I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN

1

[

Capitolul 1

NOŢIUNI PRELIMINARE

1. OBIECTUL SI IMPORTANŢA CURSULUI

Cursul de drept privat roman are ca ohiect studiul apariţiei şi

dezvoltării instituţiilor dreptului privat roman.

,

Dreptul roman - ansamblu de reguli de conduită instituite şi y/'

sancţionate de stat - şc împărţea. în conformitate cu concepţia **" romană, în

drept privat si drept public.

l'lpian. jurisconsult din secolul al II-lea c.n., arată, în manualul său

j ur id ic numit Instituţii (InsTitutiones), care este criteriul de distincţie intre

dreptul privat şi dreptul public: IIuius studii duae sunt positiones, puhlieum el

privatum. Puhlicum ius est quod ad sialum rei Romanae special, privatum quod

ad singulorum utilitatem. _^ Sunt emm quaedam publice ulilia, quaedam

privatum. Puhlicum ius -in sacris, in sacerdotihus, in magistratibus consistil.

Privatum ius iripertitum est; collectum etenim est ex naturalihus praeceptis aut

iţentium aut civilihus (Două sunt diviziunile acestui studiu: public şi privat

Dreptul public este acela care priveşte organizarea statului roman, si cel privat -

interesul particularilor, căci sunt unele interese de, ordin public şi altele de ordin

privat. Dreptul public cuprinde cultul, sacerdotiile. magistraturile. Dreptul privat

are un întreit injjKins, căci este alcătuit din principii de drept natural, sau din

principiile dreptului ginţilor, sau din acelea ale dreptului civil).

Rezultă din spusele lui Uipian că ceea ce separă dreptul privat tle cel

public este natura intereselor ocrotite: dreptul privat ocroteşte

5

interesele private ale diferitelor persoane, pe când cel public, interesele

publice, adică ale întregii societăţi.

Deosebirea între normele de drept public şi cele de drept privat, cu

privire la obiect, atrage după sine şi altele, referitoare în special la

maleabilitatea acestor norme. Normele de drept public nu got fi modificate de

particulari; ele se impun tuturor fără a puica fi ^schimbate sau

transformate^p_e_ când normele de drept privat îngăduie părţilor să se abată

de la ele, prin convenţiile lor particulare, fără a _le_ îngădui.însă:jncă|carea

regulilor de bază ale sistemului dreptului roman.

In cercetarea noastră intră numai instituţiile dreptului privat,

deoarece acestea prezintă o valoare deosebită atât pentru istoria dreptului şi

pentru ştiinţa juridică, cât şi din punct de vedere didactic.

Dreptul privat roman este cel mu important monument juridic. al

societăţii *ntir/> Legiuirile mai vechi: egiptene, asiro-babiloniene, chineze,

greceşti etc. prezintă o importanţa indiscutabilă pentru epoca în care au fost

create, dar nici unele dintre ele nu au reuşit să formuleze, cu atâta precizie şi

fineţe, normele juridice ca şi cele romane.

Dreptul privat roman a constituit o reglemepiare perfectă, clasică, a

proprietăţii privaje care întruneşte, în oarecare măsură, trăsăturile generale şi

abstracte ale producţiei de mărfuri în întreaga ei dezvoltare din cursul

mileniilor.

De aici extraordinara "vitalitate" a dreptului roman în cursul istoriei.

Aşa se explică "reînvierea" dreptului roman în feudalism, o dată cu

apariţia proprietăţii burgheze şi a relaţiilor de producţie corespunzătoare,

când principiile dreptului roman "pur" au fosi supuse unei "adaptări" la noile

condiţii de viaţă ale epocii Este proci sul de receptare a dreptului roman, mai

exact apariţia dreptului roman "prelucrat" sau a aşa zisului "drept roman

actual".

In acest chip. in J'cudalisrn. dreptul roman continuă să trăiască, sub

o formă nouă, prelucrată de juriştii epocii medievale, primind, o aplicare

practică, conformă cu structura social-politica a vremii^

Folosit în Europa feudală apuseană de burghezia în ascensiune,

dreptul roman este utilizat şi în părţile Europei Răsăritene, dar nu la nivelul

unor interese burgheze, ci feudale, adaptat fiind în anumite limite la nevoile

societăţii bizantine şi chiar ;omâne şi slave, după cum vom vedea mai pe larg

într-un capitol pecial.

Pe de altă parte, monarhii feudali au găsit în textele dreptului oman

din epoca târzie argumente în vederea justificării puterii lor politice şi, în

acest scop, şi-au luat pe lângă ei "legişti", cunoscători ii dreptului roman, care

să le fundamenteze, pe baza unor astfel de icxte, privilegiile lor. Acest fapt

explică de ce Imperiul German s-a numit "Sfântul imperiu romano-german"

şi de ce împăraţii bizantini, voindu-se continuatori ai tradiţiilor romane, se

numeau "regi ai 'umanilor" (basileis romaion).

Folosit pe o scară atât de mare în orânduirea feudală, dreptul roman

a fost utilizat ca izvor de inspiraţie şi în codurile civile moderne. In adevăr,

reglementarea subtilă a proprietăţii şi a materiei bligaţiilor a uşurat mult

codificările burgheze care, în bună parte, ■AU folosit principii romane în

reglementarea anumitor instituţii de drept privat.

Rezultă, din cele ce preced, că normele dreptului roman -jegate de

producţia de mărfuri şi de existenţa proprietăţii private -ajţ avut o viată cu

adevărat milenară, deoarece, depăşind orânduirea istorică în care au apărut,

s-au aplicat, cu transformările şi scJiimbările cuvenite, multe secole încă după

prăbuşirea Romei şi, în câteva ţări, chiar până la începutul secolului nostru.

în aceasta constă valoarea istorică a dreptului privat roman, pe care

poetul galo-roman Rutilius Claudius Namatianus îl socotea, evident cu

exagerarea cerută de licenţa poetică folosită, nemuritor:

"Porrige victuras Romana in saecula leges Solaque

fatales non vereare colos". (Legile-ţi le răspândeşte,

ce dăinui-vor în veac, Căci Roma, numai tu, sfidezi

fatalul destin).

O importanţă nu mai mică prezintă dreptul roman privat din punct

de vedere ştiinţific. Dreptul roman a creat alfabetul juridic.

6

7

adică acele elemente simple, literele juridice, cu ajutorul cărora principiile şi regulile

de drept primesc formularea materială necesară punerii lor în aplicare. După cum

alfabetul, alcalini din câteva semne, foloseşte la compunerea cuvintelor şi, iu

consecinţă. îngăduie exprimarea celor mai variate idei şi s e n t i m e n t e , toi aşa

alfabetul juridic roman poate da expresie celoi m.n d i l e n i c şi subtile reguli de drept.

Multe dintre conceptele şi < a i . <•■ -i ni».- ju rid ice actuale isi trag

priginca din dreptul roman. e.ue .. i. u.v.it să le dea o precisă şi elegantă formulare

F.sti M I I I , u n i ... . i m m i i m conceptul de obligaţie . contract, termen,

co ndi ţ i i , l i , iu.-.l e i si .stuigeiea o b l iga ţ i i lo r , unele diviziuniale buniinliji .ni,

l i u n e . i d r e p t u l u i de proprietate, căleva categorii ale d i e p l i i i m MIU CSOMI

ele.

In i ' ins i i l e v o l u ţ i e i i s to r ice , aceste concepte s-au menţinut nealtei.iie

După cum am arălat anterior, istoria dreptului a cunoscut şi alte sisteme

juridice însemnate, dar nici unul d i n t r e acestea n-a cristalizat în forme atât de

precise si sistematice normele de drept. încât ele să poală rezista până in zilele

noastre

In această ordine de idei am putea afirma că alături de importantele realizări

ale Romei - progresul uneltelor şi metodelor de muncă, dezvoltarea meşteşugurilor, a

diviziunii sociale a muncii, progresul ştiinţelor şi artelor - se poate adăuga, ca o

realizare nepieritoare, crearea sistemului juridic roman, a e:ărui influenţă hotărâtoare

asupra dezvoltării posterioare a dreptului este binecunoscută.

In sfârşit t.n-huie subliniată importanta didactică si. în anumite limite,

valoarea practică pe care dreptul roman o prezintă pentru un viitor jurist. In adevăr,

|uriştii romani au mânuit raţionamentul j u r id i c cu aceeaşi perfecţie cu care grecii

au cercetai problemele de filozofie, aşa încât creaţ i i le lor a j u t ă la ascuţirea puterii

de analiză şi la folosirea corectă a judecăţilor logice.

Rezultă din cele pe care le-am expus că studiul dreptului roman prezintă o

deosebită importanţă pentru ştiinţa dreptului şi pentru învăţământul nostru juridic, fapt

de care cei cărora le este adresat acest manual se vor convinge după ce-1 vor li parcurs

până la capăt.

2. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

Din textul lui Ulpian privitor la distincţia dintre dreptul public

i cel privat am aflat că dreptul privat roman este alcătuit din principii

le drept civil, de drept al ginţilor şi de drept natural.

Jurisconsultul Gaius. în_ manualul său numit Instituţii

Institutiones) defineşte astfel dreptul civil si cel al ginţilqr:

"Toate popoarele care sunt guvernate de legi sau de cutume se folosesc în

parte de dreptul lor propriu, în parte de un drept comun

uturor oamenilor; iar dreptul pe care fiecare popor şi 1-a rânduit lui însuşi îi este

propriu şi se numeşte drept civil dus civile), fiind un

Irept propriu cetăţii; djrnpotrivă, ceea ce firea lucrurilor a rânduit ; "tre toţi oamenii

este _păzit deopotrivă la toate popoarele^ şj_şe !'urneşte dreptul ginţilor (ius gentium),

întrucât de acest drept se joloşesc toate popoarele (gentes). Aşadar, poporul roman se

foloseşte

a parte de dreptul său propriu, în parte de unul comun tuturor

•amenilor".

In epoca primitivă, când statul roman cuprindea numai cetatea Roma şi

regiunile limitrofe, când ocupaţiile de predilecţie ale cetăţenilor erau agricultura şi

păstoritul şi când fiecare familie îşi

atislacea nevoile prin munca sclavilor şi a membrilor săi, dreptul mman se reducea

cu exclusivitate la ius civile. Ius civile se aplica exclusiv cetăţenilor romani, căci

străinii, neavând raporturi - omerciale cu romanii, erau socotiţi ca fiind în afara

legilor. In i aporturile cu străinii numai armele hotărau.

Dreptul civil avea un caracter rigid ji formalist. Pentru încheierea unui act

juridic se cereau unele solemnităţi, pronunţarea

mumitor cuvinte socotite ca sacre, schiţarea anumitor gesturi etc. l^.ymalismul,

trăsătura esenţială a vechiului drept civil roman. îşi găseşte explicaţia în nivelul scăzut

de dezvoltare a forţelor de producţie. încheierea actelor juridice era un fapt puţin

obişnuit, într-o epocă în care predomina economia naturală, deoarece familia,

producând tot ce era necesar pentru întreţinerea membrilor ei, nu avea decât rareori

nevoie de tranzacţii comerciale îmbrăcate în formă iu ridică.

8

9

Actele juridice menite să dea eficienţă tranzacţiilor comerciale erau,

aşadar, rare, deoarece acestea din urmă se practicau pe o scară redusă. Fiind

rare, adevărate acte de sărbătoare, ele apăreau mentalităţii primitive a epocii

ca acte primejdioase, cu grave consecinţe asupra persoanelor şi bunurilor

Formalismul de care erau înconjurate astfel de acte atrăgea atenţia

părţilor asupra conţinutului convenţiei încheiate şi asupra consecinţelor

inerente unor astfel de convenţii. Gesturile, cuvintele sacramentale, ritualul

complicai caic se folosea, toate dovedesc importanţa deosebită a acesioi acie

p e n i r u condiţiile materiale şi pentru mentalitatea epocii, p i c c n m si i ' . i i j a

pe care colectivitatea o acorda unor astfel de acle excepţionale, formalismul,

cu elementele sale vizuale şi audi t ive , folosite după cele mai stricte reguli,

urmărea să evite orice surpriză pentru păr ţ i le contractante, şi martorii, a

căror prezenţă constituia o condiţie de fond a actului, puteau, datorită

aceloraşi elemente formaliste, să refacă mai uşor elementele constitutive ale

convenţiei şi, în consecinţă, să lămurească mai bine instanţa de judecată în

cazul unui eventual conflict ce ar fi putut izbucni între părţile contractante.

Odată cu dezvoltarea societăţii romane, în ultimele secole ale

Republicii, producţia de mărfuri creşte şi, paralel, necesităţile schimbului. în

acelaşi timp, contradicţiile sociale se ascut, iar luptele interne se înteţesc.

Vechiul drept civil, rigid şi formalist, nu mai corespundea noilor transformări

economice şi nici cerinţelor vieţii şi. de aceea, îq scopul uşurării relaţiilor cu

străinii (numiţi şi peregrini) au fost create normele dreptului ginţilor, iar în

vederea soluţionării conflictelor dintre cetăţeni în spiritul noii stratificări

sociale apare şi se dezvoltă aşa-zisul drept pretorian.

Instituţiile dreptului ginţilor puteau fi folosite numai de cetăţeni §«'

^*» ppr

g^rijii^ÎDJr^rjgjJiJrne_[or cu romanii, căci afirmaţia lui Gajus că

dreptul ginţilor este un drept comup tuturor oamenilor reprezintă o exagerare

pe «are realitatea faptelor din lumea romană o contrazice în mod categoric;

cât priveşte raporturile dintre peregrini, ele erau reglementate de dreptul lor

naţional, în măsura în care, bineînţeles, regulile unui astfel de sistem de drept

fuseseră recunoscute de statul roman.

In esenţă, instituţiile juridice de dreptul ginţilor erau inst i tuţ i i

juridice romane, a căror reglementare a fost extinsă, utilitatts , misa, asupra

raporturilor tot mai frecvente care se încheiau între peregrini şi cetăţenii

romani. Aşa, de pildă, posibilitatea de a folosi ontractul verbal - care se

încheia prin pronunţarea anumitor cuvinte -olemne - a fost extinsă şi

peregrinilor care au putut şi ei să încheie ■ ■ontracte cu romanii, cu singura

deosebire că termenii utilizaţi erau alţii decât cei întrebuinţaţi în contractele

verbale dintre cetăţenii lomani.

Dreptul pretorian (ius praetoriwn) consta din normele create le

magistraţii romani şi mai ales de pretori (de unde şi nurnele), _în \ederea

adaptării dreptului civil la noile condiţii ale unei societăţi în plină dezvoltare

la finele Republicii. Normele dreptului pretorian au 1 °mpletat, modificat şi

chiar înlăturat instituţiile dreptului civil.

Mlădierea vechiului sistem de drept şi punerea lui în acord cu

necesităţile vieţii sociale s-au realizat pe temeiul ideii de echitate (uequitas).

Echitatea devine cu încetul măsura critică a dreptului pozitiv roman,

însufleţind transformarea dreptului în vigoare ori de cate ori acest lucru

apărea ca necesar.

Iată de ce jurisconsultul roman Celsus defineşte dreptul ca i i i nd ars

aeqm et boni, adică ştiinţa echităţii şi a binelui.

în adevăr, călăuzindu-se de principiile echităţii, magistraţii si mai

ales pretorii au ştiut să rezolve multe dintre problemele pe care viaţa le scotea

la iveală, creând instituţii noi şi lăsând să cadă în desuetudine altele vechi.

Aşa, de pildă, pretorii îmbunătăţesc sistemul succesoral roman, pe

cel contractual, procedural, reglementarea juridică a dreptului de proprietate,

sistemul de interpretare a actelor juridice etc, sacrificând, cum era şi firesc,

forma fondului, iar înscrisul materia! (scripta) intenţiei reale a părţilor

contractante (voluntas).

Activitatea pretorului, care s-a materializat în cristalizarea

numeroaselor instituţii de drept pretorian, nu s-a desfăşurat anarhic, ci d upă

an urnite principii generale pe care pretorul le înscria, când in t r a ţp

exerciţiul funcţiei sale. în planul său anual de activitate cunscut sub numele

de edict (edictum).

Alături de conceptele sus-menţionate. juriştii romani vorbesc

sLdespre asa-zisul drept natural (ius naturae, ius naturale). Intr-o

10 11

definiţie celebră, atribuită lui Ulpian, dar, probabil, datorată compilatorilor,

dreptul natural este privit ca un drept comup tuturor vieţuitoarelor, sădit fiind

de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare:

Ius naturale est quod natura omnia ammalia docuit; nam IUS istud

non humani generis propnum, sed ommum animalium, quae in terra, quae in

mari nascuntur avium quoque commune est. Hinc descendit maris atque

feminae comuncito, quam nos matrimomum appellamus, liberorum hinc

procrealio, lunc educatio; videmus etenim cetera quoque animalia, feras

citam i.stius tuns perina censeri (Dreptul natural este acela pe i-air toate

fiinţele vieţuitoare l-au deprins de la natură, căci acest d r e p t nu este specific

neamului omenesc, ci este comun l u l u i o i animalelor care se nasc pe uscat.

în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe

care noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor [şi] educaţia [lor]. In fapt

vedem că şi animalele, chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest

drept).

Ideea unui drept natural comun tuturor fiinţelor vieţuitoare este

potrivnică realităţii şi, în consecinţă, greşită. De altminterea însuşi Ulpian,

într-un text care nu a suferit modificări din partea compilatorilor, neagă

implicit existenţa unui drept comun tuturor vieţuitoarelor când afirmă că "un

animal nu poate să săvârşească o injurie, deoarece este lipsit de înţelegere"

(sensu caret).

In fapt, juriştii clasici, influenţaţi de ideile 2filozofice greceşti,

vedeau în dreptul natural un drept ideal, "întotdeauna echitabil şi bun"

(semper aequum et bonum), în opoziţie cu principiile dreptului pozitiv.

Cele câteva principii, pe care juriştii romani le socoteau ca pătrunse

în dreptul pozitiv din dreptul natural, sunt: legitima apărare, însuşirea

lucrurilor fără stăpân, nevalabilitalea unei obligaţii care are ca obiect un lucru

imposibil. îmbogăţirea Iară cauză etc.

In sfârşit, juriştii romani deosebeau dreptul scris de cel nescris

(ius scriptum şi ius non ticriptum). Distincţia nu priveşte faptul

material al scrierii, ci originea normelor juridice. Dreptul nescris este

dreptul obişnuielnic sau cutumiar, de obicei transmis pe cale orală, şi

.cel scris îşi are originea în celelalte izvoare de drept:

legea,

■ (instituţiile imperiale, edictele magistraţilor, jurisprudenţa etc. fiind îedactat

în mod obişnuit în scris.

3. SISTEMUL DE EXPUNERE

în manualul său intitulat Institutiones, jurisconsultul Gaius ifirmă că

studiul dreptului roman priveşte persoanele, bunurile şi icţiunile (vel ad

personas pertinet, vel ad actiones) şi, în această irdine, el tratează instituţiile

juridice.

Iustinian, la rândul său, reia acest sistem de expunere lolosindu-1 în

Instituţiile sale.

In manualul de faţă vom porni de la aceste indicaţii ale lui (iaius şi

Iustinian şi vom trata materia dreptului roman începând cu persoanele, şi apoi

cu bunurile, şi, în strânsă legătură cu acestea din urmă, moştenirile şi

obligaţiile.

In schimb, procedura, adică acţiunile, o vom trata la începutul

cursului, cum fac şi alte manuale, deoarece în dreptul roman acţiunile aveau

un rol excepţional, constituind, aşa cum vom vedea, sorgintea drepturilor

subiective, pentru care fapt dreptul roman a şi fost numit "drept al acţiunilor".

Aşadar, în afara unei introduceri istorice, manualul nostru va trata

problema izvoarelor dreptului, a procedurii, şi apoi materia dreptului material

propriu-zis, adică: persoanele, bunurile, moştenirile şi obligaţiile.

12 13

Capitolul II

PRIVIRE ISTORICĂ

1. ETAPEI I />/■' DEZVOLTARE ALE STATULUI ROMAN

Cu opt secole î n a i n t e a erei noastre. în partea de mijloc a

Peninsulei I tal ice, mumia l.alium. trăiau mai multe comunităţi gentilice

patriarhale, caic formau o puternică unitate militară şi economică. In fruntea

acestui comunităţi gentilice. care alcătuiau aşa-zisa "federaţie la t ină" , a

ajuns, după înverşunate lupte, cetatea Roma, aşezată pe colinele de la sudul

fluviului Tibru.

Locuitorii Romei se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor,

comerţul cu cetăţile vecine devenind treptat tot mai activ.

Ca o consecinţă a creşterii productivităţii muncii apare sclavajul în

forma sa patriarhală.

Dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, a comerţului, a meseriilor şi

în special războaiele de cuceriri ale Romei au avut drept rezultat apariţia în

jurul cetăţii a unei importante populaţii străine.

Intre timp populaţia oraşului Roma şi a teritoriului ei, care se mărise

prin cuceriri, se înmulţi în parte prin imigrări. în parte prin populaţia

districtelor subjugate, în majoritate latine. Toţi aceşti noi supuşi nu făceau

parte din populus romanus. din poporul roman propriu-zis. Ei se bucurau de

libertatea persoanei lor, puteau avea proprietăţi funciare, erau obligaţi să

plătească impozite şi să presteze serviciul militar. Dar nu puteau ocupa nici o

funcţie şi nici nu luau parte la adunarea curiilor sau la împărţirea pământurilor

cucerite, care aparţineau statului. Erau plebeii excluşi de la toate drepturile

publice. Datorită creşterii continue a numărului lor, a instrucţiei lor militare şi

faptului că erau înarmaţi, ei au devenit o putere ameninţătoare pentru vechiul

populus. La aceasta se adaugă faptul că proprietatea funciară era împărţită, pe

cât se pare, aproape în mod egal între

fopulus şi plebe, în timp ce bogăţia comercială şi industrială, ce c

• lupt încă nu prea dezvoltată, era mai ales în mâna plebei.

Datorită acestei situaţii plebea va porni la luptă împotriva

patricienilor, care formau populus romanus, pentru a dobândi deplină

• calitate politică cu aceştia din urmă.

Odată cu dezvoltarea economică a societăţii se dezvoltă şi

i lavia - care-şi păstra caracterul ei patriarhal; la rândul

lor,

patricienii urmăreau să-şi consolideze poziţia lor dominantă nu numai

l.iţă de sclavi, dar şi faţă de plebei, care se arătau

tot mai

nemulţumiţi de situaţia inferioară în care erau ţinuţi.

Lupta pornită de plebe împotriva patricienilor va grăbi

descompunerea orânduirii gentilice şi cristalizarea statului.

Potrivit tradiţiei romane, o importantă reformă socială a avut loc pe

timpul domniei regelui Servius Tullius, adică prin secolul VI i e.n.

Noua reformă avea să transforme Roma dintr-o cetate rentilică

într-un stat-cetate. întocmai ca şi Atena după reformele introduse de Clistene.

Sub presiunile plebeilor care vroiau să intre alături de patricieni în

cetate, vechea organizaţie gentilică trebuia să dispară.

întâi teritoriul Romei a fost divizat în mai multe subdiviziuni

administrative, numite triburi: populaţia orăşenească era împărţită în patru

triburi, zise urbane, şi cea rurală, care locuia în satele dependente de cetate, în

alte triburi, numite rustice. In acest chip cetatea s-a extins, înglobând pe lângă

locuitorii din cetate şi populaţia din jur, adică şi patricienii şi plebea, căci toţi

locuitorii teritoriului loman, încadraţi în triburi, după domiciliul lor, deveniră

membri ai cetăţii.

Cu alte cuvinte, calitatea de cetăţean al Romei nu mai era legată de

apartenenţa la gintă ca mai înainte, ci de faptul de a avea sau nu domiciliul

într-unui dintre triburile teritoriale nou-create.

Populaţia era împărţită pe categorii, în raport cu suprafaţa de pământ

pe care o poseda fiecare cetăţean. Din prima categorie făceau r^irte toţi cei

care aveau cel puţin 20 de iugăre de pământ, din a doua - cei cu 15 iugăre, din

a treia - cei cu 10 iugăre, din a patra -cei care stăpâneau 5 iugăre, şi din ultima

făceau parte proprietarii a 2 iugăre de pământ.

14 15

Cei care nu aveau pământ şi deci nu aveau calitatea de proprietar

funciar erau socotiţi în afara acestor categorii, fiind recenzaţi nu după avere,

ci pe cap de persoană (capile censi).

Proprietarii funciari care făceau parte din aceste cinci categorii erau

numiţi cei bogaţi în pământ (locupleies). în opoziţie cu cei săraci numiţi

proletari, adică posesori de copii, deoarece singura lor bogăţie o formau

copiii

întocmai ca şi populaţia Atenei din timpul lui Solon şi populaţia

Romei eia aşadai i mp a i ţ i t a după avere. Această noua oi> >, i n i / . i i c sociala avea o îndoită importanţă:

militară si politica

Fiecare calcgonc eia impai l i ia in cen tur i i : unele cuprindeau

bărbaţii între ÎS si 46 de ani. si celelalte - pe cei care trecuseră de această

vârstă. Primele, centuriile de t ineri , formau armata activă şi celelalte, de

bătrâni, rezerva armatei active.

La luptă poporul roman mergea în ordinea acestor categorii, căci cu

cât cineva era mai bogat, cu atât era mai interesat să-şi apere cetatea.

Proletarii erau folosiţi în spatele frontului, la repararea drumurilor, podurilor,

la aprovizionare etc.

Interesaţi să-şi apere cetatea, cei bogaţi erau la fel de interesaţi s-o

conducă în timp de pace. Acest fapt era asigurat prin mecanismul de vot

utilizat. Ordinea Ia vot era aceea în care poporul mergea la luptă, cu alte

cuvinte o defilare a unităţilor luptătoare.

La vot era chemată întâi prima categorie şi apoi celelalte, în ordine

succesivă. Votul însă nu se socotea pe cap de cetăţean, ci pe centurii, şi

numărul centuriilor era astfel stabilit încât să asigure prioritatea celor bogaţi.

în adevăr, din numărul total de 193 de centurii, categoria I cuprindea

98 de centurii, ceea ce-i asigura întotdeauna majoritatea absolută a voturilor.

Cu alte cuvinte, dacă cetăţenii din categoria I, care era alcătuită din cei mai

avuţi oameni din cetate, votau într-un anumit sens, votul celorlalţi devenea

inutil.

Astfel se asigura iu adevărat monopol pentru proprietarii din prima categorie.

După reforma lui Servius Ţullius plebeii n-au obţinut deplină

egalitate cu patricienii, deoarece aceştia păstrară mai departe singuri dreptul

de a fi aleşi dregători în cetate. Pe de altă parte, căsătoriile

ni ie plebei şi patricieni erau oprite. Plebeii nemulţumiţi au hotărât, -emn de

ameninţare, să se retragă din Roma. dar, în curând se î n t o r c în cetate,

după ce întâi li s-au făcut unele concesii. Astfel ei IM in uşurarea stării

debitorilor şi dreptul de a-şi alege doi i i e / e n t a n ţ i (tribuni) care. având

dreptul să se opună actelor ■nsul i lor . senatului şi ale adunărilor populare,

puteau împiedica acţionarea întregului mecanism al statului.

Lupta plebeilor dusă la începutul celui dc-al ill-lea secol î.e.n.

ivut şi alte rezultate însemnate, ca: redactarea celei dintâi

legi

mane. legea celor XII table (lex duodecim lahularum). recunoaşterea

■ e p l u l u i plebeilor de a ti aleşi în diferite magistraturi,

ridicarea

■ tâ râr i lo r adunărilor plebeiene la rangul de izvor de drept asemenea

i'ii etc.

Perioada dintre secolele IV şi 1 i.e.n. constituie o epocă de

ip idă dezvoltare a statului roman. Roma îşi întinde cuceririle în afara

e î i i nsu le i . devenind adevărata stăpână a bazinului

mediteranean.

otropind şi jefuind ţinuturi întinse, cu ajutorul unei

puternice

miale, statul roman reuşeşte să concentreze in Roma şi în cetăţile

i.n importante mari mase de sclavi, pe a căror muncă începe să se

i / u i e întreaga producţie de bunuri. Bogăţiile încep a se concentra în

mâini tot mai puţine, şi ţăranii, nemaipuiând face ţaţă concurenţei

marilor latifundii lucrate cu sclavi şi grâului ieftin adus din provincii,

•.-migrează la Roma. transîormându-se în proletari, cu o

poziţie

intermediară între proprietari şi sclavi.

In Roma proletariatul urban, lipsit de mijloace de existenţă, ere

statului pământuri pe care să le lucreze. Pentru rezolvarea acestei probleme

se propun mai multe reforme agrare, dintre care cea mai importantă este

aceea a fraţilor Gracchi.

Primul dintre ei. Tibcrius. pregăteşte în anul 133 î.e.n., în calitate

de tribun al poporului, un proiect de lege prin care se stabilea ca nimeni nu

putea să stăpânească din ogorul public mai mult de 500 le lugăre. Ceea ce

depăşea această suprafaţă trebuia restituit stalului contra unei despăgubiri,

urmând apoi să fie împărţită celor împroprietăriţi.

Proiectul de lege, cu toată împotrivirea oligarhiei, a fost votat, dar

Tibcrius este asasinat, aşa încât intenţiile sale nu au putut fi

16

17

traduse în viaţă, deşi mulţi proletari au fost împroprietăriţi cu această ocazie.

Opera lui Tiberius Gracchus este continuată de fratele său Caius, dar

şi acesta cade în luptă cu aristocraţia.

Rezultatele obţinute prin împroprietăririle care s-au făcut cu această

ocazie nu au fost însă durabile, deoarece noii împroprietăriţi s-au ruinat

repede în faţa concurenţei marilor latifundii lucrate cu sclavi şi a importului

de gram ie f t ine din provincii.

In ultimul secol ;il Republicii, exploatarea sclavilor accentuându-se,

asistăm la răbufniri d in ce în ce mai puternice din partea acestora.

Dintre toate răscoalele cea mai însemnată este aceea a lui Spartacus,

eveniment care a pricinuit romanilor o groază nu mai mică decât aceea

produsă de expediţia lui Hanibal.

După răscoala lui Spartacus lupta d in t r e sclavi şi stăpânii de sclavi

se ascute şi mai mult, străbătând ca un fir roşu întreaga istorie romană

posterioară. In acelaşi timp în cadrul clasei conducătoare se înteţesc

contradicţiile dintre marii proprietari de pământ şi aristocraţia financiară.

Lupta politică se ducea între trei partide: optimates (partidul

proprietarilor funciari), cavalerii (partidul aristocraţiei financiare) şi

populares (partidul micilor proprietari de pământ).

Aceste partide urmăreau în egală măsură consolidarea puterii

centrale care, pentru a putea înăbuşi mişcările sclavilor şi ale maselor

oropsite, trebuia să îmbrace o formă autoritară.

Admiţând dictatura, fiecare dintre conducătorii acestor trei partide se

socoteau îndreptăţiţi s-o exercite. De aici necruţătoarele şi sângeroasele lupte

civile care s-au terminat prin instaurarea monarhiei, soluţie pe care partidele

politice din Roma au primit-o ca fiind singura salvatoare pentru statul roman.

Astfel Republica romană face loc monarhiei, menită, în concepţia

politică a timpului, să salveze statul roman de ameninţările răscoalelor

sclavilor şi de primejdiile din afară.

Această trecere s-a făcut treptat pe calea dictaturilor militare, care

fapt a înrădăcinat în conştiinţa oamenilor liberi ideea că singura formă de

menţinere a sistemului social roman, ros de contradicţiile interne, este

monarhia.

Dintre aceste dictaturi amintim dictatura lui Sulla, triumviratul

ni Pompei, Crassus şi Caesar, dictatura personală a lui Caesar şi cel

ii al doilea triumvirat al lui Antonius, Octavius şi Lepidus. La urmă,

' >. tavian Augustus, concentrând în mâinile sale toată puterea de stat,

une bazele imperiului.

Imperiul Roman cunoaşte două faze în evoluţia sa: epoca

i'11ncipatului (secolele I-III e.n.) şi epoca Dominatului (secolele IV-V

n.).

In epoca Principatului puterea de stat este exercitată de nipărat şi

senat, dar acesta din urmă, pierzându-şi treptat din iiribuţiile sale de

odinioară, are o importanţă politică numai

ieoretică.

în epoca Dominatului, care începe cu suirea pe tron a împăratului

Diocleţian (284-305 e.n.), întreaga putere politică rezidă ni mâna împăratului

care. treptat zeificat, asemenea monarhilor orientali, îşi ia denumirea de

Dominus et Deus ("stăpân şi zeu").

în secolul al V-lea e.n. Imperiul Roman, ros de contradicţii interne şi

zguduit de atacurile "barbarilor", cade sub loviturile herulilor şi ultimul

împărat roman, Romulus Augustulus care, ca o ironie a sorţii, purta numele

legendarului întemeietor al Romei şi al eclui care pusese bazele Imperiului

Roman, este detronat.

2. ORÂNDUIREA SOCIAL-POLITICĂ

în epoca cea mai veche, locuitorii Romei trăiau organizaţi în ginţi.

Membrii unei ginţi erau legaţi prin legături de rudenie, stăpâneau în comun

pământul, aveau sărbători religioase comune şi un cimitir comun, trebuiau să

se apere reciproc în caz de primejdie

etc.

Cu timpul, în interiorul diferitelor ginţi unele familii se îmbogăţesc.

însuşindu-şi părţi însemnate din pământurile comune: membrii acestor familii

înstărite şi-au luat denumirea de patricieni

dată cu apariţia acestei aristocraţii gentilice o parte din

membrii ginţilor decad, transformându-se în persoane dependente, cunoscute

sub numele de clienţi (ciientes). Numărul acestora creşte,

18 19

(patriciii.

deoarece clientela era alimentată şi de alte surse (de pildă străinii care, veniţi la Roma.

se puneau sub ocrotirea unei g i n ţ i etc.).

Clienţii aveau lată de patronii lor o serie de î n d a t o r i r i (să le lucreze

pământurile, să-i ajute în caz de nevoie cu bani. sa-i urmeze în expediţiile mi l i t a r e )

şi. la rândul lor. patronii erau îndatoraţi sâ-i ocrotească în ca/ di nevoie.

In epoca republicană clasa stăpânitoare este a l că tu i t ă din nobilime

(nohihias). cau- stăpânea mari întinderi de pământ şi din cavaleri Ictjmtcsj. icpu

- / c u l a n ţ i ai capitalului comercial şi cămataicsc

Faima mi | lo cu o.i a l c a i m i a din mici proprietari funciari. proprietari de

mici a l e l i e i e i i ie .ş leş i i j 'a ieş l i . nuci comercianţi etc. Pătura de jos a cetăţenilor l i be r i o constituiau ţăranii săraci şi plebea

orăşenească.

In epoca Principatului aceste pături se menţin: nobilimea funciară, cavalerii

care se transformă treptat în tagma funcţionărească şi plebea romană care trăia în cea

mai mare parte din mila statului sau a patronilor bogaţi.

In perioada Dominatului apare organizarea socială pe stări" (caste),

simptom al feudalizăni vieţii sociale.

Din "stările" superioare fac parte cei bogaţi şi funcţionărimea, iar din cele

inferioare - proprietarii luncian din provincii, populaţia de vază a oraşelor provinciale

şi pătura plebeiană (mici proprietari, meseriaşi, ţărani etc).

Despre sclavi şi coloni, a căror exploatare asigura întreaga viaţă materială a

statului roman, precum şi despre cei dezrobiţi şi peregrini ne vom ocupa într-un alt

capitol.

3. ORGANIZAREA DE STAT

In epoca regalităţii, mai exact până la "reforma" lui Servius Tullius, cetatea

Roma era organizată sub forma unei democraţii militare. In această perioadă organele

de conducere erau:

1. Adunările populare (comilia curiata) din care făceau parte toţi bărbaţii

adulţi din cetate: în competenţa lor intra alegerea

20

> '(lui", judecarea celor vinovaţi de crime grave, rezolvarea t u t u i o i

: " l>l cmclor care priveau viaţa comunităţii etc.

2. Senatul sau sfatul bătrânilor, alcătuit din capii ginţilor.

■ n i i r m a hotărârile adunărilor populare, fiind socotit deţinătorul

" l i l i i l o r romane (mos tnaiorum).

3. Regele (rex) nu era nicidecum acel rege aproape absolut pe

( ni-1 înfăţişează Mommsen. ci un reprezentant al intereselor

aeral e ale t r ibu r i lo r .

In anul 50° î.e.n.. când s-a instaurat republica, regii au lost locu i ţ i cu

consulii, care erau aleşi pe un an. In număr de doi. ei rau in comun,

hotărârea u n u i a d i n t r e ei n e t i i n d valabilă fără .cuviinţarea

celu i la l t .

In epoca republicană organele puterii de stal erau: 1 Magistraţii. în mâinile cărora era

concentrată toată puterea M i l i t a r ă şi administrativă. Aleşi pe o perioadă

determinată, de obicei .'i un an. ei puteau fi totuşi destituiţi în acest interval din

funcţia lor a. după expirarea termenului, traşi la răspundere pentru activitatea n-pusă.

Puterea magistralilor se cristalizează în noţiunile de poiestas ■ ■■ imperium.

Potesias cuprinde:

a) Dreptul de a lua auspiciile, adică consultarea, după anumite

cmne, a voinţei zeilor.

b) Dreptul de a da edicle valabile pe tot timpul anului cât respectivul

magistrat se găsea în funcţie dus edicendi).

c) Dreptul de a amenda pe contravenienţi dus mulctae

lictiotus).

d) Dreptul de a convoca poporul fie pentru a discuta unele probleme, fie

pentru deliberare şi votare Icum popula agerei.

e) Dreptul de a convoca şi prezida senatul (senatum votare, hahere).

Imperium conţine:

a) Dreptul de a ridica şi comanda armatele romane, hi Jurisdicţia în materie penală,

civilă şi chiar administrativă iinier populum eiprivaium).

c) Dreptul de constrângere.

d) Dreptul de a convoca poporul în afara Romei.

21

Cei mai înalţi magistraţi, consulii, iii ţineau puterea civilă supremă

şi conducerea armatei. Aleşi I.. început numai dintre patricieni, începând din

anul 367 î.e.n. (legc.i / iciniu Sextia) ei pot fi şi plebei.

In ierarhia magistraţilor urmau pretorii, a căror atribuţie de bază o

constituia administraţia justiţiei şi în special a celei civile. Pretorul în realitate

nu judeca, ci numai organiza instanţa, dar în această sarcină avea largi

atribuţii, după cum vom arăta în capitolul consacrat procedurii

In anul 242 î.c.n. se creează aşa-zisa pretură peregrină, magistratură

căreia i se încredinţează cercetarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini

In anul 443 î.e.n. (sau 435?) se creează cenzura. Cenzorii aveau

sarcina de a face recensământul, adică să evalueze din cinci în cinci ani

averea cetăţenilor şi să-i înscrie pe listele censului.

Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se

ocupau de aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale cu privire

la vânzarea vitelor şi sclavilor, care se efectuau în pieţele publice.

Questorii administrau tezaurul public, arhivele statului, se ocupau de

vinderea prăzii de război etc.

Un rol deosebit de important în viaţa statului roman l-au avut

tribunii plebei care, apărând interesele plebeilor, aveau dreptul de a se opune

actelor edictate de magistraţi (veto) - făceau excepţie însă măsurile decretate

de dictatori şi cenzori -, hotărârilor luate de senat şi chiar să aresteze pe

magistraţi (ius prehensioms).

In cazuri excepţionale (războaie, răzmeriţe etc), conducerea statului

era încredinţată unui dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar ale cărui

împuterniciri excepţionale nu puteau depăşi termenul de şase luni.

2. Senatul, organ al marilor proprietari funciari, adevărată

citadelă a aristocraţiei romane, a avut un rol politic foarte important

în viaţa Romei. •

Alcătuit aproape în exclusivitate din foşti magistraţi, senatul avea o

competenţă multiplă:

a) In domeniul legislativ confirma legile votate de adunările

populare, le putea interpreta şi chiar suspenda, în cazuri excepţionale.

aplicarea lor (legibus solvere), declarând starea de asediu

(senatus-onsultum ultimum). Senatul apărea, aşadar, ca o legalitate vie,

uperioară literaturii moarte a textelor legislative.

b) Putea numi un dictator, când necesităţile cereau acest lucru, sau

să suspende din funcţia lor pe magistraţii culpabili.

c) Veghea la păstrarea credinţelor religioase romane şi putea Nă

îngăduie introducerea altora noi.

d) Avea un rol hotărâtor în administrarea finanţelor statului -cea ce,

după mărturisirea istoricului Polybius, punea în dependenţa •a nemijlocită

pe toţi magistraţii statului.

e) Politica externă a statului roman se găsea în mâna senatului.

f) în domeniul militar, tot senatul fixa contingentele de ostaşi,

comandamentele militare etc.

3. Adunările populare constituie cel de-al treilea element care

participă la conducerea statului.

a) Adunările curiate şi-au pierdut treptat importanţa lor politică, în

competenţa acestora rămânând numai rezolvarea anumitor probleme de drept

familial şi investirea magistraţilor cu puterea supremă (imperium).

b) Adunările pe centurii, organizate după tradiţie de regele Servius

Tullius, sunt modificate în anul 241 î.e.n., mărindu-se numărul centuriilor la

373, ceea ce a ridicat, avându-se în vedere mecanismul votului, importanţa

politică a păturilor de mijloc, dar nu şi a sărăcimii.

în competenţa acestor adunări intră alegerea magistraţilor superiori,

votarea legilor, cercetarea apelurilor făcute de cei condamnaţi la pedepse

grele etc.

c) Adunările tribute sunt adunările pe triburi. Deşi, la început,

la aceste adunări nu luau parte decât plebeii, totuşi, cu timpul, ele au

devenit adunări ale tuturor cetăţenilor. în anul 287 î.e.n. legea

Hortensia stabileşte că hotărârile adunărilor tribute au putere de lege,

acordând astfel acestor adunări o largă competenţă legislativă.

Provinciile erau conduse şi organizate după o lege (lex previnciae)

întocmită de generalul biruitor sau de senat. Această lege stabilea birurile

pe care trebuia să le suporte provicialii şi reglementa totodată situaţia

juridică a acestora din urmă.

22 23

Având Fn fruntea lor un guvernator roman cu depline puteri

militare, judecătoreşti şi administrative, p r o v i n c i i l e cotropite erau supuse

unei nemiloase exploatări

In epoca imperială organele putem de stat sunt:

1. împăratul: el reprezintă aiitonlaica suprema in stat.

concentrând in mana sa puterea Ir iburi iciana. imper iul proconsular şi

pontificalul.

începând din epoca lui Vcspasian. lo.iic aceste a t r ibuţ i i erau

contente î mp ă i a t u l u i in bloc p r mi i un scnalus-oonsult. numit impropriu lc\

rrrm

In epoca IK mu n a t u l u i , i m p a i a l u l i t r x i n e un monarh absolut, asemenea

l e g i i o i Sasamzi

2. In epoca P r i n c i p a l u l u i s-au păstrat, tormal. toate

magistraturile republicane, d a i . in Iapt. puterea se concentrează tot

mai mult in mâna împăratului

Consulii îşi pierd mai toate atribuţiile lor politice, dar în schimb

dobândesc altele în domeniul jurisdicţiei contencioase. alături de care

păstrează vechea jurisdicţie graţioasă

Rolul pretorilor scade simţitor după reiorma împăratului Hadrian

care codifică edictul, i a r pretorul peregrin îşi continuă activitatea sa

jurisdictională până la promulgarea edictului lui Caracalla din anul 212.

Cenzorii şi tribunii plebei dispar, calitatea de cenzor şi de tribun

fiind luată în mod statornic de împăraţi.

In sfârşit, edi l i i curuli păstrează numai atribuţiile releritoarc la

supravegherea şi poliţia pieţelor, questorii intrând în marea categorie a

funcţionarilor imperiali.

3. Senatul se transformă î n t r -u n organ dependent de împărat,

rămânându-i numai dreptul de a cerceta apelurile civile şi în primă

instanţă unele procese penale grave. Cât priveşte senatus-eonsultele.

acestea nu sunt decât hotărârile împăratului, pe care senatul a trebuit

să şi le însuşească.

In epoca Dominatului senatul este înlocuit cu un slat imperial

(consistonum sacrum). alcătuit din oameni de încredere ai împăratului.

4. Adunările populare îşi pierd competenţa pe caic o av. .m în epoca

republicană, prerogativele lor trecând asupra senatului, şi mai ales a

împăratului.

5. In jurul său împăratul avea numeroşi funcţionari meniţi să ducă la

îndeplinire tot ceea ce acesta hotăra. Aparatul birocratic a crescut paralel cu

ascuţirea contradicţiilor din sânul societăţii romane, pe care orânduirea de stat

în zadar a încercat să le atenueze.

Dintre funcţionarii imperiali amintim pe prefectul pretoriului

(praefectus praetorio), şeful gărzilor imperiale, şi apoi al tuturor armatelor

din Italia, prefectul oraşului (praefectus Urbi), care se ocupa de administrarea

capitalei, având largi atribuţii jurisdicţionale, şi pe prefectul aprovizionării

(praefectus annonae) care, cum arată şi numele, aproviziona Roma, în care

calitate judeca pricinile dintre comercianţi şi clienţi.

Deosebit de importantă apare cancelaria imperială, alcătuită din

numeroase servicii menite să furnizeze conducerii toate materialele necesare

în vederea rezolvării diferitelor probleme de stat.

24 25

//. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

Capitolul III

CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

IZVOARELOR DREPTULUI ROMAN

li. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Dreptul roman se concretizează în anumite forme menite, pe Je o

parte, .să deosebească regulile juridice de celelalte norme de conduită socială,

iar pe de altă parte#' să le dea putere obligatorie. Aceste forme de exprimare a

dreptului, stabilite în mod concret şi sancţionate de statul roman, constituie

manifestarea condiţiilor economice ale societăţii.

Astfel de forme de exprimare constituie izvoarele de drept sau

juridice; ele se mai numesc izvoare "formale" ale dreptului şi, în general, sunt

opuse noţiunii de izvor "material" al dreptului. Prin izvoare materiale trebuie

să se înţeleagă condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane, condiţii care, în

ultimă instanţă, determină necesitatea cât şi conţinutul regulilor respective de

drept.

Obiectivizarea normelor de drept în anumite izvoare juridice nu este

rezultatul unei întâmplări. Apariţia anumitor izvoare de drept, preponderenţa

sau dispariţia lor în diverse epoci istorice sunt consecinţa firească a

dezvoltării sociale. în lunga sa evoluţie, dreptul roman a cunoscut diferite

izvoare 4g drept; importanţa şi rolul acestora nu pot fi apreciate decât în

raport cu fazele de dezvoltare a societăţii romane, începând de la întemeierea

cetăţii şi până la codificarea lui Iustinian.

27

2. OBICEIUL

Cel mai vechi izvor al dreptului roman este obiceiul (cutuma).

Obiceiul exista şi în societatea gentilică, dar conţinutul său avea un caracter

moral şi nu juridic. Aceste obiceiuri, bazate pe vechi şi puternice tradiţii,

reglementau relaţiile sociale din orânduirea prestatală şi urmăreau să menţină

ordinea în societatea gentilică.

Q_ dată cu apariţia statului, obiceiurile primesc un caracter juridic,

fiind sancţionate cu măsuri de constrângere statală.

Sancţionate de forţa statală şi consfinţite printr-o aplicare repetată,

obiceiurile se impun, transformându-se în norme juridice (jbligatorii şi pentru

viitor.

Izvor principal de drept la începutul existenţei statului roman,

obiceiul îşi pierde din importanţa sa pe măsura dezvoltării şi întăririi acestuia.

Cutumele îşi găsesc mediul lor prielnic într-o societate bazată pe o economie

naturală, cu un ritm lent de dezvoltare, economie care a caracterizat, în mare,

şi faza incipientă de dezvoltare a statului roman. în epoca republicană, şi mai

ales după războaiele punice, economia naturală este înlocuită cu o economie

de schimb bazată pe o activă circulaţie monetară. Datorită acestui proces

economic, obiceiul, în imposibilitate de a reglementa noile raporturi sociale

generate de rapida dezvoltare economică a Romei, cedează pasul legii şi altor

izvoare de drept, care câştigă astfel o preponderenţă indiscutabilă.

în epoca postclasică, adică a Dominatului, şi în cea bizantină,

cutumele îşi recapătă cel puţin o parte din importanţa lor primitivă. Faptul nu

este întâmplător şi îşi are explicaţia în decăderea aceleiaşi economii monetare

şi apariţiei economiei naturale care prevestea de pe atunci naşterea

feudalismului. Această legătură dialectică între cutumă şi economia naturală

se va evidenţia şi mai mult în orânduirea feudală, în care cutuma va deveni

cel mai de seamă izvor de drept.

La acest fapt trebuie să adăugăm un altul. Imperiul Roman înglobase

în urma războaielor de cotropire nenumărate popoare care aveau tradiţii vechi

şi puternice, corespunzătoare structurii lor proprii de organizare

economică şi socială. Deşi astfel de norme

nliaveneau tendinţelor centraliste ale imperiului roman, totuşi ele i .iu putut

fi, în fapt, dezrădăcinate, cu toate că, în drept, împăraţii mani au luat

împotriva lor unele măsuri concrete.

Aşa, de pildă, împăratul Traian restabileşte în provincia ihynia o lege

care se găsea în conflict cu obiceiurile locale. Treptat, : â de la începutul

Dominatului, se tinde a se formula principiul că 'iceiurile locale nu se pot

aplica dacă contravin legilor romane. i gula, aşa cum rezultă din respectivul

text legislativ, nu are totuşi aplicabilitate generală, referindu-se numai la

obiceiurile locale ale giptului, Siriei, Arabiei şi ale altor câtorva provincii-

Principiul este sancţionat într-o formă mai generală şi de

npăratul Iulian, care recunoaşte eficienţa obiceiurilor numai în

ăsura în care nu contravin ordinii publice romane, iar împăraţii Leo

-i Zeno, în anul 474, stabilesc că în cazurile unor cutume neclare sau

insuficiente este necesară intervenţia autorităţii imperiale.

Cât priveşte efectul abrogator al cutumelor, acesta nu a fost *

niciodată pus în discuţie. Principiul a fost exprimat de jurisconsultul Iulian, şi

apoi acceptat de împăratul Iustinian.

Strâns legat de cutumă apare un alt izvor de drept şi anume practica

constantă şi uniformă a instanţelor de judecată în soluţionarea pricinilor.

Ordinea de drept romană dădea eficienţă precedentului judiciar numai dacă

acesta corespundea unor interese permanente şi dacă se transformase într-o

adevărată cutumă sau fusese "legalizat" prin mijlocirea unui alt izvor de

drept, în special prin intermediul jurisprudenţei, adică al doctrinei juridice

(iurisprudentia).

3. LEGEA

Multă vreme după formarea statului roman cutuma a fost principalul

iyvnr al dreptului. Persistenţâ~~economiei naturale şi simplicitatea vieţii

sociale şi de stat nu necesitau forme juridice complexe, iar dreptul cutumiar

satisfăcea mulţumitor nevoile sociale.

în epoca republicană şi mai ales o dată cu dezvoltarea economiei,

bazată pe producţia de mărfuri şi pe.un intens schimb comercial, relaţiile

sociale au devenit tot mai complexe şi dreptul

28 29

:il

cutumiar s-a dovedit a fi insuficient pentru a exprima în forme juridice

corespunzătoare aceste noi relaţiijşociale.

Legea apare, datorită unor posibilităţi mai complete şi „mai rapide

de reglementare, superioară obiceiului, asupra căruia capătă treptat o

netăgăduită preponderenţă.

Tradiţia aminteşte de aşa-zisele legi regale (leges regiae) care, votate

în epoca regalităţii de comiţiile curiate, ar fi constituit primele legi romane.

Cercetările critice au dovedit însă că aceste legi sunt o publicaţie apocrifă

întocmită la finele epocii republicane sau cel mai târziu sub împăratul August.

Cea mai veche şi cea mai importantă lege romană este fără îndoială

legea celor XII table, căci, după afirmaţia istoricului Titus Livius. ea

constituie izvorul întregului drept public şi privat (fons omnis publici

privatique iuris).

întocmită în anul 449 î.e.n. de decemviri, în urma luptelor * duse de

plebei împotriva patricienilor, lggea a fost expusă în for, săpată fiind pe

douăsprezece table de aramă sau, după opinia lui Pomponius, de fildeş. După

cuprinsul ei, legea apare ca o codificare îmbunătăţită a dreptului obişnuielnic, cu

unele împrumuturi din dreptul grec. Textul acesteia nu ni s-a păstrat, dar, din

resturile care ' au parvenit până la noi şi din referinţele făcute de autorii antici cu

privire la acest monument juridic, ne putem face o idee destul de completă

asupra cuprinsului său.

.Legea ocrotea cu multă grijă proprietatea Prhală-r-Pjdjepgrnd cu

asprime pe cei care o încălcau. ^importanţă deosebită şe^corda creditului,

debitorul insolvabil jiutândfi vândutca sclav "dincolo de Tibru" sau chiar

omorât.

Legea păstra încă înseninate urme gentilice în domeniul dreptului

familial şi al celui penal. In adevăr, şeful familiei, "pater familias", avea

puteri aproape nelimitate asupra copiilor şi soţiei, şi, referitor la pedepse,

legea recunoştea existenţa legii talionului, alături de compoziţia voluntară

legală.

In epoca republicană dezvoltarea istorică a situat legea, ca izvor de

drept, pe primul plan. Legea este o hotărâre luaţă_în_ adunările lor legislativg..

Aceste adunări erau adunările pe centurii. (comitia centuriata), pe triburi

(comitia tributa) şi cele plebeiene. (concilia plebis), şi iniţiativa legislativă

aparţinea magistraţilor care

30

iţrezidau astfel de adunări, adică respectiv cqnsulilor, pretorilor şi mbunilor

plebei. Lejrile votate în adunările sus-menţionate se numeau leges rogatae,

adică legi propuse poporului de magistraţi şi în liincţie de demnitatea

propunătorului: consulare, dacă au fost propuse Ic un consul; pretoriene,

dacă au fost iniţiate de un pretor; ' "buniciene, dacă propunerea a aparţinut

tribunilor plebei.

In opoziţie cu legile propuse de magistraţi există şi leges hitae, adică

legi promulgate de un magistrat în amimitp prnhlpmp ■peciale (acordarea

cetăţeniei. întemeierea unor colonii etc), fără o_ * onsultare prealabilă a

adunărilor populare, dar în virtutea unei împuterniciri a acestora şi în

calitate de reprezentant al lor.

Legea poartă numele magistratului care a propus^o; dacă însă i fost

propusă de un consul, dat fiind principiul colegialităţii care C.uvernează

raporturile dintre consuli, este denumită cu numele imbilor magistraţi (de

pildă, legea Valeria-Horatia),

Sub formă de proiect legea era discutată în senat şi apoi 'fişată în for

pentru a putea fi discutată de cetăţeni în diferite întruniri neoficiale

(contiones).

Legea se vota la început oral, pe faţă, dar după legea Papiria Jin

anul 131 î.e.n., pentru a se evita posibilitatea de influenţare^a ilegătorilor,

votarea avea loc în formă scrisă şi secretă.

Rezultatul votului era adus la cunoştinţa poporului îndată 1'upă

votare (renuntiatio), iar textul votat se păstra în arhivele statului laerarium).

^Legea se aplica imediat, afară dacă textul ei nu prevedea un alt termen de

intrare în vigoare (vacatio legis).

Legea se aplica până la abrogarea ei. Abrogarea poate rezulta din

căderea în desuetudine a legii sau din votarea unei legi noi menite să

înlocuiască parţial sau total vechea lege. De asemenea, legea încetează să mai

fie în vigoare dacă între dispoziţiile ei şi cele ale unei legi posterioare există o

incompatibilitate evidentă.

O lege era alcătuită din trei părţi:

a) praescriptio, adică partea în care se indică ziua şi locul votării,

modul în care s-a făcut votarea, care magistrat a avut iniţiativa legii etc;

b) rogatio constituie cuprinsul propriu-zis al legii;

c) sanctio, adică consecinţele pe care Ie are violarea legii.

