Traducere din limba francezăConsiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiSecţia a treia

Cauza IORGA împotriva ROMÂNIEI(cererea nr. 4227/02)

HotărâreStrasbourg

25 ianuarie 2007Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.În cauza Iorga contra României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:

Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte, C. BIRSAN, V. ZAGREBELSKY,

Doamna A. GYULUMYAN,Domnii E. MYJER,

DAVID THOR BJORGVINSSON Doamna I. ZIEMELE, judecătorişi Doamna F. ARACI, grefierul adjunct al secţiei,

După ce a deliberat în camera de consiliu din 4 ianuarie 2007,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4227/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Dumitru Iorga (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 15 mai 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).

2. În urma decesului reclamantului, la 19 februarie 2005, văduva şi fiica sa, Doamnele Aurora şi Luiza Iorga, şi-au exprimat pe 12 martie 2005 dorinţa de a continua cererea. Din motive de ordin practic prezenta hotărâre va

continua să-l numească pe Domnul Iorga “reclamant” deşi această calitate ar trebui să fie atribuită astăzi Doamnelor Aurora şi Luiza Iorga (Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

3. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică, este reprezentat de Doamna Gabriela Opriş, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

4. Reclamantul s-a plâns în principal de o atingere adusă dreptului său de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, din cauza sumei excesive a taxei judiciare de timbru.

5. La data de 30 august 2004, Curtea a decis să comunice cererile întemeiate pe articolele 6 § 1 al Convenţiei în privinţa dreptului de acces la un tribunal şi 1 al Protocolului nr. 1 al Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

6. Numai Guvernul a depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).ÎN FAPTI. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

7. Reclamantul s-a născut în 1915 şi a locuit în Bucureşti până la data decesului său survenit pe 19 ianuarie 2005.

8. Prin hotărârile din 26 decembrie 1973 şi 10 aprilie 1980 instanţele naţionale au ordonat confiscarea unor bunuri aparţinând reclamantului, şi anume 2.100 dolari americani (USD), 763.465 lei româneşti (ROL) şi o maşină, pe motiv că nu achitase impozitele aferente către stat. Din înscrisurile reclamantului reiese că în 1980 alte bunuri, şi anume mai multe sume de bani în monedă străină i-au fost confiscate în mod abuziv.

9. Pe 2 noiembrie 1999 reclamantul şi soţia sa au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva Ministerului Finanţelor de restituire a sumelor de

2

2.100 USD, 763.465 lei şi a maşinii, confiscate în 1973 şi respectiv în 1980, bazându-se pe principiul îmbogăţirii fără just temei.

10. Reclamantul a plătit 500.000 lei taxa judiciară de timbru.

11. La data de 2 noiembrie 1999 judecătoria a stabilit suma taxei judiciare de timbru la 2.332.808 lei, ţinând cont de valoarea bunurilor ce făceau obiectul litigiului. O somaţie de plată a sumei a fost trimisă reclamantului.

12. În timpul şedinţei din 6 decembrie 1999, constatând că trebuia să plătească o taxă judiciară de timbru foarte mare, reclamantul şi soţia sa au renunţat la partea de cerere vizând restituirea sumei de 2.100 USD.

13. Printr-o sentinţă din 18 aprilie 2000 judecătoria le-a respins acţiunea, pe motiv că bunurile în cauză trecuseră în patrimoniul statului pe baza a două decizii definitive şi irevocabile pronunţate la 26 decembrie 1973 şi respectiv 10 aprilie 1980, care nu mai puteau fi contestate.

14. La 23 iunie 2000 reclamantul şi soţia sa au înaintat apel, menţionând că judecătoria nu apreciase corect probele administrate în cauză.

15. La 18 august 2000 tribunalul a citat părţile şi a ordonat reclamanţilor să plătească o taxă judiciară de timbru în sumă de 426.307 lei, în conformitate cu articolele 11 şi 2 § 1 c) coroborate cu cele ale legii nr. 146/1997 asupra taxei de timbru (“legea nr. 146/1997”). Această sumă fusese stabilită luând în calcul valoarea maşinii a cărei restituire era cerută, valoare stabilită printr-un raport de expertiză realizat la ordinul tribunalului.

