, rostind , v iteazului Ellil îi g ră ieşte : „Vi­teaz eşti tu şi în ţelep t p rin tre zeii Cum oare, fă ră să ju ­deci, ai rîn d u it potopul? Pe cel păcătos aruncă păcatu l, pe cel v inovat aruncă v in a ; s tăp îneşte-te , nu-l da pradă năpaste i, rabdă-1 şi nu-l [răpune] 1 în loc să fi r în d u it po­topul, m ai bine să fi ven it leul să-i îm puţineze pe oam eni! în loc să fi r în d u it potopul, m ai bine să fi ven it lupul să-i îm puţineze pe oam eni. în loc să fi r în d u it potopul, m ai bine să se fi iscat foam etea spre a sărăci păm întu l. în loc să fi r în d u it potopul, m ai bine să fi b în tu it o m olim ă care să răp u n ă din oam enii E u n-am tră d a t ta in a m arilor zei, preaîn ţeleptului un vis i-am trim is şi ta in a zeilor el a pă- truns-o însuşi. Ia r acum a sfătuieşte-1 şi pe el cu o p o v a ţă !“ S-a scu lat Ellil, s-a u rca t pe corabie, m -a lu a t de m înă, m-a scos afară , în genunchi a aşezat-o pe soaţa-m i a lă tu ri, a a tins frunţile noastre , a ven it în tre noi am îndoi şi ne-a b in ecu v in ta t: „Om a fost U tn ap ish ti pînă as tăz i, ia r de acum încolo U tnap ish ti nouă, zeilor, aidom a este . Să t r ă ­iască U tn ap ish ti departe , tei obîrşia fluviilor 1“

M-au dus departe şi m -au sălăşlu it la obîrşia fluviilor. Cine i-ar m ai aduna azi pe zei pen tru tine , ca să găseşti v ia ţa aceea pe care o cau ţi? Ia tă , încearcă să nu dormi şase zile şi şap te nop ţii»

Şi ab ia se aşeză, întinzîndu-şi picioarele, un somn adie asupră-i ca pîcla deşertu lu i. U tnap ish ti îi g răieşte soţiei sale: «Uită-te la v iteazul care doreşte v ia ţă I Somnul a ad ia t asupră-i ca pîcla d eşe rtu lu i.» Soţia sa îi g răieşte lui U tnap ish ti, celui de d ep a rte : «Atinge-1 şi omul să se t re ­zească I Pe aceeaşi cale lin iş tit să se în toarcă, prin aceleaşi porţi pe păm în tu l său să se în to arcă I» U tnap ish ti îi g ră­ieşte soţiei s a le : «Mincinos este omul I Te va am ăgi pe t in e : u ite , coace-i lui pîine, pune-i-o la căp ă tîi, şi zilele cîte doarm e înseam nă-le pe perete .» E a coapse pîine, i-o puse la căp ă tîi şi zilele cîte dorm ea, le însem na pe perete. În ­tîia lui pîine se fă rîm iţă , a doua crăpă, a tre ia se m ucegăi, coaja celei de-a p a tra se albi, a cincea se uscă, a şasea r ă ­

250

mase p roaspătă , iar în’ vrem ea aceea pe a şap tea el o atinse şi se trezi.

Ghilgam esh îi grăieşte lui U tn ap ish ti, celui de departe : «M-a b iru it somnul în tr-o c lip ită , cum m -ai a tin s , m -am

trez it îndată» . U tnap ish ti [îi grăieşte] lui Ghilgam esh: [«Scoală-te, Ghilgamesh], n u m ără pîinile, şi vei cunoaşte [cîte zile ai dorm it]: [întîia] t a pîine [s-a fa rîm iţa t], a doua a c răp a t, s-a m ucegăit a tre ia , coaja celei de-a p a tra s-a a lb it, [a cincea] s-a u sca t, a şasea a răm as p ro asp ătă , iar în vrem ea [celei de-a şap tea] tu te-a i trez it» . Ghilgamesh îi g răieşte lui U tn ap ish ti, celui de d ep a rte : «[Ce-i de] făcu t, U tn ap ish ti, încotro să m ă duc? A supra [trupulu i] m eu s-a în s tăp în it R ăp ito ru l,33 în ia tacurile mele locuieşte m oartea, şi oriîncotro mi-aş arunca [privirea], dau p re tu ­tinden i de m oarte!»

U tn ap ish ti îi g ră ieşte corăbierului U rshanabi: «Să [nu te aştep te] pe tine lim anul, să te u ite p lu tirea , lasă-ţi dorul de ţă rm u l (m ării) pe unde um blai! Omul pe care I-ai adus, are trupu l ferecat în noroi, pieile au su rpa t fru­m useţea m ădularelor lui. Ia-I, U rshanabi, şi du-l să se spele, noroiul să şi-l spele făcîndu-se alb ca zăpada, să-şi arunce pieile, ca să le ducă m area. P reafrum os facă-i-se tru p u l, în tr-un tu rb a n nou să-şi înfăşoare capul, să se îm brace cu tediku , îm b răcăm in tea ruşinii sale. P înă cînd va fi să ajungă în oraşul său , p înă cînd va ajunge pe calea sa, să nu i se ponosească veşm intele, to a te noi să ră m în ă !» U rshanabi îl luă, îl duse să se spele; el îşi spălă veşm întul albindu-1, îşi aruncă pieile şi le duse m area, preafrum os i se făcu tru p u l, cu un tu rb an nou îşi legă el capul, veşm în­tu l şi-l puse, acoperindu-şi ruşinea. P înă cînd va [fi să ajungă In oraşul său], p înă cînd va ajunge pe calea sa, [să nu i se ponosească veşm intele, to a te ] noi să răm înă. Ghilgam esh şi U rshanabi păşiră în b arcă , îm pinseră] barca [pe valuri] şi în ea p lu tiră .

Soţia sa îi g ră ieşte lui U tn ap ish ti, celui de departe : «Ghilgamesh a to t um blat, a o sten it, a v îslit, ce îi vei da tu ca să se în toarcă în ţa ra lui?» Ia r Ghilgam esh ridicase vîsla de cîrm it, îm pinsese b arca spre ţă rm . U tnap ish ti îi [grăieşte] lui Ghilgam esh: «Ghilgamesh, tu ai to t um blat, ai osten it, ai vîslit, ce să-ţi dau eu ţie ca să te în torci în ţa ra ta? î ţ i voi dezvălui, Ghilgam esh, cuvîntul cel tain ic, şi taina florii ţi-o voi is to risi: floarea aceasta e ca o tu fă

251

de porum bre [pe fundul m ării], ţep ii ei, ca aceia de tra n d a ­fir, [îţi vor în ţepa mîna]. D acă m îna ta va lu a floarea aceasta, [fi-vei tîn ă r în veci].» Cînd Ghilgam esh auzi aceasta, [capacul fîntînii el] îl deschise, îşi legă [de picioare] pietroaie grele, şi ele îl tra se ră [în adîncul] Oceanului. El apucă floarea, [înţepîndu-şi m îna; de pe picioare] îşi re ­teză pietroaiele grele, şi m area îl scoase la [ţărm ].

Ghilgamesh îi grăieşte corăbierului U rshanabi: «Ur- shanabi, floarea aceea este floare v es tită , căci prin ea omul dobîndeşte v ia ţă . O voi aduce în îm prejm uitu l U ruk, voi h răn i [poporul meu], voi încerca floarea, dacă omul b ă ­trîn în tinereşte de la ea, voi m înca şi eu şi tin ere ţea mi se va întoarce.» D upă douăzeci de beru ei rupeau o fărîm ă (de pîine), după treizeci de beru făceau popas. Ghilgamesh zări o zăcătoare cu ape reci, se cufundă în ea, in trînd în apă. Un şarpe adulm ecă m irosul de floare, [din gaura sa] ieşi, fu ră floarea şi, înapoi întorcîndu-se, năp îrli pielea lăsîndu-şi-o. Ia r estim p, Ghilgamesh şade şi plînge, lacri­mile îi udă obrajii; [el se întoarce] spre cîrm aciul U rsha­nabi: «[Pentru] cine, U rshanabi, se osten iră m îinile mele? P en tru cine inim a m ea sîngerează? Nu m i-am adus fe ri­cire mie, i-am d at fericirea leului de păm în t! Acum genu­nea leagănă floarea la douăzeci de beru depărtare , deschi­zînd fîn tînă, mi-am p ierdu t uneltele, găsit-am ceva ce [a fost să fie] un semn pen tru m ine: m ă voi re trage! Şi lun trea am lăsat-o pe ţă rm !» După douăzeci de berii ei rupeau o fărîm ă, după treizeci de beru făceau popas, şi ajunseră dînşii în îm prejm uitu l Uruk.

Ghilgamesh îi grăieşte corăbierului U rshanabi: «Ridi- că-te, U rshanabi, um blă pe zidurile U rukului, priveşte te ­melia, pipăie cărăm izile, oare nu sînt arse cărăm izile sale, zidurile nu sînt clădite oare de cei şapte în ţelepţi?»

X II [E N K ID U ÎN IN F E R N ]34

«în casa dulgherului de-aş lăsa azi o to b ă! Pe nev asta dulgherului [aş începe s-o cinstesc] ca pe m aica m ea, pe fiica dulgherului [aş începe s-o cinstesc] ca pe sora m ea m ai m ică! Cine îmi va scoate azi din P ăm în t to b a m ea? Cine-mi va scoate din tărîm ul subpăm ântean beţişorul de tobă?» [Enkidu îi grăieşte lui Ghilgamesh]: «Ghilgamesh, de ce plîngi, de ce ţi-e inim a tr is tă ? Azi voi scoate din P ă ­

252

m înt toba ta , din tărîm ul subpăm întean îţi voi scoate be­ţişorul de tobă!» Ghilgamesh îi grăieşte lui E nk idu : «Dacă vei coborî sub P ăm în t, să ţi i seam ă de ceea ce te în v ă ţ: cu veşm inte curate să n u te îm braci, ca să nu afle ei că eşti venetic; nu te unge cu ulei bun d in tr-un vas, căci ei se vor aduna lîngă tine îm b ia ţi de m iros; su liţa să nu ţi-o arunci în păm înt, căci te vor înconjura to ţi cei ucişi de su­liţă ; nu se cuvine să ai în m înă toiag, căci stafiile te vor b iru i cu descîn tecu l; în picioare să nu-ţi pui sandale, fiindcă nu se cuvine să faci zgom ot pe tărîm ul infernului; soţia pe care ai iubit-o nu se cuvine s-o săru ţi, soţia pe care ai urît-o nu se cuvine s-o loveşti, copilul pe care I-ai iub it nu se cuvine să-l săru ţi, copilul pe care I-ai u rît nu se cu­vine să-l loveşti, căci plîngerea Păm întu lu i te va copleşi. A dorm ita, adorm ita m um ă a lui Ninâzu, are, ea care doar­me, um eri curaţi, neacoperiţi de veşm înt, sînul ei, ca o cu­pă, [nu e înveşm întat în nimic].» Enkidu n-a lu a t în seamă povaţa dom nului său : s-a îm brăcat cu veşm inte curate, şi ei au afla t că e venetic; s-a uns cu ulei bun d intr-un vas, şi ei s-au ad u n a t lîngă el îm biaţi de m iros; suliţa şi-a aruncat-o în păm în t, şi I-au înconjurat to ţi cei ucişi de su liţă ; avea în m înă to iag , şi stafiile I-au b iru it cu descîn­tecu l; s-a în că lţa t cu sandale în picioare şi a făcu t zgomot cu ele pe tărîm u l infernului; pe soţia pe care o iubise a să- ru ta t-o , pe soţia pe care o urîse a lovit-o, pe copilul pe care-l iubise l-a să ru ta t, pe copilul pe care-l urîse l-a lov it, şi plîngerea Păm întu lu i l-a copleşit. A dorm ita, adorm ita m um ă a lui Ninazu, are, ea care doarme, um eri cu raţi, ne­acoperiţi de veşm înt, sînul ei, ca o cupă, nu e înveşm întat [în nimic].

Cînd Enkidu voi să se ridice de sub păm în t, N am tarnu-1 ţinea, demonul nu-l ţinea, necru ţă to ru l s tră je r al lui Ner- gal nu-l ţinea , Glia însă îl ţinea! Acolo unde se lu p tă b ă r ­b aţii el nu a căzut, ia r Glia îl ţine! Ia tă , vine feciorul (ze­iţei) N insun şi pe robul său E nkidu îl jeleşte; se duce sin­guratic la E kur, tem plul lui E llil: «Părinte Ellil, azi to b a mea s-a p răbuşit sub păm în t, beţişorul de to b ă a căzut sub păm în t; păm întul îl ţine pe E nkidu, care s-a dus să le aducă! N am tar nu-l ţine, demonul nu-l ţine, necru ţă­torul s tră je r al lui Nergal nu-l ţine, Glia însă îl ţinel Acolo unde se lup tă b ărb aţii el nu a căzut, iar Glia îl ţ i ­ne!» Ellil ta tă l nu i-a răspuns nici o vorbă. El s-a dus sin ­

253

guratic la tem plu l lui S in: «Părinte Sin, azi to b a mea s-a p răbuşit sub păm în t, beţişorul de to b ă a căzu t sub p ă ­m în t; păm întu l îl ţine pe E n k id u , care s-a dus să le aducă! N am tar nu-l ţine, dem onul nu-l ţine, n ecru ţă to ru l s tră je r al lui Nergal nu-l ţine, Glia însă îl ţine 1 Acolo unde se lu p tă b ărb aţii el nu a căzut, ia r Glia îl ţine!» Sin ta tă l nu i-a răspuns nici o vorbă. E l s-a dus singuraţic la tem plul lui E a : «Părinte fia , azi to b a m ea s-a p răbuşit sub păm în t, beţişorul de to b ă a căzut sub păm în t; păm întu l îl ţine pe E nkidu, care s-a dus să le aducă! N am tar nu-l ţine, dem o­nul nu-l ţine, necru ţă to ru l s tră je r al lui Nergal nu-l ţine, Glia însă îl ţin e l Acolo unde se lu p tă b ă rb a ţii el nu a că ­zut, ia r Glia 11 ţine!» în d a tă ce fia auzi aceste cuvinte, în ­drăzneţului b ă rb a t Nergal i-a ro s tit o vorbă: «N ergal, b ă rb a t îndrăzneţ, ascultă ce-ţi spun: dacă ai deschide în păm în t o gaură, sufletul lui E nkidu s-ar rid ica din păm în t, legea păm întului i-ar îm părtăşi-o fratelu i său!» Nergal, îndrăzneţul b ă rb a t, îl ascu ltă şi în d a tă ce deschise în p ă­m înt o gaură, sufletul lui E nkidu, ca v în tu l, ieşi din p ă ­m înt. Ei se îm brăţişară , se aşezară îm preună, se sfă tu iră , s tă tu ră de vorbă: «Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, despre legea păm în tu lu i, anum e ce ai v ăzu t, spune-mi!» «N-am să-ţi spun, prietene, n-am să-ţi spun, prietene, dacă ţi-aş ro sti legea păm întu lu i pe care am văzut-o, ai to t s ta şi ai plînge 1» «Las’să s tau şi să plîng!» «Prietene, [ tru ­pul meu] pe care-l a tingeai înveselindu-ţi in im a, ca pe o haină veche îl m ănîncă vierm ii. T rupul m eu pe care-l atingeai înveselindu-ţi inim a, [îl înfulecă viermele] şi e plin de pulbere!» Rosti Ghilgamesh, cu capul în păm înt, rosti regele Ghilgamesh, cu capul în p ăm în t: «Pe cel care un fiu a născu t I-ai v ăzu t tu cum va?» «L-am văzu t, [s-a îm păcat în păm înt], el pîinea o gustă» «Pe acela care tre i fii a născu t, I-ai văzu t tu cum va?» «L-am văzu t, [s-a îm ­păca t în păm înt], şi bea apă». «Pe acela care p a tru fii a născut, I-ai văzu t tu cum va?» «L-atn v ăzu t, el [e h răn it şi adăpat], se veseleşte inim a lui». «Pe acela care cinci fii a născu t, I-ai văzu t tu cum va?» «L-am văzu t, ca orice bun [oştean] are coapsele goale, [s-a îm păcat în păm înt] şi in tră în Palat» . «Pe acela care şase fii a născu t, I-ai v ă ­zut tu cum va?» «L-am văzu t [...]» «[Pe acela care şapte fii a n ăscu t, I-ai v ăzu t tu cum va?» «L-am văzu t [...]»

254

«Pe acela care [...] I-ai văzu t?» «L-am văzu t, ca uil Semn al zeilor, plin de fericire, preafrum os (lacună).» «Pe cel om orît de ca ta rg I-ai văzu t tu cum va?» «L-arn văzut, de cînd a coborît sub păm în t, to t smulge un ţă ru ş» . « Pe acela care a m u rit..., I-ai v ăzu t tu cum va?» «L-am văzut, se odihneşte în aşternu tu l nop ţii şi bea apă curată» . «Pe cel ucis în b ă tă lie I-ai v ăzu t tu cum va?» «L-am văzut, ta tă l său şi m am a sa îl alină şi nevasta lui s-a [aplecat] deasupră-i». «Al cui tru p e a ru n cat în cîmpie, ai văzu t tu cum va?» «Am văzu t, sufletul lui nu are pace în păm înt». «Pe acela ce nu e respec ta t, I-ai văzu t tu cum va?» «L-am văzu t, el m ănîncă re s tu r i din oale, firim itu ri de pîine care sîn t azv îrlite pe uliţi».

(Despre cel care a văzut totul)

APOCRIFELE LUI ENOH

Deşi cărţile atribuite lui Enoh (apocriful etiopian Cartea lui Enoh şi apocriful slavon Cartea tainelor lui Enoh) nu au fost acceptate nici de codicele ebraic, nici de cel creştin, Biblia face totuşi referiri dese, nominale sau anonime (în Geneză, V, 22—24, în Eclesiast, XLIV, 16; XLIX, 14 ş.a.), la acest ciudat personaj mitologic din catego­ria eroilor civilizatori. în hagiografia ebraică, profetul Enoh are un loc de cinste, fiind numit Hanâk cu sensul de habilis (cel dibaci), atribut reluat de Coran (surah XIX, 57—58) şi îmbogăţit (Edris — savantul). Iar dacă în comentariile ebraice Enoh fusese considerat cel care dezvăluise, cu autoritate de învăţat, splendoarea cerului şi toate misterele zonelor extramundane, în primul rînd mişcările astrelor, într-un fragment aparţinînd lui Alexandros Polyhistor (mort către anul 75 î.e.n.), citat de Eusebius (Praeparatio Evange- lica, IX, 17), acelaşi Enoh este indicat drept părintele astrologiei, pe care o învăţase nemijlocit de la îngeri.

îngerii, înfăţişaţi cu lux de amănunte în apocriful etiopian, apar­ţin tipului luciferie, damnat; cu toate acestea, mulţi dintre ei au trăsăturile unor eroi civilizatori, veniţi în grup compact în piscul muntelui Hermon, sub conducerea prinţului Semyaza, uneori con­curat de aşa-numitul Azazel, confundabil şi nu tocmai cu Azazel,

255

demonul deşertului despre care se vorbeşte în Vechiul Testament, în relaţie cu ritualurile lui Yahweh35.

într-un alt apocrif interesant (ebraic, datînd aproximativ din anul 135 î.e.n.), Cartea Jubileelor, există un portret aproape exhaus­tiv al profetului: «în zilele lui (Iared), îngerii Domnului s-au pogorît pe pămînt, cei care sînt numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea pe pămînt. [...] El (Enoh) a fost aşadar cel dintîi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pămînt, care a învăţat scrierea, ştiinţa şi înţelepciunea şi a scris semnele cerurilor, după rînduiala lunilor lor, într-o carte, pentru ca fiii oamenilor să cunoască vremea anilor, potrivit rînduielii fiecăreia din lunile lor. [...] Şi ceea ce a fost şi va să fie, el a văzut într-o ve­denie din somnul său, ceea ce se va petrece cu odraslele oamenilor, în lungul generaţiilor pînă la ziua judecăţii; el a văzut şi a cunoscut toate şi şi-a scris mărturisirea şi a lăsat-o drept mărturie pe pămînt pentru toţi copiii oamenilor şi pentru urmaşii lor. [...] El a fost cu îngerii Domnului şase jubilee de ani, iar ei i-au arătat tot ce este pe pămînt şi în ceruri, puterea soarelui, şi el a scris totul şi a mărturisit despre veghetorii care păcătuiseră cu fiicele oamenilor, căci începu­seră a se împreuna cu fetele oamenilor ca să se întineze, şi Enoh a adus mărturie împotriva tuturor acestora. Şi el a fost ridicat din mijlocul odraslelor oamenilor, iar noi (îngerii) I-am însoţit în grădina Edenului, întru măreţie şi slavă, şi iată că el a scris acolo judecata şi osînda lumii şi toată ticăloşia odraslelor omeneşti.» (Cartea Jubi­leelor, IV, 15, 17, 19, 21-23)

Din apocriful etiopian rezultă că, orice modele vor fi avut ve­ghetorii din grupul lui Semyaza, ca grup aparent de eroi civilizatori, damnaţiunea lor ca îngeri căzuţi, poate un element de stratificare sincretică, pare să traducă osîndirea unei trădări de endogamie a castei cuceritoare, care s-a abătut de la legile unei societăţi închise şi a fraternizat cu triburile biruite.

în amalgamarea generală a textului apocrifelor unele situaţii rămîn confuze; de pildă, Azazel pare uneori a-l înlocui pe Semyaza. Dar şi dacă atribuim copiştilor toate erorile şi confuziile, un amănunt propriu-zis al mitului pare totuşi să precizeze faptul că Azazel devi­ne căpetenia grupului îngerilor emancipaţi de sub tutela generală a legislaţiei expediţionare.

Enoh luă a tunci cuvîntul şi, rostindu-şi parabola, el, omul d rep t căru ia Dom nul i-a deschis ochii şi care a v ă ­zu t în vedenie pe cel sfîn t ce sălăşluieşte în ceruri şi to t ce

256

ii a ră ta se ră îngerii, a g ră it: «Toate le-am în v ă ţa t de la ei ş i toate cele văzute le-am înţeles; si nu sînt ele pentru v îrs ta aceasta , ci pen tru cea de departe, care va să vină!» [...]

Ia r cînd fiii oam enilor s-au înm ulţit, li s-au născu t în zilele acelea fiice frum oase şi îm bietoare; şi îngerii, fiii cerurilor, le-au v ăzu t şi le-au dorit, şi s-au vorb it în tre ei: «H aideţi să ne alegem femei d in tre fiicele oamenilor şi să zămislim prunci!» A tunci Sem yaza, căpetenia lor, le-a spus: «Mă tem că voi nu veţi vrea poate [cu adevărat] să îm pliniţi fap ta aceasta şi num ai eu singur voi fi răspun­ză to r de un m are păcat» . D ar ei i-au răspuns cu to ţii: «Să facem legăm înt şi să ne făgăduim unii a lto ra cu bles­tem să nu schim băm planul acesta, ci cu ad ev ăra t să-l îm pli­nim». Apoi ei au ju ra t to ţi îm preună şi acolo s-au legat cu blestem unii în fa ţa celorlalţi. Ia r ei erau două sute cu to ţii şi s-au pogorît pe Ardis, piscul m untelui Hermon, şi ei I-au num it M untele H erm on26 pen tru că pe el se ju ­raseră şi cu blestem se legaseră unii în fa ţa celorlalţi. Şi ia tă num ele căpeteniilor lor: Semyaza, p rin ţu l lor; Ara- kib, Arăm iei, K okabiel37, Tam iel, Ramiel, Daniel, Ezeqiel, Asael, A rm aros, B atariel, Ananiel, Zaqile, Samsapeel, Satariel, Turiel, Yom eyal, Arazeyal. A cestea erau căpete­niilor zecilor. [Aceştia] şi ceilalţi to ţi îm preună cu dînşii îşi luaseră femei; fiecare şi-a ales cîte una şi ei au început să in tre la ele şi să a ibă legătu ri cu ele, şi le-au în v ă ţa t pe ele farmecele şi descîntecele şi le-au a ră ta t meşteşugul tă ie rii rădăcin ilor şi (chipul de a cunoaşte) pom ii. Ia r ele au zăm islit şi au adus pe lum e uriaşi pu tern ic i a căror înălţim e era de tre i mii de coţi. Aceia au în g h iţit to a te roa­dele tru d e i oamenilor, pînă cînd (oamenii) n-au m ai fost în s ta re să-i h rănească. Apoi uriaşii s-au în d rep ta t asupra oam enilor, ca să-i m ănînce. Şi au început să păcătu iască îm potriva păsărilor şi dobitoacelor, tîrîtoa relo r şi peşti­lor; apoi şi-au m încat unii a lto ra carnea şi şi-au b ău t unii a lto ra sîngele. A tunci păm în tu l i-a osîndit pe sălbatici.

Ia r Azazel i-a în v ă ţa t pe oam eni să făurească săbii şi spade, scu t şi p latoşă, şi le-a a ră ta t m etalele şi m eşteşu­gul lucrării lor, şi b ră ţă rile , şi podoabele, şi m ăiestria de a sulem eni ochii ju r îm prejur cu antim oniu şi de a înfrum u­seţa pleoapele, şi pietrele cele m ai frum oase şi m ai de preţ, şi to a te culorile vopselelor, şi prefacerea lum ii. Nelegiu­

257

irea a fost m are şi obştească: ei au p reacu rv it şi au por­n it spre pierzanie şi to a te căile lor au fost desfrînate. Am iziras i-a în v ă ţa t pe vraci şi pe tă ie to rii de rădăcin i. A rm aros a a r ă ta t desfacerea farmecelor. B araqiel [i-a în v ă ţa t] pe astrologi. K okabiel [a dezvăluit] semnele, Tam iel [înţelesul] în fă ţişării stelelor, iar Asdariel a deslu­ş it m ersul Lunii. Şi în pierzania [lor], oam enii au s trig a t şi s trig ă tu l lor s-a rid ica t la cer.

A tunci M ikhael, Uriel, R afael şi Gabriel au p riv it din înălţim ea cerului şi au v ăzu t sîngele ră sp în d it din belşug pe p ăm în t, şi to a tă nelegiuirea pe păm în t săv îrşită . Şi au g ră it în tre ei: «Acesta este glasul s trig ă tu lu i lor pe care păm în tu l deznădăjdu it îl s trig ă pînă la porţile cerului. Acum că tre voi, sfin ţi din ceruri, îşi îna lţă plîngerea sufle­tele oam enilor; ele rostesc: A duceţi pricina n o astră în fa ţa Celui prea în a lt. Şi ei grăiesc că tre Dom nul regilor: T u eşti Dom nul dom nilor, Dum nezeul dum nezeilor şi R e­gele regilor, iar tronu l slavei ta le răm îne în to a te vîrstele lum ii şi sfîn t este num ele tă u şi s lăv it în vecii vecilor. Tu eşti acela care ai făcu t to a te şi în tine sălăşluieşte pu terea peste to a te lucrurile; to tu l e dezvelit şi gol d inain tea ta ; tu vezi to a te şi nim ic nu este care să se p o a tă ascunde de tine . T u ai v ăzu t ce a făcu t Azazel, cum a ră sp în d it pe p ă ­m înt to a tă nelegiuirea şi a dezvăluit tainele veşnice care se săvîrşesc în ceruri; în ce chip Semyaza, că ru ia tu i-ai d a t p u terea să fie s tăp în peste tovarăşii lui, i-a în v ă ţa t pe oam eni. Şi ei au in tra t la fiicele oam enilor pe păm în t şi s-au îm preuna t cu ele şi s-au în tin a t cu aceste femei şi le-au dezvăluit lor to t păcatu l. Ia r femeile acestea au adus pe lume uriaşi, din p ricina cărora s-a um plu t to t păm în­tu l de sînge şi de nelegiuire. Şi acum, ia tă , sufletele celor m orţi s trig ă şi-şi îna lţă plîngerea p înă la porţile cerului; şi geam ătul lor s-a rid ica t şi nu poate ieşi în a in tea nelegiu­irii ce se săvîrşeşte pe p ăm în t. D ar tu cunoşti to a te lucru­rile m ai îna in te de a fi ele şi ş tii aceasta şi tu îi îngădui [pe uriaşi] şi nu ne-ai po runcit ce se cuvine să le facem lor în tru aceasta!» A tunci Cel p rea înalt, Cel m are şi sfînt, a g ră it şi l-a trim is pe A saryalyor la feciorul lui L am ekh: «[Mergi la Noe] şi spune-i în tru num ele m eu: A scunde-te! Şi să-i dezvălui p răpădu l care vine. Căci păm în tu l întreg va pieri, apele potopului cotropi-vor păm în tu l în treg şi

258

to t ce se află pe el va pieri. Şi apoi învaţă-l cum să scape, încît urm aşii săi să răm înă din neam în neam .»

Dom nul m ai grăi lui R afael: «Leagă-1 cu lan ţu ri pe Aza- zel, [leagă-i] picioarele şi irtîinile şi aruncă-1 în beznă; şi deschide deşertul din Dudael şi aruncă-1 acolo. Azvîrle peste el bolovani colţuroşi şi ascu ţiţi, acopere-1 cu în tu ­neric, şi să răm înă acolo în veci; acopere-i to t astfel faţa , ca el să n u vadă lum ina. Şi în ziua cea m are a judecăţii să fie azvîrlit în jă ra tic . D upă aceea tăm ădu ieşte păm în­tu l pe care îngerii I-au s tr ic a t; şi să vesteşti vindecarea p ă­m în tu lu i p înă cînd ei îşi vor tăm ăd u i plaga, ca să nu se prăpădească to ţi fiii oam enilor din pricina fiecărei taine pe care veghetorii le-au a ră ta t-o şi au dezvăluit-o fiilor lor. T ot păm întu l s-a s trica t prin ş tiin ţa lucrării lui Azazel; fă-i să dea seam a pen tru în treg păcatul.»38 Şi îi g ră i lui G abriel: «Du-te la bastarz i şi la cei b lestem aţi şi la feciorii tîrfelor şi în lă tu ră-i pe copiii veghetorilor d in tre oam eni; izgo- neşte-i şi dă-i afară. E i se vor nim ici unii pe alţii prin omor, căci nu vor avea zile m ulte. Şi to t ce ei îţi vor cere, nu se va da ta ţilo r lor, căci [fiii] tra g nădejde să tră ia scă v ia ţa veşnică şi că fiecare din ei va t ră i cinci sute de ani.»

Şi lui M ikhael Dom nul îi g ră i: «Mergi şi pune în lan ţu ri pe Sem yaza şi pe to v arăşii săi care s-au îm preunat cu fe­mei spre a se în tin a cu ele în to a tă n ecu ră ţia lor. Şi după ce vor priv i cum to a te odraslele lor fi-vor ucise, şi după ce vor fi v ăzu t ei înşişi n im icirea celor înd răg iţi, pune-i îiţ lan ţu ri pen tru şaptezeci de v îrste , în m ăruntaie le păm în­tu lu i, p înă în ziua ju d ecă ţii lor şi p înă la sfîrşitul lor, pînă cînd se va săvîrşi ju d eca ta de apoi. în aceste zile fi-vor aduşi în genunea de foc, în tru ch inuri, şi vor fi ză­voriţi în tem n iţă pe veci.»

[ . . .]P în ă la aceste în tîm plări, E noh s tă tu se ascuns; şi nim eni d in tre odraslele oam enilor nu era care să ştie unde s tă tu se ascuns şi ce s-a pe trecu t cu el. D ar to a te faptele sale [el le făcea] în zilele acelea lao laltă cu veghetorii şi cu sfin ţii. [ ...]

A tunci Enoh, venind lîngă Azazel, îi g ră i: «Nu va fi deloc pace pen tru tin e ; rostitu -s-a îm potriva ta m area osîndă ca să fii legat în lan ţu ri. Nu va fi p en tru tine nici păsuire, nici s tă ru in ţă , căci tu ai p ropovăduit nedrep tatea , şi din pricina tu tu ro r faptelor ta le de hulă, de silnicie şi de p ăca t pe care oam enii le-au în v ă ţa t de la tin e!» în a in ­

259

tînd apoi, vorbitu-le-am tu tu ro r lao laltă şi cu to ţii s-au cu trem u ra t şi i-a cuprins team a şi groaza. Şi ei m -au ru ­gat să scriu pen tru dînşii o pildă de rugăciune spre ie rta ­rea lor şi să mijlocesc în ă lţa rea rugii lor d inain tea Dom nu­lui din cer. Căci de acum încolo, ei nu m ai po t grăi către [Dom nul], nici a-şi rid ica ochii spre cer, de ruşinea tîlhă- riei pen tru care au fost osîndiţi. A tunci eu am scris o pildă pen tru rugăciunea lor şi o rugă sm erită pen tru sufle­tu l lor, ca şi pen tru fiecare d in tre faptele lor, şi pentru în trebarea lor de li se va dăru i ierta re şi păsuire. După aceea depărtîndu-m ă, m -am aşezat în preajm a [rîului] Dan, din ţin u tu l Dan, care este la m iazăzi spre a s f in ţit fa ţă de Hermon, şi c itit-am întocm irea rugăciunii lor, pînă am a ţip it. D ar ia tă că am văzu t un vis şi vedenii m -au îm pre­su ra t; şi văzut-am vedenii ale pedepsei [ş iun glas a ră su n a t poruncindu-m i] să vorbesc cu copiii cerului şi să-i dojenesc. Şi după ce m -am d eş tep ta t, m -am dus că tre ei; to ţi lao­la ltă şedeau plîngînd în Ublesyael, ce se află în tre Liban şi Seneser, iar feţele lor erau acoperite. Şi cu ei de fa ţă am isto ris it to a te vedeniile ce mi se a ră ta se ră în v is...

C artea aceasta este cuvîntul d rep tă ţii şi al dojanei ve­ghetorilor ce sînt d in tru vecie, după cum a fost porunca Celui m are şi sfînt, din vedenia aceasta . V ăzut-am însumi în visul m eu ceea ce rostesc acum cu lim bă de carne şi cu suflarea m ea, căci datu-le-a oam enilor gură Cel p reaînalt să g ră iască cu ea în tre ei şi să se înţeleagă unii cu alţii în tru inim a lor. Aşa cum Dumnezeu l-a făcu t pe om şi i-a d a t lui să priceapă cuvîntul ş tiin ţe i, aşijderea făcutu- m-a şi pe mine şi d a t m i-a fost să dojenesc pe veghetori, care sîn t copiii cerului. Scris-am rugăciunea v o astră , dar mi s-a a r ă ta t în vedenie că ruga nu v ă va fi a scu lta tă cîte zile vor fi pe lume şi că judeca ta v o as tră s-a săv îrşit şi [rugii voastre] nu i se va da ascultare. De acum înainte nu vă veţi m ai sui la cer în vecii vecilor: poruncitu-s-a să fiţi legaţi în lan ţu ri pe p ăm în t, pen tru to a te zilele cîte vor fi pe lum e. D ar p înă a tunci veţi privi uciderea în d răg ite ­lor voastre odrasle, şi nu le veţi m ai avea, căci d inain tea v o astră sub sabie se vor prăbuşi. Şi ruga nu vă va fi as­cu lta tă nici pen tru ele, nici pen tru voi, şi voi înşivă, cît plingeţi şi vă rugaţi, nu veţi ro sti nici un cuvînt din scri­erea ce am scris-o. [...]

260

Bunicul meu Enoh m i-a d a t lăm urirea tu tu ro r tainelor într-o carte , precum şi parabolele ce îi fuseseră date, şi el le-a ad u n a t pen tru mine în cuvintele că rţii parabolelor.

Şi în ziua aceea, Mikhael a lu a t cuvîntul ca să-i grăiască lui Rafael: «Puterea D uhului m ă scoate din fire şi m ă ne­căjeşte asprim ea pedepsei tainelor, a osîndirii [îngerilor]: cine este cel care ar pu tea să îndure neînduplecata pedeapsă ce s-a săvîrşit şi care i-a covîrşit pe aceştia?» Şi Mikhael a lu a t iarăşi cuvîntul şi i-a g ră it lui R afael: «Cine este acela in im a căru ia să nu fie m işcată în tru aceasta şi ai cărui ră runch i să nu se fi tu lb u ra t de acest cuvînt de osîndă ce s-a ro s tit îm potriva acelora d in tre ei care au fost izgoniţi aşa?»

Şi s-a în tîm p la t că, pe cînd se afla în fa ţa Domnului duhurilor, Mikhael să-i g ră iască lui Rafael: «Nu le voi ţine p arte a eu lor în fa ţa ochilor Dom nului, căci Domnul duhurilor îm potriva lor s-a m îniat, fiindcă ei se poartă [în faptele lor] ca şi cum ei ar fi Domnul. Căci to t ce este ta in ic se va rid ica îm potriva lor în veci de veci; pen tru că nici îngerul, nici omul nu-şi va prim i p a rte a sa, fă ră num ai ei singuri şi-au p rim it osînda pen tru vecie. Iar după ju d eca tă fi-vor ei îngroziţi şi ajunşi în deznădejde, fiindcă au a ră ta t acestea celor ce locuiesc pe păm înt. Şi ia tă num ele acestor îngeri, astfel sînt num ele lor: întîiul din ei este Semyaza, al doilea A rstiq ifa, al treilea Armen, al pa tru lea Kokabel, al cincilea Turiel, al şaselea Rum yal, al şaptelea Daniel, al op tulea Neqel, al nouălea Baraqiel, al zecelea Azazel, al unsprezecelea Arm aros, al doisprezece­lea B ataryel, al treisprezecelea Basasael, al paisprezece­lea H ananel, al cincisprezecelea Turiel, al şaisprezecelea Simapisiel, al şaptesprezecelea Y etariel, al optsprezecelea Tum ael, al nouăsprezecelea Tăriei, al douăzecilea Rumael, al douăzeci şi unulea Azazel. Şi aceştia sîn t căpeteniile îngerilor lor şi sînt num ele căpeteniilor de sute, ale căpe­teniilor de cîte cincizeci şi ale căpeteniilor de cîte zece. Numele celui d in tîi este Y eqon: el este cel care i-a isp itit pe to ţi fiii îngerilor şi i-a fă cu t să coboare pe păm în t, şi prin fiicele oam enilor i-a isp itit. Numele celui de-al doi­lea este Asbeel: acesta le-a d a t povaţa rea fiilor îngerilor: el i-a îm b ia t să-şi întineze carnea cu fiicele oamenilor. Numele celui de-al tre ilea este G adriel: acesta e cel care

261

le-a a r ă ta t fiilor oam enilor to a te plăgile m orţii, el e cel care a isp itit-o pe E va, şi to t el le-a a ră ta t fiilor oamenilor plăgile m orţii şi scu tu l şi zalele şi sabia de lu p tă , şi to a te uneltele m orţii pen tru fiii oam enilor. Ele au ieşit din m îna lui îm potriva celor ce tră ie sc pe p ăm în t, din ziua aceea şi în vecii vecilor. Numele celui de-al patru lea este Pene- m uhe: el le-a dezvăluit fiilor oam enilor am ărăciunea şi dulceaţa şi el le-a a r ă ta t to a te tainele înţelepciunii [în­gereşti]. El e cel ce i-a în v ă ţa t pe oam eni să scrie cu apă de funingine pe papirus, şi sîn t m ulţi cei care s-au ră tă c it din p ric ina aceasta din veac în veac şi p înă în ziua de azi. Căci oam enii n-au fost aşezaţi în lum e, ca să-şi vădească astfel cred in ţa cu condeiul şi cu apa de funingine. P en tru că oam enii n-au fost făcu ţi altfel decît în g e ri^ c i spre a se p ă s tra drep ţi şi p reacuraţi, şi m oartea care nim iceşte to ­tu l nu s-ar fi a tin s de ei; dar din pricina cunoştin ţei aces­te ia care a lor este, ei pier, şi din pricina acestei pu teri, ea (m oartea) m ă sfîşie. Numele celui de-al cincilea este K asdeyahe: el e cel care le-a a ră ta t fiilor oam enilor to a te plăgile rele ale duhurilor şi ale demonilor, şi plaga fă tu lu i în sîn ca să se lepede, şi plaga v ie ţii, şi m u şcă tu ra şarpelui, şi plaga ce se iveşte la am iază, el, fiul şarpelui cu numele T abahet.

Ia r acesta este num ăru l lui Kasbeel, care le a ră ta sfin ţilor înţelesul legăm întu lu i, pe cînd sălăşlu ia în culm ea slavei sale, şi num ele lui este Beqa. [Kasbeel] acesta i-a ceru t lui M ikhael să-i a ra te num ele său ta in ic , spre a-l pom eni în legăm înt, încît cei ce a ră ta se ră fiilor oamenilor to t ce este ta in ă , să trem ure d in a in tea num elui acestuia şi acestu i legăm înt. Şi ia tă pu terea acestu i legă­m în t: el este ta re şi pu tern ic , şi [Domnul] a pus legăm întul acesta, A kahe, în m îna lui M ikhael. Şi ia tă ta inele acestui legăm înt, şi el este plin de tă r ie în tru legăm întul său. Şi p rin el a fost a tîrn a t cerul p înă să se fi făcu t lum ea, pen tru vecie. Şi păm în tu l a fost în tem eiat pe apă , şi [ră ­dăcinile] tain ice ale m unţilor se rid ică din m inunatele ape, de la facerea lum ii în tru v eşn ic ie .»(Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, I, 2; VI, 1 — 8; VII, 1 — 6;VIII, 1 - 4 ; IX, 1 -1 1 ; X, 1 -2 0 , 22; XII, 1 - 6 ; X III, 1 - 8 ; XIV, 1 - 7 ; LXVIII, 1 - 5 ; LXIX, 1 -17 )

262

PROMETHEUS

Deşi mitul prometeic nu e singular, varianta greacă — Prome- theus — este cea mai complexă, dar şi cea mai literaturizată; totuşi, ea se reconstituie din fragmente, aparţinînd adesea unor autori a căror optică despre eroul titanic se situează în unghiuri contrare (de pildă, Eshil faţă de Hesiod). Prometheus, fiu al [titanului Iapetos şi al nimfei Klymene, nu este numai sprijinitorul sacrificat al omenirii, căreia îi dă focul şi raţiunea, dar şi numeroase taine ale meşteşuguri­lor tehnice uzuale, ci într-un fel şi viaţă, întrucît este văzut şi ca un colaborator divin (împreună cu fratele său Epimetheus) la opera antropogonică; pentru tiparul eshilian, Prometheus este însă cel care distruge ordinea nouă a lui Zeus.

Comparaţia cu similarii săi (Matarisvan, în India vedică, mai curînd o personificare metaforică a vîntului, în ipostaza de răspîn- ditor al focului; finicul Văinâmdinen, mai curînd un artizan univer­sal; polinesianul M aui, într-adevăr un semizeu complex prouman, lipsit însă de forţa tragică a sacrificiului personal) îi confirmă lui Prometheus caracterul aproape definitoriu de erou civilizator arhe­tipal.

Pe Prom etheus cel cu p lanuri dibace, Zeus l-a ferecat în lan ţu ri de nedescurcat, în piedici dureroase, încolăcin- du-le p înă la mijlocul unu i stîlp . Apoi dete drum ul în zbor că tre el unei pa ju ri cu aripile în tin se ; şi p a ju ra m înca din ficatu l său nem uritor, ia r peste noap te ficatu l se refăcea39 to t pe a t î t c ît înfulecase din el ziua pasărea cu aripile în ­tin se . D ar vînjosul fecior al A lkm enei celei cu glezne fru­m oase, Herakles, doborî p a ju ra şi, îndepărtînd de fiul lui Iapetos această c ru n tă n ă p a s tă , îl smulse din chinurile lui, ch iar cu încuv iin ţarea lui Zeus Olim pianul, cel cu tron m ăre ţ, care voise ca gloria lui Herakles Thebanul să se în tin d ă şi m ai m u lt peste păm în tu l cel h răn ito r: în tru grija aceasta a sa el îşi ocrotea nobilul fiu şi, în pofida m îniei sale, îşi p ă răs i ciuda ce i-o pu rtase lui Prom etheus de cînd acesta se ridicase la lu p tă îm potriva planurilor clocotitorului fiu al lui K ronos.

A cestea se petrecuseră pe vrem ea cînd se descurca sfada d in tre zei şi oam enii m u rito ri, la Mekone. în zilele acelea Prom etheus, cu in im a plină de rîv n ă , îm părţise un bou uriaş, pe care îl aşezase apoi d in a in tea tu tu ro ra .

263

El Încerca să am ăgească m in tea lui Zeus: în tr-una din cele două grăm ezi el pusese sub piele cărnuri si m ăruntaie pline de grăsim e, peste care vîrîse d rep t acopcrăm înt b u rta boului; în cealaltă aşezase, cu vicleşug înşelător, m orm anul de oase goale ale v ite i, acoperindu-le peste to t cu seul alb. D inain tea acestora, părin te le zeilor şi al oam enilor îi spusese: «O, fiu al lui Iapetos, fiin ţă d in­tre to ţi cea m ai nobilă, făcînd tainurile ai fost prea p ă r ti­n ito r, prietene drag».

Aşa vorbea, în zeflemea, Zeus ale cărui sfa tu ri sînt veş­nice. Ia r P rom etheus, cu gînduri viclene, i-a răspuns su­rîzînd uşor, îngrijo rat de înşelătoru l său vicleşug: «Mă- reţu le Zeus, tu cel m ai s lăv it d in tre zeii cei veşnic vii, alege aşadar din aceste două grăm ezi pe aceea că tre care îţi dă ghies in im a ta din piept.» E l rostise cu in im a plină de viclenie, şi Zeus, ale căru i sfa tu ri sîn t veşnice, a priceput vicleşugul şi a ş tiu t să-l recunoască. D ar el se şi gîndea în in im a sa la p răpădu l m urito rilo r şi la chipul în care să-l încheie. Cu am îndouă m îinile el rid ică seul cel alb, şi sufle­tu l i se um plu de m înie, în vrem e ce fierea i se rid ica spre inim ă, la vederea oaselor goale ale v ite i ce tră d a u viclea­nul te r tip . Şi ia tă de ce pe p ăm în t, fiii oam enilor ard pen­tru N em uritori oasele goale ale victim elor pe altarele cu m iresm e. — Şi Zeus, ad u n ă to ru l de nouri, ro s ti ind ignat: «Vai, fecior al lui Iapetos, care ştii m ai m ulte ca oricine pe lum e, văd , p rietene, că încă n-ai u i ta t de vicleanul t e r t i p .»

Astfel vorbi în fu ria t Zeus ale căru i sfa tu ri sîn t veşnice; şi de a tunci, p ăstrîn d m ereu în am intire acest vicleşug, el nu le dădea oam enilor, prin m ijlocirea frasinilor, avîn­tu l focului neosten it. D ar v iteazu l fiu al lui Iapetos a ş tiu t să-l am ăgească şi a ră p it , în tr-o nu ia găunoasă, lum ina stră lucitoare a neobositului foc. N um aidecît Zeus, tu n ă ­to ru l din nori, s-a s im ţit adînc ră n it în in im ă şi s-a m îniat în sufletul său , cînd a v ăzu t că ardea p rin tre oam eni s tră ­lucitoarea văpaie a focului.