31

Din punctul de vedere al sancţiunii, legile se pot împărţi în legi

perfecte (perfectae), mai puţin perfecte (minus quam perfectae) şi imperfecte

(imperfectae). Legile perfecte declarau nule actele încheiate în dispreţul

normelor pe care le stabileau, iar cele mai puţin perfecte, fără a anula astfel

de acte, penalizau pe autorii lor cu o amendă."~

La rândul lor, legile imperfecte, deşi interziceau anumite acte,; nu

stabileau totuşi vreo sancţiune în caz de încălcare a lor. De pildă, legea Cincia

de donis et muneribus - lege imperfectă - opreşte, peste un anumit cuantum,

donaţiile faţă de anumite persoane, fără să stabilească vreo sancţiune

împotriva celui care încalcă dispoziţiile. Totuşi, în fapt, aceste dispoziţii nu

erau lipsite de eficacitate. Aşa, dacă Primus se obligă faţă de Secundus să-i

doneze, călcând normele stabilite în lege, o anumită sumă de bani şi nu-şi

executa această obligaţie, şi dacă Secundus, în vederea realizării acestei

donaţii, va acţiona în judecată pe Primus, acesta din urmă va putea - pe calea

unei excepţii trasă din legea Cincia - să respingă pretenţia lui Secundus.

Astfel, în mod indirect, normele legii vor fi respectate.

După legea celor XII table au fost votate, în epoca republicană,

numeroase alte legi, dintre care multe interesează dreptul privat. Nu le vom

înşira aici, urmând a ne ocupa de ele cu ocazia tratării instituţiilor.

începând cu epoca imperială, rolul legii scade până 1 a .anihilare, ca o

consecinţă a noilor schimbări social-politice petrecute în viaţa statului roman.

O dată cu instauralreiTimpTnuTuiŢ~autorîratea împăratului, în continuă

creştere, nu putea îngădui existenţa adunărilor populare care treptat dispar,

poporul întrunindu-se numai pentru a aclama pe împărat sau pentru a lua act

de hotărârile sale. Camuflată în perioada Principatului în diferite forme

constituţionale -dintre care multe aminteau palid de organizarea republicană -,

puterea imperială devine treptat fără limite. Acest lucru n-a putut rămâne fără

consecinţe în domeniul dreptului. în dauna legilor se impune voinţa imperială

care, treptat, devine unica sorginte a dreptului, împăratul fiind socotit

deasupra oricărei legi (legibus solutus).

Ultima lege votată de popor este p lege agrară de la finele

secolului I e.n. ~ " <

(_

4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR

Edictele magistraţilor înseamnă, în sensul primitiv al i< imenului,

orice anunţ public făcut de magistrali. Posterior cuvântul ii fost folosit pentru

a desemna programele pe care magistraţii-judecători (pretorii, edilii curuli,

guvernatorii de provincie etc.) le • ladeau la intrarea lor în funcţie şi în care

făceau cunoscut modul cum înţelegeau să organizeze instanţele şi să rezolve

neînţelegerile dintre irtăţeni. Dintre toate edictele, cel mai important - edictul

prin i xcelenţă - era acel al pretorului.

Aceste edicte aveau valabilitate un an de zile, adică atâta vieme cât

magistratul respectiv îşi îndeplinea dregătoria sa; de aceea i Ic se numeau

edicte perpetue (perpetua), adică valabile pentru întregul an al magistraturii

sale, spre deosebire de acele edicte care (iau ocazionate de anumite

circumstanţe accidentale şi care se numeau edicta repentiiia (edicte

neprevăzute). Fiind valabil numai pentru un an, edictul nu obliga decât pe

respectivul magistrat, §i nu l>c cei care-i urmau în funcţie. Cu toate acestea,

magistraţii următori obişnuiau să înglobeze, în edictul lor, acele realizări ale

înaintaşilor ■ are se arătaseră a exprima mai eficient interesele orânduirii

sociale, aşa încât, în fapt, unele norme deveneau "de stil" şi treceau din edict

in edict. Dispoziţiile împrumutate de un magistrat de la predecesorii săi

formau aşa-zisul edict vechi sau tradiţional (edictum vetus sau iranslaticium),

în opoziţie cu edictul nou (edictum ftovum), care icprezenta creaţia personală

a respectivului magistrat.

începând cu secolul al IH-lea î.e.n. şi mai ales cu cel d,g-al ll-lea,

edictul magistraţilor şi în special al pretorilor capătă o importanţă deosebită

în viaţa juridică a statului roman. Dezvoltaiea sclaviei şi a comerţului roman

în Peninsula Italică, şi apoi în întregul bazin mediteranean, a dus la

complicarea raporturilor sociale şi la ascuţirea contradicţiilor sociate. Apar

nepotriviri râtfre sistemul vechiului drept civil şi realităţile sociale şi politice

ale epocii. Rezolvarea juridică a noilor probleme sociale a fost opera

pretorilor oare, prin edictele lor, au ştiut si dea problemelor sociale

contemporane forma cea mai corespunzătoare intereselor societifii.

32 33

Faţă de principiile vechiului drept civil, depăşit de realităţile epocii,

pretorii au avut o atitudine critică. Caracterizând activitatea pretorilor şi

dreptul pretorian, jurisconsultul Papinian spunea:

luspraetorium est, quod praelores introduxerunt adiuvandi vel

suplendi vel corrigcndi tuns civilis gratia propter ulihtatem publicam

(Dreptul pretorian este dreptul pe care pretorii l-au introdus, în scopul

îmbunătăţirii sau co mp l i n i i i i sau îndreptării dreptului civil, ţinând seamă

de interesul p u b l i c )

Munca creatoare a piciorului a fost dusă treptat şi pe ocolite. Fără a

îndrăzni la început sa încalce regulile dreptului civil, pretorii s-au mărginit,

recunoscând va lab i l i ta tea acestora, să le dea totuşi o eficienţă mai mare,

cum a fost cazul edictului pretorian care a asigurat moştenitorului civil o

ocrotire în fapt mai puternică decât aceea care îi fusese recunoscută de însuşi

dreptul civil.

Al doilea pas 1-a constituit suplinirea lacunelor dreptului civil cu

reguli noi, impuse de dezvoltarea istorică şi de interesele orânduirii sociale

(de pildă, în lipsa moştenitorilor civili, pretorul cheamă alte persoane la

succesiune) şi, în sfârşit, al treilea pas a însemnat, într-o formă abilă, chiar

schimbarea regulilor dreptului civil, contrazise de realităţile vieţii, şi

înlocuirea lor cu altele corespunzătoare. Aşa vechea rudenie agnatică, bazată

pe putere şi consacrată de vechiul drept civil, este înlocuită cu cea cognatică,

de sânge, care va deveni criteriu de bază în devoluţiunea succesorală romană.

Pretorii au ştiut să îmbine principiul conservatorismului cu cel al

progresului. Dând expresie nevoilor sociale ale timpului, ei au reuşit să le

statornicească din punct de vedere juridic într-o formă corespunzătoare, fără a

nega deschis, pe faţă, valoarea normelor învechite ale dreptului civil. în acest

mod. prestigiul vechilor instituţii era, formal, păstrat, şi tradiţia la care

păturile stăpânitoare ţineau atât de mult apărea neştirbită.

Posibilităţile pretorilor de a interveni în scopul ameliorării sau

modificării vechiului sistem al dreptului civil roman s-au lărgit considerabil

după reforma procedurală făcută prin legea Aebutia, care a fost votată, după

toate probabilităţile, între anii 149 şi 126 î.e.n. După această reformă, rolul

magistratului roman a crescut. Dintr-un simplu arbitru al părţilor. însărcinat

să observe stricta respectare a ritualului procedural, el devine un

personaj activ care, prin

34

abilităţile ce îi sunt acordate, poate influenţa mersul procesului şi, n mult

chiar, poate stabili reguli juridice noi.

Potrivit procedurii aşa-zise formulare, introdusă de legea i'utia.

procesul continua să aibă două faze: una înaintea distratului şi alta în faţa

judecătorului care era un fel de jurat. um însă magistratul întocmea, cu

concursul părţilor, o formulă ie cuprindea elementele de bază ale

procesului şi de al cărei nţinut judecătorul, care avea să soluţioneze

procesul, trebuia să .i seamă.

Creând acţiuni noi. acţiunile pretoriene şi formulele adecvate, rtorul

putea să sancţioneze relaţiile sociale nereglementate de chiul drept civil şi

care cereau să fie sancţionate.

Care erau mijloacele tehnice pe care pretorul putea să le losească în

acest scop?

In primul rând. excepţiunile (exceptiones). Cu ajutorul

vcepţiunilor pretorul putea să paralizeze inechităţile care rezultau

nîr-o rigidă şi talmudică aplicare a dreptului civil. De pildă,

etorul ordona judecătorului să cerceteze dacă Primus s-a obligat

iţă de Secundus pentru suma de 10.000 de sesterţi şi să condamne,

ii caz afirmativ, pe Primus, adăugând însă că, în cazul în care se va

:ovedi că Primus a fost constrâns prin violenţă să se oblige faţă de

ecundus. Primus să fie achitat.

Cu alte cuvinte, deşi obligaţia lui Primus este valabilă din

unctul de vedere al dreptului civil, totuşi verificarea exactă a

xcepţiunii - expresie a Unui principiu de echitate - va duce la

paralizarea pretenţiei reclamantului şi, pe cale de consecinţă, la

ierecunoaşterea eficienţei juridice a respectivului act.

Un alt procedeu sunt repunerile în starea de mai înainte restitutiones

in integram), pe temeiul cărora pretorul considera ca leavenit un act care,

deşi a fost încheiat cu paza regulilor dreptului ivii, încalcă principiile

echităţii. De pildă, o obligaţie încheiată în ■onformitate cu normele dreptului

civil, dar sub imperiul violenţei, ste socotită ca neavenită, părţile fiind puse

în starea anterioară ontractării.

Despre alte procedee de acelaşi gen ne vom ocupa în diferitele părţi

ale cursului şi, mai ales, în materia de procedură.

"?S

Ca un rezultat al activităţii creatoare dusă de pretori, normele

juridice introduse în edict au alcătuit un sistem juridic complet, cunoscut sub

humele de drept pretorian, deosebit, aşa cum am văzut, de dreptul civil. în

acest chip pretorii au creat, în conformitate cu necesităţile sociale, instituţii şi

reguli noi de o viabilitate remarcabilă şi, de aceea, pe drept s-a spus că dreptul

pretorian este vocea vie a dreptului.

Din punctul de vedere al facturii sale, edictul pretorian se alcătuia

din trei părţ i . In prima parte pretorul arăta ce formule va da pentru a

sancţiona dispoziţiile dreptului civil. In a doua parte pretorul ia anumite

măsuri pentru ca/urile neprevăzute de lege, stabilind în astfel de situaţii ce

mijloace va acorda în vederea ocrotirii intereselor lezate. Aceste dispoziţii se

numesc clauzule edictale (sau edicte în sens strict), mijloacele acordate fiind

acţiunile pretoriene; şi pentru acestea se prevăd formulele respective. In a

treia parte se cuprind excepţiunile, repunerile în starea de mai înainte etc,

adică mijloace fondate pe imperium-ul pretorului, de care ne vom ocupa în

materia procedurii.

în epoca imperială iniţiativa pretorului îşi pierde din importanţă şi

prerogativele sale se micşorează. împăraţii, urmărind să-şi coHsolideze

propria lor autoritate, subordonează puterii centrale şi activitatea juridică a

pretorilor. Activitatea creatoare a acestora venea în conflict cu principiul că

"voinţa principelui este lege".

Iată de ce împăratul Hadrian însărcinează pe juristul Salvius Iulianus

să "codifice" edictul, adică să-i dea o redactare definitivă. în urma acestei

codificări, iniţiativa pretorilor a fost în întregime anihilată; la intrarea lor în

funcţie nu le rămânea decât o singură posibilitate: să afişeze ediţia oficială a

edictului aşa cum fusese stabilită de autoritatea imperială. Acest fapt a fost

stabilit de un senatus-consult care obliga pe pretori şi pe edili (căci

codificarea s-a extins şi asupra edictului acestora) să afişeze pe viitor edictul

fără nici o schimbare.

Edictul codificat de jurisconsultul Iulian a urmat, în mare, ordinea

desfăşurării procesului. Partea I se ocupă de proces până la legarea acestuia,

adică până la litis contestaţia. Partea a treia priveşte executarea judecăţilor,

a patra cunrinde formulele interdictelor,

opţiunilor şi stipulaţiilor pretoriene, şi a doua - dispoziţiile

iictale care nu sunt cuprinse în părţile anterioare.

5. SENATUS-CONSULTELE

Hotărârile senatului nu erau socotite ca izvor direct în epoca publicană. Deşi

senatul participa la procedura tehnică de pie_gălire legilor, nu avea totuşi

iniţiativa legislativă şi nici drept de a vota >iîe. Cu toate acestea senatul : ca

păstrător al tradiţiei oficiale a aiului roman - putea să declare o lege nulă sau

s-o declare aplicabilă într-un anumit caz special (lege aliquem solvere). în

omenea situaţii însă, hotărârea senatului trebuia ratificată de lunarea

populară, ceea ce, cu timpul, a devenit o pură formalitate, în sfârşit, trebuie

subliniat că senatul putea influenţa în mod idirect crearea normelor de drept

prin intermediul edictelor retoriene. Dând anumite directive magistraţilor

romani şi mai ales retorilor, senatul influenţa întocmirea edictelor acestora

şi în acest hip reuşea să impună reguli juridice noi în viaţa societăţii romane.

Deşi, după o veche formulă tradiţională, se spunea că senatul oman

numai "sfătuieşte, opinează şi recomandă" (censet, videtur, nlacet), totuşi

indicaţiile senatului, datorită autorităţii sale, se impuneau

magistraţilor, care le inserau în edictele lor.

în epoca Principatului, mai sigur sub împăratul Hadrian (117-!38),

senatus-consultele primesc putere de lege, devenind surse de

drept.

Reforma reliefează procesul de concentrare a puterilor publice-în

mâna împăratului şi, indirect, lupta dintre împărat şi senat în epoca

Principatului. în această perioadă, formal, puterea de stat era exercitată în mod

egal de senat şi de împărat, dar, în fapt, împărajtii^ urmăreau consolidarea

puterii lor în dauna senatului. Dintre împăraţii autoritari făcea parte şi

Hadrian, a cărui activitate a fost îaâjfeptată spre întărirea puterii imperiale şi

dezvoltarea aparatului biţjpfatic.

împăratul Hadrian recunoaşte senatului dreptul de a f&BB ||gi, dar

stabileşte că senatus-consultele vor fi votate numai la propttgfcrea împăratului.

Hotărârile senatului deveneau simple, .forme jle_ manifestare a

voinţei imperiale. împăratul ţinea o cuvântare în senat

36 37

(oratio), pe care senatul trebuia să şi -«^însuşească sub forma une hotărâri

proprii .Iată de ce juriştii, vorbind despre senatus-consulte amintesc deseori

numai de cuvântarea împăratului respectiv, a cărui voinţă în realitate singură

crea normele de drept.

Senatus-consultele erau redactate în prezenţa câtorva senaton

(scribendo-affuere), şi o copie a textului definitiv se depunea în;

arhivele statului. Uneori senatus-consultele se afişau în for, Caesaij

obişnuia chiar să publice zilnic dările de seamă ale senatului şi

adunărilor populare (acta senatus, acta diurna populi Romani). Este-

prifnul ziar pe care-1 cunoaşte omenirea

j

Cu timpul. împăraţii, în măsura concentrării unei puteri tot

mai mari în mâinile lor, renunţă la această modalitate ocolită dej

legiferare şi folosesc calea directă a constituţiilor imperiale.

!

6. CONSTITUŢIILE IMPERIALE

încă He la întemeierea Imperiului, împăraţii, bucurându-se de o

autoritate politică deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg

statul roman. Deşi împăratul August a refuzat cura legum el morum (adică

sarcina legilor şi moravurilor), care i-ar fi acordat, sub. aspectul constituţional,

dreptul de legiferare, totuşi acest gest trebuie să fie interpretat numai ca o

manevră, ca o măsură de prudenţă | politică, menită să menajeze,

dacă nu interesele, cel puţini susceptibilităţile păturilor

conservatoare republicane. Gestul său era "republican" în aceeaşi măsură în

care regimul pe care-1 întemeiase j purta caracterele constituţionale ale vechii

Republici. Chiar dacă din . punct de vedere strict juridic împăratul nu avea

dreptul de a legifera, în fapt însă acesta putea lua hotărârile pe care le credea de

cuviinţă. Numeroase şi importante sunt cele luate în secolul 1 e.n. în domeniul j

dreptului public, precum şi edictele privind problemele de drept penal, j

administrativ, privat etc, instrucţiunile date de împărat funcţionarilor j săi şi,

în special, guvernatorilor de provincii, hotărârile sale

judecătoreşti etc.

Indiferent de discrepanţa dintre situaţia juridică şi cea de fapt, cu

privire la dreptul împăratul'"' de a legifera, din primul secol al Principatului,

este însă cert că jurisconsulţii din secolele al II-lea

38

ii IH-lea nu pun în discuţie acest drept al său. Ba mai mult, pentru la un suport

moral dictaturii imperiale, unii dintre jurişti afirmă că ; porul însuşi ar fi

"încredinţat" acest drept împăratului, deşi, în ilitate, este ştiut că regimul

imperial a fost instituit nu prin nsensul poporului liber, ci datorită intereselor

statului ros de iiernice contradicţii interne.

Hotărârile pe care împăratul le lua în domeniul dreptului, ipă o

consultare cu juriştii care tăceau parte din sfatul imperial insilium principis),

erau de mai multe feluri:

a) Edictele (edicta) erau dispoziţii cu caracter general, pe care

.ipâratul le dădea în calitatea sa de magistrat suprem al statului

■ man. Spre deosebire de edictele magistraţilor obişnuiţi, valabile

umai timp de un an, cât dura sarcina acestora, edictele imperiale

eau valabilitate şi după moartea împăratului.

b) Mandatele (mandata) erau instrucţiunile pe care împăraţii

trimiteau funcţionarilor superiori şi mai ^£Ş_guv

.ernato_rilor jle

.coyincii. Pe calea mandatelor au fost introduse numeroase

şi nportante reguli juridice noi ca, de pildă, simplificarea formelor de stare

pentru ostaşi, opreliştea funcţionarilor de a lua în căsătorie mei din provincia

pe care o administrau etc. c) Decretele (decreta) reprezintă hotărârile pe care împăratul

ic dădea în diferitele pricini care îi erau înfăţişate pentru judecare. în

■.stfel de situaţii împăratul putea emite unele norme juridice noi care

leveneau - pe calea precedentului judiciar - aplicabile şi în alte pricini

similare.

d) Rescriptele (rescripta) sunt dispoziţiile pe care împăratul

le lua în vederea soluţionării anumitor chestiuni juridice

controversate. Ele erau adresate particularilor sau magistraţilor, fiind

ocazionate fie de cererea unei părţi litigante (supplicatio, libellus), fie

de aceea a unui funcţionar care avea nevoie de unele lămuriri pentru

a da o sentinţă. Răspunsul împăratului lua forma unei scrisori

(epistula) independente sau a unei rezoluţii trecute pe cererea însăşi.

In epoca Dominatului, adică a monarhiei absolute, constituţiile devin

cel mai important izvor de drept ca urmare a consolidării despotismului

imperial.

Cele mai obişnuite constituţii imperiale sunt acum edictele, denumite

şi "legi" edictale (leges edictales). Termenul de lege se

39

încetăţeneşte tot mai mult pentru a desemna constituţiile imperiale, şi acest

fapt nu este o întâmplare. In momentul în care singura autoritate în stat devine

împăratul - socotit ca stăpân absolut şi zeu, dominus et deus - voinţa acestuia

este singura lege, legea prin excelenţă; constituţiile imperiale nu puteau fi,

deci, denumite altfel.

fsJumărul constituţiilor era foarte mare, deoarece împăraţii vroiau să

reglemente/x*, în spiritul intereselor pe care le reprezentau, tpaie_

rjroMejBe! e v i cţii_şgciale, deşi deseori posibilităţi le p r act i ce de

realizare lipseau.

jta_ epoca monarhici absolute apar numeroase coduri, adică

J2oJejc4ii_£ar^_cjy^rj.rKleau._^iTe_riJc___con^ţuţn Jmjjeriale, inşii ale în

ordine cronologică. Aceste colecţii serveau drept coduri de audienţă pentru

instanţele judecătoreşti, pentru avocaţi, pentru luncţionarii administrativi etc.

La sfârşitul secolului al IH-lea au fost alcătuite, din i n i ţ i a t i vă

privată, ^o^_mdun^od^Gr£gorian_^ Codul Hermogewun. l'iimul cuprinde

constituţiile imperiale dintre anii 196 şi 201, şi cel deal doilea - din anii

293-294. Posterior, alte constituţii au losl adăugate acestor coduri.

Prima culegere oficială a constituţiilor imperiale s a lacul abia pe

timpul împăratului Theodosie al Il-lea în anul 438. h.stc vorba despre Codex

Theodosianus, intrat în vigoare la 1 ianuarie 439. Acesta cuprinde constituţii

imperiale edictate de Constantin şi de împăraţii posteriori până la data

alcătuirii sale. Cuprinde 16 cărţi, împărţite în titluri; în cadrul titlurilor

constituţiile Mint înşiruite în ordine cronologică. Multe dintre ele au fost

modificate si rc/umate pentru a fi puse de acord cu necesităţile social-politice

ale epocii.

Posterior acestui cod au mai apărut şi alte culegeri de constituţii, dar

acestea prezintă o importanţă mai redusă.

7. ŞTIINŢA DREPTULUI (IURISPRUDENTIA)

începuturile ştiisţei dreptului roman nu pat _fi_sep_araîfi_ile

preocupările §j practicile religioase ale epocii. Originar, ştiinţa dreptului, care

se reducea la cunoaşterea anumitor formule, în special a celor de judecată,

constituia un "secret" care se găsea în mâna

pontifilor, asemenea ritualului religios- Reprezentând interesele

patricienilor, pontifii nu divulgau oricui şi oricum aceste secrete.

Consultaţiile juridice (responsa), a Şi cele religioase, nu puteau fi

destăinuite decât individual, de la caz la caz, şi în schimbul unei remuneraţii

corespunzătoare,, avandu"

se in

vedere interesele cetăţii patriciene.

Lupta dintre cele două ordine ~ Pat"cieni şj plebei - a avut

drerjţ,rezultat laicizarea dreptîiliij^ riromulfiarea legii celor XII table, a

constituit primul pas, şi publicaregzJiL~secolul

al IV-lea i.e.n.^ lormulelor de

judecată, de către Cnflgus Flavius, cel de-al doilea. Mai târziu s-au organizat

şi consultaţii iMJdji^JlLP.ublic., pentru prima dată de Tiberius Coruncanius,

mare pontif plebeu, consul la începutul celui de-al IH-lea secol înaintea erei

noastre.

De acum înainte ştiinţa drept"'11

' **vea

sa

servească interesele noii

clase dominante în Roma republic"ană: aristocraţiei patricio-plebeiene, a

cărei dominaţie politică avea să însemne mizeria sărăcimii.

Din exercitarea noii profesiuni de jurist, nobilimea

patricio-plebeiană a ştiut să scoată profituri materiale şi morale însemnate.

Jurisconsultul roman nu era numai un

juris

U în sensul tehnic al cuvântului, ci şi

un povăţuitor pentrf oricine avea nevoie de un sfat-"Locuinţa

jurisconsultului - spunea Cicero - este oracolul întregii cetăţi" (domus tuns

consulţi totiusofacultfrn civitatis).

Jurisconsulţii romani desfimKrau^ activitate multiplă, dădeau

consultaţii asupra celor mai variate tfhest'1*

111 §'

ma'

a'es

asupra celor de~jrept

(respondere). redăctâirdŢE5E■acte

wtâl^Jcăvere) ji_ conduceau

procesele care le erau încredinţate de justiţiabili (agere).

LM cercetau problemele juT^dice pe baza legilor, senatuş^

consultelor şi edictelor în vigoarer Interpretând normele dreptului pozitiv şi

urmărind să le dea o aplicare cât mai eficienta, în raport cu realităţile

social-politice contempor.ane

'or

' jurisconsulţii romani desfăşurau o activitate

contradictoria Şi totuşi unitară sub aspectul dialectic. Interpretarea acestora

urr#iărea să lămurească cuprinsul normelor existente, dar aplicarea praicticâ sa

dreptului îi silea deseori să depăşească legea şi să creeze regu" n°i • î°

acest sens

'

activitatea lor era creatoare. Mergând în pasc;U

via ta şi urmărind să asigure

interesele proprietăţii private, juristei ronflani au ştiut să dezvolte

40

41

principiile dreptului roman şi să le dea permanent o stringentă

actualitate.

Dintre cei mai vechi jurisconsulţi romani amintim pe Sextus Aelius

Paetus Catus care, comentând legea celor XII table, ne-a dat -la începutul

secolului al Il-lea î.e.n. - prima încercare de sistematizare a principiilor

dreptului civil.

Tot în secolul al Il-lea î.e.n. au trăit trei jurisconsulţi (Marcus

Manilius, Marcus Junius Brutus şi Publius Mucius Scaevola), despre care s-a

spus că "au pus bazele dreptului civil" (fundaverunt ms civile).

Nu mai puţin însemnat este juristul Quintus Mucius Scaevola

(140-82 î.e.n.), care a scris un tratat de drept civil în 18 cărţi şi o lucrare care

cuprindea definiţiile unor termeni juridici cu sens obscur sau discutat.

Dintre jurisconsulţii secolului I î.e.n., acela care s-a impus

prin lucrările sale asupra dreptului civil şi pretorian, precum şi prin

învăţământul juridic pe car'e'J-a organizat, a fost Servius Sulpicius,

consul în anul 51 î.e.n. *# '

Ştiinţa juridică romană a ajuns la apogeul ei în epoca Principatului,

adică în primele trei secole ale epocii noastre, care constituie aşa-zisa "epocă

clasică" a dreptului roman. în această perioadă, dezvoltarea proprietăţii

private romane şi a sistemului contractual roman au provocat o vie activitate

din partea jurisconsulţilor.

In faţa juriştilor epocii clasice stăteau probleme sociale complexe,

cărora aceştia trebuia să le dea o soluţie juridică corespunzătoare.

Contradicţiile se ascuţeau: între sclavi şi stăpânii de sclavi, pe de o parte, şi

între diferitele pături ale populaţiei libere, pe de alta. Răscoalele sclavilor

deveneau tot mai numeroase şi mai puternice, şi dezvoltarea comerţului

necesita forme juridice noi. Tuturor acestor probleme juriştii romani trebuiau

să le facă faţă; pornind de la necesităţile vieţii, de la speţe concrete, ei au ştiut

să le dea o soluţionare teoretică precisă, ştiinţifică şi elegantă, îmbinând în

mod magistral ştiinţa cu practica.

Activitatea creatoare a jurisconsulţilor romani era uşurată mult de

faptul că aceştia erau deosebit de culţi şi foarte muncitori. Cunoşteau

temeinic operele poeţilor şi filozofilor greci şi romani

(Homer, Demostene şi Cicero etc.) şi depuneau o muncă susţinută de

informare şi cercetare, căutând să fie cât mai bine documentaţi în

argumentarea tezelor pe care le susţineau.

împăraţii romani, începând cu August, au urmărit şi au reuşit să facă

din jurisconsulţii romani o unealtă a politicii lor. Şi nici nu era greu, deoarece

majoritatea lor, ca şi împăraţii, reprezentau aceleaşi interese.

împăratul August a acordat celor mai de seamă jurişti din epoca sa, şi

desigur celor mai ataşaţi politicii sale, aşa-zisul uts publice respondendi. adică

dreptul de a da avize de care judecătorii erau datori să ţină seamă în

soluţionarea pricinii pentru care_acgşţe.fl au fost obţinute. Treptat, aceste

avize au început să fie luate în consideraţie şi în soluţionarea altor pricini

decât acelea pentru care au fost date. De acum înainte, jurisconsulţii oficiali

dobândesc un credit mai mare faţă de cei care nu au această calitate.

împăratul Hadrian. la rândul său, hotărăşte printr-un rescript că

opiniile jurisconsulţilor, prezentate pentru soluţionarea unei anumite cauze,

nu leagă pe judecător decât dacă toate sunt concordante. în caz contrar

judecătorul rămâne liber în aprecierea şi soluţionarea pricinii.

Activitatea jurisconsulţilor devine tot mai bogată şi mai originală în

epoca Principatului, numită - aşa cum am mai spus -perioada clasică a

dreptului roman.

încă din epoca lui August, juriştii Romei se împart în două scoli:

şcoala proculiană şi şcoala sabiniană.

Şcoala proculiană - denumită aşa după numele unuia dintre juriştii

ei, Proculus - a fost_înţemeiaţă de M. AnţistiusLajbeo^i.cea sabiniană -

care-şi trăgea denumirea de la jurisconsultul Masurius Sabinus - de C. Ateius

Capito.

Din punct de vedere juridic, criteriul de distincţie între cele două şcoli îl

constituia modul de folosire a tehnicii juridice. Şcoala _ proculiană se

caracterizează prin folosirea largă şi conştientă a te.hnicii juridice, pe când cea

sabiniană foloseşte numai rar si accidental astfel de procedee, şi de importanţa

lor nu este conştienta-Tehnicitatea proculienilor nu este întâmplătoare.

Proculienii reprezentau interesele democraţiei, pe când sabinienii erau partizani

ai dictaturii imperiale. Ca o consecinţă a acestui fapt, cei dintâi erau

42 43

partizani ai înnoirilor, pe când ceilalţi adoptau o poziţie de imobilitate,

refractară transformărilor social-politice. Tehnica juridică constituie pentru

proculieni un mijloc în realizarea acestui scop, atehnicitatea sabinienilor fiind

tocmai dovada concretă a poziţiei lor potrivnică înnoirilor.

întemeietorul şcolii proculienc a fost M. Antistius Labeo,

strălucit jurist şi duşman neîmpăcat al politicii lui August. Dintre

membrii acestei şcoli cel mai cu vază a tost P. Iuyentius Celşuş - fiul

-, un jurist înzestrat cu un simţ critic şi de la care ne-au rămas opere

cuprinzând soluţii de o reală originalitate. • »

*• Şcoala sabinîană a fost întemeiată de C. Aetius Capito, jurişl

de valoare şi partizan ajjioljiţicii imperiale^ojmane. Cei mai de seamă

reprezentanţi ai ei au fost Masurius Sabinus şi Salvius lulianus. Cel dintâi,

spirit sistematizator prin excelenţă, ne-a lăsat o însemnată lucrare de drept

civil care a servit de bază dezvoltării ulterioare a ştiinţei dreptului civil;

Ultimul şi-a legat numele de codificarea

edictului pretorian.

In epoca împăratului Hadrian, distincţia dintre cele două şcoli

dispare. In secolul al II-lea e.n., cei^ mai de seamă jurisconsulţi romani au

fost Sextus Pomponius, care a scris o istorie a dreptului r(?Hî252^LSâyiâ^^!iH^L!i

IlHLi

r5P

0^

tailt

manual de drept roman numit

Institutiones, precum şi al altor lucrări juridice. Gaius, originar probabil din

Asia Mică, deşi nu este un jurist cu vederi originale, are totuşi un stil limpede

şi foloseşte o prezentare atractivă chiar şi pentru cele mai abstracte şi dificile

probleme.

Perioada secolului al IU-lea e.n. constituie jx-rioada de înflorire a

jurisprudenţei romane, în care îşi desfăşoară ac t ivi ta t ea cei mai mari

jurisconsulţi romani: Papinian, Paul şi lllpian.

Aemilius Papinianusera socotii cel d in t â i d in t r e |unştn lomani

(primus omnium). înzestrat cu o mare putere de raţionament, concis în

expunere şi riguros în metoda de cercetare, ne-a lăsat lucrări de o mare

valoare privind soluţionarea de speţe (Quaestiones) sau cuprinzând culegeri

de consultaţii (Responsa)'.

Iulius Paulus este cel mai fecund jurist roman, iar Domitius

Ufpianus, compilator şi vulgarizator de seamă, ne-a lăsat o operă vastă, scrisă

într-un stil limpede şi , îacut, pe care lustinian a folosit-o cu predilecţie în

compilaţia sa.

în epoca monarhiei absolute începe decăderea ştiin|ci dreptului.

Motivele care au pricinuit acest fapt sunt multiple Orânduirea socială intră în

faza sa de descompunere; economia bazată pe monedă este înlocuită treptat

cu cea naturală, contradicţiile sociale se ascut, sărăcia şi mizeria cuprind

pături din ce în ce mai largi din populaţia liberă.

Instituţiile juridice clasice îşi pierd din importanţa lor şi, în consecinţă, rolul juriştilor scade.

Pe de altă parte, despotismul imperial, care frâna tendinţele de

independenţă şi originalitate, a contribuit la decăderea spiritului creator în

ştiinţa dreptului, ca şi în artă şi literatură.

In sfârşit, dezvoltarea particularismului vieţii provinciale, în

detrimentul centralismului, s-a reflectat de asemenea în dauna creaţiei

doctrinare, impunând în fapt dreptul local în dauna celui imperial.

Decăderea ştiinţei juridice romane se reflectă în aşa-zisa lege a

"citaţiilor", dată în anul 426 de împăraţii Teodosiu al II-lea şi Valentinian al

IN-lea, prin care se stabileşte că operele juriştilor Papinian, Paul, Ulpian,

Modestin şi Gaius. precum şi operele juriştilor citaţi de aceştia au putere de

lege. Criteriul folosit era, aşadar, acela al cantităţii şi nu al calităţii, fapt care

reliefează declinul concepţiei ştiinţifice în materie juridică.

Partea care aducea în sprijinul său un număr mai mare de opinii

câştiga. Dacă ambele părţi invocau un număr egal de autori, prevala opinia lui

Papinian şi, dacă acesta nu se pronunţase asupra speţei controversate,

judecătorului îi rămânea libertatea deplină în soluţionarea litigiului. Cu alte

cuvinte, rolul judecătorului se reducea la "numărătoarea" opiniilor

jurisconsulţilor şi nu comporta o cercetare critică a acestor păreri.

44 4*>

Capitolul IV

CODIFICAREA LUI IUSTINIAN

1. ISTORICUL CODIFICĂRII. IMPORTANŢA LUI

CORPUS IURIS CTWLIS

In anul 395, Imperiul Roman a fost împărţit în două părţi: Imperiul

Roman de Apus şi cel de Răsărit. Această împărţire a fost rezultatul

profundei crize social-politice în care intrase statul roman ros de puternice

contradicţii interne. Datorită acestei crize, Imperiul Roman cu greu putea face

faţă răscoalelor şi atacurilor popoarelor "barbare".

Se căutau diferite formule pentru consolidarea puterii imperiale, în

vederea "rezolvării" contradicţiilor care ruinau statul roman. împărţirea

Imperiului Roman urmărise acest scop. Cele două imperii au dus o viaţă

independentă, dar Imperiul de Răsărit a păstrat o mai mare stabilitate

economică; oraşele sale erau bogate şi desfăşurau un comerţ intens, primejdia

popoarelor migratoare nu era atât de gravă ca pentru Imperiul de Apus, iar, in

condiţia sclavilor apar unele îmbunătăţiri, determinate de interesul statului

care, în cazuri deosebit de importante, precumpănea asupra intereselor

anumitor proprietari de sclavi.

Deşi Imperiul de Răsărit păstra trăsăturile unui stat sclavagist, totuşi

el se găsea într-o fază de descompunere, căci la Bizanţ apăruseră elemente

feudale, îndeosebi sub forma colonatului.

Clasa dominantă de la Bizanţ, urmărind să-şi păstreze vechile ei

privilegii, a căutat să-şi creeze, în acest scop, o suprastructură juridică

adecvată, care să corespundă relaţiilor sociale existente.

Codificarea lui Iustinian - care a domnit între 527 şi 565 e.n. -

tinde la realizarea acestui scop. Urmărind să apere relaţiile de

proprietate privată, legiştii împăratului au găsit în normele dreptului

roman un suport admirabil, căci dre^ „i roman este expresia cea mai

desăvârşită pe care o cunoaştem a dreptului întemeiat pe proprietatea

Ha* l

privată. Pe de altă parte, constituţiile imperiale sancţionaseră, sub aspect

juridic, noile elemente sociale care apăruseră în societatea romană pe cale de

descompunere, aşa încât normele acestor constituţii puteau servi reglementării

bizantine.

Aplicând normele dreptului roman societăţii bizantine, legiştii lui

Iustinian i-au adus numeroase modificări menite să pună de acord principiile

acestui drept cu realităţile variate şi deseori contradictorii din Imperiul de

Răsărit. In această privinţă ei au depus o activitate creatoare.

Codificarea a început în anul 528 e.n. prin adunarea constituţiilor

imperiale. Comisia de jurişti numită pentru aceasta a alcătuit un cod (Codex)

care cuprindea constituţiile imperiale în vigoare, dar textele acestora au fost

modificate şi puse la curent cu necesităţile sociale contemporane. Această

primă redactare a Codului, intrat în vigoare în anul 529, nu ni s-a păstrat.

In anul 530 Iustinian a dispus numirea unei comisii care să adune

cele mai importante fragmente din operelejumcijnşulţijor romani clasici.

Pentru a uşura munca acestei comisii, Iustinian a edictat, între anii 529 şi 531,

mai multe constituţii (aşa-numitele "cele 50 de decizii"), în scopul de a lichida

unele controverse care divizau pe juriştii romani şi, în special, pe proculieni şi

sabinieni, cu care ocazie a dat soluţii noi în problemele disputate.

Munca de compilaţie a fost condusă de sfetnicul lui Iustinian,

juristul Tribonian, care, prin Constituţia Deo auctore, a fost însărcinat să

alcătuiască comisia de redactare a acestei vaste opere. Dintre membrii

comisiei făceau parte avocaţi, funcţionari fii profesori.

Pentru întocmirea lucrării s-a consultat un material documentar

uriaş: circa 2.000 de volume, cuprinzând 3 milioane de rânduri.

Noua lucrare întocmită de comisie s-a numit Digesta sâaa Pandectae

şi cuprinde circa 150.000 de rânduri extrase din operete j urisconsuljilor

romani; aceste extrase au fost puse în concordanţă cu structura social-politică

din Imperiul Roman de Răsărit de la mijlocul secolului al Vl-lea.

Jurisconsulţii cei mai folosiţi în această operă au fost Paul şi Ulpian, acesta

din urmă furnizând o treime din întregul i onţinut al lucrării.

46

Digestele au 50 de cărţi, iar acestea (afară de cărţile 30-32) se împart

în titluri. Titlurile sunt alcătuite din fragmente numite şi legi, adică din

extrasele din operele jurisconsulţilor l i . i j u u e n t c l c au câte o inscripţie

(inscripţio) care indică numele pur,, MU-.u l i u l u i şi opera de unde au fost

luate. Dacă erau mai lunj'i. 11.i>-11M nu-U- se împărţeau în mai multe

paragrafe, primul paradi al pun.nul .li numirea

de principium.

Digestele au fost întocmite de memhni romi i. i Im I ulmnian în

modul de mai jos. Lucrările folosite pe ni iu • < » l i i u ,m .m losţ împărţite în

trei grupe, Jritrjeaga_jcojŢiiş[e iui[».n ţui.ln .. m trei şjabcomisii^, fiecăreia

revenindu-i, respectiv, cale u[< ţ-iup .Im Iu. miile care urmau să fie compilate.

Primul grup cuprindea opere de diepl < ivii (.1,1 in hhn ad

Sabinum), al doilea, opere referitoare la eiluiul |>n t . n i . n i (.1.1 /isii libri ad

edictum), SLÎnjJjtjeilea^lucrări cu e a i a i - t e i pi... n. m pecial cele întocmite

de Papinian.

Aceste trei grupuri de lucrări au lost imp;npii In .. li Hei subcomisii,

care s-au numit respectiv: masa h n l u n i . i i m u...-.n ..luialâ

şi masa papiniană.

După ce subcomisiile şi-au extras fra^nu-nlele »!■ . nu nu avut

nevoie, s-au reunit în plen, şi acolo au pus in liemie hllu «Im l>iy<ste

extrasele respective, respectându-se deseori oidnu a d< mm u . nlică masa

sabiniană, apoi edictală şi, în fine. cea p ap in in i m

Ordinea aceasta nu este respectată întotdeauna \.\ mu ou se constată

existenţa unui al patrulea rând de texh ritm-.. >lm .-pere,

care nu şi-au găsit locul în clasificarea piccedenlu I siin^ ................ n.-estor

fragmente a fost încredinţată unei SUIKOIIUMI . nu -a ,1 im-eput activitatea

după începerea lucrărilor lu iu- iale I a « I.1.1 .li mmiită

appendix (apendice).

D.upă o muncă de trei ani. l uc ta ien 11 lost înmmaia mirând

în vigoare în anul 533.

Redactarea Digestelor a impus t c v i / u i u a ve.lm edi ţ i i a Codului

şi de aceea lustinian dispune intoemnen nun mu ed i ţn care s-a efectuat în

cursul anului 534 (Codc\ n/u- t i i t i f /> /</ . /iV/ I.»/ I; \).

Codul are 12 cărţi împărţite in t i t l u r i , m interiorul câiora

constituţiile imperiale sunt înşirau- în ordine cronologică. Constituţiile,

împărţite în paragrafe, suni precedate de o inscripţio în

care se indică numele împăratului şi al destinatarului, şi la sfârşii ,< găseşte

o subscriptio care cuprinde data şi locul edictării acestora

Din punctul de vedere al conţinutului. Codul reIlei la corespunzător

raporturile sociale noi din imperiul bizantin şi. în special, problemele

colonatului şi cele de organizare religioasă.

In timp cât s-a lucrat la Digeste. împăratul lustinian a însărcinat pe

profesorii Teofil şi Doroteu să redacteze - sub direcţia lui Tribonian - un

manual de drept "pentru folosinţa tineretului însetai de studiul legilor" ("ad

usum cupidae legum luventutis").

Alcătuit după modelul unor lucrări anterioare de acest fel, cum sunt

cele ale lui Gaius. Florentinus, Marcianus. Paul şi Ulpian, manualul are patru

cărţi care se împart în titluri şi se intitulează Institutwnes (Instituţii). A fost

publicat în anul 533 şi înzestrat cu putere de lege.

După termâiarea codificării. lustinian a fost constrâns de

_necesităţ£practice să mai edicteze unele legi cunoscute sub numele de

Novellae constitutiones (Constituţii noi). Scrise, în majoritatea lor. în limba

greacă, acestea nu au fost unite în colecţie în timpul domniei lui lustinian. ci

posterior.

In evul mediu, la începutul secolului al Xll-lea. Digestele, Codul,

Instituţiile şi Novellele au primit denumirea de Colecţia dreptului civil

(Corpus iuris civilis), denumire care s-a păstrat până în zilele noastre.

Corpus iuris civilis reprezintă aşadar o codificare a dreptului roman

pus de acord cu realităţile social-politice din secolul al Vl-lea.

Datorită acestei codificări cunoaştem cuprinsul multor lucrări

juridice romane, despre care. altminteri, am fi avut puţine date sau chiar nici

o ştire. Legislaţia lui lustinian a salvat de la pieire o parte din genialele creaţii

juridice romane.

Cu toate modificările aduse operelor juriştilor romani, opera lui

lustinian cuprinde, în esenţă, drept roman. Codificările ulterioare făcute în

Imperiul de Răsărit cuprind tot mai multe elemente feudale bizantine, iar

dreptul începe să aibă tot mai puţine caractere de universalism şi tot mai

multe de particularism.

Normele cuprinse în Corpus iuris şi mai ales în Digcstc au constituit

baza "recepţionării" dreptului roman, iar fenomenul recepţionării a avut

o însemnătate excepţională în de/voliarea

4U

ulterioară a dreptului feudal şi a dreptului burghez. De aici

importanţa "practică" a lui Corpus iuris.

In fine. Corpus iuris civilis ne oferă posibilitatea cercetării istorice a

instituţiilor juridice romane, căci. cu ajutorul depistării interpolaţiilor. putem găsi ceea

ce aparţine juriştilor clasici şi ceea ce este creaţie a compilatorilor bizantini. In acest

mod putem analiza dezvoltarea istorică a celui mai important sistem de drept

sclavagist: sistemul sclavagist roman. In aceasla rezidă importanţa teoretică a lui

Corpus iuris.

2. INTERPOLATUL!-:

Interpelaţiile sunt alteraţii, modificări voite, aduse de către compilatori

textelor juriştilor clasici şi constituţiilor imperiale publicate în Corpus iuris civilis.

Interpelaţiile au fost făcute in scopul de a se pune in concordanţă textele

juridice cu realităţile bizantine din secolul ai Vl-lea e.n. Totodată, aceste modificări au

urmărit să clarifice unele texte, să înlăture repetiţiile şi să unilice sub aspectul formei

şi al fondului opera de codificare.

Cercetarea interpolaţiilor a început încă de la sfârşitul evului mediu (J.

Cujas. A. Faber) şi a continuat şi în epoca modernă (Gradcnwitz, Eisele, Lenei,

Scialoja. Bonlante ele), dar ştiinţa a exagerat în această direcţie, voind să găsească

interpolaţii acolo unde nimic nu îngăduia aceasta. De aceea, asemenea cercetători au

fost numiţi "vânători de interpolaţii". Numeroase sunt criteriile de aflare a interpolaţiilor. lată

câteva dintre ele:

1. Criteriul textual. Se compară textul autorului, reprodus în Digeste, cu

acelaşi text al aceluiaşi autor, care se găseşte într-o altă sursă, sau se compară două

texte ale aceluiaşi autor reproduse în două locuri deosebite în Digeste. Dacă între cele

două texte există o deosebire rezultă că textul a fost interpolat.

2. Criteriul istoric. Dacă se constată o discordanţă între textul autorului

reprodus în Digeste şi normele generale ale dreptului din epoca în care trăia autorul

respectiv avem de-a tace cu o interpelaţie.

3. Criteriul logic priveşte contradicţiile din acelaşi texi s;m dintre două

texte care tratează aceeaşi problemă.

4. Criteriul filologic. Dacă în textul reprodus în Digeste se folosesc

anumite expresii neclasice sau greşite, acest (apt IrăUea/.i intervenţia

compilatorilor. Acest cr i t er iu necesită o deosebită a t en ţ i e căci. fără o prudenţă

deosebită, poate da naştere la eror i .

In aiara acestor cr i t er i i , ştiinţa romanistică mai cunoaşte si altele,

pentru a căror studiere trimitem la lucrările de specialitate

50

Capitolul V

DREPTUL ROMAN ÎN ORÂNDUIREA FEUDALĂ

1. DREPTUL ROMAN ÎN EUROPA APUSI-ANĂ

După prăbuşirea Romei, epoca feudalismului timpuriu, epocă de

cristalizare a feudalismului, păstrează încă resturi puternice din orânduirea

anterioară. Norme din dreptul roman continuă să se aplice pe teritoriul

Imperiului Roman de Apus, bineînţeles puse de acord cu transformările

social-politice survenite între timp.

Neamurile germanice, care se aşezaseră în regiunile apusene ale

Imperiului Roman, aveau legile lor proprii - "cutumele barbare", iar populaţia

autohtonă, obiceiurile ei, în mare parte de origine romană. Pentru necesităţile

de ordin practic şi nivelul dezvoltării social-politice a epocii, conducătorii

noilor stătuleţe germanice au codificat atât obiceiurile germane, cunoscute

sub denumirea de "legile barbarilor" (leges barbarorum), cât şi pe cele ale

autohtonilor socotite "legi romane" (leges Romanorum).

La vizigoţi (Franţa de Sud şi Spania) codificarea dreptului vizigot o

constituie legea barbară a lui Euric (475). iar cea romană poartă denumirea de

"legea romană a vizigoţilor" (lex Romana Visigothorum) din anul 506.

în stătuleţul burgunzilor (din Franţa) aflăm o "lege burgundă" (lex

Burgundiorum) şi una "romană" (lex Romana Burgundiorum), ambele

edictate de regele Gondebaud la începutul

secolului al Vl-lea.

La ostrogoţi, aşezaţi în Italia, găsim un edict care cuprindea norme

de drept roman, edictul lui Teodoric (edictum Theodorici), dar nu şi o

codificare a obiceiurilor ostrogote.

La celelalte popoare germanice aflăm de codificări numai ale

obiceiurilor germanice; aceste codificări au fost întocmite fie în epoca

merovingiană (Ia francii salieni, npuari. alemani, bavarezi), fie în perioada

carolingiană (la saxoni, angloverini, frizoni).

Aceste codificări poartă totuşi. în cuprinsul lor, numeroase mărturii

ale influenţei legislaţiei romane. Redactate în latineşte, ele erau, de cele mai

multe ori. alcătuite de clerici care aveau o formaţie juridică rudimentară

dobândită în şcolile episcopiilor sau mănăstirilor unde se studia, după regulile

de gramatică şi retorică, câteva elemente de drept roman şi de drept canonic.

în epoca fărâmiţării feudale se impune. între secolele IX-Xl, în viaţa

socială şi politică principiul "teritorialităţii": pe marile domenii feudale se

aplicau cutume unice, atât locuitorilor respectivei seniorii, cât şi străinilor

care se aflau pe teritoriul acesteia. Senioria devine şi o unitate juridică

Prezenţa dreptului roman aproape dispare, supravieţuind uneori ca materie de

studiu, iar alteori în hotărârile date de instanţele bisericeşti, căci Biserica trăia

secundam legem Romanam (după legea romană) şi se inspira deseori din

principiile juridice romane.

Dezvoltarea oraşelor şi a raporturilor de marfă şi bani creează

premisele, începând din secolele Xil şi XIV. pentru a se pune capăt

fărâmiţării feudale. Oraşele dispun de însemnate resurse materiale şi devin un

puternic aliat al regilor împotriva feudalilor.

Dezvoltarea economică a oraşelor şi a relaţiilor comerciale este

strâns legată de aceea a proprietăţii de tip burghez.

Apariţia în sânul orânduirii feudale a forţelor şi relaţiilor de

producţie capitaliste, concretizate mai ales în formele noi de proprietate, a

constituit cauza principală a "recepţionării" dreptului roman. Numai după ce

meşteşugul şi comerţul au dezvoltat în continuare - întâi în Halit şi rriai târziu

şi în alte ţări - proprietatea privată, a fost "recepţionat" şi pus în aplicare

dreptul privat roman prelucrat.

Recepţionarea dreptului roman se explică şi prin raţiuni politice.

Regii îa special au găsit în normele dreptului roman un puternic sprijin în

politica lor de unificare pe care o duceau împotriva feudalilor. împăraţii

germani, la rândul lor, se considerau continuatori ai Imperiului Roman şi

visau la o reînviere a acestuia (renovâtio imperii romani), iar dreptul roman

era privit ca singura legislaţie corespunzătoare acestui grandios proiect.

52 53

Recepţionarea nu s-a tăcut printr-un act legislativ concret, ci treptat, pe cale

cutumiară. şi a avut loc în I talia. Germania. Ţările de Jos etc. dar mai puţin în

Anglia.

Recepţionarea a însemnat şi o "reînviere" a studiilor de drept roman, care

devine pivotul învăţământului j u r i d i c laic. Aşa. în I tal ia, la începutul secolului al

XU-lea. la Universitatea din Bologna. Irnerius preda legislaţia lui luslinian. pe care o

explica prin note marginale sau interliniare. numite glose.

Mai târziu. în secolul al XlV-lea. dreptul roman a constituit de asemenea

baza s tud i i lo r exegetice ale postglosatorilor sau bartoliştilor denumiţi aşa după

numele lui Bartolus. şelu) acestei şcoli.

Aceeaşi renaştere a studiilor de drept roman o constatăm în Franţa, la

Universitatea din Monlpeilier. unde in secolul al Xll-lea a predat Piacentius. lost

sludenl la Bologna. iar la Universitatea din Orleans (la începutul secolului ai XlV-lea).

studiu! dreptului roman avea un loc de cinste.

In Germania, unde universităţile au apărui puţin mai lârziu (la finele

secolului al XlV-lea). studiul dreptului roman nu era absent, căci studenţii germani îşi

tăceau studii le la universităţile italiene şi mai ales la Bologna. învăţământul

dreptului roman a fost insă. posterior, deosebit de dezvoltat în universităţile germane,

deoarece dreptul lui Iustinian, sub denumirea de usus hodiernus pandeclarum (uzul

actual al pandectelor). s-a aplicat, ca un drept comun (gemcmes Recht) subsidiar

drepturilor locale germane, până în anul 1900. Chiar în secolul al XVIII-lea mulţi

profesori germani predau dreptul roman ca un drept în vigoare.

Deşi după Renaştere dreptul roman începe a fi studiat tot mai mult sub

aspect istoric, totuşi întocmirea codurilor moderne a ţinut seamă în mare măsură de

principiile dreptului roman.

2. DRItPTUL ROMAN ÎN EURC)PA RĂSĂRITEANĂ

In Europa răsăriteană Bizanţul continua formal tradiţia Romei antice. In fapt

însă. Imperiul Bizan*'., era un stat grec. de tip feudal, de o structură nouă şi deosebită

de aceea a statului roman.

54

Legislaţia lui Iustinian a constituit temelia pe caic .i dezvoltat dreptul

bizantin, dar normele dreptului roman au lui necontenit adaptate la realităţile feudale

bizantine

De o "receptare" a dreptului roman, similară ca fond şi to rn i . i celei din

Apusul Europei, nu poale fi vorba, deoarece statul bizanlin a rămas feudal până la

căderea sa.

In secolul al Vl-lea apar diferiţi indici (indices) ai compilaţiei lui Iustinian.

indici care reprezintă mai mult decât arată denumirea lor. deoarece ei cuprind deseori

parafraze ale textului, comentarii şi alte observaţii (parugralai). Tot d in această

epocă datează şi Parafraza greacă a In s t i tu ţ i i l o r , atribuită iui Teolil.

in epoca Isaurienilor s-au edicta! mai multe legi. d i n t r e care cea mai

importantă este Ecloga I u i Leon i sau ru l . care datează din anul 726. Ea este

destinată practicii şi cuprinde muite texte din Instituţii, Digeste şi din Codul lui

Iu s t in i an .

însemnate legi au fost promulgate in vremea Macedonienilor. Amintim Prohironul.

o compilaţie a l e g iu i r i l o r lui Iustinian şi a legilor mai noi (870-879),

şi Epanag<>i>a (879-886), manual destinat învăţământului. Ambele lucrări

nu erau deca! nişte lucrări pregătitoare pe care împăratul Vasile

Macedoneanul le redactase in vederea întocmirii unei lucrări mai mari. pe care n-a

putut-o realiza. Această lucrare a fost dusă la bun sfârşit de fiul său. Leon al Vl-lea

Filozoful, care. între anii 887 şi 893. publică aşa-zisele liazilicalc

("legi imperiale"), monumentul cel mai complet al dreptului romano-bizantin. Ele sunt.

in principal, o compilaţie şi un rezumai în limba greacă al tuturor lucrărilor publicate sub

domnia lui Iustinian, adaptate la nevoile societăţii b i z an t in e d i n secolul al IX-iea.

In fine. în epoca Paleologilor apare, la 1345. ffexabiblul (Cele

sase cărţi) lui Constantin Harmenopol. judecător la Salonic, care

cuprinde dreptul roman în vigoare în Imperiul Bizantin la această dată.

Dreptul roman bizantin nu a rămas iară influenţă asupra dezvoltării dreptului din ţăr i le slave.

In Rusia cel mai vechi monument juridic. Pravila rusă (Russkaia pravda),

cuprinde unele dispoziţii de drept bizantin. Codul ţarului Aleksei Mihailovici

(Sobornoe Ulojenie) din 1648, la fel, iar ilcxabiblul lui Harmenopol s-a aplicat în

unele părţi ale acestei ţări. La rândul său, doctrina pandectistă a

influenţat considerabil

ss

elaborarea, în Rusia ţaristă, a teoriei dreptului civil şi a teoriei dreptului în

genere (mai ales în a doua jumătate a secolului XIX).