16. La acea vreme pensia lunară a reclamantului era de 444.310 lei. Soţia reclamantului nu avea venituri.

17. Printr-o hotărâre din 8 septembrie 2000 Tribunalul Bucureşti, după ce a ridicat din oficiu excepţia de nulitate a apelului reclamanţilor, l-a anulat pentru neplata taxei judiciare de timbru. El a constatat că reclamanţii fuseseră citaţi legal cu menţiunea de a plăti taxa judiciară de timbru

3

şi că aceştia încălcaseră această obligaţie, impusă de articolul 20 § 3 al legii nr. 146/1997.

18. Pe 21 septembrie 2000 reclamantul şi soţia sa au înaintat un recurs, menţionând că din cauza veniturilor lor lunare, limitate la pensia reclamantului, suma taxei judiciare de timbru era prea ridicată şi că nu aveau posibilitatea să o achite. De asemenea, au indicat faptul că depuseseră la Ministerul de Finanţe o cerere de scutire de taxa judiciară de timbru.

19. La 5 octombrie 2000 reclamantul a depus la Ministerul Finanţelor o cerere de scutire de la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 23.897.000 lei pentru acţiunea în primă instanţă şi de 11.948.500 lei în apel. Reclamantul calculase aceste sume ţinând cont de valoarea tuturor bunurilor şi sumelor de bani care făcuseră obiectul confiscării în 1973 şi 1980.

20. La 24 octombrie 2000 Ministerul de Finanţe a respins cererea sa de scutire, pe motiv că, în măsura în care instanţele naţionale se pronunţaseră deja asupra fondului acţiunii în primă instanţă şi în apel, cererea sa era fără obiect. În privinţa sumei taxei de judiciare de timbru de 30.000 lei pe care reclamantul trebuia să o plătească la instanţa de recurs, ministerul a considerat că suma nu justifica facilităţile de plată.

21. Printr-o hotărâre definitivă din 30 noiembrie 2000 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul. Ea a remarcat că Ministerul de Finanţe refuzase reclamanţilor scutirea de la plata taxei judiciare de timbru şi a considerat că tribunalul făcuse o aplicare corectă a articolului 20 § 3 al legii nr. 146/1997.II. DREPTUL INTERN PERTINENT

22. Legea nr. 146 din 24 iulie 1997 asupra taxei judiciare de timbru.

Articolul 1

“Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (...) sunt supuse taxelor judiciare de timbru,

4

prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani.”

Articolul 2

“Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:

(...) dacă obiectul lor depăşeşte 1.000.000 lei (adică 61,36 euro), taxa judiciară de timbru va fi de 95.000 lei (adică 5,83 euro) plus 8% pentru ce depăşeşte 1.000.000 lei (adică 61,36 euro).”

Articolul 11“Cererile pentru exercitarea căilor ordinare de atac

împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din (...) taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani. “

Articolul 18

(1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată, Ministerul Justiţiei sau, după caz, de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

(2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit dispoziţiilor aplicabile în materie fiscală.

(3) Taxa judiciară de timbru pentru contestaţie este de 2% calculat la suma contestată, dacă, prin legi speciale, nu se prevede altfel. În situaţia admiterii integrale sau parţiale a contestaţiei, taxa judiciară de timbru se constituie proporţional cu reducerea sumei contestate.”

Articolul 20

“(3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii. “

5

Articolul 21“Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri,

eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.”

23. Articolul 18 al legii nr. 146/1997 a fost modificat de legea nr. 195/2004 care prevede că stabilirea sumei taxei judiciare de timbru ţine de competenţa tribunalului. Interesatul poate sesiza tribunalul în termen de trei zile cu o cerere de reexaminare a sumei taxei judiciare de timbru. Tribunalul, într-un complet diferit de cel care a stabilit suma contestată, decide asupra acestei cereri în camera de consiliu.

Articolul 21 al legii nr. 146/1997 a fost de asemenea modificat prin legea nr.195 din 25 mai 2004, care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau eşalonărilor pentru plata taxei judiciare de timbru ţine de-acum de competenţa tribunalelor.

24. Ordinul nr. 2214/1997 privind aplicarea legii nr. 146/1997 asupra taxei judiciare de timbru:

Articolul 24(1) Determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru

se face, după caz, de către instanţa judecătorească, Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

(3) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit dispoziţiilor aplicabile în materie fiscală.