(Hesiod, Theogonia, 521 — 569)

Prometheus: Dumnezeiescule A ither, suflu în arip a t al v în­turilor, obîrşii ale fluviilor, ta lazu ri fă ră n u m ăr care în

264

creţiţi fa ţa m ărilor, tu glie, m aică a tu tu ro r fiinţelor, şi tu soare, privirile căruia îm brăţişează firea în treagă, ve­deţi cum se p o a rtă zeii cu un zeu? Ia tă căror rele le-am căzut p radă pen tru mii de ani. U itaţi-vă la nevrednicele lan ţu ri pe care domnul cel nou al nem uritorilor le-a făurit pen tru mine. Vai, so arta m ea de azi şi cea v iitoare îmi iscă suspinul. Care va fi capătu l suferinţelor mele? Dar ce vorbesc eu? Oare nu ştiu să citesc viitorul, po t oare să mi se întîm ple nenorociri neprevăzu te?40 Oare nu cunosc pu ­terea neînvinsă a nevoii? Să îndurăm cu bărbăţie ho tărî­rea destinului. Dar, vai, nu po t nici să* vorbesc, nici să tac asupra sorţii care m ă copleşeşte. Nenorocitul de mine, anum e darurile pe care le-am făcu t m uritorilor au adus a.supra m ea a tîta asprim e. Am ră p it focul din cer ca să le fac p a rte şi lor de el, iar focul acesta a ajuns pentru ei principiul tu tu ro r artelor, izvorul a mii de foloase. Ia tă crim a p en tru care am fost în lăn ţu it şi expus pe stînca aceasta tu tu ro r ocărilor văzduhului [...]Corul: D ar pen tru ce jignire te-a silit Zeus să înduri o pu rtare a t î t de sălbatică? Care-ţi este păcatu l? Vorbeşte, dacă nu e chinuitor p en tru tine.Prometheus: Vai, m ă doare dacă spun, m ă doare dacă tac şi to tu l slujeşte suferinţei mele. P rin tre nem uritori începea să se a ţîţe u ra şi să-şi facă loc discordia. Unii voiau să-l izgonească pe Kronos ca să-i dea sceptrul lui Zeus; d im potrivă, alţii se căzneau să-l în lăture de pe tron anum e pe acesta, pe veci. E u unul le-am d a t, dar de­geaba, cele m ai în ţelepte sfa tu ri copiilor cerului şi ai p ă ­m întului, T itanilor. C utezanţa lor m inunată dispreţuia dibăcia şi vicleşugul; socoteau că vor învinge fără trudă num ai prin puterile lor. în ce m ă priveşte, m aica mea Them is şi însăşi Gaia, care e ado rată sub felurite num e, m i-au proorocit nu o d a tă că, în b ă tă lia ce se pregătea, fo rţa şi v io lenţa nu vor fi de nici un folos şi că num ai vicleşugul va h o tărî b iru in ţa . Cînd le-am v es tit acest ora­col, ab ia dacă au b inevoit să m ă asculte. In asemenea îm ­prejurare m i s-a p ă ru t m ai în ţelep t să m ă a lă tu r mamei mele şi să fiu de bunăvoie de p a rte a lui Zeus, pen tru că şi el m ă chemase să m ă a lă tu r lui. D a to rită mie şi veştilor aduse de mine, el a ş tiu t să-l arunce pe Kronos cel s tră ­vechi, îm preună cu to ţi apărăto rii lui, in genunile negre şi adinei din T arta ros. După asem enea slujire, ia tă preţul

265

nevrednic cu care m -a ră s p lă ti t acest t ira n ceresc; şi ia tă cusurul obişnuit al tiran ie i: nerecunoştin ţa fa ţă de prie­ten i. Ia r p ricina chinurilor mele, despre care m ă în treb a ţi, v ă voi îm părtăşi-o . D e-abia aşezat pe tronu l părin te lu i său, îm părţindu-le tu tu ro r zeilor onoruri şi răsp lă ţi, (Ze­us) se s trăd u i să-şi în tă rească im periul. D eparte de a-i îi av u t în vedere pe nefericiţii m uritori la această îm păr­ţeală , el a v o it să le nim icească to a tă sp iţa, ca să facă a lta nouă. Nimeni nu păru a se îm potriv i, num ai eu am înd răzn it, am s ta t stav ilă num ai eu p en tru ca, răpuse de trăzn e t, făp tu rile om eneşti să nu ajungă să populeze t ă ­rîm ul lui H ades. A sta e pricina asprim ilor care m ă cople­şesc; ia tă ce m -a făcu t să îndur aceste chinuri, groaznice chiar num ai de p riv it. Mi-a fost m ilă de m urito ri, ia r de mine nu i-a fost n im ănui m ilă. Cu mine el se p o a rtă fă ră cru ţare, însă chinul pe care-l rab d este ruşinea tiranu lu i meu. [...] E u I-am jig n it pe Zeus, ştiu as ta , p en tru că am v ru t să-l jignesc, nu voi tăg ăd u i. Spre a-i a ju ta pe m uritori, m -am dus la pierzanie eu însum i. D ar n-am p u tu t crede că voi fi astfel osîndit să m ă v ăd m is tu it pe stîncile aces­tea , în piscul pustiu al acestu i m unte unde nim eni n-ar p u tea locui. [...]Prometheus: Să nu vă închipuiţi că tăce rea m ea porneşte din tru fie sau din d isp reţ; dar sufletul m eu piere la gîndul nevrednicei s tă ri în care m ă aflu. T otuşi cui a ltu ia decît mie îmi răm în dato ri zeii cei noi p en tru cinstea de care se bucură? D ar să nu m ai vorbim de a s ta : a r însem na să repet ceea ce ş tiţi dem ult. L uaţi în seam ă num ai care a fost nenorocita so artă a oam enilor şi cum eu, scoţîndu-i din p ro stia în care zăceau, i-am făcu t iscoditori şi iscusiţi; nu spun ca să m ă plîng, ci ca să v ă fac cunoscută în tin ­derea binefacerilor mele. E i vedeau şi p înă la mine, dar vedeau p ro st; auzeau, însă fă ră să priceapă. P ărîn d nişte năluci d in tr-un vis, veacuri în şir ei am estecaseră to tu l laolaltă. N eştiind să folosească nici cărăm ida, nici che­resteaua pen tru a-şi zidi case lum inoase, ei tră ise ră , ca lacom a furnică, în întunecoase bordeie săpate sub păm în t. Nici un semn desluşit nu-i a ju ta să deosebească ano tim ­pul chiciurei de acela al florilor, al fructelor şi al seceri­şului. F ă ră a cugeta, ei se vînzoleau la nim ereală pînă în clipa cînd i-am făcu t să bage de seam ă ră să ritu l şi, ceea ce-i şi m ai greu de recunoscut, asfin ţitu l astrelor. P en tru

266

ei am găsit cea m ai frum oasă d in tre ş t i in ţe ; aceea a num ere­lor; am a lcă tu it îm binarea de lite re ; şi am d a t tem ei Memoriei, m am ei muzelor, sufletului v ieţii. E u cel dintîi am pus v itele la jug, ca să-i slu jească pe oam eni, pen tru jug sau poveri, iar ei le-au pus la muncile cele m ai is tov i­toare . P rin mine, te legarii în v ă ţa ţi la ham au ajuns să tra g ă carele, în alaiurile îm belşugatului ră sfă ţ. Nimeni al­tu l decît to t eu am născocit aceste tră su ri înaripate în care nav igato rii p o t ră tă c i pe m ări. N efericitul de mine! D upă a tîte a născociri m enite să-i a ju te pe m urito ri, p en tru m ine unul nu aflu vreun m ijloc să curm suferin­ţele In d u ra te!Corul: Ai fost n esăb u it şi-ţi duci c ru n ta osîndă. Ca un m edic rău , eşti d eznădăjdu it de caznele ta le pe care nu ştii cum să le vindeci.Prometheus: A scultaţi şi restu l şi veţi adm ira şi m ai m ult arte le şi m eşteşugurile pe care le-am d ă ru it oamenilor. P înă la m ine, şi a s ta e binefacerea mea cea mai m are, cînd erau loviţi de vreo boală nu se găsea nici un leac pen tru ei, fie în h ran ă , fie în fiertu ri, fie în unsori: lipsiţi de leacuri, ei piereau. Azi, prin am estecurile salvatoare pe care i-am în v ă ţa t să le facă, se v indecă toa te bolile. T o t eu am în te ­m eiat, în to a te ram urile , a r ta prezicerii v iito ru lu i. Eu cel d intîi am deosebit, d in tre vise, adevărate le vedenii, am desluşit prevestirile m ai grele şi semnele neprevăzute din călă torie , am lăm u rit fă ră greş zborul păsărilor de p radă (rostul) acelora d in tre anim ale care, prin firea lor, sînt p revestitoare de bine ori de ră u ; (le-am a ră ta t) to t ce poate isca în tre ei u ră , dragoste sau un ire ; ceea ce prin luciul sau prin culoarea din m ărun ta ie le v ictim e­lor poate fi p lăcu t p en tru zei; ca şi frum useţea felu­r i tă a formelor fierii şi fica tu lu i. În tinzînd pe foc, în tr-un înveliş de grăsim e, m ărun ta ie le din tru p u l (victimelor) şi coapsele, i-am înd ru m at pe m urito ri spre o ş tiin ţă ane­voioasă, şi am silit să vorbească ochilor semnele de văpaie, pînă a tu n c i nezărite . D ar aceasta nu e to tu l: bunurile acelea folositoare, îngropate în păm în t, precum aram a, fierul, a rg in tu l şi aurul, cine oare s-ar p u tea lăuda că le-a descoperit înain te de m ine? Nimeni, fă ră îndoială, dacii nu doreşte să fie soco tit un am ăgitor. în tr-u n cuvînt, to a te arte le pe care le cunosc fiinţele om eneşti se datoresc lui P rom etheus.

267

Corul: D upă ce ai săv îrşit a tîte a pen tru m uritori, nu te lăsa p radă chiar tu deznădejdii. N ădăjduiesc că, eliberat din aceste lan ţu ri, vei m ai p u tea să fii la fel de pu ternic ca Zeus.Prometheus: Nu. F iindcă nu aşa a rîn d u it neocolita soartă . N um ai după ce voi îi în d u ra t cazne şi chinuri nenum ă­ra te , voi ieşi din aceste fiare: m eşteşugul este prea slab îm potriva n ecesită ţii.Corul: Şi ce a rb itru are această necesitate?Prometheus: Cele tre i Moire, precum şi E rinyile care nu u ită nim ic.Corul: Cum, nici chiar Zeus nu e to t a tît de pu tern ic ca ele?Prometheus: D a , nici ch iar el nu-şi va pu tea ocoli destinu l.41 Corul: Şi cum să fie acest destin altfel decît cîrm uind veşnic?Prometheus: Nu m ă mai în treb a ţi, nu s tă ru iţi!Corul: E ste oare a t î t de te m u tă ta in a pe care o păstrezii? Prometheus: C ău taţi a lt dialog. Nu este vrem ea dezvălui­rii acestu i m ister. Să răm în ă m ai ascuns ca oricînd, căci de tăcerea m ea a tîrn ă eliberarea m ea din aceste fiare nevrednice, ca şi sfîrşitul suferinţelor mele.

(Eshil, Prometheus înlănţuit , I; III)

•

A fost o vrem e cînd zeii ex istau , dar nu erau încă făp­turile m uritoare . Ia r cînd le-a ven it şi acestora tim pul să le cheme soarta la v ia ţă , zeii le-au p lăm ăd it sub p ă ­m înt, făcînd un am estec de p ăm în t, de foc şi de to t ce se m ai p u tea îngem ăna cu focul şi cu păm în tu l. Apoi, cînd au v ru t să le scoată la lum ină , au pus pe Prom etheus şi p eE p im eth eu ssă le înzestreze cu însuşiri, îm părţind însu­şirile în chip p o triv it fiecăreia. A tunci însă E pim etheus l-a ru g a t pe Prom etheus să-l lase să facă singur această îm ­părţeală . «După ce eu voi fi făcu t îm părţeala , tu ai s-o cercetezi.» Înduplecîndu-l pe celălalt, îm p ărţito ru l s-a apucat de lucru. îm p ărţin d însuşirile, unor făp tu ri le-a d a t putere fă ră iu ţeală ; altele, care erau m ai slabe, au fost înzestra te de el cu iu ţea lă ; pe unele le înarm a, iar celor cărora le hărăzise o fire n ea ju to ra tă , le-a născocit alte în ­

268

suşiri bune, spre a le salva; astfel, făp tu rilo r ursite să fie mici, le-a d ă ru it fuga în a rip a tă sau un adăpost subpă- m intean; pe cele cărora le sporise s ta tu ra — chiar aceasta le era şi mijlocul de scăpare. T ot aşa, îm părţea la lui avea rostul să le facă deopotrivă în fa ţa norocului şi, în to t ce născocea, el avea grijă ca nici o stirpe să nu p iară . Dar. după ce le-a d ă ru it mijlocul să scape de a fi n im icite unele de celelalte, ia tă că a înch ipuit p en tru ele o apărare priel­nică în fa ţa schim bărilor de tem p era tu ră ce vin de la Zeus: le-a îm brăcat cu b lană deasă ori cu carapace te ­meinice, po triv ite a le ocroti de frig, dar în stare să le aju te la fel îm potriva arşiţei, fă ră să m ai socotim că a tunci cînd se culcau, le-ar fi s lu jit şi d rep t învelitoare, fiecare avînd-o pe a sa, firească. Unele făp tu ri le-a în că lţa t cu copite, altele cu gheare pu tern ice, lipsite de sînge. D upă aceea el a făcut ro st de h rană felurită p en tru fiece stirpe în p a r te : pen tru unele iarbă crescută din păm în t, pen tru altele fructele pomilor, pen tru altele răd ăc in i; au fost unele cărora le-a h ă răz it carnea alto r anim ale ca hrană şi a h o tă rît ca acestea să se prăsească puţin , pe c îtă v re­me celor ce astfel se îm puţinau le hărăzise înm ulţire îm belşugată, ocrotindu-le în acest chip supravieţu irea. Dar, în tru c ît Epim etheus nu era destul de d ibaci, el n-a băg a t seam ă că irosise com oara însuşirilor în folosul făpturilor lipsite de ju d eca tă , iar stirpea oam enilor a răm as neînzestrată , aşa că el nu mai ş tia ce-i de făcu t. In vreme ce cău ta să iasă din încu rcătu ră , soseşte Prom e­theus să cerceteze îm părţea la ; el vede că celelalte făp tu ri sînt înzestrate m ulţum itor în to a te privinţele, pe cîtă v re­me omul e gol, desculţ, dezvelit şi dezarm at. Venise şi sorocul cînd omul era so rtit să iasă şi el de sub păm înt spre a se ridica la lum ină. A tunci Prom etheus, încurcat că nu ştie ce mijloc ar pu tea găsi pen tru salvarea omului, răpeşte de la H ephaistos şi de la A thene is te ţim ea creatoare a m eşteşugurilor, furînd focul — căci fără foc nu ar do­bîndi nim eni această iste ţim e, nici nu ar putea-o folosi; astfel îl înzestră pe om.

Ia tă aşadar cum a dobîndit omul in te ligen ţa p o triv ită a nevoilor v ieţii. D ar m ăiestria de a cîrm ui ce tă ţile nu o avea. A ceasta se afla în m îna lui Zeus. Şi Prom etheus nu mai p u tea să p ă tru n d ă în acropola care era lăcaşul lui Zeus, iar Zeus îşi m ai avea şi paznicii săi tem u ţi. El se

269

strecoară în schim b în atelieru l unde A thene şi Hephais- tos îşi făceau lao laltă m eşteşugul şi, după ce răpeşte a r ta lui H ephaistos de a se sluji de foc şi celelalte m eşteşuguri care sîn t ale A thenei, le dăru ieşte om ului. Şi de acolo vin înlesnirile v ie ţii p en tru neam ul omenesc, dar m ai tîrziu P rom etheus a fost înv inu it de fu rt, aşa cum se spune, din pricina lui E pim etheus.

(Platon, Protagoras, 320d — 322a)

ÎMPĂRAŢII CHINEZI LEGENDARI

Ca şi în Sumer sau în Egipt, în China arhaică ar fi domnit cinci împăraţi mitici, socotiţi de posteritate cînd zei, cînd domnitori pă­mînteşti, cărora însă tradiţia le atribuie nu numai războaiele şi actele administrative iniţiale, ci şi inventarea ori propagarea utili­zării primelor ştiinţe şi unelte umane; astfel, toate aceste personaje par portrete arhetipale de eroi civilizatori. Fragmentarea excesivă, aproape pulverizarea prin timp a marilor mituri ale începutului duce adesea la operaţii de reconstituire, deloc lesnicioase, care în chip inevitabil capătă aspecte mozaicale.

Huang-ti, împăratul Galben

Cînd H uang-ti s-a su it pe tron , în to t universul s-au s ta to rn ic it pacea şi lin iştea. C îrm uitorul nu văzuse nici­o d ată phoenicşi (feng huang) şi se to t gîndea cum or fi a ră tîn d . O da tă , l-a chem at la sine pe T ian-lao şi l-a în tre ­b a t: «Cum a ra tă (păsările) feng huang?»Tian-lao i-a ră s ­puns: « In fa ţă sîn t ca lebăda, iar din spate am intesc de unicornul tsilinyâ . Au gît de şarpe şi coadă de peşte, în fă­ţişarea pielii ca la dragoni, tru p de broască ţes to asă , b ă r­bie de rîndunică şi cioc de cocoş.»

(după Han Ying / sec. II î.e.n ./)

270

•

L a o dep ărta re de p a tru su te de li spre sud-vest se află piscul K unlun, ia r acolo este cap ita la de jos a m onarhu­lui [H uang-ti]. A ceasta e c îrm uită de spiritu l Lu-u, care are în fă ţişarea unui tig ru cu gheare, cu nouă cozi, însă cu tru p omenesc. T<pt acolo se găseşte şi pasărea chung, cea care se îngrijeşte de veşm intele îm păratu lu i.

(Cartea munţilor şi mărilor)

La mijlocul oceanului este m untele Thusho, pe care creşte un m are piersic ce şi-a ră sp în d it crengile pe o lă r­gime de tre i m ii de li. C ătre nord-est, p rin tre ram urile lui, se află porţile dem onilor p rin care trec to a te gloatele diavoleşti. în fa ţa porţilor s tau doi sfinţi. Unul se num eşte Shen-tu, a ltu l Yui-lei. A ceştia controlează pe fiecare de­mon şi, dacă văd pe vreunul rău făcă to r, îl leagă cu o funie de p ap u ră şi îl dau tig rilo r să-l m ănînce.

Pe a tu n ci, H uang-ti a s ta to rn ic it d a tin a alungării de­monilor. Spre a scăpa de invazii, este nevoie să se aşeze două [s ta tu i] om eneşti din lem n de piersic, de asem enea, să fie zugrăviţi pe uşă S hen-tu , Yui-lei şi un tig ru , şi to to d a tă să se atîrne o funie de papură .

(Cartea munţilor şi mărilor — varianta arhaică)

[H uang]-ti s-a u rca t pe m untele Heng-shan, ia r pe ţă r ­mul m ării a în tîln it anim alul să lbatic ferm ecat B aitse, care ş tia să vorbească, şi (îm păratul) i-a pus în treb ări asupra duhurilor şi dem onilor din Lum ea subcerească şi a d a t poruncă să fie zugrăv it to t ceea ce istorisise anim a­lul să lb a tic .

(Ma Sii, Desluşirea istoriei, 5)

•Din vechim e, su b s tan ţa p reacu ra tă şi spiritele m orţilor

nasc [duhuri şi dem oni], aceştia fiind cu to tu l în num ăr de 11 520 soiuri. Ia tă ce anum e i-a povestit B aitse (lui H uang-ti), iar suveranul a poruncit să se facă desene după toate acestea.

(Chjang Tsiun-fan / sec. X —XI /)

271

Odinioară, H uang-ti a ad u n a t duhurile şi demonii pe m untele Tai-shan. El şedea în tr-un car trium fal, la care fuseseră înhăm aţi elefanţi şi care era înso ţit de şase d ra­goni. [P asărea m agică] Bi-fan conducea carul, în faţă şedea Ci-yu, iar duhul v în tu lu i m ă tu ra calea. S tăpînul ploilor stropea drum ul, tig ri şi lupi alergau înain te, duhu­rile şi demonii veneau din spate , şerpi înaripaţi se aşter- neau pe păm în t, iar phocnicşii p lu teau în cer. In această adunare a spiritelor, [H uang-ti] a născocit m uzica tsing- tsiue .

(Han Fei-tsâ/sec. III î.e.n./)

Triplul arbore de m ărg ă rita r creşte lîngă fluviul Ci-shui; la în făţişare seam ănă cu un chiparos, deşi alţii spun că aduce cu coada unei com ete, a t î t num ai că, în loc de ace, are m ărg ă rita re .

(Cartea munţilor şi mărilor)

•Aşa cum povestesc isto ricii din vechim e, fiica lui

Chjen-meng a fu rat m ărg ărita ru l negru al lui H uang-ti, s-a înecat în tr-un rîu şi, prefăcîndu-se în tsisiang, a devenit un duh al apei.

(Tratat despre Siichuang)

H uang-ti se p lim ba lîngă Ci-shui, pe malul de m iază­noapte, apoi a u rcat creasta (m untelui) K unlun, după aceea a co tit spre m iazăzi, pornind pe drum ul de în toar­cere, dar şi-a p ierdut m ărgărita ru l său negru. L-a trim is pe Chji să-l caute, dar acesta nu l-a găsit. L-a trim is pe Li-chjou să-l caute, dar nici acesta nu l-a găsit. L-a t r i ­mis pe Ci-kou să-l caute, şi nici acesta nu l-a găsit. A tunci l-a trim is pe Hsiang-wang, şi siang-wang l-a găsit. H uang-ti a s trig a t: «E u im itor cum de l-a p u tu t găsi Hsiang-wang!»

(Cliuang-tze/ sec. IV î.e.n./)

H uang-ti nu l-a p u tu t înfrîna pe Ci-yu prin m ijlocirea omeniei şi a d rep tă ţii.

(Cercetarea imperială a anilor Tai-ping)

272

[H uang-ti] dresase urşi, pan tere , jaguari şi tig ri ca să se p o ată lu p ta cu Y ang-ti (Ci-yu), po cîmpia B antsiuan.

(Sii-ma Tsien, Memorii istorice)

Iluang-ti s-a b ă tu t cu Ci-yu în şesul Chjo-lou; Ci-yu a răsp în d it o ceaţă deasă care nu s-a ris ip it tre i zile, aşa că to ţi ostaşii s-au ră tă c it . A tunci H uang-ti i-a poruncit lui Feng-hou să facă, după modelul Ursei M ari, un dispozi­tiv ad a p ta t care să a ra te d irecţia că tre ţările lum ii. Acela a fău rit „carul care a ră tă spre sud“, iar Ci-yu a fost lu a t prizonier.

(Yui Si / 2 8 1 - 3 5 6 / , Chji lyi)

•Se m ai povesteşte că îm p ăra tu l Galben a lucrat m ultă

vreme la tu rn area unui preţios trepied, la poalele m unte­lui Tsing-shan. Trepiedul a ieşit uriaş, cu o înălţim e de un chjang şi tre i ci, avînd o capacita te m ai m are chiar decît un chiup de lu t pen tru zece dijme de boabe. Pe tre ­pied fusese scu lp tat un dragon p lu tind p rin tre nori, pe­semne Ying-lung, apoi duhurile bune şi rele din to a te cele p a tru zări, ca şi felurite p ăsă ri uim itoare şi fiare neobiş­n u ite . îm p ăra tu l Galben a aşezat nepreţu itu l trepied la poalele m untelui Tsing-shan, şi cu acel prilej a organizat un m are ospăţ. în ceasul h o tă rît s-au ad u n a t to ţi zeii cereşti şi oamenii din cele opt ţin u tu ri ale lum ii, era puz­derie de oam eni, zarvă, zgomot.

în to iu l ospăţului a ap ă ru t deodată un dragon ferme­cat, acoperit cu o stră lucitoare p latoşă de aur, şi-a scos din nori trupu l pînă la ju m ă ta te şi şi-a lă sa t o m u sta ţă d rept în nepreţu itu l trepied. H uang-ti a p ricepu t că acela era un sol de la palatu l ceresc, venit să-l cheme înapoi în cer, astfe l că, îm preună cu zeii pogorîţi în lum ea ome­nească, în num ăr de peste şaptezeci, a şi d ispăru t num ai­decît în nori, a încălecat pe spinarea dragonului şi a por­n it să se înalţe sus în cer. C îrm uitorii ţă rilo r mici şi gloata, văzîndu-l pe îm p ăra tu l Galben cum încălecase dragonul şi se înălţase sus, au v ru t să-l urmeze, însă nu au p u tu t să sară pe spinarea dragonului, ci doar, îm brîncindu-se

27318

şi striv indu-se unii pe a lţii, s-au ag ă ţa t de m u sta ţa d ra­gonului. M ustaţa nu i-a p u tu t ţine, s-a ru p t şi a căzut cu ei cu to t pe păm în t. Oamenii au apucat să trag ă jos chiar şi nep reţu itu l arc al îm p ăra tu lu i Galben, ce fusese a tîr­n a t de m u sta ţa dragonului. C îrm uitorii şi oamenii din pros­tim e care căzuseră pe păm în t plîngeau am arnic, îm bră ţi­şînd nepreţu itu l arc şi apucînd cu mîinile m u sta ţa ru p tă a dragonului.

(Reconstituire în: Yuan Kâ, Miturile Chinei antice, 1959)

H uang-ti a făcu t cel d in tîi pă lării şi veşm inte.(Analele de bambus)

În tîia cu rtezană a lui [H uang-ti] se num ea Lei-tzu, din neam ul Syiling. E a a fost cea d intîi care a început să crească vierm ii de m ătase , de aceea e v enerată ca ocrotitoarea m ătăsurilo r.

(Istoria străveche, 5)

Se vorbeşte în lume că [H uang-ti] a p rep ara t un elixir din cinabru , pe m untele Tzo-yang-shan, că a ajuns sfînt şi că s-a în ă lţa t la cer călare pe un dragon.(Tsui Bao /sec. III — IV/, Comentarii despre cele străvechi şi cele de azi)

Dragonul şi-a coborît m ustă ţile în p irostrii, H uang-ti s-a a g ă ţa t de ele şi s-a aşezat pe dragon. De aceea, lumea a început să num ească locul acela „P irostriile cu m u s ta ţă41

(Cartea apelor)

Ci-yu , inventatorul armelor

în popor se spune că [Ci-yu] avea tru p de om, copite de tau r, p a tru ochi şi şase m îini. în vrem urile (d inasti­ilor) Tsin şi H an se m ai spunea to t aşa că Ci-yu ar avea pe tîm ple păru l ca nişte săb ii şi nişte suliţe, şi că pe cap are coarne.

(Jen Fang, Descrierea lucrurilor uimitoart / sec. V/)

274

Ci-yu m ănîncă nisip şi p ietre .(Chipuri de dragoni, peşti şi fluvii)

Ci-yu avea cap de aram ă, el ş tia să îngh ită p ietre , să zboare prin aer şi să treacă prin locuri prim ejdioase. Tot atunci, din pielea tau ru lu i Kui, a fost a lcă tu ită to b a ; bătîndu-se în ea de nouă ori, Ci-yu nu a m ai p u tu t zbura, aşa că I-au om orît.

(Jen-cen /sec. XVII/, Comentarii la Cartea munţilor şimărilor)

Ci-yu a născocit cinci feluri de arm e: topoarele, lăncile, trid en tu l şi două soiuri de securi.

(Su E, Su-shi yang-yi — sec. IX)

Pe m untele Sung-shan creşte un copac, n u m it arţar. A rţaru l este lucrul acela în care s-au preschim bat butucii scoşi de pe Ci-yu.

(Cartea munţilor şi mărilor)

Primul agricultor

în vrem urile străvech i, to ţi oam enii se h răn iseră cu carnea păsărilo r şi a dobitoacelor. D ar că tre tim pul lui Shen-nung au ajuns să fie a t î t de m ulţi oam eni, încît nu le m ai erau destule păsările şi dobitoacele. A tunci Shen- nung, folosindu-se de o cale m iraculoasă, i-a în v ă ţa t pe oameni să m uncească păm în tu l şi să tra g ă foloase de pe urm a acestu ia , pen tru care fap t oamenii I-au poreclit „zeul ag ricu ltu rii44.

(Ban Ku, Bo hu tung)

împăratul Yao şi dregătorul său Kao-Yao

Yao avea g rijă de to a tă L um ea subcerească, şi dacă ci­neva era flăm înd, el zicea că acela e flăm înd din cauza sa, [a îm păra tu lu i Y ao]; dacă cineva îndura frigul, el zicea

275

că acela îngheaţă to t din cauza sa; dacă cineva făcea o crim ă, Yao zicea că el, îm păratu l însuşi, este vinovat de crim a aceluia.

(Liu Siang /7 7 — 76 î.e .n ./ , Grădina mărturisirilor)

Deşi Yao era cîrm uitorul Lum ii subcereşti, el pu rta iarna o piele de cerb, iar vara îm brăcăm inte de cînepă. Stuful [de pe acoperişul său] nu era re teza t, stîlpii nu erau neteziţi. E l se hrănea cu mei neales şi cu fie rtu ră de bu ­ruieni sălbatice şi de alte p lante. V iaţa lui nu pu tea fi asem uită nici m ăcar cu traiu l portarului [...] Yao m încă din străch in i de lu t şi bea din ulcioare de lut.

(Han Fei-tsâ)

în tru c ît Yao era un cîrm uitor plin de omenie, în cîte o singură zi se în tîm pla să fie zece semne prevestitoare de b ine; ia rb a din p a la t se prefăcuse în grîne, în curte s-au sălăşluit phoenicşii, pe trep te le palatului a crescut copa- cul-calendar, în bucă tărie a ră să r it arborele sha-pu.

(Jen Fang, Descrierea lucrurilor uimitoare)

Cînd Yao a ajuns cîrm uitor, în curtea sa a crescut co­pacul ming-tziă. A cesta îi slujea drept calendar. *

(Desluşirea istoriei)

«Sha-pu» este iarba norocului. Pe vrem ea lui Yao, aceasta creştea în bucă tă rie , alungind arşiţa şi răcorind încăperea.

(Dicţionarul Lămurirea semnelor)

•Pe cînd Yao se afla pe tron de şaptezeci de ani, din ţa ra

Chji-chji i-a fost adusă în dar o pasăre chung-ming, cu pu ­pile duble, care m ai era n u m ită şi Shuang-tsing, adică Ochi-dublu. Pe d inafară, ea a ră ta la chip ca un cocoş, însă cîn ta ca un phoenix (feng huang). Cînd îi venea v re­mea să-şi schim be penele, ea îşi lepăda penajul şi îşi lua zborul golaşă. E a p u tea să se b a tă cu fiarele c ru n te—cu lupii şi cu tig rii, iar cînd era ea de fa ţă , m îrşăvia, năpastele şi orice ră u tă ţ i nu le pu teau aduce oam enilor nici o v ă tă ­mare. E ra h ră n ită cu p as tă de jad , iar uneori venea în zbor de cîteva ori pe an, alteori însă nu se în torcea ani

276

in şir. Toţi oamenii îşi m ătu rau şi îşi îm podobeau casele, cu nădejdea că va veni (pasărea) chung-ming. Cînd această pasăre a în ce ta t să m ai sosească, oamenii au început a-i ciopli chipul în lem n ori a i-l tu rn a în bronz. D acă aceste icoane se atîrnau în tre p o artă şi uşă, diavolii şi duhu­rile rele fugeau singure din acel loc, supunîndu-se [oame­nilor].

(Wang Tziâ, însemnări despre întîmplări uitate)

Pe vrem ea lui Yao, au ră s ă r i t în acelaşi tim p zece sori. Aceştia au pîrjo lit grînele şi sem ănăturile , au uscat ier­burile şi copacii, iar oam enii n-au mai av u t ce m înca.

(Huainan-tsă)

•W o-tsiuan aduna buruieni de leac pe m untele Huai-

shan. T rupul lui se um pluse de păr, ochii i se făcuseră p ă tra ţi. El pu tea să zboare şi m ergea nespus de repede. Moşneagul acesta îi lăsase lui Yao nişte sem inţe, dar Yao nu găsise răgazul să le m ănînce. Cei care însă le m în­cau, ajungeau să tră ia scă două sute sau tre i sute de ani.

(Vieţile nemuritorilor)

•In tim pul cîrm uirii lui Yao, în Lum ea subcerească a

dom nit pacea şi poporul nu era îm povăra t de treburi. Pe vrem ea aceea, un b ă trîn de peste optzeci de ani juca popice (tzi-jang) pe şosea. Cei care îl priveau cum joacă, i-au sp u s : «Cît de m are este v ir tu te a cîrm uitorului n o s tru .» M oşneagul le-a răspuns: «Eu mi-am început m ereu m unca odată cu ră să ritu l soarelui şi nu m ă duceam să m ă odih­nesc decît după asfin ţit. Ca să beau, m i-am săp a t singur fîn tînă, ca să m ănînc, mi-am m uncit ogorul. A tunci unde este v ir tu te a lui Yao fa ţă de m ine?»

(Huang-fu Mi /215 —282/, Biografiile marilor bărbaţi)

Kao-yao avea cioc de pasăre . El era socotit foarte drept, iar pricinile judecă to reşti le descurca după conştiin ţa sa astfel, încît to tu l ajungea să fie limpede.

(Largile dezbateri din Sala tigrului alb)

277

F a ţa lui Kao-yao aducea la culoare cu un dovleac ju ­pu it. E ra la fel cu un doyleac ju p u it de coajă, de culoare albastră-verzuie.

(Siuntsâ I sec. IV î.e.n./)

Sechjai era un berbec cu un singur corn, şi el avea iscu­sin ţa de a-l descoperi pe v inovat. Cînd Kao-yao îşi ţ i ­nea judecăţile în tru d rep ta te şi se îndoia de v inovăţia cuiva, îi poruncea berbecului să îm pungă. A cesta îl îm ­pungea pe cel v inovat, iar de cel nevinovat nu se atingea. De aceea, Kao-yao îl respecta pe berbec şi avea în to td ea­una g rijă de el.

(Wang Ghung, Judecăţi critice)

Sechji este acoperit cu lînă verde, are p a tru picioare, seam ănă cu ursul şi este foarte devo ta t. Cînd vede o ceartă , îl îm punge pe cel v inovat. Cînd aude o sfadă, îl îm punge pe cel ce nu are d rep ta te .

(Istoria străveche)

Y i, arcaşul ceresc

C îrm uitorul [ceresc Thi-tziun] l-a trim is pe păm în t pe arcaşul Yi pen tru ca acesta să m întuiască de suferinţe poporul siă.

(Tsiui Yuan întrebări către cer)

T hi-tziung i-a d ă ru it lui Yi un arc roşu şi săgeţi albe, astfel încît el să-i poată a ju ta pe oamenii de pe păm înt.

(Cartea munţilor şi mărilor)

Yi avea m îna stîngă m ai lungă [decît cea dreaptă], iar aceasta îi era de a ju to r la trag erea cu arcul.

(Huainan-tsâ)

Zece sori au om orît-o pe Niui-chou cu arşiţa lor. Aceasta s-a pe trecu t la m iazănoapte de Chjan-fu. E a îşi aco­

278

perise fa ţa cu m îna d reap tă . Cei zece sori se aflau pe cer, ia r Niui-chou şedea pe un m unte.

(Cartea munţilor şi mărilor)

Priv ind în sus, Yi a ţ in t i t în cei zece sori şi a n im erit nouă din ei. Nouă corbi de pe acei sori au m u rit şi penele lor au căzut jos îm prăştiindu-se.

(Tsiui Yuan, întrebări către cer)

Yi s-a b ă tu t cu (m onstrul) tzo-ci, în deşertul Shouhua. Yi l-a răpus cu o săgeată , în tr-o localitate a fla tă la ră să r it de genunea Kunlun. Arcaşul Yi îşi luase arcul şi săgeţile, iar acel tzo-ci înşfăcase un scu t, a lţii zic că o lance.

(Cartea munţilor şi mărilor)

Cîrm uitorul l-a trim is pe arcaşul Yi pe păm în t, pen tru ca el să m întu iască oamenii de năp aste . A tunci de ce arca­şul l-a săg e ta t pe (duhul fluviului) He-po şi s-a însurat cu Lo-pin, soţia acestu ia?

(Tsiui Yuan, întrebări către cer)

He-po s-a p refăcu t în tr-un dragon alb şi a po rn it să înoate în fluviu de-a lungul m alului. Zărindu-l, arcaşul Yi l-a ţ in t i t cu o săg ea tă şi i-a scos ochiul stîng . He-po a a lergat la cîrm uitorul ceresc, să i se plîngă. «Ucide-1 pe Yi de dragul m eu! C îrm uitorul ceresc l-a în treb a t: Cum s-au pe trecu t lucrurile, de te-a n im erit săgeata în ochi?» He-po i-a răspuns: «Eu m ă preschim basem pentru un oarecare ră s tim p în dragon alb şi ieşisem să m ă plimb». C îrm uitorul ceresc a tunci i-a spus: «D acă te-a i fi p u rta t aşa cum se cuvine să se p o arte un zeu, crezi că ar m ai fi p u tu t Yi să-ţi facă vreun rău ? Pe c îtă vreme tu te-ai p re­făcut în tr-un anim al, aşa că a p u tu t şi omul să trag ă cu arcul în tine . D acă lucrurile s-au pe trecu t în tr-adevăr aşa, a tu n ci ce v ină m ai are Yi?»

(Wang Yi, Comentarii la întrebări către cer / sec. II/)

Odinioară, Yi i-a cerşit (zeiţei) Hsi W ang Mu12 elixirul nem uririi. Soţia sa Chang-e i l-a fu ra t şi s-a în ă lţa t în

279

zbor pe lună. Yi a fost foarte necă jit, însă nu a p u tu t s-o urmeze.

(Huainan-tsâ)

•în vechim e, Han Yin (Shen Yi) fusese un arcaş iscusit.

Fei Wei (Feng Mon) învăţase să trag ă cu arcul de la Han Yin şi l-a depăşit în m ăiestrie pe în v ă ţă to ru l său. La rîn ­du-i, Tzi Chang a în v ă ţa t să tra g ă cu arcul de la Fei Wei. Fei Wei i-a spus: «Mai în tîi trebu ie să înveţi să nu clipeşti şi ab ia după aceea vom pu tea vorbi de trag erea cu arcul». Tzi Chang s-a întors acasă şi, culcîndu-se pe spate sub răz ­boiul de ţe su t al nevestei sale, a început să privească ţin tă suveica. D upă doi ani nu m ai clipea, chiar dacă i s-ar fi apropiat de ochi ascuţişul unui spin. I-a spus despre asta lui Fei W ei, care i-a zis: «Asta nu e încă nim ic. Nu voi fi m ulţum it p înă cînd n-ai să te deprinzi să priveşti. Cînd ai să poţi vedea un lucru m ăru n t ca pe un lucru m are, şi ceea ce e nedesluşit ca şi cum ar fi cel m ai desluşit, să-mi spui.» Tzi Chang şi-a a tîrn a t la fe reastră , pe un fir de păr dintr-o coadă de tau r, un păduche, s-a dus în p artea de m iazăzi şi a început să-l privească ţ in tă . D upă zece zile, păduchele i s-a p ă ru t m ai m are, iar după tre i ani s-a făcu t to t aşa de m are cît o ro a tă de că ru ţă . Cînd se u ita la alte lucruri, ele i se păreau m ăguri şi m unţi. I-a spus despre a s ta lui Fei W ei. Fei Wei a să r it în sus, s-a b ă tu t în piept şi i-a spus: «Acum ţi-ai a tin s ţin ta» . Apoi Tzi Chang a în v ă ţa t to t ce ş tia Fei Wei şi a soco tit că un singur om din Lum ea subcerească i se poate asem ui. H otărî să-l omoare pe Fei Wei. Cei doi se în tîln iră în p u s tie ta tea din preajm ă şi traseră cu arcurile unul în celălalt. Săgeţile se ciocniră cu vîrfurile una de a lta şi căzură la păm în t, fă ră a stîrni praful. Fei W ei îşi slobozise to a te săgeţile cel din tîi. Lui Tzi Chang îi mai răm ăsese o săgeată . Cînd o slobozi din arc, Fei Wei puse fă ră greş în dreptul ţin te i săgeţii un be­ţişor dintr-o tu fă de porum bre. D upă aceea, aruncindu-şi arcurile, plînseră am îndoi, se închinară unul a ltu ia pînă în păm în t şi se h o tărîră să fie t a tă şi fiu. Se ju ra ră pe sîngele lor să nu mai încredinţeze altcu iva acest m eşteşug.

(Le-tse / sec. III î . e .n . / )

280

Feng Mau învăţase să trag ă cu arcul de la Yi. El a soco­t i t că in Lum ea subcerească Yi este singurul care il intrece în dibăcie, şi de aceea l-a om orît.

(Men-tse)

LU3IEA ARCADICĂ PR E SELENARĂ

Pan, zeul turm elor, fusese venerat de arcadieni, s tră ­vechii locuitori ai Arcadiei, şi în m unţi altarele lui se în­m ulţeau . M artor îi va fi Pholoe, m arto re — undele din S tym phalis, apele cu care năvalnicul Ladon curge în m are, piscul N onacris încununat de pinii sălbatici, înalta Cyllene şi zăpezile din P arrh asia . P an era paznicul m arilor turm e, d iv in ita te a [numen] cailor. E ra încărcat de daruri ca ocro tito r al oilor. E vander a adus cu sine aceste zeită ţi [numind] ale pădurii. Aici unde este acum oraşul [Roma] pe a tu n ci era num ai loc de oraş. A ceasta e obîrşia cu ltu ­lui n o s tru pen tru a ta r i d iv in ită ţi, aduse pelasgi, şi cărora Flam inul Dial le m ai celebrează să rb ă to area to t după d a tin a veche. Mă veţi în treb a pen tru ce alergările acestea ră tă c ito a re ale preoţilor, pen tru ce goliciunea lor? Fiindcă sprin tenu lu i zeu îi este drag să s tră b a tă în grabă m unţii p răv ă la tic i şi să scoată v ie tă ţile din vizuinele lor. Gol însuşi, zeul doreşte ca d regăto rii săi să-i fie aidom a: îm ­b răcăm in tea nu este prielnică alergării. D upă o datină veche a acesto r păm în tu ri, arcadienii au t r ă i t m ai înainte de naşte rea lui Iu p ite r şi neam ul lor a fost m ai vechi decît luna. V ia ţa le era la fel cu a anim alelor sălbatice , s tră in ă de orice a r tă : erau un neam să lba tic plin de grosolănia ne- ştiin ţe i. E i foloseau frunzişul d rep t case şi ierburile drept roadele cîm pului; nec ta ru l lor era apa ce o luau în căuşul celor două palm e; nici un ta u r nu asuda trăg în d brăzda- rul încovoiat al plugului, n ici o ţa r in ă nu recunoştea drep­turile v reunu i s tăp în ; nim eni nu cunoştea folosinţa calu­lui, căci fiecare se p u r ta însuşi pe sine; oaia um bla înveş- m în ta tă în lînă ei. Oamenii tră ia u cu trupu rile goale sub

281

(regatul) lu i Iup iter, călindu-se să îndure v în tu rile şi fu r­tunile. L ipsa veşm intelor ne aduce am inte de străvechile obiceiuri şi ne a ra tă m ărea ţa sim plitate a străm oşilor.

. (Ovidius, Faste, II, 271 — 302)

•

In vrem ile străvech i, m ai înain te ca luna să fi început a însoţi păm în tu l, oam enii care tră ia u pe podişul Bogota îşi duceau v ia ţa ca n işte ad ev ăra ţi să lb a tic i: um blau goi, nu ştiau să lucreze păm în tu l şi nu aveau nici legi, nici da­tin i.

P rin tre ei a ră s ă r it deodată un b ă trîn oarecare, lum ea zicea că ar fi ven it din văile ce se în tind la ră s ă r it de Cor- dilieri, din Chingasa, şi că era pesemne de cu to tu l alt neam , fiindcă avea o b a rb ă lungă şi deasă. E l avea tre i num e: Bochica43, N em queteba şi Zuje. B ătrînu l acela i-a în v ă ţa t pe locuitorii podişului B ogota să-şi facă veşm inte, să-şi clădească colibe, să m uncească păm în tu l şi să t r ă ­iască în obştii. îş i adusese o n ev as tă care avea şi ea tre i num e: Chia, Jubecayaguaya şi H u v taca ; a t î ta num ai că frum oasa Chia era o m uiere rea şi în to a te priv in ţele era îm potriva p ărerii b ă rb a tu lu i, pe cînd el nu dorea decît binele oam enilor. Chia făcu farm ece rîului Fonza, care ieşi din albie şi înecă în ape to a tă valea Bogotei. Mulţi oameni p ieriră în vrem ea acelui po top ; nu scăp ară decît cîţiva, care se că ţă rase ră în piscurile m unţilor din preajm ă.

F oarte su p ăra t, b ă trîn u l o alungă pe Chia să se ducă cît m ai dep arte de p ăm în t, şi ea se făcu lu n ă; de atunci, Chia lum inează n o ap tea păm în tu l no stru . Ia r b ă trîn u l h o tă rî să-i a ju te pe oam enii care acum ră tă cea u prin m unţi. Cu m îna-i a to tp u te rn ică , el izbi stîncile ce se în ă lţau deasupra v ă ii, dinspre Canoas şi Tequendam a, le despică şi sili apele Fonzei să se prăvale în jos peste acea crăp ă­tu ră . Apoi porunci tu tu ro r trib u rilo r să coboare din nou în valea Bogotei, le zidi oraşe şi le dete poruncă să se în­chine soarelui. Le rîndu i eîrm uitori, căro ra le îm părţi puterile p reo ţeşti şi m irene. D upă aceea, luîndu-şi num ele

282

de Y dacansa, b ă trîn u l purcese în valea sfîn tă Y raqui din apropiere de T unha, şi m ai t r ă i acolo două mii de ani, ducînd v ia ţă de s ih as tru .

(Legenda cascadei Tequendama, tribul chibcha, Columbia)

ZAMOLXIS

Controversele asupra calităţii de zeu sau de om a lui Zamolxis (în alte rostiri: Zalmoxis) au început cam odată cu primele ştiri despre el (Herodot) şi nu s-au încheiat nici aQjim. Totuşi, fluctuaţia interpretărilor moderne, bizuite pe informaţiile antice scrise (căci nimeni nu a cercetat încă într-adevăr ştiinţific urmele posibile ale mitologiei Daciei în folclorul şi în ritualul unor datini din România), sugerează ambele stări, după cum şi diversitatea de elemente din care, printr-un sincretism mai degrabă spontan decît teologic, s-a alcătuit cu timpul figura complexă a zeului; dar, în primul rînd, se observă în această figură, ca însuşiri esenţiale, două ce sînt greu de separat în mitologie: zeul mesianic şi eroul civilizator. O exami­nare mai atentă aminteşte de o similitudine de la mari depărtări geografice (cu atît mai mult, fiind exclusă orice comunicare prin circulaţia tematică a miturilor): Quetzalcoatl.

Ca zeu, Zamolxis nu putea să fi fost venerat în ritualurile hto- nice: din retragerea sa vremelnică în peşteră (care, în lumina ipoteze­lor arheologice de azi, ar fi putut să fie un palat semisubteran, poate cu ieşire secretă) nu rezultă nici moartea mistică, nici înhumarea simbolică, iar întoarcerea sa nu este înviere osiriacă, ci a doua venire. Tot ca zeu, Zamolxis nu a putut fi venerat în locul lui Gebeleizis, pe care I-ar fi absorbit prin sincretism, deoarece Gebeleizis era zeul mişcărilor atmosferice, în norii căruia se trăgeau salve de săgeţi, fapt lesne de înţeles la un popor cultivînd grîne şi viţă de vie; era însă deci Zamolxis un zeu al cerului senin? pesemne că nu, sau cel puţin nu al cerului ca boltă imediată, ci al unui cer mistic, socotit sediul său discret, unde erau trimişi cei mai buni tineri ca soli arun­caţi în suliţi.

Comparaţiile fonetice cu numele zeiţei trace Zemelo, vădit hto- nică, sau cu al zeului htonic lituan Zjameluks nu par să aibă temei

283

(consonanţa nefiind argument în comparaţiile onomastice, cu atît mai pliţin aici, unde asemănarea între rădăcini este foarte vagă).

Ga erou civilizator, Zamolxis vădeşte cîteva atribute de bază: comunicarea cel puţin a două ştiinţe fundamentale pentru antichi­tate, astronomia şi medicina, propagate de el fără alură de miracol, deci nu pe cale divină (ca Apollo Medicus); educaţia morală a popu­laţiei şi instruirea ei filosofică; organizarea unui sistem religios, cu doctrină teologică şi cu investitură sacerdotală; contribuţia (după unii autori antici, directă) la organizarea politică a ţării păstorite, din care nu a lipsit şi introducerea deprinderii ospeţelor cu discuţii intelectuale (ceea ce rezultă clar din textul lui Herodot).

Oricît ar fi de regretabile lacunele produse de pierderea unor opere fundamentale (cel puţin a presupusei cărţi scrise de împăratul Traian), %n putem spune nici că penuria de documente e totală: cele care sînt ne ajută în afirmaţia că, pînă să fi dobîndit cultul de zeu, Zamolxis trebuie să fi fost venerat multă vreme ca învăţător şi ca model arhetipal.

Orice încercare de a sintetiza figura acestei divinităţi enigmatice şi complexe va fi negreşit întîmpinată de unicitatea lui Zamolxis in panteonul universal; rarele similitudini sînt aparente şi sînt mai curînd coincidenţe nemotivate structural. Socotit daimon de Ilero- dot, erou zeificat de Strabon, mag şi medic al sufletului de Platon, rege filosof de Iordanes, în antichitate, apoi zeu celest (V. Pârvan, M. Eliade), uneori chiar şaman arhetipal (E.R. Dodds), în cercetă­rile moderne — Zamolxis este mai presus de orice simbolul esenţial al modului de existenţă a unui popor: retragerea vremelnică a zeu­lui in peştera sa sugerează practica unor mistere iniţiatice, după cum trimiterea periodică a solului aruncat în suliţi şi ales dintre cei mai buni confirmă apartenenţa integrală şi veşnică a omului la substanţa cosmică.

[...] G eţii, care luaseră o h o tă rîre n esăbu ită , au fost robiţi [de Darius] num aidecît, deşi ei sînt cei m ai v iteji şi cei m ai drep ţi d in tre tra c i.

Ia tă cum anum e ajung ei nem urito ri: după credinţa lor, ei nu mor, ci acela care piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pe care unii îl socotesc identic cu Gebeleizis. La fiecare al cincilea an ei aruncă sorţii şi to tdeauna îl trim it cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sorţul, încredinţîn- du-i de fiece d a tă toate trebu in ţele lor. T rim iterea solului se face în acest chip: unii din ei, stînd in şir, ţin trei suliţi

284

cu v îrfurile în sus, pe cînd a lţii îl apucă de m îini şi de pi­cioare pe cel trim is la Zam olxis, îl leagănă de mai m ulte ori şi după aceea îi fac v în t aruncîndu-l deasupra vîrfurilor de suliţi. D acă omul acela, căzînd, m oare străp u n s, ei sînt încred in ţa ţi că zeul le este b inevo ito r; dacă solul nu moare, îl hulesc învinuindu-l că e om ră u ; după ce I-au înv inu it, tr im it a lt [sol]. E i îi spun solului, c ît acesta m ai e în v ia ţă , to t ce vor să ceară [de la zeu]. Cînd tu n ă şi fulgeră, trac ii de care e vorba trag săgeţi în sus, că tre cer, arnenin- ţîndu-şi zeul, deoarece ei nu recunosc alt zeu în afară de al lor.

