10. DIDACTICA UNIVERSITARĂ

Obiective

Structură tematică10.1. Pedagogia universitară şi statutul său epistemologic 10.2. Didactica universitară – componentă a pedagogiei universitare10.3. Problematica didacticii universitare

10.3.1. Doctoratul profesional 10.3.2. Identitatea doctoratului profesional 10.3.3. Analiză comparativă doctorat ştiinţific – doctorat profesional

10.1. Pedagogia universitară şi statutul său epistemologic

Trebuie sesizat cum o serie de factori precum globalizarea, impactul tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, managementul cunoştinţelor au afectat semnificativ mediul academic şi implicit dezvoltarea paradigmelor educaţionale (A. Opre, 2005).

Mutaţiile şi dezvoltările la care asistăm în câmpul educaţiei universitare, la nivelul dimensiunilor cognitive şi psihosociale ale acestuia, dar şi la nivelul celor organizaţionale şi instituţionale, evidenţiază necesitatea construirii unei pedagogii universitare coerente şi puternic ancorate în realităţile academice.

Pedagogia universitară este o ramură a ştiinţelor educaţiei, al cărei obiect de studiu îl constituie educaţia şi autoeducaţia universitare, realizate în cadre formale (în instituţii de învăţământ superior), neformale (în alte instituţii decât cele de învăţământ – de exemplu practica şi cercetarea în instituţii specializate) şi informale - de exemplu, studoiul autonom (M Bocoş, 2006, p. 9).

Ea trebuie înţeleasă deopotrivă ca cercetare şi reflecţie teoretică şi practică, realizată asupra problemelor complexe ale educaţiei desfăşurate la nivel universitar şi postuniversitar.

Făcând parte din categoria ştiinţelor pedagogicce aplicative pe perioade de vârste, ea are legături directe cu pedagogia şcolară, cu pedagogia postuniversitară, cu pedagogia adulţilor, dar şi cu pedagogia politicilor educaţionale şi cu pedagogia comparată.

Complexitatea problematicii educaţiei universitare face ca pedagogia universitară să integreze, la rândul ei, mai multe ramuri, dintre care cea mai dezvoltată este didactica universitară.

10.1. Didactica universitară – componentă a pedagogiei universitare

În ultimele decenii numărul şi diversitatea cercetărilor asupra activităţii didactice universitare a crescut considerabil. Interesul sporit acordat predării la nivel universitar se datorează în primul rând reconsiderării rolului şi importanţei acesteia în structura activităţii academice. Dezvoltarea unor programe de cercetare care să vizeze formarea şi dezvoltarea competenţelor didactice ale cadrelor universitare în universităţile româneşti şi, implicit creşterea calităţii corpului profesoral devine a necesitate stringentă cel puţin din următoarele motive:

asigură progresul  cercetării  în domeniul pedagogiei universitare la nivel naţional şi internaţional;

contribuie la crearea unei culturi a pedagogiei universitare în universităţile româneşti; asigură  compatibilizarea internaţională  a activităţii didactice desfăşurate în universităţi,

răpunzând astfel unuia din dezideratele Declaraţiei de la Bologna, asigurarea calităţii corpului profesoral; 

în învăţământul superior românesc, cea mai mare parte a cadrelor didactice nu au beneficiat, în mod formal de o pregătire psiho - pedagogică şi metodică corespunzătoare  acestui nivel. Cadrele universitare au absolvit doar modulul de pregătire psiho-pedagogică destinat predării în învăţământul preuniversitar insuficient insa pentru susţinerea unei activităţi performante la nivel universitar. Doar din anul universitar 2008-2009 se introduce şi modulul de nivel II de pregătire pedagogică pentru cei ce vor lucra în învăţământul liceal, postliceal şi universitar.

10.1. Didactica universitară – componentă a pedagogiei universitare

De asemenea, trebuie recunoscut faptul că această revalorizare a componentei didactice apare pe fondul unor mutaţii paradigmatice ce au avut loc la sfârşitul secolului XX.

Paradigme în educaţia universitară: Prioritatea formativului în raport cu informativul în cadrul celor două tipuri de activităţi

complementare în comunitatea academică. Practic, intenţionalitatea formativă, deplasarea de accent de pe informare pe formare, presupune convertirea învăţământului dintr-un învăţământ predominant reproductiv, într-unul, în esenţă creativ şi replasarea cercetării ştiinţifice la baza studiilor universitare (A. Marga, 1998, p.8).

Situarea studentului în centrul activităţii didactice universitare, activitate care să aibă drept coordonată de bază activizarea intelectuală, afectiv-voliţională şi fizică a studenţilor (studentul poartă în sine mijloacele propriei dezvoltări).