(4) Contestaţia se depune la instanţa judecătorească ce a dispus încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru, în termen de 15 zile de la data comunicarii cuantumului sumei datorate, şi va fi însoţită de documentul original de plată a taxei de timbru de 2% la suma contestată. (5) Instanţa judecătorească ce a primit contestaţia va remite direcţiei generale a finanţelor publice ... în termen de 5 zile... Contestaţia se soluţionează, prin dispoziţie motivată, de către directorul general.

6

(6) În situaţia în care petenta este nemulţumită de dispoziţia dată, procedura de contestare este cea prevăzută la art. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor.”

25. Legea nr. 105/1997 asupra modalităţilor de soluţionare a obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor:

Articolul 4„Dispoziţia dată de directorul general al direcţiei

generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat... poate fi contestată la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării sale.

Ministerul Finanţelor trebuie să soluţioneze contestaţia printr-o decizie motivată în termen de 60 de zile de la data sesizării.”

Articolul 9„Decizia Ministerului Finanţelor poate fi contestată la

instanţa judecătorească indicată prin legea specială asupra impozitelor şi taxelor contestate, în termen de 15 zile de la comunicarea sa.

Atunci când legea specială nu indică instanţa judecătorească competentă să decidă asupra contestaţiei, aceasta din urmă este depusă la curtea de apel competentă pentru zona de domiciliu a interesatului (...).

Se poate formula recurs împotriva deciziei curţii de apel sau a judecătoriei la Curtea supremă de justiţie sau, după caz, la tribunal în termen de 15 zile de la data comunicării sale”.ÎN DREPTI. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

26. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului de acces la un tribunal din cauza cuantumului ridicat al taxei judiciare de timbru comparativ cu veniturile lunare ale

7

familiei sale. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel în părţile sale pertinente:

“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, în public (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”.

A. Asupra admisibilităţii1. Asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac

interne27. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne.

El subliniază că reclamantul ar fi putut contesta suma taxei judiciare de timbru, în temeiul articolului 18 al legii nr. 146/1997 coroborat cu articolele 24 al ordinului nr. 2214/1997 şi 4-9 ale legii nr. 105/1997, dar el a omis să introducă o asemenea cerere la instanţa judecătorească. Cererea reclamantului trebuia să fie transmisă de instanţa judecătorească autorităţii administrative pentru a hotărî asupra cererii.

28. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.

29. Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de plângerea pe care reclamantul o întemeiază pe articolul 6 § 1 al Convenţiei, astfel încât trebuie alăturată fondului (a se vedea, mutatis mutandis, Gnahoré contra Franţei, nr. 40031/98, § 26, CEDO 2000-IX).

2. Asupra temeiniciei plângerii30. Curtea constată, în lumina tuturor elementelor de

care are cunoştinţă, că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

B. Asupra fondului31. Citând cauzele Golder contra Regatului Unit al Marii

Britanii (hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag.11, §§ 16-18) şi Kreuz contra Poloniei (nr.28249/95, § 52-55, CEDO 2001-VI), Guvernul aminteşte că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi că unele restricţii financiare pot fi compatibile cu articolul 6 § 1 al Convenţiei. Bazându-se

8

pe jurisprudenţa Curţii (Tolstoy-Miloslavsky contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 80-81, §§ 61-67 şi Kreuz citat anterior, § 59-60) şi a Comisiei (Philis contra Greciei (decizie), nr.18989/91, 12 octombrie 1994), Guvernul menţionează că stabilirea taxelor de judecată proporţionale cu sumele cerute în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică în calea dreptului de acces la un tribunal. De asemenea el vizează să asigure o bună gestionare a justiţiei.

32. În privinţa cuantumului acestor cheltuieli, Guvernul subliniază că nu era exagerată în măsura în care era mai puţin ridicată decât pensia medie lunară în România, şi anume 1.103.834 lei, adică 55 euro, precum şi decât pensia medie anuală naţională, şi anume 13.246.008 lei, adică 665 euro.

33. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

34.Curtea aminteşte că articolul 6 § 1 al Convenţiei garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. El consacră astfel un “drept la un tribunal”, din care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă nu constituie decât un aspect.