D upă ceea ce am a fla t de la helenii ce locuiesc în Helles- pont şi în P o n t, fiind un om, acest Zam olxis ar fi t r ă i t la Sam os, ca sclav al lui P y thagoras, fiul lui M nesarhos. D obîndind după aceea lib e rta te , ar fi strîns m u ltă bogăţie, şi astfel, cu averea c îştig a tă , s-ar fi în tors p rin tre ai săi bogat. Deoarece trac ii tră ia u în cum plită sărăcie şi erau lipsiţi de în v ă ţă tu ră , acest Zam olxis, în tru c ît tră ise în tre heleni, îndeosebi în preajm a lui P y thagoras, omul cel mai în ţelep t al Heladei, cunoscînd astfel modul de v ia ţă io- nian şi n işte m oravuri m ai de soi decît cele din T racia, a ce ru t să i se clădească o sală de prim ire unde le oferea os­peţe ce tă ţen ilo r de vază; în tim pu l ospeţelor îi în v ă ţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici u rm aşii lor nu vor m uri vreo­d a tă , ci num ai se vor m u ta în a lt loc unde, tră in d p u ­ru ri, vor avea p arte de to a te bunurile. în to t acel răstim p cît îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, el dăduse po­runcă să i se facă o locu in ţă sub teran ă . Cînd a fost gata locuinţa, a d isp ăru t şi el din mijlocul tracilor, coborînd în adîncim ea încăperilor subpăm întene, unde a s ta t as­cuns trei ani. T racii I-au re g re ta t şi I-au bocit ca pe un m ort. D ar în anul al patru lea el s-a iv it iarăşi d inain tea tracilor, făcîndu-i astfe l să creadă to t ceea ce le spunea. Ia tă ce istorisesc helenii că ar fi săv îrşit el.

În tru c ît îl p riveşte pe Zam olxis, ca şi locu in ţa lui de sub păm în t, eu nici nu tăg ăd u iesc to a te cîte s-au spus, nici nu le cred însă prea m ult. Cred to tu şi că acesta a t r ă i t cu m ulţi ani înain te de P y thagoras. Dar de nu va fi fost Zam olxis decît un om, ori de va fi fost un zeu de pe m elea­gurile G eţiei, eu îl părăsesc.

( l l erodot , I s to r i i , IV, 93 — 90)

285

Astfel, se spune că un oarecare get, nu m it Zamolxis, a fost sclavul lui P y thagoras. De la filosof a o b ţin u t oare- cari in form aţii despre fenomenele cereşti, ia r altele de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în E gip t. în to rs în p a trie , Zam olxis a dobîndit respectul cîrm uitorilor şi al poporului, ca tă lm ăc ito r al fenomenelor cereşti. în cele din u rm ă, a izb u tit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat la cîrm uire, ca pe un om avînd însuşi­rea de a dezvălui v o in ţa zeilor. La început i s-a încred in ţa t doar funcţia de sacerdot al celui m ai venerat d in tre zeii lor, ia r apoi I-au p roclam at zeu pe el însuşi. Zamolxis şi-a ales o anum e peşteră, inaccesibilă tu tu ro r celorlalţi oameni, şi acolo îşi petrecea v ia ţa , întîlnindu-se ra r cu oamenii, afară de rege şi de d regătorii lu i. Regele îl susţinea, văzînd că acum poporul i se supune m ult m ai bucuros decît p înă atunci, în cred in ţa că el îşi dă poruncile după p ovaţa zei­lor. A cest obicei s-a p ă s tra t ch iar p înă în vrem ea n o astră , în tru c ît ei au to td eau n a un om de a ta re a lcă tu ire , care de fap t nu este decît sfetnic al regelui, însă la geţi este vene­ra t ca zeu. T o t astfe l şi m untele acesta a fost recunoscut sfîn t, şi geţii aşa îl şi num esc; num ele lu i, Kogaion, era acelaşi cu num ele rîu lu i care curgea în preajm ă. Cînd peste geţi a dom nit B ureb ista , îm po triva căru ia se pregătise să pornească război divinul Caesar, func ţia aceasta înaltă o ocupa Deceneu. Aşa sau a ltm in te ri, obiceiul pitagoreic de ab ţinere de la folosirea anim alelor ca h ran ă , introdus de Zam olxis, s-a m ai p ă s tra t .

(Strabon, Geografia, VII, 3, 5)

•(Vorbeşte Socrate:) — Bine, H arm ides, am zis, la fel

este acum şi cu descîntecul no stru . L-am în v ă ţa t acolo, în a rm a tă , de la unul din m edicii tra c i ai lui Zalm oxis, des­pre care se spune că îi fac pe oam eni nem urito ri. Ia r acel tra c m ă încred in ţa că au d rep ta te confraţii săi din Helada să sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a ad ău g at el, Zalmoxis, care-i regele n o stru , dovedeşte, ca zeu ce este, că to t aşa cum nu se cuvine să încercăm a v indeca ochii fă ră să fi v indeca t capul, nici să tăm ădu im capul fă ră să ţinem seam a de tru p , cu a t î t m ai m ult nu trebu ie să încer­

286

cam a v indeca tru p u l fă ră a cău ta sa tăm ăd u im sufletu l; pricina pen tru care cele m ai m ulte boli nu se supun a rte i m edicilor Heladei este că ei nesocotesc în tregul pe care s-ar cuveni să-l îngrijească, ia r dacă acestui în treg nu-i merge bine, nu poate să-i m eargă bine nici p ă rţii. Aşadar, zicea tracu l m eu, de la suflet pornesc cele rele şi cele bune pen­tru corp, ca şi p en tru omul în treg ; de acolo purced aces­tea , aşa cum din cap purced cele p riv itoare la văz. [...]

Să presupunem că, aşa cum ne încred in ţează K ritias, care este aici de fa ţă , ai şi avea înţelepciune în tine şi ai fi a t î t c ît se cuvine de în ţe lep t, tu nu m ai ai nevoie nici de descîntecele lui Zalm oxis, nici de acelea ale lui A baris H yperboreul44; voi fi în să nevo it să-ţi dau num aidecît rem ediul îm potriva durerii de cap.

(Platon, Harmides, 156 d—e, 157 a, 158 b)

Note

1 Alexandru cel Mare (Macedon), rege al Macedoniei (356—323 î.e.n.).

2 Renâ Labat, profesor la Coll&ge de France, afirmă că Ghilgamesh e un personaj numai pe jum ătate legendar: „Fără îndoială, lis­tele regale sumeriene îi acordă o domnie de 127 ani, ca al cinci­lea suveran din prima dinastie ce a urmat după diluviu. Dar un rege ulterior, restaurînd la începutul mileniului al doilea zidurile oraşului său, atestă că ele erau «lucrarea străveche a lui Ghilga­mesh», şi altă inscripţie comemorează ca pe un fapt istoric lucră­rile pe care le făcuse în marele templu din Nippur. E deci cu putinţă ca regele Ghilgamesh să fi jucat efectiv un rol important la Uruk, către secolul al XXVIII-lea înaintea erei noastre şi că, foarte curînd după moartea sa, a fost creată o legendă în jurul persoanei sale.“ (Les religions du Proche-Orient asiatique, Paris, 1970, p. 145—146). I.M. Diakonov propune o ipoteză asemănă­toare: „Aşa cum ştim acum, Ghilgamesh (sau Bilgames) a fost probabil o personalitate istorică, un sacerdot şi un conducător militar al Urukului, trăind către anii 2800—2700 î.e.n.“, dar lasă şi un coeficient de dubiu: „Totuşi, Ghilgamesh a început sâ fie reprezentat de timpuriu ca erou divin. [...] Numele lui Ghilgamesh în formele «Bilgemes» sau «Bilgames» se întîlneşte printre numele divinităţilor sumeriene încă din secolul al XXVII-lea î.e.n.“ (3noc o rmibraMeiue, Moscova, 1961 p. 108). Dar, atari ex­trapolări ale unor certificări documentare de nume şi ranguri coincidente sînt exagerate, căci un mit nu este o viaţă romanţată.

287

8 Preferăm versiunea akkadiană (după traducerea Iui I.M. Diako- nov, îu ediţia sa critica — oft. rit. supra), deşi circula mai mult cea babiloniană (una din cele mai riguroase traduceri aparţinînd prof. R. Labat), iar cea asiriană din biblioteca lui Assurbanipal se consideră cea mai completă; totuşi, versiunea akkadiană esle cea mai bogată în amănunte pronunţat mitologice.

4 Sinlikiunninni — preot şi mag, căruia locuitorii de acum trei mii de ani, din Uruk, îi atribuiau obîrşia propriului lor neam, ca şi întocmirea poemului originar despre Ghilgamesh.

5 Fragmente de ziduri s-au descoperit într-adevăr, ele putînd cores­punde epocii probabile a formării parţiale a mitului: o tabletă sumeriană confirmă (cf. nota 2) domnia unui principe Bilgames (abia mult mai tîrziu numit Ghilgamesh, de va fi fost acelaşi) care, prin construirea unui zid defensiv împrejurul cetăţii sale Uruk (alcătuită din comunităţile Kullab şi Eanna) şi-a demonstrat nesupunerea faţă de hegemonul Akka din Kish. Acest oraş Uruk , cu o persistenţă îndelungată, numit Unug de sumerieni, Erekh de evrei, Orhoia de greci, era situat între malul Eufratului şi deşert; azi, cam pe acelaşi teritoriu, se află localitatea irakiană Yarka.

6 Anu (sumer. An), venerat de asiro-babilonieni, era considerat în chip special zeul ocrotitor al oraşului Uruk, unde avea şi un mare sanctuar.

7 A ruru , venerată de akkadieni ca zeiţă antropogonică, e conside­rată, în cultul extins de mai tîrziu (în Babilon), patroana olăriei, întrucît a modelat argilă, plămădind pe omul primordial sau, în variantele tîrzii, pe Enkidu.

8 Dintr-o divinitate agrară sumeriană, Ninurla ajunge în Babilon şi Akkad un zeu violent al războiului, fenomen caracteristic si altor mitologii (de ex. celei romane), cînd proprietatea agrară sta­tornicită a început să solicite apărare împotriva invaziilor de pră- dăciune.

9 Sumukan (sau Sumugan) — zeu campestru mesopotamian, vene­rat de akkadieni ca divinitate cinegetică ce patronează turmele, cirezile şi animalele sălbatice de stepă.

10 A n u , Ellil si £ a — triada supremă în religia akkadiană, compusă din: zeul cerului A n u , zeul aerului şi al pămîntului populat Ellil (babil. Enlil) şi £ a , zeul înţelepciunii şi al apelor dulci, mai prie­tenos faţă de oameni decît ceilalţi doi. Shamash, fiul lui Anu şi fratele zeiţei Ishtar, zeul soarelui, justiţiei şi oracolelor, aparţinînd unui cult de mai recentă amploare decît zeul-lună Sin, a cărui importanţă era în scădere, poate de aceea nu pătrunsese în con­clavul divin suprem.

11 Ninsun — zeiţă considerată mama lui Ghilgamesh, purlînd uneori epitetul Bivolii a-din-iarc („ţarcul" fiind probabil zidul împrej­muitor al oraşului Uruk).

288

12 Ishkhara — zeiţă obscură, socotită soţia legitimă a lui Ghilgamesh, venerată de hittiţi ca divinitate a jurăminte!or.

l? Ciudatul monstru gigantic păzind pădurea de cedri, Humbaba (la sumerieni, Huwawa), primejdios pentru eroi prin cele şapte „spaime44 cu care l-a înzestrat Enlil şi care par a acţiona iradiant (interpretate metaforic de majoritatea editorilor drept elementele unei sclipitoare diademe septuple — dar atunci care e primejdia?), iar într-o versiune mai tîrzie a poemului, prin „şapte platoşe grele44 ce îi asigură invincibilitatea (o simplificare vădită a copiştilor), rămîne totuşi o figură enigmatică; nu e de prisos să amintim că, în versiunea babiloniană (apud R. Labat), se spune că glasul (nu cuvîntul) lui făcea să se cutremure Sa-ri-a (Hermon) şi La-ab-na-an (Liban), muntele Hermon fiind acelaşi din mitul coborîrii grupu­lui de îngeri ai lui Semyaza — în apocriful etiopian al Cărţii lui Enoh (cf. notele 18 şi 35).

14 berii — 10 800 m; dacă traducerea lui I.M. Diakonov se bizuie pe o restituţie textologică exactă, pădurile de cedri din Libanul epocii se întindeau pe o suprafaţă de 108 000 km2!

15 Spaimele (numite în versiunea ninivită şi Groaze — Pulhâte) sînt razele din nimbul regal divin (textul sumerian spune mai catego­ric: „cele şapte sclipiri ale Groazei44) prin care se subînţelegeau, în Mesopotamia, nişte raze vii, sub forma de spirite sau sufluri, ema­nate de capetele divine şi alcătuind nimbul.

16 Lugalbanda — zeu tribal şi strămoş totemic sau, după alte inter­pretări, rege (lugal) arhaic sumerian şi tatăl lui Ghilgamesh.

17 Aici, Irnini e o ipostază a zeiţei Ishtar, ca divinitate a morţilor, şi ca protectoare a luceafărului de seară.

18 Sariya (Saria) — munte din nordul Palestinei (cf. nota 13), identificat deobicei (R. Labat, I. M. Diakonov ş.a.) cu Hermon; alţi comentatori presupun că ar fi un alt Hermon, din lanţul Antilibamilui, în Siria — azi Djebel-el-sheikh, în preajma vestitei Terase din Baalbek (Poarta Zeului). Unele mituri biblice (canonice sau apocrife), ce se referă cînd la urletul cornului vestind cobo­rîrea lui Yahweh (cf. glasul înfricoşător al lui Humbaba), cînd la coborîrea lui Semyaza cu îngerii săi, ca şi acest pasaj din mitul lui Ghilgamesh, pot avea o rădăcină comună, pierdută, dintr-un mit arhaic dezagregat.

19 Una din variantele sumeriene (mitul Ishtar în Infern) spune că Ishtar i l-a dat pe iubitul ei Dumuzi (Tamuz) zeiţei infernale Ereshkigal, ca zălog pentru propria ei eliberare, de unde şi ritua­lurile orientale ale primăverii, de bocire a dispariţiei lui Dumuzi.

20 Pasărea nu e identificată, numele acceptat în ediţii fiind probabil o metaforă; strigătul „aripile mele44 (în akkad: kappl , kappi — aripi, aripi) poate că sugerează un nume onomatopeic.

289

91 Iskullănu e identificabil cu grădinarul Shukallituda (dintr-un mit sumerian, mult mai vechi) care, găsind-o pe Ishtar (Inanna) adormită printre legume, profită de trupul ei, apoi se ascunde prin­tre agricultori, ameninţat de răzbunarea zeiţei jignite.

22 gar (măsură de lungime): un gar = 6 coţi (cca 6 m).23 Zeiţa Belet-tseri (stăpîna deşertului) era socotită una dintre divi­

nităţile infernale, cu atributul special al contabilităţii tuturor sor­ţilor lumii; numită şi „fecioara-scrib a pămîntului", administrea­ză Tăbliţa Destinelor, atît de importantă în religiile Mesopota- miei.

24 Utnapishti (identic sumerianului Ziusiidra, babilonianului Utnapi- shtim şi întrucîtva asemănător biblicului Noe) — fiu al regelui Ubar-Tutu din Suruppak, ales de zei să supravieţuiască potopu­lui, a dobîndit de la ei nemurirea, fără a obţine totuşi rangul de zeu; numele lui e traductibil prin „cel care a găsit viaţa“.

25 Ca zeu selenar, Sin (Zeul-Lună) patronează nopţile.20 Siduri, îndeplinind în panteonul Mesopotamiei rolul complex de

paharnic, berăriţă şi vinăriţă, era considerată mai degrabă o gos­podină casnică, decît hangiţă.

27 Fluviul ar fi, după unii comentatori, Oceanul mondial, brîul acva­tic înconjurînd, în concepţia mitologiilor şi chiar a geografiilor antice, discul pămîntului.

28 Mamhtum (Mămct, Mami sau Mama) — zeiţă mesopotamiană, moaşa divină (ca Eileithyia greacă), numită însă de sumerienii din Eridu Belet-ili (Născătoarea); era investită de akkadieni şi cu atributul de ursitoare.

28 Ennugi — epitet al zeului infernal Nergal — aici cu funcţia de gugallu, adică răspunzător de calitatea irigaţiilor agricole.

20 în Akkad, ca şi în Babilon, Pămîntul era imaginat ca un capac plu­tind pe Oceanul mondial care, astfel, înconjura ca un fluviu circu­lar lumea locuită; vase metalice de cult, cu capace, şe foloseau în temple, probabil cu anume scop simbolic, întrucît se numeau „oceane“.

21 Comunicare iniţiatică, al cărei sens ascuns se referă la „secerişul morţii“, prevestirea recoltei îmbelşugate avînd doar un rost coloc- vial, derutant.

22 Suprafaţa punţii: un ihu = cca 1/3 ha; înălţimea pereţilor (adică a bordajului navei): 10 gar =» 60 m ; 3 sar = cca 100 m3.

23 în aria mitologică mesopotamiană, ekkemu (răpitor) e un duh funerar venind să ia sufletele muribunzilor.

34 Tableta 12 (Enkidu în Infern) e un adaos sumerian tîrziu, de acum trei milenii, de vădită alură programatică, cu încercarea de a augmenta morala autentică din mitul isprăvilor lui Enkidu; simbolul tobei (deşi editorii textelor se îndoiesc înşişi de exacti­tatea interpretării cuvîntului) făcute de Ishtar pentru Ghilga­mesh, dintr-un arbore huluppu (în versiunea babiloniană), s-ar

2*0

fi raportat şi el la un program politic şi administrativ: chemarea poporului la muncă, iar prăbuşirea tobei în Infern s-ar fi datorat, cine ştie de ce, „bocetului tinerelor fete“. Dar toate variantele tex­tului din prima parte sînt, cum atestă editorii, foarte corupte şi deci anevoios descifrabile.

?5 Biblia canonică (.Leviticul, XVI, 8-^lQ) păstrează tradiţia riva­lităţii cultuale între Azazel, divinitate arhaică locală a deşertului, şi noul Yahweh: „Apoi Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Yahweh şi un sorţ pentru Azazel. Şi Aaron să apropie ţapul pentru care a căzut sorţul lui Yahweh şi să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar ţapul pentru care a căzut sorţul lui Aza­zel să-l aducă viu înaintea lui Yahweh, ca să facă ispăşirea trimi­ţîndu-l lui Azazel în pustie." Aici nu e decît unul din ritualurile de absolvire a păcatelor tribale, printr-un ţap ispăşitor, care în alte culte putea fi alt animal sau chiar un om.

î® cf. notele 13 şi 18, despre muntele Hermon.27 Nu toate numele sînt explicite etimologic, dar de regulă în com­

ponenţă intră postpozitivul semitic el — zeu. Kokabiel (sau Ko- kabel), după Franţois Martin, emerit comentator şi traducător al apocrifului etiopian, ar fi numele babilonian al planetei Jupiter.

28 Acest pasaj enigmatic a fost fie trecut cu vederea, fie speculat ipotetic, nu de mitologi sau istorici, întrucît el însuşi se oferă spe­culaţiei, dacă remarcăm că aici persoana este confundată cu opera ei, iar această operă nu pare un act mistic, ci o lucrare fizică de amploare, putînd avea consecinţe mai grave decît acelea din mi­tul Sodomei şi Gomorei.

2® E remarcabilă şi surprinzătoare observaţia arhaică asupra acestei caracteristici a ficatului, pe care medicina de azi îl cunoaşte ca pe singurul organ intern capabil de regenerare. Hyginus (în Poem astronomic, II) dă o relaţie mitologică despre vultur, ca despre un artefact: „Cei mai mulţi autori susţin că această acvilă a fost făurită de Vulcanus, iar Polyzeus dovedeşte chiar că a făcut-o Vulcanus şi că Iupiter a înzestrat-o cu suflet**.

•° Titanul se referă Ia semnificaţia numelui său: prometheus — prevăzător.

41 Cele trei Moire din mitologia greacă (Klotho—naşterea; Lahesis— zilele vieţii; Atropos — moartea), deşi fiicele lui Zeus, ca zeiţe implacabile ale destinului au putere asupra zeilor, ca şi asupra omenirii, şi nici Zeus nu le poate schimba deciziile. Cele trei Erinyi (Allekto, Megaira, Tisiphoîie) sînt zeiţele răzbunării şi ale blestemului.

12 Hsi-Wang-Mu — zeiţă arhaică chineză, cu atribute contradic­torii, foarte populară în cultul vechilor epoci imperiale, îndeosebi

291

ca magiciană şi posesoare a unui elixir de viaţă eternă. Era vene­rată şi ca patroană a nenorocirilor şi a ciumei.

4? Bochica, venerat de triburile andine ca zeu solar; pentru tribul chibcha din Columbia este mai ales strămoşul primordial.

44 Pentru a confrunta juxtapunerea pe care o face Platon intre Za- molxis şi Abaris ne lipsesc elementele esenţiale, mitologic vorbind, cu privire la amîndoi. Abaris era socotit un magician care trăia fără a se hrăni şi cutreiera Grecia zburînd pe o săgeată de aur, dăruită de zeul Apollon, ca să vindece diferite molimi; singurul raport ar fi fost, deci, practicarea medicinei, care la Abaris, spre deosebire de Zamolxis, se efectua pe calea miracolelor.

DESTINUL

Preocupaţi în miturile lor de soarta lum ii prin extrapo­larea propriei soarte individuale, oamenii au conceput o mitofilosofie escatologică, dictată in prim ul rin i de îngrijo­rarea faţă de un fenomen, greu explicabil afectiv, numit moarte. Cum, chiar certificată ca fenomen inevitabil, moar­tea este greu de acceptat, atit pentru ins cît şi pentru univers, miturile au formulat paralel ideea distrugerilor (rareori concepîndu-se un sfîrşit defin itiv) şi a regenerărilor ciclice. Speranţa într-un destin individual reluat a produs fie no­ţiunea de stare postumă (prin răsplata paradisiacă ori prin pedeapsa infernală), fie noţiunea de reluare a vieţii prin reîncarnări succesive, limitate sau , mai rar, nelimitate; sentimentul continuităţii omului prin urmaşi a produs fie ideea eternităţii universului, fie ideea şirului de creaţii şi distrugeri.

Raportul între om şi legile implacabile ale f ir i i , care nu se pot escamota, a dus la conceptul mitic al destinului atot­puternic, căruia i se supune orice existenţă şi de la care nu se pot abate nici zeii creatori a tot ce se vede şi a tot ce nu se vede. Tăbliţa Destinelor din mitologiile Mesopotamiei — acest registru divin integral al predestinării — este tot aşa de stabilă ca şi decizia celor trei Moire ale Heladei, care torc, deapănă şi taie firul existenţei. Adesea, destinul a fost aso­ciat cu mişcările aleatoare ale universului suprauman, prin apropierea de hazard (zeiţa Tyhe, la greci) sau de noroc (ze iţa arabă preislamică al -Manath^ şi chiar de capriciul

principiilor supreme ale cosmosului (doimea aztecă Ome­teotl ) .

Dar raportul dintre ins ş i mediul său natural şi social, considerat deseori în cadrul unui liber arbitru lim itat, pro­duce mituri ale constrîngerii ce întrevăd finalitatea răsplăţii sau a pedepsei, atît pentru individ în parte (psihostasia postumă, operaţie efectuată de zei pentru cîntărirea suflete­lor şi stabilirea gravităţii juridice a existenţei terestre cum procedează, în mitologia egipteană, cele două Maat, adevărul şi dreptatea) , cît şi pentru omenire în totalitate (sfîrşitul

295

omenirii, bunăoară prin potop, sau sfîrşitul lum ii, prin distrugere cosmică totală).

Diversitatea prim ejdiilor de care era pîndit omul in orice tadru ambiental, pusă în raport invers proporţional cu să­răcia explicaţiilor raţionale posibile, a produs miturile esca­tologice complementare ale războaielor cereşti purtate intre grupurile divine, ca princip ii cosmice (T itanom ah ia povestită de greci), bineînţeles totdeauna ricoşîndu-şi con­secinţele nefaste asupra omenirii, fie şi parţia l.

Potopul (ca pedeapsă specială putlndu-se efectua, în funcţie de specificul geoclimatic al ariei mitologice, prin foc, apă sau zăpezi) are caracterul unei reacţii a e lem entelor; celelalte catastrofe — năruirea continentală (A tlan tida), ex­plozia într-un perimetru dat (Sodoma şi Gomora), coli­ziunile divine ( Titanomahia, Ragnarokr ş .a .) sau pulve­rizarea integrală a universului ( M ahapralaya) — au ca­racterul unor reacţii ale cosmosului.

Indiferent însă de caracterul prestabilit şi imuabil al destinului general, destinul individual, deşi ursit de la naş­tere, poate fi înrîurit subiectiv prin anumite practici magice, care îl nuanţează fără să-l modifice structural, sau prin tăria blestemelor; aici ajungem însă în zona de interferenţă dintre m it şi superstiţie.

DILUVIUL SAU REACŢIA ELEMENTELOR

Potopul universal este printre miturile cele mai răspîndi te şl, independent de elementul operator (focul, apa, zăpezile), acest mit are trei trăsături aproape pretutindeni constante: scopul său pedep­sitor, proporţiile lui catastrofale implicînd întreaga lume locuită, obligaţia unor supravieţuiri selecţionate. Contrar părerii acreditate de comentatorii neinformaţi, mitul potopului nu lipseşte de pe nici unul din continentele locuite ale planetei. J.G. Frazer a clasificat peste două sute de variante din tradiţia universală, dar ele sînt mai multe. Această frecvenţă a temei conduce la presupunerea că e vorba de unul din miturile memoriale cu nucleu arhaic, dezvoltat — progresiv în compoziţie, simplificator în simbolismul său — pe teri­torii geografice autonome, dar cu o constantă generală puternică sugerînd amploarea catastrofei originare. Faptul că nu este cîtuşi de puţin mitizarea unor inundaţii periodice se vede din circulaţia maximală a temei, din consecvenţa ideii unor supravieţuitori în număr foarte limitat, ca şi din ideea acostării finale a acestora în piscurile munţilor înalţi. între mitologia egipteană, cu diluviul ei de foc, şi cea scandinavă, cu zăpezile iernii Fimbul, elementul răz­vrătit este mai ales apa pluvială, căreia, după regiune, i se adaugă apa clocotită [Coran), fulgerele (miturile chineze) sau smoala liche­fiată (Popol Vuh).

Cel mai cunoscut, datorită răspîndirii Bibliei, este potopul lui Noe, regăsit în modelele mesopotamiene mai vechi din Poemul lui Ghilgamesh şi Mitul lui Athrahasis. Dintre cele care au solicitat mai puţin atenţia este potopul din mitologia quich6 (Popol Vuh), iar celelalte (afară de mitul grec al lui Deukalion), mai ales mitul afri­can al triburilor baule, limitînd simbolul la apariţia postdiluviană a Mării Mediterane, sau mitul polinesian, suprapus unui mit cosmo­gonic al pescuirii pămîntului insular din ocean, au fost ignorate to­tal dincolo de cercul specialiştilor.

Explicarea gehezei acestui mit ar fi hazardată, ca şi presupune­rea, bunăoară, că el conservă amintirea topirii gheţurilor de după ultima glaciaţie sau orice altceva, speculaţia depăşind cadrul cer­cetării mitologice.

297

Dezastrul văii N ilului

[textul in iţia l, distrus] noapte, şi nu era ziuă. Prăpăd se stîrnise [...] pe pămînt. Zeii şi zeiţele Îşi ţineau mîinile pe creştetul capetelor lor (plîngînd). Pămîntul a ajuns (la­cună) se ridică, luna întîrzie. Nu este [...] pămîntul este nimicit, albia fluviului s-a răsturnat [...] 11 lăţeşte. Toţi oamenii sînt mlhniţi şi plîng, sufletele [tuturor zeilor şi] ale [tuturor] zeiţelor, ale oamenilor, ale duhurilor lumi­noase şi ale morţilor, vitele, dobitoacele şi fiarele săl­batice [...] lacrimi foarte, foarte îmbelşugate... se împie­treşte din nou, căldura se Întoarce iarăşi, iar berea se face spre a fi dată de R6 fiului său.

Hor plînge, lacrimile lui cad din ochiul său peste pămînt, planta sa creşte: aceasta e obîrşia smirnei.

Geb se simţea rău; lăsase să-i curgă sînge din nas asu­pra pămîntului, şi crescu planta sa. Aceasta este obîrşia cedrului: uleiul de cedru se trage din sucurile Ini.

Shu şi Tefnut au plîns mult, tare mult: lacrimile lor au căzut din ochii lor pe pămînt, iar planta lor a crescut. De acolo îşi trage tămlia obîrşia ei.

Şi R6 a plîns şi el, iar lacrimile sale au curs din ochiul lui peste pămînt şi s-au prefăcut în albină. Albina este lucrătoare şi lucrarea ei se alcătuieşte din flori, [precum şi din florile] tuturor arborilor. Din lacrimile lui îşi trage obîrşia ceara şi îşi trage obîrşia mierea. [Dar] Re obosise; sudoarea mădularelor sale se scurgea pe pămînt şi planta lui crescu: aceea era [inul]... vărsa (pe gură) şi astfel a luat naştere asfaltul, leacul împotriva... desăvîrşit întru Împli­nirea datoriei sale, care a ieşit din R6, ceea ce se întrebu­inţează pentru nevoile celor din tagma dumnezeiască.

Re a obosit Încă o dată, şi spumele salivei sale se scur­seră din gura lui peste pămînt, iar planta lui crescu: aceasta este obîrşia papirusului.

Eset (Isis) şi Nebthet (Nepkthys) erau tare, tare oste­nite: sudorile lor curseră peste pămînt şi floarea lor crescu: aceasta este obîrşia laurului.

(papirusul Salt)

298

Cînd zeii erau încă oameni

Cînd zeii erau încă oameni1, Îşi luau asupră-le povara muncii şi indurau truda; mare era truda zeilor, grea le era munca şi lungă era suferinţa lor. Marii Anunnaki vo­iau să-i facă pe cei şapte Igigi să îndure munca. Părintele lor Anu era regele lor, sfetnicul lor era Enlil războinicul, cămăraşul lor era Ninurta, iar Ennugi era străjerul lor. Fiecare zeu şi-a luat în mînă paharul, a aruncat zarurile şi fiecare şi-a primit partea sa: Anu a fost urcat în ceruri, [Enlil a dobîndit] Pămîntul pentru fiinţele sale, prinţului Enki i s-au dat zăvorul, genunea mării (text deteriorat).

«Veniţi, haideţi să-l ridicăm din jilţul său pe sfetnicul zeilor, pe Erou. Veniţi, haideţi să-l sculăm din jilţul său pe Enlil, sfetnicul zeilor, Eroul 1 Acum vestiţi războiul, să ne avîntăm In bătălie şi In luptă 1» Zeii auziră chemarea lui; punînd foc peste uneltele lor, ei îşi arseră cazmalele, îşi aprinseră panerele. Prinzîndu-se unul de altul, veniră la poarta altarului lui Enlil, Eroul. Noaptea era la veghea de mijloc, templul fu Împresurat fără ca zeul să ştie; noap­tea era la veghea de mijloc, Ekur fu împresurat fără să ştie Enlil. Dar (portarul) Kalkal stătea de veghe; el se nelinişti; trase zăvorul şi se uită [afară], Kalkal îl trezi pe Nusku: ei auziră larma [de afară]. Nusku Îşi trezi stă­pînul şi U sili să se scoale din pat: «Stăpîne, [casa ta] este împresurată, bătălia se apropie de [porţile tale]...» Enlil deschise gura şi ii spuse crainicului Nusku: «Nusku, ză- vorăşte poarta, ia-ţi armele şi stai in faţa m eat» Nusku zăvori poarta, Îşi luă armele şi stătu in faţa lui Enlil. Nusku deschise gura şi ii grăi războinicului Enlil: «Stă­pîne, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai teme chiar de copiii tăi? Enlil, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai teme chiar de copiii tăi? Dă poruncă să fie pogorit aici Anu şi să fie adus dinaintea ta Enki [...]»

fia [deschise] gura şi zeilor, (fraţilor săi) le grăi: «Pentru ce i-am putea [învinui]? Truda lor este grea, [şi cazna lor este lungă]; zilnic [ei scormonesc pămîntul], grea este plîn­gerea [lor], Se află [poate vreun leac pentru necazurile lor]! Este acolo [Belet-ili, Născătoarea]: să facă dînsa o fiinţă omenească, Omul, ca să poarte el jugul [lăsîndu-i liberi pe zei ...]* Ei o chemară pe zeiţă şi o Întrebară pe

299

moaşa zeilor, pe înţeleapta Mami: «Tu, Născătoare, eşti cea care [fi-vei] făuritoarea omenirii. Fă o fiinţă omenească pentru ca să poarte ea jugul, pentru ca ea să poarte jugul din porunca dată de Enlil, pentru ca omul să ia asupră-şi povara asprei trude a zeului.» Nintu deschise gura şi ma­rilor zei le spuse: «Nu e datoria mea să fac asta, sarcina aceasta este treaba lui Enki2; el este cel care limpezeşte toate lucrurile: să-mi dea lut, ca să mă apuc de lucru!» fia deschise gura şi le grăi marilor zei: «în întîia, în a şap­tea şi în a cincisprezecea zi a lunii, eu voi pregăti scăldă­toarea de curăţire. Să fie tăiat un zeu, iar ceilalţi zei, cu- fundîndu-se (în sîngele lui), să fie purificaţi! Cu carnea şi cu sîngele acestui zeu, Nintu3 să amestece lutul, astfel ca zeul însuşi şi omul să se afle amestecaţi laolaltă în argilă; fie ca în vremurile care vin să auzim (sunetul) tobelor; cel (ieşit) din această carne de zeu să fie un duh (etemmu), şi omul să se cunoască prin semnul acesta de fiinţă vie, să nu se uite că se cuvine să fie un duh!» «Da!» răspunseră în adunare marii Anunnaki, cei care se îngrijesc de des­tine. In ziua întîia, a şaptea, a cincisprezecea a lunii, (fia) pregăti scăldătoarea de curăţire. In adunarea lor, (zeii) îl tăiară pe zeul We-ila, înzestrat cu inteligenţă4. Cu car­nea,şi cu sîngele său, Nintu amestecă argila. In şirul vre­murilor, ei auziră (sunetul) tobelor. (Ieşit) din carne de zeu, el a fost un duh, şi recunoscut a fost om prin semnul acesta de fiinţă vie, ca să nu se uite ce se cuvenea, el fă­cutul-a duh. După ce Nintu frămîntase lutul acesta, i-a chemat pe marii zei Anunnaki. Marii zei Igigi scuipară argila. [Atunci, Ma]mi deschise gura şi grăi către zeii cei mari: «Mi-aţi dat o poruncă. Am împlinit-o. Aţi înjun­ghiat un zeu cu tot cu inteligenţa lui. V-am curmat truda voastră supărătoare şi munca voastră cea aspră am dat-o în sarcina omului. Voi aţi strămutat tînguirile voastre în omenire, v-am desfăcut jugul, v-am statornicit libertatea.» Cînd zeii o auziră spunîndu-le acestea, alergară spre ea să-i sărute picioarele: «De acum înainte numi-te-vom Mami, Stăpîna-tuturor-zeilor fie acuma numele tău!» Atunci in­trară în casa destinului prinţul Ea şi înţeleapta Mami. Cînd se strînseră născătoarele şi, călcînd argila, se făcură lehuze, Mami nu mai încetă să răspîndească descîntecul pe care, şezînd lîngă dînsa, îl poruncise Ea să-i fie rostit. Cînd îşi isprăvi descîntecul, ea rupse paisprezece bucăţi de

300

argilă: şapte bucăţi pase la d reap ta , şi a îte şapte bucăţi la stînga, iar în tre ele aşeză o că răm id ă f...] Şedeau adunate înţeleptele, învăţa te le născătoare , şapte şi şap te : şapte din ele aduseră pe lume făp tu ri b ă rb ă te ş ti, şapte aduseră pe lume făp tu ri femeieşti. N ăscătoarea, cea care făureşte soarta, după ce ele sfîrşiseră a le face perechi şi cînd isp răv iră a le aşeza, perechi, d inain tea ei, Mami îi făcu omenirii legi. [...]

Douăsprezece sute de ani [nu trecuseră încă, şi ţa ra locuită se şi întinsese], popoarele se şi înm ulţiseră. [P ăm în­tu l oamenilor] m ugea [ca un tau r] şi din pricina [larmei pe care o făceau] zeul se sim ţea tu lb u ra t. [Enlil auzi] ţipetele lor [şi le grăi] m arilor zei: «Este [prea îm povărătoare pen­tru mine] larm a om enirii, [gălăgia pe care ei] o stîrnesc m ă lipseşte de somn. Ivească-se o ciumă [care să-i silească să tacă]!» [...] Nu trecu seră [iarăşi alte] douăsprezece sute de ani, şi ţa ra locu ită iar se întinsese şi se înm ulţiseră popoarele. P ăm în tu l oam enilor m ugea ca un ta u r şi din pricina larm ei pe care o făceau zeul se sim ţea tu lb u ra t. Enlil auzi ţipetele lor şi le g ră i m arilor zei: «Este prea îm povărătoare pen tru mine larm a om enirii, gălăgia pe care ei o stîrnesc m ă lipseşte de somn. Gurmaţi-le oamenilor to a te mijloacele de h rană, încît fa ţă de foamea lor să se rărească ierburile, Adad să-şi oprească ploile şi acolo jos sub păm în t să înceteze creşterea apelor, v în tu l să b a tă şi să usuce păm întul, norii să se adune fă ră să verse o p ică­tu ră de ploaie, îm puţineze-şi ţa rin a darul, zeiţa seceri­şului N isaba să-şi acopere p re tu tinden i p iep tu l şi nici o bucurie să nu le m ai răm în ă oam enilor...» {text deteri­orat).

Lui Adad ii zidiră un tem plu în ce ta te . E i v estiră acea­s ta şi crainicii s trig ară îm prăştiind zvonul prin ţa ră . Pe zeul lor nu-l m ai c in stiră , zeiţei lor nu-i m ai în ă lţa ră vreo rugăciune, ci se îm bulziră la p o arta [lui Adad]. D inaintea lui [aduseră tu rte ] coapte, ia r lui [îi p lăcu prinosul lor de a lu a t copt. F a ţă de aceste daru ri, lui Adad] i se făcu ruşine şi el rid ică m îna. In to a te dim ineţile el făcu să plouă din ceaţă , iar în fiece noap te lăsă roua să pice pe furiş, [să nu afle Enlil]. Grînele încolţiră [pe ascuns în cîmp, oa­menii se h răn iră şi foam etea] plecă de la ei. (text deteri­orat).

30!

Sus [în cer ploile încetară], jos izvoarele nu mai cres­cură din apele subpământene, sînul Gliei nu mai odrăsli, ierburi şi copaci nu mai crescură din [ţărînă], nu se mai zăreau oameni [la muncă]. Negre fuseseră ogoarele, acum erau aibe, iar cîmpia cea largă se acoperi de sare. în anul dintîi, oamenii se hrăniră cu pir; în anul al doilea mîncă- rimi îndurară. [Cînd ] veni al treilea an, chipurile lor ajun­seseră [de nerecunoscut] din pricina foamei; acoperite erau [feţele lor] ca de malţ; ajunseseră la capătul vieţii. Verzui păreau feţele lor şi cu toţii umblau încovoiaţi [pe uliţi]. Umerii lor laţi [se făcuseră înguşti] şi picioarele lor lungi [se făcuseră scurte] [...]

[Cînd veni] al treilea an de foamete, chipurile oamenilor ajunseseră de nerecunoscut. Cînd [veni] al patrulea an, picioarele lor [lungi] se scurtaseră, umerii lor laţi se făcu­seră înguşti, şi oamenii umblau încolo şi încoace, încovo­iaţi, pe uliţi. Cînd veni al cincilea an, fiica pîndea intră­rile mamei, însă mama nu-i deschidea uşa fiicei ei; fiica urmărea cumpăna mamei, mama urmărea cumpăna fii­cei. Cînd veni al şaselea an, [părinţii] mîncau la prînz [carnea] fiicei lor, şi se ospătau ca din hrană [din carnea] fiului lor [...] O casă se năpustea asupra alteia; faţa oame­nilor [era acoperită] ca de malţ stricat, şi ei abia [îşi mai tîrau zilele] spre capătul unde [viaţa] se curmă [...]

«Tu să iei seama bine la cuvîntul pe care doresc a ţi-l rosti: gardule, ascultă cu luare-aminte, împletitură, fii cu băgare de seamă la toate vorbele mele: nimiceşte-ţi casa, înjgheabă-ţi o corabie, scîrbeşte-te de toate averile şi numai viaţa ta să o scapi 1 Corabia pe care va trebui să ţi-o faci, [să aibă] aidoma una cu alta toate mărimile ei [...] S-o acoperi ca pe A psu , încît soarele lăuntrul ei să nu-l vadă; podită să fie şi deasupra şi dedesubt, şi toată alcătuirea ei să fie trainică, iar catranul să-l întinzi gros, ca să dureze. La ceasul sorocit, eu voi face să plouă pen­tru tine cu belşug de păsări şi cu puzderie de peşti [...] [şi ia seama bine] la clipa cînd te voi chema: atunci să intri [In corabie] şi să tragi uşa după tine. [Ia-ţi cu tine] grînele tale, bunurile tale, avuţiile tale, [pe femeia] ta, neamul tău, rudele tale, şi aşijderi meşteri lucrători, [vi­tele] de pe cîmp, fiarele sălbatice care pasc iarbă verde. [Eu] te voi vesti, pentru ca ele să se afle în preajma uşii tale.»

302

Athrahasis deschise gura şi, rostind, îi grăi lui Ea, Stă­pînului său: «N-am făcut niciodată corabie, zugrăveşte-mi [planul ei în] ţărînă, astfel Incit, privind acest [plan, să pot înjgheba] corabia», fia zugrăvi [planul] Iu ţărînă [...] El deschise clepsidra, o umplu cu nisip care-i prevesti, pentru a şaptea noapte, Potopul. Athrahasis primi aceste poveţe, apoi îi adună la poarta sa pe Cei Străvechi. Athra­hasis deschise gura şi Celor Străvechi le grăi: «Zeul meu nu [mai cade la învoială] cu al vostru. Enki şi [Enlil] s-au mîniat unul pe altul. Ei m-au alungat din [casa mea]. Dar întrucît eu nu am [încetat vreodată să-l] cinstesc, Enki iată [ce mi-a vorbit]: anume că eu [nu mai pot] să rămîn în [tovărăşia voastră] şi nu se mai cuvine [să pun piciorul pe] pămîntul lui Enlil 1» (text deteriorat) [Athra­hasis] îşi sui toată familia [pe corabie]. Apoi mîncară şi băură cu toţii. (El) tot intra şi ieşea, fără să se aşeze ori măcar să se chircească pe vine; inima îi era sfîşiată, fie­rea i se urcase în gură.

înfăţişarea vremii se schimbă. Adad tună în nori. Cînd răsună glasul zeului, se aduse catranul spre a se fereca uşa. După ce îşi închise uşa, Adad tună (mai departe) în nori. Cînd se sculă în picioare, vînturile turbară. El tăie odgonul şi slobozi corabia [...] Potopul se dezlănţui. Fu­ria lui, ca o bătălie, se rostogoli peste oameni: [nu se mai] putu zări om cu om; în prăpădul acesta nimeni [nu se mai] putea recunoaşte. [Potopul] mugea ca un taur, şi cîrîia ca un vultur vîntul răcnind; bezna [era groasă], iar Soarele nu mai era nicăieri 1

(Cînd zeii erau încă oameni — Mitul lui Athrahasis)

Arca lui Noe

Cînd oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîn­tului şi li s-au născut fete, fiii lui El (Dumnezeu)5 au văzut că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat neveste, dintre ele, pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci a zis Yah­weh: «Nu va rămîne duhul meu în om pururea, fiindcă este trup, iar zilele lui să fie o sută douăzeci de emil» Dar în zilele acelea erau pe pămînt Uriaşii (N eph ilim fy mai ales după ce fiii lui El au intrat la fiicele oamenilor şi le-au

303

n ăscu t copii. A ceştia sîn t voinicii cei vestiţi din vechime. Yahweh a v ăzu t că sporise ră u ta te a oam enilor pe păm înt şi că to a tă închipuirea gîndurilor din inim a lor era m ereu num ai în tru ticăloşie. Şi lui Yahweh i-a p ă ru t rău că a făcu t om ul pe p ăm în t, şi s-a m îhn it în in im a sa. Astfel că Y ahw eh a ro s tit: «Nimici-voi de pe fa ţa păm întu lu i pe omul pe care I-am fău rit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoa- rele şi păsările văzduhului, căci îmi pare rău că le-am fă­cut». D ar Noah (Noe) a a fla t b unăvo in ţă în ochii lui Y ah­weh. I a tă neam ul lui Noah. Noah era om d rep t şi fără p rihană în veleatul său. Noah um bla cu El. Şi i s-au n ăs­cu t lu i Noah tre i fii: Shem, Ham şi Yefet. Acum păm întul se stricase în fa ţa lui El şi se um pluse de silnicie. Şi s-a u i­t a t E l pe păm în t şi l-a v ăzu t că era s tr ic a t, fiindcă orice tru p îşi stricase rostu l său pe păm înt. Şi El a g ră it că tre N oah: „Am h o tă r ît să pun cap ă t oricărui tru p , căci păm în tu l este plin de silnicie. Deci, ia tă , eu voi nimici acestea o d a tă cu păm întul. F ă-ţi o arcă din lemn de chi­paros. A rca s-o faci cu încăperi şi s-o ungi pe d inăun tru şi pe d inafară cu sm oală. Ia tă şi m ăsura după care s-o faci: tre i su te de coţi să fie lungim ea arcei, cincizeci de coţi lărgim ea şi treizeci de coţi înălţim ea ei.7 Să faci în arcă răsu flă toare şi s-o croieşti la un cot de acoperiş în jos, iar uşa s-o pui într-o la tu ră . S-o faci cu tre i rînduri de încăperi: rîndul de jos, al doilea şi al treilea . Şi eu, ia tă , voi aduce potopul apelor peste păm în t, ca să prăpădesc orice tru p de sub cer, în care este suflare de v ia ţă , şi to t ce se află pe păm în t să p iară . Şi eu voi încheia legăm întul m eu cu tine, iar tu vei in tra în arcă, tu , fiii tă i, soţia ta şi soţiile fiilor tă i, îm preună cu tine. Şi din to a te vieţu itoarele , din orişi­care făp tu ră , vei aduce cîte două în arcă, din fiecare soi, ca să răm în ă în v ia ţă cu tin e ; p arte b ă rb ă tească şi parte fem eiască să fie. Din păsări, după soiul lor, şi din dobitoa­ce, după soiul lor, din tîrîtoarele păm întu lu i, după soiul lor, cîte două din to a te să v in ă la tine, ca să se păstreze în v ia ţă . Ia r tu ia cu tine orice fel de hrană care e bună de m încat şi adun-o; ia r aceasta îţi va sluji d rep t h rană pen­tru tine şi pen tru ceilalţi.» N oah a făcu t acestea; el a fă ­cu t to a te aşa cum îi poruncise El.

Apoi Y ahw eh i-a spus lui N oah: «Intră tu cu to ţi cei din casa ta în arcă, p en tru că num ai pe tine te-am văzut d rept înain tea mea, în v îrsta âceasta . Din to a te dobitoacele

304

curate ia cu tine cîte şapte perechi, p a rte a b ărb ă tească şi p artea femeiască, iar din dobitoacele care nu sîn t curate ia cîte o pereche, p a r te a b ărb ă tească şi p a r te a femeiască. Aşijderea şi din păsările văzduhului cîte şap te perechi, bărbă tuşu l şi găinuşa, ca să li se păstreze viu soiul pe to t păm întul. Căci peste şap te zile eu voi slobozi ploaie pe păm înt, patruzeci de zile şi patruzeci de n o p ţi; şi orice făp tu ră vie pe care am făcut-o, eu o voi şterge de pe fa ţa păm întului.» Şi Noah a făcu t to tu l aşa cum îi poruncise Yahweh. Noah era în v îrs tă de şase sute de ani cînd po to ­pul de ape a ven it asupra păm întu lu i. [ ...] Şi după şapte zile, apele potopului au v en it peste păm în t. în anul şase sute al v ie ţii lui Noah, în luna a doua, în ziua a şaptespre- zecea a lunii, în ziua aceea au ţîşn it to a te izvoarele m arelui adînc şi to a te ferestrele cerului au fost deschise.8 Şi a du ra t p loaia pe p ăm în t patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. [...] Apele au sporit şi au crescut m ari peste păm în t şi arca a p lu tit pe fa ţa apelor. Şi apele au spo rit aşa de tare pe păm în t, încît to ţi m un ţii înalţi de sub cerul în treg au fost acoperiţi. Apele s-au ră sp în d it pe deasupra m unţilor acoperindu-i cu cincisprezece coţi9. Şi a p ie rit orice făp­tu ră care se m işcă pe p ăm în t: p ăsă ri, v ite , fiare, to a te făp ­turile tîrîto a re care m işună pe păm în t şi oricare om ; to t ce avea, pe în tinderea usca tu lu i, suflare de v ia ţă în nările sale, a m u rit. A s tîrp it E l orice făp tu ră vie care era pe fa ţa păm întului, om şi dobitoace şi tîrîtoa re şi păsă ri ale văzduhului; s tîrp ite au fost acestea de pe p ăm în t. Num ai Noah a scăpat, îm preună cu cei ce se aflau cu el în arcă. Şi apele au sporit pe p ăm în t o su tă şi cincizeci de zile.