Influenţa romano bizantină nu este mai puţin vizibilă la popoarele

sud-slave Cel mai vechi monument legislativ medieval al bulgarilor şi al

popoarelor slave în genere, Zakon sudnh liudem (Lege pentru judecata

mirenilor), este influenţat de Ecloga bizantină, nomocanoaneie bizantine

având în Bulgaria o largă sferă de aplicare.

In Serbia. Uieptul romano-bizantin a constituit de asemenea un

important izvor de drept. Se constată aplicarea nomocanoanelor. a Sintagmei

lui Matei Vlastane. a aşa-zisei legi a împăratului lustinian, care cuprindea

extiasc din numeroase legi bizantine, a Prohironului etc.

Dreptul romano bizantin a fost utilizat, în măsură redusă, şi în Ţările

"Române

înainte de încercarea de centralizare a ţărilor româneşti de sub Mihai

Viteazul, dreptul bizantin se aplica uneori sub forma nomocanoanelor în

unele speţe şi, fireşte, mai ales în problemele bisericeşti care interesau

orânduirea feudală.

în secolul al XVII-lea, lăsând la o parte pravilele slavoneşti rămase

în manuscris şi cuprinzând drept canonic bizantin, cele două principale

legiuiri tipărite. Cartea românească din 1646 şi îndreptarea legii din 1652,

au la bază dreptul romano-bizantin. în adevăr, Cartea românească are ca

izvor Legea agrară (nomos gheorghicos) a împăratului bizantin Leon Isaurul,

precum şi opera penalistului italian Prosper Farinacius. bazată pe principiile

dreptului roman, aşa cum erau ele aplicate şi studiate în epoca acestui autor.

îndreptarea legii are aproape acelaşi conţinut ca şi Cartea românească, la

care se adaugă unele dispoziţii canonice speciale.

Mai târziu şi în special în epoca fanariotă se accentuează procesul de

utilizare a dreptului romano-bizantin. Acum unele speţe amintesc de aplicarea

Bazihcalelor, a Hexabiblului lui Harmenopol, iar codurile întocmite de

domnii fanarioţi (Pravilniceasca condică, Codul Caragea, Codul Calimah

etc.) ca şi diferitele manuale elaborate atunci (al lui M. Fotino, Donici etc),

cuprind - alături de elemente juridice pământene - şi norme de drept bizantin.

în practica de toate zilele aplicarea legislaţiei romano-bizantină nu

este dovedită decât într-un foarte redus număr de speţe.

Aproape singurul izvor al dreptului a fost în epoca feudală obiceiul

pământului. Legile Bizanţului şi Codurile locale de factură bizantiHă n-au

putut constitui adevărate izvoare juridice, deoarece structura socială şi politică

a Principatelor era diferită de aceea a Bizanţului de odinioară. Făurite cu

elemente bizantine, de către domnitorii Ţărilot Române, dornici să egaleze cel

puţin în formă, renumele autocraţilor bizantini, legislatori prin excelenţă,

aceste legiuiri n-au găsit în Ţările Române mediul propice ca să poată fi

aplicate.

-56 57

///. PROCEDURA DE JUDECATĂ

Capitolul VI

Introducere

l. APARIŢIA PROCEDURII DE JUDECATĂ STATAIÂ.

URME DE "JUSTIŢIE PRIVATĂ"

în orânduirea comunei primitive nu existau norme juridice, dar se

aplicau anumite reguli de conduită menite să asigure interesele colectivităţii.

încălcarea acestor reguli atrăgea după sine o reacţiune din partea membrilor

comunităţii (de pildă, omorârea vinovatului, excluderea lui din comunitate

etc).

De asemenea, acela care îşi vedea propriile sale interese lezate putea

să se răzbune pe ofensator singur sau cu ajutorul familiei saie.

Cu alte cuvinte, răzbunarea sângelui putea fi exercitată de

colectivitate sau de indivizi izolaţi; în acest din urmă caz avei» de-a face cu

aşa-zisa "justiţie privată", adică cu o răzbunare pură. Cu timpul, în epoca

descompunerii gintei, apar unele reguli morale meaite sâ limiteze exerciţiul

răzbunării sângelui. Printre acestea araintirh talionul, care nu îngăduie o

răzbunare ce depăşeşte suferinţa victimei ("ochi pentru ochi, dinte pentru

dinte"), obiceiul de a supune conflictele de interese unei cercetări arbitrale

etc.

Odată cu formarea statului roman, obiceiurile folosite în privinţa

sancţionării celor vinovaţi sunt înlocuite cu norme juridice statale care

asigură, prin mijlocirea organelor de stat, pedepsirea celui care încalcă legea.

înlocuirea sistemelor de saBCţionare, de cele mai multe ori barbare,

din orânduirea gentilică prin coastrângerea de stat a însemnat un progres

uriaş.

59

Deşi o dată cu apariţia statului roman judecarea conflictelor dintre

cetăţeni trece în competenţa organelor de stat, totuşi vor continua să persiste

în societatea romană urme de răzbunare a sângelui, caracteristica vechii

orânduiri gentilice.

Păstrarea anumitor elemente de "justiţie privată" în societatea

romană nu este rezultatul unei întâmplări, nu este o simplă "reminiscenţă".

Menţinerea unor astfel de elemente răspunde, în cazurile respective, unor

interese care apăreau, cel puţin într-o anumită perioadă, ca pulănd ii mai bine

ocrotite în acest chip decât prra intermediul u;,ei proceduri de judecată

statală.

Astfel s-a îngăduit folosirea legitimei apărări în vederea respingerii

unui atac săvârşit prin violenţa, căci "violenţa poate fi îndepărtată prin

violenţă" (vim vi repellerc Iicel).

Aplicat numai în relaţiile dintre cetăţenii liberi, principiul nu a fost

niciodată extins în folosul sclavilor, socotiţi simple lucruri şi lipsiţi în

consecinţă de dreptul de a se apăra.

La fel creditorii puteau să execute pe debitorii lor. Principiul a fost

în vigoare în întreaga epocă republicană, nefiind înlocuit juridiceşte decât în

epoca imperială, când împăraţii, pentru a "atenua" contradicţiile mereu

crescânde din societatea romană, au luat unele măsuri de îndulcire a situaţiei

debitorilor, măsuri care, în fapt, tiu s-au aplicat sau au avut o aplicare redusă,

dată fiind poziţia socială a aristocraţiei romane.

Legea celor XII table cuprinde numeroase elemente de "justiţie

privată". Aşa, de pildă, legea decemvirală consacră procedura numită pignoris

capio (luare de gaj), în temeiul căreia individul putea, fără intervenţia

magistratului, să păşească la executarea creanţei sale.

Aceeaşi lege, în caz de furt flagrant, lăsa pe hoţ la discreţia victimei:

el putea fi omorât dacă fusese înarmat sau furase în vreme de noapte, şi în

celelalte cazuri era atribuit păgubaşului. Aceste dispoziţii nu se aplicau daoă

delincventul se înţelegea cu victima asupra modului de despăgubire.

Din dispoziţiile legii nu lipseşte nici chiar posibilitatea aplicării

talionului, admisibil în caz de ruptură a unui membru, când părţile n-au reuşit

să se înţeleagă.

Treptat aceste norme arhaice din legea celor XII table au fosl

înlocuite cu altele corespunzătoare nivelului în continuă dezvoltare a

societăţii romane.

60 6L

Capitolul VII

PROCEDURA LEG1S-ACŢIUMLOR (LEGIS ACTIONES)

1. TRĂSĂTURILE PROCEDURII LEGIS-ACŢIUNILOR.

CARACTERELE ACESTEI PROCEDURI

în perioada cea mai veche a statului roman procedura de judecată era

simplă, rigidă şi formalistă. Menită să servească interesele unei societăţi

agricole-pastorale, care cunoştea un comerţ redus ca volum, noua procedură

de judecată rânduită de stat purta amprentele acestei organizări sociale.

Dreptul era slab dezvoltat, căci nu reglementa decât puţinele tranzacţii pe care

le cunoştea viaţa economică a epocii, şi se caracteriza de asemenea prin

rigiditate şi imobilitate, trăsături impuse de ritmul lent de dezvoltare socială.

Trăsăturile vieţii patriarhale determinate de o producţie redusă de bunuri

materiale se reflectau, în mod corespunzător, în suprastructura politică şi

juridică.

Procedura de judecată din această epocă este cunoscutăjşub numele

de procedura legis-acţiunilor (legis actiones), deoarece a fost reglementată

de_ lege, şi în special de legea celor_XII table. De aici decurge caracterul

legal al acestei proceduri.

în al doilea rând, procedura legis-acţiunilor este o procedură

formalistă, deoarece prevedea că orice plângere trebuie să se facă

folosindu-se numai termenii legii şi nu alte cuvinte. Formalismul este o

trăsătura""I sistemului juridic primitiv şi corespunde unor necesităţi reale. EÎ

este menit să atragă atenţia părţilor asupra conţinutului actului încheiat,

dându-le chiar răgaz de reflecţie şi serveşte, totodată, să întipărească

amintirea acestuia în memoria părţilor şi a

martorilor.

în al treilea rând, această procedură este judiciară, deoarece

se_desfă§ura_în işta'âutolîfăţffl^ •

.Desfăşurarea procesului înaintea autorităţilor judiciare avea loc în

două faze> In prima fază, numită in iure, părţile se înfăţişau înaintea

magistratului, adică a unui dregător roman,_ care avea să pregătească pricina

pentru soluţionare, şi în a doua, in iudicio, o persoană privată, un fel de jurat

din orânduirea feudală sau capitalistă, ales de părţi după anumite norme,

trebuia să dea o hotărâre, adică si soluţioneze speţa.

Aceste două faze nu constituiau două instanţe în judecarea

procesului, ci numai două etape ale unuia şi aceluiaşi proces.

Ele reprezentau, în fapt, o unitate dialectică între judecata de stat,

reprezentată prin magistraţi, şi convenţia de arbitraj privat păstrată din epoca

de disoluţie a gintei; aceasta din urmă, subordonată unui control statal,

primeşte o finalitate nouă conformă intereselor societăţii romane.

2,„ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

în epoca regalităţii, magistratul care judeca în prima fază era regele

şi, după instaurarea Republicii, această sarcină a revenit celor doi consuli,

care însă nu judecau împreună, ci separat, deoarece aceştia îşi exercitau

prerogativele lunar, în mod alternativ.

După întemeierea preturii în anul 367 î.e.n. judecarea cauzelor

litigioase a trecut asupra pretorilor, consulii păstrându-şi jurisdicţia graţioasă,

adică puteau să-şi dea concursul la încheierea, pe calea unui proces fictiv, a

unui act juridic voit de părţi, ca de pildă o adopţiune, o dezrobire etc.

In secolul al IH-lea î.e.n. judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa unui nou pretorpretoruiai peregrin.

în provincii, adică în regiunile cucerite în afara peninsulei,

organizarea instanţelor era încredinţată guvernatorilor.

în a doua etapă a procesului judeca o persoană privată, adică un jurat

ales de părţi şi confirmat de magistrat. Reclamantul făcea atâtea propuneri

până când una dintre ele era acceptată ăs paiM. Măi iârziu, numele

judecătorului a fost tras la sorţi de pe o Jis$ întocţaită

62 63

special în acest scop şi pe care figurau persoane din păturile privilegiate.

Judecătorul ales de părţi era fie un jurat unic (iudex unus),_îie UB

arbitru (arbiter). Se pare că deosebirea dintre ei rezida în calitatea conflictelor

care le erau încredinţate pentru soluţionare. Juraţii judecau conflicte mai

grele, pe când arbitrii - neînţelegerile dintre rude sau dintre vecini, cum ar fi o

ieşire din indiviziune, o hotărnicie ete.

Procesele puteau fi judecate şi de judecători multipli. Neînţelegerile

dintre cetăţenii romani şi străini se judecau de aşa~tişii recuperatores (cei

care redobândesc), a căror origine trebuie căutată în practica dreptului

internaţional. Aceştia aveau. în virtutea tratatului de pace, misiunea de a

stabili restituirea reciprocă a bunurilor private răpite cu ocazia ostilităţilor.

Tot în categoria judecătorilor multipli _jntră şi instanţele

jşerttiaBente de judecată, dintre care cele mai importante sunt ale

decemvirilor şi centumvirilor. Colegiul decemvirilor judeca procesele rajjthve

la libertate, şi cel al centumvirilor - procesele de moştenire, şi probabil ceie

privind proprietatea.

3. DESFĂŞURAREA PROCESULUI. PROCEDURILE DE

JUDECATĂ

Cel care vrea să pornească un proces, adică reclamantul (actor) va

chema pe pârât (reus) să se înfăţişeze la judecată.

Citarea pârâtului (in ius vocatio) poartă în mod vizibil urmele

justiţiei private din epoca gentilică. Reclamantul nu era îndrituit să se

adreseze organelor de stat pentru ca acestea să asigure înfăţişarea pârâtului şi

nici nu putea să-i violeze domiciliul. Legea celor XII table prevedea că cel

chemat la judecată trebuie să se înfăţişeze şi dacă refuză reclamantul va lua

martori şi va pune mâna pe el. Dacă pârâtul fuge sau foloseşte viclenia, poate

fi adus cu forţa, reclamantul fiind însă obligat să pună la dispoziţia celor

bătrâni şi bolnavi o căruţă.

Pârâtul putea să dea un garant (vindex) prin care să se sustragă

procesului. In acest mod garantul se substituia pârâtului, care era scos din

cauză. Această substituire se explică printr-un rest din

vechea solidaritate familială care îngăduia ca un membru al familiei, care

avea o anumită poziţie şi rol în familie, să fie sustras răzbunării private, fiind

înlocuit cu un altul care nu avea aceeaşi importanţă; în unele cazuri poate fi

înlocuit şi cu un sclav.

Ambele părţi trebuiau să se înfăţişeze înaintea judecătorului.

Judecata în lipsă nu era cunoscută. Numai în anumite cazuri excepţionale se

îngăduia reprezentarea judiciară a uneia din părţi.

Desfăşurarea procesului presupunea*voinţa părţilor de a se judeca.

înainte de începerea procedurii părţile trebuiau să ia martori, care să asiste la

îndeplinirea procedurii de judecată. Această luare de martori se numea litis

contestatio (deschiderea procesului, prezenţa martorilor).

La judecată pârâtul în mod obişnuit va nega pretenţiile reclamantului

şi în acest caz magistratul va numi pe judecătorul pe care-1 aleg părţile (dare

iudicem) şi care va soluţiona pricjna.

Dacă pârâtul nu neagă pretenţiile reclamantului, ci dimpotrivă

le recunoaşte (confessio) sau dacă nu se apără aşa cum cere ritualul

procedural prescris de lege (indefensio), magistratul nu va mai numi

un judecător, ci, reţinând pricina, va da câştig de cauză reclamantului

(addicere). Magistratul are un rol pasiv, mecanic am putea spune: el

observă dacă părţile litigante respectă întocmai procedura de judecată

şi hotărăşte după cum pretenţiile lor se încadrează sau nu în tipicul

legii. • ' Procedura de judecată a legis-actiunilor se desfăşura în una dintre

următoarele trei forme:

1. Sacramentum (procedura prin jurământ). Această formă

procedurală păstrează multe urme de justiţie primitivă, precum şi influenţe

religioase, căci întregul mers al judecăţii apare ca un fel de arbitrai "etatizat",

cu trăsături religioase, jn£Piî_să J^M_cagăţ_unui conflict, nu lipsit, anterior

"etatizării", de forme violente.

înaintea magistratului părţile îşi afirmau, în mod contradictoriu şi în

termeni sacramentali, pretenţiile lor.

In primele timpuri, aceste afirmaţii erau întărite printr-un jurământ

religios, aşa cum arată şi cuvântul sacramentum; fiecare parte litigantă era

obligată totodată să depună la pontifi un număr anumit de capete de vite.

64

Pontifii, care d°ti"eau secretele religiei şi ale dreptului, aveau

jsă decidă, fireşte, în raport cu poziţia socială a împricinaţilor, care

dintre cele două jurăminte este just şi care injust. Partea al cărei

jjirământ_j/usese_declarat injust pierdea pricina. precum_sj animalele

depuse, care erau jertfite zeilor.

Jtejriăsură ce dreptul se laiciza - proces care s-a desfăşurat pe o lungă

perioadă - £ro£edjura sacramentum-ului a suferit unele modificări.

Jurământul a fost înlocuit cu o prinsoare şi părţile trebuiau să

depună, tot Ia pontifi, o sumă de bani de 50 sau ffiO de aşi, după cum

_valparea procesului era mai mică sau mai martCdecât 1-000 jie aşi.

Cel care pierdea procesul pierdea şi suma dejbani, ce Ju_a. destinaţia

sacrificiilor religioase.

Mai târziu părţile n-au mai fost obligate să depună sjurrmjn mod

efectiv, ci numai să promită şi să garanteze cu chezaşi că partea care va

pierde pricina o va achita.

De data aceasta banii intrau în casa statului, luând caracterul unei

adevărate amenzi civile.

Procedura sacramentum-ului era de două feluri, după cum era vorba

despre pricini referitoare la drepturile reale (de pildă. în legătură cu

proprietatea unui lucru) sau la drepturi personale (de pildă, o creanţă). In

primul caz avem de-a face cu un sacramentum in rem (asupra unui lucru), şi

în cel de-al doilea caz, cu un sacramentuMjtnpersonam (cu privire la o

persoană).

a) In*j|azul unui sacramentum in rem, lucrul litigios era adus în faţa

magisnftalni şi fiecare dintre cele două părţi, atingându-1 cu o nuia, simbol

âLdreptului de proprietate, spunea: "Declar că acest sclav este al meu|aupă

dreptul quiritar" ("Hune ego hominem ex iure Quintium meum esse aio").

După această declaraţie identică şi implicit contradictorie, cele două

părţi sunt gata să se încaiere când magistratul, ca reprezentant al ordinii

sociale care a înlocuit justiţia privată, intervine şi spune: "Lăsaţi amândoi în

pace sclavul" ("Mittite ambo hominem").

După intervenţia magistratului, partea care a pronunţat prima

cuvintele sacramentale menţionate, întreabă pe adversar în virtutea

66

cărui drept a revendicat sclavul, şi acesta răspunde că şi-a exercitat un drept al său.

In acest moment părţile se provocau în mod reciproc la un jurământ,

apoi. aşa cum am văzut, la o prinsoare care se ridica la valoarea de 50 sau de

500 de aşi, pe care urma s-o plătească cel care pierdea procesul.

Procedura se termina prin atribuirea provizorie a obiectului litigios

de către magistrat uneia dintre părţi, şi aceasta se îndatora, dând chezaşi, că

dacă va pierde procesul in ludicio, adică în faţa judecătorului, va restitui

câştigătorului şi lucrul respectiv şi fructele acestuia.

Cum se vor desfăşura lucrurile înaintea judecătorului vom vedea în cele ce urmează.

h)&c2i

a_

m?ntum in personam era procedura specifică urmăririi

drepturilor personale, de creanţă. Creditorul se adresa debitorului cu

cuvintele: "Afirm că îmi datorezi 10.000 de sesterţi. Acest lucru cer să-1

afirmi sau să-1 negi". ("Aio te mihi sestertiorum decern mila dare oporlere. Id

postulo aias aut negas ").

Pârâtul nega pretenţia reclamantului, folosind la fel cuvintele

solemne, după care părţile se provocau, ca şi în sacramentum in rem, la un

jurământ, procedând în continuare la alegerea judecătorului.

2. A doua formă de procedură era ludicis arbitrive postulatio.

Aşa cum arată şi numele, ea constă dintr-o simplă cerere adresată

magistratului, pentru ca acesta să desemneze un judecător sau un

arbitru. Această formă procedurală avea un caracter excepţional, în

sensul că se folosea acolo unde procedura normală, adică

a

sacrameatum-ului, nu se putea aplica. Deoarece sacramentum-\x\

presupunea o dezbatere asupra unei probleme care se rezolva printr-un

"da" sau "nu" (eşti sau nu proprietar? eşti sau nu debitor?) noua

procedură se aplica atunci când trebuia să se facă o evaluare (de

pildă, cuantumul unei creanţe recunoscute) sau să se reglementeze o

stare între mai multe persoane (cum ar fi împărţirea unui imobil sau

a linei moşteniri).

De asemenea, această procedură se utiliza în cazul proceselor care se năşteau ăxitgponsio. adică din forma primitivă a contractului verbal. > _J

67

Dacă partea adversă nu restituia bunul, chezăşii daţi de ea urma să

fie supuşi unei executări silite foarte riguroase din partea organelor de stat.

B. Dacă procesul avea ca obiect unele drepturi personale, partea

câştigătoare în proces avea la îndemână acţiunea numită manus iniectio

(punerea mâinii).

Această legis-acţiune nu se putea i n t e n ta decât in temeiul unei

hotărâri judecătoreşti privind o creanţa băneasca. Dacă hotărârea privea o

creanţă care avea ca obiect un alt lucru decât o sumă de bani, de pildă un corp

cert. urma o procedură intermediară (arbitrium liti aestimandae), care

urmărea să evaluc/e în bani obiectul respectivei creanţe şi să îngăduie. în

consecinţă, părţii care câştigase procesul să folosească manus iniectio.

Care este explicaţia acestui fapt? Explicaţia rezidă în procesul de

"etatizare" a justiţiei primitive. In comuna primitivă neînţelegerile se

rezolvau, aşa cum am văzut, de colectivitate sau pe calea răzbunării private.

După formarea statului răzbunarea privată este înlocuită cu represiunea

statală care, la început, se manifesta în variate forme. Una dintre aceste forme

era aceea a compoziţiilor legale: victima trebuia să renunţe la răzbunare în

schimbul unei sume de bani stabilită prin lege. Principiul, aplicabil în dreptul

penal, trece şi în dreptul civil. în cazul nostru, evaluarea în bani urmăreşte să

dea un caracter legal, "statal", unei pretenţii private, care astfel devine

susceptibilă de a fi urmărită conform procedurii recunoscute de stat.

In conformitate cu legea celor XII table, părţii care fusese

condamnată sau care îşi recunoscuse datoria i se acordă un termen de graţie

de 30 de zile.

Aeris confessis rebusque iure iudicatis triginta dies msti sunto. Post

deinde manus iniectio esto (Pentru cei care şi-au recunoscut datoria şi pentru

pricinile judecate potrivit cu legea se dă un răgaz de 30 de zile. Să se

procedeze apoi la manus iniectio).

Dacă după 30 de zile, cel condamnat nu plăteşte, partea câştigătoare

va aduce pe pârât în faţa magistratului, folosind chiar violenţa. înaintea

magistratului, cel care a câştigat procesul se va exprima cu aceste cuvinte

solemne:

Quod tu mihi iudicatus (sive damnatus) es sestertium decern milia,

quandoc non solvisti, ob eam ream ego tibi sestertium decern

milia iudicati manum inicio. (Deoarece tu ai fost judecat sau condamnat faţă

de mine pentru 10.000 de sesterţi şi deoarece tu nu i-ai achitat, de aceea îţi

aplic manus iniectio iudicati pentru 10.000 de sesterţi).

După ce a pronunţat aceste cuvinte, partea care a câştigat procesul

punea mâna pe adversar, luându-1 în stăpânire. De aici numele de manus

iniectio (punerea mâinii).

Cel care a pierdut procesul trebuia să plătească suma datorată, afară

dacă vreun prieten sau membru din familie nu intervenea pentru el,

contestând legitimitatea acestei manus iniectio. Dacă se constata că terţa

persoană, numită vindex, a intervenit pe nedrept' în favoarea pârâtului, era

obligată să plătească dublul sumei pe care pârâtul o datora reclamantului.

Dacă debitorul, care a pierdut procesul, nu plătea şi nici nu

intervenea pentru el un vindex, putea fi dus în închisoarea domestică a

creditorului unde era ţinut 60 de zile. Legea decemvirală prevedea ce hrană

trebuia să primească debitorul, greutatea lanţurilor cu care era legat,

precizând că acesta putea să-şi aducă hrană şi de acasă.

In acest interval de 60 de zile. creditorul scotea pe debitor, de trei ori

consecutiv, la târg, declarând cu această ocazie, în auzul tuturor, suma pe care

o are de plătit. Creditorul spera ca, în acest răstimp, cineva dintre rude sau

prieteni va veni să-1 salveze, plătind în locul său datoria pe care acesta o

avea.

După trecerea celor 60 de zile, debitorul era omorât sau vândut sclav

dincolo de Tibru, în Etruria (trans Tiberim). Dacă erau mai mulţi creditori,

trupul lui putea fi tăiat în bucăţi. "Să fie tăiat în bucăţi - spunea legea celor XII

table - şi dacă trupul nu a fost împărţit proporţional cu creanţele, fapta nu

constituie o fraudă" (se fraudo esto).

Nu obţineau prea mult creditorii din această procedură inumană, dar

pentru epoca veche, în care persistau încă urme puternice ale magiei

primitive, normele legii constituiau un exemplu înfricoşător pentru debitor;

cei care nu-şi plăteau datoriile rămâneau cu trupul sfârtecat şi neîngropat şi

fără odihnă în viaţa de apoi.

în fapt însă, creditorii erau mai practici. Nu întotdeauna debitorii

erau omorâţi. Dacă au putwiu fi vânduţi pe un preţ bun, ei rămâneau să

slujească creditorul» până când, prin munca lor, reuşeau

70 71

să-şi achite creanţa. Această practică a fost confirmată posterior, în anul 326

î.e.n., de legea Poetelia-Papiria, care a înlăturat dreptul creditorilor de a

omorî sau de a vinde pe datornicii lor.

O altă procedură de executare era aşa-numita pignons capio (luare

de gaj). In fond este vorba despre un act de justiţie privată pe care legea îl

îngăduie numai în anumite cazuri. Această procedură, care se desfăşura în

afara instanţei şi chiar în lipsa părţii adverse, consta în luarea, de către

creditor, a unui lucru care aparţinea debitorului.

Ea era admisă în câteva ca/uri menite să ocrotească fie interesele

unor creditori, fie ale statului roman. Pusă în slujba unor noi interese sociale,

această procedură de justiţie privată, "etatizată" îşi pierde caracterul ei

gentilic, primitiv. Acest fapt se vădeşte şi în aceea că legea limitează

consecinţele acestui act, întrucât creditorul nu putea vinde lucrul luat în gaj,

ci numai să-1 păstreze până când debitorul putea plăti sau până când acesta

intenta un proces pentru a se stabili dacă s-a procedat just sau nu în luarea de

gaj.

Cazurile în care se aplica această procedură urmăresc - aşa cum s-a

spus - să ocrotească fie interesele unor creditori, fie ale statului roman.

Aşa cel care vindea unei persoane un animal destinat sacrificiului

religios sau cel care închiria un animal pentru a-şi procura bani în vederea

unui astfel de sacrificiu, putea proceda la luarea unui gaj împotriva

datornicului său care s-a dovedit râu platnic.

în fine, ostaşii care nu şi-au primit solda sau plata nutreţului calului

de la persoanele care - scutite de serviciul militar - trebuiau să suporte această

sarcină, puteau să-şi realizeze creanţa lor prin luarea de gaj; la fel puteau

proceda societăţile de publicării, însărcinate cu strângerea impozitelor,

împotriva contribuabililor care nu-şi îndeplineau îndatoririle faţă de statul

roman.

72

Capitolul VIII

PROCEDURA FORMULARĂ (UTIGARE PER FORMULAS)

1. APARIŢIA NOU PROCEDURI

După războaiele punice, spre sfârşitul Republicii, asistăm la

prolunde schimbări economice şi sociale în viaţa statului roman.

In locul unei societăţi care se caracteriza printr-un

nivel relativ scăzut de dezvoltare a forţelor de producţie, apare o societate cu

o producţie superioară de mărfuri şi cu un comerţ dezvoltai

Relaţiile sociale se cristalizează tot mai intens şi mai complet.

Vechea procedură de judecată, procedura lepis-acţiuniioi.

devine o frână în dezvoltarea social-politică a societăţii

romane Datorită rigidităţii ei. vechea procedură îngreuna tranzacţiile juridice

devenite din ce în ce mai numeroase şi mai complexe.

Pe de altă parte, vechea procedură nu oferea posibilitatea

recunoaşterii juridice a noilor instituţii sociale apărute în cursul dezvoltării

istorice, deoarece formalismul acesteia nu îngăduia nici o creaţie juridică care

să încalce vechile tradiţii.

Ajunsă în conflict cu realitatea social-politică romană, vechea

procedură era sortită pieirii. In locul ei apare o nouă procedură, lipsită de

forme, maleabilă şi întru totul corespunzătoare nivelului de

Noua procedură, aşa-numita procedură\_Jormulj£ţiz2_ji_ fo.ş.1

introdusă prin legile Aebutia (149-126 î.e.n.) si Iul ia ludiciarm (17 î.e.n.).

Prima lege a lăsat să subziste şi procedura veche de judecată, cea de-a doua a

abolit-o definitiv, afară de câteva cazuri excepţionale.

Noua procedură se desfăşura tot în două etape (înaintea

magistratului şi a judecătorului), dar magistratul avea, spre deosebire de rolul

său mecanic din vechea procedură, un rol activ, creator. Magistratul putea c;

rea. în afara legii, acţiuni noi, acţiunile pretoriene,

7 1

sancţionând din punct de vedere juridic instituţii sociale impuse de

dezvoltarea societăţii.

în-£âtâ_nK^sţxajţuJuj_p_ărîile îşi expuneau pretenţiile aşa cum

vroiau,.. Jără a folosi forme şi termeni sacramentali şi la urmă magistratul

redacta, cu concursul părţilor, un înscris numit formulă (formula), adresat

judecătorului şi de care acesta trcRnâ~s1Tţină ş£ama_jnjdarea

sentinţei-Iţi.Jioua..procedură, .magistratul putea de asemenea să

sancţioneze_în_ modul_cel mai echitabil speţele cete mai dificile, chiar dacă

vechiul drept civil nu cuprindea norme îndestulătoare pentru o justă rezolvare

a cauzei.

2. ORIGINEA FORMULEI

Originea formulei este discutată în ştiinţa romanistică. Opinia cea

mai justă este aceea care susţine că formula îşi găseşte originea în

organizarea, de către pretorul peregrin, a proceselor dintre cetăţenii romani şi

străini. Aceştia din urmă nu puteau folosi procedura legis-acţiunilor şi de

aceea pretorul peregrin organiza astfel de instanţe pe baza unor indicaţii

scrise adresate judecătorului în vederea unei juste soluţionări a cauzei. Aceste

indicaţii cuprindeau enunţarea faptelor a căror verificare, ca adevărate sau

neadevărate, avea să aducă condamnarea sau achitarea pârâtului.

Folosită de pretorul peregrin şi probabil şi de edilii curuli, această

procedură începe a fi utilizată şi de pretorul urban; legea Aebutia transpune

noua procedură din domeniul dreptului pretorian în domeniul dreptului civil

ca o procedură facultativă alături de aceea a legis-acţiunilor, pe care o va

aboli definitiv legea Iulia.

3. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

In epoca procedurii formulare, magistraţii care organizau instanţele

erau: .pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni, pretorul peregri»

pentru* procesele dintre cetăţeni şi peregrini şi guvermatoral în provincii.

în oraşele Italiei pretorul era reprezentat de anumiţi împuterniciţi

care, după acordarea dreptului de cetăţenie întregii populaţii libere din

peninsulă, au dispărut, fiind înlocuiţi cu magistraţi municipali, a căror

competenţă se reducea la judecarea proceselor mărunte. Pentru procesele mai

importante, competent continua să rămână pretorul.

Magistraţii trebuiau să judece la sediul lor (pro tribunali) şi numai

în zilele îngăduite de lege.

Competenţa magistratului se determina după domiciliul pârâtului.

Acesta nu putea fi judecat decât de instanţa domiciliului său (Actor seqmtur

forum rei).

In concepţia timpului, pârâtul putea avea însă mai multe domicilii şi,

în consecinţă, mai multe instanţe erau competente să-1 judece. In primul rând

era competentă instanţa patriei sale, adică a cetăţii în care s-a născut (forum

originis); în al doilea rând, instanţele reşedinţei sale efective (forum

domicilii). în fine, orice cetăţean roman avea ca domiciliu şi oraşul Roma,

dar, dacă acesta nu domicilia efectiv în Roma, nu putea fi chemat în faţa unei

instanţe din capitală decât dacă era surprins aici de reclamant.

în unele situaţii speciale competenţa putea fi determinată de alte

criterii. Locul încheierii contractului (forum contractus) sau locul unde s-a

comis delictul (forum delicti) determinau, în asemenea cazuri, instanţa

competentă, dar nu excludeau posibilitatea competenţei instanţei

domiciliului.

Aceste norme nu erau de drept public şi, de aceea, părţile puteau

conveni să se judece înaintea oricărei alte instanţe (prorogatio fori).

In a doua fază a procesului judecau persoane private, un fel de juraţi,

ca şi în perioada legis-acţiunilor.

Juraţii judecători erau aleşi de părţi sau, dacă acestea nu cădeau de

acord, erau traşi la sorţi de pe o listă (album iudicum) alcătuită din membri cu

vază ai societăţii.

Pe lângă judecătorii unici continuau să existe şi judecători multipli.

Din această categorie făeeâu parte recuperatorii care, în epoca procedurii

formulare, judecau nu numai procesele dintre peregrini sau dintre peregrini şi

cetăţeni, ci şi unele pricini dintre

74 75

>-:-litv IH! ţ?"1!?1?^^

cetăţeni, precum şi colegiul centumvirilor care-şi

păstrează

competenţa asupra chestiunilor referitoare la moştenire şi proprietate.

Existenţa judecătorilor unici şi a colegiului centumviral este

dovedită documentar până în prima jumătate a secolului al Ill-lea e.n.

4. CITAREA IA PROCES

Chemarea la judecată (in IUS vocatio) este mult perfecţionată.

Pârâtul trebuia să se înfăţişeze sau să dea un chezaş (vinderi care să garanteze

că pârâtul se va prezenta, la ziua stabilită. înaintea magistratului.

Dacă pârâtul nu venea Ia judecată, magistratul dădea împotriva

acestuia şi în favoarea reclamantului o acţiune în plaţii unei amenzi şi. dacă

pârâtul se ascundea, magistratul îngăduia reclamantului să-i vândă bunurile.

In procedura formulară citarea se putea lace .>• p.- calea unui

contract verbal (vadimonium): pârâtul făgăduia recUmantului că se va

înfăţişa, la ziua sorocită. în instanţă, întărind'..-şi promisiunea cu o chezăşie

care prevedea, în cazul neîndeplinirii făgăduinţei, plata unei amenzi.

5. PROCEDURA ÎN FAŢA MAGISTRATULUI (IN IU RE)

Reclamantul expunea oral obiectul cererii sale. indicând în edictul

pretorului formula pe care o cere (postulalio şi editio actionis).

Uneori, în loc de a solicita formula, reclamantul cerea pârâtului ca

acesta să jure dacă datorează sau nu; în acest caz pârâtul putea jura că nu

datorează sau. în caz contrar, era silit să-şi achite creanţa. Cu timpul s-a

îngăduit ca pârâtul, care a fost solicitat să jure, să întoarcă reclamantului

jurământul cerut, obligându-1 pe acesta să jure dacă datoria există sau nu.

înaintea magistratului se putea întâmpia. de asemenea, ca pârâtul,

văzând că nu are şanse de a câştiga procesul, să recunoască ca justă pretenţia

reclamantului (cr ,/essio = recunoaştere). Dacă procesul avea ca obiect o

sumă de bani. procesul se oprea aici, pârâtul

fiind socotit ca şi judecat. Dacă însă obiectul creanţei era un Im in cert.

procesul avea să continue numai pentru a stabili valoan-.i pecuniară a lucrului

litigios, cu alte cuvinte, "cât" datorează pârâtul

In fine. înaintea magistratului se putea întâmpla ca pârâtul s.i refuze

să procedeze aşa cum cere legea (uli oportet). Intr-un asemene.i caz pârâtul

era socotit indefensus (îndărătnic la judecată) şi i se aplici regulile pe care

le-am analizat anterior cu privire la confessio.

De cele mai multe ori însă, pârâtul nega pretenţia reclamantului şi

procesul se lega. In asemenea cazuri, magistratul proceda, cu ajutorul părţilor,

la întocmirea formulei (dare actionem) pe care o trimitea judecătorului.

Alteori magistratul refuza să redacteze formula (denegare actionem) dacă pretenţia reclamantului apărea ca improprie pentru a lorma baza unui proces.

6. LTTIS CONTESTA TIO

Procedura înaintea magistratului se termina printr-un act solemn,

care constata voinţa părţilor de a se judeca, cristalizând totodată. în formulă,

obiectul procesului.

Acest act era aşa-zisa lins contestatio, un adevărat contract judiciar,

deoarece părţile au căzut de acord înaintea instanţei asupra formulei după care

trebuie să judece şi asupra judecătorului care va da sentinţa. Caracterul de

contract judiciar al lui litis contestatio poate fi privii ca o urmă a compoziţiei

voluntare care a înlocuit răspunderea privată.

Uneori acest act era însoţit de luare de martori, de unde şi numele

de litis contestatio (luare de martori în proces).

Litis contestatio atrage consecinţe juridice importante: 1) Consumă acţiunea intentată, ceea ce împiedică reluarea, în viitor,

a procesului între aceleaşi părţi. 2) Face să nască. în favoarea părţilor, un drept nou: dreptul la o

sentinţă judecătorească.

3) Determină părţile litigante, persoana judecătorului şi obiectul procesului.

76 77

7. STRUCTURA FORMULEI

Deşi formulele de judecată se redactau pentru fiecare proces în

parte, ele erau modelate după tipul consacrat în edict de către pretor.

Edictul pretorului cuprindea, pe lângă formule civile, şi formule

onorarii, pretoriene, adică formule create de pretor în vederea valorificării

noilor raporturi impuse de dezvoltarea socială. Cu ajutorul acestor noi

formule pretorul a reuşit să asigure un progres remarcabil instituţiilor juridice

romane.

In fruntea formulei se găsea numirea judecătorului, după care urmau

părţile principale şi apoi cele secundare. Părţile principale intrau în alcătuirea

obişnuită a formulelor, şi cele secundare, numai dacă erau cerute de părţile

litigante.

a) Părţile principale.

1) Intentio este acea parte a formulei în care reclamantul îşi

arăta pretenţia sa (desiderium suum). Ea se întâlneşte la toate

formulele.

Intentio poate fi certă (certa), dacă pretenţia reclamantului este

determinată (un sclav, 10.000 de sesterţi etc.) sau incertă (incerta), dacă

prestaţia, neputând fi de la început fixată într-o cifră sau într-un lucru cert,

este lăsată la aprecierea judecătorului.

Ele pot fi împărţite şi după alte criterii pe care le vom analiza când

vom cerceta problema acţiunilor.

2) Demonstratio este acea parte a formulei care precizează

fundamentul juridic al pretenţiei reclamantului - cauza litigiului, cu

alte cuvinte. Ea se pune la începutul formulei, după numirea

judecătorului.

Iată un exemplu:

Quod Aulus' Agerius apud Numerium Negidium mensam argenteam

deposuit, qua de re agitur, quidquid ob eam rem Nm.N

mA°A°. dare facere

oportere. întruatât întrucât A. A. a depus la N. N. o masă de argint, despre

care afacere e vorba (demonstratio),

orice trebuie să dea sau să facă N. N. lui A. A. pentru acest lucru (intentio

incerta).

Demonstratio se întâlneşte în formulele cu intentio incerta, deoarece

în aceste cazuri se simte nevoia precizării obiectului litigios.

3) Condemnatio este ordinul pe care magistratul îl dă, în

formulă, judecătorului să absolve sau să condamne pe pârât după cum

faptele indicate în intentio se vor verifica sau nu.

Iudex N™ .N™ A° A°. sestertium decern milia condemnato si non

paret absolvito. Judecătorul să condamne pe N. N. faţă de A. A. la plata a

10.000 de sesterţi; dacă nu se constată (că datorează) să-1 absolve.

Oricare ar fi natura dreptului invocat de reclamant, formula prescrie

judecătorului să condamne pe pârât la o sumă de bani. Cu alte cuvinte, dacă

pârâtul nu va voi să execute, reclamantul va trebuie să se mulţumească cu un

echivalent bănesc al lucrului litigios.

Faptul că orice condamnare comportă asupra unei sume de bani se

explică prin aceea că procedura formulară continuă practica legis-acţiunilor

din domeniul executării creanţelor. Or, aşa cum am văzut, condamnarea

pecuniară din procedura legis-acţinuilor este consecinţa introducerii

compoziţiei legale, care înlocuieşte, printr-o amendă în bani, răzbunarea

privată.

Principiul condamnării pecuniare suferă, în procedura formulară,

unele limitări.

Dacă obiectul procesului este un lucru, magistratul introduce în

formulă o clauză specială (clausula arbitraria) prin care ordonă ca pârâtul să

fie condamnat numai dacă nu restituie bunul litigios.

Pârâtul va trebui sau să restituie lucrul, sau să plătească suma de

bani la care va fi condamnat; în general va alege prima soluţie, deoarece

condamnarea pecuniară va fi mai mare decât valoarea bunului litigios.

4) Adiudicatio este acea parte din formulă prin care se dă

judecătorului puterea de a face un transfer de proprietate. Ea se

întâlneşte în formulele acţiunilor de hotărnicie, de ieşire din

indiviziune şi de împărţire a moştenirii.

78 79

b) Părţile secundare.

1) Prescripţiunile (praescriptiones) sunt pârli secundare ale

formulei, puse înainte de intenţia, care urmăresc să satisfacă un

interes al reclamantului sau al pârâtului.

Prescripţiunile în favoarea reclamantului (pro actore) atrag atenţia

judecătorului că reclamantul nu-şi deduce înaintea instanţei întreg dreptul

său. ci numai o parte. întâlnim astfel de prescripţiuni în obligaţiile cu prestaţii

periodice, cum ar li rentele viagere. Beneficiarul rentei, cu ajutorul

prescripţiunii, îşi deduce în instanţă numai prestaţiile care au devenit

exigibile , urmând ca pentru cele viitoare să se adrese/.e justiţiei îndată ce şi

acestea vor ajunge la scadenţă.

Prescripţiunile pentru pârât (pro rea) sunt mai rare In singurul

exemplu pe care ni-i dă Gaius este vorba despre următoarea speţă: Titius

reclama de la Maevius un fond care face parte dintr-o moştenire ce pretinde

că i se cuvine, în calitate de moştenitor. Maevius. adică pârâtul, cere printr-o

prescripţie ca hotărârea să statueze numai asupra proprietăţii londului

respectiv şi să nu prejudicieze asupra atribuirii moştenirii

2) Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare ale

pârâtului, care constau nu în negarea dreptului reclamantului, ci in

folosirea anumitor obiecţii care, dacă se dovedesc reale, vor duce la

paralizarea dreptului pretins de reclamant.

De pildă, debitorul nu neagă existenţa juridică a contractului, ci

faptul că banii nu i-au fost număraţi; cu alte cuvinte, debitorul recunoaşte

cele afirmate în intenţia, recunoaşte aşadar că s-a obligat, dar adaugă că.

printr-o manoperă dolosivă. creditorul nu i-a numărat banii şi. în consecinţă,

nu este echitabil să restituie ce nu a primit.

Si paret N111

.N"' A° A". sesterium decern milia dare oportere, si in

ea re nihil dolo malo A A'. factum sil neque fiat, ludex Nm.N"\A°A°.

sestertium decern milia condemnalo. Si nou paret absolvito. [Dacă se

constată că N. N. datorează lui A. A. suma de 10.000 de sesterţi (intenţia) şi

dacă, în această chestiune. A. A. n-a comis şi nici nu comite vreun doi

(exceptio), judecătorul să condamne pe N. N. să plătească lui A. A. suma de

10.000 de sesterţi. Dacă nu se constată, să-1 absolve (condemnalio)].

5732 Excepţiunile pot fie să înlăture definitiv acţiunea (peremptorii sau

perpetue), fie numai s-o. amâne (dilatorii sau temporare).

Excepţiunile peremptorii resping pretenţia reclamantului în mod

definitiv şi pot fi invocate oricând. De pildă, debitorul care s-a obligat sub

imperiul violenţei sau dolului poate oricând să ceara inserarea unei astfel de

excepţiuni care, dacă se va dovedi întemeiată, va duce la respingerea

definitivă a pretenţiei formulate de creditor.

Excepţiunile dilatorii amână dreptul reclamantului de a intenta o

acţiune şi nu pot fi invocate decât un anumit timp. Titius, de pildă, se obligă

faţă de Maevius să-i înapoieze la 1 ianuarie banii împrumutaţi, dar, între timp,

ei convin ca să amâne scadenţa cu un an. Dacă Maevius, fără a respecta

convenţia, cheamă în judecată pe Titius înainte de împlinirea termenului de

un an ca să-i plătească suma datorată, acesta va putea să-i opună o excepţie

care rezultă din convenţia încheiată anterior (exceptio pacti).

La judecată acţiunea lui Maevius va fi respinsă, acesta pierzând,

totodată, dreptul de a o mai intenta în viitor. Pentru a evita această consecinţă.

Maevius nu va cuteza să cheme în judecată pe Titius înainte de împlinirea

termenului şi-şi va amâna singur cererea sa până după scadenţă.

Cu alte cuvinte inserarea unei excepţiuni dilatorii în formulă are în

dreptul clasic acelaşi efect ca al uneia peremptorii, adică respingerea definitvă

a acţiunii, şi pentru a evita această situaţie, însuşi creditorul va amâna

introducerea acţiunii.

La excepţiunile pârâtului, reclamantul putea răspunde cu o

replică. Replica nu neagă adevărul celor cuprinse în excepţiune, 4ar

îi adaugă unele obiecţiuni care, dacă se dovedesc a fi adevărate,

anihilează valoarea excepţiunii. Cu alte cuvinte, replica este o

excepţiune adusă unei alte excepţiuni. ■

Replicii reclamantului, pârâtul îi poate opune o duplică (duplicatio);

împotriva acesteia reclamantul poate folosi o triplică (triplicatio) etc.

80 81

8. FELURILE ACŢIUNILOR (GENERA ACTlONUMi

Prin acţiune (actio) se înţelege un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv

îl pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes l eg i t i m

Ac ţ i u n i l e si iormulele lor se găsesc înscrise în edictul pretorului lie ca

esle vorba despre acţiunile civile, prevăzute de lege. tie că avem de a lace cu

ac ţ iun i l e pretoricne. introduse de pretor, in temeiul p r e r o g a t i v e l o r sale. in

vederea reglementării unor situaţii sociale noi.

Acţiunile aveau, in dreptul roman, o importanţă deosebită, deoarece

drepturile subiective nu aveau nici o el ic ien ţ ă dacă nu erau ocrotite de o acţiune.

Spre deosebire de dreptul actual. în care acţiunea este un element accesoriu, deoarece

în măsura în care dreptui subiectiv există, acţiunea este asigurată. în dreptul roman

situaţia era inversă; numai dacă am o acţiune pot pretinde recunoaşterea dreptuiui

meu.

De aceea s-a spus. şi pe drept cuvânt, că dreptul roman este "un drept ai

acţ iun i lo r 1 .

Dăm în continuare cele mai importante categorii de acţiuni. dintre care

unele s-au păstrat până în zilele noastre.

1. Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale (in rem) urmăresc să

ocrotească drepturile reale, adică acele drepturi în temeiul cărora t i tu lar i i lor îşi pol

exercita direct, lâră concursul altor persoane, prerogativele lor asupra l u c r u r i l o r la

care se reteră astlel de drepturi. Drepturile reale f i ind drepturi absolute, adică

opozabile tuturor, t i t u l a r i i unor asemenea drepturi (de pildă un proprietar) pot

intenta acţiuni împotriva oricărei persoane care le-ar nesocoti aceste drepturi.

Acţiunile personale (in personam) rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii

şi constau în dreptul pe care-i are creditorul de a urmări pe debitorul care nu-şi achită

datoria sa.

Deosebirea între aceste două acţiuni se reflectă în modul în care este

redactată înlentio din Iormulele respective. In acţiunile reale nu se arată numele

pârâtului, deoarece orice terţ poate fi pârât într-o acţiune de revendicare, pe când în

cele personale numele debitorului

1032 este indicat, deoarece numai de la acesta se poate pretinde pres l . t i i . i datorată.

2. Acţiuni de drept strict şi de bună credinţă. Acţiunile de

drept strict sunt acţiuni personale cu privire la care puterea de

apreciere a judecătorului este limitată. Acesta. în darea sentinţei, nu

va putea ţine seamă decât de l i tera actului în care părţile au turnai

convenţia lor.

Acţiunile de bună credinţă îngăduie judecătorului o poziţie mai liberă în

interpretarea convenţiilor. El poate să ţină seamă de toate obiecţiile pârâtului, pe care

acesta le ridică în temeiul echităţii, chiar dacă nu au lost inserate în lormulă printr-o

excepţie. ■

3. Acţiuni civile şi acţiuni pretoricne. Acţiunile civile sunt

create de dreptui civil. In cercetarea acestor acţiuni judecătorul va da

câştig da cauză reclamantului numai dacă cele pretinse de el în

intentio sunt adevărate şi se întemeiază pe dreptul civil dus civile).

Aceste acţiuni au. cum se spune, o intenţia m IUS concepţii, adică o

intentio bazată pe normele dreptului civil.

Acţiunile pretoriene sau onorarii sunt create de pretor în vederea rezolvării

anumitor situaţii impuse de dezvoltarea societăţii, în special de nevoile comerciale şi

de interesele sociale, care trebuiau să fie tot mai bine ocrotite.

Aceste acţiuni nu-şi trăgeau, aşadar, originea din dreptul civil, ci din

jurisdicţia proprie a magistratului.

Aceste acţiuni sunt:

a) Acţiuni in jactum. Cu ajutorul acestor acţiuni pretorul

ocrotea din punct de vedere juridic un raport social nou. In intenlio

erau trecute toate elementele de fapt ale raportului respectiv şi

judecătorul, în conformitate cu aceste date de fapt, trebuia să

condamne sau să absolve pe pârât. Această inienlio. redactată in

jactum (cu privire asupra unui fapt), nu se întemeia pe normele

dreptului civil, ci conţinea o descriere de fapte, pe baza cărora

judecătorul urma să statueze.

Pe calea acestor acţiuni pretorul a sancţionat ipoteca, care. înainte de a fi

sancţionată juridiceşte. avea numai o existenţă de fapt.

b) Acţiunile ficticn. Prin mijlocirea acestor acţiuni pretorul

putea extinde aplicarea legii la unele cazuri care nu intrau în

competenţa acesteia

82 83

Pretorul ce i h i n i .sa considere, printr-o ficţiune,

f.i sunt îndeplinite i ■ i l i i . i t e nu erau) toate condiţiile cerute de

lege pentru aplica • > .uesteia şi să dea şi în astfel de cazuri o sentinţă.

Aşa, de pildă. în cazul în care un peregrin a fost la Roma victima

unui furt din partea unui cetăţean roman, pretorul va acorda peregrinului

formula acţiunii de furt cu ficţiunea calităţii de cetăţean roman, cerând

judecătorului să dea o sentinţă ca şi cum peregrinul ar avea în mod real

calitatea de cetăţean al statului roman.

c) Acţiuni cuprinzând formule cu transpoziţie. Aceste acţiuni se

numesc astfel deoarece în intentio din formulă figurează un nume şi în

condemnatio altul.

Astfel de acţiuni servesc să rezolve multe probleme practice legate

de activitatea comercială şi de necesitatea reprezentării în domeniul

judecătoresc.

Formula aşa-zisă Ruuliana constituie un prim exemplu din această

clasificare şi este legată de vânzarea bunurilor unui falit, adică ale unui

debitor care n-a avut cu ce să-şi achite în întregime datoriile contractate. In

astfel de cazuri, bunurile debitorului falit sunt vândute în bloc unei terţe

persoane şi suma obţinută din vânzarea acestora este împărţită proporţional

cu creanţa între creditorii falitului.

Terţa persoană care a cumpărat patrimoniul debitorului insolvabil va

deveni proprietar al bunurilor şi creanţelor falitului şi în cazul în care va

trebui să urmărească încasarea acestor creanţe se va trece, în formula acordată

de magistrat, anume în intentw, numele falitului, deoarece el dăduse banii cu

împrumut, iar în condemnatio, numele persoanei care a cumpărat patrimoniul,

deoarece acesta va încasa efectiv creanţa.

Un al doilea caz este cel al reprezentării în diferite acte juridice.

Stăpânii de sclavi sau şefii de familie puteau fi reprezentaţi de sclavii sau de

fiii lor la încheierea anumitor contracte.

Principiul a fost admis pentru a se asigura posibilităţi tot mai largi de

participare la încheierea tranzacţiilor comerciale, care deveneau din ce în ce

mai furtunoase.

în cazul în care s-ar fi ivit conflicte în executarea acestor tranzacţii,

pretorul trecea, în formi'! > pe care o acorda, anume în

intentio, numele sclavului care a încheiat actul, iar în condcminitu> numele

stăpânului în folosul căruia se încheiase actul.

Ultimul exemplu este din domeniul reprezentării judecălou şii In

asemenea cazuri, în intentio se trecea numele persoanei

reprezentate, iar în condemnatio, numele reprezentantului, încât asupi.i

acestuia se răsfrângea rezultatul procesului, deoarece dreptul roman cunoştea

o reprezentare imperfectă în acest domeniu.

In această perioadă cunoaştem două feluri de reprezentanţi cognitor,

instituit în termeni solemni şi procurator, constituit fără nici o formă.

Situaţia apare diferită după cum reclamantul sau- pârâtul era

reprezentat prin cognitor sau prin procurator.

Dacă reclamantul era reprezentat de un cognitor, acesta consuma

acţiunea reclamantului, aşa încât procesul se termina definitiv. Dacă însă

reclamantul era reprezentat de un procurator, acţiunea reclamantului nu era

consumată, şi acesta putea încă o dată să urmărească pe pârât. Pentru a

preîntâmpina această situaţie pârâtul putea cere de la procurator garanţia că

reclamantul, care fusese reprezentat, va ratifica sentinţa care se va da în

proces.

In cazul reprezentării pârâtului, indiferent dacă reprezentantul fusese

un cognitor sau procurator, dreptul la acţiune era consumat. In asemenea

situaţie primejdia era pentru reclamant căci, la o eventuală insolvabilitate a

reprezentantului, rămânea păgubaş. Pentru a evita această primejdie,

reclamantul cerea pârâtului ca acesta să-1 garanteze pentru eventuala

insolvabilitate a reprezentantului său.

4. Acţiuni private şi acţiuni populare. Primele urmăresc realizarea

unor interese private ale stăpânilor de sclavi, iar secundele pot fi intentate de

oricine (quivis e populo) împotriva celui care a încălcat o dispoziţie de interes

general. în acest din urmă caz pierderea procesului este sancţionată cu o sumă

de bani, care va trebui plătită reclamantului de către pârât.

84 85

9. PROCEDURA IN EATA JUDECĂTORULUI (APUD

IUDICEM)

Judecata pricinii se lăcea în public, în zilele de lucru şi in prezenţa părţilor.

Dacă una dintre ele nu se înfăţişa, partea prezentă câştiga procesul.

La judecată cele două părţi vor întăţişa judecătorului formula care lusese

redactată în prima lază a procesului. în faza //; iure.

Părţile îşi pledau cauza singure sau apelau la oficiile unui avocat.

Alirmaţiiic făcute de reclamant sau de părţi trebuiau dovedite, căci sarcina probei

cădea asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă (anus prohundi mcuhil ilh

qui dictl nou qui negat). De asemenea dacă pârâtul. în apărarea sa. invocă o excepţie.

el trebuie s-o dovedească, pe baza aceluiaşi p r in c ip iu (reu-, in excipiendo actor fit).

In instanţă părţile vor administra toate probele de care dispun: martori,

probe scrise etc, dar judecătorul rămâne suveran în aprecierea lor.

O dată făcută intima sa convingere, judecătorul, respectând cu rigurozitate

indicaţiile din formulă, va da o sentinţă.