Paradigma competenţei, delimitarea competenţelor care trebuie formate şi dezvoltate şi integrarea lor în câmpuri de competenţe, funcţie de diferite criterii: specializări, programe educative, module etc. Reconstruirea noului câmp al educaţiei universitare, conform principiului care reclamă trecerea de la o educaţie a ascultării la o educaţie a schimbării şi emancipării celui educat.

Paradigma intensificării raporturilor reciproce dintre universitate şi comunitate

10.3. Problematica didacticii universitare

Didactica universitară se ocupă cu studierea, ameliorarea şi prospectarea sistemului de învăţământ superior, cu proiectarea şi experimentarea de microsisteme educative universitare, care să integreze cele mai diverse influenţe educative, benefice studenţilor.

Problemele cu care se confruntă didactica universitară actuală sunt cu centrare pe formarea competenţelor cadrelor didactice şi din acest punct de vedere se pot semnala:

Reconsiderarea raportului dintre educat şi educator prin deplasarea interesului spre rolul tot mai activ al subiectului în relaţia educaţională şi pe valorificarea potenţialului acestuia în contextul predării şi învăţării;

Transformarea didacticii universitare într-un demers sistematic axat pe formarea de competenţe teoretice şi practic-acţionale ale celor ce învaţă;

Creşterea interersului cadrelor didactice pentru modernizarea şi perfecţionarea metodologiei de lucru şi pentru adaptarea ei la finalităţile învăţământului superior;

Dezvoltarea capacităţii de comunicare a cadrelor didactice şi a studenţilor, precum şi a creativităţii acestora, în funcţie de particularităţile şi specificul grupelor de studenţi;

Deschiderea consecventă spre cercetările de vârf în domeniu, în plan internaţional şi corelarea conţinuturilor acestora cu datele puse în evidenţă prin generalizarea experienţei de predare la facultăţile de profil din universităţi.

Diversificarea doctoratului şi creşterea interesului pentru doctoratul profesional.

10.3.1. Doctoratul profesional

În prezent, în peisajul doctoral internaţional, se pot identifica 5 tipuri de doctorat (apud D.Potolea, S.Toma, O.M.Moşoiu, 2008, citaţi – J.Huisman and R. Naidoo, 2006):

Doctoratul tradiţional – the tradiţional PhD – un doctorat de cercetare finalizat cu o teză care reprezintă o contribuţie semnificativă şi originală la dezvoltarea cunoaşterii academice în domeniul de referinţă;

Doctorat prin publicaţii – the PhD by publication – doctorat acordat pe baza contribuţiilor ştiinţifice deja elaborate şi recunoscute de comunitatea academică naţională şi internaţională;

Doctorat pe bază de instruire – taugt doctorate – o specie a PhD în care componenta de instruire joacă un rol important. Într-o anumită măsură, acest tip de doctorat poate fi asimilat cu sistemul actual al doctoratului cu cele 2 componente: studii avansate şi cercetare;

Doctorat pe baza unei lucrări sau performanţe creative – the work-based or practice-based doctorate – operează în domeniul artelor şi sportului;

Doctoratul profesional – the professional doctorate – centrat pe discipline profesionale şi pe cercetarea aplicată. În timp ce primele 3 tipuri de doctorat au o orientare predominant academică, celelate 2 adoptă mai mult o

perspectivă profesională. Primele doctorate profesionale se regăsesc în ţări precum Canada, în 1894 şi SUA în 1921

În prezent, doctoratul vocaţional sau profesional cunoaşte metamorfoze şi valorizări care îl situează într-o arie dinamică de evoluţie. Amploarea iniţiativelor şi a dezvoltărilor realizate sunt demonstrate de câteva evidenţe:

1. Sistemele de învăţământ superior de pe diferite continente – Europa, America de Nord, Australia, Asia – şi din diferite ţări – Anglia, Austria, Franţa, Danemarca, Norvegia, Irlanda, Olanda, Statele Unite ale Americii, canada, Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeilanda, România etc. – au înfiinţat şi rulează programe de doctorat profesional;

2. Doctoratul profesional acoperă un spectru foarte variat de arii profesionale: Domenii majore: Inginerie, Medicină, Psihologie, Educaţie, Administraţie şi afaceri, Ştiinţe biologcie, Ştiinţe sociale, Limbi Străine, Drept,

Arte, Arhitectură, Cultură fizică şi Sport. Din punctul de vedere al frecvenţei lor, se pare că primele trei ranguri sunt ocupate de Educaţie, Inginerie şi Psihologie.