D ar El şi-a adus am in te de Noah şi de to a te fiarele şi de to a te dobitoacele care erau cu dînsul în arcă. Şi a făcu t El să b a tă v în tu l peste p ăm în t şi apele au p o rn it să scadă. Şi au fost închise izvoarele adîncului şi ferestrele cerurilor, ploaia din ceruri a fost în frîn a tă , şi apele de pe păm înt au d a t înapoi necon ten it. L a capătu l celor o su tă şi cinci­zeci de zile au scăzu t de to t ; ia r în luna a şap tea , în ziua a şaptesprezecea a lunii, arca s-a o p rit pe m untele A ra ra t.10 Şi apele au scăzut m ereu, p înă în luna a zecea; în luna a zecea, în cea d intîi zi a lunii, s-au a ră ta t piscurile m unţilor. La şfîrşitul zilei a patruzecea, Noah a deschis fereastra

305

din arcă, pe care o făcuse, şi a dat drumul unui corb; şi acesta a ieşit, ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă unde se zvlntaseră apele de pe pămînt. Şi după şapte zile, Noah a dat drumul din arcă unei turturele, ca să vadă dacă s-au scurs apele de pe faţa pămîntului; dar turturica n-a găsit loc unde să-şi pună piciorul, şi s-a întors la el în arcă, întrucît apele mai stăteau peste tot pămîntul. Aşadar, Noah şi-a întins mîna şi a apucat [turturica] şi a băgat-o la sine în arcă. A aşteptat încă şapte zile şi a dat drumul iarăşi turturelei din arcă; şi a venit la el turturica, în fap­tul serii, şi iată avea în ciocul ei o frunză proaspătă de măslin pe care abia o rupsese; deci Noah a priceput că apele scăzuseră pe pămînt. Atunci a mai aşteptat alte şapte zile şi a dat drumul turturelei; dar ea nu s-a mai întors la el niciodată. In anul şase sute şi unul al vieţii lui Noah, în ziua întîia din luna întîia, apele de pe pămînt se uscară şi Noah dădu la o parte acoperişul arcei şi privi: faţa pă­mîntului era uscată. în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, pămîntul era uscat. Atunci El a grăit către Noah şi i-a zis: «Ieşi din arcă, tu şi soţia ta, şi fiii tăi şi soţiile fiilor tă i împreună cu tine. Scoate afară cu tine orice vieţuitoare care sînt cu tine, toate făpturile, păsări şi do­bitoace şi oricare tîrîtoare care se tîrăşte pe pămînt, ca să mişune din belşug pe pămînt şi să se prăsească şi să se înmulţească pe pămînt 1» Deci au ieşit din arcă Noah şi fiii lui şi soţia sa şi soţiile fiilor lui. Şi toate fiarele, toate tîrîtoarele şi toate păsările, şi tot ce se mişcă pe pămînt, au ieşit din arcă, fiecare după soiul ei. Atunci Ncali a zi­dit un jertfelnic lui Yahweh şi a luat din toate vieţuitoa­rele curate şi din toate păsările curate şi le-a adus prinos prin ardere de tot, pe jertfelnic. Şi cînd Yahweh a adul­mecat plăcuta mireasmă, şi-a zis Yahweh în inima sa: «De acum înainte nu voi mai blestema niciodată pămîntul din pricina omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din, tinereţea lui; nici nu voi mai nimici vreodată nici o făptură, precum am făcut. De aici înainte, cît va dăinui pămîntul, semănatul şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai contenii»

Şi El a binecuvîntat pe Noah şi pe fiii lui şi le-a zis: «Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul. Teamă de voi şi groază de voi să fie în toate vieţuitoarele pămîn­

306

tului şi ini toate păsările văzduhului, in orişice făptură care se tîrăşte pe pămînt şi in toţi peştii măciij în mîinile voas­tre au fost date ^.cestea,. Tiît ce se mişcă fi trăieşte va fi hranâf^reiitrtt^^ta^i to t aşa m t n dat $i ierfeţffile verzi, v-am âat orişî&e. Numai carnea cu viaţa ei, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi. Pentru sîngele vieţii voastre eu voi cere negreşit să mi se dea socoteală; de la fiece fiară îl voi cere şi de la om; de la fiecare frate al omului voi cere viaţa omului. Oricine varsă sîngele omului, sîngele aceluia de către om să fie vărsat; căci El l-a făcut pe om după însuşi chipul său. Iar voi fiţi roditori şi vă înmulţiţi, pră- siţi-vă din belşug înainte pe pămînt şi înmulţiţi-vă pe el.» Apoi El a grăit către Noah şi către fiii lui aflaţi cu dînsul: «Iată, eu închei legămîntul meu cu voi şi cu urma­şii voştri de după voi, şi cu fiecare făptură vie care este cu voi: cu păsările, cu dobitoacele, cu orice fiară de pe pămînt care este cu voi, cu toate cîte au ieşit din arcă. Eu statornicesc legămîntul meu cu voi, pentru ca nici­odată să nu mai fie prăpădită toată făptura de apele vre­unui potop, şi niciodată să nu mai fie vreun potop care să pustiască pămîntul.» Şi a spus El: «Iată semnul de legă­mînt pe care îl fac Intre mine şi voi şi orice făptură vie care este cu voi, pentru toate virstele viitoare: am pus curcubeul meu în nor, iar acesta să fie semnul legămîntului între mine şi pămînt. Cînd adun nori peste pămînt şi curcubeul se arată în nori, eu îmi voi aduce aminte de legă­mîntul meu care este între mine şi voi şi fiecare făptură vie de orice trup; şi apele să nu mai vină vreodată în po­top spre a nimici toate făpturile. Cînd curcubeul este în nori, eu îl voi privi şi Îmi voi aduce aminte de legămîntul veşnic dintre El şi oricare făptură vie, de orice trup care este pe pămînt.* El i-a spus lui Noah: «Acesta este semnul legămîntului pe care I-am statornicit între mine şi orice făptură care este pe pămînt».

Fiii lui Noah, care au ieşit din arcă, erau Shem, Ham şi Yefet. Ham era tatăl lui Canaan11. Aceştia trei erau fiii lui Noah; şi din aceştia s-au răspîndit oamenii pe Întregul pămînt.(Vechiul Testament,„Geneza**, VI, 1—22; VII, 1—24; VIII, 1—22; IX, 1 -1 9 )

307

Inficrbintarea cuptorului

Noi I-am trim is pe Nuh (Noe) la poporul lu i: «Eu sînt povăţu itoru l vostru v ăd it şi să nu slujiţi altu ia , decît num ai lui A llah.12 P en tru voi m ă tem de pedeapsa unei zile de durere.» Şi au zis frun taşii poporului său, cei care nu credeau: «Nu vedem în tine nim ic decît un om ca noi şi vedem că te urm ează num ai oameni de rînd, aceia din­tre noi care sînt cu ju d eca ta p rip ită , şi nu vedem la voi nim ic m ai presus fa ţă de noi, şi pen tru aceea v ă socotim mincinoşi». Le-a răspuns el: «Vai, poporul m eu, ce cre­deţi voi, dacă eu am de la S tăpînul meu dovadă v ăd ită şi dacă m i-a a ră ta t îndurarea lui, el, în fa ţa căruia orbi sîn teţi, ia r dacă nu v re ţi, să v ă silim noi?» [...] «Allah vă poate aduce oricînd ceea ce v rea el, şi voi nu-l p u te ţi do­moli» [...] Şi Allah s-a descoperit lui N uh; «Nimeni din poporul tă u nu va crede, decît num ai cel care s-a făcu t cre­dincios. Nu te scîrbi p en tru faptele lor şi fă-ţi corabia înain tea ochilor noştri şi după descoperirea n o astră şi să nu-m i m ai vorbeşti despre cei nelegiuiţi. Aceia se vor îneca.» Şi el a făcu t corabia şi oridecîteori treceau pe lîngă el frun taşii poporului său , rîdeau de dînsul; dar el zise: „Dacă rîdeţi de noi, vom rîde şi noi de voi aşa precum rîdeţi voi. Şi veţi ş ti după aceea asupra cui vine pedeapsa, ca să-l ruşineze, şi asupra cui vine osînda veşnică.» [A st­fel a fost] pînă cînd a ven it porunca n o as tră şi s-a înfier­b în ta t cup to ru l.13 Noi am g ră it : «Du în ea din to a te cîte o pereche, şi g loata pe care o ai tu , afară de cel asupra că­ruia s-a ro s ti t cuvîntul, precum şi pe cei credincioşi». Dar num ai pu ţin i au crezut îm preună cu dînsul. Şi el a spus: «Suiţi-vă în eal în num ele lui Allah facă-se pornirea ei şi oprirea eil S tăpînul m eu este ie r tă to r şi îndurător.» Şi ea a p lu tit cu ei p rin tre valu ri c ît m un ţii. Ia r Nuh l-a chem at la sine pe fiul său, care s tă te a de-o p a r te : «Fiule, urcă-te cu noi şi sa nu fii necred incios!» Acela i-a ră sp u n s : «Vreau să m ă sui pe un m u n te care m ă va feri de apă!» I-a zis el: «Azi nu este nim eni scu tit de porunca lui Allah, afară de cel spre care s-a în d rep ta t îndurarea lui». Atunci s-a n ă p u s tit un ta laz în tre ei şi [fiul] s-a înecat. Şi s-a ros­t i t : «Păm întule, înghite-ţi apa ta , iar tu , cerule, în ce tează!»

308

Şi a scăzu t apa şi porunca s-a îm plinit şi [corabia] s-a oprit pe [m untele] El-D judih. Şi s-a m ai ro s tit: «în lă tu ri cu neam ul nelegiuiţilor!»

Şi Nuh l-a chem at pe S tăpînul său şi i-a g ră it: «Allah, fiul meu este din gloata m ea şi făgădu in ţa ta este adevăr şi tu eşti judecă to ru l cel m ai în ţelep t!» El i-a spus: «Vai, Nuh, el n u este din g loata ta ; fap ta aceea e nec instită . Să nu m ă în treb i despre ceea ce nu ai ş tiin ţă . E u te îndemn să nu fii neghiob.» El g ră i: «Allah, la tine cau t scăpare, spre a n u -ţi pune în treb ă ri despre care n u am ş tiin ţă ; şi dacă nu m ă ie rţi şi nu te înduri de mine sîn t dintre cei pierduţi.» S-a ro s tit: «Vai, N uh, coboară tu în tru pacea n o astră şi cu b inecuvîntare asupră-ţi şi asupra celor care sînt cu t in e ; de alţii însă avea-vom grijă , ia r după aceea îi va ajunge dureroasa n o as tră osîndă. A ceasta e vestire ta in ică , pe care ţi-o dezvăluim noi ţie. Mai înain te nu ai ştiu t-o nici tu , nici poporul tă u . Fii aşadar sta to rn ic ; sfîrşitul [cel bun] este al celor care se tem de A llah .»

Ia r la Ad [I-am trim is] pe fratele lor H ud. E l a g ră it: «Popor al m eu, slujeşte-1 pe Allah. Să nu aveţi voi alt zeu a fară de el. Voi n u sîn teţi decît nişte p lăsm uitori. Şi nu cer, popor al m eu, ră sp la tă de la voi pen tru aceasta: ră sp la ta m ea este în tru cel care m -a făcu t. Nu pricepeţi? Şi roagă-te, poporul m eu, lui A llah p en tru ierta re , apoi să v ă în toarceţi [cu to ţii] spre el, căci el va trim ite asupra v o astră cerul în ploi şi cu pu tere pu terea o va spori.»

(Coranul™, surah Hfld, XI, 27 -30 ; 35; 38-55)

Dragonul Yui stăvileşte potopul

O dinioară, K ung-K ung s-a lu p ta t cu Chjuan-siui pen tru dreptul de a se num i zeu; pe atunci, cuprins de mînie, Kung-K ung s-a izb it cu capul de m untele Bu-chjou, iar de la aceasta s-a frîn t o prop tea a cerului şi s ta rea de cum ­pănă a păm întu lu i s-a n ă ru it. Cerul s-a înclinat spre nord- vest, de aceea soarele, luna şi stelele se m işcă într-acolo; înăun tru l păm întu lu i, din năru ire s-a iscat un gol în p ar­te a de sud-est, de aceea puhoaiele de ape precum şi col­bul se năpustesc într-acolo [...] In vrem urile lui Shun, K ung-K ung15 a lă rg it inundaţiile , astfel că puhoaiele au

309

ajuns pînă la Kungsang[...] Yui i-a poruncit lui Tha-chang să străbată tot pămîntul de ia capătul său de răsărit pînă la capitul de ^pus. N-au fost cu totul [de Tflers] decît douMutre de muiofsttie treizeci şi trei de mii cinci sute de li şi şaptezeci şi cinci de paşi. Shu-hai a primit porunca să străbată pămîntul din capătul lui de miazănoapte pînă în cel de la miazăzi. Şi el a avut de mers to t atîta: două sute de milioane treizeci şi trei de mii cinci sute li şi şapte­zeci şi cinci de paşi. Vîltori şi lacuri cu suprafaţă de peste trei sute de jen au ieşit la numărătoare două sute de milioane treizeci şi trei de mii şi Încă nouă [dulbine] în adaos. Folosindu-se de un si-jang, Yui16 a to t stăvilit furia apelor năvalnice. în acele locuri s-au alcătuit atunci nişte munţi vestiţi.

(Liu An, Huainan-tst)

•

Pe vremea lui Yao, s-a petrecut un potop uriaş de ape, care a inundat toată Lumea subcerească. Pretutindeni începură apoi să înflorească ierburile şi copacii, cu flori măreţ încărcate. Fiarele se Înmulţiră foarte repede. Grî- nele însă nu se puteau coace. Fiarele şi păsările li puneau pe fugă pe oameni, iar urmele păsărilor şi ale fiarelor îm­pestriţaseră toată China... Tot pe vremea lui Yao, apele şi-au Întors cursul şi au potopit China în întregime. Pre­tutindeni se sălăşluieseră şerpi şi dragoni, aşa că oamenii nu mai găseau loc unde să trăiască. Cei care trăiau în văi îşi împleteau cuiburi, cei care trăiau în munţi se aciuau prin peşteri.

(Meng-tsâ / sec. IV î.e.n./)

•

«Vai, Sii-yuel Sînt uriaşe puhoaiele inundaţiilor şi pri­cinuiesc distrugeri mari. Ele au ajuns la înălţimea munţi­lor şi au acoperit dealurile cu apă. Apele se ridică spre cer. Oamenii de pe pămînt gem de amarnică durere. Este oare vreun om Înzestrat care ar putea să se lupte cu nenoro­cirea aceasta?» Toţi au răspuns într-un glas: «Asta poate

310

s-o facă KunI» împăratul spuse: «Vai, asta e cu ne­putinţă. El încalcă poruncile şi jigneşte pe membrii familiei [împărăteşti]». Dregătorii ziseră: «încercaţi-1 totuşi, iar după aceea puteţi să faceţi cu el tot ce veţi binevoi». îm­păratul îi sjmse lui Kun: «Du-te, şi să fii cuviincioşi» Kun a muncit vreme de nouă ani, dar truda lui nu a fost încununată de izbîndă.

Cartea datinilor istorice. /sec. XIV î.e.n./)

#

în vechime, a trăit marele Yui. El era strănepotul [ze­iţei] Niui-wa, în a nouăsprezecea generaţie. Ajungînd în vîrstă de 360 de ani, el s-a urcat pe muntele Tziui, de unde şi-a luat zborul. După 3600 de ani, în vremea cînd Yao punea rînduială în Lumea subcerească, s-a petrecut o uriaşăinundaţie, din pricina căreia piereau oamenii întruna. Lui Yui i s-a făcut milă de oameni şi s-a prefăcut în­tr-un izvor de lîngă muntele Shing-yu. Niui-ti, luînd apă din acest izvor, a găsit o piatră care semăna cu im mărgă­ritar. Ei îi plăcu piatra aceea, aşa că o înghiţi. Din această pricină, rămase însărcinată, iar peste paisprezece luni născu un fiu. Cînd acesta crescu, se vădi că ştia foarte bine obîr­şia tuturor izvoarelor şi pîraielor. El îl Înlocui pe tatăl său Kun în bătălia purtată împotriva potopului. Yao ştia că isprăvile lui se potrivesc de minune cu toate cunoştin­ţele marelui Yui despre izvoare, aşa că binevoi a-i da po­recla de Yui.

(Ma Siu, Desluşirea istoriei)

m

Cînd Yui punea rînduială în Lumea subcerească, el li adunase pe toţi cîrmuitorii în deşertul Kui-tzi. Fang feng-shi a întîrziat şi a fost omorît. Virtutea lui Siâ a trium­fat şi din cer au coborît doi dragoni. Yui i-a poruncit lui Fan Cheng-kuang să-i conducă, străbătînd pe ei toate ţinuturile, ca să vadă ce se petrece de jur împrejur şi apoi să se întoarcă. Îndreptîndu-se spre Marea de Miazăzi, el trecu zburînd pe lîngă [tribul] fang-feng. Doi dintre

311

cei ce fuseseră apropiaţi lui Fang feng-shi înşfăcară numai­decît nişte lănci de Tushan, şi zărindu-l pe solul lui Yui, se aprinseră de mînie şi traseră cu arcul în el. Deodată se stîrni vîntul, se auzi bubuit de tunet şi se porni o ploaie torenţială. Dragonii îşi aţintiră zborul în sus şi se fă­cură nevăzuţi. Funcţionarii se speriară, îşi străpunseră inimile şi muriră. Lui Yui i se făcu milă de ei, smulse din- trînşii cuţitele şi îi învie cu iarba nemuririi. De la aceştia se trage poporul cel cu pieptul găurit.

[Descrierea tuturor lucrurilor)

Yui a sfredelit o trecătoare prin muntele Lung-kuan, care se mai numeşte deopotrivă şi Lung-miin. El a intrat într-o peşteră singuratică. Acolo era aşa de întuneric, încît era cu neputinţă de mers mai departe. Atunci Yui a luat cu sine foc. In peştera aceea se afla o fiară sălba­tică, semănînd cu un mistreţ, dar care avea în gură un mărgăritar luminînd. Mărgăritarul sclipea ca un felinar. Mai era tot acolo un cîine verde, care alerga înainte lă­trînd şi arătînd drumul. După ce străbătuse zece l i , Yui şi-a pierdut simţul zilei şi al nopţii. Cînd însă a băgat de seamă că se crăpa de ziuă, a văzut că mistreţul şi cîinele, care mergeau în faţa lui, s-au preschimbat în oameni îm­brăcaţi în veşminte de purpură. El a mai văzut, tot astfel, un zeu cu trup de şarpe, şi a început să stea de vorbă cu acela. Zeul i-a înmînat lui Yui o tăbliţă de jad cu lungi­mea de un ci şi doi tsun. Această tăbliţă slujea la măsu­rarea cerului şi a pămîntului. Yui s-a folosit de tăbliţă atunci cînd a pus în orînduială pămîntul şi apele. Zeul cel cu trup de şarpe nu era nimeni altul decît Si-huang.

(Wang Tziâ, însemnări despre întîmplări uitate)

•

In timpul domolirii potopului de ape, Yui se dusese să contemple [fluviul] lluang-he. Acolo a văzut un om ieşind din fluviu; omul, care avea faţă albă şi trup de peşte, i-a

312

spus: «Eu sînt duhul apei fluviului». Acesta i-a înmînat lui Yui un plan şi apoi s-a întors in viitoare.

[Shi-tsâ)

•

Încordîndu-şi toate puterile, Yui săpa canale de scur­gere, călăuzea puhoaiele şi netezea măgurile. în faţa lui îşi tîra coada un dragon galben. Pe urmele acestuia, ve­nea o broască ţestoasă neagră care căra în spinare argilă verde tsinni.

(Wang Tziâ, Însemnări despre întîmplări uitate)

în timp ce Yui domolea inundaţiile, dragonul sacru trăgea dungi pe pămînt cu coada, arătînd astfel căile de scurgere ale puhoaielor.

(Wang Yi, Comentarii la întrebări către cer)

Umblînd să potolească potopul, Yui s-a rătăcit şi, pier­zînd drumul, a nimerit într-o ţară ce se chema Chjung-bei {Extremul Nord). Nu era acolo nici vînt, nici brumă, nici ploaie, nici rouă. Nu se aflau nici păsări, nici animale, nici peşti, nu creşteau nici ierburi, nici copaci. [Ţara aceea] era netedă peste tot şi o înconjurau munţi înalţi. In cen­trul ţării se afla muntele Hu-ling, care semăna cu un ul­cior cu gît îngust. Printr-o gaură din pisc se scurgea o apă ce bolborosea şi care era numită shenfeng. Mireasma aces­tei ape era mai plăcută decît orhideele şi mirodeniile, iar la gust întrecea cu mult vinul şi tămîioasele. Izvorul se despărţea în patru braţe care se prăvăleau de pe munte şi apoi curgeau prin toată ţara. Clima era dulce. Bărba­ţii şi femeile locuiau în preajma apei. Ei nu arau, nu semă­nau şi nu mureau decît la vîrsta de o sută de ani, fără a îmbătrîni înainte de vreme şi fără a suferi de vreo boală. Lor le plăcea muzica şi, ţinîndu-se de mîini, ei cîntau

313

pe rînd felurite cîntece, iar vocile lor nu amuţeau ziua întreagă. Cînd oboseau ori cînd simţeau că le era foame, ei beau cu toi£N&Pa shenfeng, şi îşi recăpătau puterile numai­decît. DdcapMKi beau prea multă asemenea apă, se îmbă- tau şi nu se*mai trezeau zece zile în şir.

(Le-lsâ)

•

Sluga lui Kung-Kung, pe numele său Sian-yao, avea nouă capete, trup de şarpe, şi putea să se încolăcească aidoma unui inel. El înfuleca totul de pe Cele Nouă Pă­mînturi. Acest şarpe cu nouă capete scotea din el un li­chid din care se alcătuiau lacuri şi rîuri. Faptul acesta aducea multe nenorociri şi năpaste, iar animalele nu puteau trăi acolo. Domolind potopul, Yui l-a ucis pe Sian-yao. Sîngele aceluia era plin de duhoare, iar acolo unde se re­vărsase, nu mai puteau să crească nici un fel de grîne. Din el se mai revărsă multă apă, aşa încît pe locul acela nu s-a mai putut trăi. Yui a zăgăzuit locul cu pămînt înalt de trei jen , insă apa a năvălit de trei ori afară. Atunci Yui a săpat acolo un lac, iar împăraţii au zidit un turn pe po­vîrnişul de miazănoapte al muntelui Kunlun.

(Cartea munţilor şi mărilor)

m

Yui s-a dus să-şi vadă ţinuturile şi, ajungînd la mun­tele Kui-tzi, a murit. In munte se află o peşteră. Lumea spune că Yui a intrat în peştera aceea.

(Sii-ma Tsien, Însemnări istorice)

•

Liu-tz6 a spus: «Isprava lui Yui este minunată 1 A ajuns deparţş faima virtuţii sale. Dacă nu era Yui, am fi fost cu toţii peşti.»

(Tzo-chjuan)

814

Deukalion şi P y r r h a

De la înălţimea tronului său, fiul lui Satumus a văzut aceste crime; a gemut şi, aducîndu-şi aminte în cugetul său de ospăţul pe care-l dăduse Lycaon,17 prea proaspăt încă spre a fi destăinuit, şi-a lăsat sufletul pradă unei uriaşe mlnii, vrednice de Iupiter. El adună sfatul zeilor ; la glasul lui, au venit în fugă toţi fără preget1?. în Înaltul empireului este o cale pe care ochiul o descopere cînd ae­rul e fără nori: se cheamă calea lactee, iar strălucirea ei îmbie privirile. Anume pe calea aceasta se duo Nemurito­rii spre falnicul palat în care locuieşte stăpînul tunetu­lui. [...] Zeii iau loc în acest sanctuar strălucind peste tot de marmură: numaidecît, şezînd Într-un jilţ înălţat peste celelalte, cu mîna rezemată pe un sceptru de fildeş, Iupiter Îşi scutură de trei sau de patru ori coama grozavă ce-i adumbrea fruntea tulburînd pînă în măruntaie pă­mîntul, marea şi bolţile cereşti. Indignarea lui ţîşneşte deodată în aceste semeţe cuvinte:«[...] Astăzi, în toate ţinuturile pe unde Oceanul îşi plimbă talazurile sale zgo­motoase ca tunetul, stirpea muritorilor trebuie să piară. Jur pe fluviile care curg prin măruntaiele pămîntului şi scaldă pădurile de lîngă Styx,l Am încercat totul, însă rana nu se mai poate vindeca: trebuie folosit fierul, ca să nu se molipsească partea care mai 9 g |gătoasă. Legi­lor mele li se supun semizeii, divînitS^le «Jftttpurilor, Nymfele, Faunii, Satyrii, Sylvanii din munţi, şi nu-i socot mai puţin vrednici de onorurile cereşti, măcar că li se cuvine să vieţuiască pe pămînt, care le-a fost hărăzit în parte şi lor. Dar li socotiţi oare la adăpost de primejdie, voi, zei nemuritori, cînd însumi eu, stăpînul trăsnetului, nu sînt ferit de capcanele lui Lycaon, care va fi de aici înainte vestit pentru sălbăticia sa?» Toţi zeii se înfiorează şiese zoresc pătimaşi să cunoască pedeapsa vinovatului. [...] Iupiter întrerupe astfel din nou tăcerea: «El şi-a luat pedeapsa, fiţi fără nici o grijă în privinţa asta; vreau totuşi să cunoaşteţi păcatul şi pedeapsa. Dezgustătoarea larmă a crimelor acestui veac mi-a izbit urecheadorind să aflu că n-a fost decît un zvon mincinos, am coborît din ţinuturile Înalte ale Olimpului şi, zeu fiind, ca să umblu pe pămînt mi-am luat chip omenesc. [,..]Eu vestesc prin anume semne că un zeu s-a arătat: poporul începe să

315

se roage, iar Lycaon rîde la început de făgăduinţele de evlavie. Curînd insă o încercare fă ţişă — adaugă el — m ă va face să aflu dacă este zeu ori m u rito r şi adevărul nu va m ai fi îndoielnic. E ra noapte şi somnul îmi am orţea m ădularele, cînd dintr-o d a tă el se p regăteşte să m ă dea m orţii. I a tă prin ce încercare vrea el să se încredinţeze de adevăr. D ar a s ta i se pare puţin . Din ţa ra Molossilor i se adusese un o s ta tic : l-a în jungh ia t cu pum nalul său, şi o p arte din m ădularele v ic tim eicare se şi răcise pe ju m ă­ta te le-a pus la fiert, ia r celelalte le-a pus la frip t pe jă ra ­tic. Apoi aceste îngrozitoare bucate au fost aduse la m asă. în a rm a t cu focurile de răzbunare, am n ă ru it într-o clipă şi pala tu l şi pena ţii19 lui, vrednici de asem enea stăpîn. El a fu g it îngrozit şi, ajungînd pe cîmpiile lin iştite , a început să u rle; apoi zadarnic s-a m ai căznit să vorbească, găsind în el însuşi im boldul furiei sale: se tea de omor, cu care era a t î t de deprins, îl asm ute asupra turm elor: sîngele îl desfătează şi acum a. Veşm intele lui se preschim ­bă în p ăr lung şi braţele sale se prefac în picioare. M etam or­fozat în lu p ,20 el m ai p ăs trează urmele fostei lui fo rm e: al­b it de v îrs tă , el are tră s ă tu r i ce vădesc cruzim ea cea veche, ochii lui ard ca focul şi to t ce este în el are chipul acele­iaşi să lbătic ii. Nu a p ierit decît o casă, dar nu era singura care m erita să p ia ră ; p înă to t a tî t de departe cît se în ­tind m arginile păm întu lu i, dom neşte şi cruda Erinnys. Veţi zice că acelaşi ju răm în t îi uneşte pe oameni în tru crim ă. Să-şi îndure cazna m erita tă to ţi lao laltă , a s ta îmi e h o tărîrea neclin tită .» Cuvintele lui Iu p ite r sîn t prim ite ba prin s tr ig ă te de încuviin ţare, care sîn t un im bold nou pen tru m înia lui, b a prin tr-o învoire tă c u tă . Cu to a te a- cestea, ru inarea neam ului omenesc stîrneşte durere a- dîncă în inimile N em uritorilor, şi ei în treabă cum are să mai a ra te păm întu l, v ăd u v it de locuitorii lui, cine va m ai aduce je rtfe pe a ltare , sau dacă Iup ite r v rea să lase păm în­tul p radă fiarelor sălbatice? în treb ă rilo r acesto ra stăp înul zeilor le răspunde aşa: că el a av u t grijă de to a te acestea şi că nu le îngăduie spaim a neliniştii, fiindcă le făgăduieşte o stirpe deosebită a oam enilor, obîrşia căreia v a fi m inu­n a tă .

El era g a ta să-şi arunce trăsne te le p înă departe, asu­pra păm întu lu i, dar se tem u nu cum va să vadă cerul, lăcaşul N em uritorilor, cu miezul său aprins de la a tîtea

316

focuri, şi axa lumii înflăcărîndu-se de v îlv ă tă i de la un pol la celălalt pol. D ealtm interi el nu u itase că sorţii ho tărîseră ziua în care m area, păm întul şi palatu l zeilor vor fi m istu ite de flăcări şi cînd m aşina lum ii, rodul acesta al unui m eşteşug m inunat, va treb u i să se surpe cu zgom ot. El lasă jos suliţele făurite de m îna Ciclopi­lor şi se h o tă ră ş te pen tru a ltă osîndă: neam ul omenesc va pieri sub apele pe care cerul le va revărsa de pretu tindeni, în aceeaşi clipă el închide în peşterile Eoliei, Aquilonul şi celelalte v în tu ri a căror suflare risipeşte norii îngrăm ă­diţi în aer şi îi dă cale slobodă lui N otus: acesta îşi ia zbo­rul desfăcîndu-şi aripile um ede, nori negri acoperindu-i groaznicul chip: b arb a îi este încărca tă de ceţuri, valul curge din părul că ru n t, de pe frun tea lui se rid ică aburi, apa i se scurge de pe aripi şi de pe piept. De-abia m îna lui m are a îm pins norii în văzduhul oprit, că a şi izbucnit deodată un zgomot îngrozitor: puhoaie înghesuindu-se unele în altele se prăbuşesc din înaltu l cerurilor. Crainica Iunonei, sclipind de fe lurite culori, soarbe apele ce vor sluji norilor drep t h rană. L anurile cad frîn te, se nimicesc speranţele plugarului în lăcrim at, şi to a tă tru d a unui an în treg se iroseşte fă ră u rm ă. Mînia lui Iu p ite r nu se m ărgineşte la cerul supus îm părăţiei lu i: fratele său, zeul talazurilo r de azur, îi vine în a ju to r cu undele sale. E l cheam ă fluviile, şi în d a tă ce ele au ven it la curtea regelui lor, Ie spune: «Nu e nevoie să vă îndem n îndelung în clipa a s ta ; dezlăn ţu iţi-vă to a te forţele, căci vrem ea a sosit; deschideţi zăcătorile voastre subpăm întene şi, zdrobind zăgazurile, d a ţi frîu liber valurilor voastre.» Acestea ii sîn t poruncile: fluviile se re trag în obîrşiile lor, desferecă izvoarele, ia r acestea, nem aiînfrînate, se năpustesc în sînul Oceanului. N eptunus însuşi izbeşte cu triden tu l său în p ăm în t; glia se zguduie şi, zdruncinată , îşi deschide zăcătorile în care apele au s ta t ferecate. Puhoaiele se revarsă rostogolindu-se de-a curmezişul cîm purilor, purtînd g răm adă copaci, lanuri, tu rm e, case cu oam eni cu to t , şi tem plele zeilor şi lucrurile sfinte. O singură clădire m ai răm înea în picioare, m ereu neclin tită în tru tem elia ei, în to iu l prăpădulu i: dar c reşte tu l ei dis­pare sub valurile care cresc neînce ta t, tu rnurile şovăie şi se scufundă în genune. Nu m ai este deosebire în tre p ă­

317

m înt şi ocean, p re tu tinden i e num ai m are şi m area nu m ai are ţă rm u ri; un ins se c a ţă ră pe o m ăgură , a ltu l s-a aşezat în tr-o lu n tre Încovoiată şi trag e la vîsle pe acolo pe unde odinioară îşi m înase plugul. A cesta p lu teşte pe deasupra ţa rin ii sale şi peste bordeiul său îngropat de v a lu r i; celă­la lt apucă un peşte din v îrfu l unu i ulm ; ancora i se înfige la în tîm plare într-o cîmpie acoperită de v e rd ea ţă şi b ă r ­cile calcă peste coastele de dealuri îm podobite cu v iţă de vie. Acolo unde a ltă d a tă păşteau ia rb ă caprele sprintene, se odihneao acum diformele foci; păduri, oraşe, case iz­besc p riv irea pe sub ape a încîn ta te lo r Nereide, codrii au ajuns sălaşul delfinilor care sar pe creste de arbori şi se lovesc de s te ja rii clătinîndu-se la atingerea lo r; lupul înoată p rin tre m iei, apa 11 p o a r tă pe leul cel să lbatic , ea duce la fel şi pe tig ru , şi nu-i sîn t de n ici un folos m istre ţu lu i cum ­pliţii lu i colţi, n ici picioarele sprintene cerbului p u r ta t de ape. D upă ce a c ă u ta t îndelung un petec de p ăm în t să se odihnească, pasărea că lă toare sim te că n-o m ai p o t ţine aripile osten ite şi se prăbuşeşte în m are. Dealurile cele m ai înalte au d isp ăru t in uriaşa revărsare a m ărilor. Şi ia tă o privelişte n ouă: undele se izbesc in piscuri de m u n ţi; p a rtea cea m ai m are din oam eni a fost dusă de ape, iar cei pe care apele i-au c ru ţa t, p ier de foame după ce au s ta t a t î ta tim p fă ră h ran ă . Phocida desparte cîmpiile Aoniei de cele care se învecinează cu O eta, un păm în t rodnic a t î ta vrem e c ît fusta* p ăm în t, dar acum făcînd parte din m are şi nem aifiind nim ic altceva decît o în tin ­dere de ape, a lc ă tu ită în tre tim p . Acolo, un m unte lo­veşte cu tru fie aş trii, cu dublul său pisc: m untele se n u ­m eşte P am as şi fru n tea lui se în a lţă peste nori. D upă ce to tu l d iipăruse in valuri, pe acest m unte s-a oprit o lun tre p lăp îndă care il p u rta pe Deucalion îm preună cu însoţitoarea lui. F ă ră veste, Nimfele din Corycia şi sp iritele m unţilor încep a prim i u ră ri de la dînşii, în tocm ai ca şi Them is, a cărei voce profetică ro stea pe a tunci oracolele; n u a fost v reo d a tă om m ai c in s tit decît Deucalion şi m ai cre­dincios legilor d re p tă ţii; şi n u a fo st a lta m ai evlavioasă fa ţă de N em uritori decît soaţa lui. Cînd Iu p ite r a văzu t păm întu l p refăcu t în tr-o m are fă ră m argini, cînd a zărit un singur b ă rb a t răm as d in tre a tîte a m ii de b ă rb a ţi şi o singură femeie răm asă d in tre a tîte a mii de femei, am îndoi fără p rihană , am îndoi cucernici în tru c red in ţa în zei,

318

el a îm p răştia t norii care s-au re tra s d ina in tea suflării Aquilonului, şi a a r ă ta t păm întu lu i cerul iar cerului p ă ­m întul. M înia m ării scădea, regele care îi porunceşte ei legile, şi-a lă sa t tr id en tu l şi purcdde să potolească apele. La glasul său s-a iv it din genune T riton , acoperit de solzii purpurii pe care firea i-i dăru ise d rep t veşm în t; N eptunus i-a po runcit să sufle dînd v ia ţă ghiocului său su n ăto r şi p rin tr-un sem nal să readucă valurile şi fluviile în albiile lor. T riton apucă în d a tă scoica ce părea o ţe av ă ră su c ită care se lărgeşte lin de la un cap ă t spre celălalt. A bia o um pluse cu suflare că, d in tre valurile în m ijlocul cărora luaseră naştere, sunetele s-au şi răsp în d it pe to a te ţ ă r ­m urile m ării, de la a s fin ţit spre zarea aurorei. T o t atunci, lip ită de buza um edă a zeului prin b arb a că ru ia apa to t se m ai s trecu ra , ea dă sem nalul de re tragere p revăzu t de N eptunus; şi deodată sunetele i se răspîndesc peste valu ­rile ce acoperă păm în tu l, ca şi asupra ta lazu rilo r m ării: p re tu tin d en i unde ajung, ele ferecă apele. M area şi-a cu­noscut iarăşi ţărm urile , fiecare fluviu se închide în albia lui, apele scad, m ăgurile se a ra tă ieşind din in im a valurilor; se iveşte păm în tu l şi fiece lucru începe să crească pe m ă­sură ce apele se îm puţinează. D upă zile lungi de p răpăd , arborii îşi a ra tă crestele despuiate , pu rtînd încă pe crengi năm olul lă sa t de ape.

Universul şi-a redobîndi! form a, dar e p u s tiu ; singură­ta te a şi larga tăce re dom nesc peste to t . în fa ţa acestei p rivelişti, pe Deucalion îl podidesc lacrimile şi el îi vor­beşte astfe l P y rrh e i: «Tu, soră, tu , soţie,21 singura d intre femei scăpînd de m oarte , de aceeaşi obîrşie cu mine şi din acelaşi neam părin tesc , pe care apoi acelaşi culcuş ne-a u n it: acum , prim ejdia stTÎnge din nou legăturile noastre , în to a te ţin u tu rile pe care le vede soarele asfin ţind sau ră să rin d vom alcă tu i am îndoi neam ul om enesc; restu l a d isp ăru t în m are. Şi ch iar în clipa aceasta , zilele noastre nu m i se p ar a fi cu to tu l la ad ăp o st: norii m ai trezesc groaza şi acum în sufletul m eu. Care ţi-a r fi fost soarta , de-ai fi scăp at din p răp ăd fă ră m ine, tu cea nefericită? în ce chip ai fi p u tu t îndura, singură, spaim a? Cine ţi-a r fi a linat durerile? Crede-m ă, dacă m area te -a r fi luat, te urm am , soţie, ca m area să m ă fi lu a t şi pe m ine. D ar eu, m oştenitorul arte lo r părin te lu i m eu, să po t înnoi neam ul omenesc şi să to rn suflete în p lăm ada de lu t?

319

Acum, stirpea oam enilor num ai din noi doi va purcede, aşa cum vor Cei de sus, num ai noi să răm înem pilde de făp tu ri om eneşti.» Au vo rb it şi au plîns. Au v ru t să cheme cerul şi să întrebe sfintele oracole, ca să-şi afle un reazem. Şi num aidecît aleargă îm preună spre m alurile Cephisei, apele căreia nu se lim peziseră încă, dar curgeau în alb ia lor ş tiu tă . Mai în tîi ei pornesc să-şi toarne sfintele curăţi- toare licori pe cap şi pe h a in e ; apoi se în d reap tă spre augus­tu l sanctuar al zeiţei; m uşchiul i-a p ă ta t creştetu l şi nu m ai ard focuri pe altarele ce se în a lţă ici-colo. A bia a ting însă trep tele tem plului, că se şi p rosternă am îndoi cu fa ţa la păm înt. Buzele lor trem u ră to are s ă ru tă pardoseala lu stru ită şi făgăduinţele lor prind glas: «Dacă d iv in ită ­ţile înduioşate se înduplecă la rugile celui d rep t, dacă m înia zeilor poate fi îm blînzită, spune-m i, Them is, cum se poate îndrep ta cu m ăiestria n o as tră osînda stirpei, a ra tă -te prielnică şi dă-ne sprijin în nenorocirea noastră .» M işcată, zeiţa le-a ro s tit oracolul acesta : «Ieşiţi din tem ­plu, învăluiţi-vă capul, dezlegaţi-vă cingătoarea care vă strînge veşm intele şi aruncaţi după voi oasele m arii voas­tre mume». Am uţindu-le glasul, ei nu s-au c lin tit din loc m ultă vreme îngroziţi, şi cea dintîi P y rrh a a sp art tăcerea, nevrînd să se supună zeiţei. Cu glas trem u ra t îi cere ier­ta re cu team a să nu jignească um brele m aterne cu oasele ce le-ar risipi. E stim p, ei chibzuiesc în cugetul lor cu v in te ­le în tunecate ale oracolului, spunîndu-şi-le m ereu. In cele din urm ă, fiul lui Prom etheus o îm bărbătează cu aceste vorbe duioase pe fiica lui Epim etheus: «Sau isteţim ea m ă am ăgeşte, sau oracolul e p reacurat şi la ticăloşie nu ne îndeam nă. Marea n o astră m um ă este T erra, pietrele sînt, în trupu l ei, ceea ce socotim oase, pe care poruncă ni s-a d a t să le aruncăm după noi.» T itan id a e zguduită de ase­menea presupunere; nesigură încă, nu cutează să spere, căci am îndorura înştiin ţările cereşti le nasc îndoială. Dar oare ce ră u ar face, încercînd? Ei se îndepărtează, îşi învăluie capul, desfac cingătorile de pe veşm intele lor şi, supunîndu-se oracolului, aruncă p ietre pe urm ele lor. Iar pietrele — cine ar crede, dacă vechimile n-ar s ta m ăr­tu rie? — se despoaie de asprim ea lor şi tre p ta t dobîndesc moliciunea trebu itoare p lăm ădirii unor noi forme. Curînd, ele se alungesc şi su b stan ţa lor ce se moaie începe a vădi oarecari tră să tu r i de chip omenesc, încă nedesluşite.

320

Astfel nici m arm ura, sub întiiele lovituri de daltă , nu a ra tă decît o imagine grosolană a om ului. P artea aceea din pie­tre în care o sevă um edă e am estecată cu ţă rîn ă , se p re­schim bă în carne; p a rtea cea ta re pe care nim ic n-o poate m lădia se preface în oase, iar ce au fost vine, la fel au răm as, cu acelaşi num e. în scurt răstim p , din voia D ivinităţilor celor de sus, pietrele aruncate de mîinile bărb a tu lu i chip bărbătesc dobîndiră, şi femei s-au iv it din cele aruncate de femeie. De acolo sîntem noi stirpe ta re , h ă răz ită încercă­rilor m uncii, şi to tu l în noi este m ărtu ria obîrşiei noastre.

(Publius Ovidius Naso, Metamorfoze, I, 163—415)

Var, refugiul avestic

Şi ia tă , a tunci, A hura M azda22, zăm islitorul, a v estit o adunare cu sfinţii nem uritori cu faim ă în vrem ea aceasta în ţa ra Iranului de sfîn tă obîrşie. Şi l-a v es tit în adunare pe stră lucito ru l Yima, cel de neam ales, Y im a stăp înul să rb ă to rit de a tunci încolo cu oam enii cei m ai de seam ă în vrem ea aceasta în ţa ra Iranu lu i de sfîn tă obîrşie. A venit la această adunare cu sfin ţii nem uritori zăm islitorul A hu­ra M azda, cu faim ă în vrem ea aceasta în ţa ra Iranulu i de sfîn tă obîrşie; s-a pogorît şi Y im a, el, cel m ăre ţ, p rin ţu l de neam ales, cu faim ă in vrem ea aceasta în ţa ra Iranului de sfîn tă obîrşie, de atunci, p rin tre oam enii cei m ai de seam ă.

Vorbindu-i astfel, că tre Y im a s-a în tors A hura M azda: «O, preafrum osule Y im a, fiu al lui V ivahvant, ia tă , un p răpăd de geruri este g a ta să v ină în lum ea păm întească, şi fu rtu n ă de zăpadă se va prăbuşi de la început peste m unţii care sînt m ai înalţi şi în jos, spre văile ţinu tu rilo r prăvălatice. A tunci, Y im a, va pieri a tre ia p a rte din cire­zile acestu i păm în t şi to t ce se află în locuri m ai prim ejdi­oase şi care sîn t în piscuri de m un ţi şi cei ce um blă prin văgăunile văilor şi care s tau în apărate adăposturi.

[Peste lum ea de tru p u ri cădea-vor ierni ce vor aduce frigul ucigăto r şi vor lăsa să cadă zăpezile groase. T ot ce este v ie ta te în ţin u tu rile p u stii sau pe m unţi sau în şesuri va fugi să se ascundă în adăpostu ri subpăm întene. Mai înainte de venirea iernii, ierburi şi plante vor fi p re tu tin ­

321

deni, dar după ia rn ă se va socoti m inunat locul unde se va ivi m ăcar o u rm ă de picior de oaie.]

Vei face un Var (loc înzidit). îl vei face lung cit o fugă de cal pe fiecare din cele p a tru la tu ri ale sa le ; şi în ău n tru vei aduna lao la ltă din cirezile de v ite de fiece soi, şi din oa­meni şi din p ăsă ri; vei strînge săm în ţă de focuri ce ard in culoare ro şcată . Locul cel înzidit îl vei face lung pe fiecare din cele p a tru la tu ri ale lui cît fuga unui arm ăsar de lu p tă , şi să fie un s tau l pen tru v ite. Ia r apa o aduci pe o cale lungă de o hathra; şi să m ai ai grijă de păsările d inăun tru , îndestulîndu-le cu grăunţe coapte, şi grîul bălan să nu lipsească ori să se îm puţineze cu m încarea fă­cu tă . Apoi vei în ă lţa case şi hanuri cu coloane, cu săli şi cu încăperi re trase . Şi să m ai aduni acolo pe to ţi b ărb a ţii şi pe to a te femeile cu obîrşia cea m ai frum oasă, pe cei m ai frumoşi d in tre ei, pe cei m ai pu ternici. D upă aceea să aduci din to a te soiurile de v ite care sîn t pe păm întu l acesta, din tre cele m ai bune, cele m ai frum oase, cele m ai viguroa­se ; şi să culegi cît m ai m ulte sem inţe de arbori d in tre cei m ai aleşi, d in tre cei m ai înm iresm aţi ce se află pe păm întul acesta; şi să m ai pui acolo grîne de orice soi pen tru h rană, din cîte sîn t pe păm întu l acesta m ai pline de m ireasm ă şi m ai gingaşe la gust. Chiar acum să aduci cîte o pereche fă ră cusur din oricare neam , ca să-şi facă locuin ţă şi aces­tea , îm preună cu tine , Y im a, în locul înzid it. Să nu fie n iciodată acolo chipuri cocoşate din spate ori din fa ţă , nici sluţenie, o Y im a, nici gîngăveală, nici tică loasă pier­zanie, nici vreo fiin ţă m ăru n tă sau pocită , şi nici v reun tru p peste m ăsu ră de înalt, nici cu d in ţii prea lungi, şi cu nici unul din m ultele semne nefericite pe care le adaugă, celor ce tră iesc pe păm înt, A ngra M ainyu, şi nici vorbe nele­giuite, nici hoţie sau am ăgire 1 în acela d in tre [marile] sălaşe care se va afla m ai sus, p regăteşte nouă platform e podite; în cel de la mijloc, şase: şi tre i, în cel m ai de jos. Ia r în cel d in tîi vei adăposti o mie de perechi zăm islitoare de p arte bărbă tească şi parte fem eiască, în cel de la m ij­loc şase sute de perechi zăm islitoare, ia r în sălaşul care va fi cel m ai mic să se afle tre i su te . Cu un bold de au r să-i călăuzeşti într-acolo pe to ţi, Y im a, în locul cel înzidit, şi zidurile să ocolească to tu l de ju r îm prejur, şi ferestre să despici în loc cuvenit, ca să fie lum ină.»

322

In clipa aceea Y im a a chibzuit, În treb înd: «In ce chip voi p u tea să fac acest loc înzid it despre care m i-ai spus, Ahura Mazda?»

A tunci A hura Mazda i-a răspuns lui Y im a: «O, Yima, preafrum osule fiu al lui V ivahvant, ia tă , păm întu l acesta cu călcîiele ta le călcîndu-l, îl vei frăm în ta în acelaşi chip şi cu mîinile ta le , mînuindu-1 întocm ai aşa cum obişnuiesc oamenii să frăm înte lu tu l u m ed .»[...]

[Isp răv ind de făcu t ceea ce A hura M azda îi poruncise, A hura M azda îi m ai spuse lui Y im a: «Luminile care lu- m ina-vor acest Var vor fi lum ini m eşteşugite, fiindcă ne­văzu tă va fi lum ina soarelui, a lunii şi a stelelor. Ia r după fiecare răs tim p de patruzeci de ani, fiece pereche de oa­meni va naşte a ltă pereche, şi to t astfel fiecare din to a te celelalte soiuri de v ieţu itoare. Ia r pasărea K arsh ip tan va aduce acolo legea .»]

(Avesta, „Vendidad“, II, 42—112)

REACŢIA UNIVERSULUI (CATASTROFELE COSMICE)

Dacă diluviile sînt reductibile la spaţiul terestru iar scopul lor mitic este pedepsirea neamului omenesc, formele escatologice de răsfrîngere cosmică depăşesc raportul direct dintre zei şi oameni, fiind clasificabile în categoria războaielor cereşti între diferite tagme de zei (adesea zei şi demoni) pentru supremaţie sau în Gategoria spe­cială a activităţilor divine pe care miturile nu le explică, sugerînd doar că omul le îndură consecinţele pentru că le stă în cale acciden­tal. Fireşte că adesea conflictul între zei şi demoni (restrîns în Biblie la rivalitatea Yahweh-Azazel, lărgit în mitologia vedică la conflic­tele Devas-Asuras, decisiv pentru destinul cosmic în mitul scandi­nav despre Ragnardkr, al „amurgului zeilor") traduce conflictele teologice timpurii între cultele rivale. Dar a reduce numai la a tît miturile marilor catastrofe escatologice este o eroare, întrucît — să nu uităm — zeii sînt consideraţi totdeauna şi patronii sau loca­tarii anumitor aştri. Ecourile observaţiilor astrofizice primitive s-au aşezat corespunzător în miturile escatologice, în care s-au suprapus în amestec strivit multe alte amintiri ale unor evenimente insolite,

323

naturale sau nu, ca şi destule interpretări mitofilosofice ale adoles­cenţei minţii omeneşti.