Chiar dacă formula este greşită, chiar dacă cuprinde o inexactitate, ea se

impune judecătorului; acesta va trebui s-o aplice indiferent de consecinţele care ar

rezulta

Aşa. dacă în formulă reclamantul a cerut mai puţin decât i se cuvenea (80 în

loc de 100). judecătorul nu va putea modifica lormula. dar reclamantul va putea cere

diferenţa printr-un proces u l t er io r .

Dacă reclamantul a cerut mai mult insă decât i se cuvenea, de pildă 100 în

loc de 80. va comite o plus peiilio (o cerere mai mare) şi judecătorul nu-i va da câştig

de cauză, căci la 100 nu are c.replui şi despre 80 nu se vorbeşte în formulă.

Pluspetitio poate li de mai multe Ic lur i : p.p. re. când se cere mai mult

decât se cuvine (100 în loc de 80); p.p. tempore. când se cere o plată înainte de

scadenţa hotărâtă (I iunie in loc de 1 octombrie); p.p. loco. când plata este cerută in alt

loc decât în cel stabilit (la Roma în loc de Efes); p •- causa. când se cere un bun

determinat în speţă. în locul unui bun determinat în gen (vin de Falern în loc de vin

obişnuit).

Pentru a evita această situaţie judecătorul va avea totuşi <> posibilitate; în

cazul unei erori scuzabile, partea care a comis o plus petitio era pusă în starea de mai

înainte (restituito in integrum), ceea ce îi dădea posibilitatea să reia procesul şi să

întocmească o noua formulă.

Efectul unei plus petitio putea fi evitat însă de reclamant cu anticipaţie prin

folosirea anumitor procedee tehnico-juridice. Aşa, de pildă, când un creditor vroia să

urmărească pe debitorul său în alt loc decât la locul cuvenit, putea s-o facă. dar trebuia

să folosească o acţiune specială în care să arate acesl lapt, pentru ca judecătorul,

ţinând seama de schimbarea survenită, să scadă din suma datorată cheltuielile făcute

de debitor prin schimbarea locului de plată.

Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea situându-se in momentul

când lormula a fost întocmită, mai exact în momentul lui htis contestaţia. Iată de ce

judecătorului nu-i este îngăduit să ţină seamă de faptele care au intervenit posterior lui

htis conlestatio şi de aceea, chiar dacă pârâtul ar fi satisfăcut între timp pe reclamant,

el tot trebuie condamnat. Cu toate excepţiile pe care le comporta, principiul era

neechilabil şi de aceea încă din epoca clasică s-a admis principiul susţinut de sabinieni

că pârâtul va fi absolvit dacă satisface pe reclamant în cursul procesului (omnia

ludtcia absolutoria esse).

10. EEECTELE I1()TĂRJ\R1I. AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT

După pronunţarea sentinţei judecătorul şi-a terminat misiunea şi încetează

de a mai li judecător. Sentinţa creează însă în favoarea celui care a câştigat procesul

un drept nou, dreptul de a obţine ceea ce i s-a recunoscut prin sentinţă, pe care-1 va

putea realiza pe calea execuţiei silite, dacă pârâtul nu-i dă satisfacţie.

Dar hotărârea judecătorească este socotită. între părţi, ca expresie a

adevărului, aşa încât o reluare a procesului nu mai este îngăduită. Principiul (res

utdicaia pro veritate acctpitur) s-a impus treptat în dreptul roman fiind cerut de

interesele societăţii pentru care

86 87

reluarea la infinit a aceloraşi procese ar fi constituit o sursă de neînţelegeri şi

şicane.

In epoca procedurii legis-acţiunilor, principiul autorităţii lucrului

judecat era asigurat de faptul că aceeaşi legis-acţiune nu putea fi folosită de

două ori pentru acelaşi drept. Bis de eadem re ne sit actio.

In pocedura formulară, autoritatea lucrului judecat era asigwrată ca o

consecinţă a efectului extinctiv produs de litis contestutw.

Efectul extinctiv a lui litis contestatio operează fie "de plin drept"

(ipso ture), fie "pe cale de excepţiune" (exceptionis ope).

Dacă litis .contestatio a stins acţiunea reclamantului "de plin drept"

(ipso iure)s acesta nu mai are posibilitatea să reînnoiască proaeaul, căci

dreţtful său s-a stins şi magistratul îi va refuza acţiunea (denegar.e uctioriem).

Dacă însă litis contestatio a stins acţiunea reclamantului numai pe

cale de excepţiune. pretorul -va acorda reclamantului - care. pierjfcnd

pro«esuî, ar vrea să-şi mai încerce "norocul" - formula ceruta, daj pârâtul va

cere să se insereze o excepţiune, şi anume excepţiurlfca (\jeruljii judecat sau

dedus în instanţă (exceptio rei iudlcdtapyel.' ţnjiidicium deductae). ceea ce va

avea drept consecinţă respingerea pţe,fenţiei reclamantului.

Gfe se/ va întâmpla însă în cazul în care nu reclamantul vroia să reia

,pţ'tf<Se.şul; ci pârâtul? întrebarea este logică, deoarece pârâtul nu şi-a dfcdtjş

anterior nici un drept în instanţă şi în consecinţă excepţifenea pffebejdentă nu

i se poate opune.

Hi asemenea cazuri jurisprudenţa clasică urmărind să dea o aplicare

d'ejj$ţţiă principiului autorităţii lucrului judecat, a îngăduit să se opună d"e

către reclamant, fostului pârât, excepţiunea susmenţionată, fundamenţând-o

nu pe efectul extinctiv al lui litis contestaţi», tâ pe fiâptuj că procesul a fost

anterior soluţionat.

PeotT^t ■ea © sentinţă să se bucure de autoritate de lucru judecat, se

ceirea fâa -â^sasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricMk şi

id&rjlttajfe- de persoane.

Prin rd§3®^!e de pricină se înţelegea identitatea de obiect şi

MenEBfâfe is ©Cuzll, dâr nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi,

ci era suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar in i ■ -I.

personale, identitatea de cauză.

In fine se cerea identitate de persoane, privită sub aspectul juridic şi

nu fizic. Aşa, de pildă, dacă Titius a figurat într-un proces ca tutore, nu i se

putea opune excepţia autorităţii lucrului judecai când în a doua acţiune figura

în interesul său propriu.

11. PROCEDURA DE EXECUTARE

După pronunţarea sentinţei pârâtul, dacă a fost condamnat, trebuia

să satisfacă pe reclamant în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

După trecerea acestui termen, reclamantul avea împotriva pârâtului

o nouă acţiune: actio mdicati, care a înlocuit, în materie de executare, manus

iniectio din procedura legis-acţiunilor.

Introducând această acţiune, reclamantul pornea un nou proces

împotriva pârâtului, dar în fapt acesta se termina in iure, adică înaintea

magistratului, căci pârâtul recunoştea obligaţia sa care decurge din sentinţă.

Dacă însă pârâtul contesta valabilitatea judecăţii sau susţinea că a

executat sentinţa, procesul continuajn mod normal dar, pierzând şi acest

proces, pârâtul trebuia să plătească de două ori suma la care a fost condamnat

prima dată.

Dacă pârâtul nu plătea şi nici nu contesta valabilitatea procesului, el

era supus executării silite.

Executarea se putea face asupra persoanei şi asupra bunurilor pârâtului.

Magistratul putea permite reclamantului care a câştigat procesul să

ia pe pârât, să-1 ducă în închisoarea sa privată şi să-1 pună la munci până la

completa sa dezdăunare.

Dar reclamantul putea să procedeze şi la executarea asupra

bunurilor; această procedură a fost creată de pretor, la finele secolului al II-lea

î.e.n., în vederea satisfacerii cât mai depline a intereselor creditorilor.

Executarea asupra bunurilor (venditio bonorum) consta în vânzarea,

la licitaţie publică, a întregului patrimoniu al datornicului

SS 89

către cel care dădea mai mult. Prin legea Iulia se îngăduia datornicului

insolvabil să cedeze de bună voie toate bunurile sale creditorului (cessio

bonorum). In acest mod datornicul scăpa de executarea asupra persoanei si pe

vi i lo r nu putea fi condamnat pentru datoriile anterioare decât în l i mi t a

resurselor sale (beneficiuin competentiae), adică lăsându-i-se strictul necesar

pentru existenţă.

In epoca imperială apare o artă formă de executare asupia

patrimoniului şi anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului insolvabil

(distnu-tio bonorum). Acest nou gen de execuţie era mai avantajos pentru

creditori decât vânzarea în bloc a bunurilor, deoarece se înlătura intervenţia

intermedia*3br, care deseori, cumpărând pe un preţ de nimic un patrimoniu,

îl vindeau în detaliu celor interesaţi, cu un preţ de specula.

12. CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRII

JUDECĂTOREŞTI

împotriva unei hotărâri judecătoreşti partea nemulţumită avea

următoarele căi de atac:

a) Putea ataca sentinţa cerând să se constate nulitatea de fond sau de

formă a acesteia. Dacă însă partea apelativă pierdea procesul, ea era obligată

să plătească de două ori suma la care fusese condamnată prima dată. Este

aşa-zisa revocatio in duplum.

b) Putea cere magistratului în anumite cazuri - mituirea

judecătorului, mărturii mincinoase etc. - să acorde o "repunere în starea de

mai înainte" (restitutio in integrum), pentru ca procesul să fie reluat de la

început.

c) Putea să cheme în judecată pe judecător dacă acesta a dat o

hotărâre nedreaptă prin doi sau culpă (iudex qui litem suam fecerit).

13. PROCEDURI SPECIALE DERIVÂND DIN

IMPERIUM-UL MAGISTRATULUI

în epoca procedurii formulare magistraţii pot interveni - ca de altfel

şi în procedura legis-acţiunilor, dar pe scară mai mare - în

conflictele dintre particulari, pe baza imperium-ului lor. Procedunk pe care ei

le folosesc în acest scop sunt următoarele:

1. Interdictele (interdicta) erau, la început, anumite dispoziţii

pe care pretorul le dădea în vederea încetării imediate a unei activităţi

care tulbura ordinea socială. Aceste ordine erau date numai după o

cercetare prealabilă a faptelor invocate de partea care solicita

interdictul.

Cu tinţml, astfel de dispoziţii au fost luate fără o cercetare prealabilă

a faptelor invocate de partea care solicită interdictul, încât interdictele încep

să se apropie de structura juridică a acţiunilor.

Dacă partea împotriva căreia se dă interdictul se supunea, aducând la

îndeplinire ordinul magistratului, lucrurile se opreau aici; în caz contrar urma

o a doua fază, adică un proces. Judecata stabilea dacă persoana căreia i-a fost

adresat interdictul a procedat just când nu a executat ordinul interdictal sau a

procedat injust.

Acest proces, menit să stabilească dacă interdictul a fost violat sau

nu, cunoştea o procedură foarte rapidă, nefiind supus regulilor procedurale

obişnuite.

Partea care călcase interdictul era condamnată.

Interdictele sunt de mai multe feluri: ptsohibitorii, care opresc un

fapt, cum sunt interdictele care urmăresc să înlăture tulburarea posesiei cuiva;

restitutorii, care ordonă restituirea unui lucru şi, în fine, interdictele

exhibitorii, care cuprind ordinul de a înfăţişa ceva, cum sunt cele prin care

tatăl cere unui terţ să-i arate dacă deţine sau nu pe un copil de-al său.

2. Stipulaţiile pretoriene. Stipulaţia este un contract verbal care se

încheia între două persoane. Stipulaţiile pretoriene erau, de asemenea,

contracte care se încheiau între două persoane, dar la ordinul pretorului. De

pildă, pe fondul lui Titius se găsea o clădire veche care ameninţa să se dărâme

pe terenul lui Maevius, putându-i pricinui pagube însemnate. Pretorul obliga

pe Titius să convină cu Maevius şi să-i garanteze că-1 va despăgubi în

eventualitatea că paguba susmenţionată se va produce. °

3. Trimiterea în posesie (missio in possessionem). Dacă Titius din

exemplul precedent nu se supunea ordinului magistratului, magistratul

trimitea pe Maevius în posesia fondului lui Titjfflj|pentru a-1 determina pe

acesta să încheie stipulaţia respectivă.

90 91

Dacă nici de data această Titius nu se supunea, magistratul ordona o

nouă trimitere în posesie şi Maevius devenea proprietarul fondului lui Titius.

4. Repunerea lucrurilor în starea de mai înainte (restitutw in

integrum) consta în a considera un act neavenit şi a pune pe cel lezat de un

asemenea act în situaţia anterioară încheierii acestuia. Măsura pe care o lua

pretorul se opunea dreptului civil, deoarece prin intermediul ei efectele unui

act valabil după dreptul civil sunt considerate neavenite. Astfel pretorul fie că

dădea celui îndrituit acţiunile pe care acest act le înlăturase, întocmind o

tormulă cii ficţiunea că actul n-a existat, fie că refuza acţiunea care rezulta

după dreptul civil, dintr-un astfel de act.

Pentru a se acorda o restitutw in integrum se cerea să fie îndeplinite

mai multe condiţii: să existe un prejudiciu, motivul pe care se întemeiază

cererea părţii interesate să fie prevăzut în edict, să nu existe altă cale de

reparare a prejudiciului suferit şi cererea părţii să fie adresată pretorului

într-un termen scurt.

lată un exemplu concret de o asemenea repunere a lucrurilor în

starea de mai înainte. Titius este constrâns prin violenţă să înstrăineze

proprietatea unui fond al său. Pretorul, analizând situaţia de fapt, declară

vânzarea neavenită şi acorda lui Titius, ca unui adevărat proprietar, acţiunea

în revendicare, prin care să-şi reclame fondul înstrăinat, ca şi cum vânzarea

nu ar fi avat Ioc (rescissa alienatione).

Capitolul IX

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ (COGNITIO EXTRA ORDIN ARIA)

1. APARIŢIA NOII PROCEDURI

Profundele schimbări social-politice petrecute în socielaU-.i romană

o dată cu instaurarea imperiului nu puteau rămâne lai.i influenţă asupra

organizării instanţelor şi procedurii de judecata. Concentrarea treptată a

puterii de stat în mâna împăratului s<-răsfrânge asupra justiţiei, care devine

un instrument eficace al dominaţiei imperiale.

Noua procedură de judecată apare la început în mod sporadic, având

o aplicare redusă faţă de procedura formulară. Funcţionând în afara

procedurii obişnuite (ordn ludicinrum privatnrum), nona fnrrnf. de judecată

s-a numit "extraordinară" (extra ordinem).

Intnoua procedură procesele nu se mai judecau în două etape (in ius şi

in iudicio), ci de la început până la sfârşit se dezbăteau în faţa unui dregatoT

imperial care - sub directul control al conducerii centrale - trebuia să dea

soluţia cea mai corespunzătoare intereselor jylitice imperiare. Astfel

organizarea proceselor private devine tot mai minuţios controlată de organele

imperiale centrale, interesate să sancţioneze cât mai eficace încălcările ordinii

sociale.

La finele secolului al IH-lea e.n., deci în momentul instaurării

regimului imperial absolutist, procedura extraordinară a înlocuit definitiv

procedura formulară clasică.

2. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

Funcţionarii judecătoreşti fac parte din ierarhia funcţionarilor

administrativi, fiind supuşi aceluiaşi control şi în principiu orice

92 93

funcţionar administrativ este judecător în litigiile care se ivesc în sfera

activităţii sale

In^ fruntea ierarhiei administrative - care trădează de pe acum

schema organizării scalariforme feudale -se găseşte împăratul, care este si cel

mai înalt judecător de stat.

Urmau, mai jos, prefecţii pretorului (praefeeti praetorio) din

cele patru prefecturi (Orient. Iliria, Galia şi Italia); _ei erau

reprezentaţi în dieceze (subdiviziuni ale prefecturii) prin vicari.

în provincii (subdiviziuni al diecezelor), judecau guvernatorii

(rectores sau praesidesprovinciae), iar în capitală supremul judecător era

prefectul oraşului (praefectus urbi), care luase locul pretorului urban.

Alături de această organizare judecătorească de drept comun existau

şi instanţe speciale: fiscale, militare, bisericeşti.

3. MERSUL PROCESULUI

Chemarea pârâtului la judecată începe să aibă, spre deosebire de

procedura formulară, un caracter oficial.

In secolul al IV-lea e.n. citarea, redactată de reclamant, era

transmisă pârâtului de către un funcţionar de stat.

Dacă pârâtul nu se înfăţişa era declarat contumax (îndărătnic),

urmând a fi judecat în lipsă. Reclamantul, care câştigase procesul, era trimis,

pentru un anumit timp, în posesia bunurilor pârâtului. După trecerea acestui

interval, reclamantul putea vinde respectivele bunuri, dar, până la împlinirea

termenului, pârâtul avea dreptul de a relua procesul cu condiţia de a

indemniza pe reclamant de cheltuielile făcute.

In dreptul lui Iustinian citarea consta dintr-o plângere pj care

reclamantul o adresa instanţei si pe temeiul acesteia instanţa chema în

judecată pe pârât. Este aşa-zisa procedură prin libel (libellus conventionis).

Pârâtul răspundea printr-o întâmpinare (libellus contradictionis) şi

trebuia să dea cauţiuni că se va înfăţişa la judecată. Dacă nu da cauţiune,

pârât'-1 putea fi adus cu forţa de către autoritatea de stat.

La judecată, părţile puteau fi prezente pciiuuJ

reprezentate. Fxffunerea contradictorie a pretenţiilor celor doua

litigante însemna momentul legării procesului (litis contestaţii») în

procedura extraordinară litis contestatio nu mai av< caracter

contractual, deoarece procesele erau soluţionate pe cal. ...

autoritate de funcţionarii de stat. De asemenea litis contestatio nu

m.u avea consecinţele riguroase din epoca procedurii formulare.

Totuşi judecătorul se situa, pentru a da hotărârea, in momentul

legării procesului (litis contestatio), care epuiza totodată dreptul reclamantului

de a mai acţiona în justiţie.

Desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică, ci primea un caracter

secret, a"vând loc într-o clădire închisă; la acestea puteau lua parte

judecătorul, părţile şi avocaţii lor, precum şi funcţionarii judecătoreşti.

Secretul dezbaterilor dădea posibilitatea de a se favoriza, într-o măsură şi mai

mare, părţile cu o poziţie sociala înaltă. De altminteri, cu timpul, se introduc

reguli speciale care prevedeau pe faţă îndatorirea judecătorilor de a părtini pe

nobili (honestiores).

Preferinţele pentru probele scrise cresc, cele orale nefiind prea bine

apreciate- Dintre probele scrise, o valoare deosebită au cele care au fost

înregistrate la birourile oficiale; cele private trebuie semnate de martori-

J.udecătorul putea, pentru a se lămuri, să supună părţile la un

interogatoriu (interrogatwnes) sau să le invite să depună un jurământ.

Recunoaşterea părţii avea putere probantă absolută; de aici

folosirea celor mai variate metode pentru a smulge recunoaşterea

pârâtului.

4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ SIEXF.CIJŢARKA_FT

Sentinţa, scrisă în latineşte şi mai rar în limba greacă, era Citită în

public şi trebuia executată de c*\ raTe a pierHnţ ppy^i Spre deosebire de epoca

precedentă, hotărârea comporta asupra lucrului litigios (in rem ipsam), iar

dacă pârâtul a satisfăcut pe reclamant în cursul procesului se da o sentinţă de

absolvire a acestuia.

94

95

"li

IVC'I

1111

I.

Cheltuielile de judecată, grele acum, deoarece personalul birocratic

judecătoresc era mare, trebuiau suportate de partea care pierdea procesul.

Executarea sentinţei se făcea prin organele statului (mânu militari).

Dacă aceasta nu se putea executa în natură, se proceda la vânzarea bunurilor

celui care pierduse procesul. Autoritatea putea proceda fie la vânzarea unui

anumit bun. fie la vânzarea cu amănuntul a întregului patrimoniu sau numai a

unei părţi din el.

Constrângerea corporală a debitorilor insolvabili a continuat să se

menţină, dar, deoarece o constituţie din anul 388 desfiinţase închisorile

private, ea nu se putea realiza decât în închisorile statului.

Totuşi această dispoziţie n-a fost respectată în fapt, deoarece "cei

puternici" (potentes) continuau să închidă pe debitori, de a căror muncă

vroiau să profite, în închisorile lor particulare.

5. APELUL

împotriva sentinţei partea nemulţumită putea face apel fie imediat,

oral, fie în scris. într-un termen scurt. Apelul se introducea la instanţa care a

dat hotărârea şi care era obligată să-1 trimită instanţei superioare, însoţit de

un referat.

Apelul era suspensiv de executare şi devolutiv de instanţă, adică

prima hotărâre nu putea fi pusă în executare până la judecarea cererii de apel,

iar a doua instanţă trebuia să cerceteze din nou fondul procesului.

IV. PERSOANELE

Capitolul X

CAPACITATEA PERSOANELOR

1. NO ŢIUNEA DE "I'ERSOANĂ " ŞI DE CAPACITA TE

în societatea romană nu oricărui om i se recunoştea posibilitatea de a

avea un rol în viaţa juridică, de a participa, cu alte cuvinte, la raporturile

juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

.Pentru ca cineva să poată participa într-un raport juridic, să fie Q

"persoană", trebuia să aibă capacitate, adică aptitudinea generală şi .abstractă

de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate cu care omul se

naşte, ci ca o suprastructură pe baza relaţiilor de producţie, ca şi statul şi

dreptul; cu alte cuvinte, capacitatea îşi are rădăcinile în relaţiile de producţie

şi se oglindeşte în norme, date de stat.

In Roma sclavii nu aveau capacitate sau, mai exact, statul nu le

recunoştea o astfel de capacitate. Ei nu puteau fi subiecţi de drept, "persoane",

deoarece erau socotiţi simple lucruri (res) sau "unelte grăitoare" (instrumenta

vocalia).

Numai oamenii liberi - lăsând la o parte pentru un moment

deosebirile de fapt dintre diferitele pături ale populaţiei libere - aveau

capacitate, numai ei erau "persoane" în sensul juridic al cuvântului, adică

numai aceştia puteau participa la raporturile juridice ca titulari de drepturi şi

obligaţii.

Capacitatea (sau "personalitatea juridică") era în dreptul roman de

două feluri: capacitate de folosinţă (juridică sau de drept), şi capacitate de

exerciţiu (sau de fapt). Această terminologie, deşi modernă, îmbracă totuşi o

realitate romană, întrucât distincţia d in t r e

96 97

cele două aspecte ale capacităţii rezultă din întreaga cazuistică a dreptului

roman.

Pentru ca o persoană fizică să posede capacitatea de folosinţă

>ps^cerea_^ă_ailbă calitatea^ de om liber^ să fie cetăţean jysă fie şef de

familie, adică să nu se găsească în puterea părintească. Cu alte

cuvinte, să aibă - conform terminologiei juridice romane - siatus

libertatis, status civitatis şi status familiae.

Capacitatea de exerciţiu aparţine acelor persoane care - pe lângă

condiţiile susmenţionate - au posibilitatea de a aprecia însemnătatea şi

urmările acţiunilor lor, putând să-şi îndeplinească rolul care le revine în viaţa

juridică. Acele persoane care, datorită sexului^ în conformitate cu concepţia

romană, vârstei sau stării lor mintale etc. nu pot aprecia nici însemnătatea şi

nici consecinţeie propriilor lor fapte, nu posedă capacitatea de exerciţiu._Ele

sunt incapabile sub aspectul capacităţii de exerciţiu sau de iapt.

Capacitatea juridică începe o dată cu naşterea persoanei fizice, cu

condiţia însă ca nou-născutul să se fi născut liber, viu şi cu înfăţişare umană.

Uneori capacitatea (sau "personalitatea juridică") ..este recunoscută

şi copilului conceput în virtutea regulii - formulată probabil într-o epocă

târzie - cjă un copil conceput este socotit ca şi născut dacă interesele acestuia

o cer (infans conceptus pro mm nato habetur quotiens de commodis eius

agitur).

.Pe lemeiul acestui principiu avortul este prohibit._iar copilului

jşojacejruţ i sejgoate acorda, înainte de naştere, succesiunea tatălui său jnort în

acest interval.

Regula fiind stabilită în interesul exclusiv al copilului conceput,, îşi

pierde eficacitatea dacă copilul se naşte mort.

Capacitatea ("personalitatea juridică") unei persoane se sfârşeşte în

mod firesc cu moartea fizică a acesteia şi în mod excepţional prin moartea sa

civilă (capitis deminuîio).

în fine, trebuie să mai adăugăm că dreptul romanţa recunoscut

cjţpacitatea nu numai persoanelor fizice, ci şi unor colectivităţi (stat, cetăţi,

asociaţii etc), denumite cu un termen modern persoane juridice s*» fflgrale.

Capitolul XI

STATUS LIBERTATIS ŞI SCLAVIA

\ 1.

LIBERI ŞI SCIAVI. POZIŢIA JURIDICĂ A SUAVILOR

Capacitatea juridică este recunoscută de dreptul roman tuturor celor

care sunt iiberi. cetăţeni şi nu sunt supuşi puterii părinteşti.

Calitatea de om liber (status libertatis) aparţine celor care nu sunt

sclavi. împărţind pe oameni în liberi şi sclavi, dreptul roman pune, pe aceştia

din urmă, în categoria lucrurilor.

Sclavajul a avut o importanţă capitală în Roma antică.

deoarece statui roman a fost tot timpul existentei sale un

stal

jiclavagist. Poziţia socială a sclavului n-a rămas neschimbată în cursul

dezvoltării societăţii romane, ci a urmat pas cu pas transformările

acesteia.

în epoca cea mai veche a statului roman numărul sclavilor nu era

mare, căci şi nevoile societăţii erau reduse. Sclavii duceau o vjaţă patriarhală;

ei munceau alături de stăpânii lor şi erau priviţi ca nişte membri inferiori ai

familiei pentru care lucrau.

Această stare de fapt j>-a schimbat în urma cuceririlor romane şi în

special după războaiele punice.. Numărul sclavilor a crescut considerabil, jar

nevoile mereu crescânde ale societăţii sclavagiste rgglamau dezvoltarea

neîntreruptă a producţiei ei bazată pe munca servilă. Acum sclavia devine

"baza întregii producţii": sclavii sunt puşi la cele mai istovitoare mujici şi duc

o viaţă care nu se deosebea prea mult de aceea a animalelor de muncă.

înteţirea abuzurilor stăpânilor de sclavi au împins deseori pe sclavi la

răscoale care, pe măsura ascuţirii contradicţiilor sociale dintre stăpânii de

sclavi şi sclavi, devin tot mai dese şi mai puternice.

Din punct de vedere juridic sclavul era un lucru (res) şi în consecinţă

nu putea fi subiect de drept.

98 99

Sclavul era privit ca o unealtă de producţie. Scriitorii din lumea

antică chiar îl numeau pe sclav unealta care vorbeşte, spre deosebire de

unealta care rage - animalul - şi de unealta mută, neînsufleţită (plugul, sapa,

ciocanul etc).

Asupra sclavului stăpânul avea un drept nelimitat, putând să-l vândă,

să-1 înstrăineze cu orice titlu, să-1 pedepsească şi chiar să-l Oinoare.

Sclavul nu are familie; legătura sa cu o sclavă are valoarea unui

simplu fapt (contuhernium) şi nu a unei căsătorii adevărate.

De asemenea sclavul nu are un patrimoniu, adică nu poate fi

proprietar, nici creditor, nici debitor si pici lă«;« ••> mnctp^irc Bl este un

instrument de achiziţie juridică pentru stăpânul său. căruia poate, să-i facă

situaţia mai bună, dar nu mai rea.

Fiind lucru, sclavul nu poate apărea înaintea jns t j ţ ie i - Hju-ă a fost

rănit sau_ lovit nu putea să se plângă, căci acest drept îl avea numai stăpânul

său, care putea intenta o acţiune întocmai ca pentru vătămarea unui animal

sau pentru păgubirea unui lucru de-al său.

începând cu sfârşitul epocii republicane asistăm la un proces care

urmăreşte să recunoască sclavului, in interesul stăpânului şi numai în anumite

limite, o oarecare capacitate juridică. Acest proces este determinat de

interesele patrimoniale ale stăpânilor de sclavi, într-o epocă de rapidă

dezvoltare a producţiei sclavagiste de mărfuri.

In vechiul drept roman sclavul putea îmbunătăţi situaţia stăpânului

său, de pildă făcându-1 creditor în urma unui act juridic de achiziţie, în care a

figurat împrumutând personalitatea stăpânului (ex persona domini) dar nu-1

putea face debitor, căci în acest chip, evident, îi înrăutăţeşte situaţia sa

patrimonială.

Această concepţie primitivă, compatibilă cu structura unei societăţi

care cunoştea un comerţ redus şi în consecinţă un număr limitat de acte

juridice, rămâne în urma dezvoltării econorrice şi sociale de la finele

Republicii şi începutul Imperiului.

Stăpânii de sclavi aveau interesul să folosească în activitatea lor

comercială, ce devenea tot mai intensă şi mai extinsă, munca sclavilor, care

deseori se dovedeau pricepuţi şi înzestraţi cu multă iniţiativă. Dar actele

juridice care se încheie în domeniul activităţii comerciale sunt acte

sinalagmatice, în care se obţine un profit în schimbul unui sacrificiu: un

preţ pentru înstrăinarea lucrului, în

materie de vânzare, chiria pentru vânzarea forţei de muncă, m contractele de

locaţiune etc. Cu alte cuvinte, părţile contractante din aceste operaţii juridice

deveneau în egală măsură şi creditori şi debitori.

Vechiul principiu al dreptului roman că sclavul nu poate face situaţia

stăpânului mai rea, că, deci, nu poate să-l facă debitor, nu îngăduia folosirea

sclvilor ca reprezentanţi ai stăpânilor în încheierea unor astfel de acte

juridice, deoarece stăpânii urmau să devină nu numai creditori, ci şi debitori.

în conflict cu interesele clasei stăpânitoare, vechiul principiu era

sortit picirii. Pretorul intervine şi recunoaşte, în anumite cazuri, în

conformitate cu necesităţile vieţii economice şi sociale, capacitatea sclavului

de a încheia acte juridice în interesul stăpânului său şi de a-1 face în

consecinţă în egală măsură creditorul şi debitorul acestor acte.

în acest mod stăpânii de sclavi au putut folosi munca sclavilor în

cele mai diferite şi fructuoase operaţii comerciale şi să lărgească sfera

exploatării muncii servile.

Care sunt cazurile în care pretorul a recunoscut sclavilor capacitatea

de a încheia acte în numele stăpânilor lor?

a) Stăpânul putea însărcina pe un sclav să conducă un comerţ

terestru sau maritim sau să ducă la îndeplinire o afacere comercială

determinată. în asemenea cazuri, terţele persoane, care contractau cu sclavul,

puteau acţiona în judecată, în cazul unor conflicte izvorâte din aceste

contracte, pe stăpânul ale cărui interese le reprezentase sclavul prepus. Astfel

terţii intentau împotriva stăpânului, în temeiul însărcinării pe care acesta o

dăduse sclavului de a conduce comerţul său teiestru, maritim sau respectiva

afacere comercială, acţiunea din contractul încheiat cu sclavul prepus.

b) Stăpânul poate, de asemenea, să atribuie sclavului, în vederea

exercitării unui comerţ, o masă de bunuri numită peculium. Aceste bunuri,

deşi rămâneau în proprietatea stăpânului, alcătuiau totuşi o masă patrimonială

distinctă, pe care sclavul o administra, dar ale cărei venituri reveneau

stăpânului. Uneori sclavul, înzestrat cu spirit comercial şi ajutat de

împrejurări favorabile, putea chiar să mărească acest patrimoniu şi să tragă

unele foloase personale.

Actele pe care le încheia sclavul - reprezentând pe stăpân - cu terţele

persoane, în legătură cu activitatea comercială legată de

100 101

peculiu, dădeau acestora dreptul să urmărească pe stăpân în limita bunurilor

cuprinse în peculiu şi chiar peste această limită.

In epoca imperială sunt edictate numeroase dispoziţii legale menite

să ocrotească persoana fizică a sclavului.

Legea Petroma opreşte, de pildă, pe stăpâni să-şi dea sclavii, fără

încuviinţarea magistraţilor, să fie devoraţi de fiare ia jocurile de circ; două

constituţii ale iui Antoninus Pius urmăresc acelaşi ţel: prima pedepseşte ca

omucid pe stăpânul care şi-a ucis Iară motiv sclavul, iar cea de-a doua

îngăduie magistraţilor să silească pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe

care-i maltratează.

In fine, împăratul Constantin pedepsea pe stăpânii care abandonau

pe sclavii nou-nâscuţi cu pierderea dreptului de proprietate asupra acestora.

Toate aceste măsuri şi altele de acest gen sunt un simptom al unei anumite

stări de lucruri. Economia sclavagistă intră în declin în epoca imperială, iar

contradicţiile soj:iale_d_eyin_tot mai ascuţite. Numărul sclavilor începe să

descreaşcă. Războaiele defensive, duse în condiţii din ce în ce mai grele de

Imperiu! Roman, nu mai procurau cantitatea suficientă de sclavi în raport cu

nevoile producţiei. Micşorarea numărului de sclavi faţă de cerinţele producţiei

nu putea să nu atragă atenţia conducerii statului, care intervine pentru a pune o

frână arbitrarului stăpânilor de sclavi, ale căror victime, dacă le satisfăceau

pornirile nefireşti spre cruzimi, împuţinau numărul sclavilor în detrimentul

intereselor societăţii.

Aceste legi au constituit un simptom al unei anumite stări de lucruri,

dar, trebuie să adăugăm, nu şi un remediu. Rezultatele n-au fost şi nici n-au

putut fi cele scontate, iar decăderea economiei sclavagiste şi-a continuat până

la desăvârşire procesul ei istoric.

2. CUM DEVENEA CINEVA SCIAV

Nu vom cerceta aici, evident, modul în care istoriceşte a apărut

sclavia, căci, după cum se ştie, diferenţierea apărută în sânul comunităţii

gentilice, sub influenţa creşterii forţelor de producţie şi a diviziunii sociale a

muncii, a creat necesitatea sclaviei.

In preocupările noastre intră numai cercetarea prim-i|>.■ f* !<>■

mijloace de procurare a sclavilor şi consecinţele juridice ale acesioiii

1.. Copiii născuţi dintr-o mamă care se află în .sclavii- -.11,1,11

sclavi, indiferent dacă tatăl este un om liber, deoarece poziţia t . i i . i lm are

importanţă numai în cazul căsătoriilor legitime.

Pentru stabilirea calităţii de om liber sau sclav a copilului M are în

vedere poziţia juridică a mamei din momentul naşterii ( u toate acestea, s-a

impus principiul după care nou-născutul este lib< i dacă mama sa a avut, în

timpul concepţiei, indiferent câtă vremi calitatea de om liber.

2. Căderea în prizonierat constituia o altă cauză de sclavii; Romanii luaţi

prizonieri de către duşmani cu ocazia războaielor îsi pjerdeau libertatea şi

deveneau sclavi, dar îndată ce se întorceau în patrie îşi redobândeau libertatea,

in virtutea unej[ lictju^ marmte iu.\ postlimimi (dreptul de reîntoarcere), nu pe

temeiul căreia cetăţenii întorşi din prizonierat erau socotiţi că nu au fost

niciodată în sclavjc. Pe baza aceleiaşi ficţiuni foştii captivi îşi redobândeau

toate drepturile pe care le-au avut anterior căderii în prizonierat: dreptul de

proprietate, drepturile părinteşti, de creanţă etc.

Ficţiunea lui IUS postliminii avea consecinţe, aşa cum am văzut,

numai asupra situaţiilor juridice, dar nu şi asupra stărilor de fapt care, afectate

de absenţa captivului, nu puteau fi restabilite. In adevăr, daca legea poale lace

abstracţie de exerciţiul drepturilor, nu poate face acelaşi lucru cu faptele. Iată

de ce captivul nu redobândea, prin reîntoarcerea sa, posesiunea pierdută prin

căderea în prizonierat, fiind necesară o nouă luare în posesie a bunurilor, chiar

dacă acestea nu au fost posedate de nimeni în timpul absenţei sale.

Dacă cel căzut în captivitate murea la duşman, legea Cornelia din

anul 80 î.e.n. îl socotea, tot printr-o ficţiune, mort în momentul căderii în

prizonierat; această dispoziţie se explică prin necesitatea de a se menţine

valabilitatea testamentului întocmit de cetăţean înaintea căderii sale în

prizonierat, testament care, altminteri, ar fi devenit nul, deoarece sclavii (şi

cetăţeanul captiv era sclav) nu puteau să dispună prin testament.

3. Sclav mai putea deveni cineva datorită anumitor dispoziţii ale dreptului civil.

102

i

.i) III epoca republicană datornicii, insolvabilii şi cei care nu ;e

prezentau la oaste sau la recensământ _puţ£au_fi^y.ânduţj__-__de ;reditorii

lor sau de magistraţi - ca sclavi dincolo de Tibru (trans riberim).

De asemenea hoţul prins asupra faptului putea fi vânduţ^ca clav de către păgubaş.

b) In epoca imperială persoana care, deşi liberă, se lăsase şa

ie vândută ca sclav de _către o terţă persoană,

pentru ca.

evendicându-şi libertatea, să împartă cu terţul suma dobândită prin ceasta

escrocherie, rămânea, drept pedeapsă, sclavul cumpărătorului.

JQeyeneau sclavi, de asemenea, cei condamnaţi la muncă ilnică în

mine (in metallum), ca şi femeia liberă care avea legături cu n sclav, cu toată

împotrivirea stăpânului acestuia.

3. MODURILE DE DEZROBIRI- A SCI AVILOR

Dezrobirea (manurmssio) constă dintr-un act prin care stăpânul

inunţa la dreptul său asupra sclavului^ pe care-1 transforma principial ttr-un

cetăţean liber, dar asupra căruia apăsau atât unele îndatoriri iţă de fostul său

stăpân, cât şi unele limitări ale drepturilor politice.

Dacă unele dezrobiri pot fi considerate ca acte de milă şi lărinimie

ale stăpânilor, iar altele ca expresie a recunoştinţei îestora faţă de

credincioasele slujbe ale unor sclavi, multe însă rmăresc să dea celui

dezrobii mai multă iniţiativă şi libertate în aţa economică, pentru ca,

interesat direct în activitatea productivă, i-şi poată îmbunătăţi situaţia

materială, din care, aşa cum vom :dea în continuare, avea să tragă

numeroase profituri fostul său ăpân.

Modurile de dezrobire erau:

1. Prin vindicta. Acest procedeu se realiza printr-un proces ;tiv ce

consta în intervenţia unei terţe persoane (adsertor libertatis) re, după o

înţelegere înainte stabilită, chema la judecată pe stăpânul lavului pretinzând

că sclavul este un om liber. Făcând această

declaraţie, terţul lovea cu o nuia {vindicta) pe sclav, I.H ,i.iţ».inul

înţeles cu terţul, nu-1 contrazicea, ci achiesa la cele spuse de el

Magistratul lua act de toate acestea şi declara pe sclav om liber. Cu

timpul, astfel de procese s-au transformat în simple formalităţi.

2. Un sclav mai putea fi eliberat prin înscrierea sa ca om liber pe

listele censului. înscrierea era făcută de stăpân cu ocazia recensământului,

care la Roma avea loc din cinci în cinci ani.

3. Proprietarul putea să-şi dezrobească sclavul prin testamentul său

(testamento). fie în mod direct, fie însărcinând pe moştenitor să procedeze ia

dezrobire.

4. In fine, alături de modurile de dezrobire analizate,

qaracteristice dreptului civil, se-cunoşteau şi alteţe sancţionate de.

dreptul pretorian. Acestea, spre deosebire de cele dintâi, jşe

caracterizau prin lipsa oricărui formalism.

Astfel de procedee constau fie dintr-o declaraţie orală făcută între

prieteni (inter amicos) sau la un ospăţ (convivii adhibitione), fie înţr-o

scrisoare (per epistulam).

In tustrele cazuri, cei astfel dezrobiţi se bucurau, aşa cum vom

vedea, de o libertate inferioară în comparaţie cu cei dezrobiţi prin mijloacele

dreptului civil.

4. SITUAŢIA JURIDICĂ A DEZROBIRILOR A-U

Sclavii eliberaţi se numeau lîberţi (liberti) sau dezrobiţi, jar fostul lor

stăpân, cât priveşte raporturile lor reciproce, purta numele de patron. Situaţia

juridică a liberţilor nu era identică, şi în această privinţă se l'ace o deosebire

între aşa-zişii dezrobiţi cetăţeni şi dezrobiţi latini.

Sclavii dezrobiţi de cetăţenii romani prin mijloacele dreptului

civil constituie categoria liberţilor cetăţeni. Deşi în principiu ei sunt

cetăţeni liberi, totuşi condiţia lor juridică este limitată de unele

ingrădirj concepute fie în interesul fostului stăpân, ,fie în inţejgsul

j societăţii in general.

! Pjocedând la dezrobirea sclavilor, stăpânii urmăreau, de multe

'. ori, aşa cum am văzut, să se îmbogăţească de pe urma activităţii

4

comerciale a dezrobiţilor, deseori foarte fructuoasă, deoarece foştii sclavi

erau acum direct interesaţi în reuşita acestor operaţii.

Foloasele patronilor de pe urma foştilor sclavi erau, pe de altă parte,

asigurate de ordinea juridică care impunea dezrobiţilor_mai

multe îndatoriri:

a) Qperae, adică diferite slujbe în favoarea fostului lor stăpân, între

care o deosebită importanţă aveau cele cu caracter material şi apreciabile în

monedă (operae fabnles).

b) Bona, adică obligaţia dezrobitului de a procura în anumite cazuri

alimente patronului şi dreptul acestuia din urmă de a moşteni pe dezrobit când

murea fără moştenitori legali (heredes sui).

c) Obsequium, adică respect faţă de fostul său stăpân, ceea

ce atrăgea şi anumite obligaţii juridice, ca de pildă opreliştea de a

cita pe patron în faţa judecăţii.

Aceste obligaţii scot în relief caracterul instituţiei patronatului, care

în realitate menţine în mare parte, dar într-o formă atenuată, vechile privilegii

ale stăpânilor de sclavi; aceştia, evident. nu vroiau să piardă prin schimbarea

survenită în poziţia celor pe care i-au avut odinioară în deplină proprietate.

Semnul dependenţei dezrobitului faţă de patron se poate observa şi

în numele pe care fostul sclav îl purta după dezrobire. Acesta lua numele

patronului, la care adăuga, sub forma unui cognomen, numele său de sclav.

In fine trebuie reamintit faptul că obligaţiile libertului faţă de patron

erau sancţionate de ordinea juridică şi, în epoca postclasică, probabil şi datorită

unei influenţe helenistice, sclavul ingrat putea fi readus în starea de

sclavie (revocatio in servitutem propler ingralitudinem), Capacitatea

juridică a dezrobiţilor comporta_uncje limitări şi în domeniul dreptului

public, concepute în interesul societăţii în general. Ei nu aveau dreptul de

a fi aleşi magistraţi (ius honorum), nici de a fi senatori, nici să fie primiţi la

oasteT; puteau t însă să voteze (ius suffragii) în adunările pe triburi, fiind

înscrişi în

cele patru triburi urbane.

Alături de categoria dezrobiţilor cetăţeni, dreptul rorp«" cunoştea şi

o altă categorie: dezrobiţii latini iuniani. în accasio categorie intrau sclavii

care au fost dezrobiţi fără formele cerute de dre_ptul civil, prin mijloacele ne

formale (per epistolam, inter amicos

1

ele ) ale dreptului pretorian. Aceşti dezrobiţi - numiţi latini unuani Jupă legea

lunia, care le-a reglementat situaţia asimi!ându-i cu l a t ini i coloniari - aveau

o situaţie mai rea decât a celorlalţi liberţi, deoarece, pe lângă obligaţiile

acestora, nu aveau dreptul de a dispune «prin testament de averea lor, care

revenea foştilor lor stăpâni. Ei irăiau ca liberi dar, aşa cum se vede din cele ce

preced, .rnjireau_cj sclavi.

Cu privire la dezrobire. împăratul August a dat două legi menite să

îngrădească posibilitatea stăpânilor de a-ji elibera sclavii. Dezrobirile luaseră,

încă înainte de domnia acestui împărat, proporţii care îngrijorau conducerea

statului. Eliberările exagerate puteau dăuna intereselor producţiei şi August,

care a pus bazele imperiului, a promulgat două legi în vederea reglementării

acestei situaţii.

Prima lege este Fufia Caninia (2 î.e.n.); aceasta limitează numărul

sclavilor care puteau fi dezrobiţi prin testament de către stăpân, proporţional

cu numărul total de sclavi posedaţi de acesta, stabilind însă că nu se poate

depăşi cifra de 100.

Legea a fost abrogată de Iustinian, într~o epocă deci când modul de

producţie sclavagist a fost înlocuit cu cel feudal.

A^doua lege este Aelia Sentia (4 e.n.); aceasta interzicea stăpânilor

să-şidezrobească sclavii fără îndeplinirea anumitor condiţii restrictive privind

vârsta eliberatorului şi a celui eliberat.

5. STĂRI DE SEMISC1A VIE

In cursul dezvoltării dreptului roman au existat diferite categorii de

persoane care, deşi în drept se bucurau de libertate, în fapt aveau o situaţie

vecină cu sclavia.

Existenţa acestor categorii se datorează organizării social-politice

romane, care tindea să asigure stăpânilor de sclavi instrumente cât mai

numeroase şi mai eficiente de achiziţie şi cât mai apropiate de sclavie, bază a

întregii producţii romane. Asigurând în fapt astfel de posibilităţi, scopul final

era realizat, chiar dacă din punct de vedere juridic nu s-a reuşit să se

elaboreze o construcţie adecvată noii stări de fapt.

107

Şi este probabil că juriştii nu aveau interesul să creeze categorii

juridice noi, căci confuzia cu sclavia prezenta foloase practice mai mari.

De aici contradicţia dintre calitatea servilă pe care aceste persoane o

aveau în fapt şi libertatea de care se bucurau ele în drept.

Vom enumera mai jos cele mai importante categorii, insistând, cum

este şi firesc, asupra colonatului. care treptat se va substitui sclaviei.

1. Homo liber buna fi de serviens este omul liber care slujeşte unei

persoane libere, pe temeiul unei erori din partea ambelor părţi. Deşi în drept

pretinsul sclav este un om liber, totuşi ceea ce dobândeşte, dobândeşte pentru

pretinsul său stăpân.

2. Persoanele in mancipio sunt acele persoane pe care şeful de

familie, printr-un act formal numit mancipatio, le-a trecut în puterea altui cap

de familie. Acest fapt are loc atunci când şeful familiei (pater familias) vinde

seviciile celor de sub puterea sa ori când îi abandonează noxal; prin abandon

noxal se înţelege trecerea unei persoane care a comis un delict, de sub puterea

capului de familie. în aceea a victimei sau a familiei acesteia, în vederea

despăgubirii.

Astfel de persoane aveau o poziţie care le apropia de sclavi (loco

servi), deoarece ele constituiau adevărate instrumente de achiziţie pentru

stăpânii lor, puteau fi înstrăinate, dezrobite etc.

Cu toate acestea, persoanele in manclpio nu erau juridiceşti sclavi,

deoarece ele se găseau numai temporar în această situaţie; dacă fuseseră

vândute, puteau cere, după cinci ani, eliberarea lor prin înscrierea la cens, în

caz de abandon noxal până când despăgubeau prin munca lor pe victimă.

De asemenea, persoanele in mancipw puteau intenta o acţiune de

injurie împotriva stăpânului, şi foarte probabil îşi păstrau drepturile lor

politice.

3. Auctorati sunt persoanele care îşi închiriau munca lor unui

antreprenor (lanista) care organiza jocuri de circ. Ei rămân cetăţeni romani,

dar sunt loviţi de unele incapacităţi şi pot forma obiectul unui furt în

detrimentul antreprenorului.

4. Redempti ab hostibus, sunt cei care au fost răscumpăraţi de către

o terţă persoană, de la du nan. în schimbul unei sume de

bani. Până la achitarea sumei către terţa persoană ei rămân în puterea

acesteia, putându-se răscumpăra însă şi cu munca lor.

5. Colonii. In secolul I e.n. colonatul este un fenomen răspândit în

societatea romană. Declinul producţiei sclavagiste începuse, iar munca

sclavilor, după mărturia scriitorilor epocii ca Plinius cel Bătrân, Columella

etc. devenea tot mai neproductivă^

Lucrările de agronomie din această perioadă subliniază

superioritatea exploatării moşiilor pe calea arendării acestora, pe parcele,

unor mici cultivatori numiţi coloni. Agronomul Columella cunoaşte astfel de

arendaşi care lucrau unele loturi de moşie din tată în fiu şi sfătuieşte pe

proprietari să folosească acest procedeu de exploatare ca fiind cel mai

productiv. Tot din lucrarea sa se poate deduce că aceşti arendaşi (coloni)

plăteau stăpânului o arendă în bani, dar, pe_deasupra, aveau şi unele obligaţii

în natură.

In secolul I e.n. predomina arenda în bani, daţ^ deoarece colonii cu

greu puteau s-o plătească, stăpânii au trecut - în secolele I-III e.n. - la arenda

în natură, care deseori se ridica la jumătate din

recoltă.

Putând cu greu să se achite de sarcini, colonii. în fapt, deveneau tot

mai dependenţi faţă de stăpâni şi aceştia, la rândul lor, foloseau poziţia,

puterea şi influenţa lor pentru a-i sili să nu părăsească domeniul pe care-1

cultivau. La început cetăţeni liberi în raporturile lor cu proprietarii, raporturi

întemeiate pe un contract de arendă (locatio conductio). colonii devin cu

timpul, în urma creşterii dependenţei lor_ faţă de proprietarii funciari,

adevărată parte integrantă a domeniului pe care jucrau.

Colonatul se dezvoltă £e scară tot mai mare în măsura în care criza

sclavajului se adâncea, căci sclavia antică, asemenea orânduirii gentilice de

odinioară. îşi trăise t raiul . Totodată, raportul de colonat se extinde şi asupra

altor categorii sociale: sclavii, pe care proprietarii îi aşezau pe pământuri, şi

barbarii colonizaţi.

In secolul al IlI-lea e.n. legarea colonului de glie constituia o

stare de fapt încă nesancţionată de ordinea juridică; ea apare ca fiind

sancţionată legal în primele decenii ajtejjej^ljuju.i_al JLV-lea_e.ji.

~ Din punct de vedere juridic, colonul este un om liber, dar, în

fapt, situaţia lui se apropie de a sclavului: este sclavul pământului care i-a fost

concedat.

108 109

jn calitate de om liber colonul se poate căsători, are puterea

părintească asupra copiilor, poate fi proprietar, poate încheia diferite apte

juridice, poate face un testament etc.

In alte privinţe însă, situaţia sa se apropie de a sclavului; nu putea

părăsi - întâi în fapt şi apoi în drept - domeniul pe care lucrează, era supus

unui drept de corecţie din partea stăpânului,jiu putea chema în judecata pe

stăpânul său decât în cazuri excepţionale, nu putea să se căsătorească cu o

femeie liberă, cel puţin într:o epocă târzie etc.

Capitolul XII STATUS

CIVITATIS (CETĂŢENIA)

1. POZIŢIA JURIDICĂ A CETĂŢENILOR ROMANI Q

Al doilea element al capacităţii de folosinţă îl constituie, aşa cum am

văzut, calitatea de cetăţean (status civitatis).

Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) se bucura de toate

drepturile în cetate; element hotărâtor în adunările populare, el era, în

consecinţă, elementul politic central al cetăţii, şi cetatea, până la instaurarea

Imperiului, forma de organizare a statului, statul însuşi.

Cei din afara cetăţii sunt străini şi, în cea mai veche concepţie

romană, asimilaţi cu sclavii.

Priviţi în fapt ca sclavi, străinii din epoca străveche nu puteau fi în

siguranţă la Roma decât -dacă se puneau sub ocrotirea unui cetăţean care le

oferea adăpost, iar cetăţeanul roman se bucura, la . rândul său, de aceeaşi

ocrotire în cetatea respectivului străin.

Principiul n-a avut însă niciodată, nici chiar la începuturile Romei, o

aplicare absolută, căci romanii deseori reglementau situaţia juridică a

străinilor prin tratate, pe temeiul cărora aceştia se bucurau de unele drepturi şi

garanţii politice. Străinii, numiţi peregrini, vor deveni din ce în ce mai

numeroşi în epoca republicană, în măsura în care puterea romană va înfrânge

împotrivirea cetăţilor din peninsulă.

în epoca imperială deosebirea dintre cetăţeni şi străini subzista ca şi

înainte: locuitorii statului roman care nu aveau cetăţenia sau calitatea de latin

erau peregrini, iar cei din afara hotarelor imperiului erau "barbari" şi în

consecinţă în afara ordinii juridice romane.

Calitatea de cetăţean roman se dobândea: a) Prin naştere: copilul care se năştea din părinţi cetăţeni romani avea

calitatea de cetăţean. Dacă unul dintre părinţi era străin, copilul, în virtutea

legii Minicia, era socotit străin (peregrinus), iar

110

111

dacă se născuse dintr-o relaţie întâmplătoare (vulgo conceptus) se bucura de

calitatea de cetăţean numai când mama sa, în momentul naşterii, avusese

cetăţenia romană.

b) Printr-un fapt posterior naşterii, cum este cazul dezrobirii

Şg"j£âDiLs£lătgnia se acorda de către statul roman, ca o favoare, fie unei

persoane, fie unei colectivităţi.

Cetăţeanul roman se bucura de o deplină capacitate juridică atâţjn

domeniui dreptului public, cât şi în acel al dreptului privat.

El avea drept de vot la adunările populare (ius suffragii) şi. de a fi

ales magistral -ius honorum). de a sluji la oaste fius mihtiae) şi de a participa

la exercitarea cultului puhlic

In i?2ni£5iliLfi£££!iilHJPr'val

are

dreptul de a se căsători după legea

romană (ius conubu), de a dobândi şi transmite proprietatea civilă, de a

deveni debitor şi creditor (ius commercii) ^i_, ca o consecinţă a acestui din

urmă drept, de_a injenîa o acţiune în justiţie,.

Ceea ce individualizează în mod public pe cetăţeanul roman este

numele_său Acesta cuprinde un prenume (Marcus). denumirea de familie

(Tullius) şi o poreclă (Cicero), la care se obişnuia să se adauge numele

tatălui, la cazul genitiv, urmat de cuvântul fihus (Marafilius). precum şi tribul

din care respectivul cetăţean face parte (Cornelia tribu); astfel numele întreg

al marelui Cicero era: Marcus Tullius, Mărci filius, Cornelia tribu, Cicero.

Calitatea de cetăţean roman se pierdea în următoarele cazuri:

a) Când se pierdea libertatea; de pildă prin vânzarea

cetăţeanului insolvabil ca sclav trans Tiberim sau prin căderea

acestuia în prizonierat.

In acest din urmă caz însă, cetăţeanul reîntors din captivitate îşi

redobândea libertatea şi cetăţenia, fiind socotit, pe temeiul ficţiunii

posthminium-u\m, că n-a fost niciodată sclav

b) Prin renunţarea la calitatea de cetăţean, ca de pildă, în cazul

naturalizării într-o cetate străină.

c) Prin efectul anumitor condamnări penale.

Astfel, cetăţeanul care în epoca republicană a fost condamnat pentru

trecerea sa la inamic (perduellio) sau. în epoca imperială, la deportare sau la

anumite munci silnice, pierdea dreptul de cetăţenie.

2. IATMII /;

LLatinii ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini;!

apariţia unui statut jijridic inte|rmediar înt/e cetăţenie şi 41cregnnitate este

consecinţa dezvoltării istorice.

JDupă ce latinii au fost supuşi de romanizau cerut drepturi egale cu

aceştia şi au pornit un război împotriva Romei, dar până la urmă au fost

înfrânţi (a. 338 î.e.n.). J

VUniunea latină a fost desfiinţată, | iar cetăţile latine mai apropiate de

Roma au fost încorporate acesteia .\Cgilalţi locuitori ..latini obţinură ius

commercii şi ius conubu (^puteau să voteze în adunările

poporului, -eând se~găseau4a Roma, jdjir nu puteau fi aleşi magistraţi (ius

honorum) şi nici să facă parte din legiuni \ius militiae).

|Ac£sl,statut juridic constituia cetăţenia] - exprimându-ne cu oarecare

inexactitate - latină.