35. Cu toate acestea, la fel ca Guvernul, Curtea admite că, potrivit jurisprudenţei sale constante, dreptul “la un tribunal” nu este absolut. El se pretează la restricţii, deoarece ordonă prin însăşi natura sa o reglementare a statului care are posibilitatea de a alege mijloacele de folosit în acest scop. În această privinţă Curtea aminteşte că nu a exclus niciodată că interesele unei bune gestionări a justiţiei ar putea justifica impunerea unei restricţii financiare accesului unei persoane la un tribunal (Tolstoy-Miloslavsky, citat anterior, pag.80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz, citat anterior, § 59).

36. În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la un tribunal nu este în concordanţă cu articolul 6 § 1 decât dacă vizează un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de

9

proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (hotărârea Kreuz citată anterior, §§ 54-55; Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, pag.1660, § 72).

37. În cazul în speţă, reclamantului i s-a anulat, pentru neplata taxei judiciare de timbru, apelul împotriva sentinţei Judecătoriei Bucureşti din 18 aprilie 2000 prin care s-a respins acţiunea sa de restituire a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist.

38. În ceea ce priveşte în special cerinţa de a plăti instanţelor civile o taxă judiciară referitoare la cererile cu care au fost sesizate, nu poate fi considerată o restricţie la dreptul de acces la un tribunal care ar fi, în sine, incompatibilă cu articolul 6 § 1 al Convenţiei.

39. Totuşi, Curtea reiterează că suma cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă, sunt factori de luat în calcul pentru a stabili dacă interesatul a beneficiat de dreptul său de acces la tribunal sau dacă, din cauza cuantumului cheltuielilor, accesul la un tribunal a fost restrâns în aşa fel încât dreptul a fost atins în chiar substanţa lui (Tolstoy-Miloslavsky, citat anterior, pag. 80-81, §§ 63 şi următoarele, şi Kreuz, citat anterior, § 60).

40. Curtea aminteşte de asemenea că, în privinţa aprecierii respectării criteriilor mai sus menţionate, ea nu se poate substitui autorităţilor interne competente pentru a stabili care sunt cele mai bune mijloace de a reglementa accesul la justiţie, nici nu poate evalua faptele care au condus aceste autorităţi să adopte o asemenea decizie în locul alteia. Rolul său este de a controla, în privinţa Convenţiei, deciziile luate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor de apreciere şi de a verifica conformitatea cu Convenţia a consecinţelor ce decurg de aici (Kreuz citat anterior, § 56).

41. Curtea notează că în dreptul român, cuantumul taxei judiciare de timbru este stabilit sub forma unui procent

10

din valoarea aflată în litigiu. Aşadar este proporţional cu suma indicată de reclamant. În privinţa scopului legitim urmărit, curtea poate admite că un asemenea sistem vizează să restrângă chemările abuzive în judecată şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei. În consecinţă trebuie examinat caracterul proporţional al restrângerii la dreptul de acces la un tribunal în prezenta cauză, datorită cuantumului taxei cerute.

42. În cazul reclamantului taxa datorată se ridica la 426.307 lei, adică 21 euro. Chiar dacă această sumă nu pare foarte importantă la prima vedere, ea a reprezentat totuşi o sumă considerabilă pentru reclamant, adică toate veniturile lunare ale familiei sale. Conform declaraţiilor de venituri anexate la prezenta cerere, reclamantul beneficia de o pensie în sumă de 444.310 lei, adică 22 euro şi soţia sa nu avea venituri.

43. Pe baza principiului conform căruia Convenţia are drept scop protejarea drepturilor neteoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr.37, pag. 16, § 33), Curtea estimează că cifra taxei reprezenta o sarcină excesivă pentru reclamant, în măsura în care veniturile sale erau mai mici decât pensia medie din România, şi anume 55 euro şi este greu de imaginat cum ar fi putut să obţină prin mijloace proprii suma impusă. De altfel, Curtea constată că reclamantul a renunţat la o parte din cererea sa din cauza imposibilităţii financiare de a plăti taxa judiciară de timbru (paragraful 12 de mai sus).

44. Curtea aminteşte de asemenea că dreptul la un grad dublu de jurisdicţie în materie civilă nu este garantat de Convenţie şi că statele pot prevedea limitări mai stricte în apel şi în casaţie, cu scopul de a scuti instanţele de recurs de cauzele fără perspectivă de succes sau de o importanţă minoră. Cu toate acestea, ea a considerat deja că restricţiile care sunt pur financiare sau care, aşa cum este cazul în prezenta cauză, nu vizează deloc motivele de apel sau temeinicia sa, trebuie să facă obiectul unei examinări mai riguroase pentru a promova interesele justiţiei

11

(Podbielski şi PPU Populure contra Poloniei, nr. 39199/98, 26 iunie 2005, § 65).