Miturile catastrofelor sînt dintre cele mai variate ca naraţie a spectacolului, de la titanomahia şi gigantomahia grecilor, sau şirul de conflicte stereotipe din Egipt (Re-Apophis, Horus-Seth), din Ira­nul zoroastric (Tistrya-Apaosha), din India (Rama-Ravana), din lumea hittită (Teshub-Ullikummi), extins uneori la un conflict de principii universale (Ormuzd-Ahriman, Dumnezeu-Diavolul), pînă la distrugerea proptelelor cereşti (miturile chineze raportate la zeiţa Niui-wa), la arderea finală a universului (de exemplu în ultimul stadiu avestic) sau la repercusiunile implicite de tipul scufundării Atlantidei ori al exploziei din Sodoma şi Gomora. Dar toate acestea vizează destinul.

Titanomahia

Dureros trud indu-se lungi zile în şir, se lu p tau unii cu alţii, în crîncenă încăierare, zeii T itan i şi fiii lui Kronos, sem eţii T itan i sălăşluind în piscul [m untelui] O thrys, şi pe Olympos zeii fău rito ri ai tu tu ro r binefacerilor, pe care-i zămislise R heia cea cu păru l frum os, îm preunată cu Kronos. De zece ani în treg i se lup tau fă ră răgaz unii cu ceilalţi, cu in im a încrîncenată de mînie, ia r în aspra lor bătă lie nici un deznodăm înt, nici un soroc nu se a ră ta în vreuna din tab ere : sfîrşitul războiului to t m ai răm înea, pen tru to ţi, la fel de îndoielnic. D ar cînd zeii le-au dat [uriaşilor cu cîte o su tă de braţe] ceea ce se cuvenea, adică nectarul şi am brozia din care gustau num ai ei, în pieptul tu tu ro r acestora inimile se um plură de v itejie. Părin tele zeilor şi al oamenilor le ro sti a tunci cuvîntarea aceasta: «Ciuliţi-vă urechea, voioşi copii născu ţi de Gaia şi Uranos, ca să v ă spun ce îmi porunceşte in im a m ea din p iep t. Sînt zile lungi de cînd ne lup tăm în fiecare zi pen tru izbîndă şi b iru in ţă , unii îm potriva celorlalţi, zeii T itan i şi noi, copiii lui Kronos. V-a ven it rîndul să văd iţi, d inain tea T itanilor, cum plita voastră putere şi neînvinsele voastre b ra ţe , în b ă tă lia cea crîncenă. G îndiţi-vă să daţi dovadă de prietenia v o astră credincioasă, voi care dato ra ţi num ai voinţei noastre binefacerea de a fi văzut lum ina zilei din nou, sloboziţi din lan ţu l c run t al adîncului Întunecoaselor

324

ilâgurj.» Astfel a vorb it el, ia r K ottos, desăvîrşitul v i­teaz, i-a răspuns la rîndul său : «Vai, doamne (<’daimon), tu nu ne dezvălui nim ic din ceea ce nu am fi a fla t. Ştim bine că tu cuprinzi to tu l cu înţelesul şi cu duhul: tu îi ai pe N em uritorii care în lă tu ră rău l cel în fiorător. M ulţu­m ită înţelepciunii ta le , sloboziţi din adîncul întunecoase­lor neguri, din nemiloasele lan ţu ri, noi ne-am în tors aici, stăpîne fiu al lui Kronos, d in tr-o nesperată bunăvo in ţă . De aceea, din voia n o as tră în ţe leap tă , vom lup ta cu inim a nefrîn tă pen tru b iru in ţa voastră , bătîndu-ne în tem utu l duel îm potriva T itanilor, în to t şirul acestor puternice în că ie ră ri.» Astfel a vorb it el, ia r zeii făuritori ai tu tu ro r binefacerilor îi încuviin ţară cuvintele. Inim a lor era în se ta tă de război m ai m ult ca oricînd. Şi în ziua aceea cu to ţii, zeii şi zeiţele, porniră o b ătă lie cum plită , to ţi, şi zeii T itan i şi copiii lui Kronos, şi cei pe care Zeus îi adu­sese înapoi la lum ina zilei din subpăm înteanul Erebos, crunţi şi pu tern ic i, înzestra ţi cu o fo rţă fă ră seam ăn. Fiecare d in tre ei avea cîte o su tă de b raţe , care le ţîşneau înspăim întă toare din um eri, precum şi cîte cincizeci de capete, în fip te în tre um eri în trupurile lor vînjoase. Şi cînd se rid icară d inain tea T itan ilor în sălbatica bă tă lie , ţineau în mîinile lor viguroase stei colţuroşi, ia r T itan ii îşi strîn seră rîndurile cu voioşie şi ei, şi din ambele tabere se vădise ce sîn t în sta re să facă fo rţa şi braţele. Groaznică, vu ia în p reajm ă nesfîrşita m are. D eodată, p ă ­m întul m ugi cu glas cum plit, ia r largul cer îi răspunse gemînd. în a ltu l Olympos se c lă tin a din tem elii de iureşul Nem uritorilor. Un cu trem ur greu se răsp îndea pînă în negurosul T artaros, am estecîndu-se cu uriaşul zgomot de paşi care călcau în nem aipom enită neorînduială, ca şi răsunătoru l zăngăn it de arme. Aşa um blau ei, slobozind săgeţi încărcate de suspine, şi din ambele tabere vocile care se strigau unele pe altele se înălţau p înă la cerul în ste la t, în vrem e ce to a te se izbeau în tre ele în tr-un groaznic tu m u lt.

[Şi Zeus însuşi încetase a tunci să-şi m ai înfrîneze vio­len ţa ; şi, cu inim a um plîndu-i-se grabnic de înflăcărare, el porni să-şi a ra te m ăsura în tregii sale pu teri. E l venea din cer şi de pe Olympos, aruncîndu-şi fă ră preget fulgerul, iar din m îna sa vîn joasă trăsne te le zburau însoţite de tu n e tş şi de fulgere, făcînd să se ro tească văpa ia dum ne­

325

zeiască a tunci cînd îşi repezea loviturile. Ia r de ju r îm pre­ju r păm întul,izvor de v ia ţă , pîlpîia de văpaie şi, căzînd pradă flăcărilor, urlau din ră sp u te ri uriaşe păduri. Clocotea to t păm întu l, şi talazurile O ceanului, şi m area neroditoare. Un suflu a rză to r îi înfăşură pe T itan i, pe feciorii ţărîn ii, în vrem e ce v ăp a ia se urca u riaşă spre norul dumnezeiesc; dar în ciuda pu terii lor, ei îşi sim ţeau ochii o rb iţi cînd scă­p ăra lum ina de tră sn e t şi de fulger. O dogoare năpraznică s trăb ă te a genunea. Priveliştea din ochi şi sunetul din urechi erau aidom a celor pe care le-ar stîrn i, întîlnindu-se, p ă ­m întul şi cerul răsp în d it deasupra. Zgomotul n u ar fi fost a tî t de grozav dacă, năruindu-se unul, celălalt nu s-ar fi su rpa t peste el, aşa de cum plit era (vuietul) s tîrn it de zeii care se năp u steau în lu p tă . Şi v în turile , in trînd şi ele în încăierare, făceau să vibreze păm întu l zdruncinat, praful răsco lit, tunetu l, fulgerul şi arzăto ru l tră sn e t, a r­mele m arelui Zeus, şi ele alergau încoace şi încolo pu rtînd strigătele de sfidare de la o ta b ă ră la cealaltă. Un zgomot groaznic izbucnea din înspăim în tă toarea bătă lie , unde se săvîrşeau m ăreţe isprăvi. Apoi lu p ta scăzu. P înă atunci, şi unii şi a lţii se b ă tu se ră cu îndîrjire în puternicele lor încăierări.]

D ar în rîndul dintîi, K ottos, Briareos şi Gyes, nesă tu i de război, a ţîţa ră o b ă tă lie cru n tă . Şi braţele lor vînjoase aruncau fă ră în trerupere cîte tre i sute de p ietre deodată. E i îi zdrobiră pe T itan i, sub norii întunecoşi ai săgeţilor, apoi îi izgoniră în grabă sub păm în tu l cel cu căi largi, ia r acolo îi ferecară în lan ţu ri pricinuitoare de durere pe trufaşii pe care îi b iru iseră braţele lor, ca să s tea de atunci încolo to t aşa de departe sub păm în t, pe cît (de departe) este cerul cel de deasupra: o nicovală de aram ă ar cădea din cer vrem e de nouă zile şi nouă nop ţi pînă cînd să a tin g ă în ziua a zecea păm în tu l; şi to t astfel, o nicovală de aram ă ar cădea de pe păm înt vreme de nouă zile şi nouă nopţi p înă cînd să ajungă, în ziua a zecea, în T arta ros. Locul acela este îm prejm uit de un zid de aram ă. Trei brîie de um bră îi încing gura căscată . D easupra au crescut ră d ă ­cinile păm întului şi ale neroditoarei m ări. Acolo au fost ascunşi T itan ii, în um bra ceţoasă, din voia lui Zeus, adu- nă to ru l de nori. Ei nu po t ieşi a fară : Poseidon a zăvorit după ei porţile de aram ă, ia r meterezele se în tin d de ju r îm prejur. T o t acolo sălăşluiesc Gyes, K ottos şi Briareos

323

cel cu inim ă m are, paznicii credincioşi care, în numele lui Zeus, ţin scutul.

(Hesiod, Theogonia, 630—735)

GigantomahiaD upă C entaurus este Tem plul Lum ii, ia r aici se vede

strălucind A ltarul care a ieşit b iru ito r după îndeplinirea ceremoniilor religioase atunci cînd Glia în fu ria tă i-a rid i­ca t îm potriva Gerului, cu armele lor, pe enorm ii G iganţi, cei iscaţi din crăpăturile stîncilor, aceste neam uri felurite la chip şi cu trupurile de a lcă tu ir i felurite. A tunci chiar şi zeii au c ă u ta t a lţi zei, care să le fie m ai presus. E ra cuprins de îndoială p înă şi Iu p ite r şi se tem ea că n u va m ai fi în s ta re să facă ceea ce ş tia că poate face. E l a v ăzu t p ă ­m întul ridicîndu-se şi a crezut că n a tu ra to a tă s-a ră s tu rn a t cu fundul în sus, căci m unţii g răm ăd iţi se în ă lţau m ereu peste a lţi m unţi, încît p înă şi stelele fugeau de aceste m orm ane uriaşe care se apropiau de ele. Iu p ite r nu m ai văzuse vreodată astfel de asaltu ri vrăjm aşe şi nici nu ştia dacă m ai po t fi oarecari pu teri dum nezeieşti m ai m ari decît ale lui. A tunci, Iu p ite r întocm i acest A ltar din stele care stră luceşte şi acum , fiind a ltaru l cel m ai m are... Acolo, la picioarele acestu i A ltar, au căzut je rtfe G iganţii, ia r Iu p ite r îşi luă fulgerul său cel tu rb a t, ca pe o arm ă, în m îna sa d reap ta num ai după ce însuşi se alese preot înain tea zeilor.

(Marcus Manilius, Astronomicon, I, 413 ssq)

Dărîmarea lumii

în al unsprezecelea deceniu dublu al S tăpînului, Ah M ucencab a ieşit să lege ochii lui O xlahun-ti-ku .23 Dar num ele său nu-l cunoştea nim eni afară de sora lui m ai m are şi de fiii săi. Se zice că nici lor m ăcar nu li s-a a ră ta t fa ţa lui. A tunci se şi încheiase facerea lumii, dar ei n u ştiau ce anum e se petrece. T o t a tunci, (zeii) O xlahun-ti-ku au fost prinşi de (zeii) Bolon-ti-ku. S-a lă sa t a tunci în jos

327

o văpaie, s-a pogorît a tunci o funie, şi au fost coborîte p ietre şi toiege. A tunci a început b ă ta ia cu p ietre şi toiege. A tunci au fost prinşi (zeii) O xlahun-ti-ku. Capetele lor au fost sp in tecate , feţele le-au fost b ă tu te , ia r ei au fost schi­lodiţi şi ră s tu rn a ţi pe spinări. A tu n c ili s-a ră p it scep tru l şi vopseaua roşie de pe obraz. A tunci a fost lu a tă şi pasărea verde ku k [quetzal]. A tunci au fost lu a ţi germenii recoltei, s-a lu a t m iezul sem inţelor din roade, [miezul] m icilor tigve, al sem inţelor roditoare din tigvele cele maxi şi din fasolea d ă tă to a re de rod. Y ax Bolon Tzacab a în făşu ra t se­m inţele şi s-a făcu t nevăzu t în al treisprezecelea cer. Şi ia tă , num ai pieliţele şi cocenii au m ai răm as aici pe p ă­m în t. A tunci in im a lui a p lecat din pricina acelor Oxla­hun-ti-ku , însă ei n u ştiau că plecase inim a recoltei. Ve­neau a tunci orfani, nevoiaşi, văduve, ia r cei vii răm îneau fă ră inimile lor. E i au fost îngropaţi în nisip, p rin tre v a­lurile m ării. Au sosit ploile, vor fi ploi a tunci, m ai înainte de pieirea scep tru lu i. Se vor prăbuşi cerurile, pe păm înt se vor p răbuşi, cînd cei p a tru zei, cei p a tru B akab, îl vor dărîm ă. D upă ce s-a isp răv it dărîm area lum ii, au fost să­d iţi copacii [zeilor Bakab]; s-a în ă lţa t a tunci Im ix Che cea Roşie la ră să r it , s-a rid ica t stîlpul ceresc, sem nul dărîm ă- rii lum ii. Acolo s-a cu ib ă rit un g raur galben. Şi a tunci s-a rid ica t Im ix Che cea A lbă la m iazănoapte, ia r acolo s-a aşezat pasărea Zac Chic. S-a în ă lţa t stîlpul ceresc, sem nul dărîm ării lum ii. A ceasta fusese Im ix Che cea A lbă. A tunci s-a în ă lţa t Im ix Che cea N eagră, la asfin ţit. S-a rid ica t stîlpul ceresc, sem nul dărîm ării lum ii, şi acolo s-a aşezat pasărea cu p iep t negru P itz ’oi. A tunci s-a în ă lţa t Im ix Che cea G albenă [la m iazăzi], şi to t acolo s-au m ai aşezat un graur galben şi p asărea v estito are Oyal. Şi a tu n ci s-a în ă lţa t Im ix Che cea Verde la m ijlocul păm în tu lu i, în am in tirea dărîm ării lum ii.

(fiartea lui Chilam Balam din Chumayel, mitul I)

Sodoma şi Gomora

Şi Yahw eh (Domnul) i s-a a ră ta t lui (Abraham) lîngă s te ja rii de la Mamre, pe cînd el şedea la uşa cortului său, în a rş iţa zilei. E l şi-a rid ica t ochii şi s-a u i ta t şi, ia tă ,

328

tre i b ă rb a ţi s tă tea u d inain tea lui. Cînd i-a ză rit, a alergat din uşa cortu lui să-i întîm pine şi s-a înch inat pînă la păm înt, şi a ro s ti t : «Doamne, dacă am afla t bunăvoin ţă în priv irea ta , nu trece pe lingă robul tă u ! îngăduie să se aducă p u ţin ă apă, şi spălaţi-vă picioarele, şi poposiţi sub copac, p înă m erg să aduc o bucăţică de pîine, ca să vă p u te ţi înviora, şi după aceea p u te ţi să v ă u rm aţi calea pe care a ţi v en it la robul vostru .» A tunci ei au spus: «Fă cum ai zis ». Şi A braham s-a dus grabnic în co rt la Sarah şi i-a zis: «Ia repede tre i m ăsuri de fă ină bună, frăm înt-o şi fă tu r te ». Şi A braham a a lergat la cireadă, şi a lu a t un viţel fraged şi bun, şi l-a d a t unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a lu a t brînză şi lap te şi viţelul pe care-l gătise, şi le-a pus d inain tea lo r; şi a s ta t şi el lîngă dînşii, sub copac, p înă ce au m încat. E i i-au g ră it: «Unde este Sarah, soţia ta?» Ia r el a zis: «Ea e în cort». Yahweh (unul d in tre ei) a spus: «La p rim ăvară m ă voi întoarce negreşit la tine, iar Sarah, so ţia ta , are să a ib ă un fiu». Şi Sarah asculta la uşa cortu lui, din spatele lui. A braham şi Sarah erau acum b ătrîn i, în a in ta ţi în v îrs tă , ia r la Sarah încetase să m ai fie sorocul femeilor. Aşa că Sarah a rîs în sinea ei, zicînd: «După ce am îm b ătrîn it şi b ă rb a tu l m eu e b ă trîn , aş m ai pu tea să am pofte?» Yahweh i-a g ră it lui A braham : «De ce a rîs Sarah şi a zis: — Aş pu tea să m ai nasc eu cu adevăra t prunc, acum cînd sîn t bă trînă? — E ste oare ceva prea anevoios pen tru Y ahw eh? L a vrem ea cuvenită , m ă voi în toarce la tine , la p rim ăvară , şi Sarah va avea un fiu.» D ar Sarah a tăg ăd u it, zicînd: «N-am rîs», căci îi era frică. E l a spus: «Ba da, ai rîs». A tunci b ă rb a ţii s-au sculat să plece de acolo şi s-au u i ta t înspre Sodoma; şi A braham s-a dus cu dînşii să-i petreacă în drum ul lor [...]

Apoi Yahweh a spus: «Deoarece strig ă tu l îm potriva Sodomei şi Gomorei este m are şi păcatu l lor e foarte greu, eu m ă voi pogorî să v ăd dacă faptele lor sîn t în tru to tu l po triv it s trigătelo r care au ajuns p înă la mine, ia r de nu, voi afla!» A stfel, b ă rb a ţii s-au în d ep ărta t de acolo şi au plecat spre Sodoma; dar A braham s-a oprit în fa ţa lui Yahweh. Apoi A braham a ven it m ai aproape şi a zis: «Vei nim ici oare în tr-ad ev ăr pe cel d rep t lao laltă cu cel

ticălos? Să ne închipuim că sîn t cincizeci de drepţi în c e ta te ; vei nim ici tu a tunci locul şi nu-l vei cru ţa pentru cei cincizeci de drepţi care sîn t acolo? D eparte de tine să fie

329

săvîrşirea unui lucru ca acesta, să ucizi pe cel d rep t lao­la ltă cu cel ticălos, încît cel d rep t să p re ţu iască to t a tîta cît ticălosul 1 D eparte să fie aceasta de tine! Cel care ju ­decă to t păm în tu l nu va face oare d rep ta te?» Şi a zis Y ahw eh: «Dacă voi găsi la Sodoma cincizeci de drepţi în ce ta te , voi c ru ţa looul în treg pen tru ei». A braham a răspuns: «Iată am cu tezat ch iar eu să-i vorbesc lui Y ah­weh, eu care sîn t num ai pulbere şi cenuşă. Să ne închi­puim că din cei cincizeci de drep ţi lipsesc cinci. Vei nimici oare to a tă ce ta tea pen tru că lipsesc cinci?» Şi el a spus: «Nu o voi nim ici, dacă voi găsi acolo patruzeci şi cinci». El i-a g ră it lui din nou şi a zis: «Să ne închipuim că se află acolo patruzeci». E l a răspuns: «Pentru cei patruzeci, nu o voi n im ic i». A tunci el a z is : «Vai, să nu fie m înios Yahweh, şi eu voi g ră i. Să ne închipuim că se află acolo tre izec i.» E l a răspuns: «Nu o voi nim ici, dacă voi găsi acolo tre i­zeci». E l a zis: «Iată , am cu tezat chiar eu să-i vorbesc lui Yahweh. Să ne închipuim că se află acolo douăzeci.» El a răspuns: «Pentru cei douăzeci, nu o voi nimici». A tunci el a zis: «Vai, să nu fie mînios Y ahweh, şi eu voi g ră i iarăşi, num ai de d a ta aceasta . Să ne închipuim că se află acolo zece.» E l a răsp u n s: «Nu o voi nim ici p en tru cei zece». Şi Y ahw eh a purces în drum ul său cînd a isp răv it să-i vorbească lui A brab^m , ia r A braham s-a în tors la locul său.

Cei doi Îngeri25 au ven it în Sodoma seara; ia r L o t şe­dea în p o a rta Sodomei. Cînd i-a v ăzu t, L o t s-a sculat să-i întîm pine şi s-a înch inat cu fa ţa la păm în t, şi a zis: «Ro­gu-vă, domnilor, să v ă ab a te ţi în casa slugii voastre şi să poposiţi peste noap te, şi spăla ţi-vă picioarele; apoi pu­te ţi să v ă sculaţi devrem e şi să m ergeţi în calea v o a s tră .» E i au spus: «Ba nu , ne vom petrece no ap tea pe stradă» . D ar el a s tă ru it pe lîngă ei cu tă r ie ; astfel, ei s-au ab ă tu t că tre dînsul şi au in tra t în casa lu i; şi el le-a pus m asă şi le-a copt azim ă şi ei au m încat. D ar p înă să se culce dîn­şii, oam enii din ce ta te , b ă rb a ţii din Sodoma, tin eri şi b ă ­trîn i îm preună, to t poporul p înă la cel din u rm ă om, au înconjura t casa; şi ei i-au s tr ig a t lui L o t: «Unde sîn t oa­m enii care au ven it în no ap tea a s ta la tine? Scoate-i afară la noi, ca să-i pu tem cunoaşte26 pe ei!» L o t a ieşit pe uşă la oam eni, a t r în t it uşa după e şi a zis: «Vă rog,

330

fraţii mei, să nu săv îrşiţi vreo nelegiuire! U itaţi-vă, am două fiice care n-au cunoscut b ă rb a t; lăsaţi-m ă să vi le aduc afară , şi făeeţi-le lor ce v ă place; num ai să nu le faceţi nim ic acestor oam eni, căci ei au ven it la adăpostul acoperişului m eu!» D ar ei au spus: «Dă-te înapoi!» Şi au zis: «Insul acesta a ven it ca venetic, şi v rea să facă pe judecătoru l 1 I ţi vom face ţie acum m ai m are ră u decît lo r .» Apoi I-au îm brîncit în lă tu r i pe L ot şi s-au apropiat să spargă uşa. D ar b ă rb a ţii aceia au în tins mîinile şi I-au tra s pe L o ţ în casă, la dînşii, şi au tr în t i t uşă. Şi ei i-au lov it cu orbire pe oam enii care erau la uşa casei, de la mic la m are, aşa încît aceia s-au is to v it orbecăind pe la uşă. A tunci b ă rb a ţii i-au spus lui L o t: «Mai ai pe altci­neva aici? Gineri, fii, fiice, sau pe oricine ai în ce ta te , scoa- te-i din acest loc; căci noi sîntem g a ta să nim icim locul acesta, fiindcă s trig ă tu l îm potriva locuitorilor lui s-a în ­te ţ i t în a in tea lui Yahweh, ia r Yahweh ne-a trim is pe noi ca să-l n im ic im .» A stfel, L o t a ieşit a fară şi le-a spus gi­nerilor săi, care erau să se însoare cu fetele sale: «Sus, plecaţi din locul acesta ; căci Y ahw eh este g a ta să p răp ă­dească ce ta tea 1» D ar ginerilor săi li s-a p ă ru t că el glu­m eşte. Cînd s-au rev ărsa t zorile, îngerii I-au zorit pe L ot, zicînd: «Scoală-te, ia-ţi soţia şi pe cele două fiice care sînt aici, ca să nu pieri şi tu în tru pedeapsa cetăţii» . D ar el zăbovea; a tunci, b ă rb a ţii aceia i-au ap u cat de m înă pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fiice ale lui, Y ahw eh fiind în d u ră to r cu dînsul, şi I-au dus afară şi I-au aşezat d inain tea ce tă ţii. Ia r cînd I-au scos afară , [unul din ei] a spus: «Fugi, ca să scapi cu v ia ţă ; să nu te u iţi în d ă ră t sau să te opreşti undeva în vale ; fugi înspre dealuri, ca nu cum va să p ie ri.» Şi L o t le-a g ră it: «Vai, nu , dom nilor; ia tă , sluga v o astră a a fla t bunăvo in ţă în ochii voştri şi voi m i-aţi a r ă ta t m are blîndeţe în tru cru ţarea v ieţii m ele; dar eu n u p o t să fug că tre dealuri, fă ră ca prăpădu l să m ă a jungă din u rm ă şi să pier. Ia tă , colo este o ce ta te destul de aproape ca să fug în ea, şi este m ică. L ăsaţi-m ă să fug în tr-însa — nu-i aşa că e m ică? — şi voi scăpa cu v ia ţă !» E l i-a zis lui, «Iată că-ţi fac şi h a tîru l acesta, să nu prăpădesc ce ta tea de care m i-ai vo rb it. D ă zor, fugi într-acolo, fiindcă n u p o t face nim ic p înă cînd nu ajungi tu acolo.» De aceea, num ele ce tă ţii s-a chem at T soar (Cea-mică). Soarele răsărise deasupra p ăm în tu ­

r i

lui, cînd L ot a in tra t în Tsoar. A tunci Yahweh a tu rn a t peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi de foc, de la Yahweh din cer; şi a n im icit cu desăvîrşire cetăţile acelea şi to a tă valea, şi pe to ţi locuitorii ce tă ţilo r, şi ceea ce creştea pe păm în t. D ar soţia lui L o t a p riv it înapoi şi s-a p refăcu t în stîlp de sare .27 Şi A braham s-a dus dis-de- d im ineaţă la locul unde s tă tu se d inain tea lui Y ahw eh; şi s-a u i ta t în jos spre Sodoma şi Gomora şi spre to t ţ i ­nu tu l din vale şi a b ăg a t de seam ă că, ia tă , fum ul gros din ţ in u t se rid ica la fel ca fum ul d intr-un cuptor. Aşa a fost că a tunci cînd El (Dumnezeu) a n im icit cetăţile din vale, şi-a adus am inte E l de A braham şi l-a scos afară pe L o t din mijlocul p răpădu lu i, cînd a tre b u it să nim i­cească cetăţile în care locuise L o t. Acum L ot plecase din Tsoar şi se aşezase pe dealuri, cu cele două fiice ale sale, căci îi era frică să m ai stea în T soar; astfel, şi-a făcu t să ­laş în tr-o peşteră, îm preună cu cele două fiice ale lui. Ia r cea în tîi n ăscu tă i-a zis celei m ai tin e re : «Tatăl no stru este b ă trîn şi n u m ai este nici un b ă rb a t pe p ăm în t, care să in tre la noi după obiceiul păm în tu lu i. Vino, să-l fa­cem pe ta tă l n o stru să bea vin, şi noi ne vom culca cu el ca să ne pu tem p ăs tra sem inţia prin ta tă l n o s tru .» 28 Astfel, ele I-au făcu t pe ta tă l lor să bea vin în noap tea aceea; şi cea în tîi n ăsc u tă s-a dus şi s-a cu lcat cu ta tă l ei; el n-a ş tiu t nici cînd s-a culcat ea, nici cînd s-a sculat. Şi a doua zi, cea în tîi n ăscu tă i-a spus celei m ai tin ere : «iată, eu m -am culcat no ap tea tre c u tă cu ta tă l m eu; hai să-l facem să b e a 'v in şi la n o ap te ; apoi vei m erge şi te vei culca tu cu el, ca să ne pu tem p ă s tra sem inţia prin ta tă l n o s tru .» A şadar ele I-au făcu t pe ta tă l lor să bea vin şi în noap tea aceea; ia r cea m ai tîn ă ră s-a dus şi s-a cul- culcat cu el; n -a ş tiu t nici cînd s-a culcat ea, nici cînd s-a sculat. A m îndouă fiicele lui L o t au răm as însărc ina te de la ta tă l lor. Cea m ai m are a n ăsc u t un fiu, şi i-a d a t n u ­mele de M oab; el este părin te le m oabiţilor din ziua de azi. Cea m ai tîn ă ră a n ăscu t şi ea un fiu, şi i-a d a t num ele de Ben-am m i; el este p ărin te le am m oniţilor din ziua de azi.

(Vechiul Testament, „Geneza", XVIII, 1—33; XIX, 1 — 38)

332

Atlantida

K ritias: A scultă aşadar, Socrate, o povestire foarte stranie şi to tuşi cu desăvîrşire adevăra tă , aşa cum a is­torisit-o odinioară Solon, cel m ai m are d in tre Cei Şapte în ţe lep ţi. [...] Dacă ar fi p u tu t duce la cap ă t istorisirea pe care o adusese din E g ip t [...] nici Hesiod, nici Homer, nici a lt poet n -ar fi fost m ai v e s tit ca el. [...] (Preotul din Sais ii spunea): « în scrierile noastre este vorba, de fapt, de uriaşa putere pe care C etatea v o astră a stăvilit-o odinioară din înain tarea ei obraznică, năzuind să inva­deze to to d a tă E uropa şi Asia, şi care se năpustise din te ­meiurile ei aflate în M area A tlan tică. Pe atunci, m area aceea d ep ă rta tă se pu tea s trăb a te ; se afla în tr-adevăr o insulă acolo, în fa ţa strîm to rii pe care voi o num iţi, aşa cum ziceţi, Coloanele lui Herakles. A ceastă insulă era m ai m are decît L ibya şi Asia la un loc; de acolo, trecerea că tre alte ostroave era cu p u tin ţă pen tru nav igato rii din v re­mea aceea, iar de pe acele insule, spre to t continentul afla t fa ţă în fa ţă şi care îm prejm uie m area aceasta înde­p ă r ta tă , adev ăra ta m are. Căci dincoace de strîm toarea de care vorbim nu pare decît o rad ă d intr-un golf g îtu it; de cealaltă p a rte este cu ad ev ăra t m area, ia r păm întu l care o înconjoară num ai el în tr-adevăr şi de fap t are dreptul să poarte numele de continent. Deci pe această Insulă A tlan tida se alcătuise o m are şi m in u n ată putere regală; ea stăp înea insula în treagă, precum şi m ulte alte ostroave şi p ă rţi din con tinen t; ba m ai m u lt, de p a r ­tea aceasta a s trîm torii, ea dom nea peste L ibya pînă către E g ip t, peste E uropa pînă în T yrrhenia (Etruria). Ia tă însă că adunîndu-şi to a te forţele, pu terea aceasta s-a n ă p u s tit to to d a tă asupra ţă r ii voastre , asupra ţă rii noastre şi asupra în tregii în tinderi cuprinse dincoace de strîm toare, năzuind să şi le subjuge dintr-o lovitură. A tunci, Solon, C etatea voastră şi-a a ră ta t pu terea şi a făcu t să strălucească d inain tea priv irii tu tu ro r oamenilor forţa şi energia sa. P rin tre to a te celelalte, ea avea întîiul rang în p riv in ţa m oralului, ca şi a tu tu ro r arte lo r care slu­jesc războiu lu i; m ai în tîi fai frun tea helenilor, apoi singură de nevoie, p ă ră s ită de alţii, ea a în fru n ta t prim ejdiile ex­trem e ; dar în cele din u rm ă şi-a b iru it agresorii şi şi-a înăl­ţa t tro feu l; cei care nu fuseseră încă robiţi, au fost cru­

333

ţa ţ i de la constrîngeri; celorlalţi care, ca noi, tră iesc din­coace de Coloanele lui Herakles, ea le-a d ă ru iţ tu tu ro ra , fă ră pizm ă, lib e rta tea . D ar în tim pul care a ijrm at, s-au petrecu t violente cutrem ure de păm în t şi cataclism e; în răstim pu l unei zile şi unei nop ţi de groază ce s-a iscat, to t poporul, g răm adă, al lu p tă to rilo r voştri s-a scufun­d a t sub p ăm în t şi to t astfel s-a scufundat în m are şi a dis­p ă ru t Insula A tlan tid a29. De acolo şi fap tu l că, p înă şi în zilele noastre , m area din partea locului e cu n ep u tin ţă de s tră b ă tu t şi de cerceta t, în cărcată cum este de vaduri de mîl pe care le-a lă sa t insula, scufundîndu-se.» Ia tă prin urm are, Socrate, ce povestea bătrînu l K ritias, după cum auzise de la Solon; ce ai ascu lta t tu este num ai un rezu­m at.

(Platon, Timaios, 20 d —25 e)

K ritias: ...dacă ne am intim a t î t c it se cuvine lucrurile pe care i le-au spus preoţii odinioară lui Solon şi pe care acesta n i le-a dezvălu it s în t aproape în cred in ţa t că, fa ţă de ju d eca ta oam enilor din ziua de azi, îmi voi fi dus fă ră greş p înă la cap ă t sarcina pe care m i-am luat-o . Aşa­dar, acesta-i lucrul ce trebu ie să-l îndeplinesc de aici în ­colo şi pe care nu se cuvine să-l m ai am în. în a in te de to a te , să ne aducem am inte anum e că s-a scurs de nouă ori cîte o mie de ani din vrem ea cînd s-a dec larat războiul în tre localnicii de dincolo şi d inăun tru l Coloanelor lui He­rakles, şi to ţi aceia care locuiau dincoace de ele; isto ria acestu i război trebu ie să v-o povestesc de la un cap la altul. Ia r în războiul acesta, S ta tu l în care ne aflăm a av u t, cum v-am m ai spus, conducerea uneia din tabere şi şi-a p ăs tra t-o p înă la soroc. în frun tea celeilalte tabere erau regii acestei Insule A tlan tida , despre care v-am spus că era pe a tu n c i m ai m are decît L ibya şi Asia lao laltă şi că astăz i, după ce s-a scufundat în m are de pe urm a unor cu trem ure de păm în t, ea scoate în calea nav iga to ri­lor care vor să ajungă de aici în m area to ta lă , stav ila m îlurilor de n e s tră b ă tu t, nem aiîngăduindu-le să-şi urmeze drum ul. Cele m ai m ulte d in tre populaţiile barbare şi toate neam urile greceşti care erau a tu n c i v ă vor ajunge cunos­

334

cute unul\ cîte unul, în desfăşurarea expunerii mele, fiţi încred in ţa ţi, în fiece loc unde v a fi prilejul. în ce îi p ri­veşte, pe ae a ltă p arte , pe atenienii din vrem ea aceea şi pe adversarii îm potriva căro ra au p u r ta t acest război, trebuie să încep prin a v ă în fă ţişa în prim ul rînd care le erau şi pu terea şi form a de guvernăm înt. D ar d in tre cei doi adversari în cauză, cel d in tîi căru ia se cuvine să-i înfăţişez cu precădere sta rea este poporul din ţa ra aceasta de aici. S-a făcu t o d a tă în tre zei, cum bine ştiţi, o îm părţire pe regiuni a în tregului păm în t, îm părţirea fiind rîn d u ită de so artă şi nu de vreo sfadă: n u ar fi în tr-ade- v ă r lipsit de tem ei să ne închipuim nişte zei neştiu to ri fa ţă de ceea ce a r fi m ai p o triv it p en tru fiecare din ei, nici m ă­car să ne închipuim că, devrem e ce ei ştiu ce îi este m ai p o triv it celuilalt, să se ia la c e a rtă unii cu alţii pen tru stăp în ire! Deci, în tru c ît a tîrn a de sorţii Zeiţei Dike [Justiţia) să-şi dobîndească fiecare p artea do rită , ei s-au aşezat în ţin u tu rile cuvenite şi, devreme ce s-au s ta to r­n icit, părînd nişte păsto ri în ochii turm elor lor, ei au fost cei care ne-au h ră n it pe noi care eram stăp în irea lor, v i­tele lo r; în pofida acestei deosebiri, ei nu se foloseau de trupul lor spre a istov i cu silnicii trupurile v itelo r lor, cum fac ciobanii cu ale lor cînd le duc la păşune; d im potrivă, ei răm îneau în spate ca să îndrepte m ersul, ş tiind că anume de acolo se lasă m înat cel m ai bine orice anim al, şi după înseşi planurile lor, se foloseau de s tă ru in ţă ca de o cîrm ă spre a-i pune m îna pe suflet, şi m înîndu-le astfe l, ei cîr- m uiau to a te fiinţele m uritoare cum se cîrm uieşte o cora­bie. D ar pe c îtă vrem e a lţi zei îşi întem eiaseră rînduielile lor în celelalte ţin u tu r i ce le fuseseră h ărăzite d rep t p a r­tea lor, H ephaistos şi A thena, care au aceeaşi fire, to t ­odată fiindcă sîn t fra te şi soră, zăm isliţi de acelaşi ta tă , şi pen tru că dragostea de cunoaştere şi d ragostea de a r tă îi călăuzeşte spre acelaşi ţel, şi-au lu a t din această pricină aceeaşi p a rte îm preună, anum e ţin u tu l care este al nos­tru , în tru c ît el era în rud it şi se po trivea cu talen tele şi în ­ţelepciunea lor. [...] O scu rtă înştiin ţare e to tu ş i necesară înain te de începerea expunerii m ele: cînd m ă veţi auzi dînd adesea num e greceşti barbarilor, să nu v ă m iraţi defel! M otivul este de fap t, cum veţi înţelege, că Solon, care avea de gînd în tr-adevăr să folosească is to ria as ta pentru propriile lui com puneri poetice şi care cercetase

335

valoarea de sem nificaţie a acestor num e, a descoperit că preoţii egipteni de care v ă vorbeam le scrisese/ă cei din­tîi, transpunîndu-le în lim ba lo r; şi că apoi Sol6n, reluînd la rîndu-i înţelesul acestor num e, le-a transpus în limba noastră , transcriindu-le din nou. A şadar, aceste scrieri ale lui Solon se găseau la bunicul meu, în clipa aceasta ele se m ai află încă la mine şi, copil fiind, le-am s tu d ia t cu m igală. Prin urm are, de m ă veţi auzi rostind num e asem ă­nătoare cu cele de pe la noi, să nu v ă cuprindă m irarea, căci acum ş tiţi care e pricina. D ar ia tă acum în ce chip începea această lungă istorie. Aşa cum s-a spus mai înainte asupra îm părţirii, h o tărîte de soartă , a în tregu­lui păm în t în tre zei, hărăzindu-i aici unuia un ţ in u t mai în tirs , ia r dincolo, a ltu ia, un ţ in u t m ai mic, fiecare chiver- nisindu-şi locul său cu altare şi jertfe , to t astfel Poseidon, dobîndind d rep t p arte a sa insula A tlan tida, îşi aşezase acolo n işte copii ai săi pe care îi avusese de la o femeie m uritoare, în tr-un loc din insulă, aşa cum vi-l voi descrie. De la ţărm ul m ării, chiar că tre mijlocul în tregii insule, era o cîmpie care, după da tin ă , fusese fă ră tăg ad ă cea mai frum oasă d in tre to a te cîmpiile şi care era m ai rodnică decît s-ar fi p u tu t dori. Ia r lîngă această cîmpie, to t la mijlocul insulei, la o depărtare cam de cincizeci de stadii, era un m unte nu prea m are. Pe acest m unte locuia unul d in tre oam enii care, la obîrşie, se născuseră acolo din p ăm în t; num ele lui era Evenor, şi femeia cu care tră ia el se num ea Leukippe; ei au adus pe lume o singură fiică, K leitho. F a ta ajunsese la v îrs ta îm plinirii cînd au m urit m am a ei şi ta tă l . în vrem ea a s ta Poseidon, dorind-o, s-a îm preunat cu ea şi a tă ia t to a te povîrnişurile îm prejm ui­toare ale colinei pe care locuia dînsa, făcînd astfel o ce­ta te tra in ică şi întocm ind adevărate brîie de păm în t şi de m are, unele în juru l a ltora, rînd pe rînd m ai mici şi m ai m ari, două de păm în t şi tre i de m are, ca şi cum, por­nind din inim a insulei, ar fi făcu t să se înv îrtească o roa tă de olar, şi a în d ep ărta t de cen tru în to a te direcţiile aceste ocoluri a lternate , făcînd inim a ce tă ţii inaccesibilă pentru oameni: de fap t, încă nu erau pe-acolo nici corăbii, nici navigaţie. Apoi Poseidon însuşi, m ulţum ită însuşirilor sale de zeu, a îm podobit mijlocul acesta al insulei, făcînd să ţîşnească de sub păm înt la suprafaţă două izvoare de apă, unul cald, altul rece, care se scurgeau dintr-o fîntînă,

336

făcînd păm în tu l să rodească h ran ă de to t felul în can tita te îndestu lă toare . Ia r după ce a d a t naştere de cinci ori unor gemeni de parte b ărb ă tească şi i-a crescut pe aceşti zece copii pe care îi zăm islise, el a îm p ărţit to a tă insula A tlan tida în zece, şi în tîiu lu i n ăscu t d in tre gemenii cei m ai v îrstn ic i i-a hă răz it reşedin ţa mam ei, cu to t cu brîul de păm în t care o înconjura şi care era cel m ai în tins şi cel m ai bun, şi l-a s ta to rn ic it rege peste to ţi ceilalţi; în vre­me ce pe ceilalţi i-a făcu t num ai arhonţi, dînd fiecăruia din ei cîrm uirea unui m are num ăr de oam eni şi a unui larg ţ in u t. Pe de a ltă p a rte , le-a d a t tu tu ro ra num e. Celui m ai în v îrs tă , adică Regelui, i-a fost d a t un num e în toc­m ai de la care şi-au lu a t num irile în treaga insulă ca şi m area zisă A tlan tică , deoarece A tlas a fost num ele p u r­t a t de cel care cel d in tîi a dom nit atunci ca rege. G eam ă­nului care venise pe lume după acesta şi căru ia îi căzuse la sorţi lim ba de p ăm în t din p a rtea insulei dinspre Coloa­nele lui Herakles, că tre ţin u tu l ce se cheam ă azi Gadeira, i-a d a t — p o triv it denum irii acestei p ă r ţi din insulă — un num e care, rostindu-se Eum elos greceşte, e în graiul băştinaş Gadeiros, de vrem e ce el a înzestra t G adeiria30 cu num ele său. Pe u rm ăto rii n ăscu ţi i-a n u m it Am pheres pe unul, E uaim on pe celălalt. În tîiu l n ăscu t din perechea a tre ia a fost n u m it de el M neseus, ia r cel de-al doilea, Au- toh tonos. E lasippos a fost num ele celui d in tîi din perechea a p a tra ; M estor era al doilea. Însfîrşit, la perechea a cincea, num ele de Azaes i-a fost d a t celui ce a văzu t lu ­m ina zilei în a in tea celuilalt, ia r num ele Diaprepes, celui care a v en it după el. A şadar, to ţi aceşti copii ai lui Posei- don, ei ca şi urm aşii lor, au locuit în acea ţa ră vrem e de m ulte generaţii, stăp în ind num eroase alte insule care erau în m are, b a m ai m ult, în tinzîndu-şi s tăp în irea , aşa cum s-a spus m ai înain te , ch iar şi asupra ţă rilo r care sîn t din­coace de Coloanele lui H erakles, pînă în E g ip t şi în Tyr- rhenia. Ia tă astfel cum se n ăş tea din A tlas o a ltă stirpe num eroasă şi s lăv ită , în care, pe de a ltă p a rte , cel mai v îrstn ic, acela care era rege, îi tran sm itea de fiecare d ată au to rita te a în tîiu lu i n ăscu t d in tre copiii săi, aşa încît la ei reg a lita tea a u rm at să fie a p ă ra tă . Bogăţiile pe care le aveau urm aşii lui A tlas erau de un belşug cum n-a mai fost v reo d a tă altul la fel în vreo d inastie regească şi cum

337

nici nu va m ai fi altu l cîndva; m ai presus, to t ce se lucra în oraş le era lor hărăz it, to t aşa precum şi to t ce era opera m uncii din res tu l ţă r ii . Deşi le soseau de afară num eroase lucruri, d a to rită în tinderii p u terii lor, to tu şi insula în­săşi Îm plinea m ai to a te nevoile de îndestulare a vieţii, pe în tîiu l loc fiind to t ce ţine de m etale, fie ele ta r i , fie care se po t top i, scoase din păm în t de in d u stria m ineri­tu lu i, ca să nu m ai vorbim de acela căru ia azi nu i-a m ai răm as decît num ele, dar care în vrem ea aceea avusese nu doar num e, ci şi tă r ia sa însăşi, ia r în m ulte locuri din insulă era dezgropat din p ăm în t: v reau să spun — ori- chalcul31 care, afară de aur, era cel m ai preţios d in tre m e­talele cunoscute în epoca aceea; m ai m ult, to t ce poate da o pădure pen tru m unca celor care lucrează lemnul, insula producea cu prisosin ţă. [...] Ia r păm întu l dăruindu-le to a te aceste binefaceri, a tlan ţii îşi clădeau sanctuarele, locuinţele regale, porturile, arsenalele m arinei, dînd preţ în tregii lor ţă r i ia tă după ce plan. P en tru început, peste şanţurile circulare cu apa m ării, care îm prejm uiau vechea ce ta te m aternă , ei au c lăd it poduri, deschizînd astfel ca­lea de leg ă tu ră cu ţin u tu l d inafară şi cu reşedinţele regale. Aceste reşedinţe regale, ei le înălţaseră din capul locului, num aidecît, ch iar pe te rito riu l unde se aflase lăcaşul Zeu­lui şi al străm oşilor; şi fiecare rege, prim indu-le de la a lt rege, în frum useţa podoabele făcu te p înă la el, ridi- cîndu-le valoarea cît m ai m u lt fa ţă de înain taşu l său, a jungînd pînă acolo că au d a t lucrării lor o frum useţe şi nişte p roporţii, num ai vederea cărora s tîrnea uluire. [...] Şi ia tă cum a fost z id ită reşed in ţa regală în ău n tru l acro­polei: ch iar în cen tru se afla un sanctuar, consacrat deo­p o triv ă [străbunei] K leitho şi lui Poseidon, loc inviola­bil, îm prejm uit cu o în g răd itu ră de aur. Anum e acolo era locul unde, la obîrşie, fusese zăm islită şi n ăscu tă s tir ­pea celor zece basilizi (prin ţi regali), şi to t acolo lum ea venea să-şi aducă, în fiece an, din to a te cele zece p ărţi ale ţă rii, ofrandele anotim purilor, pen tru fiecare din cele două d iv in ită ţi. Naosul lui Poseidon era lung de o stadie şi la t de tre i p lethre, ia r înălţim ea îi era proporţio- n a tă p en tru ochi cu celelalte două m ărim i. În fă ţişarea exterioară era pu ţin cam b a rb a ră : pe d inafară to a tă ca­pela fusese îm b răca tă în a rg in t, num ai bazele extrem e ale frontonului, nu, ia r acroterele erau îm brăcate în aur. Cît

338

priveşte interiorul, acesta se în făţişa cu un tav an căp tu ­şit în întregim e cu fildeş, s tro p it cu aur, arg in t şi orichalc, cum şi o îm brăcăm inte de orichalc pen tru to t ce se m ai vedea acolo, adică pereţi, coloane, duşum ele; se aflau aşe­zate acolo s ta tu i de aur ale Zeului, în picioare pe un car tra s de şase cai înaripa ţi pe care-i m îna, Zeul fiind aşa de înalt încît a tingea vîrful bolţii tav an u lu i, precum şi unui cerc de o su tă de Nereide care-l înconjurau — num ărul lor fiind cel s ta to rn ic it p rin tre oam enii vrem ii — şi care s tă te a u u rcate pe delfini. Naosul m ai cuprindea m ulte alte s ta tu i, aduse d rep t prinos de particu lari. în jurul capelei, pe d inafară, se înălţau imaginile de femei ca şi de b ărb a ţi ale celor care au fost urm aşii acestor zece regi; şi să nu m ai vorbim de num eroasele şi însem natele ofrande venite din p a r te a regilor ca şi din p artea oam enilor de rînd, fie chiar din oraş, fie din to a te ţările stră ine asupra cărora se în tindea stăp în irea atlan ţilo r. A ltarul era, la rîndul lui, prin m ărim e şi prin lu cră tu ră , îii armonie cu restu l clădirii. Pe scurt, reşed in ţa regală se po trivea m ă­reţei a u to rită ţi, ca şi pe de a ltă p arte podoabelor san c tu ­arului. Să vorbim acum despre izvoare, despre cel din care curgea apa rece şi despre cel din care curgea apa caldă; deb itu l era de un belşug nem ărg in it; a t î t de m i­n u n a t erau înzestra te am îndouă &pre a fi u tile , dato rită în făţişării şi însuşirii apelor, încît folosirea lor era înles­n ită de clădiri şi p lan ta ţii de arbori ce înconjurau izvoa­rele p o triv it cu felul apei în treb u in ţa te . D in tre aceste construcţii aşezate îm prejurul izvoarelor, unele erau re ­zervoare în aer liber, alte rezervoare, acoperite pentru iarnă , erau m enite băilor ca ld e : de o parte s tă te a u rezer­voarele regale, de a lta zăcătorile oam enilor de rîn d ; şi m ai erau altele pen tru femei, fă ră a le socoti pe acelea fă ­cute p en tru cai şi îndeobşte p en tru animalele de povară, fiecare din ele fiind în zestra t cu un chip de îm podobire p o triv it ţelu lu i. [...] D upă ce se trecea de porţile dinafară, în n u m ăr de tre i, pornind apoi spre m are şi în to a te direc­ţiile, la o depărta re de cincizeci de stad ii de la cea mai m are in c in tă ca şi de la p o rt, se în tindea un zid circular ce se îm buca asupra gurii canalului de lîngă m are. [...] D upă d a tin ă , ţa ra to a tă era foarte în a ltă şi ieşea p ieptiş din m are; îm prejurul oraşului nu era decît şesul înconjurînd oraşul, el însuşi îm prejm uit de un inel m untos ce cobora

QâlQowv

pînă pe ţărm ul m ării; şesul era neted , în terase, şi m ai m ult lung decît larg, m ăsurînd de la un cap ă t la a ltu l tre i m ii de stad ii în lungime şi două m ii de s tad ii pe povîr­niş, de la m are p înă în cen tru ; ţin u tu l acesta al insulei întregi era în d rep ta t spre m iazăzi şi la adăpost de vîn- turile îngheţate care veneau de la m iazănoapte. Cît p ri­veşte m un ţii înconjurători, erau în vrem ea aceea vestite num ărul lor, înălţim ea, frum useţea fă ră pereche fa ţă de to ţi care sîn t azi. [...] F iecare din cei zece regi avea, în p artea sa de terito riu , o au to rita te personală absolută asupra oam enilor şi aproape a tu tu ro r legilor sta tu lu i său, el singur pedepsind şi tr im iţîn d la pieire pe cine voia. Pe de a ltă parte , cît priveşte a u to rita tea unor regi asupra altora ca şi legăturile d in tre ei, to a te acestea se supuneau poruncilor purcese chiar de la Poseidon, aşa cum le tran s­misese prin obiceiul păm întu lu i şi prin tr-o inscripţie pe care cei d in tîi d in tre ei puseseră s-o graveze pe o stelă de orichalc, rid ica tă în centru l insulei, în sanctuaru l lui Poseidon. Regii se adunau uneori după cinci ani, alteori după şase ani, dînd astfel aceleaşi d rep turi perechii şi ne- perechii: adunarea era consacrată dezbaterii treburilor obşteşti, ca şi cerce tării oricărei îm preju rări, dacă se petrecuse vreuna, cînd cineva încălcase poruncile Zeului, după cum, în sfîrşit, şi luării unei ho tărîri. D ar atunci cînd treb u ia lu a tă o a ta re ho tărîre , ei începeau să-şi dea unii a lto ra chezăşii de b ună cred in ţă , şi ia tă cum anum e. D upă ce se dădea drum ul unor tau ri în ţa rcu l sfîn t al lui Poseidon, regii, răm înînd singuri, înălţau rugi Zeului ca acesta să prim ească v ic tim a ce îi va fi pe plac; după aceea, ei porneau la v înătoare , fă ră arm e de fier, doar cu suliţi şi arcane. Apoi, acela d in tre ta u ri care fusese prins era dus lingă ste lă şi în jungh ia t lîngă p a rte a ei de sus, în vrem e ce ei ju rau pe inscrip ţie. Pe lîngă legea lui Poseidon, stela m ai cuprindea şi form ula unui ju răm în t care p re­vestea m ari nenorociri celui ce I-ar fi tră d a t. Cînd deci, după sacrificiul îm plin it p o triv it cu legile lor, ei închinau to a te m ădularele tau ru lu i al căru i sînge îl am estecau în tr-un crater, aruncau apoi un cheag de sînge asupra fiecărui m ădular; după aceea îl azvîrleau în foc, îm plinind astfel curăţirile în ju ru l stelei. Mai departe , scoţînd cu căni de aur sînge din c ra te r şi, cu sîngele scos astfel, făcînd li- baţiuni pe flacără , ei ju rau să h o tă rască p o triv it cu legea

340

g ravată pe stelă, să pedepsească pe acela d in tre ei care ar fi încălcat d inain te unele puncte, să nu încalce cu bună ş tiin ţă în v iito r nici una din poruncile inscripţiei, să nu poruncească v reodată nim ic din ceea ce n u s-ar potriv i cu hotărîrile P ărin te lu i lor, m ai m ult, să nu se supună nici­od ată alto r porunci decît ale lui. D upă ce făceau acest le­găm înt, pen tru dînşii ca şi p en tru urm aşii ce aveau să se nască din ei, fiecare bea ce m ai răm ăsese în cană, ia r cana o aşeza ca prinos în sanctuaru l Zeului; apoi fiecare se du­cea la cina şi la îndatoririle sale. D upă aceea, cînd se lăsa întunericul şi se răcea jaru l focului ce arsese în ju ru l je r t ­felor, îm brăcaţi cu to ţii în veşm inte de culoarea albas- tru lu i închis, de neasem uită frum useţe, se aşezau în ce­nuşa răm asă de la sacrificiul ju răm în tu lu i; ia r noaptea , cu to a te focurile stinse în preajm a sanctuaru lu i, se su­puneau judecă ţii to t aşa cum ei înşişi judecau pe alţii, dacă cum va unul d in tre ei înv inu ia pe altul de a fi încălcat în vreun fel oarecare legea. D upă ce to t ei rosteau sen­tin ţa , ho tărîrea judecătorească o gravau, la venirea zilei, pe o ta b lă de aur, acesta fiind un docum ent am in tito r pe care-l dăru iau Zeului ca ofrandă, lao laltă cu veşm intele lor. [...] A tunci cînd Zeul zeilor, cel care dom neşte prin m ijlocirea legilor şi are însuşirea de a vedea acest soi de lucruri, cugetînd la decăderea la care ajunsese stirpea m inunată, a h o tă rît s-o pedepsească spre a o strun i prin în v ă ţă tu ra ce i-ar da-o; el i-a ad u n a t pe to ţi zeii în cel m ai de p re ţ lăcaş al lor, fă ră îndoială cel ce aflîndu-se în centrul lum ii dă vedere asupra a to t ce se săvîrşeşte şi, după ce se adunaseră to ţi, le-a ro s tit această cuvîn tare: {sfîrşitul dialogului lipseşte).