. Alături de- statutul acestor /latini nutniţi si Latini veteres (latinii vechi),

poate fi/pus acela al latinilor din colonii (latini cmtbniaru). După cum se ştie,

romanii întemeiau, în scopuri politice, numeroase colonii pe teritoriile

cetăţilor cucerite. Unele dintre aceste colonii se bucurau de cetăţenia romană

şi altele, din raţiuni de utilitate politică, aveau o condiţie juridică inferioară,

asemănătoare cu a latinilor, multe dintre ele fiind iniţial alcătuite din latini.

Principala diferenţă dintre statutul juridic al latinilor şi cel aţ latinilor

coloniari consta în aceea că aceştia din urmă nu aveau conubium decât pe

temeiul unei dispoziţii exprese.

După războiul aliaţilor, latinii, care trăiau în Italia, au primit

cetăţenia latină, dar statutul juridic al latinilor coloniari a rămas mai departe

în vigoare, mulţi împăraţi conferindu-1, printr-un gen de ficţiune, unor regiuni

întregi din imperiu.

Atât latinilor, cât şi latinilor coloniari le era deschisă calea de a

dobândi, ctro4Tme4aceje~a legii, cetăţenia romană; pentru cei dintâi însă,

posibilităţile acordate erau mai uşoare.

112 113

n ■ li

3. PEREGRINII -l !

In vechiul drept roman peregrinii, aşa cum am văzut, erau

străini^a-flgfOT situaţie juridică faţă de romani era reglementată prin diferite

tratate internaţionale.

Cu timpul însă, noţiunea de peregrin a desemnat pe cel care

locuieşte în fruntariile statului roman şi care nu are nici calitatea de cetăţean,

nici pe aceea de latin.

în general se deosebesc două categorii de peregrini:

a) Peregrinii obişnuiţi, adică străinii a căror cetate n-a fost

desfiinţată din punct de vedere politic; aceştia continuă să-şi exercite

drepturile politice în cetate, fiind supuşi. în ceea ce priveşte

capacitatea juridică, dreptului lor naţional.

Ei nu pot exercita drepturi politice la Roma şi nici nu au

prerogativele civile ale cetăţeanului roman. Cu toate acestea, în epoca în care

producţia de mărfuri din statul roman şi comerţul s-au dezvoltat, a fost creat,

în vederea uşurării relaţiilor comerciale dintre cetăţeni şi peregrini, un sistem

juridic comun şi unora şi altora, cunoscut sub numele de IUS gentium.

b) Peregrinii dediticii şunt_acei.Jjeregrini a căror cetate a fost.

desfiinţată din punct de vedere politic şi administrativ. Aceasta se

întâmpla mai ales în cazul în care peregrinii, după o rezistenţă

înverşunată, capitulaseră (deditio).

Ei nu aveau drepturi politice şi nu se puteau folosi de dreptul lor

naţional decât în măsura îngăduită de cuceritori prin edictul pretorului.

Peregrinii obişnuiţi puteau dobândi cetăţenia romană prin

binefacerea legii. _ca_o răsplată a unor servicii aduse statului ram&jLj

s%a-ftrJDlr^o naliiraUzar^^ie^Jicofda^individualHie-eelectiv.

în anul 2J^e.n^mpăratul Caracalla a dat un edict pnnjmre a

jiaturaiizatJjiJMoc pe toţi_peregrinii obişnuiţi, care trăiau într-o cetate

organizată. Dediticii. adică peregrinii care plăteau capitalia. (tributum capitis)

şi care nu trăiau organizaţi într-o aşezare municipală, erau

exdu^ijieJiijŢejieJlciuj legii.

Edictul împăratului Caracalla a urmărit un scop fiscal (extinderea

impozitului de 59? asupra moştenitorilor şi în sarcina

114

*»

Capitolul XIII STATUS

FAMILIAE (FAMILIA)

1. FAMILIA ROMANĂ. AGNAŢfUNEA ŞI COGNAŢIUNEA

încă din epoca cea mai veche ii istorici statului roman familia era

organizată pe baze patriarhale monogamice, dar noţiunea de familie avea, faţă

de sensul actual al acestui termen, un conţinut mult mai complex.

familia presupunea o putere, puterea şefului de familie ce uneşte

sub o autoritate unică pe toţi membrii familiei care. în

concepţia primitivă, cuprinde nu numai pe soţie şi copii, dar şi pe .sclavi.

foterea şefului de familie nu se exercita numai asupra femeii. cia în

egală măsură, asupra copiilor si a sclavilor si. evident, asupra bunurilor

materiale, asupra patrimoniul'"' familial

Această putere se numea la început manus (mână), întruchipând

autoritatea şi prerogativele nelimitate ale şefului de familie.

Şeful de familie este numit în scrierile timpului pater familias,

noţiune care evocă nu ideea de descendenţă şi de procreare, pentru care

romanii aveau termenul de genitor, ci pe aceea de putere.

Pater familias este singurul proprietar al patrimoniul ui familial,

singurul judecător şi unicul preot al cultului familial strămoşesc. EI este singur

sui iuris, adică de sine-stătăt6rT independent, deoarece soţia şi copiii de sub

puterea sa sunt alierii iuris, adică dependenţi, supuşi, iar sclavii - obiecte de

proprietate

(sss)- Cu timpul, în locul termenului unic de manus apar mai multe

denumiri menite să precizeze fiecarr J prerogativă a Iui pater familias faţă de

cei care se aflau în puterea lui. Manus rămâne să desemneze

puterea asupra femeii; pentru supuşenia copiilor se utilizează expresia de

patria potestas (puterea părintească), pentru aceea a sclavilor dominica

potestas (puterea stăpânului) şi pentru celelalte lucruri -domimum.

Cele mai largi prerogative caracterizau aceste puteri ale lui pater

familias; ele mergeau până la dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae

necisque) asupra celoj de sub puterea sa. De asemenea

persoanele de sub puterea sa nu aveau....iiicL.Jin drept _ a*upra

patrimoniului familial, căci el aparţinea capjihiji_jie_Jarnilie. .Aceste

persoane^ puteau să-1 mărească, dar nu sâ-1 micşoreze şi nici să oblige, prin

actele lor. pe şcfuLfamilieL

Puterea nelimitată a şefului de familie îşi are o explicaţie

firească, dacă avem în vedere condiţiile vieţii materiale ale societăţii

romane din epoca veche. Roma a fost la început o cetate cu o

structură agricolă, iar solul şi condiţiile de muncă impuneau o

strădanie susţinută în vederea dobândirii celor necesare traiului.

Pentru producerea bunurilor de care avea nevoie familia romană se

cerea o muncă grea, nu numai din partea sclavilor, dar şi a membrilor

de familie. Prerogativele întinse acordate capului de familie urmăreau

tocmai să silească pe cei de sub puterea acestuia să-şj îndeplinească

partea care li se cuvenea din truda comună. ______________________

Familia romană, axată în jurul acestei puteri exorbitante, era numită

agnatică, ;>i legătura juridica dintre pater familias şi cei de sub putere forma

rudenia agnatică sau rudenia civilă (agnatio). Cu alte cuvinte, în epoca veche,

noţiunea de rudenie era deosebită de termenul de rudenie din zilele noastre.

Vechea rudenie romană. agnăao, se baza pe putere şi erau rude toţi cei bare se

aflau sub aceeaşi putere, chiar dacă nu erau rude de sânge, după cum o rudă

de sânge exclusă din cadrul familiei înceta să aibă calitatea de rudă.

Aşa, de pildă, un copil adoptat era rudă Cu membrii familiei îh care

a fost adoptat, deşi nu eră rudă^de sânge cU aceştia, pe cârid un copil

emancipat, adică îndepărtat din cadrul familiei sale, deşi rudă de sânge cu

membrii fostei sale familii, nu era rudă civilă cu ei.

Rudenia agnatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece

putereaw care caracterizează această rudenie nu poate fi exercitată decât de

bărbaţi şi nu se transmite decât prin bărbaţi, căci la moartea iui pater familias

numai fiii, adică descendenţii masculini

116 117

de prim grad vor deveni la rândul lor pater familias. dar nu şi fiicele şi soţia.

Chiar dacă fiii sunt încă în faşă sau necăsătoriţi, sau fără copii, ei

devin, fără deosebire, patres familias, deoarece termenul este legat de ideea

de putere şi nu de procrcaţie.

Rudenia agnatică, rudenia civilă, nu cuprinde numai pe cei care se

află în prezent sub aceeaşi putere, căci şi cei care au fost sub puterea lui pater

familias, până la moartea lui, sunt socotiţi rude civile. Ba mai mult, şi cei care

ar fi fost sub aceeaşi putere părintească, dacă pater familias ar fi trăit la

infinit, pot invoca această calitate; ei sunt agnaţi (agnatt) şi pot chiar dovedi

descendenţa lor din acelaşi cap de familie (pater familias).

Rudenia civilă nu se opreşte însă aici, căci şi cei care nu pot dovedi

direct descendenţa dintr-un strămoş comun, dar care se pot prevala de o

prezumţie pentru a dovedi o astfel de descendenţă (acelaşi nume de familie,

comunitate de cult familial etc.) sunt priviţi, sub denumirea de gentili

(gentiles), ca rude îndepărtate, acordându-li-se - în lipsa agnaţilor - anumite

drepturi succesorale, de tutelă etc.

Agnaţiunea a constituit multă vreme singura formă de rudenie de

care s-a ţinut seamă în organizarea familială romanţ, dar, pe măsura

dezvoltării economiei sclavagiste, a comerţului, a expansiunii romane asupra

întregului bazin mediteranean etc, se impune un nou sistem de rudenie,

rudenia de sânge, cognaţiunea (cognatio), care. până la urmă, va înlătura

rudenia agnatică, devenită incompatibilă cu noua organizare social-politică.

Slăbirea sistemului agnatic se leagă de slăbirea continuă şi treptată a puterii

capului de familie, care suferă tot mai multe îngrădiri. Trăind în mare măsură

din exploatarea provinciilor. Roma îşi schimbă felul de viaţă, şi acest fapt se

reflectă asupra organizării familiale, ale cărei legături se relaxează; membrii

familiei dobândesc treptat o independenţă şi libertate de mişcare de

necoaceput pentru epoca veche.

în aceeaşi măsură rudenia de sânge îşi face loc şi se impune.

Cognaţii (cognati) sunt rudele de sânge, indiferent dacă aparţin sau nu

aceleiaşi puteri, iar cognatio, ca sistem de rudenie, există nu numai în linie

masculină, precum ea agnatică. dar şi în linie feminină.

118

\ Fără a se putea preciza data la care cognaţiunea a primit cea dintâi

recunoaştere juridică, este totuşi cert că la finele Republicii tendinţa de a se

acorda efecte juridice era puternică şi s-a desăvârşit sub Imperiu. împăratul

Iustinian i-a asigurat triumful definitiv.

~"f~ 2. PUTERFA PĂRINTEASCĂ (PATRIA POTESTAS) {l.

Puterea părintească (patria potestas)£Sle puterea pe care capul

familiei o arc asupra descendenţilor săi. în epoca veche, această putere era

nelimitată; pater familias putea să-i pedepsească, putea să-i vândă, să-i alunge

din casa familială, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-i

căsătorească fără a-i întreba, şi chiar să-i omoare, după ce în prealabil se

consultase cu rudele mai apropiate, al căror aviz însă nu era pentru el

obligatoriu.

El putea, de asemenea, să-i reclame în mâna oricui s-ar găsi,

folosind acţiunea care compete proprietarului, adică acţiunea de revendicare,

ceea ce denotă poziţia asemănătoare a descendenţilor cu lucrurile care se

găseau în patrimoniul capului de familie.

Patria potestas era perpetuq; un majorat, în sensul actual, nu exista.

Oricare ar fi fost vârsta descendentului şi orice poziţie politică ar fi ocupai în

stat, el rămânea în puterea părintească a tatălui.

Descendenţii nu au un patrimoniu al lor; ci nu puteau dobândi nimic

pentru ei şi nici să facă situaţia lui pater familias mai rea, ci numai să i-o

îmbunătăţească, să-1 facă deci creditor, proprietar etc. Poziţia lor nu se

deosebea, aşadar, de aceea a sclavilor.

Existenţa unei asemenea riguroase puteri părinteşti se explică, aşa

cum am văzut, prin condiţiile vieţii materiale din Roma veche.

Odată cu înlocuirea economiei agrare primitive printr-o economie

comercială bazată pe o vie circulaţie de mărfuri, puterea părintească,

incompatibilă cu libertatea tot mai mare de care aveau nevoie membrii

familiei, în noile condiţii social-economice. este treptat îngrădită.

La fel s-au petrecut lucrurile şi la Atena. Aici, mai de timpuriu însă,

dezvoltarea cu precădere a comerţului faţă de agricultură a silit populaţia, în

mare parte comercială, să-şi desfăşoare activitatea productivă în localităţi

depărtate, şi pentru

119

reuşita ei comercială se simţea nevoie de o independenţă incompatibilă cu o

putere părintească rigidă şi asupritoare.

De aici decăderea timpurie, la Atena, a prerogativelor autoritare ale

puterii părinteşti.

La Roma, însă. astfel de transformări au loc la finele Republicii, şi

mai ales în epoca imperială, când puterea părintească suferă tot mai multe

îngrădiri; acest fapt se răsfrânge atât asupra situaţiei personale, cât şi asupra

celei patrimoniale a persoanei aliate sub putere.

Acum persoanele aliate sub puterea lui pater jamilias se pol plânge

înaintea magistratului de puterea acestuia.

Capul de familie poate să-şi pedepsească copilul, dar acesl drept este

restrâns în limite înguste; cât despre dreptul de viaţă şi de moarte (IUS vitae

necisque), este probabil ca acesta să fi subzistat numai până în secolul al

Tll-lea e.n.

Vânzarea copiilor a devenit şi ea rară. fiind îngăduită lui pater

familias numai închirierea muncii acestora, ceea ce. probabil, aducea mai

multe avantaje materiale decât vânzarea.

D^ asemenea este oprită expunerea nou-născuţilor, precum .şi

căsătoria copiilor împotriva voinţei acestora.

In tine, s^a admis că puterea părintească nu mai constituie o putere

materială, ci implică si îndatoriri, cum ar fi obligaţia de alimente faţă de

membrii familiei, de înzestrare a fiicelor etc.

Transformările suferite de patria potestas n-au rămas fără rezultate

în ceea ce priveşte capacitatea patrimonială a persoanelor aflate sub putere.

încă de la începutul epocii imperiale fiul este socotit că are o

personalitate juridică deosebită de a tatălui şi. în consecinţă, capabil de a se

obliga prin contractele sale. de a fi proprietar etc.

împăratul Augustus, sau poate chiar Caesar. în scopul alcătuirii unei

oştiri puternice, a îngăduit fiilor de familie să devină proprietari ai bunurilor

dobândite cu ocazia serviciului militar (peculium castrense) şi să poată

dispune de ele prin acle între vii sau prin testament.

Dacă însă murea înaintea tatălui, fără a fi întocmit un

teştamentrbuiiuiiteTgVEneau acestuia, Tfar "nu ca o moştenire, ci ca un

peculiu obişnuit (iure peculii).

împăratul Constantin extinde şi asupra celor care exercitau diferite

slujbe publice sau bisericeşti avantajele acordate de August ostaşilor; bunurile

pe care aceşti funcţionari le dobândeau în exerciţiul unor astfel de slujbe

alcătuiau aşa-zisul peculium quasicastrense, a cărui reglementare a fost

asimilată cu aceea a peculiului dobândit la oaste.

In vederea ocrotirii drepturilor copilului aflat în putere, împăratul

Constantin, trăgând concluzia logică din reformele sucesorale de la începutul

Imperiului, a stabilit că bunurile pe care copilul le dobândise prin moştenire

de la mama sa - la care mai târziu se vor adăuga şi alte bunuri - constituie, sub

numele de bona adventicia, o masă patrimonială care va rămâne proprietatea

copilului; asupra acestor bunuri tatăl va păstra însă, în timpul vieţii, un drept

de administrare şi folosinţă.

In epoca lui Iusţinian personalitatea juridică a copilului de sub

putere devine completă.

Impăratu} Iusţinian stabileşte că tot ceea ce dobândeşte copilul,

dobândeşte, ca regulă generală, pentru ej.

După ce am analizat ce este puterea părintească şi evoluţia ei istorică

trebuie să indicăm care sunt izvoarele ei, adică modurile juridice prin care ea

ar putea să ia naştere.

Patria potestas putea lua naştere prin căsătorie, prin adopţiune şi

prin legitimare. Primul este modul firesc şi cel mai obişnuit al dobândirii

puterii părinteşti, iar celelalte două au un caracter artificial, prezentând o

frecvenţă mult mai redusă.

Le vom cerceta, pe rând, pe fiecare.

3. CĂSĂTORIA ROMANĂ. CONDIŢII DE FOND

Cjtsătoria constituie cel mai obişnuit izvor al puterii părinteşti.

După jurisconsultul roman Modestin, căsătoria este "unirea

bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea

dreptului divin şi' uman", iar după definiţia din ţnstituţiilf, lui Iusţinian. iste

"unirea bărbatului ci[ femeia farp raniţă Hintr,.n comunii.iU <lr viaţă, de

nedespărţit"^

120 ni

Aceste definiţii privesc instituţia căsătoriei în mod idealist, în afara

vieţii sociale, cu toate progresele realizate de dreptul roman şi cu unele

excepţii de fapt, ce nu pot decât să întărească regula, niciodată femeia nu a

fost egală în drepturi cu bărbatul.

Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, care mergea până la

dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei, femeia nu a avut nici chiar în căsătoria

aşa-zisă liberă (sine mânu), după cum vom vedea în paragralul următor, o

poziţie juridică egală cu a bărbatului.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia) care şe

încheia, la început, de către capii de familie pe seama celor de sub puterea lor

si. mai târziu, de către viitorii soţi, cu consimţământul celor în a căror putere

se găseau.

Multă vreme logodna a fost privită ca o legătură care produce efecte

exclusiv morale, dar, începând din epoca împăratului Constantin, a devenit un

raport de drept cu consecinţe juridice penjjru, logodnici.

Pentru încheierea unei căsătorii se cereau anumite condiţii de fond,

care, cp toate modificările suferite în evoluţia lor, au rămas în esenţă aceleaşi.

1. „Consimţământul. In epoca cea mai veche a dreptului roman

căsătoriile persoanelor aflate sub putere se încheiau de către pater

Jamilias, care putea dispune de aceste persoane ca de nişte sclavi sau

lucruri. Mai târziu, alături de consimţământul capului de familie s-a

cerut şi acela al viitorilor soţi.

In măsura în care puterea capului de familie a suferit tot mai multe

limitări, şi paralel cu decăderea formalismului şi rigorismului dreptului

roman, consimţământul lui pater familias cedează pasul voinţei părţilor

interesate.

Aşa, dacă pater familias tace sau nu se opune, se prezumă că acesta

şi-a dat consimţământul, iar dacă se împotriveşte fără motive la căsătorie,

legea Iulia, edictată în timpul domniei lui August, îngăduie fetelor - împăratul

Iustinian, şi băieţilor - să se adreseze magistratului pentru a constrânge pe

şeful familiei să-şi dea consimţământul.

Când capul familiei nu putea să-şi dea consimţământul fiind absent,

nebun etc, dreptul bizantin a îngăduit copiilor să ¥e căsătorească si fără acest

consimţământ.

2. Vârsta. în momentul încheierii căsătoriei băiatul trebuie să fie

puber, şi femeia nubilă. Fixată iniţial de la caz la caz, limita inferioară de

vârstă a fost de timpuriu stabilită la 12 ani pentru fete; pentru băieţi, şcoala

sabiniană a continuat să o fixeze după o cercetare corporală, dar proculienii, a

căror opinie a prevalat în dreptul lui Iustinian, o stabileau la 14 ani.

3. Conubium. Prin conubium se înţelege dreptul de a contracta o

căsătorie romană, atât■ sub-aspectul obiectiv- cât si subiectiv.

Sub aspectul obiectiv numai cetăţenii romani, latinii vechi (prisci

Latini) si cei cărora, ca o favoare, li s-a acordat conubium puteau încheia o

căsătorie romană.

Sub aspect subiectiv se cereau îndeplinite anumite condiţii:

a) Viitorii soţi să nu fie rude între ei, nici în linie directă şi

nici în linie colaterală. In linie directă la infinit, în linie colaterală

până la un anumit grad, care a variat în cursul vremii.

Sub Imperiu, căsătoria între colaterali a fost îngăduită cu condiţia ca

nici unul dintre viitorii soţi să nu fie la un grad depărtare de strămoşul comun

(de pildă, fratele cu sora).

b) Viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfimtas) este

legătura de rudenie care uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie,

în linie directă, o piedică la căsătorie la infinit, iar în linie colaterală, între

cumnaţi şi cumnate.

c) Nici unul dintre vi i to r i i soli să nu fie căsătorit, bigamia fiind

prohibită.

^) Văduva nu se putea recăsători timp de 10 luni (mai apoi 1 an) de

la moartea soţului ei. Acest termen de viduitate, motivat la început prin

considerente morale (doliul datorat bărbatului), îşi găseşte raţiunea în

necesitatea de a se evita incertitudinea asupra paternităţii copilului care s-ar

naşte în acest interval (turbatio sanguinis).

e) Condiţia socială constituia o altă piedică la căsătorie. Astfel, până

la legea Canuleia. căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită, iar până la

August - aceea dintre cetăţenii născuţi liberi (ingenui) şi dezrobiţi.

f) în fine, unele acte normative opresc căsătoria guvernatorilor din

provincii cu o femeie originară sau domiciliată în acea provincie.

122

X

rfl soţiillli adulter cu complicele său, a tutorelui sau a fiului |ni ™ pupila sa

etc.

\

4. FORMELE CĂSĂTORIEI ROMANE

■ Cea mai veche formă de căsătorie romană era căsătoria aşa-zisă

cum mânu. Femeia astfel căsătorită rupea orice legătură c» vechea ei familie

şi, intrând în familia bărbatului, cădea sub puterea (manus) şefului de familie.

Această formă de căsătorie, singura compatibilă cu puterea

nelimitată pe care ordinea juridică o acorda lui pater familias, asigura acestuia

o deplină autoritate asupra soţiei. în acest mod femeia intra într-o adevărată

supuşenie faţă de capul familiei, având poziţia juridică a unei fiice (loco

filiae) sau a unei nepoate (loco neptis).

Atât de strâns era legată ideea de putere (manus) de instituţia

căsătoriei, încât dobândirea unei astfel de puteri însemna, implicit, încheierea

căsătoriei.

Formalităţile de dobândire a lui manus şi deci de încheiere a

căsătoriei erau:

a) Confarreatio care consta dintr-o ceremonie religioasă, cu care

ocazie se pronunţau diferite cuvinte sacramentale în faţa a 10 martori şi a

preotului lui Iupiter. De o străveche origine italică, probabil indo-europeană.

această solemnitate, care prezenta şi numeroase reminiscenţe agrare, era

rezervată exclusiv patricienilor.

b) Coemvtio se reducea la vânzarea fictivă a soţiei de către pater

familias respectivului soţ. Procedeul utilizat era acel al mancipaţiunii care, aşa

cum vom vedea, este un mod de transferare a proprietăţii, fapt care reliefează

încă o dată condiţia inferioară a soţiei. Formele erau aceleaşi deci ca pentru

înstrăinarea unui sclav, a unui fond de teren etc, numai cuvintele pronunţate

erau altele. Spre deosebire de confarreatio, coemptio constituie procedeul de

căsătorie rezervat plebeilor.

c)itLJsus consta dintr-o simplă convieţuire a femeii cu bărbatul

vreme de un an de zile, după care femeia intra în familia acestuia. Acest

procedeu este foarte asemănă*'r cu modul de dobândire a

pmprietăţii numit uzucapiune, pe temeiul cărui.i >< I v

un bun mobil timp de un an devine proprietarul acesti \£'

"'

Acest lucru reliefează identitatea poziţiei jundu -*

-trăvechiul drept roman, cu aceea a unui lucru oarecare.

Căsătoria cum mânu cu timpul cade în desueta :a/,boaiele

punice, legăturile familiei romane încep să uceririle

Romei, dezvoltarea comerţului şi a sclavajului \ml nai mare libertate

membrilor familiei.

Nobilimea se îmbogăţeşte rapid datorită exploatării tot mai

accentuate a provinciilor şi sclavilor. Femeile devin tot mai moderne"; iubesc

fastul şi luxul, petrecerile zgomotoase- şi viaţa independentă. Se simte tot mai

puternic influenţa Greciei, care aduce o atmosferă de îngăduinţă în raporturile

familiale faţă cu severitatea şt austeritatea (gravitas) care caracterizau relaţiile

maritale în epoca veche

Datorită acestor cauze apare o nouă formă de căsătorie: căsătoria

aşa-zisă liberă, căsătoria sine mânu. în care femeia nu intra în familia

bărbatului şi nu cădea, în consecinţă, în puterea şefuliii de lamilie (in mânu

mariti).

Noua formă de căsătorie nu se realiza prin formalităţi juridice. Pentru

existenţa ei se cereau să fie întrunite două elemente: affectio marilalis şi

honor matrimonii. Prin affectio maritalis se îpţelege intenţia reciprocă a

viitorilor soţi de a întemeia o Viaţă comună, de a se comporta ca soţ şi soţie,

iar prin honor matrimonii -convieţuirea materială ca atare.

Cercetările mai noi au arătat perfecta similitudine dintre căsătoria

sine mânu şi posesiune, căci în materie de posesie se cer două clemente: un

element volitiv, intenţional (animus), adică voinţa de a poseda, şi un element

material (corpus) care reprezintă stăpânirea materială a lucrului.

Dovada acestor două elemente se putea face în orice mod. De

altminteri ele sunt atât de intim legate între ele, încât dovadă elementului

material implicit aduce recunoaşterea celui intenţional. Honor matrimonii şi

affectio maritalis constituie - aşa cum s-a spus -o h<-ud iadă juridică, adică o

figură gramaticală care exprimă o real i tate unică prin mijlocirea a două

expresii.

124 125

/

Dovada acestor elemente rezultă, de pildă, dintr-o deductio m

domum mariti (aducerea femeii în casa bărbatului), dintr-o petrecere care a

avut loc cu ocazia căsătoriei (festivitas nuptiarum), din întocmirea unui act

dotai (instrumentum dotale) etc. Ba mai mult, un text dintr-o operă a juristului

Modestin, păstrat în Digeste, prezumă existenţa căsătoriei din simplul fapt al

convieţuirii unui om liber cu o femeie onestă şi născută liberă.

Structura posesorie a acestei căsătorii s-a menţinut şi în epoca

postclasică şi bizantină când, ca şi în instituţia posesiunii care tinde să se

juridicizeze, asistăm la creşterea importanţei elementului intenţional în dauna

celui material, ca urmare a aceleiaşi tendinţe de juridicizare.

5. RAPORTURILF PFRSONAIF DJNTRF SOŢI

în căsătoria-fcM/Tz mânu femeia .intra în _pute rea .capului, de

familie (in mânu mariti).

Puterea maritală, nelimitată la început, pe măsura dezvoltării vieţii

economice a fost mărginită în exerciţiul ei, dar principiul superiorităţii

bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod ronsecvent,. aţâţa vreme cât

a.existat..a^şL£ejQ_^_căsăţorie.

Soţia căsătorită cum mânu are în noua familjp V.alitatea He fiică

(loco filiae). dacă bărbatul sau are calitatea ăe. pafrfnmilinv «an pe aceea de

nepoată (loco neptis). dacă soţul ei se găseşte încă în puterea tatălui său.

Rupând orice legătură__de rudenie cu familia sa de origine, soţia

jntră în familia soţului, devine agnată cu agnaţii soţului ei şi participă la

exerciţiul cultului familial al nou săle~tamilii ~

In căsătoria sine mânu femeia rămâne juridiceşte în familia ei

derQrigine, deci în puterea tatălui său sau, dacă era sui iuris, în tutela agnaţilor

săi.

Deşi soţia nu se găsea în puterea capului de familie, totuşi poziţia ei

socială nu era identică cu a bărbatului. Ea primea numele acestuia, domiciliul

său era acela al bărbatului şi, dacă părăsea domiciliul, soţul putea s-o

urmăreaţi şi s-o readucă acasă, folosind interdictul de uxore ducenda el

exhibendu.

126

Soţii erau îndatoraţi să-şi poarte respectul reciproc, iar în justiţie nu

se puteau cita decât cu îngăduinţa magistratului.

Adulterul soţiei era însă cu mult mai greu pedepsit decât cel al

bărbatului; până în epoca lui August, capul de familie putea să pedepsească el

însuşi pe soţia infidelă, dar prin legea luliu </<■ adulivrns şi prin alte

dispoziţii normative, dreptul de a pedepsi pe soţia adulteră a trecut asupra

statului.

6. RAPORTURILE PATRIMONIAI.F. DINTRF SOŢI. DOTA. j

DONAŢIA ANTE NUPTIAS 1 .. ._ N—*--'

In căsătoria cum mânu întreaga avere a femeii Jiecea jn patrimoniul

soţului, iar la moartea acestuia soţia dobândea, alături, de reilalţi rrţpşţfnitori.

o cotă-parte succesorală.

In cazul căsătoriei sine mânu sejmpunea a seface, J^ujjrivire la

bunuri, o distincţie între soţia aliem iuris şi sui iuris.

Soţia alieni iuris continua să fie supusă autorităţii domestice a

capului vechii sale familii si tot ceea ce dobândea ea, dobândea pentru acesta

Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor

constituite dotă; ea putea să se oblige cu-eoncursiil tutorelui său şi să

dobândească proprietatea asupra altor bunuri, dar, dacă femeia nu putea

dovedi provenienţa achiziţiilor sale, o prezumţie formulată de către

jurisconsultul Q. Mucius Scaevola (praesumtio Muciana) stabilea că acestea

vin de la soţ.

Intre ei. soţii puteau să încheie orice act juridic, cu excepţia

donaţiilor, prohibite, la finele Republicii, de dreptul cutumiar, pe

considerentul că ele ar putea fi rezultatul unei presiuni din partea unuia dintre

soţi.

Un senatus-consult din epoca lui Caracalla (oratio Antonini)

a stabilit că astfel de donaţii sunt valabile dacă soţul donator a murit

făta sa şi fi manifestat voinţa de a desface donaţia. ________________________

In vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia să se constituie

soţului o dotă fie de către femeie, dacă era sui iuris, fie de către capul de

familie, dacă aceasta era alieni iuris, fie, în sfârşit,

chiar de către otejjtăpersoană, indiferent dacă femeia era .sui sau alieni iuris.

Dota se putea constitui, din punct de vedere juridic, prin mai multe

procedee:

a) Prin datio dotis^jidică printr-un transfer de proprietate a

bunurilor dotale către respectivul soţ, care se efectua prin procedeele

obişnuite de înstrăinare a proprietăţii.

b) Pe calea unui contract verbal, prin care constituentul dotei

promite soţului beneficiar bunurile dotale (dictio doiis şi promissio dgţis).

c) începând din anul 428 e.n. s-a hotărât, printr-o constituţie a

împăratului Teodosie al 11-lea, că dota poate ii constituită printr-un simplu

pact, fără nici o formalitate.

E0Iâ.^SY£S£

a_J!I.

0£i"i£ţS.

t?

a, bărbatului şi acesta trehuia s-o

folosească în vederea susţinerii căsătoriei.

CIT timpul puterile soţului asupra dotei au fost limitate, avâpdu-se în

vedere interesele soţiei în eventualitatea unui divorţ. Prin legea lulia de fundo

dotali. soţul nu putea înstrăina fondurile italice decât cu învoirea soţiei, iar în

dreptul postclasic această dispoziţie este extinsă la orice iei de proprietate

imobliară. La rândul său, împăratul Iustinian înlătură posibilitatea ca femeia

să-şi dea un astfel de consimţământ, limitând astfel şi mai mult prerogativele

soţului.

La desfacerea căsătoriei dola trebuia res t i t ui tă constituentului sau

persoanei pe care acesta a indicat-o.

Î3_§I^c.a., Y.eci^^ constituirilor de dotă erau mai rare.

restituirea dotei se asigura printr-un corUract^y^rbal prin care soţul

se. .obliga—La... Jfcslilui re a bunurilor dotate.

înr.ă de la finele Republicii, o dată cu slăbirea legăturilor familiale,

care se concretiza într-un număr toLmaijiiai^iie_Uiyorluji, s-a impus ideea că

restituirea dotei, în momentul desfacerii căsătoriei, este o îndatorire firească a

soţului, deoarece menirea dotei era să satisfacă cu exclusivitate necesităţile

menajului conjugal.

De aceea pretorul dă soţiei, în caz de desfacere a căsătoriei, o

acţiune în restituirea dotei {actio rei uxoriue). pe temeiul căreia

judecătorul va stabil i concret ce va trebui să restituie, în conformitate cu

echitatea, u-speclivul soţ.

Soiul va fi obligat să înapoieze bunurile dotale în natură, afara dara

nu au fost preţuite. în actul de dotă, în bani, când va putea să restiiun numai

valoarea lor.

!5*•'mituirea trebuie să jşe_j£C_ă_jie jndaţăj_dacă însă bunurile

dotali constau în lucruri determinate în gen sau în lucruri preţuite în bani

icstituirea se putea face şi în raţe.

Condamnarea soţului la restituirea bunurilor dotale se va face

avându-se i rTveOeFe~posibilităţile~saîe_econornice, nefiind îngăduită o

condamnare care să depăşească activul său patrimonial. Cu alte cuvinte, soţul

se bucură de aşa-zisul beneficiu de competenţă (beneficium competentiae).

Restituind dota, soţul putea, în virtutea legii, să reţină unele bunuri

dotale. Astfel de reţineri erau îngăduite pentru creşterea copiilor rezultaţi din

căsătorie (propter liberos), pentru lucrurile sustrase de către soţie (propter res

amotas), cu titlu de pedeapsă pentru imoralitatea soţiei (propter mores), ca o

despăgubire pentru lucrurile dăruite soţiei (propter res donatas) şi, în sfârşit,

pentru cheltuielile necesare sau utile făcute în vederea întreţinerii averii dotale

(propter impensas).

Aplicarea acţiunii create de pretor pentru cazul divorţului (actio rei

uxoriae) a fost extinsă, posterior, şi căsătoriei desfăcute prin moartea soţului;

acţiunea se intenta în asemenea caz împotriva moştenitorilor soţului.

In epoca lui Iustinian, acţiunea în restituirea dotei se numeşte actio

de dote; obligaţia de restituire decurge din lege, prezumându-se existe nŢTi

unei stipulaţii tacite. Re ten ţii le au fost abolite, dar cheltuielile necesare

micşorau de plin drept dota şi soţul putea să opună în compensaţie creanţele

sale soţiei care cerea restituirea dotei.

Restituirea bunurilor dotale este garantată femeii de o ipotecă

geju;i.ilă~ŞÎTacîtă, "căl^âVea Ting'din ziua încheierii căsătoriei.

In corelaţie cu dota apare, în epoca postclasică, aşa-zisa donaţii

inainţe_de^căsătorie (ante niiptias), numită de Iustinian "pentiu căsătorie"

(propter nuptws).

-l OO 129

Slăbirea raporturilor familiale şi nesiguranţa căsniciilor din epoca de

declin a sclavagismului roman au dus la apariţia unei instituţii menite să

asigure unele avantaje soţiei entru caz de divorţ imputabil soţului sau de

predeces al acestuia.

Este vorba despre darurile pe care soţul Ic- face soţiei, înainte de

nuntă, în vederea asigurării acesteia pentru cazurile susmenţionate.

Foarte răspândită în Orient, instituţia se încetăţeneşte în întreg

Imperiul Roman, iar împăratul Iustinian o asimilea/ă, in ceea ce priveşte

structura ei. cu dota.

\ . V7. DESFACEREA CĂSĂTORIM. DIVORŢUL

Căsătoria se putea desface fie în mod forţat, fie voluntar. In mod

forţat, căsătoria se putea desface fie prin moartea, fie prin pierderea libertăţii

sau cetăţeniei unuia dintre soţi. în acest din urmă caz soţul care şi-a pierdut

libertatea sau cetăţenia, devenind sclav sau, respectiv, peregrin, nu putea să-şi

păstreze calitatea de soţ, deoarece între un cetăţean roman şi un sclav sau un

peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă (iustae nuptiae).

Tot forţat se mai putea desface căsătoria dacă ulterior încheierii

acesteia a apărut o piedică la, „căsătorie (impedimenîum supervemens), cum

ar fi în cazul în care socrul adoptă pe ginerele său (incestum supervemens),

fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa sau când soţul unei dezrobite

devine senator.

Cu privire la desfacerea căsătoriei în modyoiuntarjrebuie să. facem o

distincţie între căsătoria cum mânu şi sine mânu.

Căsătoria cum mânu, dacă se încheiase prin confarreatio. se

defăceaj3nntr.-o j>ole_mnhate_jnversă, numită diffareatio. iai__dacă_ se

încheiase prin coemptio sau usus se desfăcea pnntr-o remancipai io, adică

femeia era mancipaţă (trecuţă_Jn_£uterea^jinjeiJ^r^jp£i^oane, care apoi o

elibera.

Căsătoria sine mânu se putea desface mai uşor: încheiată prin

întrunirea celor două elemente, affectio maritalis_şiJi<>nor matrimonii, ea

se desfăcea de îndată ce unul dintre aceste două clemenţe .înceţa_să mai

existe, fără să fie necesară nici o formalitate.

I In epoca în care puterea capului de familie era încă nelimitată

acesta pi . i r . i desface căsătoria celor aflaţi sub puterea sa fără sa l< ceară

cnsimţământul, dar, în măsura în care această putere a I'OM limitata m

exerciţiul ei, voinţa soţilor a prevalat asupra celei » şefului <li- t . i ini i ie

(paterfamilias).

Hivorţul este desfacerea voluntară a căsătoriei sine mânu ! soţii.

ik|. i ce au parcurs împreună o parte a existenţei lor, se despaii I (dive-fi'Hur),

urmând căi diferite.

Desfacerea căsătoriei se realiza printr-o simplă separan i majenaiâ a

soţilor făcută cu această intenţie. Părţile puteau proceda I la anumite acte care să

le concretizeze intenţia de a desface căsătoria, dar astfel de acte aveau o valoare

numai probatorie. De pildă, unul dintre soţi putea notifica celuilalt Voinţa de a

desface căsătoria l (repudium). soţul putea pronunţa în faţa martorilor anumite

cuvinte " din care să rezulte voinţa sa de a pune capăt vieţii conjugale, se

rupea actul dotai etc.

i Unii cercetători opinează că în epoca lui August, legea luha

■ de adulîeriis ar fi cerut pentru valabilitatea divorţului îndeplinirea anumitor

forme: o declaraţie verbală sau întocmirea unui înscris înaintea a şapte

martori, având calitatea de cetăţeni romani etc.

Această opinie nu se poate susţine deoarece, pe de o parte,

| multe dintre textele pe care se întemeiază susţinătorii ei

sunt

j interpolate, iar pe de altă parte aceste formalităţi au numai o valoare

probatorie, nefiind cerute ad solemnitatem. în sfârşit, practica

ulterioară a dreptului roman n-a cerut niciodată, pentru validitatea

divorţului, astfel de declaraţii sau înscrisuri.

Divorţul a fost în societatea primitivă romană ejrtrem_de rar.

i ( ulă de bază în procesul de producţie, familia romană nu se putea

Hţl' 'ace cu uşurinţă. Aproape fa întreaga epocă republicană (până în

] i■■■■': 200 î.e.n.) divorţul a fost privit nefavorabil de morala vremii şi

! '•''"• îngreuiat de ordinea juridică, care pedepsea cu nota censoria pe

i eare divorţau fără temei.

' \ După războaiele punice şi mai ales în Imperiu, odată cu

M■>înţa de bogăţii aduse la Roma din jefuirea provinciilor, cu

i terea luxului şi a influenţelor helenistice etc, contradicţii

1«*

iile şi decăderea morală se reflectă şi în relaţiile familiale*

130 I <l

o vA în păturile de mai sus, mai ales, aceste relaţii primesc un

{} caracter "monden", cu totul opus virtuţilor romane din epoca veche.

Xj^D-ivorţurile devin tot mai obişnuite reflectând - prin uşurinţa eu care

erau îngăduite şi prin frecvenţa lor - lipsa de moralitate

___________________________________________________________ .şi

contradictiije sociale 5l£_erxţ£ij

Deseori împăraţii intervin încercând, în interesul statului ros de aceste

contradicţii interne, să îngreuieze despărţirile fără temei. Rezultatele au fost

neînsemnate, deoarece prin legi juridice nu se poate remedia o realitate socială

şi de aceea împăratul Iustinian nu face altceva decât, consacrând situaţia de

fapt. să stabilească următoarele ,categorii de divorţuri.

a) Divorţul prin consimţământul mutual (commum consensul

_jeşte^jidmis faraonici o limită.

b) De asemenea este îngăduit divorţul motivat de un fapt

neimputabil celuilalt soţ (căderea în prizonierat, impotenţa unuia dintre soţi

etc).

c) Divorţul determinat de vina unuia dintre soţi (de pildă. în caz de

adulter) este la fel îngăduit, dar soţul vinovat este pedepsit.

d) Orice altă formă de divorţ este declarată ilicită (sine msta causa)

şi pedepsită, dar, cu toate penalităţile impuse soţului care se desparte fără

motiv, căsătoria rămâne totuşi desfăcută.

-4 8. CONCUBINATUL

i ■

' Concubinatul este o uniune stabilă între două persoane de sex

diferiL_căreia îi lipseşte affeciio maruahs. adică intenţia celor două

părţi de a se considera sot si soţie. Coricubmatul apare

ca o

c6nsecjn.ţă a numeroaselor impedimente la căsătorie prevăzute

de

dreptul pozitiv; în asemenea căzuri _ câşâtpria_ 1iuid_._

jimpfisibil4.

concubinatul apare ca o modalitate de convieţuire onorabilă şi stabilă

a respectivelor persoane. Datorită acestor trăsături ale

sale,

concubinatul nu era privit defavorabil din punct de vedere moral.&ăţ_>

constituind o cale de ocolire a unor dispoziţii leuale, nu avea efecte

juridice, copiii născuţi din astfel de uniuni fiind socotiţi nelegitimi

Lvu}so concepti).

în conformitate cu teoria posesorie a căsătoriei sine mânu, pe care am

expus-o anterior, concubinatul apare pe plan juridic similar detenţiunii,

deoarece, ca şi detenţiunea, se întemeiază pe o stare de J'apt; pe convieţuirea

celor două părţi (în detenţiune corpus), căreia insă îi lipseşte affectio maritalis

(în detenţiune animus possidendi), idică intenţia reciprocă a părţilor de a se

considera soţ şi soţie.

In dreptul lui Iustinian situaţia copiilor născuţi din concubinat [liberi

naturales) se îmbunătăţeşte; ei primesc un drept la alimente şi unul de

moştenire, de proporţii reduse însă, la averea tatălui lor rjatural.

Datorită răspândirii sale şi a opiniei sociale favorabile acestei uniuni

permanente, concubinatul se transformă acum într-un fel de căsătorie

inferioară (inaequale comugium).

9. ADROGAŢIUNEA ŞI ADOPŢIUNI A ,

Adrogaţiunea şi adopţiunea sunt două vechi instituţii ale dreptului

roman, menite să creeze în mod artificial puterea părintească şi să introducă în

cadrul unei familii, lipsită de descendenţi, persoane care aparţin unui alt grup

familial.

în acest mod un şef de familie poate să-şi creeze descendenţi care

să-i urmeze la administrarea bunurilor, sâ-i perpetueze numele şi să-i continue

cultul familial.

Aceste instituţii, a căror existenţă o constatăm la mai toate popoarele

antice, nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte scopul pe care-1 urmăresc

şi de aceea într-un sens larg, adrogaţiunea şi adopţiunea pot fi privite mai

degrabă ca două aspecte ale aceleiaşi instituţii.

Adrogaţiunea (adrogatio) este actul prin care un pater familias ia în

puterea sa (in potestate) o persoană sui iuris, deci un alt cap de familie (pater

familias). Acest act se realiza, în urma încuviinţării pontifilor, printr-un vot al

adunărilor curiate (let curtata). Când adunările poporului pe curii au încetat să

se mai întrunească, adrogaţiunea avea loc în faţa a 30 de lictori, care -

odinioară însărcinaţi să convoace poporul - se substituiseră cu timpul celor 30

de adunări curiate.

132

133

Avizul colegiului pontifilor, fără de care nu se putea face o

adrogaţiune, era instituit în vederea unui control al acestui important act,

pentru a se vedea în ce măsură interesele invocate de adrogant justifică

trecerea unui alt cap de familie (pater familias) în puterea sa şi ce consecinţe

poate avea un astfel de act pentru cetate.

După adrogaţiune toate bunurile celui adrogat trec. de plin drept, în

proprietatea adrogantului. Datoriile adrogatului se sting, întrucât, pe de o

parte acesta şi-a pierdut vechea sa calitate juridică de sui iuris, pe temeiul

căreia a contractat respectivele datorii, si. pe de alta, întrucât a câştigat o altă

calitate, de aliem iuris, în virtutea căreia însă nu poate fi urmărit de creditori,

deoarece în această nouă calitate n-a contractat nimic şi. în consecinţă, nu

datore-'/.ă nimic. .

Pretorul însă. ţinând seama de interesele creditorilor, a intervenit,

dându-le acestora. împotriva adrogatului. o acţiune în urmărirea debitelor cu

ficţiunea că adrogaţiunea n-a avut loc; în acest mod creditorii puteau urmări

pe fostul lor debitor în restituirea datoriilor, ca şi cum acesta n-ar fi suferit

nici o schimbare de stare civilă.

Femeile, deoarece nu puteau lua parte la şedinţele comiţiilor curiate,

nu puteau fi adrogate.

De asemenea, nu puteau fi adrogaţi impuberii, adică tinerii care nu

au împlinit 14 ani, deoarece aceştia, fiind lipsiţi de capacitatea de exerciţiu,

exista temerea că nu ar putea bine cumpăni toate consecinţele pe care le

implică un asemenea act

Pe vremea împăratului Antoninus Pius s-a admis adrogarea

impuberilor, dacă interesele lor o cereau, luându-se diferite măsuri în vederea

salvgardării acestor interese.

Aşa, dacă impuberul constată, când devine puber, că adrogaţia este

în detrimentul său, se poate adresa magistratului şi poate cere desfacerea

adrogaţiei şi restituirea bunurilor sale.

Normele dreptului imperial prevăd de asemenea şi alte dispoziţii de

ocrotire a adrogatului impuber în caz de emancipare a acestuia, de

dezmoştenire a lui etc, urmărindu-se în toate cazurile să se împiedice

speculaţiile pe care ar putea să le încerce cu privire la averea impuberului un

adrogant necinstit.

In epoca târzie a Imperiului, formele adrogaţiunii s-au simplificat,

realizându-se prin rescript imperial. S-a îngăduit, de asemenea, să poată fi

adrogate şi femeile.

In timpul lui Iustinian adrogaţiunea încetează de a mai

i ransfera adrogantului deplina proprietate asupra bunurilor adrogatului,

îngăduind acestuia numai un drept de folosinţă asupra lor. _______________

Adopţiunea (adoptio) este dobândirea puterii părinteşti asupra unei

persoane alieni iuris. J§e puteau adopta persoane de amândouă sexele.

Adopţiunea se realiza printr-un procedeu tehnic, care consta Jin

două acte:

a) Legea celor XII table prevedea că tiuite familie vândut^e pater

familias de trei ori ieşea definitiv de sub puterea acestuia..

Jurisprudenţa romana a folosit această dispoziţie decemvirală in

vederea realizării adopţiunii. Capul familiei vindea unui terţ, cu care se

înţelesese anterior, de t re i o r i . în mod formal, pe fiul său. După a treia

vânzare fiul ieşea de sub puterea capului de familie, dar rămânea în

stăpânirea (in mancipio) t e r ţ u l u i

fc>)JJinţează actul propriu-zis al adopţiunii. cajre__are loc iOaintea

magistratului. Aici intervine adoptatorul şi revendică pe copil de la terţ,

afirmând că este al său (vindicatm filn).

Terţa persoană, care are un rol formal, nu se opune, şi pretorul

atribuie pe copil celui care-1 reclama, adică tatălui adoptiv (datio in

adoptwnem).

Copilul astfel adoptat iese din familia sa de origine si intră în aceea a

tatălui său adoptiv.

Adopţiunea putea prezenta, pentru copilul adoptat, o primejdie, în

ceea ce priveşte drepturile sale succesorale, dacă era emancipat de tatăl său

adoptiv, deoarece în acest caz, după ce pierduse prin adopţiune dreptul de

moştenire în familia sa de origine, îl pierdea, în urma emancipării, şi în noua

sa familie adoptivă.

Deşi după reformele succesorale ale dreptului pretorian această

primejdie s-a micşorat, totuşi nu a dispărut. Aşa, de pildă, dacă tatăl său

natural murea înainte de emancipare, copilul nu mai putea dobândi nimic din

succesiunea părintească, iar posibilitatea de a moşteni, ca şi cognat, pe tatăl

său adoptiv era exclusă, deoarece nu erau rude de sânge.

\

134 135

Pentru a evita astfel de situaţii, împăratul lustinian a creat două

„feluri de adopţiuni: o adopţiune cu efecte depljnr (nrlgptm plena) şi una cu

efecte reduse (adoptio minus plena). De asemenea, împăratul a simplificat

procedura veche a emancipării, înlocuind-o cu o declaraţie a celor doi capi de

familie înaintea autorităţii.

Adopţiunea cu efecte depline nu era îngăduită decât atunci când nu

exis)a vreo primejdie care să ameninţe pe cel adoptat în drepturile sale

succesorale. Aşa, de pildă, este îngăduită în cazul când cel adoplaî intră în

puterea unui ascendent matern (care, anterior, bineînţeles, nu avea puma

polcstas asupra celui dintâi), deoarece. în cazul unei emancipări, persoana

care fusese adoptată continuă să vină la moştenirea adoptatorului în calitate

de rudă de sânge.

Adopţiunea cu efecte reduse păstra dreptul de succesiune al

adoptatului în familia jşa de origine, aşa încât. în caz de emancipare, deşi

pierdea drepturile de moştenire în familia adoptatorului, le păstra pe acelea

din familia în care se născuse. Acest gen de adopţiune devine adopţiunea

obişnuită în dreptul lui lustinian.

In dreptul roman exista şi o adopţiune testamentară, adică realizată

prin mijlocirea unui testament,. Se discută asupra naturii juridice a acestei

adopţiuni; unii o privesc ca o simplă instituire de moştenitor, făcută cu

condiţia ca respectivul adoptat să ia numele testatorului, iar alţii ca o

adrogaţiune, care, realizându-se după moartea adrogantului, nu ar crea

puterea părintească asupra celui adrogat.

Adrogaţiunea şi adopţiunea au avut o largă sferă de aplicare, menite

fiind nu numai să creeze artificial patria potestas, aşa cum am văzut, dar şi să

realizeze anumite scopuri politice.

Corectând lipsurile sistemului artificial de rudenie civilă, aceste

instituţii serveau ascendenţilor să dobândească puterea părintească asupra

unor descendenţi rămaşi în afara ei, ca de pildă asupra urmaşilor prin femei,

asupra descendenţilor născuţi în afara căsătoriei etc.

în scopuri politice, adrogaţia şi adopţiunea puteau servi latinilor să

dobândească cetăţenia romană, plebeilor să devină patricieni, dacă anumite

interese familiale patriciene cereau acest lucru, patricienilor să devină plebei,

în vederea exercitării tribunatului

li bei şi în sfârşit, împăraţilor să-şi desemneze moştenitorul u/umtiv.

10. LEGITIMAREA

In cel mai vechi drept roman, când singura rudenie era

ulenia civilă, copilul născut în afara căsătoriei nu putea fi privit ca

udă nici cu tatăl său natural şi nici cu mama sa, deoarece agnaţiunea

udenia civilă) nu se putea stabili nici faţă de tată, întrucât căsătoria

■AI exista, şi nici faţă de mamă, întrucât acest gen de rudenie se

;ansmitea numai prin bărbaţi.

După ce s-au recunoscut anumite efecte juridice cognaţiunii, idică

rudeniei de sânge, copilul este privit ca fiind rudă cu mama SL, iar nu şi tatăl

său; în adevăr, dovada maternităţii, a faptului naşterii, ca simplă, dar aceea a

paternităţii era. în acea epocă, foarte grea şi ■ ie aceea numai căsătoria putea

genera un raport de rudenie între tată : copil. Cu alte cuvinte, la_ Roma nu

puteau exista decât taţi legitimi i nu naturali.

Tatăl nu putea fi decât soţul mamei copilului şi, în virtutea

unei prezumţii ştiinţifice, se bucura de calitatea de copil legitim şi

icela care se născuse în interval de 10 luni de la desfacerea căsătoriei.

Un singur mijloc avea tatăl natural de a-şi recunoaşte copiii:

idrogatiunea si adopţiunea.

Urmărind ipteresele familiei legitime, dreptul roman s-a arătat

,wtil rapilnlni nntliral Cu toate acestea, aşa cum am

văzut,

oncubinatul. răspândit pe scară mare în epoca imperială, JUL_gxa

icfavorahil privit în concepţia socială a timpului si treptat s-au

'■ egunoscut unele avantaje copiilor născuţi din astfel de uniuni.

Astfel, împăratul Constantin dă posibilitatea celor care trăiau in

concubinat să-şi legitimeze copiii, cu condiţia ca soţii să se căsătorească

într-un anumit interval de~~timp şi să nu aibă copii legitimi. Măsura a avut

un caracter temporar, dar împăratul Anastasie a transformat-o într-una cu

caracter stabil. lustinian, la rândul său, i-a dat o reglementare definitivă,

îngăduind-o:

a) când căsătoria ar fi fost posibilă şi în momentul concepţiei

copilului, ceea ce exclude, de pildă, legitimarea copiilor adulterini;

136 137

b) dacă se redactează un contract de căsătorie (instrumentum

dotale);

c) şi dacă copilul consimte sau nu se opune la legitimare.

Dacă susmenţionata formă de legitimare prin căsătorie

(numită per subsequens matrimonium. adică prin căsătorie subsecventă) nu

era posibilă, de pildă_cânjdjgpjicuJbjrjâ.JLJIUlliL-.feând şi-a dedicat viaţa

ascetismului religios etc;_:_^uj1jrnajj_a_ îngăduit ca legitimarea să se facă

prin rescript imperial (per rescriptum principis). 0__ulţimă_ formă de

legitimare este aceea prin oblaţiunea făcută curiei (per oblationem curme),

creată din motive fiscale. Deoarece impozitele se strângeau cu greu de la

populaţie şi deoarece membrii curiilor municipale, răspunzători de adunarea

acestor impozite, nu puteau face faţă unei astfel de sarcini, cu greu se găseau

persoane care să îndeplinească dregătoria de decurion (membru al unei curii

municipale). Pentru a asigura recrutarea acestor dregători, împăraţii Teodosiu

şi Valentinian au îngăduit legitimarea copiilor născuţi din concubinat, cu

condiţia ca tatăl să înscrie pe lista curiei municipale a domiciliului său pe fiul

legitim şi să-i dea cel puţin o parte din averea sa, iar dacă era vorba despre o

fiică, s-o înzestreze şi s-o căsătorească după un decurion.

Capitolul XIV

STINGEREA PUTERII PĂRINTEŞTI

1. STINGEREA PUTERII PĂRINTEŞTI PE CALE NATURAIĂ

Atâta vreme cât capul familiei (pater ţamilias) este în viaţă, ci îşi

exercită puterea părintească asupra descendenţilor, căci, aşa cum am mai

arătat, dreptul roman nu cunoaşte un majorat în sensul actual al termenului şi,

indiferent de vârsta sau de poziţia socială a copiilor, aceştia se aflau in

potestate până la moartea capului lor de familie.