45. Curtea trebuie să examineze de asemenea dacă modalităţile procedurale prevăzute în dreptul intern referitoare la impunerea şi la scutirea de taxe judiciare pot trece drept suficient de previzibile în ochii unui justiţiabil (Levages Prestations Services contra Franţei, hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1543, § 42, şi V.M. contra Bulgariei, nr. 45723/99, § 48, 8 iunie 2006).

46. Curtea relevă în această privinţă că regulile pertinente ale dreptului intern prevăd clar ipotezele în care o taxă este datorată, modalităţile sale de calcul şi consecinţele în caz de neplată. Reclamantul putea deci pe bună dreptate să se aştepte la aplicarea acestor reguli.

47. Este adevărat că sistemul naţional prevedea pentru persoanele care nu dispuneau de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de la taxa judiciară de timbru. Cu toate acestea, Curtea constată că la vremea faptelor, Ministerul Finanţelor trebuia să evalueze, în fiecare caz concret, capacitatea unui reclamant de a plăti taxa. Or, în prezenta cauză, respectivul minister era parte în procedură şi nu prezenta, prin urmare, garanţiile de independenţă şi de imparţialitate necesare pentru a îndeplini cerinţele Convenţiei (Weissman şi alţii contra României (decizie), nr.63945/00, 28 septembrie 2004). Din dispoziţiile legii nr. 146/1997 nu reiese că refuzul scutirii ar fi putut face obiectul unei contestaţii la vreun tribunal (a se vedea, mutatis mutandis, V.M. citat anterior, § 54). Între altele, Guvernul nu a demonstrat că reclamantul dispunea de un recurs eficient în faţa autorităţii judiciare pentru a i se examina decizia de refuz de scutire şi pentru a se pronunţa o decizie motivată ţinând cont de situaţia sa deosebită.

48. Curtea constată că Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, menţionând că reclamantul ar fi trebuit să conteste cuantumul taxei judiciare de timbru în temeiul articolului 18 al legii nr. 146/1997 combinat cu articolele 24 al ordinului nr. 2214/1997 şi 4-9 ale legii nr.

12

105/1997. Or, Curtea observă în această privinţă că reclamantul contestă nu cuantumul taxei judiciare de timbru, ci imposibilitatea de a obţine o scutire ţinând cont de veniturile sale. În consecinţă, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.

49. Cu toate acestea, Curtea constată că taxa juridiară de timbru era stabilită de tribunal. În aceste condiţii, contestarea unei decizii pronunţate de o instanţă naţională la o autoritate administrativă putea pune de asemenea la îndoială independenţa justiţiei.

50. Curtea constată că legea nr. 146/1997 a fost modificată de legea nr. 195 din 25 mai 2004 care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor sau eşalonărilor pentru plata taxei judiciare de timbru ţine de acum de competenţa tribunalelor. De altfel, persoanelor interesate li se permite în prezent să conteste cuantumul taxei judiciare de timbru direct la un tribunal (paragraful 24 de mai sus).

51. Pe baza acestor elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea estimează că în cazul în speţă statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a reglementa dreptul de acces la un tribunal într-un mod conform cerinţelor articolului 6 § 1 al Convenţiei şi că a depăşit astfel marja de apreciere de care dispune în materie.

52. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern şi să se constate că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1

53. Reclamantul consideră în fine că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, din aceleaşi motive citate anterior, menţionând că se află în imposibilitatea de a i se restitui bunurile confiscate în 1980, atât bunurile care au făcut obiectul procedurii de restituire, cât şi cele a căror restituire nu a fost cerută în faţa instanţelor naţionale (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Articolul 1 al Protocolului nr. 1 prevede astfel:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de

13

proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”

54. Guvernul consideră că această plângere a reclamantului este incompatibilă rationae temporis cu dispoziţiile Convenţiei şi Protocolului nr. 1. În subsidiar, el pledează pentru neepuizarea căilor de atac interne. În privinţa fondului, el consideră că procedura internă nu privea “bunurile actuale” ale reclamantului.

55. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns asupra acestui punct.

A. În privinţa bunurilor care nu au făcut obiectul procedurii interne

56. În privinţa bunurilor care nu au făcut obiectul acţiunii de restituire, Curtea nu consideră necesar în acest caz să se pronunţe asupra epuizării căilor de atac interne sau asupra competenţei sale rationae temporis deoarece, în orice caz, ea consideră că această plângere este inadmisibilă din motivele care urmează.

57. Curtea relevă că confiscarea a fost făcută de autorităţile din România în cursul anului 1980, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei privitoare la România. Curtea nu este aşadar competentă rationae temporis să examineze circumstanţele confiscării sau efectele continue produse de ea până astăzi (cf. Malhous contra Republicii Cehe (decizie), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII). Ea consideră că, în aceste condiţii, nu se pune deloc problema încălcării continue a Convenţiei atribuibilă autorităţilor române şi ce poate avea efecte asupra limitelor temporare ce ţin de competenţa Curţii (cf., mutatis mutandis, Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei, citat anterior, § 85).

14

58. În urma acestei măsuri de confiscare reclamantul nu a fost în măsură să exercite vreun drept oarecare de proprietate asupra bunurilor în cauză. Prin urmare, în înţelesul articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu se poate considera că reclamantul a păstrat un drept de proprietate sau un drept la restituire reprezentând o “speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii.

59. Reiese că această parte a plângerii privind bunurile care nu au făcut obiectul procedurii interne este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.

B. În privinţa bunurilor care au făcut obiectul procedurii interne

60. Curtea consideră că această plângere este legată direct de plângerea examinată din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei. Ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 52 şi 53 de mai sus, ea consideră că nu trebuie să decidă asupra admisibilităţii şi temeiniciei sale (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Glod contra României, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003, Albina contra României, nr. 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005 şi Lungoci contra României, nr. 62710/00, § 48, 26 ianuarie 2006).III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

61. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei

sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.

A. Dauna62. Reclamantul cere cu titlu de prejudiciu material

restituirea a sumelor de 2.100 USD, 763.465 lei şi a maşinii care ar fi putut să-i fie restituite dacă acţiunea sa nu ar fi fost anulată pentru neplata taxei judiciare de timbru. El nu cere nicio reparaţie cu titlu de prejudiciu moral.

15

63. Guvernul consideră că Curtea nu poate face speculaţii asupra rezultatului procedurii interne şi aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor confiscate nu a fost stabilit (Lungoci citat anterior, § 53, şi Vlasia Grigore Vasilescu contra României, nr. 60868/00, § 50, 8 iunie 2006). De altfel, el consideră că reclamantul nu a demonstrat că dauna invocată ar fi rezultat din faptul că nu a avut acces la un tribunal (Philis contra Greciei (nr. 1), hotărârea din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 25, § 71 şi Kreuz citat anterior, § 71).

64. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a dovedit că paguba materială invocată de el este rezultatul efectiv al respingerii acţiunii sale pentru neplata taxei judiciare de timbru (a se vedea, mutatis mutandis, Kudla contra Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 164, CEDO 2000-XI). În orice caz, Curtea nu poate face speculaţii asupra rezultatului procedurii interne (Teltronic – CATV contra Poloniei, nr. 48140/99, § 69, 10 ianuarie 2006). În consecinţă, nimic nu justifică acordarea unei despăgubiri pentru această parte. În privinţa prejudiciului moral, Curtea constată că reclamantul nu a cerut reparaţia unui eventual prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

B. Cheltuieli şi taxe65. Reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică

pentru care avocata va primi în curând suma de 350 euro cu acest titlu. Nu s-a cerut rambursarea altor cheltuieli şi taxe.

66. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speţă, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii67. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor

moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

16

1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiată pe articolul 6 § 1 al Convenţiei şi inadmisibilă în privinţa plângerii întemeiată pe articolul 1 al Protocolului nr. 1 pentru bunurile care nu au făcut obiectul procedurii interne;2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei3. Decide că nu trebuie să hotărască asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii întemeiată pe articolul 1 al Protocolului nr.1 pentru bunurile care au făcut obiectul procedurii interne;4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 25 ianuarie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.

Fatos Araci Boštjan M. ZupancicGrefier Preşedinte

17