(Platon, Kritias, 108d— 121c)

Note

1 Figura lui Athrahasis e mai complexă decît a similarilor săi din aria de influenţă mesopotamiană; înţeleptul mitic e privit ca un salvator periodic al omenirii. Mitul însuşi (de origine sumeriană, reluat de akkadieni în forma poemului Cînd zeii erau încă oameni) are un specific aparte explicînd riguros, în conceptul mitic semit, cauza antropogoniei şi cauza potopului; zeii ajung treptat la for­

341

ma pedepsei diluviene, aşa cum ajunseseră şi la crearea omului pedepsit, însă Athrahasis e avocatul abil al omenirii, pe care nici zeii nu-l pot înfrînge; în alt plan, mitul construieşte o ipostază umană insolită postantropogonică: fuga omului din lumea evi­dentă.

2 Enki — numele sumerian al zeului £ a .3 N intu — unul din numele atributive ale zeiţei M amei (Belet-iîi)

sau Născătoarea, Maica zeilor (o Magna deum mater), moaşă divină şi, implicit, zeiţă antropogonică.

4 We (We-ila) divinitate obscură, poate identificabilă cu babilonia­nul K ingu (prezent în Enuma elish, ca uzurpator al tronului uni­versal şi ca al doilea soţ al zeiţei haosului acvatic primordial, Tiamat; sacrificarea lui e un act expiator, care intră în ritualul simbolic al ţapului ispăşitor). Textul akkadian îi atribuie lui We facultatea inteligenţei, deşi unii asiriologi traduc cuvîntul temu, indicînd atributul zeului, prin „personalitate".

5 Textul canonic al B ibliei seamănă aici cu începutul Cărţii lu i Enoh (apocriful etiopian); fiii lui £7 (Dumnezeu) din acest pasaj obscur sînt fiinţe divine de la „curtea cerească".

6 Odraslele rezultate din mezalianţă sînt enigmaticii N ephilim , uria­şii la care fac dese aluzii numeroase texte biblice (şi canonice, şi apocrife).

7 Arca (aron — casă), în dimensiunile pe care trebuia să le însumeze (150 x 25 x 15 metri) nu e concepută ca o corabie; deşi element mitic de răspîndire largă, arca a fost totuşi căutată şi de arheologi. Alpinistul F. Navarra izbutind să degajeze din gheţarul de pe Ara- rat o bucată de lemn de stejar dintr-un obiect mult mai mare, arheologii i-au stabilit şi vîrsta, cu ajutorul radiocarbonului, la 5000 ani. O expediţie ulterioară nu a mai obţinut rezultate con­cludente.

8 Catastrofa nu e descrisă ca o simplă ploaie abundentă, ci ca un eveniment cosmic, cu deschiderea ferestrelor cerului şi a fîntînilor marelui adînc, adică a haosului acvatic subteran.

9 Chiar dacă unele tradiţii particulare afirmă că teritoriul palesti­nian a fost scutit de inundare, ca şi unele variante chineze, care limitează aria evenimentului, miturile fundamentale din ciclul diluvian susţin acoperirea cu apă a întregului pămînt. Se mai poate presupune că mitul mesopotamian şi cel biblic totuşi nu s-au in­fluenţat nici reciproc, nici unilateral, ci, ambele, ar fi doar varian­tele folclorice ale unei naraţiuni arhaice comune.

10 Muntele biblic Ararat (în asiriană Urartu) e identificabil cu masivul muntos cu acelaşi nume din Armenia; cota sa (5156 m) îl clasează într-adevăr printre munţii foarte înalţi, dar nu de valoare maxi­mală.

11 Canaan, al doilea fiu al lui Noah, pare să facă parte dintr-o inter­polare tîrzie: chiar prezenţa lui trădează o anume confuzie sau inconsecvenţă epică (cînd al doilea fiu, cînd cel mai tînăr, în plus,

342

eroul unui incident ilogic: blestemat, fiindcă şi-a văzut, fără voie, părintele gol). Ham, considerat de contextul biblic în relaţie cu teritoriul etnic egiptean (Egiptul este „ţara lui IIam“), poate fi din sursă mitică egipteană (în această limbă numele său putînd fi un epitet: „cel negru“).

12 Allak — divinitatea supremă musulmană avînd, în Coran, o mare similitudine cu Yahweh, este de fapt o reluare coranică din epoca preislamică, în care Al-Ilah (Zeul) era pur şi simplu divini­tatea prin excelenţă, fără precizare onomastică şi, fireşte, imper­sonală.

l? Coranul a preluat o tradiţie rabinică afirmînd că apele potopului erau fierbinţi.

14 Cartea sacră a islamului (în arabă, quran — citire) e un codex adu­nînd texte din diferite epoci, fără o anume organizare lăuntrică, divizat în 114 surah de conţinut eclectic, mult influenţat de tradiţUle biblice; după datină, textul coranici se atribuie lui Allah, în numele căruia îngerul Jebrael I-ar fi dictat lui Mahomed (de fapt, neştiutor de carte). Un interesant rezumat doctrinar al Co­ranului există în O mie şi una de nopţi (nopţile 445—448, Poves­tea roabei Tavaddud).

15 Zeul arhaic chinez Kung-Kung, imaginat ca o forţă demonică monstruoasă, patrona şi, de fapt simboliza apele lumii.

16 Mitologia ehineză îl consideră în genere dragon cu forţă magică şi prieten al oamenilor, pe acest Yui, în actele căruia s-au con­topit mituri diverse, dar şi memoria unor invenţii timpurii ale ştiinţei chineze; interesant este amănuntul care sugerează că îm­păratul suprem al Universului, Shang-ti (zeu principal sub dinas­tia Chang, apoi identificat de confucianism cu cerul personificat), îi dă lui Yui, de frică, enigmaticul instrument sijan cu ajutorul căruia binefăcătorul dragon curmă potopul.

17 E greu de spus cît este mit şi cît este fabulă moralistă în aşa-zisa figură mitică a lui Lykaon, personajul orgolios care a vrut să-l încerce pe Zeus printr-un test arogant; prefacerea personajului în lup. (tykos), pe lîngă mesajul propagandistic ţintind încetarea sacrificiilor umane, poate conţine şi amintirile practicilor primi­tive, coborînd din totemism, ale lykantropiei; după cum lykan- tropia însăşi, cu superstiţia prefacerii unor oameni în lupi, nu pare străină de maladia cu acelaşi nume vizată de psihiatri.

18 Consiliul zeilor (Dei censentes, în versiune romană) era compus din 12 divinităţi principale: Vesta, Iuno, Minorva, Ccres, Diana, Veaus, Mars, Mercurius, Iupiter, Neptunus, Vulcanus, Apollo.

19 Penates erau zeii căminului casnic, dar şi statul întreţinea un cult oficial (Penates publici), după datina ce afirma că primele sta­tui de penaţi i-a adus Aeneaş, din Troia.

80 Aici, caracterul de lykantropie (cf. nota 17) al mitului reiese clar.

343

11 Cei doi supravieţuitori meniţi să repopuleze pămîntul pentru că au fost socotiţi singurii fără prihană erau veri: Deukalion era fiul lui Prometheus, iar Pyrrha — fiica fratelui acestuia, Epimetheus; el îi spune ei soră numai din tandreţe; printre fiii acestei perechi, grecii I-au numărat pe miticul lor strămoş Hellenus.

22 Ahura M azda (Ormuzd) s-a dezvoltat cultual ca principiul bine­lui (înainte de a fi personificat de zoroastrism drept zeul suprem), din vechiul animism pars care populase lumea cu duhuri anonime (ahura); „sfinţii nemuritori" (amesha spenta) ai zeului sînt genii ocrotitoare: creatorul — Ahura M azda , primul din ei; justiţia lumii — Asha Vahista; cîrmuirea — Kshathra V airya ; glia mamă — Spenta A rm aiti; sănătatea — Ilaurvatat; imortalita­tea — Am eretat; gîndul optim — Vohu Manah.

2? în concepţia cosmologică maya, imaginat pe un ax vertical, uni­versul e compus din 13 ceruri suprapuse, numite Oxlahuntiku , pămîntul fiind cel inferior (ultimul cer), sub care se stratifică nouă tărîmuri infernale: Bolontiku; adesea, toate aceste lumi se personificau în două grupuri de zei. Prezenţa în acest război între divinităţi a zeului albinelor, Ah Mucencab, pare pur simbolică.

24 Abraham — „tatăl mulţimilor" (Avraam e o citire coruptă).25 în context, numărul îngerilor e fluctuant: cînd trei, cînd numai

doi, separîndu-se de Yahweh; dar o ciudată inconsecvenţă (deşi păstrîndu-le celor doi mereu funcţia de emisari) face să fie nu­miţi şi, laic, bărbaţi; de aici, unii comentatori tendenţioşi au în­cercat să afirme că — în textul mitografic — Abraham nu ar fi recunoscut de la început în cei trei nişte fiinţe divine, ceea ce orice lectură atentă dovedeşte că e o inexactitate; mitul are o vădită obîrşie preteologică.

26 în propoziţia să-i putem cunoaşte pe ei, unii textologi interpre­tează verbul a cunoaşte în sensul său erotic (ca exprimare discretă), în unele traduceri ale B ibliei figurînd propoziţia să ne împreunăm cu ei; această interpretare se referă şi la legendele adiacente asu­pra „păcatului sodomit"; de fapt, textul biblic original e ambiguu.

27 Mitul citează cinci oraşe distruse: Sodoma, Segor, Gomora (ebr. Amorrăh), Adama, Sheboim, toate în Valea Sidim din Palestina; dincolo de stratul fabulaţiei teologice asupra pedepsei dumneze­ieşti, chiar dacă aceste localităţi nu sînt confirmate de istorici, şi dincolo de riscul interpretărilor puse în circulaţie de fantaştii de azi, care compară evenimentul, prin reperele sale plastice din mit, cu spectacolul exploziei nucleare de la Hiroshima, trebuie semnalate cîteva rezultate mai recente ale cercetărilor ştiinţifice: Marea Moartă e neprielnică oricărei vieţi organice prin propor­ţia ei neobişnuită de sodă, var şi sulfat de magneziu, iar un grup arheologic a confirmat existenţa unor ruine pe fundul mării, sem­nalate într-o legendă transmisă de un oarecareManfredus de Monte Imperiali, în manuscriptul De herbis. Alţi comentatori explică mitul prin caracterul de mare seismicitate al regiunii, iar alţii consideră că a avut loc un fenomen rezultînd dintr-o perturbaţie astrofizică. Stîlpul de sare în care e prefăcută soţia lui Lot e de

344

asemenea interpretat fie în înţelesul ce derivă din reala salinilate extremă a ţinutului, fie în comparaţia de anume fabulaţie cu efec­tele iradiante ale unei explozii nucleare, la o anumită distanţă. Dealtfel, fenomenele catastrofale sînt frecvent prezente în mitu­rile lumii, legate adesea în naraţiuni de diluviu, sau dimpotrivă exploatate de textele apocaliptice, care inversînd timpurile atri­buie viitorului nişte mituri „efectuate". Textul cel mai asemănă­tor cu mitul Sodomei îl găsim în Profetul Isa ia din B iblic: Groază şi groapă şi capcană vor fi peste voi, locuitori ai păm întului / Cel care va fugi de sunetul groazei va cădea in groapă, ş i cel care se va căţăra afară din groapă va fi prin s în capcană. Căci ferestrele ce­rului sînt deschise şi temeliile păm întului se cutremură. Pămîntul se sparge, păm întul e despicat în bucăţi, pămîntul se zguduie cum­p lit. Pămîntul se clatină ca un om beat, se leagănă ca o colibă, păca­tul lui îl apasă din greu şi el cade ş i nu se va mai ridica. [.. .] Luna va fi atunci buimacă iar soarele ruşinat. [.. .] Ş i în adaos, lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai maret cît lumina a şapte zile (XXIV, 17 — 20, 23; XXX, 26).

28 Mitul aferent al împreunării fiicelor lui Lot (nepotul lui Abraham) pare o suprapunere, purtînd ideea endogamiei tribale, în sensul ei dublu: continuitatea în societatea închisă a tribului şi conser­varea puterii oculte de la strămoş la urmaş.

29 Despre Atlantida s-au scris mii de cărţi, fie romaneşti, fie oculte, fie de cercetare în bună măsură ştiinţifică. Există părerea superfi­cială că mitul e inventat de Platon; chiar dacă numele continen­tului ca atare nu se reîntîlneşte, şi teritoriul şi catastrofa au cir­culat mult în mitologia universală, însăşi poziţia geografică fiind în multe mituri similare coincidentă. Un continent anonim e amintit de Ailianos (Istoria pestriţă , III, 18); Manethon se referă la ţara Siriath, scufundată sub primul rege mitic al Egip­tului, zeul Thot; eroul mitic celt Maelduin poposeşte lîngă două insule, una cu zid de aramă, alta cu zid de foc, la apus de Irlanda; un mit toltec se referă la opt triburi strămoşeşti care au imigrat de pe insula răsăriteană, cu nume atît de asemănător, Atztlan, pe care o consemnează — ca pe o insulă muntoasă cu piscul cen­tral înconjurat de un zid şi un canal —şi desenele mexicane din Cartea M igraţiilor; un simbol aztec o zugrăveşte ca pe un drept­unghi rotunjit; să mai amintim că zeul toltec al apelor se numea Atlaua. S-au făcut şi explorări de arheologie submarină, care ar fi identificat nişte ziduri pe fundul oceanic, în zona Bahamas.

?° Localitatea mitică pare identificabilă cu colonia feniciană Gades (azi, Cadix).

Ş1 Acest orichalc (la Platon: oreihalkon, neregăsit nicăieri în alte texte), după unii istorici ai metalurgiei ar fi fost aliaj de cupru, zinc şi aur, prelucrat cu ajutorul cărbunelui vegetal.

SPAŢIUL Şl TIMPUL

Cadrul dimensional complet, alcătuindu-se chiar pentru producătorul de m ituri dintr-un spaţiu sferic şi un timp linear, a fost gîndit in mitologie probabil paralel cu explo­rarea lu i firească: in deplasarea spaţială a vînătorului, a păstorului de turme şi cirezi, a grupurilor umane migra­toare, apoi a corăbierului şi războinicului ş i , concomitent, în străbaterea zilnică a drum ului ireversibil al vieţii. Tot­odată, spaţiu l rămînea inexplorabil în aer şi în ceea ce se numea cer, c a s i m art şi păm în t, unde se puteau priviîn călătoriile lor inimitabile fie păsările şi stelele, we-tăţile m ai m ult bănuite din adîncul mării şi din adîncul păm în tu lu i; iar tim pul rămînea ireversibil în direcţia odată părăsită , unde se bănuia că rămăseseră strămoşii. Treptat, zborul inim itabil a fost im itat în conceptul m itic , ia/1 «fte/e împrejurări, deocamdată imposibil de lămurit cu ajutorul criteriilor clasice, aw stîrnit fantezia sau intu iţia mitofilo- sofilor tim purii care au introdus fie m itul carelor cereşti, fie m itul dilataţiei şi contracţiei tim p u lu i .

Traversarea spaţiu lui terestru se remarcă în mitologie printr-o sete tim purie de viteză (de p ildă carul vrăjit cu care călătoreşte Triptolemos, propagînd agricultura); aerul se străbate fie în zborul lu i Ikaros , care im itâ raaw pasărea, fie în zborul magic al vehiculelor din categoria carului push- paka v im ana folosit de R am a , ori din categoria săgeţii de aur a lu i Abaris, fie în zborul mecanismelor cereşti (vehi­culul lu i Iezechil, carul m înat de M atali ş .a .) şi al drago- nilor chinezi; unele m ituri îşi lărgesc însă aria asupra ce­rului astral, în care pătrund sau m ai ales din care vin vehi­cule mitice insolite.

Parcurgerea tim pulu i se mitizează m ai cu seamă în ca­drul ilim itat al eternităţii acestei dim ensiuni, care însă

349

poate f i şi timp n a i, ca înainte de creaţia lum ii ( cobra Ananta — nbsenţa tim pulu i, sau Zurvan Altar ana — tim pul inert), sau tim p istovit, curmat (în simbolurile apocalip­tice). Poate că cele mai interesante m ituri din această clasă se referă la ceea ce putem num i azi timp relativist, miturile văzînd acolo de fapt d,ouă tim puri de curgere di­ferită în lum ina raportului dintre subiect şi obiect. Rareori, apare totuşi chiar tim pul reversibil.

ARIILE SPAŢIALE

Ascensiunea lui Etana

Mitul fragmentar, reconstituit din texte asiro-babiloniene, care se numea în Mesopotamia Zeii au zugrăvit oraşul, pare înrudit cu cel icaric, întrucît Etana se ridică în zbor vertical pe un vultur; însă atît verticalitatea ascensiunii, cît şi perspectiva treptată de sus a pămîntului părăsit indică, în ciuda fabulei iniţiale asupra duşmă­niei dintre şarpe şi vultur, rezultatul unui sincretism foarte eclec­tic, sprijinit şi de opera succesivă a poeţilor mitografi din Babilon. Ren6 Labat reţine simbolul imposibilităţii pentru om de a ajunge în cer fără concursul unui zeu, ca în cazul lui Adapa. Dar mitul as­censiunii lui Etana, în miezul său nu un mit icaric, ci unul magic, e mai comprehensiv chiar şi în simbolurile exterioare.

Zeii au zugrăvit oraşul [...] zeii au întemeiat [oraşul], zeii i-au zidit temeliile. [...] Cei Şapte Zei au zăvorit por­ţile peste oameni, spre ţinuturile locuite au tras zăvorul [la porţi], Igigu au Împrejmuit oraşul. [...]

Vulturul [din scorbură] nu înceta nici o zi să-l strige pe Shamash: «Să fiu oare sortit să mor în scorbura asta? Cine poate şti cît voi putea să-ţi îndur osînda I Lasă-mă să trăiesc pe mine, care sînt Vulturul, şi-ţi voi face nu­mele cunoscut în veci 1» Shamash deschise gura şi îi spuse Vulturului: «Tu ai fost rău, mi-ai rănit inima, ai încăl­cat opreliştea şi porunca zeilor. Să fii în ceasul morţii şi nu mă voi apropia de tine. Du-te, să-ţi vină în ajutor un om pe care ţi-l voi trimite.»

Etana zilnic îl striga pe Shamash: «O, Shamash, tu mi-ai mîncat oile cele mai grase, pămîntul se adapă cu sîngele berbecilor mei, pe zei i-am slăvit, duhurile morţilor le-am cinstit, prezicătoarele au fost copleşite din parte-mi cu libaţii, şi copleşiţi au fost zeii cu jertfa berbecilor mei. Vai, Doamne, rostească gura ta pentru mine, dă-mi buruiana care ne face să zămislim, dezvăluie-mi buruiana care ne face să zămislim! Ridică-mi povara şi [fă-mă un] nume.» Shamash deschise gura şi îi spuse lui Etana: «Pur­

351

cede la drum, treci muntele; ai să vezi o scorbură, priveşte înăuntru, înăuntru se află un vultur, el îţi va dezvălui buruiana [ce te face să zămisleşti].» Aşa cum i-a spus Sha­mash Viteazul, Etana purcese la drum, [trecu muntele], văzu scorbura, se uită înăuntru, iar înăuntru [se cuibă­rise un vultur]: acestea le rînduise în cele din urmă [Sha­mash pentru el].

Vulturul [deschise] gura [şi-i spuse aceste cuvinte Dom­nului său Shamash]: «[Dacă el mă va scoate din scorbura asta, dacă voi primi de la el] păsărele, [dacă-mi voi reface puterile, îi voi da lui ceea ce] va dori, [iar el să facă] tot ce-i voi spune »1 Din porunca lui Shamash Viteazul, Etana îl scoase din scorbură; [el primi] păsărele, [îşi refăcu pu­terile]. Vulturul deschise gura şi-i spuse lui Etana: «[Spune] pentru ce ai venit»! Etana deschise gura şi-i spuse Vul­turului: «Prietene, dă-mi buruiana zămislirii, dezvăluie-mi buruiana zămislirii, [ridică-mi povara şi] fă-mă un nume!»

[...] Vulturul îi [zise] lui Etana: «Prietene, minunate sînt [meleagurile cerului]; vino, am să te duc spre cerurile [lui Anu]! Pe pieptul meu să pui [pieptul tău], pe vîrful de jos al aripii mele [mîna ta] pune-o, pe partea de sus a aripii mele pune-ţi [braţul]!» îşi puse pieptul pe pieptu-i, mîna şi-o puse pe vîrful de jos al aripii, braţul şi-l puse pe partea de sus a aripii, vîrtos de el rezemîndu-se. [După ce] îl ridicase la o leghe dublă, Vulturul i-a spus lui Etana: «Priveşte, prietene, cum arată Pămîntul? Cuprinde marea cu ochii, [caută-i cu privirea] ţărmurile!» «Pămîntul nu mai e decît un munte, marea a ajuns cît o apă [de fluviu]!» După ce l-a ridicat la două leghe duble, Vulturul i-a spus lui Etana: «Priveşte, prietene, cum arată Pămîntul?» «Pămîntul [nu mai e decît o măgură] 1» După ce l-a ridi­cat la trei leghe duble Vulturul i-a spus lui Etana: «Pri­veşte, prietene, cum arată Pămîntul?» «Marea a ajuns cît şanţul dimprejurul ţarinii grădinarului!» După ce s-au urcat în cerurile lui Anu, străbătură poarta lui Anu, Enlil şi fia, şi împreună se prosternară, Vulturul şi Etana. (lacună) «Povara [e prea grea pentru tine], lasă [...]» Vulturul [îi răspunse lui Etana] astfel: «[...] te voi duce [şi mai sus în cer], hai şi[...]» Vulturul [nu are pereche printre [păsări, nu e] nici una afară de el care să-l ducă]. «Vino, prietene, [te voi duce în cerul Ishtarei], la Stăpîna Ishtar [este buruiana zămislirii], în preajma Doamnei Ish-

352

ta r[... Pune-ţi braţul] pe vîrful de sus al aripii mele, [pu­ne-ţi mîna] pe vîrful de jos al aripii mele!»[Etana] îşi puse [braţul pe vîrful de sus al aripii, îşi puse mîna] pe vîrful de jos al aripii. (Vulturul) îl ridică o leghe dublă: «Prie­tene, priveşte, cum arată Pămîntul?» «[...] pămîntului [...], iar larga mare e ca inelul Lunii!»[îl ridică] două leghe duble: «Prietene, priveşte cum [arată] Pămîntul?» «Pă­mîntul a ajuns un petec de grădină1, iar larga mare e ca un hîrdău 1» [îl ridică] trei [leghe duble]: «Prietene, pri­veşte cum [arată] Pămîntul?» «M-am uitat bine, pămîn­tul [nu se mai zăreşte] şi marea largă [ochii mei] nu-i mai încîntă. Prietene, nu mai vreau să mă urc în ceruri I Schim- bă-ţi calea ca să mă [întorc pe Pămînt]!» După întîia leghe dublă căzu, şi Vulturul grabnic lăsîndu-se în jos îl prinse [în spate]. După două leghe duble căzu, şi Vultu­rul grabnic lăsîndu-se în jos îl prinse [în spate]. După trei leghe duble căzu, şi Vulturul grabnic lăsîndu-se în jos îl prinse [în spate] (text deteriorat)

(M itul lu i E tana , I—IV)

Călătoria în Calea Lactee

Vechile datini spun despre Calea Laptelui că ea se contopeşte cu marea. Nu tare demult, oamenii care lo­cuiau pe ţărmul mării au băgat de seamă că în fiecare an, în luna a opta, în zile anumite, venea şi pleca o plută. Un om, mînat de firea lui iscoditoare, şi-a înjghebat pe pluta aceea un acoperiş, şi-a pus acolo mai multe merinde, s-a aşezat pe plută şi a pornit cu ea în larg. După mai bine de zece zile omului i s-a părut că astrele cereşti în­cepuseră să-l lumineze din spate, iar apoi deosebirea din­tre zi şi noapte s-a şters cu totul. Peste alte zece zile el s-a pomenit deodată în faţa unor ziduri de cetate, dincolo de care se zăreau nişte clădiri înalte, iar înăuntrul aces­tora o mulţime de femei şezînd dinaintea unor războaie de ţesut. După aceea s-a ivit de undeva un bărbat care ducea un taur la adăpătoare. Văcarul acela l-a întrebat cu mirare pe noul venit: «Pentru ce anume aţi binevoit să sosiţi aici?»Omul care venise i-a istorisit totul în amă­nunţime şi apoi l-a întrebat unde anume nimerise. Văca­

353

rul i-a răspuns: «După ce vă veţi întoarce acasă, duceţi-vă în Sti-chuan, la Yang Tziun-ping, şi lntrebaţi-1 pe el». Aşadar, fără să se mai fi dat jos pe ţărm, omul acela s-a întors pe meleagurile lui la sorocul obişnuit. Apoi a călă­torit pînă în Sti-chuan, a umblat pînă l-a găsit pe Yang Tziun-ping, iar acela i-a spus: «In anul cutare, In luna şi în ziua cutare, o stea străină a pătruns la constelaţia Păstorului». După ce s-au făcut toate socotelile trebui­toare, deodată a ieşit în vileag faptul că tocmai în răstim­pul cuvenit, omul acela cu pluta ajunsese plutind anume pînă la Calea Laptelui.

(Ghjang Hua /232—300/, Descrierea tuturor lucrurilor)

Dragonii de transport

Wang [poruncise] să fie Înhămaţi opt dragoni alergători. Cel dintîi se numea Tsiu6-ti, adică Cel-ce-se-smulge-de- pe-pămînt, şi acesta fugea cu mare iuţeală, fără să atingă pămîntul; al doilea se numea Fan-yui, adică Cel-care-fîl- flie: cînd alerga acesta în goană, întrecea toate păsările care zburau. Al treilea se numea Ben-siao, adică Cel-ce- galopează-sub-cer: într-o singură noapte el era In stare să străbată alergînd zece mii de li. Al patrulea se numea Chao-ying, adică Cel-care-lntrece-umbra: el se mişca ajungînd mereu din urmă [mişcarea] soarelui. Al cincilea se numea Yui-huei, adică Sclipitorul: toată blana de pe el strălucea răsfrîngîndu-se In fel de fel de culori. Al şa­selea se numea Chao-kuang, adică Cel-care-lntrece-iu- ţeala-luminii: dintr-un singur salt, acesta străbătea o de­părtare la fel de lungă cit zece umbre. Al şaptelea se nu­mea Tdn-u, adică Ceaţa-involburată: el gonea călare pe un nor. Al optulea se numea Tziâ-yi, adică înaripatul: acesta avea nişte aripi dintre cele mai adevărate.2

(Wang Tziâ, Însemnări despre întîmplări uitate)

Vedenia lui IezechilPreotul Yehezqel (în rostire greacă: Iezekiâl), oficiind în templul

din Ierusalim între anii 593—563 (într-o datare bineînţeles ipote­tică, aşa cum ipotetică este şi persoana profetului), ar fi fost captiv la Babilon în 597 î.e.n., pe la vîrsta de 30 de ani, cu zece ani înainte

ftk*

de dărîmarea Ierusalimului (587). Numele lui traducea un simbol teologic: Dumnezeu (El) dă putere. Cartea biblică ce 1 se atnmiie este de fapt un amestec, superficial sudat, de m itu r i foarte vechi cu caracter escatologic, de predici oraculare, pamflete politice şi crîmpeie de cronică, între care faimoasa vedenie pare a n un mit am tezaurul tradiţiei premozaice.

în anul al treizecilea, în luna a patra, în ziua a cincea a lunii, pe cînd eram printre surghiuniţii de la rîul Chebar, cerurile s-au deschis şi am văzut vedenii ale lui El. în ziua a cincea a lunii —din anul al cincilea de surghiun al rege­lui Jehoiachin — cuvîntul lui Yahweh a venit către Ye- hezqel preotul, fiul lui Buzi, In ţara caldeilor, la rîul Che­bar; şi acolo a fost mîna lui Yahweh peste dînsul. Şi am privit, iată, un vifor de vînt care năvălea dinspre miază­noapte8, şi un nor mare, cu strălucire de jur împrejurul lui şi cu foc izbucnind necontenit înainte, iar în mijlocul focului se arăta ceva cum e bronzul sclipitor. Şi din mie­zul acestora s-au ivit chipurile a patru făpturi vii. Şi aceas­ta era Înfăţişarea lor: ele aveau chip de oameni, dar fie­care avea patru feţe, şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, şi tălpile picioarelor lor erau Întocmai ca şi copita piciorului de viţel; şi ele scînteiau ca bronzul lustruit. Sub aripile lor, In tuspatru părţile, ele aveau mîini omeneşti. Iar feţele şi aripile, tuspatru le aveau astfel: aripile lor se atingeau una de alta; ele mergeau fiecare drept Înainte, fără a se Întoarce cum s-au dus. Cît priveş­te chipul feţelor lor, fiecare avea faţă de om Înainte; tus­patru aveau chip de leu In partea dreaptă, tuspatru aveau chip de taur în partea stîngă, şi tuspatru aveau chip de vultur la spate. Astfel erau feţele lor. Iar aripile lor erau întinse în sus; fiecare făptură avea cîte două aripi, fiecare din acestea se atingea de aripa celeilalte, în vreme ce două le acopereau trupurile. Şi fiecare mergea drept Înainte; orilncotro le-ar fi mînat duhul, Intr-acolo se Îndreptau şi ele, fără a se Întoarce cum s-au dus. Şi In mijlocul făptu­rilor celor vii era ceva ce arăta ca nişte cărbuni arzînd cu flacără, ca nişte torţe care se tot mişcau încolo şi În­coace printre făpturile cele vii; şi focul strălucea, iar din foc ţîşneau fulgere. Şi făpturile cele vii se asmuţeau încolo şi încoace, aidoma scăpărării de fulger. Pe cînd mă uitam

355

la făpturile cele vii, am zărit o roată peste pămînt, lîngă făpturile cele vii, cîte una pentru fiecare din tuspatru feţele lor. Iată înfăţişarea roţilor şi întocmirea lor: înfă­ţişarea lor era întocmai ca strălucirea unui crisolit; şi tuspatru aveau aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată îmbucată în altă roată. Cînd mergeau, ele se îndreptau în mers înspre cele patru părţi ale lor, fără a se întoarce cum s-au dus. Cele patru roţi aveau obezi, iar ele aveau spiţe; şi obezile lor erau pline de ochi jur- împrejur. Şi cînd făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lîngă ele; iar cînd făpturile cele vii se ridicau de pe pămînt, se ridicau şi roţile. Oriîncotro le-ar fi mînat duhul, într- acolo se îndreptau ele, şi roţile se ridicau împreună cu ele, fiindcă duhul făpturilor vii era în roţi. Cînd ele mer­geau, mergeau şi acestea; şi cînd se opreau ele, şi acestea se opreau; şi cînd se ridicau ele de la pămînt, se ridicau şi roţile împreună cu ele, fiindcă duhul făpturilor vii era în roţi. Peste capetele făpturilor celor vii era o tărie aidoma bolţii cereşti, [strălucind] tulburător ca şi cleştarul, întinsă peste capetele lor. Şi sub această boltă cerească aripile lor erau întinse drept, unele spre altele; şi fiecare făptură avea două aripi care h acopereau trupul. Şi cînd ele mer­geau, auzeam sunetul aripilor lor ca un vuiet de ape mari, ca tunetul Atotputernicului, ca zgomotul tumultului, ca larma unei oştiri; iar cînd ele se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi răsuna un glas de deasupra acestei bolţi cereşti, peste capetele lor; cînd ele se opreau îşi lăsau aripile în jos. Iar deasupra acestei bolţi cereşti de peste capetele lor era ceva semănînd cu un tron, cu înfăţişare de lapislazuli; şi pe ceea ce semăna cu un tron, şedea ceva aducînd la înfăţişare cu un chip de om. Şi mai sus de ceea ce avea înfăţişarea şalelor sale, am zărit ceva precum este bron­zul strălucitor, semănînd la chip cu focul zăgăzuit de jur- împrejur; iar mai jos de ceea ce avea înfăţişarea şalelor lui, am zărit ceva care avea înfăţişarea focului, şi aceasta era sclipirea dimprejurul său. Era aidoma chipului de curcubeu care este în nor într-o zi de ploaie, aşa era înfă­ţişarea strălucirii ce se arăta jurîmprejur. Aşa era înfăţi­şarea chipului slavei lui Yahweh. Şi cînd am văzut-o, am căzut cu faţa la pămînt şi am auzit vorbind vocea cuiva. Şi el mi-a spus:«Fiul omului, scoala-te în picioare,

356

şi eu voi vorbi cu tine I» Şi cînd a vorbit el către mine, Duhul a intrat în mine şi m-a ridicat în picioare; iar eu I-am auzit cum vorbea către mine. Şi el mi-a spus: «Fiul omului, te-am trimis la, poporul lui Israel, la neamurile de răzvrătiţi care s-au răsculat împotriva mea; ei şi pă­rinţii lor au păcătuit împotriva mea pînă în ziua de azi. Poporul este deopotrivă de neruşinat şi îndărătnic; te-am trimis la dînsul şi tu îi vei spune: — Aşa grăieşte El Yah­weh...»[...] în adaos, el a rostit către mine: «Fiul omului, primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cu­vintele mele pe care ţi le voi rosti. Şi du-te, mergi la cei surghiuniţi, la poporul tău şi spune-i lui: —■ Aşa grăieşte El Yahweh! —- fie că te va asculta, fie că nu va voi să te asculte.» Atunci m-a ridicat Duhul în sus şi gloria lui Yahweh cînd s-a înălţat din locul ei, am auzit la spatele meu un huruit ca al unui mare cutremur de pămînt; era zgomotul aripilor făpturilor celor vii, care se atingeau una de alta, şi huruitul roţilor de alături, care vuiau ca un mare cutremur de pămînt. Duhul m-a ridicat în sus şi m-a purtat depărtă, iar eu mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce mîna lui Yahweh apăsa din greu peste mine; şi am ajuns la surghiuniţi, în Tel-abib4, care se afla lîngă rîul Chebar. Şi am stat acolo copleşit prin­tre ei şapte zile. [...]

Pe cînd mă uitam, iată că pe această boltă cerească ce era peste capetele heruvimilor, s-a ivit deasupra ceva ai­doma unui safir, care semăna la înfăţişare cu un tron. Apoi el i-a spus bărbatului cu veşmînt de in: «Intră între roţile care se învîrtesc sub heruvim; umple-ţi mîinile cu cărbuni aprinşi dintre heruvimi şi împrăştie-i peste cetate.» Şi el a intrat acolo, în faţa ochilor mei. Cînd a intrat bărbatul, heruvimii au stat în partea dinspre miazăzi a casei; şi un nor a umplut curtea cea dinăuntru. Şi gloria lui Yahweh s-a ridicat de pe heruvimi către pragul casei; iar casa a fost umplută de nor, şi curtea era plină de stră­lucirea gloriei lui Yahweh. Şi sunetul aripilor de heruvimi se putea auzi în curtea cea dinafară, întocmai ca vocea Atotputernicului El, atunci cînd vorbeşte. Şi cînd i-a po­runcit bărbatului celui cu veşmînt de in: «Ia foc dintre roţile care se învîrtesc, dintre heruvimi», acela a intrat şi s-a oprit lîngă o roată. Şi un heruvim şi-a întins mîna

357

Înainte printre heruvimi spre focul care era Intre heruvimi, şi a luat din el, şi l-a pus în mîinile bărbatului celui cu veşmînt de in, care l-a luat şi a ieşit afară. Heruvimii pă­reau să aibă sub aripile lor ceva care semăna cu o mînă omenească. Şi m-am uitat, şi iată, erau patru roţi lîngă heruvimi, cîte una de fiecare heruvim; iar înfăţişarea roţilor era ca un crisolit scînteietor. Cit despre înfăţişarea lor, tuspatru aveau acelaşi chip, ca şi cum o roată era îm­bucată într-altă roată. Cînd mergeau, ele se îndreptau în mers în oricare din cele patru părţi, fără a se întoarce cum s-au dus, ci în orice parte s-ar fi îndreptat roata din faţă, o urmau şi celelalte, fără a se întoarce cum s-au dus. Şi întreg corpul lor, şi obezile lor, şi spiţele lor, şi aripile lor şi roţile erau pline cu ochi de jurîmprejur, roţile ce le avea fiecare din tuspatru. Şi aceste roţi, ei le-au numit, în auzul meu, roţile de vifor5. Şi fiecare avea patru feţe: faţa cea dintîi era faţă de heruvim, şi faţa a doua era faţă de om, şi a treia era faţă de leu, şi a patra era faţă de vul­tur. Şi heruvimii s-au înălţat în sus. Aceştia erau făpturile cele vii pe care le-am văzut lîngă rîul Chebar. Şi cînd au pornit heruvimii, au pornit şi roţile de lîngă ei, şi cînd heruvimii şi-au ridicat în sus aripile lor ca să se înalţe sus de la pămînt, roţile nu s-au întors de lîngă ei. Cînd s-au oprit ei, s-au oprit şi roţile, şi cînd ei s-au înălţat sus, s-au înălţat şi roţile împreună cu ei; căci duhul vieţii era în ei. Atunci gloria lui Yahweh s-a dus înainte, din pragul casei, şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-au ridicat aripile în sus şi s-au înălţat de pe pămînt în văzul meu, aşa precum au pornit, împreună cu roţile de lingă ei, şi ei s-au oprit la intrarea porţii de la răsărit a casei lui Yahweh; şi gloria Dumnezeului (El) lui Israel era deasu­pra lor. Acestea erau făpturile cele vii pe care le-am văzut sub Dumnezeul lui Israel, lîngă rîul Chebar; şi eu i-am cunoscut că erau heruvimi. Fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi, şi sub aripile lor era ceva care semăna cu nişte mîini omeneşti. Iar cit priveşte chipul feţelor lor, ele arătau aidoma chipurilor ce le văzusem la rîul Chebar. Fiecare mergea drept Înainte. [...]

In anul al douăzeci şi cincilea al surghiunului nostru, la Începutul anului, In ziua a zecea a lunii0, într-al paispre­zecelea an de cînd a fost supusă cetatea, anume în ziua aceea a fost mina lui Yahweh asupra mea, şi m-a adus întru

358

vedeniile Iui El, în ţara lui Israel, şi m-a lăsat jos pe un munte foarte înalt, pe care se afla o zidire în partea dim­potrivă faţă de mine, către miazăzi. Cînd el m-a adus acolo, iată că acolo era un bărbat, a cărui înfăţişare era ca bron­zul, cu o funie de in şi cu o trestie de măsurat în mîna sa; şi el stătea sub bolta porţii. Şi bărbatul a grăit către mine: «Fiul omului, priveşte cu ochii tăi, şi ascultă cu urechile tale, şi ţine minte to t ceea ce îţi voi arăta, căci ai fost adus aici cu porunca, eu să-ţi pot arăta ţie acestea.»[...] După ce a sfîrşit de măsurat partea dinăuntru a templu­lui, el m-a scos afară prin poarta ce dădea cu faţa spre ră­sărit şi a măsurat întinderea templului de jurîmprejur. [...]