Ramificaţii disciplinare – în cadrul aceluiaşi domeniu au apărut diviziuni ale specializărilor doctorale. Exemplu: Sănătate publică: Sănătate publică – boli infecţioase şi tropicale; Epidemiologie şi Sănătate publică, Sănătate publică şi politici; Psihologie: Psihologie clinică; Psihologia Educaţiei; Consiliere psihologică.

10.3.1. Doctoratul profesional

3. S-au dezvoltat programe doctorale interdisciplinare: Ştiinţe biomedicale, Ingineria proceselor boilogice, Sănătate Publică4. Au fost înfiinţate doctorate în domenii fără precedente în doctorat ştiinţific: nursing, fizioterapie.5. A crescut numărul de doctorate profesionale şi numărul studenţilor înscrişi la aceste programe.6. Universităţile cu tradiţie, recunoscute pentru rolul lor de lider în cercetarea ştiinţifică au înfiinţat doctirate profesionale (în

UK din 34 de instituţii de acest tip, 28 oferă astfel de programe), iar universităţile recent înfiinţate s-au grăbit să îşi asume responsabilităţi în această arie doctorală, intenţionând să câştige noi pieţe de cercetare şi formare.

7. S—au constituit comisii sau grupuri de lucru specializate pentru studierea oportunităţii înfiinţării sau analiza stadiului de dezvoltare a doctoratelor profesionale (Sua, Olanda, Irlanda etc.).

Factorii dezvoltării doctoratului profesional:a. Răspunde direct nevoilor socităţii contemporane care pune la baza dezvoltării economice, tehnologice şi sociale

cunoaşterea şi pregătirea profesională continuă.b. Vine în întâmpinarea cerinţelor pieţii muncii şi nevoilor de dezvoltare ale organizaţiilor publice şi din sectorul privat.c. Se corelează mai bine cu politicile guvernamentale de finanţare a cercetării şi de ierarhizare a universităţilor care

pretind reconsiderearea cercetării aplicative, tranziţia de la cercetarea pe termen lung la cea pe termen scurt.d. Prezintă interes pentru companii, asociaţii profesionale care găsesc în doctoratul profesional o sursă de recrutare

a forţei de muncă superior calificate şi specializate.e. Reprezintă o alternativă promiţătoare la doctoratul clasic căruia i se reproşează excesul teoretic şi focalizarea

limitativă pe universul şi carierele academice.f. Este o investiţie rentabilă, asigură condiţii de sustenabilitate, cresc resursele financiare ale universităţilor (taxe mai

mari decât pentru doctoratul clasic, companii şi asociaţii profesionale dispuse să achite costurile de şcolarizare).g. Satisface nevoi diferenţiate de specilizare şi de progres profesional; se corelează mai bine cu specificul locului de

muncă. Este mai atractiv pentru persoanele care nu sunt interesate de carierele academice dar doresc recunoaşterea realizărilor profesionale de prestigiu.

h. Cresc şansele de ocupare a unor funcţii de conducere într-o arie largă de instituţii şi organizaţii.

10.3.2. Identitatea doctoratului profesional

Doctoratul profesional este un tip distinct de doctorat cu finalităţi şi rute de formare proprii, diferite de PhD. Ţinta sa finală o reprezintă dezvoltarea şi inovare apracticilor profesionale.

DP include două componente, una de instruire/training în specialitate şi o altă componentă centrată pe cercetare.

Cercetarea este focalizată pe cunoaşterea practică şi pe fundamentarea strategiilor de intervenţie practică.

Scott et. All (2004) identifică următoarele particularităţi: Centrarea pe activitatea profesională; Centrarea pe dezvoltarea individuală în raport cu contextul profesional; Un pachet semnificativ de instruire; Specificarea rezultatelor învăţării; Metodologii de învăţare în grup; Dimensiuni ale tezei mai mici decât pentru PhD dar cu aceleaşi cerinţe privind originalitatea; Conectare la dezvoltarea practicii şi posibilitatea de a fi acreditat de un organism profesional drept o

nouă calificare profesională; Referinţa la o anumită profesiune este menţionată în titulatura doctoratului.