In mod firesc puterea părintească înceta, aşadar, prin moartea capului

de familie, când fiicele şi fiii săi deveneau sui tuns. De asemenea, dacă pater

familias îşi pierdea libertatea, căzând în prizonierat, sau cetăţenia, pe temeiul

unei pedepse grave, sau dacă îsi_ schimba starea familială, de pildă printr-o

adrogaţiune, puterea părintească înceta să mai existe, căci, în asemenea cazuri,

pater familias suferise o aşa-zisă moarte civilă.

în virtutea legii ficţiunii postliminium-ului însă, pe care am

cercetat-o în altă parte, dacă pater familias se reîntorcea din prizonierat, era

privit că nu şi-a întrerupt niciodată exerciţiul acestei pjuteri. după cum, cel

cate-si pierduse cetăţenia. îşi redobândea, pe temeiul unei reabilitări, o dată cu

cetăţenia ;i PYPrriţiiiI puterii părinteşti.

Puterea părintească putea să se stingă şi prin moartea naturală a

copilului sau prin moartea sa civilă, adică prin pierderea libertăţii, a cetăţeniei

sau printr-o schimbare de stare familială, de pildă printr-o adopţiune într-o

altă familie sau printr-o emancipare.

în cazul redobândirii libertăţii copilul,„reintra, în virtutea

postliminium -ului, sub vechea putere părintească, ca şi în cazul redobândirii

dreptului de cetăţenie în urma unei reabilitări.

138 139

Deşi puterea părintească nu se stinge, în principiu, prin dobândirea

unei dregătorii de către copil, totuşi, în mod excepţional, s-a admis, din

considerente religioase, care cântăreau greu în societatea romană, că fata care

devine preoteasă a zeiţei Vesta şi băiatul care îmbracă funcţia de preot al lui

Iupiter. scapă de sub puterea părintească.

In dreptul lui Iustinian. adică în epoca în care puterea părintească

ajunsese să fie mult limitată în conţinutul ei. ca o consecinţă a dezvoltării

social-politice a societăţii romane care provocase o puternică relaxare a

raporturilor familiale, ieşeau de asemenea de sub puterea părintească si copiii

care îndeplineau anumite dregătorii mai însemnate în stat ca: prefect al

oraşului, consul, „episcop etc.

2. STINGEREA PUTERII PĂRINTEŞTI PE CALE

ARTIFICIALĂ ■»■—.! i-i. -n-ii — II —■■— ■■ -------

Puterea părintească se putea stinge şi pe cale artificială, prin

procedeul tehnic jLejIigiIHCJLlil

Emanciparea - scoaterea copilului de sub puterea părintească -

a fost creată, iniţial, ca o pedeapsă pusă la îndemâna şefului de

familie în vederea întăririi puterii acestuia, într-o epocă în care

familia, menită să îndeplinească un rol hotărâtor în producţia de

bunuri materiale, se axa pe puterea nelimitată a lui pater familias.

Transformările sociale de la finele Republicii, dezvoltarea producţiei

de mărfuri, a comerţului etc. au necesitat acordarea unei libertăţi largi de

acţiune copilului pentru ca acesta, în interesul dezvoltării economiei, să poată

activa în diferite sectoare ale vieţii economice. Puterea părintească devenise

incompatibilă cu independenţa juridică şi socială de care trebuia să se bucure

un membru al familiei în astfel de operaţii economice. De aici necesitatea

eliberării copiilor de sub patria potestas.

Găsirea procedeuluj n-a fost dificilă; existau formele emancipării,

care încetase treptat să mai constituie o pedeapsă motivată de organizarea

familială rom-mă şi de nevoile producţiei de bunuri materiale.

Formele emancipării continuă să fie folosite, dar, de data

i ii, în alt scop: în vederea eliberării copilului de sub puterea

■:iiească şi nu ca o pedeapsă. Aşadar, forma instituţiei rămâne,

'i nulitatea şi fondul se schimbă în raport cu transformările suferite

I/;I social-economică a societăţii romane.

Emanciparea se realiza, practic, printr-o vânzare fictivă.

Ca şi în materie de adopţiune, pentru emanciparea unui fiu

nevoie de trei vânzări succesive: pater familias vindea, în mod

\ . prin procedeul numit mancipaţiune (de unde şi numele de

ncipare dat acestei vânzări) pe fiul său, de trei ori consecutiv, unui

■- După a treia vânzare fiul ieşea de sub puterea paternă, iar terţul

icda la eliberarea fiului, care astfel devenea sui iuns.

Pentru ceilalţi descendenţi era suficientă o singură vânzare.

Sub împăratul Anastasie (502), emanciparea se putea face prin

vript imperial, dacă copilul emancipat era absent, iar Iustinian,

ilind vechea procedură, o înlocuieşte cu o simplă declaraţie făcută

nntca magistratului municipal, influenţându-se din practica utilizată

- părţile orientale ale Imperiului.

Fiul emancipat iese din familia sa de origine şi pierde septurile de

moştenire bazate pe rudenia agnatică. Pe temeiul 'ideniei de sânge însă, adică

a cognaţiei, emancipatul îşi păstrează mele drepturi succesorale în vechea sa

familie, în măsura în care iieptul pretorian, ameliorat de cel imperial, a

recunoscut rudenia de inge ca fundament al dreptului succesoral.

în ceea ce priveşte bunurile pe care emancipatul le stăpâneşte i titlu

de peculiu. câtă vreme se găsea sub puterea tatălui, acestea imâneau, ca

regulă generală, emancipatului, şi regula apare ca foarte gicâ dacă avem în

vedere scopul economic şi social pentru care a >st creată emanciparea şi în

direcţia căruia s-a dezvoltat în întreaga rioadă imperială.

140 141

Capitolul XV

CAPITIS DEMINUTIO (PIERDEREA CAPACITĂŢII

JURIDICE)

1. CAUZELE ŞI EFECTELE PIERDERII CAPACITĂŢII

JURIDICE

Pierderea uneia dintre cele trei componente ale capacităţii de

folosinţă (sau juridice) atrăgea după sine pierderea acestei capacităţi în

totalitatea ei, deoarece capacitatea juridică nu putea exista decât prin reunirea

celor trei elemente: status liberîatis, status civitatis şi status familiae.

Pierderea capacităţii juridice, numită în dreptul roman capitis

deminutio, sau moartea civilă, în opoziţie cu cea naturală, era de trei feluri,

după cum se pierdea unul sau altul dintre cele trei elemente.

Pierderea libertăţii (status libertatis) se numeşte capitis deminutio

maxima (cea mai mare), pierderea cetăţeniei - capitis deminutio media

(mijlocie), şi pierderea drepturilor de familie constituie capitis deminutio

minima (cea mai mică).

Capitis deminutio maxima se producea în temeiul cauzelor care

aduceau sclavia (căderea în prizonierat, datorită regulilor dreptului civil etc);

dacă însă cetăţeanul roman, care devenise sclav prin căderea în prizonierat, se

întorcea la Roma. atunci. în virtutea ficţiunii postliminium-u\m, era socotit că

n-a fost niciodată sclav, iar dacă murea în prizonierat era privit ca mort în

momentul căuerii în prizonierat, pe temeiul legii Cornelia.

Capitis deminutio media se producea în virtutea cauzelor care

duceau la pierderea cetăţeniei.

Capitis deminutio minima înseamnă pierderea drepturilor de familie,

cum este cazul emancipatului care devine din alieni iuris, sui iuris, al

adrogatului care dinswz iun- uevine aliem iuris, al adoptatului

Mice dintr-o putere părintească în alta, al femeii care se

■irştc cum mânu şi care trece din puterea capului său de familie

i. na a soţului, dacă este sui iuris, sau a şefului de familie sub

■ un autoritate se găseşte soţul etc. In asemenea cazuri, stingerea

i n i i l o r de familie este însoţită de crearea altor drepturi noi.

In privinţa raporturilor personale, orice capitis deminutio mia

vechile legături agnatice, dar nu şi pe cele cognatice, care ■ mi iă să

rămână în fiinţă şi să producă efecte juridice.

In ceea ce priveşte averea persoanei care suferise o capitis

■uiutio, aceasta revenea celui din iniţiativa căruia se înfăptui se

nectiva capitis deminutio; de pildă, creditorilor care vânduseră pe

i - i ior i i lor trans Tiberim, statului. în urma unei condamnări care a

ui drept efect pierderea cetăţeniei celui condamnat, soţului sui iuris

• m se căsătorea cum mânu etc.

Dispărând. în urma unei capitis deminutio, capacitatea juridică

u spectivei persoane, obligaţiile acesteia erau socotite ca şi stinse,

--iiă de cele născute din delicte, deoarece persoana sa fizică rămânea

-chimbată.

Aşa, dacă Titius a fost adrogat. vechile sale obligaţii (de i ' î idă, un

împrumut) erau socotite stinse, deoarece, după adrogare, l î t ius devenise, sub

aspect juridic, o persoană nouă, cu totul diferită

•le cea veche; în schimb obligaţiile născute din delicte (de pildă

•«bligaţia care rezultă din lovirea unei terţe persoane) nu se stingeau,

•leoarece Titius, ca persoană fizică a rămas aceeaşi şi după adrogare si în

consecinţă supus urmăririi terţului care fusese lovit.

Principiul stingerii obligaţiilor fiind cu totul

defavorabil

• reditorilor pretorul a intervenit în favoarea acestora, dându-le, în

.copul urmăririi creanţelor lor în justiţie, o acţiune cu ficţiunea că

icspectiva adrogaţie nu a avut loc (ac si capite minutus non esset).

Măsura luată de pretor în domeniul lui capitis deminutio minima a

fost extinsă, pe calea acţiunilor utile, de jurisprudenţă, şi la capitis deminutio

maxima şi media.

142 143

2. LIMITĂRI ALE CAPACITĂŢII JURIDICE

Dreptul roman cunoaşte cazuri în care. deşi capacitatea juridică nu

se pierde, totuşi suferă unele limitări, datorită anumitor cauze care ating

onorabilitatea cetăţenească.

Aceste cazuri pot fi grupate în două categorii:

a) Intestabilitatea era incapacitatea de a fi martor şi de a recurge la

martori; legea decemvirală o stabilea împotriva celor care au refuzat să facă

mărturisiri cu privire la un act la care au luat parte, iar o lege posterioară,

împotriva autorului unei scrisori ofensatoare.

b) Infamia sau nedemnitatea cetăţenească rezultă dintr-o hotărâre a

cenzorului, dintr-o dispoziţie a legii sau ca o consecinţă a edictului pretorian.

Cu ocazia întocmirii listelor censului, cenzorii puteau, în epoca

republicană, să excludă un senator din senat, un cavaler din ordinul

cavalerilor sau să lipsească un cetăţean de dreptul de vot, în caz de

imoralitate, necinste, lux exorbitant etc.

Pe temeiul unor legi penale, cei condamnaţi în materie criminală nu

puteau îndeplini anumite dregătorii sau funcţii şi nici să fie judecători sau

martori.

In sfârşit, în virtutea edictului pretorian, unele condamnări, unele

fapte imorale şi exercitarea anumitor profesiuni (comediant, gladiator)

atrăgeau după ele incapacitatea de a pleda la judecată pentru altul (postulare),

de a fi reprezentat sau de a reprezenta pe altul în justiţie (cognitor şi

procurator) etc.

Capitolul XVI

PERSOANELE JURIDICE

1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE

PERSOANĂ JURIDICĂ

Pe, lângă persoanele fizice puteau fi subiecte ale raportul ui jdic şi

persoane aşa-zise juridice sau morale, adică colectivităţi. şebite de om.

cărora ordinea juridică le-a recunoscut capacitatea ,i avea drepturi şi

obligaţii.

Noţiunea de persoană juridică s-a format, în dreptul roman.. ;'lat,

Termenul de persoană juridică nu a fost însă cnnoscni de '"atu

- ei foloseau

termenul de corpora sau universitaies pentru a, '■■ --emna diferitele

asociaţii înzestrate cu personalitate juridică.

Rpmanii priveau ca persoane juridice: statul (res publica, <>pulus),

diferitele subdiviziuni administrative ale statului ca: oraşe . nitates, coloniae,

municipia), diferite teritorii (pagi) etc. ^i, în ! arşit, numeroase asociaţii care

urmăreau scopuri economice-sociale, ^lipioase s.a.. ca de pildă: societăţile

de publicani (societates >iihlicanorum), care încasau impozitele; societăţile

alcătuite în ederea exploatării salinelor şi minelor, a exercitării unor meserii

(de \emplu, corpus naviculariorum), a preoţilor unui anumit cult; isericile

etc.

Dacă statul şi subdiviziunile sale administrative intră în domeniul de

cercetare a dreptului roman, asociaţiile interesează mdeaproape studiul

dreptului privat.

Până la finele Republicii exista o deplină libertate de asociere,

libertate consacrată de timpuriu prin legea celor XII table.

Din motive de securitate publică, Caesar a desfiinţat asociaţiile din

epoca sa, cu excepţia celor mai vechi dintre ele. împăratul August,

întemeietorul Imperiului Roman, temându-se ca, .ub forma unor asociaţii,

să nu se ascundă organizaţii care să

144 145

urmăreaşcă.răsturnarea statului, a stabilit prin legea Iulia de collegiis că o

asociaţie poate lua fiinţă numai printr-o autorizaţie prealabilă a senatului.

înainte de legea Iulia, capacitatea juridică a asociaţiilor nu era aceea

a unei persoane juridice: patrimoniul acestora era privit ca o coproprietare a

membriJo'r care Ie alcătuiau.

După legea* susamintită a lui August, asociaţiile dobândeau

personalitate juridică pe temeiul unei aprobări prealabile dată de senat,

aprobare care, după cât se pare. a fost legată de existenţa unui patrimoniu

propriu asociaţiei. După autorizarea senatului, asociaţia, devenind persoană

morală, primeşte drepturi similare cu acelea ale persoanei fizice (personae

vicem sustinet): de pioprietate. capacitate de a se obliga, dominium asupra

sclavilor ei, drepturi de patronat asupra dezrobiţilor săi etc.

Capacitatea deplină a persoanei juridice în general - stat, oraşe,

asociaţii etc. - nu a fost recunoscută decât treptat şi în urma unor ezitări

doctrinare.

Aşa juristul Paul recunoaşte persoanei juridice dreptul de a dobândi

posesiunea printr-un sclav; Scaevola - o voinţă comună, distinctă de aceea a

membrilor asociaţiei, în virtutea căreia minoritatea se supune majorităţii;

Ulpian - capacitatea de a încheia obligaţii în nume propriu; Marcian - un drept

de proprietate deosebit de acela al membrilor ei etc.

Cu toate drepturile recunoscute persoanelor juridice, niciodată ele nu

au fost - şi nici nu puteau fi - puse pe picior de egalitate cu cele fizice.

Drepturile de familie le sunt străine, cele succesorale recunoscute în anumite

limite, şi exerciţiul drepturilor, activ şi pasiv, era încredinţat, în conformitate

cu statutele lor. unor reprezentanţi.

Dreptul roman nu a elaborat o "teorie" a persoanei juridice. In

adevăr, juriştii Romei, admirabili cazuişti şi duşmani ai teoretizărilor inutile,

au reuşit să rezolve problema persoanelor juridice în conformitate cu

interesele orânduirii sociale, nu exercitându-se în construcţii dogmatice

sterile, ci soluţionând echitabil speţele (casus). Juriştii romani au sesizat ideea

de unitate a persoanei juridice, dar n-au putut sacrifica ideea de pluralitate,

adică n-au putut face abstracţie de individualităţile care alcătuiau persoana

morală. între aceste două extreme se situează soluţiile "cazuiste" ale

prudenţei romane privind conceptul de persoană juridică. De aici k

ezitări şi inconsecvenţe teoretice, dar, tot de aici, valoarea ■iică a

soluţiilor propuse.

.In epoca Dominatului apar şi fundaţiile, adică .patrimonii

iute unor scopuri determinate; de binefacere, de învăţământ,

yn;ioase etc. bucurându-se de o anumită capacitate juridică şi în

piui lui Iustinian, chiar de calitatea de persoană juridică. Aşa erau

Jimentele organizate pentru ajutorarea bolnavilor, orfanilor,

icilor, aşezămintele bisericeşti etc.

Persoanele morale nu dispăreau o dată cu persoanele fizice ■ le

alcătuiau, şi acest fapt constituia unul dintre marile lor mtaje,

căci în acest chip se putea realiza ceea ce nu s-ar fi îndeplinit vursul unei

singure generaţii.

iCu toate acestea, o persoană juridică încetează de a mai exista

uid şi-a ajuns scopul - este oarecum moartea sa firească - şi când

.mtravine intereselor statului. De asemenea, fundaţiile îşi încetează

tivitatea dacă patrimoniul lor de alcctaţie dispare sau a

fost

msumat.

146 147

Capitolul XVII

TUTELA ŞI CURATELA

1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA TUTELEI ŞI CURATELE!

In vechiul drept roman tutela şi curatei a - strâns legate de modul de

organizare a familiei - urmăreau ocrotirea intereselor familiei agnatice, şi nu a

incapabililor puşi sub tutelă sau sub cujatelă. Supravegherea incapabililor era

pentru agnaţi, adică pentru. rudele civile, nu numai un drept, dar si o obligaţie-

legea urmărind, prin organizarea tutelei şi curatelei, să împiedice pe incapabil

să-şi risipească bunurile în detrimentul rudelor agnatice chemate, eventual, la

moştenire.

în astfel de condiţii, tutela şi curatela romană apar ca o

prerogativă încredinţată tutorelui si curatorului în interesuL.Jor

personal şi nu al respectivelor persoane incapabile. ^

Datorită schimbărilor social-economice intervenite în sariul

societăţii între războaiele punice şi finele Republicii, familia agnatică îşi

pierde din importanţa ei, rudenia cognatică impunându-se în dauna celei

civile, agnatice.

In noua familie cognatică pe primul plan se impun interesele

personale ale membrilor de familie, şi cu atât mai mult interesele celor

incapabili.

Tutela şi curatela, menite să ocrotească aceste interese, păştrându-şi

forma îşi schimbă structura, transformându-sc din instituţii private în instituţii

publice (munus publicam). Ele urmăresc acum asigurarea intereselor celor

puşi sub tutelă şi curatela, şi nu ale rudelor agnatice chemate la eventuala

moştenire a incapabililor.

Relaxarea legăturilor familiale, drept urmare a decăderii sistemului

agnatic, şi tendinţele tot mai accentuate de asigurare a intereselor

patrimoniale ale membrilor familiei, luaţi individual, au

; minat în ultimă analiză aceste structurale transformări privind ■nu-a

incapabililor.

Sub tutelă şi curatela se aflau acele persoane care aveau „,

u-i ia te de folosinţă (juridică, de drept), dar care nu

aveau ■ilatea de exerciţiu (de fapt).

In Roma antică nu se bucurau de capacitate de exerciţiu cei . nu

aveau o anumită vârstă, femeile, risipitorii, nebunii etc.

fjentru ocrotirea incapabililor nevârstnici (până la 14 ani) şi _

ineilor, era organizată tutela iar în vederea

remedierii opacităţilor accidentale, cum ar fi bolile mintale,

lipsa de . rientă. tendinţa de a risipi etc. se folosea curatela.

2. TUTELA IMPUBERILOR

Tutela impuberilor se exercita asupra băieţilor sui iuris până

arsta de 14 ani; cu alte cuvinte, copilul de sex masculin, născut în : in căsătorie', ci sui iuris sau cel care. indiferent în ce mod, a ieşit

'■■ sub puterea părintească, are nevoie, până la vârsta de 14 ani, de

>a ocrotitor, adică de un tutore.

Tutorele va administra averea impuberului şi-i va completa înţa ori

de câte ori acesta va încheia un act juridic.

Tutela est, ut Servius definit, vis ac poteslas in capite libero

../ tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit,

■■:re civili data ac permissa. |Tutela este, după cum o defineşte

■<■ rvius^ (Sulpicius), puterea dată şi îngăduită de dreptul civil asupra

uei persoane libere în vederea ocrotirii aceluia care, din pricina

nstei, nu se poate apăra singur].

Tutela se putea constitui în mai multe moduri: a)^eful familiei putea,

înainte de a muri, să indice. în. stament un tutore pentru fiul său.

Numirea nu se putea face decât ■ilosindu-se termeni solemni (certis verbis)

şi imperativi.

Tutorele putea fi instituit pur şi simplu sau sub o condiţie dacă va

putea"), sau sub un termen ("vreme de trei ani").

Uneori pater fami7tgs.jiurjne.a_.niaj^inultL.tulan, urmărind în icest

chip să asigure şi mai bine interesele copilului.

148 149

b) Dacă pater familias nu instituise pentru fiuljşău un tuţQig

testamentar, se deschidea aşa-zisa tutelă legitimă, pe care o exercitau

agnaţii sau gentilii pupilului. în calitate de moştenitori pre^jmtivL-ai.

acestuia.

In epoca imperială, o dată cu recunoaşterea pe scară tot mai mare a

unui drept succesoral bazat pe rudenia de sânge, sunt chemate să exercite tutela

legitimă şi unele rude cognaticc. ca mama, bunica . şi fraţii..

In epoca lui Iustinian, rudenia de sânge se substituie definitiv

agnaţiunii ca fundament al tutelei legitime şi ca bază a devoluţiei succesorale.

Tot în categoria tutelelor legitime intrau: tutela patronului şi a

capului de familie care emancipa un descendent.

Dacă un stăpân dezrobea un sclav impuber, adică înainte a de a fi

împlinit 14 ani. stăpânul devenea patronul şi tutorele acestuia, iar când capul

familiei (pater familias) emancipa un descendent impuber, devenea,

respectând o anumită procedură, tutorele descendentului emancipat.

c) în lipsă de tutori testamentari şi legitimi, autoritatea de stat

numea ea_unjutorej)enţru.respectivul impuber. Este aşa-zisa tutelă

dativă, introdusă de legea Atilia şi extinsă în provincii prin legile lulia

şi Titia.

Tutorele era numit la Roma, în epoca republicană, de pretor, în

epoca Principatului - de consuli şi, posterior, de praefectus urbi; în provincii

competenţi să facă această numire erau guvernatorii.

Nu orice persoană putea fi tutore; de pildă impuberii (tinerii care nu

au împlinit 14 ani), minorii (cei care nu au împlinit 25 de ani), latinii, latinii

iuniani. cei loviţi de anumite incapacităţi fizice (surzi, muţi), femeile (cu

excepţia mamei şi a bunicii) etc.

Persoanele numite tutori de către magistraţi nu puteau refuza sarcina

dată decât aducând o scuză temeinică sau propunând o persoană mai aptă

pentru această funcţie (potions nominatio). Aşa a apărut sistemul scuzelor

legale în materie de tutelă.

Tutorii testamentari puteau, la început, să renunţe la sarcina primită

printr-o simplă declaraţie, dar în secolele I şi II e.n. au fost supuşi aceloraşi

scuze legale ca şi tutorii dativi.

In epoca împăraţilor Valentinian, Teodosie şi

Arcadius. iul scuzelor legale a fost extins şi tutorilor legali.

In vederea administrării patrimoniului pupilului, tutorele avea .K

mână două procedee: auctoritas şi gestio.

a) Auctoritas este completarea capacităţii pupilului de către

şi de aceea ea nu putea fi folosită decât după ce copilul putea

^bească. în momentul în care pupilul încheia un act cu un terţ, • din

urmă întreba pe tutore: îţi dai încuviinţarea? (Auctorne -i acesta

răspundea: Mi-o dau (Auctor fio).

întrucât tutorele completa capacitatea pupilului, numai acesta =.imă

devenea, după caz, proprietar, creditor sau debitor'.

b) Al doilea procedeu era gestio; tutorele

administra

inoniul pupilului ca un mandatar sau, mai exact, ca un gerant de

-. ri.

Acest procedeu se folosea când primul nu se putea utiliza; în de

absenţă a pupilului şi când acesta încă nu putea vorbi.

In asemenea cazuri tutorele devenea proprietar, creditor sau

'■■■•'or, deoarece dreptul roman nu cunoştea principiul reprezentării

iccte. De aceea, tutorele trebuia să transfere pupilului, la finele

■ iei, bunurile şi creanţele dobândite şi să ceară să fie exonerat de

Mgaţiile contractate.

Acest sistem, care prezenta pentru pupil primejdia

'ivabilităţii tutorelui, şi pentru tutore primejdia insolvabilităţii

cilului, a fost modificat, la începutul secolului al II-lea e.n., când

■ admis reprezentarea perfectă a pupilului de către tutore în ceea ce

: iveşte dobândirea posesiunii şi transferul proprietăţii prin tradiţie.

Aşadar, când tutorele dobândeşte o posesiune pentru pupil.

< sta devine posesor, şi nu tutorele; de asemenea, când tutorele

Gândeşte, în contul pupilului, proprietatea unui lucru prin procedeul

anit tradiţia - simplă remitere de posesiune în virtutea unui just titlu

pupilul, şi nu tutorele, devine proprietar.

Un nou progres a fost realizat la finele secolului al II-lea e.n. i

materie de obligaţii.

Dacă tutorele a devenit creditor sau debitor pe temeiul unor

te încheiate în interesul pupilului şi aceste obligaţii nu fuseseră

\ccutate când tutela încetase, se acordă utilitatis causa, posterior

.cctării tutelei, acţiunea care rezulta din astfel de obligaţii, pupilului

150 151

- ieşit acum de sub tutelă - împotriva terţului contractant şi acestuia împotriva

pupilului.

Tutorele va rămâne astfel în afara oricărei urmăriri judiciare.

lată un exemplu care să concretizeze ideea: Titius, în calitate de

tutore a lui Maevius, vinde unui terţ mai multe amfore produse în atelierele

meşteşugăreşti ale lui Maevius. Predarea amforelor şi plata preţului urmau să

se facă la un termen viitor. La împlinirea termenului lui, tutela luând sfârşit,

şi Titius încetând să mai fie tutore, acţiunea din contractul de vânzare va fi

acordată utihtatis causa ("în folosul") lui Maevius. împotriva terţului, pentru

plata preţului, şi terţului împotriva lui Maevius pentru dobândirea amforelor,

tutorele fiind scos din legătura contractuală iniţială.

In epoca imperială puterile tutorelui au fost limitate, urmărindu-se în

acest mod ocrotirea cât mai deplină a intereselor pupilului.

Aşa, de pildă, un senatus-consult din vremea lui Septimius Severus a

oprit pe tutore să înstrăineze pământurile cultivate care aparţineau la ţară şi în

jurul oraşelor (praedia rustica şi suburbana) pupilului, deoarece, în acea

epocă, de criză agrară, fondurile cultivate constituiau - spre deosebire de

imobilele urbane - o sursă mai sigură de venituri; de asemenea, datorită

instabilităţii monetare din epoca imperială, tutorii erau obligaţi să dea o

întrebuinţare utilă şi rapidă sumelor primite de pupili (de pildă, să cumpere

imobile, fonduri etc), sub sancţiunea de a plăti, în caz contrar, dobânzi pentru

astfel de sume.

La finele tutelei - şi aceasta survenea prin ajungerea pupilului la

pubertate, prin moartea naturală sau civilă a pupilului sau a tutorelui etc. -

tutorete trebuia să dea socoteală de gestiunea sa.

în legea celor XII table au fost luate primele măsuri pentru ocrotirea

intereselor materiale ale pupilului. Tutorele putea fi înlăturat din tutelă dacă

se făcuse vinovat de doi sau de o culpă gravă. Dacă la finele tutelei se

dovedea că tutorele sustrăsese din bunurile incapabilului, era obligat să

plătească dublul valorii acelor bunuri, y

La finele Republicii ocrotirea legii decemvirale a devenit

insuficientă faţă cu dezvoltarea instituţiei tutelei şi a noii concepţii care se

forma în legătură cu drepturile şi îndatoririle tutorelui şi pupilului.

In adevăr, prin acţiunile acordate de legea decemvirală nu se parau

toate urmările care rezultau din cauza culpei şi neglijenţei iiorelui.

Se simţea deci nevoia unei acţiuni mai cuprinzătoare, care să extindă

la întreaga gestiune a tutorelui şi să-1 silească să dea o icoteală amănunţită

cu privire la administraţia sa.

Această nouă acţiune, cunoscută de Cicero, aşa-zisa adio ielae. a

fost acordată pupilului împotriva tutorelui în vederea Mituirii patrimoniului

şi reglementării socotelilor (directa) şi, puţin ai târziu, tutorelui împotriva

pupilului. în scopul rambursării entualelor cheltuieli pe care acesta le-a

făcut cu ocazia administrării itrimoniului incapabilului (contraria).

Tutorele trebuia să restituie pupilului întregul său patrimoniu ţ să-1

despăgubească de toate prejudiciile pe care i le-a adus şi pe tre un bun

gospodar (bonus pater familias) nu le-ar fi putut săvârşi uciodată. Cu alte

cuvinte, răspunderea tutorelui este apreciată in -hstracto. adică gestiunea sa

este comparată cu aceea a unui bun •ospodar, a unui gospodar ideal, şi, în

consecinţă, orice prejudiciu idus pupilului, prin nerespectarea acestui mod

ideal de administrare, irebuia reparat de către tutore.

In epoca lui Iustinian însă, răspunderea tutorelui a fost apreciată mai

larg, in concreto. Acum tutorele este obligat să pună în administrarea averii

pupilului aceeaşi grijă pe care o depune în propriile sale afaceri (quam in suiş

rebus adhibet).

Activitatea tutorelui nu va fi comparată, aşadar, cu aceea a unui gospodar

ideal, ci va fi judecată după felul să% zilnic de comportare, ceea ce evident,

constituie o uşurare în aprecierea răspunderii tutorelui, al cărei criteriu îl

constituie propria sa diligentă. Uşurarea răspunderii tutorelui se explică prin

faptul că persoanele cărora li se încredinţa tutele erau, mai des în această

epocă, rude apropiate ale pupilului sau intimi ai familiei acestuia, aşa încât,

dacă nu administrau patrimoniul pupilului în mod perfect, însemna că,

realmente, nu puteau face mai mult.

152 153

3. TUTELA FEMEILOR

în vechiul drept roman tutela femeilor era constituită, ca şi aceea a

impuberului, în interesul familiei agnatice. mai exact în interesul

moştenitorilor prezumtivi ai femeii. De aceea, femeia avea nevoie de

încuviinţarea tutorelui pentru a înstrăina bunurile mai de preţ (res mancipi),

pentru a-şi face testamentul, pentru a contracta o obligaţie etc, într-un cuvânt

întocmirea celor mai importante acte patrimoniale.

Tutorele femeii - numit prin aceleaşi procedee ca şi cel al

impuberului - nu avea gestiunea averii acesteia, ci numai menirea să-şi dea

încuviinţarea (auciontas) pentru anumite acte şi de aceea nu trebuia să dea

socoteli la finele tutelei.

Spre sfârşitul Republicii, tutela femeii îşi începe declinul. drept

urmare a tendinţei de emancipare a femeii şi de slăbire a legăturilor familiale

bazate pe puterea capului de familie. Acest fapt se concretizează la finele epocii republicane în dreptul

care se acordă bărbatului de a lăsa prin testament femeii pe care o avea m mânu posibilitatea de a-şi alege tutorele şi îngăduinţa dată femeii de a scăpa de tutela agnaţilor şi de a-şi alege un alt tutore.

în acest din urmă caz femeia intra, priatr-o coempiio, în puterea unui terţ, care, conform înţelegerii, o emancipează imediat, devenind tutorele ei (tutor fiducianus). Ales de femeie, tutorele nu era - în realitate;- decât un tutore formal.

împăratul August, urmărind o politică de ridicare a natalităţii. din ce în ce mai scăzută la Roma faţă de trecut, a stabilit că mamele născute libere, care aveau trei copii, şi dezrobitele cu patru copii ieşeau de sub tutelă. La rândul său împăratul Claudius a suprimat tutela agnaţilor, drept urmare a decăderii sistemului de rudenie agnatică.

în a doua jumătate a secolului al IV-lea e.n. nu mai avem dovezi de existenţa unei astfel de tutele.

4. CURATELA

1 :._Ne]bgBii tfurtosi), neputându-şi da seamă de sensul actelor ■ ire

le îndeplinesc, tm fost puşi, în dreptul roman, încă din timpul celor XH

table, sub curatelă.^Curatelă era exercitată de cei mai ■• iîaţi moştenitori

prezumtivi: de agnaţi şi apoi de gentili.

în dreptul clasic, curatorul putea fi numit şi de magistrat, iar juca lui

lustinian - şi prin testament.

Curatorul trebuia să se îngrijească de patrimoniul nebunului .

persoana acestuia în vederea însănătoşirii.

Pentru administrarea averii nebunului, curatorul avea la '( mână

gestiunea de afaceri, asemenea tutorelui impuberului şi ca icesta obligaţia

de a da socoteala la finele curatelei.

2. Risipitorii (prodigi) erau asimilaţi nebunilor şi puşi, ca şi

• ştia, sub curatelă. Legea celor XII table socotea ca risipitor pe cel

■o îşi risipea moştenirea primită pe cale legală de la strămoşi (bona

■iiwrna avitaque); pentru a apăra interesele familiei agnatice legea îl

; ■■mea sub curatelă legitimă a agnaţilor şi în lipsa acestora a gentililor.

Mai târziu s-a simţit nevoia ca prodigul să fie ocrotit

unpotriva oricărui act de risipă din partea sa, indiferent care ar fi

•igmea bunurilor, ţinându-se seamă de interesele personale ale

prodigului, şi nu de cele ale familiei sale agnatice.

în acest scop, pretorul numea curatorul pe care-1 credea de uviinţă.

Curatelă se deschidea printr-un decret al magistratului, prin are se

stabilea incapacitatea risipitorului şi întinderea curatelei; ea lua -fârşit tot

printr-un astfel de decret.

Patrimoniul prodigului este administrat de curator care, ca rice

gerant de afaceri, va trebui, la finele curatelei, să dea socotelile.

3. Legea Plaetoria (Laetoria), votată-în anul 192-191 î.e.n.,

iuând în consideraţie faptul că nu totdeauna tinerii până la 25 de ani

(minores XXV annis) aveau suficientă experienţă, a decis că toţi cei

care vor abuza de inexperienţa acestora vor fi sancţionaţi cu o

amendă.

Pretorul, urmând calea legii Plaetoria, da minorilor de 25 de ani,

care au încheiat un contract cu o terţă persoană, fie o excepţie

154

155

(excepţia legis Plaetoriae) pentru a nu executa, fie. la finele Republicii, o repunere în starea de rnai înainte (restituito in integrum). dacă aceştia au executat contractul şi invocă o leziune rezultată din lipsa lor de experienţă.

Aceste măsuri, deşi ocroteau pe tinerii neexperimentaţi, le distrugea totuşi creditul, deoarece puţini erau aceia care mai îndrăzneau să contracteze cu ei.

Pentru a remedia această stare de lucruri şi a întări creditul de care

minorii aveau nevoie, practica a pus alături de minor, ori de câte ori acesta

vroia să încheia un act, un curator menit să asigure interesele minorului şi să

dea astfel deplină valabilitate actului.

Din epoca lui Marcus Aurelius s-a obişnuit a se numi un curator permanent minorului şi nu. ca înainte. în mod temporar, numai cu ocazia încheierii anumitor acte.

Obligatorie şi permanentă curatela minorului n-a devenit însă decât în epoca lui Iustinian.

In epoca postclasică curatela minorului tinde a se asimila cu tutela,

iar în dreptul lui Iustinian cele două instituţii se contopesc, curatorii având o

poziţie juridică similară cu aceea a tutorilor: în privinţa sarcinilor, a

răspunderii, a modului în care puteau fi îndepărtaţi, a scuzelor pe care puteau

să le invoce, a îndatoririlor care le reveneau etc.

Pe de altă parte, în legislaţia lui Iustinian capacitatea

impuberului este limitată în aceeaşi măsură ca şi a minorului,

asemenea dreptului obişnuielnic al provinciilor helenistice care nu

făcea nici o deosebire între impuberi şi minori. ,

156

V. DREPTURILE REALE

Capitolul XVIII

LUCRURILE (BUNURILE)

1. DIVIZIUNEA LUCRURILOR (BUNURILOR)

Lucru frg^_g_ra_pentru romani tot ce se afla în natură, dar mru

juriştii Romei cuvântul res desemna numai acele lucruri la care ic le ră un

raport juridic, adică ceea ce numim noi astăzi bunuri.

Cu alte cuvinte, în terminologia romană, cuvântul res avea un MS larg,

de lucru în general, şi un sens mai restrâns, juridic, de bun, ■ iica de lucrare

care cade sub incidenţa unui raport juridic.

Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, cu distincţia

II -.menţionată, romanii clasificau lucrurile, şi nu bunurile, pornind

l' la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a ! "nurilor şi că în fapt aproape orice lucru poate deveni. în anumite

Maliţii, un bun.

Jurisconsultul Gaius, în Institutele sale şi apoi Iustinia." în-

"i.iiiuaiul său cu acelaşi nume, împartjucrurile în 1 ucruri patrimoniale

^ in patrimonio) şi lucruri nepatrimoniale (res extra patrimonium).

Primele sunt acele lucruri care se_ află sau se pot afla în

iprietatea unei persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucruri

iie nu aparţin unei persoane private sau nu£ot ap_arjine unei_astfel

ii- persoane.

TTJkucrurile patrimoniale, adică bunurile susceptibile de a face

i nie dintr-un patrimoniu privat,.sunt: _________________________________

a) Res mancipi si nec mancipi. Lucrurile mancipi constituie.,,

11n [loacele de bază ale producţiei agricole \^m»ne gi uH»âf

esc

ir/voltarea şi prosperitatea acestei economii. Din categoria bunurilor

157

mancipi fac parte: fondurile agrare din Italia, sclavii, animalele de

_P.0J^£â_^Lil§âWS

e_>

cum

ar fi boii, caii, măgarii etc, precum şi

serY-iîlitilfe-PIsdiâiSJiy^IisS.ca

- de pildă, dreptul de a trece cu piciorul, cu

carul sau cu turmele pe un teren străin, de a lua apă dintr-un astfel de fond etc.

Aceste bunuri erau privite de romani drept cele mai valoroase

lucruri, deoarece erau legate de exerciţiul agriculturii, care. multă vreme, a

constituit ocupaţia de căpetenie a locuitorilor Romei. Ele constituiau

adevărate bunuri familiale, pe care pater famiiias vroia să le menţină cât mai

mult în cadru! familiei şi să le treacă prin moştenire urmaşilor, în vederea

continuării exploatării şi a perpetuării unui gen de viaţă tradiţional, de care

romanii erau intim legaţi şi în a cărui trăinicie credeau.

Astfel de bunuri nu puteau fi înstrăinate decât cu paza anumitor

reguli, folosindu-sc ritualul mancipaţiunii - de unde şi numele de res mancipi

- care. după unii cercetători, presupunea un control obştesc al unei astfel de

înstrăinări, urmă a ^echii solidarităţi gentilice primitive.

în opoziţie cu bunurile mancipi sunt cele nec mancipi care îp ochii

romanilor efau privite ca bunuri inferioare. Destinate să fie consumate sau

înstrăinate, ele nu constituiau un element constant al patrimoniului. Aşa erau

roadele pământului, animalele mici, servitutile urbane fără de importanţă

pentru agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb etc.

Aceste din urmă bunuri puteau fi înstrăinate mult mai uşor, oefiiad

necesare forme sau ritualuri speciale.

Strâns legată de viaţa şi de ocupaţiile agricole ale romanilor, această

diviziune şi-a pierdut cu timpul importanta sa practică, pe măsură ce în

societatea romană comerţul, producţia meşteşugărească şi mai ales

exploatarea provinciilor au devenit cele mai impo tante surse de trai ale

romanilor.

Iustinian, conformându-se stării de lucruri din epoca sa, înlătură

această distincţie, căzută încă de mai înainte în desuetudine.

b) Bunuri mobile şi imobile. Primele sunt lucrurile care pot fi

mişcate de la un loc la altul sau care se mişcă singure (res se moventes),

conTar fi sclavii, animalele iar cele imobile sunt obiecte nemişcătoare, ca de

pildă pământul, clădirile, plantaţiile etc.

c) Bunuri determinate în gen (genus) şi bunuri determinate în

. ' (speaes). Primele sunt lucruri determinate prin caracterele

'iui din care fac parte (vinul, untdelemnul, grâul, aurul etc.) iar

! iite - prin propria lor individualitate; sclavul Stichus^ fondul

■ .■■v.iian.etc.

Criteriul de distincţie între aceste două categorii de bunuri constituie

exclusiv structura intimă a lucrurilor, ci mai ales a părţilor, aşa cum se

manifestă în raportul juridic respectiv.

De pildă, dacă cineva vinde cincizeci de sclavi, fără nici o /are,

vânzarea are ca obiect bunuri determinate în gen, pe când • se vând

cincizeci de sclavi individualizaţi cu numele lor, <riie

vândute sunt determinate în specie (species).

Deosebirea are o mare importanţă în materie de riscuri: dacă

;ul de gen dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat să predea

ilitorului un altul, din acelaşi gen, pe când dacă bunul era

vidualizat în speţă, debitorul este exonerat de obligaţie. De aici

Lila genera non pereunt (bunurile de gen nu pier).

în strânsă legătură cu această distincţie, romanii vorbeau i'

-prejamuri care se determină prin greutate, număr şi măsură (res ■ i'iae

pondere, numero, mensurave consistunt). cum sunt vinul.

''.'mentele, moneda etc., şi bunuri care nu au acest caracter.

Se poate obsefva că lucrurile care alcătuiesc prima categorie

nt lucruri care se determină de obicei în genul lor. iar celelalte - în

> <ţă. în fapt, bunurile de gen coincid, de cele mai multe ori, cu cele

ire se determină în greutate, număr şi măsură, iar

cele

"dividualizate în speţă cu celelalte, ♦

Cu toate acestea, între aceste două diviziuni există o deosebire

ea rezidă nu în natura lucrurilor clasificate, ci în criteriul folosit

i'cpt fundamentam divisionis: în prima diviziune (gen-speţă) voinţa

r-irţilor determină care bun este gen şi care speţă, iar în cea de-a

■.»ua - practica şi obiceiurile comerciale vor stabili care bunuri intră

iu nu în categoria lucrurilor care se cântăresc, se numără sau se

i'.iăsoară.

d) Bţmuri cemsumptiMe şi neconsumptibile sunt, primele, 'cruri care

nu pot fi folosite decât o singură dată (res quae usu "nsumimtur, minuuntur,

tolluntur) şi celelalte, de mai multe ori. Din

158

prima categorie fac parte alimentele, banii etc. şi din a doua - sclavii, uneltele

de muncă, fondurile etc.

De obicei, bunurile care se măsoară, care se cântăresc sau se numără

sunt consumptibile, iar celelalte - neconsumptibile.

e) Bunuri divizibile şi indivizibile. Primele sunt acele lucruri

care îngăduie împărţirea lor materială în subdiviziuni, rară ca prin

aceasta să se schimbe destinaţia lor economică, ca^de pildă un teren,

o bucată de stofă etc. .

Dimpotrivă, bunurile indivizibile nu îngăduie o" astfel de împărţire

fără o compromitere a destinaţiei lor economice, cum sunt hainele, sclavii,

diamantele etc.

T) Bunuri simple şi compuse. Influenţaţi de filozofia stoică, juriştii

romani deosebeau lucrurile simple de cele compuse; primele erau alcătuite

dintr-o singură bucată, ca de pildă o statuie, un sclav etc, şi celelalte - din mai

multe părţi componente, unite fie printr-o legătură materială intimă (corăbiile,

clădirile etc), fie numai printr-o destinaţie, cum este cazul turmelor de

animale, al roiurilor de albine etc.

g) Fructele şi produsele. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt

lucru le produce în mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică.

Aşa sunt recoltele de cereale, vinul, lâna, prăsila animalelor etc. Spre

deosebire de fructe, produselor le lipseşte caracterul de periodicitate, cum este

cazul materialului lemnos dintr-Oi pădure, prăsila sclavilor etc.

Dacă însă pădurea va fi supusă unei tăieri periodice, eşalonate pe un

anumit număr de ani, materialul lemnos exploatat va avea, datorită

elementului de periodicitate, caracterul de fruct (silvae caeduae).

O terminologie care-şi găseşte numai punctul de plecare în dreptul

roman distinge fructele naturale (recoltele, de pildă) de cele civile, realizate

pe calea actelor civile, cum sunt arenzile, dobânzile etc.

h) O ultimă diviziune a bunurilor patrimoniale este aceea între

bunurile corporale şi incorporate.

Bunurile corporale - ne spune Gaius şi, după el, Iustinian -sunt

acele care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor

Lingi possunt), adică pot fi pipăite, cum sunt un sclav, un nu imobil

etc

Dimpotrivă, bunurile incorporate nu cad sub simţurile noastre II .i.m

dintr-un drept (consistunt in iure^ca de pildă o moştenire.

Sub denumirea de bunuri incorporale Gaius şi apoi Iustinian

«iu toate drepturile, cu excepţia dreptului de proprietate care,

nivpţia lor. forma un bun corporal. Opinia este, evident.

il'ilă, deoarece dreptul de proprietate, ca drept, nu poate figura

•"I logic decât în categoria drepturilor şi nu a lucrurilor

■ : ■ I . 11C .

Confuzia apare totuşi ca explicabilă. In concepţia juridică

i'i.i. ca şi în unele teorii de mai târziu, dreptul de proprietate era

ii ia un raport între o persoană şi un lucru. Dreptul de proprietate

• nlundă. în această concepţie, atât de mult cu lucrul, încât se 1 ' i i i c ă . se contopeşte cu acesta.

In realitate însă. dreptul de proprietate, după cum se ştie, este

i -M -s i a juridică a unui "raport social de producţie", a unui raport

■■■■■■>■■■ oameni cu privire la mijloacele de producţie şi la produse, dar

Mi t r e oameni şi mijloacele de producţie care le aparţin.

In consecinţă, dreptul de proprietate, ca orice drept, trebuia

i iiţ'.ureze - în diviziunea lui Gaius şi a lui Iustinian - în categoria

'•Mmirilor incorporale, adică a drepturilor, şi nu în aceea a bunurilor

■ porale. Eroarea provine din concepţia greşită pe care o aveau

ştii romani asupra dreptului de proprietate, pe care-1 socoteau un

i[M>rt între o persoană şi un lucru (ius in re), şi nu ca un raport între MI

icni. Eroarea reflectă o concepţie fetişistă, explicabilă nu numai IM resturile

unei mentalităţi primitive, dar şi prin tendinţele ' /uiste , pragmatice ale

jurisconsulţilor romani în explicarea numenului juridic

Diviziunea lui Gaius, cu toate erorile ei, are însă un merit: ea j.:

«vizează noţiunea de patrimoniu, indicând elementele lui

niponente.

Patrimoniul unei persoane apare ca fiind totalitatea drepturilor i

datoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate în bani. Fără -i li dat o

definiţie patrimoniului, juriştii clasici romani au cunoscut '-tituţia ca atare,

numind-o patnmonium, cuvânt ce derivă de la

160 161

pater familias care, în calitatea sa de şef de familie, era proprietarul

întregii averi familiale.

După distincţia lui Gaius rezultă că patrimoniul este alcătuit din

dreptul de proprietate şi din alte drepturi, care la rândul lor se subdivid în

drepturi reale şi personale, acestea din urmă putând figura la activ ca şi

creanţe, sau la pasiv ca datorii.

Deşi dreptul de proprietate este socotit în afara lucrurilor :

incorporale. adică a drepturilor, totuşi, aşa cum am văzut, acesta constituie un

drept real, înlelegându-se prin drept real (ius in re) un raport între o persoană

determinată şi ceilalţi membri ai societăţii, mai exact un drept absolut, căruia îi

corespunde obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se abţine de

a-1 încălca. Intre dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale există totuşi

unele deosebiri care rezultă din prerogativele mai largi pe care le cuprinde

dreptul de proprietate, şi mai reduse, care incumbă celorlalte drepturi reale.

Acestea din urmă sunt constituite asupra bunurilor altora (iura in re aliena),

într-un scop determinat şi într-o anumită măsură; numai în aceste limite ele

conferă prerogative corespunzătoare titularilor, cum este cazul ipotecilor,

servitutilor etc.

Drepturile personale, numite şi de creanţă, sunt drepturi relative,

care conferă titularului lor (creditorului) dreptul de a cere de la o persoană

determinată (debitorul) o prestaţie care are ca obiect a da, a face sau a nu face

ceva.

Drepturile reale, spre deosebire de cele personale, se caracterizează

şi prin aceea că ele conferă titularului lor un aşa-zis drept de urmărire şi

unul de preferinţă. Pe temeiul dreptului de urmărire, titularul unui drept

real poate să urmărească bunul, la care se referă respectivul drept real, în

mâinile oricui s-ar găsi, iar dreptul de preferinţă conferă aceluiaşi titular

prerogativa de a fi plătit, în caz de executare silită a creanţei, cu preferinţă

înaintea tuturor creditorilor chirografari, precum şi a tuturor creditorilor

care au în favoarea lor constituit un drept real posterior ca dată.

Dacă, de pildă, Titius, în calitate de debitor, constituie 1

creditorului său Maevius o ipotecă asupra fondului Cornelian,

Maevius va putea, dacă nu va fi plătit la scadenţă, să ceară scoaterea îa

vânzare a fondului Cornelian, indiferent cui ar fi fost înstrăinat, : între

timp, fondul. Acesta este dreptul de urmărire.

în virtutea dreptului de preferinţă, creditorul Maevius va li

păgubit, din suma obţinută, înaintea tuturor e i ed i io i i lo r iografari ai

lui Titius, şi chiar a acelora care ar fi avut în favoarea constituită o

ipotecă posterioară în dată.

2. Bunurile nepatrimoniale (extra patrimonium) nu sunt •eptibile

de a se găsi într-un patrimoniu privat. Acestea sunt:

a) Bunurile destinate ceremonialului religios (res divini nins).

>.Î sunt templele, statuile zeilor, dumbrăvile sfinte, mormintele.

iele funerale etc.

Tot în această categorie intră lucrurile care se află sub .otirea zeilor,

ca porţile cetăţii, hotarele ogoarelor etc.

b) Bunurile comune (res ommum communes) care sunt -ainate să fie

folosite de toţi oamenii, ca: aerul, apa, marea etc.

c) Şes publicae, adică bunurile care aparţin statului roman.

< sens restrâns, din categoria acestor bunuri fac parte numai acelea

■ >re intră în componentele domeniului public, cum sunt: fluviile,

ItU^e^ţeaţrelej^djnmnurile publice etc. De aceste lucruri se pot

• losi toţi cetăţenii statului, i n t r -un sens mai larg pot fi socotite ca

■ unuri publice şi acelea care foimca/ă domeniul privat al statului

yecunia populi), ca: sclavii publici, ogorul public (ager publicus),

-amele provenite din impozite etc.

d) Res universkaUs., adică^ bunurile care aparţin, peisoaoelor

iuridice, cum sunt: cetăţile, asociaţiile etc. Aceste bunuri, datorită

destinaţiei lor, au pot fi însuşite de persoane private şi rămân afectate

izului membrilor respectivei persoane juridice Aşa sunt, de pildă, teatrele,

stadioanele, băile dintr-o anumită cetate etc. .

162 163

Capitolul XIX

Proprietatea

1. NOŢIUNEA ŞI DEZVOLTAREA PROPRIETĂŢII ŞI A

DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea. în sens economic, este intim legata de societatea

umană; ea a existat în toate orânduirile sociale şi va exista cât va dăinui

societatea umană.

Consacrarea raporturilor economice de proprietate în normele

juridice constituie dreptul de proprietate.

Existenţa unei proprietăţi obşteşti în orânduirea gentilică crea o

«imunitate de interese economice între membrii societăţii, iar regulile de

conduită socială erau îndestulătoare pentru ocrotirea acestora.

întemeiată cu opt secole înaintea erei noastre, cetatea Roma a

cunoscut, la începutul existenţei sale. mai multe forme de proprietate,

caracteristice respectivei epoci istorice.

In această epocă, formele de proprietate colectivă coexistă cu cea

privată.

Existenţa proprietăţii colective a gintei este dovedită de faptul că

cele 16 triburi rustice romane create înaintea secolului al V-lea î.e.n., purtau

numele unor ginţi, fapt ce presupune existenţa unui drept de proprietate

funciară gentilică asupra respectivelor rejjuni.

De asemenea, amintirea existenţei unor pământuri care să fi

aparţinut ginţii se găseşte în faptul că numeroase cartiere ale cetăţii Roma

(Caehus, Oppius, Cispius) purtau nume gentilice.

Alături de proprietatea obştească, societatea romană din epoca eroică

a democraţiei militare cunoaşte şi proprietatea familială. Patrimoniul funciar

familial apare sub denumirea de heredium, adică moştenire. Din informaţiile

scriitor'' ,£ antici rezultă că un astfel de heredium avea o întindere

redusă, de o jumătate de hectar, şi

iprindea grădina şi casa de locuit, celelalte pământuri fiind însă în

M>prietatea obştească.

Acest fond familial constituia un patrimoniu indivizibil până • legea

celor XII table, şi multe vreme nu a putut fi înstrăinat.

Paralel cu aceste două forme de proprietate exista

şi se /volta din ce în ce mai puternic proprietatea privată.

Multe texte se referă la această epocă depărtată, dându-ne

cţioase date, deseori îmbrăcate însă în formă de mituri şi legende.

Proprietatea a apărut întâi sub forma proprietăţii mobiliare,

apă cum o dovedeşte cea mai veche expresie romană care desemna

itrimoniul: familia pecumaque. Aceste cuvinte se referă la lucrurile

mişcătoare, mai exact la sclavi şi vite - avuţia principală

a

ctăţeanului roman.

Alături de proprietatea mobiliară nu a întârziat să apară roprietatea

privată imobiliară, fapt pe care textele unor autori antici, ntr-o formă mitică,

îl situează în această epocă.

Paralel cu decăderea proprietăţii obşteşti, proprietatea privată

e impune, dobândind prin reforma lui Servius Tullius o consacrare

iefinitivă. In adevăr, reforma impune o ierarhie socială, bazată pe

întinderea proprietăţii funciare private, stăpânită de cetăţeni, de unde

decurgeau şi drepturile politice şi vaza în societate a acestora.

Legea celor XII table, pe de altă parte, ocroteşte cu multă vigoare

proprietatea privată, fără a mai pomeni direct de existenţa proprietăţii

obşteşti.

2. FORMELE PROPRIETĂŢII PRIVATE ROMANE ŞI

CARACTERELE LOR

Proprietatea romană era de două feluri: proprietatea statului

-comunitate, proprietatea colectivă a statului antic, şi proprietatea privată a

cetăţenilor.

Proprietatea statului există, fără a fi mărturisită documentar din cea

mai veche epocă a statului roman, deoarece sorgintea ei rezidă în războaiele

de cotropire duse de Roma.

Această proprietate are ca obiect fie sclavii capturaţi în războaie,

folosiţi în diferite servicii administrative, fie pământul

164 165

i'u^iil de Iu duşmani (ager publicus), care se ridică la aproximativ 1/3 din

pământul arabil al acestora. O parte din acest fond era vândut cetăţenilor, o

alta împărţită veteranilor, şi a treia era arendată bogaţilor patricieni pe o

sumă mică. Păturile sărace, fiind îndepărtate de la foloasele unor astfel de

arendări, s-au răsculat de multe ori cerând o justă împărţire şi folosinţă a

ogorului public

Numeroase legi agrare au încercai să remedieze această stare de

lucruri, dar totul a fost zadarnic.

Nici răscoala condusă de Gracchi nu a însemnat un progres în această

privinţă, căci, posterior, marile domenii private de pe ogorul public au devenit

şi mai puternice, până când o lege agrară din anul 111 î.e.n. Ie-a transformat

în proprietate deplină, cu obligaţia proprietarilor de a plăti statului o anumită

sumă care să fie împărţită, celor săraci. Această îndatorire a căzut însă repede

în desuetudine.