După aceea el m-a adus către poartă, la poarta ce stă­tea cu faţa spre răsărit. Şi iată, gloria Dumnezeului (E l) lui Israel venea dinspre răsărit; iar vuietul sosirii sale era ca vuietul unor ape mari; şi pămîntul strălucea de slava lui. Şi vedenia pe care am văzut-o era întocmai ca vede­nia pe care o văzusem cînd el venise să nimicească ceta­tea, şi ca vedenia pe care o văzusem lîngă rîul Chebar; şi a,m căzut cu faţa la pămînt. Cînd gloria lui Yahweh a intrat în templu prin poarta care da cu faţa spre răsărit. Duhul m-a ridicat în sus şi m-a adus în curtea dinăuntru; şi iată, gloria lui Yahweh umpluse templul. In timp ce bărbatul stătea lîngă mine, am auzit pe cineva grăindu-mi din templu, şi acela mi-a zis: «Fiul omului, acesta este locul tronului meu şi locul tălpilor picioarelor mele, unde voi sălăşlui în mijlocul poporului lui Israel de-a pururi,..»(Vechiul Testament, „Profetul Iezechil**, 1 ,1 — 28; II, 1 — 4; III, 10— 15; IX, 1 -1 1 ; X, 8 -2 0 ; XL, 1 - 4 , 15; XLIII, 1 -7 )

Răpirea la i Enoh

Dar vedenia mi s-a arătat astfel: iată că nişte nori m-au chemat In vedenie şi un nor gros m-a strigat; iar mersul stelelor şi fulgerele m-au îndemnat să mă grăbesc şi m-au dorit; şi vînturile, ta vedenia mea, m-au făcut să zbor şi m-au zorit? ele m-au adus acolo sus şi m-au silit să pă­trund In ceruri. Am intrat, îndată ce am ajuns în preajma unui perete zidit din pietre de grindină; îl înconjurau limbi de foc şi ele au început să mă îngrozească. Am pă­

359

truns printre limbile de flăcări şi m-am apropiat de o casă mare, bătută în pietre de grindină; zidurile acestei case erau ca un mozaic din pietre de grindină, iar duşumeaua era de grindină. Acoperişul ei era ca drumul stelelor şi ca fulgerele; la mijloc stăteau heruvimi de foc, iar bolta era de apă. Un foc arzător înconjura zidurile şi uşa [casei] ardea în văpăi. Am intrat în casa aceasta; ea era înflă­cărată ca focul şi rece ca zăpada; şi nu se afla în casa aceeanimic din podoabele vieţii; am fost copleşit de spaimă şi am început să tremur. Tulburat şi tremurînd, am căzut cu faţa în jos şi o vedenie mi s-a arătat. Şi iată, era altă casă, mai mare decît cea dintîi, şi toate uşile ei erau deschise dinaintea mea; ea era întocmită din limbi de vă­paie, şi în totul aşa de minunată, întru măreţie, strălu­cire şi mărime, încît nu pot grăi din pricina slavei şi măreţiei ei. Duşumeaua era de foc; fulgerele şi dîrele stele­lor îi alcătuiau partea de sus, iar acoperişul ei era aşij- derea de foc arzînd. Şi am privit, şi am văzut în casa aceasta un tron înălţat, a cărui înfăţişare era ca cleştarul şi împrejmuirea căruia era ca soarele strălucitor şi [răsuna] glas de heruvimi. De sub tron ţîşneau rîuri de foc arză­tor, şi n-am fost în stare să le privesc. Măreaţa glorie şe­dea pe acest tron şi veşmîntul ei era mai sclipitor decît soarele şi mai alb ca orice zăpadă. Nici un înger nu putea să intre [în casa aceasta] să privească faţa Celui slăvit şi Celui măreţ, şi nici o făptură de carne nu se putea uita la el. Un foc arzător îl împrejmuia şi un foc mare pîlpîia dinaintea lui; nimeni din cei ce îl înconjurau nu se apropia; miriade de miriade [de îngeri] stăteau dinaintea lui, dar el nu se sfătuia cu ei. Şi sfinţii din preajma sa nu se depăr­tau în vreme de noapte de el şi nu-l părăseau. Iar eu es­timp zăceam cu faţa acoperită, tremurînd, şi Domnul m-a strigat chiar cu gura sa şi a zis: «Vino aici, Enoh, şi [ia seama la] cuvîntul meu». Şi apropiindu-se de mine, unul din sfinţi m-a trezit să mă ridic şi să mă apropii de poartă; şi eu priveam cu capul plecat. El îmi grăi şi zise, şi am auzit vocea lui: «Să n-ai teamă, Enoh, om drept, scrib al dreptăţii, apropie-te şi ia seama la glasul meu. Şi du-te de le spune veghetorilor din cer care te-au trimis să te rogi pentru ei: — Vouă se cuvine să stăruiţi pentru oameni, ci nu oamenilor pentru voi. De ce aţi părăsit cerul preaînalt şi sfînt, care este veşnic, de ce v-aţi îm­

360

preunat cu femei, v-aţi Întinat cu fiicele oamenilor, v-aţiluat muieri şi v-aţi purtat ca odraslele pămîntului, şi aţi zămislit fii[...] După zilele uciderii, nimicirii şi morţii uriaşilor, cînd ieşi-vor duhurile din sufletele cărnii lor, nejudecaţi să rămînă cei ce se vor desfrîna; şi se vor desfrîna astfel pînă în ziua marii judecăţi, cînd vre­murile se vor sfîrşi. Iar acum spune-le veghetorilor care te-au trimis să te rogi pentru ei şi care au locuit odinioară în cer: — Voi aţi fi numaidecît în cer; însă nu v-au fost dezvăluite încă toate tainele; voi nu aţi cunoscut decît un mister de nimic; în nesimţirea inimilor voastre I-aţi dat In vileag femeilor şi prin acest mister femeile şi bărba­ţii au sporit răul pe pămînt. Spune-le aşadar: — Nu este pace pentru voii»

Apoi am fost dus într-un loc locuitorii căruia sînt ca focul arzător şi, cînd vor, îşi iau înfăţişare omenească. Şi am fost adus în sălaşul furtunii şi pe un munte al căruia cel mai înalt pisc atingea cerul. Am văzut lăcaşurile lumi­nătorilor şi trăznetului, la margini, în genunea unde sînt arcul de foc, săgeţile şi tolba lor, sabia de văpaie şi ful­gerele toate. Apoi adus am fost pînă la apele vieţii şi pînă la focul asfinţitului: el e cel ce cuprinde toate asfinţiturile soarelui. Şi am sosit lîngă un fluviu de foc, focul căruia curge ca apa şi se varsă în marea cea mare care este la asfinţit. Şi am văzut rîuri mari, şi am ajuns într-o mare întunecime şi m-am pomenit unde nici o făptură de carne nu umblă: văzut-am munţii de beznă ai iernii şi locul unde se varsă apele din toată genunea. Şi am văzut gurile tuturor fluviilor pămîntului şi gura genunii. Am văzut zăcătorile tuturor vînturilor şi cum au împodobit ele toată facerea lumii; şi văzut-am temeliile lumii. Şi am mai văzut piatra de temelie a pămîntului, şi văzut-am cele patru vînturi care sprijină pămîntul şi bolta cerească. Am văzut cum vînturile umflă firmamentul şi cum stau între cer şi pămînt: ele sînt stîlpii cerului; am văzut vîn­turile care rotesc ccrul şi mînă discul soarelui şi toate stelele să se culce. Am zărit vînturile ce se poartă printre nori, am văzut căile îngerilor, am văzut capătul pămîn­tului, am văzut sus firmamentul. Apoi am trecut spre mia­zăzi şi am văzut un loc ce ardea zi şi noapte; şi acolo erau şapte munţi de nestemate, trei în latura răsăritului şi trei în latura de miazăzi; iar printre cei din răsărit unul

361

era din pietre de multe culori, altul de mărgăritare, altul de piatră tămăduitoare; şi cei de la miazăzi erau de piatră roşie. Cel din mijloc se înălţa pînă la cer ca un tron al lui El; era din alabastru, iar culmea tronului era de safir. Şi am văzut un foc arzînd şi un loc în spatele acelor munţi, dincolo de pămîntul cel mare, unde se împreunează cerurile. Apoi am văzut o vîltoare adîncă lîngă stîlpii de foc ai cerului şi între ei am zărit alţi stîlpi de foc ce coborau, înălţimea şi adîncimea cărora erau nemăsurate. Dincolo de vîltoarea aceea am văzut alt loc peste care nu se în­tindea firmamentul şi sub el nu mai era temelia pămîntu­lui; deasupra lui nu se aflau nici apă, nici păsări, şi locul acela era pustiu şi cumplit la vedere. Acolo am văzut şapte stele aidoma unor munţi uriaşi care ardeau, şi fiind­că am întrebat despre ei, îngerul mi-a răspuns: «Locul acesta este capătul cerului şi al pămîntului, este temniţa stelelor şi a puterilor cerului. Stelele ce se rostogolesc dea­supra focului sînt acelea care au călcat porunca Domnului de la răsăritul lor, căci ele nu sînt venite în vremea lor. Şi ele i-au stîrnit mînia şi el le-a Înlănţuit pînă la sfîrşi­tul oslndei lor, din anul tainei7. » Apoi Uriel8 mi-a grăit: «Aici vor sta îngerii care s-au împreunat cu femei. Du­hurile lor, luîndu-şi înfăţişări numeroase, i-au întinat pe oameni şi îi vor duce în greşală făcîndu-i să aducă jert­fe demonilor ca unor dumnezei, pînă la ziua marii jude­căţi, ziua cînd fi-vor judecaţi Intru pieirea lor. Cît priveş­te muierile lor care i-au ispitit pe Îngeri, ele se vor face Sirene. » Şi eu, Enoh, sînt singurul care am văzut vedenia, sfîrşitul a toate; şi nici un om nu va vedea ca mine ceea ce eu am văzut. [...] După aceea m-am dus acolo unde nu se săvîrşeşte nimic. Am văzut acolo un lucru cumplit; n-am zărit nici cer deasupra, nici pămînt întemeiat, ci un loc fără chip şi de groază; am văzut acolo şapte stele ce­reşti, înlănţuite laolaltă în locul acela, ca nişte munţi mari şi arzînd In văpăi. Atunci am întrebat: «Pentru ce păcat au fost înlănţuite şi de ce au fost ele aruncate aici?» Uriel, unul din sfinţii Îngeri, care era cu mine şi mă călă­uzea, a zis: «Enoh, ce îmi ceri tu şi despre ce mă Întrebi şi ce te nelinişteşte? Stelele acestea sînt cele ce au călcat porunca Domnului, şi ele au fost înlănţuite aici pînă se vor Împlini zece mii de veacuri, numărul zilelor osîndei

362

lor.» De acolo am trecut în alt loc mai îngrozitor decît celălalt şi am văzut un lucru cumplit: era acolo un foc arzător care zvîrlea văpăi; şi locul acela avea o crăpătură ce se Întindea pînă la o viitoare ce era şi ea plină de stîlpi mari de foc, siliţi să coboare acolo ; şi nu i-am putut zări nici mărinea, nici slava, şi n-am putut să mă uit ţintă la ea. Am grăit atunci: «Ce groaznic este locul acesta şi cum­plit la vedere!» Atunci Uriel, unul din sfinţii îngeri care era cu mine, mi-a grăit zicînd: «Enoh, pentru ce simţi tu atîta teamă şi groază?» [Am zis:] «Din pricina acestui loc cumplit şi a înfăţişării acestei suferinţe». Zisu-mi-a el: «Locul acesta este temniţa Îngerilor; aici vor fi ţinuţi pururi. [...]» De acolo, am mers Intr-alt loc, spre apus, pînă la capătul pămîntului. Şi am văzut un foc arzînd care curgea fără hodină şi fără a-şi curma curgerea nici zi nici noapte, şi rămînea mereu acelaşi. Şi am întrebat şi am zis: «Ce este [lucrul] acesta care nu are răgaz?» Atunci Raguel, unul din sfinţii îngeri care era cu mine, mi-a răspuns şi a zis: «Focul acesta pe care I-ai văzut curgînd spre apus este focul ce urmează pe toţi lumină­torii cerului.» De acolo am trecut într-alt loc de pe pămînt, şi mi-a arătat un munte de foc ce zvîrlea flăcări zi şi noap­te. Am mers spre el şi am văzut şapte munţi măreţi, cu totul deosebiţi unul de altul, şi pietre de preţ şi frumoase, şi erau minunate toate, măreţe la Înfăţişare şi încîntătoare la chip: trei erau la apus rezemaţi unul de altul, şi trei la miazăzi, unul peste altul; şi am zărit văi adînci şi întor­tocheate: nici una nu se apropia de cealaltă. Muntele al şaptelea se afla In mijlocul celorlalţi; şi stătea mai presi s de ei toţi, ca un tron, şi arbori cu mireasmă îl lnconjmau. Printre ei era un pom a cărui mireasmă n-o mai sim ţisem vreodată, şi nu avea seamăn printre aceşti ori printre alţi copaci: răspîndea o mireasmă mai presus de orice miros, şi frunzele lui, florile lui şi lemnul lui nu se uscau nicio­dată; rodul lui e frumos şi aduce cu ciorchinii palmierului. Spus-am atunci: «Ce pom frumoşi E plăcut la vedere şi frunzişul lui este gingaş, iar rodul său e tare îmbietor la înfăţişare.» Atunci Mikhael, unul din îngerii sfinţi şi slăviţi, care era cu mine şi avea în grija sa aceşti copaci, mi-a răspuns şi a zis: «Enoh, pentru ce mă întrebi despre mireasma acestui pom şi stărui să afli ? » Atunci eu, Enoh, i-am răspuns cu aceste vorbe: «Doresc să aflu despre orice,

S6S

mai cu seamă despre pomul acesta.» Iar el mi-a răspuns şi a zis: «Muntele acesta înalt pe care I-ai zărit şi al cărui pisc seamănă cu tronul Domnului este cu adevărat tro­nul său, pe care va şedea Sfîntul şi marele Domn al slavei, împăratul veşnic, atunci cînd se va pogorî să cerceteze pămîntul întru binele acestuia. Arborele cel înmiresmat, nici o făptură de carne nu are puterea a-l atinge pînă la marea judecată, cînd [Domnul] va răzbuna toate şi toate se vor încheia pe vjeci; dar acest pom se va da celor drepţi şi celor smeriţi. Prin rodul lui, viaţa va fi împărtăşită celor aleşi; şi el va fi răsădit într-un loc sfînt de la miază­noapte, în preajma locaşului Domnului, al împăratului veşnic. [...] După aceste miresme, privind către miază­noapte, peste munţi, am zărit şapte munţi plini de nard curat, cu pomi înmiresmaţi de scorţişoară şi piper. De acolo am străbătut piscurile munţilor, departe spre răsă­rit, şi am trecut marea Eritreei şi îndepărtîndu-mă am ajuns mai sus decît îngerul Zotiel. Şi ajuns-am în paradi­sul dreptăţii, iar dincolo de pomii aceştia am văzut arbori mari şi mulţi, care cresc acolo şi mireasma cărora e dulce: sînt înalţi, foarte frumoşi şi măreţi; şi este acolo arborele înţelepciunii: cei ce mănîncă din el au multă înţelepciune; el seamănă cu pomul de roşcove; fructul său aduce cu ciorchinele de strugure şi e foarte frumos, iar mireasma acestui arbore se răspîndeşte pătrunzînd departe.» Şi am zis: «Ce frumos e copacul acesta şi ce plăcut la vedere!» îngerul cel sfînt Rafael, care era cu mine, răspunzîndu-mi a zis: «Acesta este Pomul Cunoştinţei, din care au mîncat străbunicul tău şi străbunica ta, strămoşii tăi; şi ei au cunoscut înţelepciunea, ochii lor s-au deschis, ei au aflat că erau goi şi au fost izgoniţi din paradis.» De acolo, m-am dus la capătul pămîntului şi am văzut fiare mari, deose­bite unele de altele, şi păsări felurite la înfăţişare, frumu­seţe şi ciripit: fiecare se deosebea de cealaltă. La răsă­rit de fiarele acelea, am văzut marginile pămîntului, unde se odihneşte cerul, şi porţile cerului erau deschise. Şi am văzut cum se ridică stelele cerului, şi am numărat porţile prin care ele se ridică şi am scris toate înălţările lor, deose­bit pentru fiecare, după numărul şi numele lor, după con­juncţia şi aşezarea lor, după timpul şi luna lor, aşa după cum mi-a arătat Uriel,9 îngerul care era cu mine. El mi-a

364

arătat şi a scris totul pentru mine, legile [stelelor] şi înso­ţirile lor. [...]

în zilele acestea, odraslele celor aleşi şi ai sfinţilor se vor pogorî din înaltul cerului, iar neamul lor va fi acelaşi ca al odraslelor oamenilor. Şi în zilele acestea, date i-aufost lui Enoh cărţile răzvrătirii şi mîniei, şi cărţile cutremurării şi zbuciumului. Şi milă pentru dînşii nu va fi! a grăit Dom­nul duhurilor. între acestea, un vîrtej de vînt m-a smuls de pe faţa pămîntului şi m-a aşezat în capătul cerurilor. Şi am văzut acolo altă vedenie: sălaşele sfinţilor şi aşter- nuturile de odihnă ale drepţilor. [...] Şi alte lucruri am mai cunoscut asupra fulgerelor, cum anumite stele ţîşnesc, se prefac în fulgere şi nu-şi mai pot părăsi înfăţişarea lor cea nouă. [...]

Iar după aceea a fost aşa că numele lui (Enoh) înălţa- tu-s-a din viaţă, lîngă Fiul Omului şi lîngă Domnul Duhu­rilor, departe de locuitorii pămîntului. El a fost ridicat în carul vîntului, şi numele lui a plecat dintre ai săi.

Din ziua aceea, eu nu am mai fost socotit laolaltă cu ei, iar El m-a aşezat între două ţinuturi, între miazănoapte şi asfinţit, acolo unde îngerii luaseră funii spre a măsura pentru mine lăcaşul aleşilor şi al celor drepţi. Şi am văzut acolo pe părinţii obîrşiei şi pe sfinţii ce din veci sălăşluiesc în locul acela. S-a făcut apoi aşa că sufletul meu ascuns a fost şi s-a ridicat la ceruri, şi i-am văzut pe fiii sfinţilor îngeri, păşind pe văpăi de foc; veşmintele lor erau albe ca şi tunica lor, şi faţa le sclipea aidoma cleştarului. Şi am văzut două fluvii de foc: lumina focului aceluia strălucea ca hiacintul, iar eu am căzut cu faţa în jos dinaintea Dom­nului Duhurilor. îngerul Mikhael, una din căpeteniile îngerilor, m-a apucat de mîna dreaptă, m-a ridicat şi m-a dus acolo unde sînt toate tainele îndurării, şi mi-a arătat tainele dreptăţii, toate, şi mi-a arătat toate tainele mar­ginilor cerului, şi toate zăcătorile stelelor şi ale tuturor luminilor, de unde se ridică ele în faţa celor sfinţi. Şi du­hul meu a fost ascuns, iar eu, Enoh, fost-am în cerul ceru­rilor şi acolo am văzut, în miezul acelei lumini, ceva ca o casă zidită din lespezi de gheaţă, şi printre bucăţile de gheaţă erau văpăi de foc viu. Şi duhul meu a zărit un cerc ce înconjura cu foc casa aceea, de la cele patru colţuri ale ei pînă la fluviile acelea de foc viu ce împrejmuiau casa. Şi împrejurul ei erau Serafimii şi Heruvimii şi Ofanimii:

365

aceştia sîn t cei pururi neadorm iţi ce veghează tronul slavei. [...]

«Şi acum, fiule, eu ţi-am dezvăluit totul, şi legea tu tu­ror stelelor din ceruri s-a încheiat.» El mi-a arătat aşadar, pentru fiecare zi, toate legile, şi pentru toate vremile ce îşi pun în lucrare puterea, şi pentru anul întreg, şi pentru sfîrşitul lui, şi pentru rînduiala tuturor lunilor şi tuturor săptămînilor; şi descreşterea lunii care se face prin poarta a şasea, căci prin această a şasea poartă se desăvîrşeşte lumina şi prin ea este începutul descreşterii. [...] Şi mi-a arătat că [luna] zăboveşte faţă de soare, după legile ste­lelor, la cinci zile într-un răstimp fără greş, şi cînd s-a de­săvîrşit locul pe care îl vezi. Acestea sînt vedenia şi chi­pul oricărei lumini ce mi le-a arătat Uriel, marele înger care este călăuza acestora.

în zilele acelea, Uriel îngerul mi-a grăit şl a zis: «Iată că ţi-am arătat ţie, Enoh, totul şi toate ţi le-am dezvăluit, ca tu să vezi soarele acesta şi luna aceasta şi pe cei ce călă­uzesc stelele din ceruri, şi pe aceia care le fac să se rotească, lucrarea lor şi vremea şi ridicarea lor. In zilele celor pă­cătoşi anii se vor scurta şi sămînţă lor le va zăbovi în ţa ­rină şi pe cîmpurile lor; şi toată lucrarea de pe pămînt se va schimba şi nu se va ivi la vremea ei, ci ploaia va fi oprită şi cerul se va curma. Şi In vremea aceea roadele pămîntului vor Întîrzia şi nu vor creşte în timpul lor, şi rodirea pomilor va Înceta. Şi luna îşi va schimba legea ei şi nu se va mai ivi la vreme. Şi In zilele acelea se va ivi în cer şi va sosi stirpiciunea pe Înălţimea unui mare car la apus; şi ea va străluci grozav, mai presus de legea lu­minii. Şi mult rătăci-se-vor clrmuitorii de stele ale rîndu- ielii, şi aceştia Îşi vor schimba căile şi lucrarealor şi nu vor sosi în timpurile ce le-au fost hărăzite. Şi toate legile stelelor vor fi zăvorite pentru cei ce au păcătuit. Şi gîn­durile celor care trăiesc pe pămînt se vor rătăci întru aceasta, iar ei se vor abate din toate căile Iot şi vor că­dea In greşeală şi vor privi stelele ca pe nişte dumnezei...»(Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, XIV, 8—25; XV, 1—3; X V I - XIX; XX I; X X III—XXV; X X XII - X X X III; XXXIX, 1 - 4 ; XLIV; LXXţ LXXI, 1 - 7 ; LXXIX - LXXXI; C, 6 -7 )

361

Carul lui Indra

Vaishampayana spuse: «Cînd paznicii lumii stăteau la sfat, biruitorul de vrăjmaşi, fiul lui Pritha, suveranul de voievozi, a Început să cugete la carul lui Indra. Cît timp preaînţeleptul Gudakesha cugeta astfel în inima lui, s-a ivit minunatul car, mînat de Matali. Risipind ne­gura de pe cer, ca şi cum ar fi despicat norii, umplea ză­rile lumii de un zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni; puternicele ghioage, Înspăimîntătoare^ măciuci răspîndeau groaza; suliţi făurite de mîini dumnezeieşti, facle cu auroră, săgeţi de trăznet, discuri, ghiulele — toate se aflau In carul acela; mişcarea lui era însoţită de şuie­rul vîntului, de vifor, de tunetul unor nouri uriaşi. Erau acolo balauri groaznici, cu matahale de trupuri şi cu guri scuipînd foc arzător; pietre nestemate de felurite culori se Îngrămădeau ca nişte munţi de nouri. Zece mii de cai vineţi, aidoma vîntului, trăgeau divinul car care, plin de farmece, Încînta privirea. Se zărea acolo măreţul stindard de minune al lui Vaijayanta: un lotus vînăt pe o tulpină aurită de bambus. încărcat cu podoabe de aur, şedea în car vizitiul. Cînd îl văzu, fiul cu braţ lung al lui Pritha socoti că e chiar un Asura9. Şi cîtă vreme Falguna cugeta astfel, Matali se închină cu respect şi rosti acest cuvînt către Arjuna. Matali spuse: «Ascultă, născutule din Sha- kra, sfîntul Shakra10 doreşte să te vadă 1 Binevoieşte, stă­pîne, să te urci in iutele şi respectatul car al lui Indra. [Ca să mergi] din lumea aceasta în lumea zeilor, împlinind porunca stăpînului, urcă-te împreună cu mine; plecînd, Iţi vei dobîndi acolo armele.» Arjuna răspunse: «In fal­nicul car mai degrabă suie-te întîi tu, Matali; este greu să merite aceasta un ins oarecare, chiar dacă a Împlinit sute de ritualuri rajasuya şi ashvamedha\ Nici regii cei mai vestiţi, făcînd sacrificiile de datină şi Împărţind da­ruri bogate, nici zeii, nici cei de viţă aleasă, nici duhurile rele nu sînt in stare să se ridice in acest car minunat, fără a săvîrşi o greşală; ba ei nu pot nici măcar să privească făţiş dumnezeiescul car, necum să-l atingă cu mîna, şi cu atît mai puţin să se şi urce In el. Tu, drep- tule, urcă-te întîiul în earul cel tras de telegarii vînjoşi, după aceea voi veni şi eu, ca dreptul pe calea dreptăţii.»

367

V aisham payana spuse: «Ascultîndu-i cuvîntarea, Ma- ta li, v izitiul lui Shakra, se u rcă g răb it în car şi strun i cu hăţurile telegarii. Apoi, spălîndu-se bucuros în apele cu­ra te din Ganga, p o triv it datinei, A rjuna îngînă rugăciu­nea kurava ...» [...] «După ce ro sti acestea, v iteazul sfă- r îm ăto r de v ră jm aşi A rjuna se închină m untelui [H im a­laia] şi se sui în carul divin care strălucea ca soarele. Iar în dumnezeiescul [car] în tocm it cu m eşteşug, care era ai­dom a soarelui, vesel se înălţase înţeleptul K urava. El m ergea pe un drum nezărit de m urito ri, nici chiar de tagm a drepţilor. V ăzu acolo mii de care uluitoare la chip: nu era acolo lum ină de foc, de lună, de soare; cei care ajun ­seseră la (m area) curăţie, lum inau din sine, ca stelele, şi se zăreau trecînd p re tu tinden i care sclipitoare. Chipuri uriaşe, sclipind de m inunata lor văpaie, izbuti să vadă acolo P andava [Arjuna].»

(Mahabharata, III , „Aranyaparva“ , X L II , 1714— 1747)

Phaethon

El ceru carul şi dreptul să mîne o singură zi caii cu p i­cioarele repezi ai părin te lu i său. T a tă l se căi că ju rase; zise, scuturîndu-şi de tre i sau de p a tru ori strălucitoru l cap: «Din voia ta , spusele mele au ajuns prim ejdioase; aş p u tea să nu împlinesc cele făgăduite! M ărturisesc, ar fi singurul lucru pe care ţi I-aş refuza, fiule, ţie . Se cuvine să-ţi schim bi ho tărîrea. Voia ta n u e fă ră prim ejdie. P rea m are povară îţi ceri, Phaethon , la care nu se încum etă nici b ărb a ţii în v îrs tă , necum nişte copii. Soarta îţi este de m uritor, şi nu e pen tru m urito ri ceea ce rîvneşti. L u­crul la care nu se încum etă să ajungă nici chiar Cei de sus, tu , neştiu tor, cutezi a-l dori. Oricui d in tre ei ar p u tea să le v ină d o rin ţa ; dar a fară de mine nu are drep tu l nimeni să se aşeze în carul p u rtă to r de văpăi. P înă şi cîrm uitorul largului Olympus, din m îna d reap tă a căru ia ţîşnesc, n i­m icitoare, cum plitele fulgere, nu ştie să mîne acest car. Şi pe cine avem m ai m are decît Iup iter? La început, calea u rcă pieptiş, iar dim ineaţa, învioraţi de odihnă, caii mei abia îl po t sui; la mijlocul cerului, drum ul e de înălţim e uriaşă: adesea şi mie, văzîndu-le de acolo, m area

368

şi păm întu l Îmi stîrnesc frica şi de tu lbu rătoare spaim ă îmi trem u ră pieptul. Ia r u ltim a cale e p răv ăla tică şi ea cere conducător încercat. A flîndu-te în car, ce ai face? ai p u tea tu să lup ţi îm potriva ro tirii cerurilor, fă ră să te laşi azvîrlit de iu ţeala polilor axei? Ca să n u fiu autorul unui dar funest pen tru tine, fereşte-te, fiule, şi c ît m ai e tim p, schim bă-ţi dorin ţa. Dovezi tem einice îmi ceri? Ne­tăg ăd u ită dovadă îţi dau trem urînd , ca să fii încred in ţa t că ai purces din sîngele m eu: că sînt ta tă l tău , ai dovadă grija m ea părin tească. Caii m ei, cu coapsele încărcate de focul pe care îl suflă gurile şi nările lor, nu vor fi ascu ltă­to ri în m îna ta : abia o suferă pe a m ea, cînd trecînd prin lum ea cerului, păm întului, m ării, piepturile li se aprind încălzite şi capetele lor năzuie să se sm ulgă din frîu. Neîn­duplecat sîn t în fa ţa unui singur hatîr, căci cu adevăra t pedeapsă ar fi acesta, nu cinste: este o pedeapsă, Phae- thon, ceea ce îmi ceri. [...] D ar m ai bine să fii în ţe lep t.» Sfatul luă sfîrşit: to tu şi el nu ia în seam ă cele ro stite , şi lacom de dorin ţa să se urce în car, stăru ie în dorin ţa sa. Deci părin te le său s-a ţin u t ta re cît a p u tu t, ia r în cele din u rm ă şi-a dus fiul lîngă m ăreţu l car pe care i-l dăruise Vulcanus. Osia şi oiştea erau aurite , roţile erau încheiate în obezi de aur şi în tă rite cu spiţe de arg in t; răspîndite cu m ăiestrie pe jug, pietrele de crisolit şi alte nestem ate de topaz revărsau sclipitoarele raze ţîşn ite din Phoebus. Am biţiosul Phaethon privi înc în ta t frum useţea şi m eşte­şugul lucrării. Intre tim p, în ră să ritu l de azur, grijulia Aurora deschidea porţile purpurii ale palatu lui ei, îm pre­su ra t de tran d a firi; stelele, grija rostu lu i cărora o are Lu- cifer, aleargă spre el, care se făcea nevăzut cel din urm ă din lăcaşu-i ceresc. T itan u l11 vede cum se roşesc păm întul şi cerul şi cum se topesc în capete coarnele lunii, şi sprin­tenelor Horae le porunceşte să-i înhame caii cei repezi. Supusele zeiţe împlinesc în d a tă poruncile şi luînd de la iesle pe iu ţii patrupezi suflînd văpă i şi să tu i de ambrozie, le petrec strîns hăţurile. A tunci ta tă l stropeşte uşor cu un elixir sacru frun tea fiului său, ca acesta să p oată îndura biciuirea iu te a focului, şi îi încununează capul cu o d ia­dem ă de raze şi, p rin tre cernite presim ţiri şi suspine adînci de nelinişte scăpîndu-i din p iep t, el spune: «Fie m ăcar acum să asculţi poveţele unui ta tă ; foloseşte-te cît m ai rar de bici, copile; m îna ta m ai ales să stăpînească hăţurile

369

vînjos. Din voia lor, aceşti cai îşi zoresc alergarea: truda este să le domoleşti avîntul. Ca să aduci deopotrivă căl­dură In cer şi pe pămînt, fereşte-te să-ţi cobori carul prea jos, ori să-l urci prea sus In eter: prea sus, vei arde în flă­cări lăcaşurile cereşti, prea jos, vei pîrjoli pămîntul: cea mai temeinică este calea de mijloc. Ai grijă să nu te abată carul prea către dreapta, In nodul Dragonului, nici prea mult spre stînga, în ţinutul înclinat al Altarului. Ţine-te la mijloc, departe de ele. Restul cere-1 Fortunei: prielnică fie-ţi dînsa şi să te vegheze mai bine decît ai putea tu însuţi [...]»

Şi, In picioare, cu trupul său tînăr, el umple carul şi stă neclintit, se bucură de atingerea hăţurilor lăsate în mîinile sale şi îi mulţumeşte părintelui care încuviinţează cu părere de rău. între timp, năvalnicii cai, Pirois şi Eous şi Aethon şi, cel de-al patrulea, Phlegon varsă văpăi şi fac să răsune văzduhul de nechezat, iar picioarele lor izbesc opritorile. [...] Dar povara era uşoară, caii nu mai pot recunoaşte (carul), nici jugul nu-i mai apasă din greu... Lipsit aşadar de obişnuita-i povară, carul ţîşni în înaltul văzduhului, parcă era un car gol. Caii băgară de seamă şi îşi zoriră alergarea părăsind cărarea bătută şi luînd-o razna la fugă. El se înfioră: nu mai ştia în ce latură să smucească hăţurile, nici drumul nu-l mai recunoştea, şi chiar de I-ar fi ştiut, nu mai avea cum să-şi domolească tele­garii. [...] Din înaltul eterului, nefericitul PhaSthon des­coperi departe pămîntul Întinzîndu-se fără zări, şi păli, genunchii îi tremurară şi deodată 11 cuprinse groaza. [...] Ce să facă? In spatele lui era mult spaţiu ceresc străbătut, iar dinaintea ochilor era şi mai mult! Cu sufletul le mă­soară pe amîndouă şi ba acest asfinţit pe care soarta nu-i îngăduie să-l atingă îi ţintuieşte privirea, ba şi-o strămută spre răsărit. Neştiind încotro să apuce, rămîne nemişcat sub povara spaimei, iar hăţurile nu le lasă din mîini, însă nici nu le mai poate strînge, şi nu mai ţine minte nici nu­mele cailor [...] Atunci Phaethon vede cele patru părţi ale lumii stăpînite de incendiu şi nu mai poate să Îndure biciuirile cumplite ale flăcărilor; respiră un aer Încins care parcă iese dintr-un cuptor adînc, iar carul şi-l vede albind în văpaie. [...]

Astfel Phaethon se rostogoleşte într-un puhoi de flă­cări, de-a curmezişul cîmpiilor cereşti o lungă brazdă de

370

lumină arătîndu-i căderea. La fel uneori, dintr-un cer fără nor, cade sau pare să cadă o stea. Departe de patria lui, în cealaltă emisferă a lumii, largul Eridanus 11 primeşte şi îi spală în ape faţa fumegîndă. [...](Publiu3 Ovidius Naso, Metamorfoze, II, 47 — 155, 161 — 170, 17S— 188, 225-229, 320-325)

ARIA TIMPULUI

Ardoarea cosmică

Timpul trage carul, ca un cal cu şapte hăţuri, cu o mie de ochi, cu belşug de sămînţă, ferit de lmbătrînire. Il suie poeţii care pricep cîntecele inspirate. Roţile lui sînt toate existenţele. Timpul roteşte aşadar şapte roţi, el are şapte butuci, osia lui se numeşte Nemoarte. Aşezat dincoace de toate existenţele sale, el, cel dintîi dintre zei, se află în mers. Un vas plin a fost pus mai presus decît Timpul. Vedem Timpul, chiar dacă el se află In multe locuri deodată. Aşezat dinaintea tuturor acestor existenţe, şi Timpul se spune că sălăşluieşte in cerul cel mai de sus. Existenţele el le-a adus laolaltă şi a dat ocol laolaltă exis­tenţelor. Fiindu-le tată, el a ajuns fiul lor. Nu este altă măreţie mai înaltă decît a lui. Timpul a zămislit acolo sus Cerul, Timpul a zămislit tot astfel Pămînturile care sînt aici. Puse In mişcare de Timp, lucrurile care au fost şi care trebuie să fie îşi au rînduiala lor. Timpul a făurit Pămîntul, în Timp arde Soarele, prin Timp ochiul vede departe, într-adevăr toate existenţele sînt în Timp. In Timp este conştiinţa, în Timp este suflarea, în Timp este concen­trat numele. Toate făpturile se bucură de timpul ce se iveşte. In cuprinsul Timpului este tapas cea sfîntă,12 în Timp s-a concentrat atotputernicul brahman, cu adevărat în cuprinsul Timpului. Timpul este stăpînul tuturor lu­crurilor, anume el care a fost tatăl lui Prajapati. El miş­că ceea ce răsare din el şi ceea ce pe el se reazemă în odih­nă. Deîndată ce a ajuns brahman, Timpul începe să-l

871

poarte pe cel care e A to tstăp înul. Tim pul a creat făpturile însufleţite, Tim pul l-a creat de la obîrşie pe P ra jap a ti. K asyapa, fiin ţa ieşită din ea însăşi, a fost n ăscu tă de Timp, de Tim pul sfin tei iapas.

Apele au lu a t naştere din Tim p, to t din Tim p [purced] brahmanul, ardoarea cosmică (tapas), lumile ră să r itu ­lui. Cu T im pul îm preună răsare Soarele şi to t în Tim p se culcă din nou. P rin Timp suflă v întul purificator, dato ­r i tă Tim pului este P ăm întul cel larg. Largul Cer este aşe­zat pe Tim p. Fiul lor, Tim pul, a zăm islit odinioară lucru­rile care au fost şi cele care vor fi. Strofele s-au născut din Timp, form ula litu rg ică a fost născu tă de Tim p. T im ­pul a pus în mişcare sacrificiul ca pe un nesecat ta in pen­tru zei. în cuprinsul Tim pului sîn t G andharva, Apsaras, iar lumile poposesc pe Tim p. în Tim p se află aşezaţi acest Angiras care a ven it din Cer, acest A tharvan, şi lumea aceasta de aici, şi lum ea suprem ă, şi sfintele lumi şi ră s­tim purile sacre. D upă ce a cucerit cu aju toru l Formulei to a te lumile, Tim pul, zeul suprem, se pune în mişcare.

(Atharva Veda, X I X , 53 — 54)

Chjou M u-w ang: anularea t impulu i

în vrem ea cîrm uirii lui Chjou Mu-wang, a ven it un m ag v ră jito r din tr-o ţa ră d e p ă rta tă de la apus. P rin ţu l s-a p u r­t a t cu el ca şi cum s-ar fi a fla t d inain tea sa un sp irit şi l-a slu jit în tocm ai cum şi-ar fi s lu jit suveranul. D ar v ră ­jito ru l socotea că pala tu l p rin ţu lu i era prea sărăcăcios pen tru el, că m încarea d a tă de p rin ţ era dezgustătoare şi grosolană şi n u p u tea fi nici lu a tă în gură, că ţiitoarele din harem ul princiar erau slute şi nu m eritau să te apropii de ele. D upă oarecare vrem e, v ră jito ru l l-a p o ftit pe p rin ţ să facă o plim bare îm preună cu dînsul. P rin ţu l l-a apucat pe m ag de m înecă, şi am îndoi s-au în ă lţa t p înă în miezul cerului, ia r acolo s-au oprit. D upă aceea au po rn it spre palatu l m agului. Acest p a la t era îm podobit cu aur, arg in t, m ărgăritare şi jad . El se în ă lţa peste nouraşi şi peste norii de ploaie, însă nu p rea era lim pede ce anum e avea d rep t temelie de sprijin. De departe n u părea decît o îngrăm ă­dire de nori. T o t ceea ce vedeau ochii p rin ţu lu i, auzeau

372

urechile lui, m irosea nasul său şi gusta gura sa nu era deloc la fel ca în lum ea oam enilor. P rin ţu l s-a aplecat ca să se u ite în jos la palatele şi la chioşcurile sale, ia r acestea i s-au p ăru t doar nişte bolovani de păm în t şi n işte grăm ăjoare de iarbă . Magul l-a chem at să m eargă m ai departe. Ei au ajuns acolo unde nu se m ai zăreau deasupra capului nici soarele, nici luna, şi nici jos nu se m ai zăreau nici fluviile, nici m ările. T otul era lum inat de o lum ină a tî t de pu tern i­că, încît p rin ţu l n-a m ai fost în stare să privească, orbit de raze şi de străluciri. Sunetele şi ecourile ce răzbateau de p re tu tin d en i îl asurzeau pe p rin ţ, aşa că auzul lui nu m ai desluşea nimic, gîndurile şi sim ţăm intele lui se tu l­buraseră dîndu-i nelinişte, şi a tunci el a început să se roage de m ag să-l ducă înapoi [pe păm înt]. Magul îi dete un ghiont şi p rin ţu lu i i se păru că începe să cadă în gol. Cînd îşi veni în fire, văzu că şedea în pala tu l său, în acelaşi loc, şi că îl slujeau aceiaşi oam eni. în fa ţa lui era vin, şi v i­nul încă nu se aşezase [în cupă], erau gustări, şi nici ele nu se sleiseră. P rin ţu l în trebă de unde venise el acum îndă­ră t . Cei din preajm a sa îi răspunseră că el [nici nu plecase nicăieri] şi că doar şezuse îng îndurat şi tă c u t. Magul z ise : «Sufletele noastre au fost ră tăc ito a re , însă trupurile noas­tre au răm as nem işcate ». P rin ţu lu i îi p lăcură grozav toa te astea, aşa că el îşi lăsă în părăsire to a te treburile cîrm uirii, nu m ai avu plăcere pen tru d regătorii săi şi pen tru ţiitoa- rele sale, şi m ereu se to t gîndea în ta in ă la peregrinări în d ep ă rta te .

(Le-tz6 /sec. III î.e.n./)

Urasim a T a r o : încetinirea t impului

în vrem ea de dem ult, un pescar num it Urasim a Taro locuia în satu l M itsunowe din provincia Tanko. Ieşea zilnic la pescuit, ia r seara se în torcea. în tr-o seară văzu pe ţă rm n işte copii [...] care prinseseră o broască ţestoasă tîn ă ră . [...] U rasim a le dete cîţiva gologani şi luă broasca. [...] î i dădu drum ul în m are şi se întoarse acasă. A doua zi ieşi în larg ca deobicei la pescu it; deodată se auzi s tr i­ga t: «Urasima-san I» Se u ită speria t spre valuri, în treb în ­du-se cine poate fi. îm preju r, ţipenie. D ar de a lă tu ri

373

ieşi din apă broasca ţestoasă. «Tu m-ai strigat?» întrebă el uimit. «Eu, zise broasca închinîndu-i-se cu respect. Ieri mi-ai scăpat viaţa şi m-am Întors să-ţi mulţumesc. In semn de adîncă recunoştinţă te poftesc la palatul Dra­gonului, care e zeu al mării. L-ai văzut vreodată?» «Nu, zise Urasima. Se spune că locuieşte tare departe!» «Pen­tru noi amîndoi depărtarea nu înseamnă nimic, vrei să te duc la palat?» «Mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar cum să mă ţin eu după tine ? » «Tu n-ai de ce să tnoţi; aşează-te pe mine şi călătoreşte liniştit!» zise broasca. «Dar cum să încap pe spinarea ta mică?» se miră el. «N-avea grijă, loc este!» zise ea. Şi sub ochii lui, carapacea începu să crească, mărindu-se destul ca să ţină un om. Urasima se urcă pe spinarea broaştei şi porni printre talazurile spu- megînde ale oceanului, spre palatul Dragonului. Plutiră pînă se zări departe o poartă roşie. «Ce-i acolo?» Întrebă Urasima. «Palatul Dragonului, zise broasca. Vezi acope­rişul Înalt?» «Am şi ajuns!» se miră el. «Da. Ţi-am spus că ajungem repede. Acum coboară pe mal, să mergem pe uscat.» [...] Ieşiră să-l întîmpine curtenii Tai, Hirame, Karei şi alţi peşti de vază, lnchinlndu-i-se şi urîndu-i bun sosit: «Bine ai venit, prea stimate Urasima Taro, ne-ai făcut mare cinste sosind aici în împărăţia de sub ape. Iţi mulţumim şi ţie, nobilă broască ţestoasă, că te-ai trudit să ni-l aduci pe mult aşteptatul oaspe I» L-au dus pe Ura­sima In iatacurile lăuntrice, unde 11 întîmpină chiar doam­na palatului, preafrumoasa fiică a Dragonului mărilor, Otohime, Însoţită de un mare alai de curteni. Aşezîndu-l pe Urasima pe locul de cinste, îi rosti această cuvîntare: «Iţi mulţumim, gloriosule Urasima, că ai binevoit să pof­teşti la noi. Scăpîndu-i broaştei ţestoase viaţa, ai făcut o faptă mare In folosul împărăţiei noastre. Aşa că te-am poftit ca să-ţi mulţumim cu ce vom fi în stare şi noi. Aşea­ză-te în palat ca acasă şi odihneşte-te.» Pricepînd Urasima cît era de binevenit aici, se simţi deodată vesel şi fără griji. «Mulţumesc că m-aţi poftit. N-am mai fost vreodată in asemenea palat dumnezeiesc!» zise el. I se dete de mînca­re: felurite bunătăţi şi vin; apoi porniră cîntece şi dansuri vesele şi se Încinse un mare ospăţ. Cînd toţi se mai potoliră, el fu călăuzit de Otohime prin palat: sălile erau ferecate în corali de preţ, mărgăritare şi lapis lazuli. Tot uitîndu- se, Urasima era copleşit. Dar minunea mare era grădina

374

palatului: In latura de răsărit era primăvară, cu vişini şi pruni înfloriţi şi cu privighetori cîntînd din frunzişul de smarald; in latura de miazăzi era vară, cu ierburi cres­cute năvalnic şi cu cîntec de lăcuste şi greieri; in latura de apus era toamnă, cu foşnet din frunzele roşii ale arţarilor şi cu crizanteme înflorite; in latura de miazănoapte era iarnă, cu pomi scufundaţi în zăpadă, cu rîuri şi pîraie fe­recate în sunătoare gheaţă străvezie. Urasima Taro uitase totul de pe lume, privind acestea. Timpul curgea aici ne­băgat in seamă, ca într-un vis fermecat. Curînd insă Urasima se deşteptă şi îşi aduse aminte că-şi lăsase mama şi tatăl acasă, aşa că se pregăti grabnic de drum şi se duse să-şi ia rămas bun de Ia Otohime. «N-am stat numai o zi sub primitorul tău acoperiş, aici a fost tare bine, dar se cu­vine să plec. Rămîi cu bine I» zise el. «Nu ne părăsi, mai ră­mîi puţin» zise stăruitor fiica Dragonului, însă Urasima fu neînduplecat, aşa că Otohime încuviinţă: «Ce să faci N-am să mai stărui. Dar nu pleca aşa, ia asta la despăr­ţire I» şi îi dete o besactea frumoasă. Urasima nu vru, dar fu nevoit s-o primească, iar Otohime zise: «Orice ţi s-ar întîmpla, să n-o deschizi niciodată, că altfel e pră­păd 1» Urasima îşi luă rămas bun şi, cu cutia in mînă, se aşeză pe spinarea broaştei ţestoase. Broasca il aduse pe ţărmul lui, îşi luă bun rămas şi plecă. Urasima privi în jur: jjarcă toate erau ca mai Înainte, numai oameni cunoscuţi nu zărea. «Ce-o fi asta?» Îşi zise Urasima şi porni spre casă neliniştit, dar acolo 11 întîmpinară nişte oameni necunoscuţi. «Pesemne părinţii s-au mutat în lipsa mea», Îşi zise, apoi le spuse acelor oameni: «Sînt Urasima Taro şi am locuit în casa asta. Nu ştiţi unde mi s-au mutat părinţii?» Ei se mirară: «Tu să fii Urasima Taro? Glumeşti. Adevărat, a fost odinioară pe-aici un pescar Urasima, dar să tot fi trecut şapte sute de ani de atunci. Cum de te-ai trezit viu de atunci?» Lui Urasima nu-i venea să creadă, era tulburat, insă zise: «Care şapte sute de ani? Abia acum vreo două-trei zile mai stăteam aici cu ta ta şi cu mama. în loc să rîdeţi de mine, spune­ţi-mi adevărul.» Sătenii ziseră:«Nu te minţim: este o da­tină, cum că ar fi trăit cîndva pe-aici tînărul pescar Ura­sima şi că ar fi ieşit în largul mării la pescuit, fără să se mai întoarcă acasă. Părinţii I-au tot aşteptat pînă au mu­rit. Dar asta a fost demult. N-oi fi tu vreo nălucă şi-ai

375

venit să-ţi vezi meleagurile de baştină?» U rasim a se u ită neputincios în ju r, şi to a te i se p ă ru ră a ltm in te ri decît fuseseră. Se socoti de n-or îi avînd oam enii d rep ta te , însă îi era frică să creadă. Ca prin vis, merse iarăşi pe ţărm ul m ării, fă ră să m ai aibă nici casă, nici rude. Şi cu inim a îm povăra tă îşi aduse am inte de besacteaua ce o ţinea în m înă. «Pentru ce mi-o fi d ă ru it fiica D ragonului m ări­lor cu tia as ta m inunată?» îşi zise. «Şi de ce nu m i-a îngă­du it s-o deschid? P oate din ea aflu dezlegarea tainei. Ia s-o deschid!» Şi cînd desfăcu şireturile şi în ă lţă capacul, de pe fundul cutiei se rid ică un nouraş de fum vioriu , îi atinse lui U rasim a obrazul, şi în aceeaşi clipă tînăru l cel în floarea v îrste i se făcu m oşneag cu fa ţa în c re ţită ; într-o clipă îi încărunţi păru l, i se încovoie spinarea, picioarele începură să-i tre m u re ; într-o clipă se perindă în zbor peste el şiragul anilor, zbură peste el v ia ţa şi răsuflarea i se curm ă în piept.

(după Sajanami Sanjin, Nihon mukasi banasi)

Ginerele M u m ei-P ăm în tu lu i

Colindînd în lung şi-n la t păm întu l, văzu m ulte lucruri v ru te şi nevru te . Ba se sui şi în cer, că doar nu-i era greu dacă avea fesul cel roşu la îndem înă. N-avu de lucru şi astupă to a te găurelele de pe bo lta cerului, pe unde curgea apa cînd ploua. O dată, cînd zbura spre zările albastre, ridică nu iaua şi apa se prefăcu în pietricele de gheaţă, că fu gata-gata să omoare m ulte v ie tă ţi pe păm în t. Se plim ­bă el p rin lună şi prin stele, se lu p tă acolo cu oam eni care aveau picioarele cît prăjinile, capul cît ban iţa şi mîinile cît rîşchitoarele. Cînd a v ru t unul să surpe pe el un m unte, copilul a rid ica t nu iaua şi omul se prefăcu în tr-un stei de p ia tră , căzîndu-i jos din m înă un glob de aur, pe care-l băgase în săcui.

T recuseră m ii de ani de cînd el zbura ca gîndul din s tea în stea şi, cînd sim ţi că-i vine dor de fra ţi şi de p ă ­m înt, se lăsă ca gîndul în adîncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatu l frăţiorilor. Mergînd puţin cam îngîndurat că i-a ven it vrem ea de-nsurat şi n-are nici un rost pe lume, băgă de seam ă că păm întul

376

era copt şi pîrjolit de arşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici cînd au murit şi nici unde sînt îngropaţi. Soarele îşi aruncă razele dogorîtoare din bel­şug, că era gata-gata să-l topească dacă nu-i trecea prin minte să-şi pună fesul pe cap şi să fugă la coadele mărilor, la marginea pămîntului unde ar mai putea găsi o înghi­ţitură de apă să se răcorească. Cînd ajunse acolo, găsi mările secate şi în mijloc de mare mai rămăsese un peşte mare cu solzii de aur şi cap de femeie, care spunea că este Muma-Pămîntului. Copilul bău din apa mării de-şi po­toli setea, iar Muma-Pămîntului îi spuse că dacă nu plouă într-o zi, două, are să sece şi apa mării adunată într-o afun- dătură şi cu asta viaţa pe pămînt se sfîrşeşte, iar pe pă­mînt nu vor fi decît vînturi sălbatice şi nisipuri veşnice. «Lasă să piară tot, să pieri şi tu, Muma-Pămîntului, dacă n-am avut noroc să-mi găsesc vii frăţiorii», zise copilul cel năzdrăvan. «Dar de unde ai venit tu, copile, de nu ţi-ai găsit fraţii?» «M-am abătut prin stele şi am zăbovit prea mult căutîndu-rni pe acolo o mireasă pe plac.» «Dacă dai apă să răsară ierburile şi să fie din nou viaţă în ape şi pe pămînt, eu îţi dau mireasă pe Fiica-Pămîntului, care este mai frumoasă decît Zîna-Zînelor.» Băiatul îşi aminti greşeala ce o făcuse dînd în băierile cerului cu nu­iaua, prcfăcînd picăturile de apă în gheaţă. Puse fesul pe cap şi se sui în creştetul cerului. Se uită bine şi văzu toate găurelele pe unde trebuie să plouă înfundate cu gheaţă. Dădu o dată puternic cu nuiaua, gheaţa căzu şi ploaia începu să pice pe pămînt. Dacă nu i-ax fi dat în gînd să-şi puie fesul, ploaia I-ar fi strivit azvîrlindu-1 pe pămînt. Ploua de parcă s-ar fi vărsat mările din cer. Din izbitura apei i-a căzut însă din săcui globul de aur. într-un tîrziu, zburînd el în jos spre pămîntul întunecat de apă, a văzut o flacără puternică, care a luminat tot pămîntul. Cînd ajunse jos, găsi pămîntul înverzit, plin de ierburi şi de vietăţi. Găsi oraşe şi sate cu lume veselă care-şi vedea de munca cîmpului sau păşunatul vitelor. Gîndi el: «Glo­bul meu de aur o fi făcut viaţa pe pămînt 1 Poate l-o fi furat omul acela înalt cît casa din soare, că aşa minune n-am mai văzut.» Merse la paiaţele fraţilor săi şi-i găsi

877

cu împărătesele şi pruncii petrecînd şi veselindu-se, căci după un somn greu şi lung s-au sculat şi iarăşi sînt fericiţi, cu tot poporul.

Cei doi fraţi-lmpăraţi se întristară văzîndu-l aşa sin­gur şi gol şi desculţ, numai cu o nuia, un săcui şi un fes. încercară să-l însoare cu o fată bogată şi să-l îmbrace în haine de mătase şi de purpură, însă zadarnic cînd n-ai pe cine. El se simţea mai bine în zdrenţele lui. îşi luă în curînd rămas bun şi plecă la Muma-Pămîntului, la mar­ginea mărilor, călătorind pe aripile vîntului cu fesul roşu pe cap.

Muma-Pămlntului cînd îl văzu mare-i fu bucuria. Strigă o dată şi toate vietăţile mărilor se adunară ca să meargă s-o caute pe Zîna-Zînelor, fiica ei, ce plecase să se scalde în mările cele albastre de la miazăzi. Plecară în căutare peştii zburători pe deasupra, iar în apă toate li­ghioanele mării scormoniră. Iată că fiica Mumei-Pămîn- tului fu înştiinţată şi, punîndu-şi aripi de zefir, zbură la palatul de cleştar unde era chemată . [...] Mumă-sa îi spuse că ar avea dorinţa să-i fie voinicul acesta ginere şi ei să stăpînească amîndoi pămîntul, stelele şi cerul.

(Trei copii săraci, colecţia Cristea Sandu-Timoc)

Peripeţiile lui Brain fiul lui Febail

O femeie din ţări necunoscute a cîntat douăzeci şi două catrene, stînd în mijlocul casei lui Brain, fiul lui Febail, cînd casa lui regală era plină de regi şi nu ştia nimeni de unde venise femeia, întrucît porţile castelului erau ză­vorite.