10.3.2. Identitatea doctoratului profesional

Următoarele caracteristici sintetice definesc esenţa doctoratului profesional: DP are orientare predominant vocaţională, vizând cariere profesionale nu academice Se corelează cu ramurile aplicative ale ştiinţei, tehnologiei şi culturii DP este orientat spre identificarea a noi posibilităţi de integrare a cunoaşterii ştiinţifice cu cea profesională Dezvoltă competenţe cognitive, metodologice şi practice transferabile la o varietate de situaţii profesionale şi de

cercetare aplicativă Formează expertize profesional-ştiinţifice de înalt nivel bazate pe cercetări şi capabile să iniţieze şi să realizeze

proiecte de cercetare-dezvoltare şi inovare profesinală şi organizaţională Condiţii de admitere:

Daca marea majoritate a programelor de doctorat ştiinţific pretind un master, programele pentru DP oscilează între conservarea şi abandonarea acestei cerinţe; multe programe nu revendică însă un masterat prealabil. Toate DP, în schimb, cer aplicantului un stagiu de experienţă profesională în profil de 3-5 până la 10 ani.

Forme de învăţământ: se organizează în trei variante: full time/zi; part time/frecvenţă redusă; fără frecvenţă/învăţământ la distanţă; în prezent forma cea mai frecvent este part time.

Durata studiilor – depinde de natura domeniului şi regimul de studii – variază între 3-4/5 şi 7 ani

10.3.3. Analiză comparativă doctorat ştiinţific – doctorat profesional

Caracteristici Doctorat ştiinţific (PhD) Doctorat profesional

Definiţie Un program de cercetare care permite candidaţilor să realizeze o contribuţie originală

şi seminficativă la cunoaşterea ştiinţifică

Un program de cercetare şi studii avansate care permite studenţilor să realizeze o

contribuţie semnificativă la cunoaşterea şi practica contextului lor profesional

Condiţii de admitere Master of Business, Master of Arts/Master of Science

De obicei fără o condiţie specifică privind diploma de master, o admitere flexibilă, având

la bază o calificare explicită

Forma de învăţământ

De obicei, full time De obicei, part time

Studenţii / doctoranzii

Viitorii cercetători, majoritatea studenţi mai tineri

Profesionişti, majoritatea studenţi maturi

Titlul obţinut PhD D + indicativul profesiei (DBA, EdD, MD etc.)

Experienţa profesională

solicitată

Nu Da, în domenii specifice (de obicei 2 sau mai mulţi ani)

Predarea De obicei, nu Atât discipline profesionale, cât şi metode de cercetare

Procesul de învăţare

Majoritar solitar, accent pe abilităţile de cercetare individuală

În grupuri, accent pe teme individuale şi munca de gurp, abilităţi profesionale

10.3.3. Analiză comparativă doctorat ştiinţific – doctorat profesional

Caracteristici Doctorat ştiinţific (PhD) Doctorat profesional

Utilizarea creditelor În SUA da, dar în UK nu Da.

Mărimea dizertaţiei Nu se specifică, dar în medie mai mare decât pentru DP

Nu se specifică, dar în medie mai redusă decît pentru PhD

Evaluarea Dizertaţie Dizertaţie + teme, activităţi de curs, portofoliu

Disciplinele Majoritar de inspiraţie academică Majoritar de inspiraţie profesională

Cerinţele pentru a accesa rute profesionale

Da, cerinţă pentru a accesa poziţii academice

Doar pentru unele profesii

Focalizarea evaluării Contribuţii semnificative în cercetarea domeniului de studiu

Contribuţii semnificative la cercetarea domeniului de studiu/profesional şi/sau contribuţii semnificative la dezvoltarea

practicilor profesionale

Supervizarea Expert academic în disciplina de studiu Uneori o supervizare adiţională de către un expert profesional.

Bibliografie

Bocoş. M., Albulescu, I. (2008), Studii de pedagogie universitară, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca.

Chiş, V., Diaconu, M. (2006), Didactică universitară, Editura Argonaut, Cluj-Napoca. Marga, A. (1988), Reforma învăţământului acum, în MEN, Ghid al managementului

universitar, Editura Alternative, Bucureşti. Opre, O. (2005), Competitivitate şi performanţă în activitatea didactică universitară – raport de

fază, http://ascr.ro/proiectinternubb/Raport_de_faza_Grant_Intern_UBB.pdf Potolea, D., Toma, S., Moşoiu, O.M. (2008), Doctoratul profesional – identitate şi legitimitate,

în volumul cu lucrările Conferinţei ştiinţifice a Universdităţii Tehnice din Cluj-Napoca *** Ministerul Educaţiei Naţionale, CEPES, (1998). Învăţământul superior într-o societate a

învăţării – Pentru o noupolitică naţională de dezvoltare a învăţământului superior, Bucureşti. http://ascr.ro/proiectinternubb/Raport_de_faza_Grant_Intern_UBB.pdf