TLegea din 111 î.e.n. a declarat ca proprietate privată1

pământurile

italice şi provinciile ocupate de persoane particulare şi a permis vânzarea

loturilor împărţite de comisia agrară .a_Gracc.failpr. Rezultatul ei a fost o

concentrare şi mai mare a pământurilor în mâinile celor puţini. Nu mai departe

decât în anul 104 î.e.n. tribunul; poporului Marcius Filippus a declarat că la

Roma proprietatea imobilă aparţinea unui număr de cel mult 2.000 de familii.

Ţăranii rămaşi fără de pământ lucrau pe

moşiile aristocraţilor, plătind dijmă în natură, iar folosirea muncii gratuite a i

sclavilor se extinde, în urma cuceririlor, pe scară din ce în ce. mai mare.

Marile latifundii, despre care Pliniu cel Bătrân va spune că au: pierdut Italia,

erau pe cale de constituire.

Din punct de vedere juridic a^cr puhhcus a constituit proprietatea statului-comunitate

Proprietatea privată ni se înfăţişează, la rândul ei, sub trei aspecte:

1. Proprietatea quiritară este cea mai veche formă a proprietăţii

private romane şi singura până la finele Republicii. Ea a fost socotită

totdeauna ca fiind forma proprietăţii romane prin excelenţă.

Denumirea acestei proprietăţi este domimum ex iure Quiritium, adică

"stăpânire după dreptul quiriiilor" (al cetăţenilor romani). Această denumire

doved^e faptul că proprietatea, şi mai

166

> proprietatea funciară, a fost la început colectivă, apoi ţ i» '•gului

popor, organizat în ginţi şi numai posterior a .!■ •. ■... . ată.

Denumirea mai reliefează totodată faptul că această fonim .1,

prietate este ocrotită de dreptul civil roman, spre deosebii, .i. (alte

forme, despre care vom vorbi în continuare, şi care im -.. -ură de o astfel

de ocrotire.

Romană prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea In ■put ca

titular un cetăţean roman, ca obiect material un luciu acipi (res mancipi)

si ca singur mod valabil de înstrăinare un cedeu specific roman:

mancipatio sau iure cessig^ pe care le vom ceta într-un capitol viitor.

Cu timpul însă, datorită dezvoltării relaţiilor de producţie şi

rncrţiilui. s-a admis că si un lucru nec mancipi poate constitui ;i'£LlîlŞl§îiaJ al dreptului de proprietate, si ca moduri de transferare.

"lângă cele vechi, formaliste, au fost recunoscute ca valabile şi

:de, neformaliste.

Proprietatea quiritară îngăduia titularului ei să tragă toate

Joasele pe care acest drept le poate oferi. Potrivit unei definiţii

iebre, întemeiată pe elemente romane, dar formulate de comentatorii

'Steriori ai dreptului roman, proprietarul roman are: IUS utendi, adică

feptul de Jblosinjă a lucrului, de pildă să locuiască o casă; ius

uendi. dreptul de a culege roadele lucrului, cum sunt recoltele; în

•' wşit, ius abutendi, adică dreptul de a dispune, în orice chip, de

—>pectivul lucru, înstrăinându-1, constituind asupra lui o servitute sau

liiar distrugându-1 fiziceşte.

Dreptul de proprietate conferă totodată titularului său

.ciusivitatea folosinţei respectivului lucru, ceea ce îngăduie

Măturarea oricărui amestec străin în folosinţa acestuia, precum şi

perpetuitatea exerciţiului său, în sensul că dreptul de proprietate nu

e stinge după scurgerea unui anumit termen, cum este

cazul

ibligaţiilor, ci numai printr-un act de înstrăinare.

Iată de ce romanii nu au îngăduit posibilitatea ca dreptul de

proprietate să fie transferat sub un termen extinctiv sau sub o condi)ie

extinctivă.

2. Proprietatea pretoriană este proprietatea recunoscută şi

ocrotită de pretor, în opoziţie cu cea quiritară sancţionată de dreptul

167

civil. Apariţia acestei forme de proprietate, la sfârşitul Republicii, se explică

prin dezvoltarea comerţului, care necesita o mai mare uşurinţă în încheierea

tranzacţiilor comerciale şi o mai eficace ocrotire a bunei-credinţe în acest

domeniu. înlăturarea rigorismului şi a formalismului, caracteristice

proprietăţii quiritare. se impunea, datorită acestor considerente, ca o

necesitate imperioasă.

Regula că un lucru mancipi nu se putea înstrăina decât printr-o

mancipaţie sau printr-o in iure cessio, adică prin mijloace formale şi stricte,

afară de faptul că îngreuia încheierea diferitelor tranzacţii juridice, putea

aduce deseori prejudicii celor de bună-credinţă.

Se presupune că la apariţia proprietăţii pretoriene ar

fi contribuit în special comerţul cu sclavi. Aceştia fiind cumpăraţi, de obicei,

în grupuri, era dificil să se repete, pentru vânzarea fiecărui ; sclav în parte,

formalităţile juridice cerute de lege, adică ale mancipaţiei.

,De aceea pretorul apăra pe cumpărător, chiar în lipsa formalităţilor

legale, dacă acesta fusese de bună-credintă.

De pildă, Titius, care înstrăinase un sclav lui Maevius, încasând

preţul, dar neîndeplinind formalităţile greoaie prescrise de lege, putea, în

pofida încălcării bunei-credinţe, să ceară restituirea sclavului, deoarece,

datorită nerespectării formelor legale, proprietatea asupra sclavului nu se

transferase cumpărătorului.

Sancţionând reaua-credinţă a vânzătorului pretorul a dat

cumpărătorului, adică lui Maevius, o excepţie (exceptio rei venditae et

traditae), cu ajutorul căreia acesta putea respinge pretenţia reclamantului,

adică a lui Titius, ca fiind împotriva echităţii. In acest mod buna-credinţă era

ocrotită.

O astfel de excepţie apăra perfect pe cumpărător, cât acesta se găsea

în posesia lucrului, dar nu avea nici o eficacitate dacă sclavul din exemplul

nostru fugise, revenind la Titius sau adăpostindu-se la un terţ. De data aceasta

drepturile cumpărătorului nu puteau fi ocrotite decât printr-o acţiune. Creată

de pretorul Publicius, noua acţiune, acţiunea publiciană (adio Publiciana)

apăra interesele cumpărătorului prin mijlocirea unei ficţiuni. în formula

acţiunii se insera ficţiunea că Maevius, care a primit sclavul printr-o justă

cauză, a şi îndeplinit termenul de uzucapiune şi a devenit astfel proprietar.

i

în acest mod dobânditorul, socotit prin ficţiune ca fiind

roprietar, putea să intenteze acţiunea împotriva oricărei persoane în

lăinile căreia s-ar fi aflat lucrul. Cu alte cuvinte pretorul, urmărind

i ocrotească buna-credinţă a cumpărătorului, îi acorda acestuia o

rotire absolută, caracteristică dreptului real.

Acest fapt a însemnat recunoaşterea unei noi forme de '^prietate, a

proprietăţii pretoriene, care. deşi lipsită de forme, igura în fapt titularului ei

aceleaşi prerogative ca şi unui proprietar siritar.

întrucât însă lucrul respectiv nu constituia totuşi proprietatea uritarâ

a dobânditorului, fiind socotit numai ca un element'activ al arimoniului

acestuia (in boms), noua formă de proprietate s-a numit mitară sau

pretoriană. întrucât era recunoscută numai de pretor.

Cu timpul şi alte asemenea cazuri au intrat sub prevederile

cptului pretorian, încât sfera proprietăţii s-a extins. Aşa este cazul

ostenitorului care, chemat la moştenire în conformitate cu edictul

torului, devine nu proprietar civil al moştenirii, ci proprietar

etorian, şi al persoanei care, cumpărând bunurile unui debitor căzut

stare de faliment, devine la fel proprietar pretorian şi nu civil.

Deşi teoretic proprietatea pretoriană a continuat să existe până

n epoca lui lustinian, deosebit de cea quiritară, în fapt totuşi ele s-au

ontopit înainte de această dată şi împăratul lustinian, conformându-se

calităţii, creează o formă de proprietate unică (proprietas), model de

spiraţie pentru legiuirile moderne.

3. Proprietatea provincială. Pământurile provinciilor cucerite

* părtineau statului roman (ager publicus), iar posesorii unor astfel de

înduri erau îndatoraţi să plătească acestuia un impozit funciar

vectigal), ceea ce materializa ideea că proprietatea aparţinea statului.

De aceea, această stăpânire funciară este denumită în tp^te

OSeSJUne (POSSeSSio). UZafnict (uxu.v frur-1iiv)] ri nil prnprintntr»

'rovincială. termen care a fost creat de cercetătorii moderni.

In această privinţă unii cercetători recunosc statului roman UB irept

de proprietate eminentă, iar posesorilor de loturi individuale -m drept de

proprietate utilă, cu specificarea că este vorba numai iespre o tratare

cazuistică a problemei de către juriştii romani, şi nu iespre o elaborare a

însăşi noţiunii de proprietate divizată, care se va realiza abia în evul mediu.

168 169

Explicaţia rezidă în faptul că juriştii romani nu vroiau să recunoască

posesorilor de loturi provinciale calitatea de proprietari "subordonaţi", fie din

considerente de ordin politic, fie din pricina unui tradiţionalism specific

roman, care privea dreptul statului asupra pământului din provincii şi acel al

posesorilor de loturi ca aparţinând la două ramuri distincte de drept.

4. Proprietatea peregrină. Deşi pe regrin ii. după lege a romană, nu

puteau fi proprietari, totuşi edictul pretorului peregrin si cele ale

guvernatorilor le-au ocrotit. în vederea uşurării comerţului cu romanii,

stăpânirea de fapt asupra averii pe care o aveau şi pe care comentatorii de mai

târziu au numit-o proprietate peregrină.

Peregrinii puteau fi însă adevăraţi proprietari în cetatea lor. în

conformitate cu dreptul lor naţional. în măsura în care, bineînţeles, acesta a

fost recunoscut de romani.

3. RESTRICŢIILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Statul roman a impus, în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului de

proprietate, anumite restricţii cerute de nevoia de armonizare a intereselor

fiecărui proprietar funciar cu acelea ale totalităţii proprietarilor funciari.

în interesul public, proprietarul al cărui teren era vecin cu râurile

navigabile trebuia să îngăduie trecerea pentru nevoile navigaţiei; proprietarul

al cărui imobil era mărginaş cu domeniile publice trebuia să ia parte la buna

lor întreţinere; construirea imobilelor urma să se facă în oraşe cu paza

anumitor reguli arhitectonice şi, în anumite cazuri, statul roman putea

purcede la exproprierea imobilelor particularilor, fie plătind o indemnizaţie,

fie chiar fără a despăgubi pe proprietari.

Alte limitări erau stabilite în interesul vecinilor. Fiecare proprietar

era îndatorat să lase la marginea ogorului o fâşie lată de 2lA picioare

(ambitus), să îngăduie extinderea ramurilor arborilor din vecinătate dacă

acestea nu coborau mai jos decât 15 picioare, să permită vecinilor să intre pe

fondul său pentru a-şi culege roadele pomilor, să nu modifice în detrimentul

proprietăţilor vecine cursul apelor care trec pe terenul său etc.

Capitolul XX

POSESIUNEA

\. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA INSTITUŢIEI

Posesiunea este stăpânirea de fapt asupra unui lucru,,stăpânire âreia

ordinea juridică îi recunoaşte anumite efecte juridice.

Instituţia posesiunii apare istoriceşte în legătură cu folosirea

-'gorului public (ager publicus). Ogorul public aparţinea statului roman, dar,

după cum am văzut, acesta era dat în folosinţă unor nersoane particulare, mai

ales patricienilor, în schimbul unei arenzi.

Cu alte cuvinte, asupra ogorului public aflat în proprietatea •electivă

a statului, exista o posesiune privată în folosul cetăţenilor.

In epoca veche a dreptului roman posesiunea n-a fost ocrotită, iiind

privită ca un simplu raport de fapt. care nu intra în sfera de apărare a

dreptului. Cu timpul însă, din mai multe cauze, s-a impus nevoia ca

posesiunea să se bucure, cel puţin în anumite limite, de o ocrotire juridică.

Care au fost cauzele care au impus necesitatea .apărării posesiunii?

In primul rând, între posesorii ogorului public au apărut diferite

neînţelegeri cu privire la hotarele loturilor respective pe care le stăpâneau,

deoarece acestea nu erau hotărnicite.

In al doilea rând, tot mai numeroşi cetăţeni cereau un drept de

folosinţă asupra ogorului public şi în special păturile sărace, a căror luptă

pentru pământ a durat multe secole. Se întrezărea chiar deposedarea prin

violenţă a vechilor posesori.

In faţa acestei situaţii, ordinea juridică a creat aşa-zisele

interdicteAprin care stăpânirea de fapt a posesorilor era ocrotită, fără ca

aceştia să fie şi proprietari. Interesele sociale cereau o astfel de apărare. Aşa a

apărut, cu două-trei secole înaintea erei noastre, ocrotirea pe cale interdictalâ

a posesiunii.

170 171

Procedura interdictală de ocrotire a posesiunii era simplă şi eficace

totodată. Iată de ce ea a fost extinsă şi la alte cazuri. Este cunoscut faptul că

marii latifundiari romani cotropeau deseori ogoarele ţăranilor, extinzându-şi

astfel în mod arbitrar hotarele moşiilor. Un drept asupra acestor ţarini nu

puteau dovedi latifundiarii deveniţi posesori prin acte de violenţă; în schimb,

având o posesiune de fapt asupra lor, cereau ca aceasta să le fie menţinută prin

intermediul noii proceduri interdictale.

Aşa se explică de ce în sistemul roman posterior a fost ocrotită prin

interdicte posesiunea hoţului sau a aceluia care şi-a însuşit o posesiune prin

violenţă. Este adevărat însă că în conformitate cu legea o astfel de ocrotire

juridică nu se acorda împotriva proprietarului păgubit prin furt sau împotriva

celui care a fost victima violenţei.

Curând ocrotirea posesiunii a fost pusă şi la îndemâna tuturor

proprietarilor particulari, deoarece datorită simplicităţii şi eficacităţii ei apărea

ca fiind mult mai practică decât ocrotirea pe care ordinea juridică o acorda

proprietarilor în general.

Născută în cadrul sj^ânjriiogorului public, posesiunea s-a extins

aşadar dincolo de hotarele ei iniţiale, devenind o instituţie de sine stătătoare,

căreia-njrdinea juridică i-a recunoscut anumite consecinţe juridice,

concretizate într-o apărare simplă, practică şi eficace.

Iată de ce proprietarii, preferând o apărare mai simplă şi mai eficace

a dreptului lor, foloseau deseori interdictele, adică ocrotirea posesorie şi nu

acţiunea care sancţiona dreptul lor de proprietate.

In acest sens ocrotirea posesiunii devine deseori o bază pentru

apărarea proprietăţii sau un suport al dreptului de proprietate.

2. ELEMENTELE POSESIUNII

Posesiunea necesita pentru existenţa ei două elemente: up element

material numit corpus şi altul intenţional numit animus.

Yrinxorpus se înţelegea stăpânirea de fapt asupra lucrului. In epoca

vecEe-corpus eTă înţeles într-u" >ens strict fizic: luarea directă în stăpânire a

bunului mobil, stabilirea într-un bun imobil etc. Treptat

>ă, acest element a fost conceput, datorită necesităţiloi \

1.1" '>nomice, într-un sens mai abstract: element material exista mi J< ic

ori se asigura posesorului posibilitatea unei stăpâniri de I IH I J M .i.ită

asupra lucrului.

Aşa, de pildă, dacă vânzătorul unui lucru mi-l pune l.i poziţie,

trimiţându-mi-1 acasă înainte de a mă fi întors acolo sau â mi-a arătat

fondul pe care mi-l vinde de la fereastra casei mcl< cizându-i hotarele,

devin posesor în ambele cazuri fără a lua m nânire directă lucrul, căci

elementul corpus este conceput într-un î- mai larg şi mai subtil, concretizat

în punerea lucrului la poziţie.

De asemenea rămân în posesiunea noastră animalele domestice

.;L', plecând din curte, nu-şi pierd obiceiul de a se reîntoarce,

cum şi cele sălbatice, dacă, după ce au fugit, pot fi readuse sub

ipânirea şi controlul nostru. In asemenea cazuri este evident ca

mentul corpus se reduce la posibilitatea unei supravegheri şi control

bunurilor posedate. In sfârşit, rămânem posesori, dacă, de pildă.

îndepărtăm chiar pentru mai multă vreme, dar temporar, de la

lobilul posedat.

Cu alte cuvinte, elementul corpus nu trebuie înţeles numai

i i i r -un sens fizic, ci într-un sens mai larg, de punere la dispoziţie,

■ utinţă de supraveghere, posibilitate de control etc, sens pe care

Mâţa şi practica comercială l-au impus ca fiind mai corespunzător cu

necesităţile sociale ale orânduirii romane.

Cel de-al doilea element, animus, este intenţia sau voinţa de

: poseda, de a stăpâni; conţinutul noţiunii se va desprinde din

xplicaţiile noastre. După unii cercetători animus possidendi ar fi

impla intenţie, mai mult sau mai puţin amplă, de a poseda pentru

r.e, iar după alţii, voinţa de a stăpâni ca proprietar (animus domini).

Trebuie însă de la început precizat că animus nu este un !ement pur subiectiv, anarhic, pe care şi l-ar putea aroga oricine,

asemenea unei manifestări psihologice voite, şi că orice încercare

logmatică, "apriorică", de a-1 defini nu poate fi acceptată.

Vedem, de pildă, un om care ară, seamănă şi se îngrijeşte de in ogor;

pe un altul care foloseşte un cal la călărie, la tracţiune, la plug etc. întrucât

aceste persoane au corpus, adică stăpânirea de fapt « lucrului, se pune

problema dacă au şi animus possidendi pentru a

172 173

stabili dacă sunt sau nu posesori. A avea anintus nu nise.mină_&_ o simplă

dorinţă de a stăpâni lucrul pentru sine, o stare de conştiinţ' pe care oricine

şi-ar putea-o însuşi, ci o voinţă determinată de dreptul ofaiecliy^xaţe

stabileşte în ce anume cazuri cineva este posesor.

Nu este suficient, aşadar, ca acela care are corpus să creadă, să vrea

să fie posesor, ci este necesar ca să se afle în una dintre acele

causaepossessionis recunoscute de dreptul obiectiv, drept temei pentru

recunoaşterea posesiunii. Cu alte cuvinte, ammus possidendi este voinţa de a

poseda pe temeiul şi în cadrul legii.

Potrivit dreptului obiectiv au posesiunea proprietarii, creditorii *

gagişti, posesorii de bună-credinţă, cei care ocupă în mod ilegal un bun străin

etc. şi. dimpotrivă, nu au posesiunea arendaşii pe termen scurt, chiriaşii,

comodatarii (cei care au primit cu împrumut un lucru) etc, deşi şi aceştia au

stăpânirea materială a lucrului, cu alte cuvinte corpus-ui.

Care sunt criteriile după care legea a făcut aceste distincţii punând

pe cei dintâi în categoria posesorilor, iar pe ceilalţi în aceea a detentorilor,

adică a simplilor deţinători ai lucrului?

Problema are o importanţă practică deosebită, deoarece numai cei

dintâi au o ocrotire proprie şi eficace, pe calea interdictelor, pe când ceilalţi

nu.

Legea socoteşte ca posesori pe cei ale căror interese, datorită poziţiei

lor sociale, merită să fie ocrotite; proprietarii, creditorii gagişti, posesorii de

bună-credinţă, cei care au dobândit ilegal un bun străin, avându-se în vedere

aici cei puternici, care şi-au extins latifundiile în dauna micilor proprietari etc.

Numai aceştia pot, în consecinţă, să aibă ammus possidendi, adică voinţa de a

poseda. Aşadar, interesele proprietarilor, creditorilor, latifundiarilor

uzurpatori etc. constituie considerentele pentru care aceştia au fost declaraţi

posesori şi ocrotiţi de ordinea juridică.

Dimpotrivă, legea nu recunoaşte calitatea de

posesori

ndaşilor pe termen scurt, chiriaşilor şi comodatarilor (cei care au mit cu

împrumut un lucru) etc, şi în consecinţă, nici nu le ocroteşte starea lor de

fapt. Făcând parte din păturile mai nevoiaşe ale populaţiei, aceste

persoane nu erau apărate pe calea interdictelor, căci o astfel de ocrotire ar fi

însemn ît o dăunare adusă drepturilor proprietarilor de la care aceştia de^aeau

respectivele bunuri.

174

Lipsiţi de o astfel de apărare, persoanele susmenţionate i^uiau, dacă

aveau nevoie de ocrotire, să se adreseze tot '>prietarilor.

Revenind asupra elementului animus putem conchide, aşadar, ammus

possidendi au numai persoanele care se găsesc într-una ilre acele causae

possessionis prevăzute de ordinea juridică, cum ll proprietarii, posesorii de

bună-credinţă, creditorii gagişti, iiipatorii etc, şi că detentorii, adică cei

care nu se găsesc in una iire aceste causae possessionis prevăzute de lege,

nu au voinţa de

■

...................................................................................................... 'os

?dfLJiJm

mM-

s possidendi)~-deoarece ei deţin lucrul în numele

podarului (as£_ suriţ__.JI£ndâ5iL..._P£.,.j£rmen„„5.CU.rt,. ... chiriaşii,

iiiodatarii etc).

3. DOBÂNDIRII POSESIUNII

Posesiunea se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui ru

stăpânirea de fapt cu intenţia de a o exercita în numele său 'priu. cu alte

cuvinte, prin întrunirea celor două elemente: animus

■ orpus.

Apiscimur possessionem corpore et animo, neque per se animo ■

■que per se corpore. (Dobândim posesiunea - spune jurisconsultul

î'.iul în Digeste - prin mijlocirea elementului corpus şi a elementului

mimus, şi nu numai prin corpus sau numai prin animus).

In epoca primitivă dobândirea posesiunii se realiza printr-o

•prehensiune materială a lucrului, dar posterior, o dată cu dezvoltarea

omerţului, această aprehensiune devine tot mai simbolică. Este

-nficient, de pildă, să pun un paznic bunurilor cumpărate sau să fi bţinut

cheia magaziei unde acestea se află depozitate, pentru ca să izbândesc

posesiunea lor.

Clavibus îraditis ita mercium in horreis conditarum possessio radita

videtur, si claves apud horrea traditae suit: quo facto confestim mptor

dominium et possessionem adipiscitur, et si non aperuerit

horrea. (Aşadar, predându-se cheile mărfurilor depozitate în magazii,

posesiunea se transmite dacă cheile au fost predate în faţa magaziilor.

Crin aceasta cumpărătorul pe dată dobândeşte proprietatea şi

posesiunea, deşi nu a deschis magaziile).

175

t

Cu alte cuvinte, este suficient ca lucrul sa fie pus la dispoziţia

dobânditorului printr-un mijloc oarecare, iar la începutul secolului al III-lea

e.n., simpla înmânare a documentului scris, care consemna vânzarea. înlătura

necesitatea transmiterii elective a bunului. Multă vreme posesiunea n-a putut fi dobândită printr-un

reprezentant, deoarece dreptul roman nu cunoştea instituţia reprezentării.

In secolul al II-lea e.n. s-a admis, din nevoi economice. în special

comerciale, că elementul material (corpus) poate fi dobândit prin reprezentare

(de pildă de un mandatar, de un gerant de afaceri, de un tutore).

In mod cu totul excepţional s-a admis totuşi ca nebunii, copiii sub

şapte ani (infantes) şi persoanele juridice să poată dobândi posesiunea prin

reprezentantul lor legal, atât în ceea ce priveşte corpus, cât şi animus,

4. PIERDEREA POSESIUNII

In momentul în care unul dintre cele două elemente ; constitutive ale posesiunii încetează de a mai exista, posesiunea se pierde.

Aşa pot pierde posesiunea corpore, adică pierzând elementul material,

când nu ridic sau nu pot ridica un lucru pe care l-am scăpat în apă, când nu

readuc sau nu mai pot readuce un animal fugit din curtea mea sau când,

deposedat în mod violent dintr-un fond, nu am : reuşit să-1 redobândesc etc.

Posesiunea se poate pierde şi animo, adică prin voinţa de a '• nu mai

poseda (noile possidere), cum este cazul proprietarului care, i vânzându-şi casa,

continuă să rămână în ea în calitate de chiriaş.

Dacă posesiunea se pierde prin dispariţia unuia dintre cele \ două

elemente, cu atât mai mult se pierde prin dispariţia ambelor elemente, ca de pildă

în caz de înstrăinare a posesiunii, de moarte a posesorului etc.

Principiilor privitoare la pierderea posesiunii practica le-a adus unele

atenuări motivate de anumite situaţii de fapt. Aşa, jurisconsultul 1 Celsus

afirmă că ocuparea clandestină a unui fond nu duce la I

176

Icrea posesiunii dacă posesorul, aflat în cealaltă parte a fondului, gata să

îndepărteze pe intrus de îndată ce s-ar întâlni cu acesta.

De asemenea nu pierde posesiunea posesorul care absentează

i u scurtă vreme de la fondul său, după cum nici stăpânul unor

!■!. folosite numai vara (saltus aestivi), nu pierde posesiunea

Mra în timpul iernii, când zăpada şi gheţurile întrerup orice acces

ele. In acest din urmă caz posesorul, deşi nu poate dispune

fialmente de păşuni, păstrează totuşi, aşa cum spun textele,

siunea acestora cu ajutorul elementului animus (solo animo

utitur); în fapt, explicaţia rezidă în raţiuni de utilitate practică,

au în vedere interesele respectivilor proprietari.

în epoca postclasică elementul animus capătă importanţă tot

; mare, încât uneori posesiurnea se poate păstra, deşi elementul

•'crial a încetat de a mai exista, după cum se poate dobândi o

< siune nudo animo, adică numai prin intenţie, fără luarea în

; anire a respectivului lucru.

în epoca lui Iustinian asistăm la o juridicizare a posesiunii, la

ţ>alizare, cel puţin în anumite privinţe, a acesteia cu proprietatea in

consecinţă, la consolidarea poziţiei posesorilor sub raportul rotirii lor

juridice.

Aşa se explică de ce posesorul sclavului fugit nu pierde

•sesiunea asupra acestuia, de ce absenţa şi captivitatea de război nu

!■• să dispară posesiunea şi de ce părăsirea unui fond nu duce la

.rderea posesiunii decât dacă s-a făcut cu intenţia certă

de

''andonare.

5. TIPURILE DE POSESIUNE

Posesiunea propriu-zisă se numeşte, întrucât ocrotirea ei este ■igurată

de interdicte, posesiunea interdictală (ad interdicta) sau ; rctoriaflă, deoarece

apărarea acesteia se asigură pe cale pretoriană.

Dintre posesorii din această categorie unii pot invoca un titlu i iridic

al posesiunii lor ca: proprietarii, posesorii de bună-credinţă, irendaşii pe

termen lung (emfiteoţii), creditorii gagişti etc, dar alţii n a pot invoca un

astfel de titlu, cum sunt cei care au o posesiune injustă (hoţul şi cel care a

dobândit un imobil prin violenţă).

177

Am arătat într-un paragral anterior care sunt raţiunile sociale care au

determinat ocrotirea posesiunii injuste a acestor persoane. Ei sunt ocrotiţi nu

pe considerente morale, ci avăndu-se în vedere poziţia lor socială. Deşi

apărarea acordată acestor persoane era generală, se excepta totuşi păgubaşul

şi cel care fusese victima unei violenţe.

După unele studii ar exista şi o aşa-zisă posesiune civilă (civilis).

posesiune bazată pe o justă cauză şi sancţionată prinlr-o acţiune, cum este

posesiunea proprietarului civil sau a celui pretorian, sancţionate. în primul caz

de acţiunea în revendicare. în cel de al doilea, de acţiunea publiciană.

In opoziţie cu posesiunea stă detenţiunea (in possessume cvve,

lenere etc.) care constă în stăpânirea materială a lucrului (corpus). fără

intenţia de a-1 stăpâni în nume propriu (animus possulendii. In această

categorie intră chiriaşii, arendaşii pe termen scurt. comodatarii (cei care au

luat cu împrumut un lucru pentru a se servi de el), uzulructuani etc

De ce aceste persoane sunt simpli detenlon. lipsiţi de ocrotirea posesoric. am arătat într-un paragral anterior.

In epoca lui lustinian opoziţia dintre posesiune şi detenţiune

continuă să existe, dar, ca o consecinţă a juridicizării posesiunii, posesiunea

tip devine cea civilă care. după unii. a absorbi! şi posesiunea pretoriană, ad

interdicia.

6. POSESIUNEA DREPTURILOR

Pornind de la conţinutul posesiunii şi luând în consideraţie structura

de fapt a acesteia, juriştii romani au subliniat că posesiunea nu poate avea ca

obiect decât lucrurile corporale, care se pot afla în patrimoniul privat al unei

persoane.

Nu se pot poseda decât lucrurile corporale, deoarece cele

incorporale nu pot fi stăpânite materialmente (corpore). şi numai cele

care se află în patrimoniul unei persoane, deoarece numai asupra

acestora posesorul poate exercita o stăpânire în nume propriu (animus

possidendi).

178

In epoca clasică însă, mijloacele de ocrotire ale posesiunii au

.1 extinse pe cale utilă asupra drepturilor reale de uzufruct (usus

lus) şi de uz (usus). O astfel de ocrotire a creat o analogie între

Nesiune şi exerciţiul acestor drepturi, ceea ce a dus treptat la ideea

M drepturile pot fi posedate asemenea lucrurilor corporale. De aici,

lumirea de quasi posesiune (quasi-possessio) dată exerciţiului

.stor drepturi. Cu timpul noţiunea a fost folosită şi în cazul

irialte drepturi reale asupra bunurilor altuia (iura in re aliena)

,că pentru servituti în general, sub denumirea de posesiunea

vituţilor (possessio servitutum).

Noţiunea de posesiune a fost extinsă, prinlr-o

analogie ."lilară, şi asupra exerciţiului dreptului de cetăţenie,

precum şi upra calităţii de om liber, calitate care "posedată" de

bună-credinţă un sclav vreme de 20 de ani. face din acesta un om liber.

7. OCROTIREA POSESIUNII

Posesiunea, spre deosebire de detenţiune, este ocrotită de

■-etor prin mijlocirea interdictelor. Posesorul nu va avea nimic de

: -vedit; faptul că posedă şi a fost tulburat în stăpânirea bunului de

itre un terţ sunt suficiente pentru a justifica acordarea ocrotirii

"sesorii. Faţă de adversarul său, posesorul este suficient să afirme

.! posedă (possideo, quia possideo - posed fiindcă posed); şi dacă

iversarul va pretinde că posesorul nu este totuşi un adevărat posesor

* trebui să facă dovada că acesta nu se află în nici una dintre acele

■usae possessionis. recunoscute de ordinea juridică.

Faptul că cel care posedă nu t r eb u i e să facă nici o dovadă

instituie unul dintre marile foloase ale ocrotirii posesorii, ceea ce

plică de ce dreptul roman a luat în consideraţie cu atâta grijă

■/iţia socială a celor care stăpânesc un lucru pentru a-i pune în

ilegoria posesorilor şi în categoria detentorilor, lipsiţi de astfel de

!■ antaje, pe cei care nu fac parte d in această categorie.

Ocrotirea posesorie nu pune în discuţie dreptul de proprietate: icesta

va putea fi valorificat pe calea unei acţiuni aparte, acţiunea în i.vendicare.

179

Este adevărat că cel care posedă nu este totdeauna proprietar, dar, se

susţine în această teorie, astfel de ipoteze sunt rare în realitate, încât ocrotirea

posesorie este de fapt ocrotirea proprietăţii.

Ideea centrală a acestei teorii apare ca justă, căci ceea ce urmărea

ordinea juridică era, înainte de toate, ocrotirea proprietăţii. Dar faptul că sunt

apăraţi şi neproprietarii nu poate fi explicat ca o excepţie rar întâlnită în

realitate şi irelevantă ordinii de drept.

Pentru ordinea de drept, interesele diferiţilor posesori (arendaşii pe

termen lung, creditorii gagişti, posesorii de bună-credinţă sau chiar cei care

au o posesiune injustă etc.) sunt tot atât de vrednice de ocrotit ca şi acelea ale

proprietarului posesor. în măsura în care ocrotirea posesiunii lor apare ca

fiind intim legată de interesele societăţii romane.

O a doua teorie explică ocrotirea posesiunii prin necesitatea apărării

"păcii sociale". Ocrotirea posesiunii urmăreşte, în această t5°li£t_ şă împiedice

ca indivizii să-şi facă singuri dreptate, căci interdictele, asemenea unor acţiuni

penale, sunt menite să apere o sjtuaţie de fapt existentă. Ordinea juridică nu

îngăduie ca o stare de fapt să fie schimbată decât prin mijlocirea unei judecăţi,

căci altminteri forţa biută ar prevala asupra normelor de drept De aceea, dacă o

persoană foloseşte mijloace extrajudiciare împotriva unei stări j de fapt, statul

apără pe posesor chiar dacă posesiunea sa nu se justifică juridiceşte sau, mai

exact, moralmente, am adăuga noi.

8. INTERDICTELE POSESORII \

Posesiunea era ocrotită prin mijlocirea interdictelor. Acestea sunt

ordine pe care pretorul le dădea în favoarea celui care poseda. Dacă ordinul

era respectat de partea adversă totul se termina aici, căci interdictul îşi

atinsese scopul.

Dacă partea adversă nu vroia să respecte interdictul, trebuia să se

pornească un proces pentru a se constata dacă interdictul a fost dat în mod

justificat sau nu, iar cel care a încălcat pe nedrept interdictul urma să fie

condamnat.

Interdictele posesorii erau de două feluri: unele destinate să cnţină

pe posesor în stăpânirea bunurilor, iar altele să readucă celui posedat

posesiunea de care a fost pe nedrept lipsit.

1. Interdictele retinendae possessionis (care menţin

■sesiunea) sunt menite să apere pe cei care sunt tulburaţi în

aoânirea bunurilor. Aceste interdicte pot avea ca obiect fie un bun

Hibil, fie unul mobil.

a) Interdictul referitor la imobile, numit uti posidetis, rmăreşte să

împiedice ca posesorul unui bun imobil să fie tulburat :i paşnica folosinţă a

acestuia. Acest interdict era dat în favoarea clui care poseda imobilul

respectiv, cu condiţia ca posesiunea cestuia să nu fi fost dobândită prin

violenţă, clandestinitate sau •recaritate de la partea adversă.

b) Interdictul privind bunurile mobile a fost creat la început lentru

sclavi şi apoi extins şi la celelalte bunuri mobile. Acest interdict (utrubi)

ocroteşte pe acel care a posedat lucrul litigios cel mai mult timp în anul care a

precedat darea interdictului.

2. Interdictele recuperandaepossessionis (pentru redobândirea

posesiunii) sunt date în favoarea celor care au fost spoliaţi de

posesiunea unui bun. Aceste interdicte sunt de mai multe feluri:

a) Interdictul de vi cottidiana (cu privire la violenţa obişnuită)

se dă împotriva celui care a izgonit pe altul dintr-un imobil prin

violenţă.

Cel care a pierdut posesiunea o va redobândi, afară numai dacă

posesiunea acestuia n-a fost dobândită la rândul ei prin violenţă,

clandestinitate sau precaritate de la adversar, în care caz un astfel de posesor

nu va fi repus în starea de mai înainte.

Acest interdict trebuia cerut în tcrrnen de cel mult un an de la

depesedarea violentă.

b) Interdictul de precano este dat împotriva precaristului, adică a

aceluia care, primind de la proprietar un bun cu împrumut şi obligându-se să

i-1 restituie acestuia 'la prima sa somaţie, refuză restituirea lui.

c) Interdictul de clandestina possessione (privind posesiunea

clandestină) se dă împotriva persoanei care şi-a însuşit posesiunea alteia pe

ascuns (clam) în lipsa posesorului. In epoca imperială aeest interdict

dispare, deoarece s-a admis că posesiunea imobilelor

180 181

^Tajc, iâr. ^,,a prop.ic.arului. se păstra piin inlcrdlctuJ „,,-

Capitolul XXI

182

COPROPRIETATEA ŞI COPOSESIUNEA

1. NOŢIUNI-A ŞI REGIMUL COPROPRIETĂŢII

Proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru se numeşte

proprietate (condominium). Coproprictatea a apărut în cadru!

:-<oprietăţi i familiale. După moartea lui pater familias descendenţii,

..:ră a păşi la împărţirea patrimoniului familial, puteau continua să-1

.spâneascâ in comun, păstrând dreptul, în conformitate cu legea

eemvirală. să ceară împărţirea averii.

In astfel de situaţii fiecare descendent este subiect al întregului

■ :"ept de proprietate, căci proprietatea aparţine mai multor subiecte

sre, în această privinţă, coexistă. Cu alte cuvinte, într-o astfel de

'proprietate familială (consortium) "toţi" erau proprietarii întregului

■ot" patrimonial.

Se poate chiar afirma că, la origine, coproprietarii aveau, .care în

parte, o putere atotcuprinzătoare asupra lucrurilor •>pective, fiecare putând

să dispună de ele, să le înstrăineze etc.

Această concepţie primitivă cu privire la coproprietate se himbă la

finele Republicii, ajungându-se în epoca clasică la >ncluzia că fiecare

coproprietar are un drept parţial de proprietate, u"c constă, avându-se în

vedere că bunurile sunt împărţite, dintr-o ■tă-parte ideală din întreg,

precizată fracţionar (J/2, 1/3, 1/4 etc.)

■ i numită pars, pars pro indiviso, quota pars. Această cotă

■acţionară este ideală în sensul că ea se extinde asupra fiecărei

i.ilecule din fiecare bun în proporţia respectivă (1/2, 1/3, 1/4 etc);

adar. nu este vorba despre o abstracţie, ci de o realitate, deoarece ai există

nici un bun, nici o parte cât de mică din el care să nu parţină fiecărui

coproprietar pro porţiune dominii.

Coproprictatea poate rezulta nu numai din succesiune.-dar şi

n i r - u n contract; de pildă, dintr-un contract de societate, în virtutea

183

căruia mai multe persoane pun anumite valori în comun, în vederea realizării

unui anumit scop.

Din coproprietate rezultă anumite consecinţe:

a) Fiecare dintre comunitari poate cere ieşirea din indiviziune

prin acţiunea numită communi dividundo (de împărţire a bunului

comun), căci nimeni nu poate fi obligat să rămână pe veci în această

situaţie. Părţile pot conveni însă să rămână un anumit interval de

timp în stare de indiviziune.

Din indiviziune se poate ieşi pe cale amiabilă sau în urma unui

proces. In acest din urmă caz judecătorul va împărţi bunurile indivize în loturi

egale (împărţeală în natură) sau în părţi inegale, dacă unele bunuri nu

îngăduie o egală împărţeală materială, cu îndatorirea pentru cei care au primit

mai mult să despăgubească cu o sumă echivalentă pe ceilalţi coproprietari

(împărţeală cu sultă). Judecătorul poate de asemenea să atribuie toate

bunurile unuia singur dintre coproprietari sau chiar unui terţ, care însă va

trebui să despăgubească pe ceilalţi, în mod proporţional (licitaţie).

Împărţirea judecătorească transferă proprietatea din momentul în

care are loc adjudecarea; cu alte cuvinte, partajul are un efect translaţiv din

acel moment.

b) Fiecare dintre coproprietari poate să-şi vândă dreptul său indiviz,

să-1 doneze sau să-1 înstrăineze cu orice titlu.

c) In sfârşit, oricare dintre coproprietari poate să foiosească lucrul

comun cum crede de cuviinţă în măsura în care nu lezează drepturile altuia;

de asemenea poate culege din roadele lucrului fără a depăşi cota care i se

cuvine. Pentru ridicarea unei construcţii noi este însă nevoie de

consimţământul tuturor coproprietarilor.

2. COPOSESIUNEA

Coposesiunea corespunde coproprietăţii. Posesiunea asupra unor

bunuri neîmpărţite aparţine, afară de cazurile excepţionale, coproprietarilor,

aşa încât fiecare dintre ei are o anumită fracţiune posesorie din întreg (pro

indiviso), corespunzătoare cotei-parţi care i se cuvine din proprietatea

indiviză.

Capitolul XXII

MODURILE DE DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII

1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ISTORICĂ A NOŢIUNII DE MOD

DE DOBÂNDIRE

Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg laptele cunoscute de

ordinea juridică a căror realizare face să intre în arimoniul cuiva un drept

de proprietate.

Noţiunea de dobândire a proprietăţii s-a dezvoltat în ştiinţa

jptului roman în strânsă legătură cu aceea a dreptului

de

iprietale. Dreptul de proprietate a fost privit de juriştii romani ca

-. raport între o persoană şi un lucru; am arătat, când am tratai

.--iziunea bunurilor, care este explicaţia acestei concepţii greşite şi

este în realitate dreptul de proprietate.

In conformitate cu această concepţie şi preocupaţi de

'ivolvarea cazurilor şi nu de sistematizări teoretice, juriştii romani orbeau

despre dobândirea lucrurilor şi nu despre aceea a

ropnetăţii.

Până în epoca lui Gaius nu întâlnim nici o încercare de

onceptualizare ştiinţifică a noţiunii de mod de dobândire

a

;roprietăţii. Un oarecare progres întâlnim în manualul de drept al

cestui autor. Ocupându-se pe larg de problema bunurilor şi

a

!i feritelor categorii de bunuri. Gaius denotă, prin

terminologia

olosită, că nu are o concepţie bine cristalizată cu privire la modurile

vie dobândire a proprietăţii, pe care în mod constant le reduce la

modurile de dobândire a bunurilor. Cu toate acestea, în câteva locuri,

autorul nostru formulează şi noţiunea juridică de dobândire

a

proprietăţii, fiind însă departe de crearea unui sistem unitar

şi

complex şi a unei terminologii bine precizate.

184 185

Problema nu primeşte o rezolvare nici la ceilalţi autori clasici, deşi

aceştia tind să se apropie totuşi mai mult de conceptul abstracl al modului de

dobândire a proprietăţii.

Un progres remarcabil se realizează în vremea împăratului Iustinian

care, tară a ne da o teorie exhaustivă asupra problemei, reuşeşte totuşi să

ajungă la elaborarea juridică a noţiunii de mod de dobândire a proprietăţii.

In sfârşit, Parafraza lui Teofil lărgeşte concepţia doctrinară a lui

Iustinian, dându-ne un concept abstract bine elaborat de mod de dobândire a

proprietăţii (tropos kteseos).

Din cele de mai sus rezultă că romanii au ajuns treptat la noţiunea

abstractă de mod de dobândire a proprietăţii, exprimat cu termenul de modus

acquisilioms în dreptul lui Iustinian. Această elaborare lentă şi târzie se

explică prin concepţia pe care romanii o aveau despre dreptul de proprietate,

pe care-1 priveau, greşit, ca un raport între individ şi lucru.

Numai în măsura în care noţiunea de proprietate a reuşit să devină în

dogmatica dreptului roman un concept juridic, s-a putut ajunge la

cristalizarea unui mod de dobândire corespunzător.

N-au lipsit însă încercări de sistematizare a modurilor de dobândire

a proprietăţii din partea juriştilor romani, care. în astfel de clasificări, au fost

călăuziţi, ca în toate elaborările lor teoretice, mai mult de interesele practicii

judiciare decât de frumuseţile construcţiilor dogmatice.

Romanii au cunoscut mai multe clasificări ale modurilor de a

dobândi proprietatea. Din clasificările juriştilor romani vom folosi pe aceea

pe care o socotim fundamentală pentru epoca clasică şi totodată mai

corespunzătoare fineţii spiritului juridic roman: clasificarea în moduri de a

dobândi proprietatea după dreptul natural sau al ginţilor şi după dreptul civil.

Expusă pentru prima dată de Gaius. această clasificare este acceptată

şi de alţi jurişti clasici, iar împăratul Iustinian îi dă - ca şi parafraza greacă a

lui Teofil de mai târziu - o consacrare oficială.

2. MODURI DE DREPT NATURAL ~ y

1 .^pcupaţia (occupatio) constă în luarea în posesiune a unui ru care

nu aparţine nimănui (res nullius), cu intenţia de a deveni >prietar.

Lucruri fără stăpân, care nu aparţin nimănui, sunt: a) Produsele mării, ca:

scoicile, perlele, pestele, animalele hatice (ferrae bestiae)_ş\ vânatul de orice

natură. Vânatul poate fi ■bandit pe un teren străin, dar proprietarul

fondului poate să erzică străinilor accesul pe fondul său. r>

) Lucrurile părăsite de stăpân cu intenţia de a nu mai fi :oprietar

(animo dereliquendi). După părerea Sabinienilor, care a t cut în dreptul lui

Iustinian, proprietatea bunurilor părăsite, erzându-se o dată cu părăsirea lor,

putea fi dobândită imediat de i icine.

Bunurile aruncate de căpitanul vasului, în vederea salvării ■rabiei de

la înec (navis exonerandae gratia), nu puteau fi însă <>bândite prin ocupaţie;

de asemenea, micile daruri aruncate de :-iagistrat poporului cu ocazia

diferitelor sărbători se dobândeau nu Tintr-o ocupaţie, ci printr-o tradiţie

(traditio) făcută unor persoane IIedeterminate (incertis), deoarece oricine

putea să devină proprietarul lor.

c) Bunurile care alcătuiesc proprietatea statului duşman sau p

ctăţenilor statului vrăjmaş (res hostilesţ şi care, la izbucnirea

războiului, se găsesc pe teritoriul roman pot fi ocupate ca nişte res nullius,

fiind socotite_.fj»JLde_ştăp_ân.

2. Traditiunea (traditio) este mijlocul cel mai important de a

iobândi proprietatea după dreptul ginţilor. Acest procedeu, lipsit de

irme, constă în punerea unui lucru de către alienator la dispoziţia

lobânditorului pe temeiul unui act juridic care să justifice transmiterea

proprietăţii.

Pentru ca tradiţia să transfere proprietatea se cereau, în

lumina definiţiei date, următoarele condiţii:

a) Cel care transmite lucrul trebuie să aibă capacitatea de a-1

nstrăina, adică să aibă dreptul de a dispune de un lucru, fie în calitate ie

proprietar, fie în puterea unui alt drept real asupra respectivului

186

187

lucru, fie că era împuternicit de proprietar m M I K I C . I insirăinării acestuia.

Dacă cel care remite lucrul nu arc un astfel de drept de dispoziţie, proprietatea nu se transferă.

Traditio nihil amplius transferre dehet vel polest ad eum qui accipit,

quam est apud eum qui tradit. Si igitur quis dommium in fundo habuit, id

tradendo transferi, si non habuit, ad eum qui accipit nihil transferi. (Tradiţia -

spune Ulpian în Digeste - nu trebuie şi nici nu poate să transfere celui care

primeşte mai mult decât are cel care face tradiţia. Dacă, aşadar, cineva a avut

proprietatea asupra unui lond. transferă prin tradiţie această proprietate; dacă

n-a avul-o. nu transferă nimic celui care primeşte).

b) In al doilea rând se cere vointa_de a înstrăina posesiunea lucrului

şi implicit proprietatea, din partea alienatorului şi voinţa de a dobândi

posesiunea lucrului, şi implicit proprietatea, din partea dobânditorului. Voinţa

singură, în sensul psihologic, nu este suficientă; ea trebuie să se materializeze

într-un fapt. şi acesta este remiterea materială a lucrului.

La început remiterea lucrului, mai exact, transferul posesiunii,

se făcea de la mână la mană, dar încă din epoca clasică s-a admis. în

vederea uşurării încheierii diferitelor operaţii juridice, că remiterea

lucrului se putea reduce la unele forme simbolice.

j

Aşa, se considera suficientă predarea cheilor magaziei unde se aflau

mărfurile vândute (tradiţia symbolica a juriştilor medievali); la fel indicarea din

vârful unei înălţimi a hotarelor fondului înstrăinat (aşa-zisa traditio longa

mânu); în unele cazuri era privită ca suficientă transformarea intenţiei cu care o

persoană stăpâneşte un anumit lucru, cum este cazul chiriaşului care cumpără de

la proprietar casa în care locuieşte. Intr-o asemenea situaţie chiriaşul nu mai

restituie imobilul j proprietarului, pentru ca acesta să i-1 retransfere la rândul

»ău, ci j începe să posede din momentul convenţiei. Este aşa-zisa traditio brevi

"-manu a comentatorilor. In sfârşit, practica cunoaşte şi o situaţie

inversă a cazului expus anterior: proprietarul vinde casa în care locuieşte,

dar continuă s-o locuiască mai departe în calitate de chiriaş (constitutum

possessorium a comentatorilor).

In toate aceste cazuri rem;' .ea materială a lucrului a fost redusă la

câteva simboluri menite să asigure mai multă uşurinţă în ;

icheierea tranzacţiilor comerciale şi a operaţiilor

juridice uespunzătoare.

c) O ultimă condiţie care se cerea era aşa-zisa iuşta causajşk

■ msta într-un act juridic pe care dr^gţuj_obiiecţiv Jl_ recunoştea_ca

;ndament pentru transferarea proprietăţii. Tradiţia este strâns legată

■ r msta causa şi, în acest sens, constituie un act de înstrăinare cauzal

nu abstract.

Asemenea luslae causae - ca

vânzarea-cumpărarea, iprumutul de consumaţie, constituirea de dotă etc. -

fiind titluri de

■ 'bândire a proprietăţii, trebuie, pent/u a se realiza

respectivul

msfer de proprietate, să fie valabile din punct de vedere juridic.

Dacă remiterea lucrului s-a făcut pe temeiul unei închirieri, lepozit,

comodat (împrumut de folosinţă) etc, proprietatea nu se va ranslera. deoarece

aceste acte juridice, transmiţând simpla detenţiune i lucrului, exclud intenţia

reciprocă a părţilor de a transfera şi a 'obândi proprietatea.

Tradiţiunea transferă proprietatea quiritară asupra lucrurilor ;ec

mancipi şi asupra celor mancipi - proprietatea pretoriană bonitară).

In epoca lui Iustinian, dispărând deosebirea dintre bunurile mancipi

şi nec mancipi, diferenţa dintre proprietatea civilă şi cea pretoriană, precum şi

mancipaţia. ca şi in iure cessio ca mijloace de achiziţie a proprietăţii,

tradiţiunea devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferând

totdeauna proprietatea civilă.

In epoca lui Iustinian remiterea materială a lucrului devine o

condiţie pur formală, părţile putând s-o înlocuiască cu înmânarea unui

document scris, care constata actul juridic încheiat între părţi (traditio chartae

din dreptul medieval); alteori era suficientă afirmaţia părţilor consemnată în

scris că tradiţia a avut loc. deşi în realitate n-a fost îndeplinită.

In schimb, în materie de înstrăinări imobiliare, dreptul postclasic şi

bizantin cereau anumite formalităţi în vederea asigurării intereselor părţilor,

terţilor, precum şi ale statului, interesat să ştie în orice moment cine suportă

impozitele care grevau imobilele. Cu ocazia înstrăinării imobilelor se cerea şi

redactarea anumitor acte scrise, care urma să fie păstrate în arhivele publice

(apud acta).

188 189

3. Accesiunea (accessio) consta în întrupau-a unui lucru accesoriu

într-uri altul principal. După realizarea acestei uniuni, lucrul accesoriu îşi

pierde existenţa devenind parte integrantă a celui principal. In acest mod

proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului realizat prin

absorbirea bunului secundar de cel principal.

Se obişnuieşte a se face distincţie după cum bunul principal este un

lucru imobil sau mobil.

A. Accesiunea faţă de hununle imobile

a) Proprietarul unui ogor. însămânţat sau plantat cu seminţe sau cu

plante străine (satio, plamatio), devine şi proprietarul seminţelor sau al

plantelor de îndată ce acestea au germinat sau au prins rădăcini.

b) Dacă se construieşte un imobil pe un teren străin (inaedificatio),

proprietarul fondului devine şi proprietar al «instrucţiei în conformitate cu

principiul că noua construcţie se încorporează fondului (superficies loco

cedit).

Urmărind să zădărnicească distrugerea imobilelor construite şi să

împiedice astfel pricinuirea unor pagube economice, legea celor XII table nu

îngăduie proprietarului materialelor care a construit pe terenul altuia să le

revendice.

Atâta vreme cât materialele sunt încorporate în construcţie, acţiunea

sa în revendicare este paralizată; numai dacă construcţia a fost dărâmată,

printr-un mijloc oarecare, proprietarul materialelor dobândeşte îndrituirea să

le revendice.

In epoca lui Iustinian acest drept îl are numai constructorul de

bună-credinţă, pe când cel de rea-credinţă pierde dreptul de a revendica

materialele, care trec astfel definitiv în proprietatea proprietarului fondului

respectiv.

c) Ogoarele aşezate lângă fluvii se pot mări datorită

aluviunilor, avulsiunilor sau cu suprafaţa albiei părăsite de râul care

le mărgineşte.

Aluviunile (alluviones) sunt creşterile imperceptibile ale malurilor

datorită depunerilor de mâ' Avulsiunile (avulsiones) sunt bucăţi mai mari de

pământ rupte din altă parte şi alăturate de curenţi

ogoarelor întâlnite în cale. Dacă astfel de porţiuni de teren şi aili ....................

■illaji pe ele s-au încorporat în ogoarele respective, propriclaml acestora din

urmă devine, prin accesiune, şi proprietarul terenului avulsionat.

In sfârşit, albia părăsită de un râu se împarte, ca şi insula oare apare

într-o apă curgătoare (insula in flumine nata) înlic proprietarii riverani.

Toate acrescămintele susanalizate, adică aluviunea, avulsiunea, albia

părăsită şi insula născută în fluviu, aveau loc numai în folosul aşa-ziselor

ogoare arcifinales, adică a acelor ogoare care nu au fost hotărnicite după

regula agrimensorilor romani.

Spre deosebire de ogoarele "împărţite şi măsurate" (divisi et

adsignati), adică hotărnicite de tehnicieni, prin linii geometrice ilimites) - fapt

posibil în cazul terenurilor pe care particularii le primeau din pământurile

statului -, ogoarele arcifinale ("nemăsurate") erau despărţite unele de altele

numai prin hotare naturale (văi, dealuri, ape etc).

Faţă de ogoarele limitate acrescămintele analizate anterior rămân

independente, ca nişte bunuri fără stăpân şi. în consecinţă, pot lî dobândite de

oricine prin ocupaţie.

B. Accesiunea faţă de bunurile mobile

a) Dacă cineva a scris un discurs, o poemă etc, pe

pergamentul altei persoane, manuscrisul aparţine acesteia din urmă,

deoarece scrisul este considerat ca un accesoriu care se încorporează

în pergament, privit ca un lucru principal.

In cazul în care un pictor a pictat un tablou pe pânza altei persoane,

Sabinienii opinau că tabloul aparţine proprietarului pânzei. Proculienii erau

însă de părere că tabloul aparţine pictorului; opinia lor, întemeiată pe

argumente economice şi sociale mai judicioase, a prevalat, fiind acceptată de

Iustinian.

b) Accesiunea are loc şi în caz de ferruminatio, când două

obiecte de metal sunt intim sudate între ele, cum ar fi de pildă lipirea

unui braţ la o statuie mutilată. Proprietarul lucrului principal

dobândeşte şi proprietatea asupra celui accesoriu.

190 191

Dacă legătura nu este intimă şi bunul .avesoi iu poate fi dezlipit fără

deteriorări (roata fixată la o căruţă, de pildă), proprietarul acestuia poate cere

separarea lui, pentru ca apoi să-1 revendice.

4. Confuziunea (confusio) şi amestecul (commixlio) constau în

unirea sub forma unei mase unice a mai multor lucruri care se găsesc

în stare lichidă în primul caz. şi în stare solidă în cel de-al doilea.

In asemenea cazuri, proprietarii bunurilor astfel amestecate au un

drept de proprietate indiviză asupra masei care s-a născut. Ei pot cere ieşirea

din indiviziune fie printr-o acţiune communi dividundo. dacă cunosc partea

indiviză care revine fiecăruia din întreg, fie, în caz contrar, printr-o

revendicare a unei părţi incerte (vindicativ incertae partis), când vor reclama

partea care li se cuvine din acea grămadă (quantum partem paret ex illo

acervo actoris esse).