Iată cum Începe saga. Odată, Brain rătăcea Însin­gurat în jurul castelului său, cînd auzi deodată o muzică în spatele lui. Se întoarse, dar muzica sună tot în spatele său, şi aşa s-a întîmplat ori de cîte ori s-a întors. Iar me­lodia era aşa de încîntătoare, încît el se cufundă în cele din urmă în somn. Cînd se trezi, văzu alături o creangă de argint cu flori albe, însă era greu a se desluşi unde se sfîr- şea argintul crengii şi unde începea albeaţa florilor. Brain luă creanga şi o duse în casa lui regală. Iar cînd acolo au fost cu toţii, apăru o femeie in veşmînt nemaivăzut şi se

SH

opri In mijlocul casei. Anume atunci li cîntă ea lui Brain cele douăzeci şi două de catrene, şi toţi cei ce se adunaseră o ascultară pe femeie şi o priviră. Ea a cîntat: «Creanga de măr, ştiută de voi toţi, din Emain o aduc. Are crenguţe de argint alb, rămurele de cleştar cu flori./ Este o insulă departe, departe, împrejurul căreia fulgeră caii mărilor. Minunată le e alergarea pe luminoasele povîrnişuri de valuri. Insula stă pe patru picioare./ Bu­curia privirilor, sălaş al gloriei — e un şes unde mulţi­mea vitejilor se desfătează cu jocuri. Luntrea e deopotrivă la goană cu carul pe cîmpia din miazăzi, în Poiana Argin­tie. I O insulă stă pe picioare de bronz alb, stălucind pînă la capătul vremilor. Ţara cea dragă pururi va fi presărată cu mulţime de flori. / E acolo un copac străvechi înflo­rit, In care păsările cîntă orele: în minunată contopire de glasuri, ele vestesc fiecare oră. j Farmecul tuturor culo­rilor sclipeşte în cîmpia gingaşelor voci. în miezul muzicii se descoperă bucuria In ceţoasa Poiană Argintie de la miazăzi. / Necunoscută e acolo amărăciunea, neştiută-i min­ciuna pe rodnicul pămînt de baştină. Nici un strop amar, nici o picătură de răutate. Totul e numai muzică dulce, dezmierdînd auzul. / Fără jale, fără tristeţe, fără moarte, fără boli, fără bătrîneţe— iată ce semn adevărat are Emain. Nu se află altă minune la fel. / Minunată-i ţara de far­mec, plăcut inimii ii este chipul, mîngîietoare pentru văz îi e priveliştea, neasemuită este gingaşa ei ceaţă. / Uită-te la Binecuvîntată Ţară: marea îşi izbeşte talazul de ţărm şi sfărîmă pietrele dragonului şi cristalele; curg perii cristalelor din coamele ei. / în Graţioasa Ţară cu farmec jilav vei găsi bogăţia, comoara tuturor culorilor. Vei asculta acolo muzica dulce, vei bea acolo vinul cel mai bun. / Care de aur pe Şesul Mării lunecă odată cu fluxul spre soare, care de argint pe Şesul Jocurilor, şi [care] de bronz fără cusur. / Cai galbeni-aurii sînt acolo în luncă, alţii sînt roşii, iar alţii cu părul spinării de al­bastră culoare cerească. / Odată cu răsăritul soarelui va veni un bărbat preafrumos şi va lumina şesurile. El călă­toreşte pe minunatul şes al ţărmului mării, el zbuciumă marea şi o preface în sînge. / Vor pluti bărbaţi pe marea senină spre ţara ce le este ţinta călătoriei. Vor arunca ancora rfngă piatra lucitoare din caTe îşi iau avînt o sută de cîntece. / Cîntecul zboară către navigatori, veacuri în

379

şir el p lu teşte fă ră tris te ţe . R ăsunăto r e refrenul de coruri cu o su tă de voci care au lă sa t în urm ă bă trîn e ţea şi m oar­tea ./T u , Em ain, cea din m are, cu m ulte chipuri, apropiată şi d ep ă rta tă , cu m ii de femei în veşm inte pestriţe , t iv ită de m area senină! / S tropi de a rg in t cad pe păm în t din văzduhul jilav m ereu lin iştit. S tînca cea albă d in tre braz­dele m ării îşi prim eşte că ldura de la soare. / Zoresc b ă r­b a ţii peste Şesul Jocurilor, şi jocul e m inunat şi nu lip ­sit de pu tere . în ţa ra înflorită , în miezul frum useţii, ei au lăsa t în u rm ă b ă trîn e ţea şi m oartea. / Cîntece să asculţi noaptea, să petreci în Ţ ara cu m ulte culori, în ţa ra înflo­r i tă ca o cunună a frum useţii, acolo unde un nor alb scînteiază! / S înt de tre i ori cîte cincizeci de insule la m ij­locul oceanului, la asfin ţit de noi, şi fiecare din ele este de două şi de tre i ori m ai m are fa ţă de U lster / Fie ca Brain să asculte, în m ijlocul m ulţim ii lum eşti, în ţelepciu­nea ce îi este v e s tită : porneşte în larg pe m area senină şi poate vei ajunge în Ţ ara Fem eilor.»

în d a tă după aceea, femeia îi părăsi, fă ră să ştie ei încotro plecase. E a luase cu sine şi creanga, căci căzînd din m îna lui B rain creanga trecuse în m îna femeii, iar m îna lui Brain nu m ai avea pu tere să ţin ă strîns creanga. A doua zi, B rain porni în larg. De tre i ori cîte nouă b ă r­b a ţi erau îm preună cu el. în fru n tea fiecărei cete de cîte nouă era căpetenie cîte unul din fra ţii săi de lap te şi din cei de-o v îrs tă cu el. După două zile şi două nopţi petrecute pe m are, el zări un b ă rb a t ce-i venea în în tîm pinare, s tră ­b ă tîn d apele m ării în tr-un car de lup tă . B ărb a tu l acela îi c în tă douăzeci şi două catrene şi, spunînd care era numele său, s-a nu m it pe sine M anannan, fiul lui L lvr.14 El c în tă aşa: «Minunat de frum os e pen tru Brain să fie într-o lun tre pe m area senină. P en tru m ine care vin în car de departe, valea în florită este m area pe care p luteşte el. / Ceea ce p en tru Brain este m area senină pe care plu­teşte într-o lun tre cu cîrm ă, pen tru mine cu carul meu cel cu două ro ţi este şes în c în tă to r cu m ulţim e de flori. [...] Chiar dacă nu vezi decît num ai un car, în Ţ ara F ericită, bogată în flori, pe întinderile ei sînt cai foarte m ulţi, chiar dacă nevăzuţi pen tru tine. [...] în fa ţa ta este M anannan, fiul lui Llyr, în tru ch ip a t în om, pe carul său. Din el se va naşte pen tru o v ia ţă scu rtă un b ă rb a t m inunat cu tru p alb./E l va fi desfătarea ferm ecatelor m ăguri, e lv a f i ce liub it

380

In ţa ra cea bună, el v a da în vileag to ren tu l de înţelep­ciune al tainelor peste lum e, fă ră să înspăim înte pe ci­neva. / îş i va lua chipul oricărei fiare, în m area a lbastră şi pe păm în t. Va fi dragon îna in tea oştilor şi lup va fi în oricare pădure. [...] E l va s ta (v iaţa îi este scurtă) cincizeci de ani în lum ea aceasta. P ia tra dragonului din m are îl va răpune în bă tă lie [ . . .] / E l va cere să bea din Loch Lo aţin tindu-şi priv irea spre puhoiul de sînge. O cea tă albă îl va duce pe roţile norilor în sălaşul unde nu e tris te ţe . / Să vîslească B rain cu sîrguinţă: nu e departe Ţ ara Femeilor. In E m ain cea prim itoare şi cu m ulte cu­lori vei ajunge înain te de asfin ţitu l soarelui.»

D upă aceea Brain p lu ti m ai departe. Curînd zări o insulă, unde o m are m ulţim e de oam eni rîdea în hohote cu gura p înă la u rechi.15 Se u itau cu to ţii la B rain şi la însoţitorii lui, fă ră a înceta să rîdă ca să p o a tă vorbi. R îdeau ne în tre rup t, uitîndu-se drep t în fa ţa nav igato ­rilor. B rain trim ise pe insulă un om dintre ai săi, iar acela se şi a lă tu ră num aidecît gloatei şi începu să rîd ă şi el, u itîndu-se la navigatori. B rain ocoli to a tă insula de mai m ulte ori, şi de fiecare d a tă , p lu tind pe lîngă omul acela, ai săi cău tau să in tre în vorbă cu el, însă el nu dorea să s tea de vo rbă cu ei şi nu făcea decît să-i privească drep t în fa ţă şi să rîd ă cu hohote. Numele acelei insule este Insula Bucuriei. Aşa că şi-au lă sa t omul acolo. Curînd după aceea au ajuns la Insula Femeilor, ia r în golf au zărit-o pe re ­gina acelor femei. Regina spuse: «Coboară pe ţărm , Brain m aic Febail. Bine ai venit!» D ar Brain nu se h o tăra să coboare pe ţă rm . Regina aruncă în el cu un ghem de a ţă . A tunci B rain prinse în m înă ghemul, care i se lipi de palm ă. C apătul a ţei era în m îna reginei, aşa că ea îl trase pe B rain la ţă rm cu to t cu lu n trea lui. Se duseră într-o casă m are, unde era cîte un culcuş pen tru fiecare pereche, cu to tu l de tre i ori cîte nouă culcuşuri. G ustările ce le-au fost aduse nu se m ai isprăveau în farfurii, ia r fiecare des­coperea în blidul său gustul bucate lor dorite. T u turor li se p ă ru că au s ta t acolo un an, deşi trecu seră foarte m ulţi ani. D ar pe unul din ei, N echtan, fiul lui Colbrain, îl apucă dorul de casă; neam urile acestu ia începură a se rilgîi de B rain să se în to arcă şi el cu ei în U lster, dar femeia le spuse că le va p ărea ră u dacă vor pleca. Totuşi

381

ei se pregătiră de întoarcere. Atunci, ea le spuse ca măcar să se ferească a atinge cu piciorul pămîntul de baştină.

Navigară cu toţii pînă cînd ajunseră în satul numit Capul Brain. Oamenii de-acolo îi întrebară cine sînt şi dincotro pluteau. Brain zise: «Sînt Brain, fiul lui Fe­bail». Atunci localnicii răspunseră: «Nu cunoaştem nici un om cu numele acesta. Dar în istorisirile noastre de de­mult se vorbeşte despre peripeţiile lui Brain». Nechtan sări din luntre pe ţărm. Dar abia atinse pămîntul Uisteru- lui, că se şi prefăcu numaidecît într-o movilă de pulbere, ca şi cum trupul i-ar fi zăcut în pămînt sute de ani. Apoi Brain le Împărtăşi tuturor celor adunaţi peripeţiile sale, de la început pînă în clipa aceea. După aceea îşi luă rămas bun de la ei, aşa că nu se mai ştie de atunci nimic despre drumurile lui rătăcitoare.

(saga Imram Brain maic Febail)

Ţara nemuririi — Huasiui

Ţara neamului Huasiui se află către apus faţă de Yang- chjou, însă către miazănoapte faţă de Taichjou şi e de­parte de Împărăţia Tsi cine ştie la cîte milioane de li; acolo nu se poate ajunge nici cu barca, nici cu vreun car, nici pe jos: numai cu gîndul se poate călători într-acolo. în ţara aceea nu sînt nici cîrmuitori, nici dregători, căci numai firea lucrurilor cîrmuieşte totul; oamenii de acolo nu au năravuri rele şi toţi trăiesc după legile firii. Ei nu st bucură de viaţă şi nu se înfricoşează de moarte, de aceea nu sînt acolo inşi care să moară înainte de vreme; nimeni nu doreşte acolo nimic pentru sine şi nu dăruieşte nimic altora, de aceea oamenii aceia nu cunosc nici iubirea nici ura; ei nu amăgesc pe nimeni şi nici nu se prosternă în faţa nimănui, iar din această pricină ei nu vatămă pe nimeni şi nici nu aduc nimănui nici un folos. Nimănui nu-i pare rău de nimic, nimeni nu se fereşte de nimic, ei nu se îneacă în apă şi nici focul nu-i arde, sabia şi biciul nu-i rănesc, mîncărimile nu-i fac să se scarpine, iar prin aer ei umblă ca pe pămînt tare, dorm în hăul cel gol ca în desişul pădurii, norul sau ceaţa nu le împiedică privirea, tunetul nu le tulbură urechile, nici frumuseţea nici sluţe-

nia nu lasă urme în inimile lor, munţii d văile nu le întîr­zie paşii, căci ei umblă întocmai ca zeii cereşti.

(Le-tză)

Timpul reversibil de lingă Fluviul Bucuriei

Teopompos relatează o convorbire dintre frigianul Midas şi Silenus. Acest Silenus, fiul unei nimfe, era după natura lui mai prejos de o zeitate, dar mai presus de oa­meni, Întrucît fusese Înzestrat cu nemurire. Amîndoi stăteau de vorbă despre felurite lucruri; printre altele, Silenus i-a istorisit lui Midas următoarele: Europa, Asia şi Libya sînt insule scăldate din toate părţile de ocean; singurul continent care există se află dincolo de limitele lumii locuite. Potrivit cuvintelor lui Teopompos, acesta este nemăsurat de uriaş, e populat de animale mari, iar oamenii de acolo sînt giganţi, avînd de două ori sta­tura obişnuită, şi trăiesc nu atîta cît noi, ci de două ori mai mult. Pe acest continent sînt multe oraşe mari cu orînduire proprie şi cu legi cu totul opuse faţă de cele sta­tornicite la noi. Două oraşe, nesemănînd prin nimic intre ele, totuşi le întrec în mărime pe toate celelalte. Unul se numeşte Mahimos, altul Eusebes. Locuitorii din Euse- bes îşi petrec zilele în pace şi bunăstare, dobîndesc roa­dele pămîntului fără a se folosi de plug şi de boi, nu au nevoie să are şi să semene, şi sînt totdeauna sănătoşi, vioi şi plini de veselie pînă in clipa morţii. Ei sînt atît de neîntinat de drepţi, incit nu rareori zeii ii răsplătesc cu vizitele lor. Locuitorii din Mahimos sînt insă nemaipo­menit de războinici, vin pe lume gata Înarmaţi şi, cit ţine viaţa lor, se tot războiesc, işi supun vecinii şi domnesc peste multe popoare. Populaţia din Mahimos numără nu tnai puţin de două sute de miriade. Uneori, deşi dealt- minteri rar, oamenii mor acolo de boli, căci deobicei pier in bătălii, răpuşi de pietroaie ori de măciuci, fiindcă fie­rul nu le poate pricinui nici un rău. Au mult aur şi argint, aşa că aceste metale sînt mai puţin preţuite decît este la noi aurul. Potrivit cuvintelor lui Silenus, ei au făcut încercarea de a invada insulele noastre şi, in număr de o sută de miriade, au străbătut oceanul, au ajuns pînă la

« m î

hotarele hyperboreice, însă nu au m ai dorit apoi să m eargă m ai departe, deoarece, după ce to t auziseră m ereu că lo­calnicii au pe la noi faim a de a fi cei m ai fericiţi, au găsit că v ia ţa acelora era vrednică de m ilă şi sărăcăcioasă.

Silenus i-a m ai povestit lui Midas alte lucruri şi mai u im itoare: un neam oarecare de oameni m urito ri popu­lează m ulte oraşe m ari de pe acel con tinen t; h o ta r pen tru păm înturile lor este o localitate n u m ită A noston; aceasta e ca o p ră p a s tie : nu este acolo n ici zi, n ici noapte, şi aerul e în to tdeauna îm bibat de un am urg roşiatic. P rin Ajioston curg două fluvii: Fluviul Bucuriei şi F luviul T riste ţii, pe m alurile cărora cresc n işte arbori de m ărim ea unui p la tan în a lt; pom ii care cresc în lungul Fluviului T ris­te ţii dau fructe înzestra te cu această însuşire: cine le m ănîncă începe num aidecît să plîngă şi îşi v a petrece în lacrim i to t restu l v ieţii, p înă cînd va m uri; în schimb cei ce cresc pe m alul F luviului B ucuriei dau cu to tu l altfel de roade: cel care le-a g u sta t se desparte de dorinţele cc le-a av u t m ai înain te şi, de i-a p lăcu t ceva, u ită ce anum e i-a p lăcut, curînd începe să în tinerească şi îşi tră ie ş te din nou anii scurşi dem ult. L epădînd v îrs ta b ă trîn e ţii, el in tră în floarea v îrstei, apoi ajunge tîn ăr, se preface în adolescent, în copil şi în cele din u rm ă încetează cu to tu l să m ai ex iste.

(Ailianos, Istoria pestriţă, III, 18)

Note

1 în original: „cît un musarl\ adică 36 ma.2 Mitologia chineză timpurie este bogată în descrierea şi clasifica­

rea dragonilor (dragonul a fost mereu în China simbol imperial); asupra atelajelor de dragoni există numeroase referinţe mitogra- fice; de exemplu, în vechea scriere enciclopedică Descrierea lucru- rilor uimitoare, se spune că prinţul Mu (Chjou Mu-wang) între­ţinea opt dragoni de ham pe o anumită insulă unde creştea „iarba âragonului“, păscută uneori şi de anumiţi cai: Un smoc de iarba dragonului preface calul într-un telegar fermecat. Din atari confrun­tări, mitologul Yuan K6 deduce că dragonii din această clasă nu erau decît nişte cai năzdrăvani.

2 După mitologia canaanită, toţi zeii locuiesc în nord.

384

4 Tel-abib, numele vechi al localităţii care, pe vremea exilului babi­lonian, era situată probabil în preajma oraşului Nippur, are eti­mologie babiloniană: Til abubi — Muntele potopului.

5 Sintagma rotile de vifor (potrivit interpretărilor ştiinţifice ale textului, de pildă în The New Oxford Annotated Bible) e înlocuită în alte tălmăciri biblice (v. trad. Gala Galaction şi Vasile Radu) prin Galgal, cuvînt comparabil cu numele zeului mesopotamian Kalkal, portarul templului ceresc Ekur.

6 Comentatorii care atribuie un caracter memorialistic acestei cărţi eclectice identifică data din text cu 28 aprilie 573 î.e.n.

7 Versiunea greacă a aceluiaşi apocrif precizează: după zece mii de ani.

8 în mitologia ebraică, Uriel este îngerul luminii.9 Asura — demon; deşi modificat de-a lungul timpului (de la ra­

portul vag conflictual devas <zei> — asuras <demoni), din epoca vedică timpurie, la tipul răufăcător Vritra, demonul principal din Ramayana), înţelesul a rămas în mitologia Indiei diferit de sensul pe care-l acordă demonilor superstiţiile europene.

10 Shakra (cel preaputernic) — epitet al zeului vedic al cerului şi fe­nomenelor atmosferice — Indra; raportul cu Arjuna e clar, acesta fiind zeul luminii aurorale.

11 Titanul — aici, denumire pentru Phoebus Apollo (Soarele — la greci: Phoibos Apollon), adică fiul titanului Hyperion.

12 Tapas (ardoarea) era, în concepţia mitofilosofiei vedice, aceea care a cîrmuit creaţia Universului.

13 Mitul lui Urasima Taro există, în forma sa cea mai veche, într-o baladă figurînd în antologia poetică japoneză Manyosiu (sec. VIII), dar azi circulă mai ales versiuni în proză, fie în redactarea atentă a lui Kusuyama Masao, fie în culegerea alcătuită de Saja- nami Sanjin (folosită aci în traducerea ei rusă, publicată în edi­ţie critică la începutul acestui secol). Tema celor două curgeri diferite ale timpului, de aspect relativist (timpul lumii şi timpul eroului) este mai frecventă decît se crede: cele două mituri atît de asemănătoare, deşi din zone etnice atît de îndepărtate (japo­nezii şi celţii), au o structură similară cu alte mituri (şi basme mitice): Tinereţe fără bătrîneţe, Trei copii săraci, Voinic de plumb (româneşti), Pămîntul ia ce-i al său (caucazian) ş.a., dar şi cu un episod din apocriful biblic slavon Vedenia lui Isaia (sec. I I —III): Ş i s-a căit Isaia de îndoiala sa. Atunci îngerul care îi fusese dat să-l însoţească în ceruri a zis: «Te vei întoarce acum pe pămînt, printre ai tăii'b Dar Isaia a spus: «Pentru ce aşa curînd? Căci la tine aici numai două ceasuri am stat\ » I-a răspuns lui îngerul:«Nu două ceasuri ai stat, ci treizeci şi doi de ani. » Şi înfricoşat, a rostit Isaia către îngerul care era cu el: „Pentru ce dar să mă în­torc întru trupul meu cel ofilit şi bătrîn şi s-a întristat Isaia foarte. Atunci îngerul a spus: «Nu te întrista căci nu vei fi bătrîn ».

385

14 Manannan Mac-Lair — zeu celt, fiul zeului mării Llyr (Lair), considerat mai tîrziu unul din regii legendari care au domnit îa Ulster (Irlanda).

15 Copiştii tîrzii ai mitului au inclus această alegorie naivă, spre a indica bucuria perpetuă a localnicilor; dar de aici rezultă deo­potrivă şi că acest mit se prea poate să se refere la mitul de obîr­şie greacă despre — Insulele Fericiţilor (Fortunatae Insulae) — plasate în nordul Oceanului occidental, sub paza lui Briarees, şi locuite de oamenii care dobîndiseră de la zei nemurirea; t®t astfel mitul celt despre Insula Femeilor (sau Insula Fecioarelor — în irlandeză: tir na mban) pare interferent cu mitul grec al Amazoanelor.

Bibliografie

J.A. Mac Culoch, The Mythology of all races, I —X III (Boston 1916—1932). # James George Frazer, The Gelden Beugh, I —XII (London 1955) # W. Schmidt, Der Ursprung der Gtttestike, I —XII (1926—1955). # S.N. Kramer, Mythologies of Ancient Werld (CM- cago,1961). # Mircea Eliade, Trăite d'Histoire des Religiens (Payot, Paris 1975).

S.N. Kramer, Sumerian Mythology (Philadelpkia 1944). # I.P. Cory, Ancient Fragments, ed. by E.R. Hodgts (1S7G). 6 Ren6 Labat, Andr6 Gaquot, M. Sznycer, M. Vieyra, Les ReligUns du Pro- che-Orient Asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites (Paris 1970). # dr. G. Contenau, UEpopâe de Gilgamesh (Paris 1939). • 3 not o rujibeaM eiue. O ecS eudaeiueM. Ilep. c aKKa*. H.l£. #i>hko- Hosa (AH GGCP. MocKBa 1961). # Gîndirea asirt-babiUniană tn texte, trad. de Athanase Negoiţă (Edit. ştiinţifică şi emcicUpedică^ Bucureşti 1975). • M. Jastrow, \Die ReligUn BabyUniens und Assyriens (Giessen 1905—1912).

Al. Piankoff, Mythological Papyri (New York 1957). # Ph.dr. Franţois Lexa, La Magie dans VEgypte antique, de Vancien empire jusqu'ă Vâpoque copte, t.I. (Exposâ), t. II (Les Textts magiques) — (Paris 1925). # P. Barguet, Le Livre des Morts des anciens £gyp- tiens (Paris 1967).

J. Darmesteter, Le Zend-Avestat I —III (Paris 1892—93). # Zarathustra: VAvesta. Con una introd. storica di Italo Pizzi (Mi­lano 1914).

The New Oxford Annotated Bible. Revised standard version — Ed. by Herbert G. May, Bruce M. Metzger (New York — Oxford 1973). 9 Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură « Vechiului şi Nou­lui Testament — trad. de Vasile Radu şi Gala Galaction (Bucureşti 1938). — Biblia (ediţia Inst. Biblic — Bucureşti 1970). # F. Mar­tin, Le Livre d'Hânoch (Paris 1906). # M.H. CnepaHCKntt, Cjiaeswr cnue anoKpuţfiunecKue eeamejiun (MocKBa 1895).

E.T.C. Werner, Myths and Legends of China (New Y trk 1932).# C.W. Krieg, Chinesische Mytken und Legenden (Ziirich 1946).# Yuan K6, Miturile Chinei antice (Pekin 1959, orig. chinez). Trad. rusă: Mucfiu dpeeneeo Rumân (MocKBa 1965).

Der Rig Veda aus dem Sanskrit ubersetzt von K.F. Geldner. I —IV (Wiesbaden 1951). # The Atharva Veda. Transl. by W.D.

387

Whitney. 1 — 2 (Delhi 1962).%Le Veda. Premier livre sacre de Vinde. I —II /selecţie/ (Marabout. Verviers 1967). • The Principal Upa- nishads. Transl. by S. Radhakrishnan. (London 1953). • The Brhadăranyaka Upanişad. Transl. by Swami Madhavananda. (Calcutta 1958). # Le Mahabharata. Trad. H. Fauche. I —X (Paris f.a.). # Maxaâxapama. Ilep. B.H. KaJibHHOBa, I—VI (MccKBa— JleHHHrpajţ 1950—1974). # A prose English translation of the Ma- habharata. Edit. by Manmatha Nath Dutt (Calcutta 1895—1905).0 Manava-dharma-sastra sau Cartea legii lui Mânu — trad. de Irineu [Mihalcescu] (Bucureşti 1944).

Miguel Leon-Portilla, La filosofia nahuatl, esludiada en sus fuen- tes (Mexico 1959). # Popol Vuh. The Sacred Book of the Ancient Quichâ Maya. English version by Delia Goetz and S.G. Morlcy (Oklahoma 1950). # Ilonojib-Byx. Podocjioenan ejiadbiK Tomonuna- nana. riep. c H3. KHHe; H3a . no^r. P.B. KmiwaJiOB (MocKna 1959). # IO.B. K H 0p 030B, IIucbMennocmb undeuiţea MaiUi. (M o c k - B a — JlennHrpajţ 1963).

Hesiode, Theogonie — Les Travaux et Ies Jours — Le Bouclier. Texte etabli et traduit par Paul Mazon. (Lcs Bel les lettres. Paris 1928). # Platon, Oeuvres compleies, I—II traduction nouvelle par Leon Robin (La Pleiade. Paris 1960 — 1963). #Herodot, Istorii,1 —II; trad. de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef (Bucureşti 1961 — 64).# Claudius Aelianus /AtXtavoţ/, Varia Ilistoria /IlotxtX'O toTopia/. Ed. R. Hercher (Lipsiae MDCCCLVI).

George Grey, Polynesian Mythology (London 1965). # A.W. Reed, Myths and Legends of Maori-land.

L.V. Thomas, R. Luneau, J.L. Doneux, Les lîeligions d'Afrique Noire. Text.es et traditions sacrâs. (Paris 1969).

Coranuly tradus după orig. arabic, de dr. Silvestru Octavian Isopescul. (1912).

Indice selectiv

Aaron, sacerdot biblic — 291 Abaris, mag hyperborean — 287,

292, 349 Abraham (sau Avraam), 'pa­

triarh biblic — 328 — 332, 344, 345

Adad, zeu mcsopotamian — 301, 302

A d a m — 70-74 , 120, 216 A d o na i (v. Yahweh)A d a p a , înţelept mitic sume­

rian — 152-154, 156, 219,351

Agni, zeu vedic — 49—51, 127, 134, 135-138, 155,195, 196

Ah Mucencab, zeu aztec — 210,327, 344

Ahura Mazda (Ormazd san Ormuzd), zeul zoroastric su­prem, principiul binelui — 59, 60, 119, 133, 134, 159, 321,328, 344

Aither, divinitate greacă — 76, 150, 264

Allah, divinitate islamică — 308-309, 343

Anima, zeu sudanez — 109 An, zeu sumerian — 23, 288 Anangama, zeu baule — 112 Ananta, cobra sacră vedică — 47 A nat, zeiţă ugarită — 183, 185,

186, 213 androgin — 21, 81 — 84, 121Angra M ainyu (sau Ahriman),

principiul zoroastric al rău­lui - 59, 60, 119, 159, 322

Anshar, zeu babilonian — 23,24, 28, 31

Anu, zeu asiro-babilonian — 24,25, 34, 38, 116, 152, 154, 221-223, 234-238, 2 4 4 -249, 288, 299, 352

Anubis, zeu egiptean — 211 Anunnald (sau A nukki), divi­

nităţi mesopotamienc — 37, 116, 178, 180, 248, 249, 299, 300

Apam-napat, divinitate irania­nă - 127

Apaosha, demon iranian — 324 Aplirodite (Afrodita), zeiţă grea­

că - 75, 120, 210 Apis (sau Hapi), zeu egiptean —

211Apollon, zeu grec — 82, 284,

292, 343, 385 Apsu , zeu babilonian — 23 —

37, 116, 120, 130, 302 Ares, zeu grec — 210 Arjiuia, zeu vedic — 99, 367,

368, 385 Arlemis, zeiţă greacă — 214 Aruru , zeiţă akkadiană — 130,

220, 221, 288 Asgardhr, cerul zeilor scandi­

navi — 207 aslwamedha, ritual vedic — 52—

53, 117 Asklepios, zeu grec — 210 Askr , omul primordial scandi­

nav - 87, 88, 121 Assia , zeiţă baule — 112

389

Athar, divinitate iraniană —127, 133

Aţjiena, zeiţă greacă — 160, 335 Athirat Yam, zeiţă ugarită —

164, UZ Athrahasis, înţelept babilonian

- 303, 341, 342 Athtar, zeu se» itic — 184 Atlantida — 324, 333—341, 345 Atlas, titan — 337Atman — 54, 55, 118 Atum, zeu egiptean — 41, 165,

167Audhumbla, vaca scandinavă

primordială — 212 Azazel, demon palestinian — 67,

159, 255 - 261, 291, 323 Baal, zeu semitic — 181 — 186,

212, 213 Baldr, zeu scandinav — 92,

205-208 Bali, rege vedic al Infernului —

156Bel, zeu semitic — 41, 117 Ses, zeu egiptean — 211 Bochica, zeu chibcha — 282,

292Brahma, zeu postredic suprem

- 46, 47, 160, 210 Brahman, sufletul universal

vedic — 47, 51, 54 — 56, 118, 150

Brain, erou mitic celt — 378— 382

Cagn, zeu boşiman — 110, 160 Ceres, zeiţă romană — 210, 343 Ciclopi — 76, 317 Ci-yu, dragon chinez — 272—

275Cucumatz, zeu quiche — 97—

109, 200

Dagan (sau Dagon), zeu semitic - 184

Demeter, zeiţă greacă — 146, 216

deus otiosus — 110, 214 Deukalion, supravieţuitor grec

al potopului — 315—321,344

Dike, zeiţă greacă — 335 dragoni — 41, 120, 145, 309,

354, 384 duat - 46, 117, 170 Dumuzi (sau Tammuz), zeu

babilonian — 153, 212, 289 1E?a, zeu babilonian — 116,

152, 153, 178, 194, 195, 219, 223, 240, 247, 250, 254, 288, 299, 303, 342, 352

Eden - 70, 71, 120, 256, 264 Ehecatl, zeu aztec — 150, 201 E l, zeu semitic — ,67, 70, 72,

85, 89, 182, 183, 185, 186, 187, 212, 229, 303-307, 332, 342, 355-359, 362, 365

Elohim, divinitate biblică ar­haică - 67, 68, 70, 129, 187

Embla, femeia scandinavă pri­mordială — 87, 88, 121

Enki, zeu sumerian — 299, 303, 342

Enkidu , erou mitic mesopota- mian — 34, 220—255, 288, 290

Enlil (sau Ellil), zeu mesopota- mian - 116, 223, 226, 227, 247-253, 288, 289, 299-302, 352

Enoh, profet biblic — 73, 120, 150, 255-262, 289, 342,359-366, 387

390

Epimetheus (Epimeteu), fratele Iui Prometheus — 75, 263, 270, 320, 344

Ereshkigaly zeiţă sumeriană — 160, 177, 180, 238, 289

Erinnys (sau Erinii), zeiţe gre­ceşti — 268, 291, 316

Eros, zeu grec — 74, 75 Etana, rege mitic sumerian —

238, 351-354 Eva - 7 1 -74 , 120, 216, 262 Fenrir, lup mitic scandinav —

90, 160Freyja, zeiţă scandinavă — 207,

210, 256-259 Frigg, zeiţă scandinavă — 90,

122, 205, 206, 208 Fu si, zeu chinez — 61, 64—

66, 119, 149 Gaia (Ge sau Gca), zeiţă greacă

- 76, 77, 127, 146, 265, 324 Geb, zeu egiptean — 43, 117,

124, 127, 146, 147, 151, 166, 210, 211, 298

GebeleiziSy zeu dacic — 283, 284 Gharmr, cîine infernal scan­

dinav — 90, 91 Ghilgamesh, rege mitic sume­

rian - 220-255, 287-290, 387

Haos - 61, 68, 75, 76, 84, 120 Hades, zeu grec — 79, 139, 146,

266Hathor, zeiţă egipteană — 212 lleimdallr, zeu scandinav — 87,

121Ilekate, zeiţă greacă — 203, 214 Ilel, zeiţă scandinavă — 208 IIcil (sau Hcllheim), infernul

scandinav — 90 Hemcre, lumina astrală — 75

Hepat, zeiţă hurrită — 194, 213 Hephaistos, zeu grec — 160,

335He Po, zeu chinez — 279 Herakles, erou mitic grec — 216,

263, 333, 337 Hermodhr, zeu scandinav — 207,

208Hina, zeiţă polinesiană — 209,

210, 214 Hine-ahu, femeia primordială

maori — 115, 124 Horus (Hor) zeu egiptean

- 4 3 -4 5 , 167-172, 173,210, 298, 324

Hsi Wang M u , zeiţă chineză — 15, 279, 291

Huang-ti (.Împăratul Galben), monarh mitic şi zeu chinez — 160, 270-274

Huehueteotlt zeu precolumbian — 264

Huilzilopochtli, zeu aztec — 119 Humbaba (sau Huwawa), mon­

stru mitic mesopotamian — 160, 227-233, 243, 245, 289

Hun Tun , haosul precosmogonic în mitologia chineză — 61

Huracan, zeu maya — 98, 106, 123, 127, 150, 210

Hyperion, titan — 76, 385 Hypnos, zeu grec — 75 Ianus, zeu roman — 201 — 205 Iapetos, titan — 76, 263, 264 Iezechil, profet biblic — 349,

354-359 Igigi, grup divin babilonian —

35, 116, 250, 299, 300 Imhotep, arhitect şi medic egip­

tean zeificat — 217 Imix Chef păsări oraculare maya

- 115, 328

391

înarma (v. Ishtar), zeiţă sume­riană — 290

Indra, zeu vedic — 50, 55, 139, 148, 151, 195, 196-198, 199, 367, 385

Isaia, profet biblic — 120, 345, 385

Ishtar, zeiţă mesopotamiană — 177-181, 193, 212, 233 —236, 248, 288-290, 352

Isis (Eset), zeiţă egipteană — 43, 117, 163-177, 210, 211, li 98

luno (lunona), zeiţă romană - 343

lupiter, zeul suprem roman — 146, 281, 291, 315-318, 327, 343, 368

Kaaba, piatră sacră arabă — 161 Kamadhenu, vaca vedică pri­

mordială — 212 Kao-Yao, judecător mitic chi­

nez - 275, 277, 278 A7, zeiţă sumeriană — 146 Kingu — zeu mesopotamian —

26, 116, 342 Kneph, zeu egiptean — 211 Kronos, zeu grec — 75, 76,

78, 79, 80, 172, 213, 214, 263, 265, 324, 325

Kumarbi, zeu hurrit — 190— 193, 195, 213

Kung-Kung, monstru şi zeu chincz - 309, 310, 314, 343

k untarra — reşedinţa zeilor hurriţi - 192, 193, 213

Kybele, zeiţă frigiană — 177 Lahamu, Lahmu, divinităţi pri­

mordiale mesopotamiene — 23, 30, 35

Lethe, zeiţă greacă — 210

Lilithy prima soţie a lui Adam — 68

Llyr, zeu celt — 380, 386 logos creator — 52, 119 Loki, zeu scandinav — 88, 121,

205, 206, 208, 214 Lot, personaj biblic — 330 —

332, 344, 345 Loian (sau Leviathan), monstru

biblic — 181, 212 Maat, zeiţă egipteană — 210,

295Mahuike, zeiţă polinesiană —

139-142 Mamety (sau Mami) — 246,

290, 300, 301, 342 mana — 124, 214 Manannan, zeu celtic — 380,

386Manath, zeiţă arabă — 295 ManitUy divinitate amerindiană

- 111Mânu , strămoşii vedici ai ome­

nirii — 47, 55, 56, 388 Marduk, zeu babilonian — 23,

2 5 -3 9 , 116, 117, 129, 161 Matali, personaj vedic — 367,

368Matusalem (sau Methushacl)

patriarh biblic — 93 M aui, zeu polinesian — 139—

141, 155, 209, 263 M aya , zeiţă postvedică — 198 Mictlan, infernul aztec — 95,122 M imir, divinitate scandinavă —

89, 91, 122 M in , zeu egiptean — 46, 47 Minerva, zeiţă romană — 343 Mjolnir, ciocan magic — 207,

214

392

Mnemosyne, zeiţă greacă — 76, 210

Moire, zeiţe greceşti — 78,268, 291, 295

Moise (Moshe), primul pro­fet biblic - 187-189, 213, 216

Momos, zeu grec — 78 Mot, zeu ugaritic — 120, 181 —

186, 210, 212 N agi far, corabie escatologică —

122N anuar, zeu babilonian — 179 Xarmar, zeu akkadian — 34 iXarayana (v. Vishnu)Nemesis, zeiţă greacă — 78, 81 Nephlhys (sau Nebthet), zeiţă

egipteană — 43, 117, 169, 173, 210, 211, 298

Neptunus, zeu roman — 317, 319, 343

Nergal, zeu mesopotamian — 253, 254, 290

Ninsun , zeiţă babiloniană — 224, 226, 253, 288

Ninurta, zeu sumerian — 221, 247, 248, 250, 288, 299

Niui-wa, zeiţă chineză — 61, 64-66 , 119, 156, 311, 324

Noe (Noah; Nuh), supravie­ţuitorul potopului biblic - 258, 290, 303 - 309,342

Norne, zeiţe scandinave — 88, 121

Nun, haosul primordial egip­tean — 42, 120

Nut, zeiţă egipteană — 43,117, 124, 150, 210

Nyamye, zeu baule — 112 Nyx, noaptea primordială —

75, 76

Oannes, erou civilizator sume­rian — 219

Odhinn, zeul suprem scandinav- 87, 88 -92 , 122, 160, 206, 207, 208

Ometeotl, divinitate aztecă dua- lă - 93, 122, 200-201,210, 295

Omiieotl, zeu aztec — 123, 201, 214

omul p r im o rd ia l — 36, 69, 70, 71, 78-81 , 104—109, 154

Oneiros, zeu grec — 210 Osiris (User), zeu egiptean

- 43, 117, 166-176, 210,211, 212

P an, zeu grec — 281 P an-ku , divinitate chineză —

46, 61 -63 P a p a , zeiţă maori — 133 — 115 Phaethon, semizeu grec — 368 —

371P hoen ix , pasăre mitică — 143 —

145, 155, 270, 272, 276 Poseidon , zeu grec — 326,

336, 337, 338, 340 P o to p u l universal — 3, 101 —

102, 244-251, 258, 290,301-323, 342, 345

P ra ja p a t i , divinitate postve- dică - 47, 51, 1 17, 371, 372

Prometheus (Prometeu), titan — 75, 139, 263 — 270, 291, 320, 344

Purusha, divinitate vedică — 53, 57, 117, 121

Quetzalcoatl, zeu preGolumbian- 94-96 , 122, 160, 201, 214, 216

Quirinus, zeu latin — 202 B agnardkr , „amurgul zeilor" —

205, 297, 323

393

Rama, erou mitic postvedic — 324, 349

Răngi, zeu maori — 113 — 115 Re, zeu egiptean — 41 — 46,

117, 151, 160, 163-166, 210, 211, 298, 324

Rongo — zeu polinesian — 114 Rudra, zeu vedic — 47, 55, 195,

198-199 Saturnus, zeu roman — 204,

214Sehmet, zeiţă egipteană — 44 Selket, zeiţă egipteană — 169,

211Semyaza, căpetenia îngerilor că­

zuţi - 255-261, 289 Scth (Suteh), zeu egiptean

- 41, 43, 67, 117, 160, 166,168, 210, 324

Shaddai (v. Yahweh)Shamash, zeu babilonian — 34f

116, 223, 227-237, 242, 243, 248, 288, 351

Shapash, zeiţă h ittită — 185, 186

Shen-nung, zeu chinez — 149, 275

Shiva, zeu vedic — 47, 195 Shu, zeu egiptean — 42, 117,

124, 150, 151, 156, 298 Sin, zeu babilonian — 116,

177, 210, 241, 254, 288, 290 Sodoma - 324, 328-332, 344,

345Soma, divinitate vedică — 50,

55, 118Surya, soarele vedic — 55, 117,

118, 195Tammuz (v. Dumuzi) — 177,

181, 212, 289 Tarii, zeu polinesian — 113—

116, 156, 209

Tangaroa, zeu polinesian — 114, 209

Tartaros, infernul grec — 265, 325, 326

Tashmishu, zeu hittit — 191, 193, 194, 213

Tawhiri, zeu polinesian — 113, 114, 150, 210

Tefnut, zeiţă egipteană — 42, 117, 147, 298

Temaukel, zeu fuegian — 110 Tepeu, zeiţă quichâ — 97—109,

200Teshub, zeu hurrit — 150, 190—

195, 213, 324 Tezcatlipoca, zeu aztec — 123,

201, 214 Thanatos, zeu grec — 74, >5, 78,

80, 318, 320 Themis, zeiţă greacă — 76, 210 Thorr, zeu scandinav — 91,

207, 214 Thot, zeu egiptean — 160, 169,

173, 211, 345 Tiamat, zeiţă babiloniană —

23 -3 6 , 40, 128, 129, 34*2Tiki, omul primordial poline­

sian — 115, 124 Tinirau, zeu polinesian — 209,

210, 214 Titani, divinităţi greceşti — 78,

265, 324-326, 369 Tlazolteotl, zeiţă aztecă — 127,

146Triptolemos, zeu grec — 349 Tu (sau Tu-Matauenga), zeu

polinesian — 114, 124 Tvashtar, zeu vedic — 50, 136 Tyhe, zeiţă greacă — 242 Ullikummi, monstru hurriţ —

190-195, 324

394

Vpelluri, zeu hurrit — 192, 194, 213

Uranos, zeu grec — 75, 76, 77, 324

t/ne/, înger ebraic — 258, 362— 366, 385

Urshanabi, navigator mitic ba­bilonian - 243, 244, 251, 252

Utnapishti, supravieţuitor babi­lonian al potopului — 241 — 246, 250, 251, 290

Vadava, focul subacvatic — 130 155

Vâinămoinen, zeu finlandez —263

Var, oraş fabulos avestic — 321-323

Varuna, zeu vedic — 55, 127, 130, 131, 154, 195

Vayu, zeu vedic — 127, 150, 151, 210

Venus, zeiţă romană — 343 Viraj, cuvîntul personificat — 51 Vishnu, zeu vedic — 47, 156,

195, 199, 214 Vritra, demon vedic — 148,

385Vucub-Caquix, monstru mitic

quichâ — 103, 123 Vulcanus, zeu roman — 291,

343, 369 Walhalla (sau Valhol), palatul

ceresc scandinav — 90, 122

Wydarr, zeu scandinav — 91 Xiuhtecuhtli, zeu aztec — 201 Yahweh sau Domnul (sau-

Iahv6), divinitatea biblica centrală — 67, 70—74, 159, 161, 187-190, 211, 213, 256, 289-306, 323, 328-332, 343, 344, 355-359

Yama, zeu vedic — 55, 135* 138, 155

Yao, împărat mitic chinez — 275-278, 310, 311

Yggdrasill, arborele cosmic scan­dinav — 88, 91, 121, 161

Yi, semizeu chinez — 278—281 Yima, om primordial iranian —

59, 60, 321, 322, 323 yin şi yang, principii cosmice*

primordiale — 61 — 62 Ymir, gigant scandinav primor­

dial - 87, 88, 121 Yui, dragon chinez — 309 —

314, 343 Zamolxis, zeu dacic — 160, 216,.

283-287, 292 Zarathustra (sau Zoroastru), re­

formator mitic iranian — 59, 119, 133, 387

Zemelo, zeiţă tracică — 283 Zeus, zeul suprem grec — 79,.

80, 82, 173, 263-269, 291, 325-327, 343

Zurvan Akarana, divinitate ira­niană primordială — * 119* 161

395

Cuprinsul

LABIRINTUL M ITOLOGIEI-5

COSMOGONIA - 17. Enuma elish: reorganizarea lumii — 23$ Varianta cosmogonică a lui Berosos — 40. Re — triumful solar — 41; Variantă cosmogonică egipteană — 46. Universul vedic — 47; Interogaţii imnice — 48; Creaţia embrionară — 48; Pătrunderea zeilor în omul primordial — 49; Sacrificiul de sine al creatorului — 61; Oul primordial — 66; Bărbatul cosmic Purusha: germinaţia universului — 66. Lumea duală — 68. Principiile yin^t yang —- 61; Forţele primordiale yin şi yang — 61; Omul cosmic Pan-ku — 62; Niui-wa şi Fu si, reparatorii universului — 64. Dubla geneză biblică — 67; Mitul A — 68; Mitul B — 70. Cosmosul între Eros şi Tha- natos — 74; Haosul cosmogonic, după Hesiod — 75; Antropogoniile succesive — 78; Mitul androginului— 81; Metamorfozele cosmice — 84. Cosmogonia scandinavă a destinului total — 87; Lumile experi­mentale — 92; Legenda sorilor — 93; Focul obîrşiei — 96; Ascen­siunea stadială a lumii în Popol Vuh — 97. Concepţiile cosmogonice primitive — 109; Mituri animiste amerindiene — 110; Cosmogonie totemică africană — 112; Lumea născută din nimic — 113. Note — 116

ELEMENTELE — 126. Apa — 129; Apele primordiale — 129; Imn câtre Varuna — 130; Obîrşia ploii — 131; Descîntec pentru apă — 132. Focul — 132; Focul sacru al vetrei — 133; Focul atot- devorator — 134; Soarele — 139; Mahuike, stăpîna focului subte­ran — 139; Munţii de flăcări — 142; Descoperirea focului tehnic — 142; Păsările şi dragonii de foc — 143; Domesticirea fulgerelor — 146. Pămîntul — 146; Geb, pămînti7.! fecundator — 147; Glia ma­ternă — 147; Un mit al mobilităţii tectonice — 149. A cru l— 160; Shu, intervalul atmosferic — 160; Vayu, vîntul total — 161; Revolta meteorologică a pescarului Adapa — 162. Note — 164

PANTEONUL — 167; Divinitatea autocreată — 163. Numele secret al zeului Re — 163. Is is , zeiţa maternă — 166. Osiris: zeul ucis şi înviat — 172. Coborîrea zeiţei Ishtar în Infern — 177. Moartea vre­melnică a lui Baal — 181. „Eu sînt cel care este“ — 187. Ullikummi, stînca uzurpatoare — 190. Invocaţii către zeii vedici — 195; Imn către Agni — 196; Imn către Indra — 196; închinare lui Rudra —

397

198; Invocaţie către Vishnu — 199. Ometeotl, doimea nahuatlă — 200. Ianus, zeul bifacial — 201. Moartea lui Baldr — 205. Hina, lemnul plutitor — 209; Cîntecul Kumulipo — 209; Copacul singu­ratic Hina — 209. Note — 210

ARHETIPURILE — 215. Oannes, amfibia gînditoare — 219. Ghil­gamesh, căutătorul nemuririi — 220. Apocrifele lui Enoh — 255. Prometheus — 263. Împăraţii chinezi legendari — 270; Huang-ti, împăratul Galben — 270; Ci-yu, inventatorul armelor — 274; Primul agricultor — 275; împăratul Yao şi dregătorul său Kao- Yao — 275; Yi, arcaşul ceresc — 278. Lumea arcadicăpreselenară — 281. Zamolxis — 283. Note — 287

DESTINUL 298 Diluviul sau reacţia elementelor — 297; Dezastrul văii Nilului — 298; Cînd zeii erau încă oameni — 299; Arca lui Noe — 303; înfierbîntarea cuptorului — 808; Dragonul Yui stăvi­leşte potopul — 309; Deukalion şi Pyrrha — 315; Var, refugiul avestic — 321. Reacţia Universului (catastrofele cosmice) — 328; Titanomahia — 324; Gigantomahia — 827; Dărîmarea lumii — 827; Sodoma şi Gomora — 328; Atlantida — 333. Note — 341

SPAŢIUL şi TIMPUL — 347. Ariile spaţiale — 351; Ascensiunea lui Etana — 351; Călătoria în Calea Lactee — 353; Dragonii de transport — 354; Vedenia lui Iezechil — 354; Răpirea lui Enoh — 859; Carul lui Indra — 307; Phaethon — 308. Aria timpului — 371; Ardoarea cosmică — 371; Chjou Mu-wang — anularea timpului 372; Urasima Taro: încetinirea timpului — 373; Ginerele Mumei- Pămîntului — 376; Peripeţiile lui Brain fiul lui Febail — 378; Ţara nemuririi — Huasiui — 382; Timpul reversibil de lîngă Fluviul Bucuriei — 383. Note — 384

BIBLIOGRAFIE - 387INDICE - 389

Redactor : RODICA PÂNDELE Tehnoredactor : ANA SABAUColi de tipar : 25. Tirajul: 100 000 ex. Bun de tipar : 1.XI.1978. Comanda nr. 80 306Combinatul Poligrafic „Casa Scînteil"Bucureşti — Piaţa Scînteii nr. 1 Republica Socialistă Românias