5. Găsirea unei comori (thesauri inventio) constituie un mod

de dobândire a proprietăţii, în conformitate cu dreptul natural, având

trăsăturile sale specifice.

Prin comoară (ihesaurus) se înţeleg lucrurile de valoare, ascunse în

pământ de atâta vreme încât nu se mai ştie cine a fost ultimul lor proprietar.

In epoca republicană proprietarul fondului dobândea comoara care

se găsea în fondul său, pe temeiul dreptului de accesiune, deoarece comoara

era privită ca un accesoriu ai fondului.

împăratul Hadrian stabileşte însă că proprietarul are drept numai la

jumătate din comoară, iar găsitorul la cealaltă jumătate. Dacă proprietarul

dobândeşte partea sa în virtutea legii, găsitorul o dobândeşte în virtutea

comorii, adică pe temeiul unui mod special de dobândire a proprietăţii.

6. Dobândirea fructelor. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care

un alt lucru le produce în mod periodic, în conformitate cu destinaţia

lui economică.

Câtă vreme fructele sunt încorporate bunului f rugi fer. acestea

aparţin proprietarului, deoarece "fructele care atârnă pe pom sunt socotite ca

parte a fondului" (fructuspendentespars fundi videntur).

După separarea lor de lucrul frugifer. fructele, dobândind o existenţă

distinctă şi independentă, continuă şi mai departe să

>arţină proprietarului pe temeiul dreptului său de proprietate, ca o -lungire

a acestuia, cu alte cuvinte.

In mod excepţional fructele pot să aparţină şi altor persoane

cât proprietarului. Aşa, de pildă, posesorul de bună-credinţă, adică

I care se crede proprietar de bună-credinţă, şi arendaşul pe termen

ag (emfiteotul) dobândesc şi ei prin separare fructele fondului

Npectiv, deoarece aceştia au un drept modelat după al proprietarului.

Aşadar, dacă fructele au fost separate, indiferent de cine şi

m. de lucrul frugifer, căpătând o existenţă distinctă

şi

udependentă, ele aparţin fie proprietarului, fie, în

cazuri

xcepţionale, posesorului de bună-credinţă sau emfiteotuluî.

Arendaşii pe termen scurt şi uzufructuarii nu dobândesc uuctele prin

simplă separare, ci trebuie să intre în posesia lor, sau, iiim se spune, să le

perceapă. Perceperea fructelor este necesară, în aceste cazuri, deoarece

arendaşul pe termen scurt şi uzufructuarul, ;=eavând posesia lucrului, nu pot

deveni în alt chip proprietari ai 'ructelor.

Arendaşul percepe fructele pe temeiul contractului său de irendare

pe care-1 are cu proprietarul fondului, iar uzufructuarul - în . irtutea dreptului

său real.

In ce constă importanţa practică a acestei deosebiri? Cei care dobândesc

fructele prin separare au dreptul de a le levendica chiar dacă acestea au fost

furate înainte de a fi percepute, pe când arendaşii pe termen scurt şi

uzufructuarii nu au acest drept decât după percepere. Dacă, aşadar, aceştia din

urmă au fost victimele unui furt anterior perceperii fructelor, revendicarea

acestora aparţine proprietarului fondului. Ocrotirea mai largă acordată

arendaşilor pe termen lung şi posesorilor de bună-credinţă se explică prin

faptul că ordinea juridică îi priveşte pe aceştia ca având o poziţie mult

asemănătoare proprietarilor şi, în consecinţă, vrednici de tratament

preferenţial.

7. Specificaţia este crearea unui lucru nou (nova species) cu materia

primă care aparţine altei persoane.

Sabinienii susţineau că proprietatea noului lucru aparţine

proprietarului materiei, deoarece fără acesta nu ar fi existat lucrul, dar

Proculienii, pornind de la un criteriu care acordă muncii un rol mai important,

o acordau specificatorului.

192 193

Iustinian formulează o soluţie de compunm-. .Iu .1 umil lucru putea

fi transformat în materia din care a fost fabricat (de exemplu, statuia în aur),

proprietatea aparţinea proprietarului materiei, iar în caz contrar (cazul vinului

care nu putea redeveni strugure) specificatorului, adică celui care

confecţionase lucrul.

3. MODURI DE DOBÂNDIRI-: DUPĂ DREPTUL CIVIL

1. Mancipaţiunea este în dreptul clasic un mijloc de a dobândi

proprietatea asupra lucrurilor mancipt. Formalităţile maneipaţiei

servesc însă şi la realizarea altor efecte juridice. în

domeniul

persoanelor, familiei, moştenitorilor etc. asa încât importanţa ei în

viaţa juridică romană depăşeşte cadrul dreptului de proprietate. Asupra ritualului maneipaţiei suntem bine informaţi de juriştii

clasici.

Mancipatio propria species alienatioms est rerum mancipi, eaque fit

certis verbis, libripende et quinque testibus praesentibus. (Mancipaţiunea -

spune Ulpian în Regulele sale - este un mod propriu de înstrăinare a lucrurilor

mancipi şi se realizează prin anumite cuvinte, fiind de faţă un libripens şi

cinci martori).

Juristul Gaius ne dă detalii şi mai preţioase. Mancipaţia se realizează

în prezenţa a nu mai puţin de cinci martori, având calitatea de cetăţeni romani

şi puberi, a unui cantaragiu (libripens) care ţine în mână o balanţă de aramă şi

a celor două părţi. Cel ce dobândeşte lucrul prin mancipare, punând mâna pe

respectivul lucru, pronunţă formula: "Afirm că acest sclav este al meu după

dreptul Quiriţilor şi să-mi fie cumpărat cu preţul de ... prin această aramă şi

bucată de aramă". (Hune ego hominem ex ture Quintium meum esse aio isque

mihi emptus est, pretio ... hoc aere aneaque libra). In continuare loveşte

lingoul de aramă de balanţa ţinută de cantaragiu, pentru a dovedi puritatea

metalului, şi apoi îl dă alienatorului.

Această procedură complexă nu poate fi bine înţeleasă decât dacă

vom cerceta apariţia şi dezvoltarea maneipaţiei de la origini până în epoca

clasică.

In epoca cea mai veche mancipaţiunea a însemnat procedura prin

care un cap de familie (pater familias) renunţa sau transfera altui

ip de familie puterea numită mancipium asupra persoanelor sau irurilor, pe

care cel dintâi le avea în stăpânirea sa (manus). Cu alte iivinte, mancipaţia

însemna transferul unei puteri sau autorităţi Mipra unor persoane (femei,

copii etc.) sau lucruri (sclavi, animale v.) şi nu un mod de transferare a

proprietăţii, ca în epoca clasică.

Această mancipaţiune era în realitate o vânzare, căci

istrăinarea se făcea în schimbul unui preţ, concretizat într-o cantitate

V metal, care avea la origine rolul de monedă. Câtă vreme nu exista

monedă bătută de stat. metalul trebuia evident cântărit, puritatea lui

>nstatându-se prin lovirea acestuia de cântarul pe care-1

ţinea

antaragiul (libripens).

Legea celor XII table pornind de la nevoile vieţii practice.

are necesitau uneori un transfer de bunuri fără primirea

unui

chivalent, cum este cazul constituirilor de dotă, donaţiilor, vânzărilor

:->c credit etc. a stabilit că astfel de bunuri se transferă dobânditorului

hiar şi cînd cântărirea aramei a fost numai simulată.

"Când cineva va faoe un nexum sau o mancipare, aşa să fie Ireptul, cum va

pronunţa cuvintele" - afirma legea celor XII table (cum nexum faciet

mancipiumque, uti lingua nuncupassit, ita ius esto). Cu alte cuvinte, dacă

cineva vroia să facă o înstrăinare, cu titlu de donaţie sau de dotă, sau pentru a

garanta o datorie (fiduciae causa), sau pe temeiul unei vânzări pe credit,

cântărirea devenea inutilă.

In asemenea cazuri cântărirea efectivă a aramei nu dispărea total, ci

era înlocuită prin lovirea simbolică a balanţei cu o mică vergea de aramă,

mancipaţiunea devenind astfel simbolică.

Cântărirea devine inutilă şi pentru actele cu titlu oneros, după

apariţia monedei de argint în anul 269 î.e.n., deoarece numărarea banilor

apare ca suficientă. întrucât înlocuiau plata care se făcea până atunci prin

aramă. In urma baterii monedei de argint, se putea realiza un act cu titlu

gratuit, declarându-se ca preţ al achiziţiei "un singur ban" (sestertio nummo

uno). In acest mod, mancipaţiunea devenea un act simbolic, care sub forma

unei vânzări fictive, înlesnea un transfer de proprietate.

In concluzie, după legea celor XII table şi până la apariţia monedei

de argint, mancipaţiunea devine un act abstract, care, indiferent de scopul

concret (causa) urmărit de părţi, transfera

194

195

proprietatea dacă fuseseră îndeplinite formele solemne indicate

anterior.

Mancipaţiunea, ca mijloc de dobândire a proprietăţii, specific pentru

cetăţenii romani, nu putea fi utilizat decât de aceştia şi numai în mod

excepţional de latini sau de peregrinii care aveau commercium

Mancipaţiunea transfera proprietatea asupra bunurilor mancipi;

asupra bunurilor nec mancipi nu producea nici un efect juridic.

Creată la început pentru transferarea bunurilor mobile şi, în special,

pentru sclavi, aşa cum rezultă din formula ei. mancipaţiunea a fost folosită

posterior şi pentru imobile.

După efectuarea mancipaţiunii, mancipantul, adică cel care

înstrăinase bunul, era obligat să garanteze pe dobânditor de evicţiune, adică

să-1 despăgubească cu de două ori preţul lucrului dacă dobânditorul ar fi fost

deposedat de terţul proprietar. De pildă, dacă Titius înstrăinase lui Maevius,

prin mancipaţie, un lucru care nu-i aparţinea şi, posterior, adevăratul

proprietar al lucrului, revendicându-1. îl deposeda pe Maevius, acesta avea

împotriva lui Titius o acţiune (adio audoritatis) prin care să-1 oblige să

plătească de două ori preţul respectivului lucru.

De asemenea, dacă mancipantul a declarat o suprafaţă mai mare

decât cea pe care o înstrăinase în fapt, era obligat să plătească dobânditorului

dublul valorii suprafeţei constatate lipsă (adio de modo agri).

Aceste două acţiuni aveau un caracter penal în sensul că obligaţia

mancipantului, faţă de dobânditorul lucrului, rezulta din delictul săvârşit de

cel dintâi şi nu de actul propriu-zis al mancipaţiei.

Folosită pe scară mare în vechiul drept roman şi în epoca clasică,

mancipaţiunea cade în desuetudine în cea postclaskă, fiind înlocuită cu

tradiţiunea care, datorită simplicităţii formelor ti, avea o superioritate de

netăgăduit faţă de mancipaţie.

Atestată documentar la mijlocul secolului al IV-lea, mancipaţia

dispare încă înainte de Iustinian, o dată cu dispariţia deosebirii dintre bunurile

mancipi şi nec mancipi.

2. In iure cessio este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii,

care se realiza pe c' a unui proces fictiv. înaintea

nagistratului se înfăţişau cele două părţi care, în vederea transleiam 'imului,

porneau un proces după procedura sacramentului in rem.

Dobânditorul declara în termeni sacramentali că respectivul iun îi

aparţine, după dreptul quiritar, iar alienatorul. fără a se opune, ichiesa la

pretenţia dobânditorului (cedit in iure).

Magistratul, luând act de atitudinea alienatorului, pârât în acest

proces fictiv, va da câştig de cauză dobânditorului, care avea calitatea le

reclamant (addicere ei rem). In acest mod, pe calea unui proces ictiv,

proprietatea se transfera de la o persoană la alta.

In iure cessio nu putea fi folosită decât de cetăţenii romani.

Iar. spre deosebire de mancipaţie, transfera proprietatea quiritară

asupra lucrurilor romane, indiferent dacă erau mancipi sau nec

mancipi, bineînţeles numai după ce acestea din urmă au devenit

usceptibile de proprietate romană.

Probabil tot atât de veche ca şi mancipaţia, in iure cessio cade

nsă în desuetudine înaintea celei dintâi, deoarece

prezenta

dezavantajul că nu se putea realiza decât în faţa

autorităţii

[magistratul la Roma şi guvernatorul în provincii), pe când

mancipaţia avea loc înaintea a câtorva martori.

In epoca lui Diocleţian. in iure cessio iese din uz. 3. lizucapiunea este un alt

mod de a dobândi proprietatea după_ dreptul civil.

Usucapw est autem adeptio dominu per continuationem possessionis

anni vel bienni; rerum mobilium anni, immobilium Nennii. (Iar uzucapiunea -

scrie Ulpian în Regulele sale - este dobândirea proprietăţii, printr-o posesiune

prelungită, de un an sau de doi; un an pentru lucrurile mobile, doi ani pentru

cele imobile).

Cu alte cuvinte, cel care stăpâneşte un bun mobil timp de un au de

zile şi timp de doi ani un imobil, dobândeşte dreptul de proprietate asupra

respectivului lucru. Dispoziţia este cunoscută de legea celor XII table.

De foloasele acestei dispoziţii nu puteau profita decât romanii, şi

numai cu privire la bunurile romane. Erau exceptate de la uzucapiune

drumurile, mormintele, lucrurile furate etc.

înainte de a cerceta condiţiile care se cereau în epoca clasică pentru

existenţa acestui mod de dobândire a proprietăţii, să vedem care este motivul

pentru care ordinea juridică a îngăduit-o.

196 197

Uzucapiunea este menită să umple . m u m i i i l.u uiu- ale dreptului civil în interesul proprietăţii în general.

Aşa, dacă cineva a dobândit, de bună-credinţă fiind, un lucru fără

paza formelor legale cerute de dreptul civil (de pildă, o res mancipi prin

simplă tradiţie), nu devenea, în conformitate cu dispoziţiile legii, proprietar.

De asemenea, dacă o persoană dobândea un bun de la un

neproprietar, fără să ştie acesta, la fel nu devenea, în conformitate cu normele

legale, proprietar al lucrului.

In asemenea cazuri se ivea o situaţie confuză şi plină de neajunsuri.

In primul caz. vechiul proprietar putea să-şi revendice proprietatea oricând,

deşi cel care o dobândise fusese de bună-credinţă, iar în cel de-al doilea,

adevăratul proprietar avea acelaşi drept faţă de un dobânditor, la fel, de

bună-credinţă.

Pentru a se evita astfel de situaţii incerte cu privire la soarta

proprietăţii şi unele procese interminabile, ordinea juridică a dat persoanelor

interesate un anumit interval de timp pentru a-şi valorifica drepturile,

revendicându-şi proprietatea: după scurgerea acestui termen, foştii proprietari

pierd dreptul lor. iar cei care au stăpânit respectivele bunuri devin proprietari

deplini ai acestora.

Astfel incertitudinea care ar fi apăsat asupra proprietăţii unor astfel

de bunuri este înlăturată, asigurându-se implicit securitatea necesară relaţiilor

de proprietate în general. Iată de ce jurisconsultul Gaius poate afirma că

instituţia uzucapiunii a fost introdusă spre "binele public" (bono publico). prin

care autorul nostru înţelege interesele generale ale proprietăţii, serios

ameninţate fără existenţa unor astfel de norme.

In sfârşit, uzucapiunea mai prezintă o utilitate: uşurează, în cazul

unui eventual conflict, dovada dreptului de proprietate, deoarece proprietarul,

care dovedeşte că a stăpânit în limitele timpului necesar pentru a uzucapa, nu

mai este obligat să facă proba directă a dreptului său de proprietate, probă

deosebit de grea, întrucât este necesar să se dovedească legitimitatea tuturor

dobândirilor care au precedat pe a sa: de aceea o astfel de dovadă a fost

numită diabolica ("drăcească") de către comentatorii medievali.

In epoca clasică condiţiile dr _xistenţă a uzucapiunii erau:

a) Posesiunea asupra bunului respectiv; simpla detenţiune nu :a suficientă.

b) Posesiunea trebuia să li fost dobândită printr-o justă cauză i cu

bună-credinţă.

Prin justa cauză (iusta causa) sau just titlu, cum se mai iurneşte, se

înţelege un act sau un fapt juridic care justifică o lobândire imediată a

proprietăţii, dar care. datorită lipsei formelor erute de lege sau unor-.condiţii

de fond, nu poate decât să marcheze iiceputul uzucapiunii.

Aşa, de exemplu, dacă cineva dobândeşte un bun mancipi prin

implă tradiţie, şi nu prin mancipaţie cum cere legea, sau dacă

primeşte un bun de la un neproprietar (a non domino) şi nu de la

adevăratul proprietar, proprietatea unui astfel de lucru nu se transferă,

!in lipsa unei condiţii de formă, în primul caz, de fond, în cel de-al

■ loilea; totuşi acest act marchează începutul uzucapiunii,

după

curgerea că^ui, termen dobânditorul va deveni, avându-se în vedere

imna sa credinţă,'proprietar.

Putem enumera., ca exemplu de justă cauză: dobândirea prin

•umpărare (pro emptore), ţprin donaţie (pro donato), ca dotă (pro dote) etc.

de la un neproprietar; ocuparea unui lucru, părăsit de o persoană, pe care

greşit o consideram drept proprietar (pro derelicto); dobândirea unei

moşteniri de o persoană care se credea moştenitorul ei (pro herede) etc.

Prin bună-credinţă (bona fides) se înţelege credinţa uzucapientului

că nu vatămă prin posesiunea sa dreptul altuia, cu alte cuvinte, credinţa,

evident eronată în fapt, că a dobândit în condiţii legale. Ea trebuie să existe în

momentul dobândirii posesiunii, nefiind necesar să persiste şi posterior.

c) Se cerea ca posesiunea să dureze un timp oarecare: un an pentru

mobile şi doi pentru imobile, în conformitate cu legea celor XII table.

Posesiunea nu poate fi întreruptă în acest interval de timp; ea trebuia să fie

continuă.

Dacă uzucapientul murea în acest interval, moştenitorul său putea să

continue posesiunea începută de defunct (successio in usucapionem).

198 199

d) Nu se îngăduia uzucapiunea lucruriloi ,-nni palrimonium, a celor

furate şi, începând de la finele Republicii. .1 crlor dobândite prin violenţă.

Instituţia uzucapiunii. aplicabilă numai p ropr i e t ă ţ i i quiritare, DU

putea fi folosită de peregrini şi nici de cetăţenii romani, cu privire la

fondurile provinciale, deoarece peregrinii nu erau capabili să aibă o

proprietate quiritara, iar fondurile provinciale nu puteau constitui obiectul

unei astfel de proprietăţi.

In vederea ocrotirii intereselor peregrinilor, cu care romanii

întreţineau largi legături comerciale, precum şi ale cetăţenilor romani care

deţineau terenuri provinciale, împăraţii romani au creat, inspirându-se şi din

dreptul grec, o altă instituţie, asemenea uzucapiunii, pe care au denumit-o

longi temporis praescriptio (prescripţia de lungă durată).

Această prescripţie nu transferă proprietatea, dar dă posibilitatea

posesorului să se apere, după trecerea termenului legal, împotriva

adevăratului proprietar, care în acest chip era sancţionat pentru lipsa de grijă

faţă de propriul său bun. Prescripţia era acordată celui care posedase vreme

de 10 sau 20 de ani, după cum cele două părţi domiciliau sau nu în aceeaşi

cetate - mai târziu, provincii.

Stabilirea unor termene lungi (10 şi 20 de ani) faţă de cele scurte ale

legii decemvirale (de 1 şi 2 ani) se explică prin creşterea proporţională a

frontierelor Imperiului Roman faţă de cele ale statului-cetate din epoca

veche.

Pentru valabilitatea prescripţiei se cerea o justă cauză şi

buna-credinţă. După scurgerea termenului de 10 sau de 20 de ani, posesorul

putea respinge pretenţia adevăratului proprietar, dar această apărare se

dovedea insuficientă, dacă lucrul trecuse în posesia unei alte persoane.

Cu timpul, acest inconvenient a fost înlăturat, dându-se celui care

uzucapase o acţiune în revendicare, asemenea celei romane, fapt care îi

garanta poziţia în mod inexpugnabil.

împăratul Iustinian unifică instituţia uzucapiunii cu aceea a

prescripţiei, luând în consideraţie faptul că ambele instituţii aveau aceeaşi

finalitate. Cu această ocazie se stabileşte că lucrurile mobile

. uzucapate în 3 ani, iar cele imobile în 10 sau 20 de ani, după .■'.•le

două părţi locuiau sau nu în aceeaşi provincie.

Epoca imperială cunoaşte şi o altă prescripţie numită

riptio longissimi temporis (prescipţia celei mai lungi durate),

■cată tot pe considerente social-economice. In epoca imperială,

proprietari neglijau administrarea fondurilor şi a altor bunuri ale

koarece. în condiţiile dificile ale vremii, când munca servilă

a tot mai puţin productivă, acestea nu aduceau totdeauna

un mari.

Având în vedere interesele fiscale ale statului roman, aromise de astfel

de proprietari. împăraţii au hotărât că cel care ;n părăsire bunul său -

vreme de 4(1 de ani sub Constantin, de 30 ;i sub Teodosie al II-lea -

pierde dreptul de a-1 mai revendica, rel care-1 posedă poate respinge

orice pretenţie a proprietarului a omis să se îngrijească, în acest interval,

de administrarea iui sau bunului respectiv.

In acest mod, împăraţii - încurajând pe cei care, folosindu-se .!<

glijenţa unor proprietari, administrau fonduri sau alte bunuri ;. în părăsire

- asigurau încasarea regulată a impozitelor datorate ■ ■lui.

Iustinian reglementează şi mai complet instituţia, stabilind că are

stăpâneşte cu bună-credinţă, chiar şi fără justă cauză, un > reme de 30

de ani, devine proprietarul acestuia.

4. Dobândirea proprietăţii prin autoritate judecătorească are

Hunei când judecătorul împarte o moştenire sau bunurile indivize,

i 'cetiv între moştenitori sau între proprietarii aflaţi în indiviziune,

ând reglementează neînţelegerile cu privire la hotarele ogoarelor;

ust din urmă caz, el poate să atribuie uneia dintre părţi parcele

•oprietatea vecinului, pentru a da ogoarelor hotare mai evidente

•■ai regulate.

5. In virtutea legii, bunurile confiscate de vameşi sunt date

iii ui sau publicanilor, cel care pune în cultură un teren lăsat în

igină devine proprietarul acestuia, coproprietarul care a reparat o

1 şi nu este despăgubit de celălalt coproprietar, dobândeşte şi

u-a care se cuvine acestuia din urmă etc.

200 201

Capitolul XXIII

STINGEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. CÂND ŞI CUM SE STINGE DREPTUL DE PROPRIETA TE

In principiu, dreptul de proprietate, spre deosebire de obligaţie,

destinată să se stingă prin executare, este perpetuu. Mai corect: dreptul de

proprietate nu se stinge după scurgerea unui anumit timp, ca o obligaţie de

pildă.

Cu toate acestea, proprietatea se poate stinge prin distrugerea

materială a lucrului (ca, de pildă, moartea sclavului, arderea imobilului etc),

prin desfiinţarea ei juridică (eliberarea sclavului) sau prin părăsirea lucrului

de către proprietar (derelictio). In sfârşit, proprietatea poate să-şi schimbe titularul prin unul dintre

modurile de înstrăinare şi de dobândire a proprietăţii, analizate anterior.

Capitolul XXIV

APĂRAREA PROPRIE TĂ ŢII

1. ACŢIUNEA ÎN REVENDICAREA

Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în revendicare irci

vindicatio). Exerciţiul acestei acţiuni presupune că titularul proprietăţii

lucrului a pierdut posesiunea acestuia şi că, dovedindu-şi vireptul său, cere

restituirea lucrului cu toate accesoriile. în procedura icgis-acţiunilor, acţiunea

în revendicare se introducea sub forma unui sacramentum in rem, iar în cea

formulară - cu ajutorul unei formule.

In primul caz, restituirea lucrului litigios era asigurată prin acei

garanţi numiţi praedes litis et vindiciarum. pe care i-am întâlnit in materie de

procedură, iar în cel de-al doilea, prin clausula arbitraria, pe care magistratul

o introducea în formulă.

în procedura extraordinară, condamnarea comportând asupra lucrului

însuşi, restituirea era asigurată de forţa publică, mânu mmtari.

Acţiunea în revendicare se intenta de către proprietar

împotfîvă-celui cârFposeda lucrul; dacă proprietarul poseda, nu avea acţiunea

în revendicare, deoarece posesiunea îi era suficientă.

Reclamantul trebuia să facă dovada proprietăţii sale, iar în caz de

dobândire derivată şi pe aceea a proprietăţii antecesorilor săi, afară dacă nu a

trecut termenul de uzucapiune.

Aşa cum am afirmat, pârâtul trebuia să posede lucrul; la finele epocii

clasice s-a admis însă că revendicarea putea fi intentată şi împotriva unui

detentor (de pildă împotriva unui chiriaş), iar lustinian o îngăduia în două

cazuri, şi împotriva unui neposesor (fictus possessor).

a) împotriva persoanei care, deşi nu poseda, s-a lăsat chemată în

judecată, pentru ca între timp adevăratul posesor să uzucapeze lucrul (qui liti

se obtulit quasi possideret).

202

203

b) împotriva celui care a încetat, prin doi. de a mai poseda (qui dolo

desiit possidere/. pentru a scăpa de proces, deoarece ştia că lucrul nu-i

aparţine. De pildă. Titius înstrăinează sau distruge bunul înainte de proces

(adică de litis contestaţia), ştiind că nu-i aparţine.

Posibilitatea de a intenta acţiunea în revendicare şi împotriva acestor ficti .possessores are o importanţă istorică deosebită, deoarece revendicarea sancţionează acurn nu numai un drept real. ci şi unui de creanţă.

Pârâtul care a pierdut procesul este obligat să restituie lucrul-cu accesoriile sale. în specia! fructele (cum sita causa).

Posesorul de bună-credinţâ (bona?, fidei possessor) este obligat. îT

septul lui lustinian. să restituie, după începerea procesului (litis contestaţia)

toate fructele, fie că Ie-a consumat, fie că a neglijat să le culeagă. In ceea ce

priveşte fructele anterioare începerii procesului, acestea nu trebuiau să fie

restituite decât dacă se mai atlau în patrimoniul posesorului (fructus extantes).

Posesorul de rea-credinţă avea. tot in dreptul lui lustinian. o situaţie,

fireşte, mai grea: ei era obligat să restituie toate Irucleie, fie că se atlau sau nu

în patrimoniul său. fie că le consumase sau nu. fie că a omis sau nu să le

culeagă, fără să ţină seamă dacă sunt anterioare sau posterioare intentării

procesului.

Pârâtul putea cere reclamantului (printr-o excepţie de doi în procedura

formulară) restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli care

urmau să fie fixate de judecător. Se făcea însă distincţie după

cum pârâtul era posesor de bună sau de rea-credinţă. Posesorul de bună-credinţă

avea, în epoca clasică, dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi la valoarea

celor utile (impensae necessariae atque utiles). în ceea ce priveşte

cheltuielile de lux (voluptariae), posesorul de bună-credinţă avea numai

dreptul de a ridica materialele de înfrumuseţare dobândite prin astfel de

cheltuieli, fără însă a deteriora lucrul cu această ocazie (tus tollendi).

Posesorul de rea-credinţă avea drept, numai în epoca Iui lustinian, la restituirea cheltuielilor necesare şi să ridice materialele dobândite prin cheltuieli utile şi de lux, bineînţeles fără deteriorarea lucrului.

Cheltuielile aecesare sunt a<- '.ea fără de care lucrul ar fi pierit

(repararea zidului care ameninţă cu dărâmarea); cele utile dau lucrului

plus de utilitate şi de valoare (înzestrarea unui imobil cu sobe), iar .

ltuielile de lux sunt de pur agrement (dublarea pereţilor cu un strat

marmură).

2. ACŢIUNEA PUBLICIANĂ

Titularul dreptului de proprietate pretoriană avea la îndemână

ntru ocrotirea dreptului său aşa-zisa acţiune publiciană (Puhliciana

rem actio), despre care ne-am ocupat când am tratat problema

nprietăţii pretoriene. Repetăm cu această ocazie că. în conformitate

• sistemul dreptului roman, care eşţejunjd1 rejiţju^cîjjir^[lor^_cr£area

:'unji_j^uJbjici^nje_a_£rejŢ^^^^ .subiectiv ga

:.!£§. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv decurge dintr-o recunoaştere

ocedurală. dintr-o acţiune.

In epoca lui lustinian. o dată cu dispariţia proprietăţii

•otoriene, a dispărut şi acţiunea publiciană. Totuşi ea mai păstrează

utilitate pentru apărarea posesorului de bună-credinţă, care a

-împărat de la un neproprietar (a non domino), şi chiar pentru

■ roprietar în măsura în care această acţiune constituie un mijloc mai

'i.şor de dovadă pentru el.

3. ALTE MIJLOACE DE OCROTIREA PROPRIETĂŢII

Afară de acţiunile precedente, proprietarul mai avea la îndemână, în

vederea apărării dreptului său deprojmejtate, si alte mijloace.

1. Actio ad exhibendum este o acţiune personală prin care cel

interesat cere une; persoane să înfăţişeze (exhibere) un lumi pp rarp-l Jeţine.

Această acţiune constituie de cele mai multe ori preliminariile unei acţiuni în

revendicare, în măsura în care reclamantul vrea să se isigure dacă lucrul

pentru care vrea să intenteze revendicarea se află sau nu la persoana pe care

intenţionează s-o cheme în judecată.

2. Acţiunea negatorie şi prohibitorie. Prin acţiur^a Ţipg

atctr1'p

proprietaruF neagă că o terţă persoană ar avea un drept de uzufruct sau o

servitute predială asupra fondului său.

204

205

Terţul condamnai va l u l u n . , .......... ..i i.. n. i. .

hc/.aşi,!

că nu va mai tulbura în viitor pe J H . . | . M . i n .............. .-,-,.'/

,/mpliusM

turbando). 1

Prin acţiunea prohibitorie, proprictaiui n|m-şii p< un lerţ săi

săvârşească ceva împotriva dreptului său de proprietate.

'

3. Acţiunile care reglementează raporturile de vecinătate.,

Raporturile de vecinătate pot da naştere la conflicte, pe care ordinea juridică

le-a rezolvat limitând exerciţiul anarhic al proprietăţii private în interesul

societăţii în general.

a) Acţiunea în restabilirea cursului apelor (actio aquaepluviae

arcendae) urmăreşte să împiedice pe vecin ca, prin diferite lucrări, să

mărească masa apelor de ploaie care se scurg de pe fondul său pe terenul

situat mai jos.

Proprietarul fondului inferior poate să ceară refacerea cursului

normal al apelor de ploaie şi, dacă este cazul, repararea daunelor pricinuite de scurgerea acestora.

In dreptul lui Iustinian, acţiunea, acordată şi altor titulari de drepturi

reale, îngăduia sancţionarea oricărui abuz în folosirea apelor de ploaie sau de

izvor, indiferent în ce formă s-ar fi manifestat.

b) împotrivirea la o construcţie nouă (opens novi nuntiatw)

este adtfcerea la cunoştinţa vecinului, pe cale extrajudiciară, de a nu

continua o lucrare care ar putea să ne aducă o pagubă. Pretorul

ordona fie dărâmarea lucrării (interdictum demolitorium), fie

continuarea ei, dacă nici o pagubă nu putea rezulta pentru vecin.

c) Chezăşia pagubei eventuale (cautw damni infecţi). Dacă

proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a vecinului,

proprietarul primejduit se putea adresa pretorului ca acesta să silească

pe vecin să-1 garanteze că-1 va dezdăuna, dacă i se va aduce vreo

pagubă.

Dacă vecinul refuza să dea chezăşia ce r u tă , pierdea proprietatea fondului în folosul persoanei reclamante

d) In sfârşit, prin interdictul quod vi aut clurn, proprietarul poate sili

persoana care a făcut anumite lucrări cu forţa (vi) sau pe ascuns (dam), în detrimentul său, să repună lucrurile în starea de mai înaintea

4. OCROTIREA PROPRIETĂŢII PROVINCIALE ŞI

PEREGRINE

Proprietatea provincială şi cea peregrină erau ocrotite prin liuni

asemănătoare cu cele care apărau proprietatea romană; i-ordate

deguvernatorii de provincii" şi de pretorul peregrin, aceste cţiuni urmăreau

să asigure interesele patrimoniale ale diferiţilor loprietari din statul roman, în

vederea dezvoltării producţiei de iiărfuri şi a comerţului.

206 207

Capitolul XXV

DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR

STRĂINE (IURA IN RE ALIENA)

\. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA DREPTURILOR RFA1J-: ASUPRA BUNURILOR STRĂINE

Dreptul de proprietate conferă titularului, aşa cum am văzut,

anumite prerogative: dreptul de a se folosi de lucru, de a-i culege roadele şi

de a dispune de el (ius utendi, fruendi şi abutendi).

Uneori întâlnim cazuri când uneie dintre aceste prerogative (ius

utendi şi fruendi) sunt detaşate de dreptui de proprietate respectiv, fiind

exercitate de alte persoane decât proprietarul.

In asemenea situaţii, proprietatea apare lipsită de unele dintre

atributele ei; este grevată de o servitute, se spune în limbaj juridic. Pe de altă

parte, persoana care exercită aceste prerogative are un drept asupra unui lucru

străin, un ius in re aliena, concret, o servitute. Servitutile pot fi constituite în

folosul unui fond, în care caz se î numesc servituti prediale sau reale, fiind

exercitate de proprietarii succesivi ai respectivului fond. sau în favoarea unei

persoane, şi atunci avem de-a face cu o servitute personală (un uzufruct, de

pildă). ;•

Un alt drept real asupra bunurilor străine este aşa-numita superficia,

care constă în construirea unui imobil pe terenul altei persoane (stat, oraş,

persoană privată), pe care imobil constructorul şi urmaşii săi puteau să-1

folosească neîntrerupt atâta vreme cât plăteau cuvenita arendă proprietarului.

Asemănătoare cu superficia sunt arendările perpetue sau pe termen

lung (100 de ani), încheiate de cetăţi, împăraţi etc. cu diferite persoane, asupra

terenurilor publice care urmau a fi cultivaie sau puse în cultură. Primele,

încheiate de cetăţi, se numeau conductiones in agro vectigali, iar arendările

încheiate de împăraţi pentru punerea în cultură a pământurilor nelucrate,

emfiteoze.

In sfârşit, tot din categoria drepturilor reale asupra bunurilor ■ âine

fac parte jrjcţlgca şi gajul, pe care debitorul le constituie editorului în

vederea asigurării plăţii datorate.

Să analizăm pe rând cum şi de ce au apărut astfel de drepturi ale.

Servitutile prediale sau reale au apărut îndată ce proprietatea

îvată a înlocuit proprietatea colectivă, când exploatarea ogoarelor

dividuale necesita unele avantaje din partea fondurilor vecine, în

■ derea unei cât mai eficace puneri în valoare a pământului destinat

jlturilor.

Cele mai vechi servituti par să fie cele de trecere, la care se daugă

cele care dădeau dreptul de a lua apă, de a scoate nisip sau var iin ogoarele

vecine, de a paşte turmele pe ele etc, într-un cuvânt, servitutile legate de

punerea în cultură a ogoarelor, adică servitutile prediale rustice. Alături de

acestea apar. o dată cu reconstituirea Romei care fusese incendiată de gali, şi

alte servituti, aşa-zise -ervituţi prediale urbane, menite să asigure o cât mai

bună utilizare economică a imobilelor.

Aşa sunt servitutile de scurgere a apelor murdare, cele care Jau

dreptul de prelingere a picăturilor de ploaie pe terenurile limitrofe, dreptul de

a sprijini zidul unei construcţii pe acela al vecinului, dreptul de a nu lua

vederea sau lumina unui imobil vecin prin construcţii mai înalte etc.

Servitutile apar, aşadar, ca adevărate calităţi ale unui fond, menite

să-i mărească valoarea, asemenea fertilităţii, întinderii etc.

In epoca veche romanii nu făceau distincţie între servitutile prediale

rustice şi dreptul de proprietate; pentru ei o servitute de trecere, de pildă,

echivala cu dreptul de proprietate asupra drumului respectiv. Concepţia

primitivă a raportului dintre om şi lucru era prezentă şi în materie de

servitute, ca şi în domeniul dreptului de proprietate. De altfel, servitutile

rustice puneau pe cel care le exercita într-o situaţie de fapt identică aproape

cu a proprietarului, încât confuzia nu poate surprinde. Aşa se explică şi

denumirea servitutilor de iura praediorum, adică drepturi asupra fondurilor,

iar încadrarea servitutilor prediale rustice în rândul bunurilor mancipi reflectă

strânsa lor legătură cu agricultura, ocupaţia de căpetenie a vechilor romani.

208

209

Apariţia servitutilor prediale urbane - socotite res nec mancipi,

întrucât nu erau legate de îndeletnicirile agricole - a însemnat' începutul unei

cotituri în această concepţie. Exerciţiul acestor servituti nu necesita lapte

actuale, asemenea celor prediale rustice, şi de aceea posibilitatea practică a

unei contuzii cu dreptul de proprietate a fost mult micşorată.

De aceea titularul unei servituti urbane, de vedere, de pildă, nu putea

spune: am o vedere, ci numai un drept de vedere

Noul fel de exprimare constituie însă formularea unui nou concepi

juridic: servitutile, cel puţin cele urbane, devin adevărate drepturi.

Conceptul se cristalizează d in ce în ce mai precis, deşi vestigii ale

vechii concepţii, care confunda servitutile cu proprietatea, vor mai dăinui

încă.

înainte încă de epoca clasică, conceptul servitutii, ca drept cu

individualitate proprie, fusese cristalizat, aşa încât Gaius. în celebra iui

diviziune a bunurilor corporale şi incorporale. aşa/a servitutile printre acestea

din urmă.

Cristalizarea conceptului rezultă şi din termenul, tot mai des folosii,

de sen'itules, termen care, utilizat originar pentru a desemna starea de sclavie,

este întrebuinţat pentru a indica un drept ce acordă anumite privilegii asupra

unui fond, care apare numai ca "şerbit".

Dreptul postclasic şi bizantin au contribuit de asemenea la

precizarea şi afinarea noţiunii, dar n-au ajuns la noţiunea de servitute legală,

asemenea sistemelor de drept posterioare.

In ceea ce priveşte servitutile personale, acestea au apărut din

necesitatea de a se recunoaşte proprietarilor cele mai variate posibilităţi de a

dispune de bunurile lor. In adevăr, prin intermediul servitutilor personale ei

pot detaşa diferite prerogative din proprietatea unui bun de-al lor, mobil sau

imobil, în profitul unei persoane determinate

înglobarea servitutilor personale în categoria mare a servitutilor,

alături de cele prediale. a avut loc cel mai târziu în cursul secolului al III-lea

e.n.

Celelalte drepturi reale asupra bunurilor străine au apărut tot datorită

unor nevoi economice: fie în vederea asigurării intereselor

li feriţilor proprietari funciari (superficie, emfiteo/.i ci, i. IR

m copul ocrotirii intereselor creditorilor (ipoteca şi gajul).

2. SERVITUTILE PRE.DIAU: ŞI PERSONJM.E. ASEMĂNĂRI ŞI

DEOSEBIRI

Servitutile ......ş.un.1 ... .drepturi' .reale, care conferă

anumite

prerogative...asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat,

fie în interesul unei persoane

Primele se numesc servituti prediale sau reale, celelalte personale.

Deşi în cazul servitutilor prediale respectivele prerogative sunt recunoscute în

favoarea unui fond. nu fondul ca atare apare titularul servitutii - căci un teren

nu poate fi subiect de drepturi - ci litularul dreptului de proprietate asupra

fondului în interesul căruia s-a constituit servitutea.

Servitutile pjre_dialc jji_ cele personale au anjumite trăsături

comune:

a) Sunt drepturi reale asupra unor bunjuri străine şi apărate prin

acţiuni reale.

b) Nu creează _pbligaţii în sarcina proprietarului bunului grevat de

servitute, căci servitutile pot obliga pe proprietar să se

abţină de la ceva (non Jacicndo) sau^şă îngăduie un ........ amestec., din

partea titularului servitutii respective (in paiiendo). dar nujl pot. îndatora să

facă ceva (in jacicndo consisiere ncquit).

c) Fiind drepturi reale asupra bunurilor altuia, servitutile nu pot fi

constituite asupra unui lucru propriu.

d) Fiind constituite înjavoarca unui fond detc^rminatsau a unei

persoane determinate, ele nu pot fi înstrăinate şi nici grevate de o_aJtă

servitute

Servitutile prediale se deosebesc însă de cele personale prin

următoarele elemente:

a) Servitutile prediale sunt perpetue, ca şi fondurile respective, pe

când cele personale durează atât cât trăieşte Jiluiaiul beneficiar al servitutii.

210 211

b) Servitutile prediale acordă prerogative care nu pot depăşi nevoile

şi interesele fondului dominant, pe când cele personale pot oferi prerogative

mult mai largi.

c) Sewituţile prediale presupun două bunuri imobile, pe când cele

pexsonale pot avea ca obiect şi un lucru mobil.

3. SERVITUTI PREDIALE '\

Aceste servituti presupun două fonduri: unul în folosul căruia

există servitutea, fondul dominant, şi altul grevat de servitute, fondul

' servant~ ~~~ ' ~~~~~~ "

Servitutile prediale trebuie să folosească fondului, adică numai

nevoilor sale economice şi nu proprietarului acestuia Iată de ce îngăduinţa

dată proprietarului unui fond de a se plimba şi de a culege fructe din teritoriul

vecin poate constitui o servitute personală sau un drept de creanţă, dar nu o

servitute predială.

Cele două fonduri trebuie să fie vecine şi servitutile să se exercite de

o manieră permanentă. In consecinţă nu poate exista o servitute asupra unei

cisterne de apă care ar putea seca, ci numai asupra unei ape cu debit

permanent sau periodic, dar regulat.

în sfârşit, servitutile prediale sunt indivizibile, deoarece ele grevează

fondul servant în întregime şjjblosesc fondului dominant în întregime.

De aici rezultă că exerciţiul unei servituti nu se poate stinge parţial:

dacă fondul dominant este în indiviziune,. servitutea nu poate fi stinsă în

parte de către unul dintre coproprietari, iar dacă cel servant este indiviz, ea nu

poate fi stinsă în profitul numai a unuia dintre coproprietari.

De asemenea nu poate fi constituită parţial, căci coproprietarul unui

fond indiviz nu poate nici să-şi greveze cota sa (partea) ideală cu o servitute,

nici să dobândească vreuna în folosul ei.

Servitutile prediale se împart în rustice şi urbane, după^um fondul

dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa.

Principalele servituti rustice acordă fie un drept de trecere pe

fojidHLj5E]XWtf,_jgtt4m .. - animalele (actus) şi cu căruţa

'0: fie dreptul de a scoate apă, de a adăpa turmele sau de jjducc ': cu

ajutorul unor ţevi, pe fondul servant etc.

Dintre servitutile urbane cea mai veche este aceea de scurgere ipelor

murdare (cloaca), la care s-au adăugaF*apoT"ceTe~care obligă 'ului

servanrsă primească apele de ploaie care se scurg de la casa

mă (stillictdii), cele care dau dreptul de a sprijini zidul sau bârnele '

iiobilului dominant pe zidul celui servant, cele care împiedică

licărea unei construcţii care să ia velîeIia~său^Tumîna3pMului 'i ii 'iant

(ne prospectul, ne lumimbus officiatur).

4. SERVITUTI PERSONALE

Cea mai importantă servitute personală este uzufructul ususfructus).

Ususfructus est ius alienis rebus utendi fruendi, salva rerum

ubstantia. (Uzufructul - dji2â.cu.!E-§M^Ji!IH'lu^ f.

an^

in P^.Ş-

l-e ~ ste dreptui

de folosinţă şi de a culege roadele unor lucruri străine, iasându-le neatinsă

substanţa).

în materie ^e uzufruct întâlnim, aşadar, două persoane: proprietarul

lucrului grevat de uzufruct şi uzufructuarul. Uzufructuarul are dreptul de a se

servi de lucru (ius utendi) şi de a-i culege fructele (ius fruendi), fără însă a-i

^te£a_înjvreun mod oarecare substanţa.

Aşa cum am văzut, uzufructuarul dobândeşte fructele prin percepţie,

de unde consecinţa următoare: dacă uzufructul a încetat înainte de culegerea

recoltei, moştenitorii nu au dreptul la recolte, ci nudul proprietar, iar dacă

uzufructul se deschide înainte de culegerea recoltei, dreptul de a culege

aparţine uzuf ructuarul ui.

Uzufructul poate fi înstrăinat de titularul său, dar numai în

exercitarea lui, nu şi ca drept; cu alte cuvinte, uzufructuarul poate ceda

exerciţiul dreptului său, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, dar uzufructul

se va stinge la moartea naturală sau civilă (capitis deminutio) a

uzufructuarului.

Proprietarul lucrului grevat de uzufruct rămâne numai cu dreptul de

a înstrăina lucrul; el se numeşte nud proprietar.

Potrivit dreptului pretorian, uzufructuarul trebuie să garanteze, sub

teare" de cnezâşFŢca se va folosi de lucru ca un bun gospodar

212 213

(usurum boni viri arbitrata) si că lucrul va fi restituit la finele

uzufructului.

Pe temeiul acestei obligaţii, uzufructuarul trebuie să cultive

ogoarele, să facă reparaţiile cuvenite imobilelor, să plătească impozitele, să

replanteze via etc.

El va răspunde de culpa oamenilor pe care-i foloseşte la munci şi de

orice culpă de omisiune pe care n-ar fi putut-o săvârşi un bun administrator.

Asupra lucrurilor consumptibile nu se putea constitui un

UOTfrucţ^deoarece era cu neputinţă să sepăstrezc substanţa nealterată a

acestora. In epoca imperială, ca o consecinţă a creşterii valorii economice a

bunurilor mobile consumptibile şi pentru a se putea lăsa , prin testament

uzufructul unui întreg patrimoniu sau al unei cote-părţi din el, s-a îngăduit

constituirea, asupra unor astfel de bunuri, a unui drept real care, asemănător

uzufructului în uncie privinţe, dar deosebindu-se de el prin aceea că substanţa

lucrului nu putea fi păstrată, s-a numit cvasiuzufruct.

Ca şi uzufructuarul, cvasiuzufructuarul trebuia să dea chezăşie că va

restitui lucrul; mai exact, că va restitui un lucru identic în cantitate şi calitate cu

cel primit, deoarece substanţa acestuia vă fj^ consumată.

TTreptul roman cunoaşte şi alte servituti personale, ca: usuts, care

constă în dreptul de a folosi un lucru şi de a-i culege roadele în limitele

nevoilor personale; habitatio. dreptul de a locui o casă; operae, adică dreptul

~Se a folosi munca unui sclav sau. în cazuri excepţionale, a unui animal.

5. CONSTITUIREA SERVITUTILOR

în conformitate cu concepţia romană, care punea servitutile prediale

rustice în cadrul bunurilor mancipi, ca fiind strâns legate de agricultură,

acestea se constituiau prin mancipaţiune. iar cele prediale urbane, privite ca

res nec mancipi, prin in iure cessio, deoarece acest mod de dobândire a

proprietăţii se folosea şi pentru înstrăinarea bunurilor nec mancipi.

In iure cessio era folosit şi pentru uzufruct care, ca şi alte iv i tuţ i

personale, se putea constitui şi printr-un testament, sub i mă de legat.

Când se folosea mancipaţia sau in iure cessio, servitutea se

-ca constitui fie direct (de pildă Maevius spunea: afirm că am un

< pt de trecere pe fondul Cornelian). fie indirect, cu

ocazia

Hisferării unei proprietăţi, când alienatorul îşi reţinea, de exemplu,

■ ■ «■ p i u i de trecere pe fondul înstrăinat. In asemenea

situaţii

Gânditorul, primind lucrul, afirma solemn că fondul este al său,

: ' invi t dreptului quiritar. mai puţin dreptul de trecere.

De asemenea servitutile se puteau constitui .

printr-o tlnidicatw făcută de un judecător într-o acţiune de partaj.

Asupra fondurilor provinciale, servitutile nu se puteau

nistitui în conformitate cu regulile dreptului civil. De aceea se

>loseau. în acest scop, aşa-zisele pacte şi stipulaţii (pactiombus et

ipulatiombus). Pactul este contractul neiormal de constituire a unei

> .'vituţi. iar stipulaţia - o întărire a exerciţiul servitutii

prin

ul.tugarea unor clauze penale.

Servitutile se mai puteau constitui şi tacit, în cazul în care

pmprietarul unui fond îngăduia unui terţ exerciţiul unei servituti i/xitientia et

usus), a cărei ocrotire o asigura dreptul pretorian (tuitione

pretoris).

In epoca veche servitutile, fiind socotite lucruri corporale, puteau fi

dobândite prin uzucapiune, dar legea Scribonia aboleşte n/ucapiunea

servitutilor, deoarece acestea, devenite în acea vreme bunuri incorporale. nu

mai erau susceptibile de a fi uzucapate.

In epoca imperială pretorul ocrotea însă. printr-o acţiune milă. pe cel

care a exercitat, chiar fără just titlu şi bună-credinţă, o servitute timp de 10

ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, cu ■ undiţia de a nu fi fost

realizată cu violenţă, pe ascuns sau din îngăduinţă temporară a proprietarului

fondului servant (vi, dam, nrccario).

In dreptul lui Iustinian. cu excepţia mancipaţiei şi al lui in iure

cessio care dispar, celelalte moduri de constituire se menţin, • ăpătând o

aplicare mai largă pactele şi stipulaţiile, ca o consecinţă i dispariţiei deosebirii

dintre fondurile italice şi cele provinciale.

214 215

6. STINGEREA SERVITUTILOR

Servitutile se sting: prin dispariţia materială (imobilul servant este

inundat) sau juridică (sclavul este dezrobit) a lucrului; prin confuzie, adică

prin reunirea calităţii de titular al servitutii şi de proprietar al bunului grevat

de servitute; prin renunţarea titularului servitutii la dreptul său; prin moartea

acestuia (în caz de servituti personale); prin nefolosirea servitutii.

In acest din urmă caz dreptul clasic cerea unu sau doi ani, după cum

bunul grevat de servitute era un mobil sau un imobil, iar dreptul lui Iustinian,

3 ani pentru mobile şi 10 sau 20 de ani pentru imobile.

7. APĂRAREA SERVITUTILOR

In vederea apărării dreptului său, titularul unei servituti are o

acţiune reală (vindicqtio servitutis sau ususfructus), pe care o poate îndrepta

împotriva proprietarului lucrului grevat de servitute şi, în general, împotriva

oricui ar nega existenţa drepluluLsău-de-saiaâtuie.

Numită, începând din epoca postclasică. actio CDnfe.tsnri.a, ea a

fost acordată, în dreptul lui Iustinian, pe cale utilă, .şi supeficiarilor.

emfiteoţilor si creditorilor gagişti.

Acţiunea urmărea restabilirea dreptului titularului servitutii şi

despăgubirea acestuia. Pârâtul condamnat trebuia să dea şi o cautio non

amplius turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura în viitor pe titularul

servitutii în exercitarea dreptului său.

In sfârşit, titularul servitutii era ocrotit şi prin mijlocirea unor

ţnterdicte. Această apărare interdictală a dus la conceptul de posesiune a

drepturilor, de care ne-am ocupat într-un capitol anterior-.

8. ALTE DREPTURI REALE ASUPRA BUNURILOR STRĂINE

Alături de servituti, dreptul roman cunoaşte şi alte drepturi ;]'.

asupra bunurilor străine.

1. Superficia constă în dreptul acordat unei persoane de a se

•M, pe veci sau pe termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul

persoane, în schimbul unei sume de bani numită solarium

■fisio), plătită proprietarului terenului.

Superficia este ocrotită de un interdict şi de o acţiune (rei uhcatio

utihs) care putea fi intentată împotriva oricărei persoane ce ti tulburat pe

superficiar în exerciţiul dreptului său.

2. Un alt drept real asupra bunurilor străine îl constituie, aşa

;n am arătat anterior, arendările pe termen lung sau perpetue

nductio agn vectigalis) şi emfiteoza.

Emfiteoza consta în arendarea, pe veci sau pe termen lung, a

■■■■■ -oi terenuri imperiale nelucrate, cu îndatorirea emfiteotului de a le

;-:;!U' în cultură. Folosită, începând din epoca Imperiului de Jos, de

apăraţi, ea a fost utilizată şi de marii proprietari funciari pentru

l 'ineniile lor rămase în paragină, din pricina lipsei de braţe de

"■lir ică.

Sub împăratul Iustinian arendările pe termen lung şi emfiteoza

i-ontopesc într-o instituţie unică supusă aceloraşi reguli.

Superficia, arendările pe termen lung şi emfiteota prezintă o n ne

importanţă pentru istoria dreptului, deoarece reglementarea ii|>iir.să în

textele juriştilor romani cu privire la raporturile dintre iiprietarul funciar, pe

de o parte, şi superficiar, arendaşul pe termen ■ ;ig şi emfiteoza, pe de alta, a

constituit temelia pe care jurisconsulţii u dievali vor crea teoria proprietăţii

divizate.

In ceea ce priveşte garanţiile reale (gajul, ipoteca etc), pe rstea le

vom studia în capitolul obligaţiilor, faţă de care au un uacter accesoriu.

216 217

plătească toate dalo iule. i h i .n < l ,u \> .icesl< .1 miu, .1. ir. ni ,iu 11 soral. In

acest caz moştenitorul va t i c b u ic \,i pl,ii< .1 .> .1 . l . i i . w n l c care depăşesc

activul succesoral (ulira vires hcrcditiitisi .Im p . i i i imoniul său propriu.

Romanii explicau acest caracter al transmisiunii succesorale prin

ideea că moştenitorul "continuă" persoana d e fu n c t u l u i ; în realitate este

vorba despre o anumită regulă menită să apere interesele creditorilor, care

puteau, în acest chip. să încaseze creanţele din averea proprie a

moştenitorului.

2. SCURT ISTORIC AL DREPTULUI SUCCESORAJ. ROMAN

în Roma străveche, moştenirea legală (ah inteslato) a apărut înaintea

celei testamentare. Argumente de text în această privinţă nu avem, dar, ţinând

seama de d ezvo l t a r ea i n s t i t u ţ i e i moştenirii. concluzia nu poate îi decât

aceasta

In epoca gentilică primele noime cu l a i a t - u - r tieiuudie care

priveau devoluţiunea succesorală atribuiau rnoşteujiea cogentililor. Este

vorba desigur despre bunuri mobile. < aci cele imobile aparţineau, sub forma

proprietăţii colective, gin te i

O dată cu apariţia şi dezvoltarea p a t r i a r h a t u l u i , în locul

rudeniei după mamă şi al dreptului de moştenire matern se impune

descendenţa în linie masculină şi dreptul de moştenire după tată.

Rezultă aşadar că în orânduirea gentilică existau obiceiuri ereditare

care atribuiau bunurile după principiile rudeniei matei ne, la început, după

cele ale rudeniei paterne, posterior. Aceste obiceiuri devin reguli juridice o

dată cu dezvoltarea societăţii, constituind forma originară a moştenirii ab

intestato.

Succesiunea testamentară are însă o origine mai nouă. In adevăr,

testamentul presupune o putere părintească în dezvoltare, când şeful familiei,

stăpân al bunurilor familiale, putea să dispună de ele în favoarea oricărei

persoane străine. Apărut la începui sub forma unui act între vii, cu efecte în

timpul vieţii celui care dispune - căci mentalitatea primitivă cu greu se putea

împăca cu ideea că cineva să poată dispună de averea sa după moarte -

testamentul, cu timpul, ia

forma unui act pentru cauză de moarte (mortis causa), cu efecte după decesul

dispunătorului.

Trebuie subliniat că datele dreptului comparat confirma această

teză; de pildă, la germani şi la greci moştenirea legală a apărut, aşa cum

dovedesc textele, anterior celei testamentare.

Legea celor XII table, apărută după formarea statului roman,

cunoaşte ambele forme de moştenire.

Pe temeiul regulilor moştenirii legale prevăzute de dreptul civil, la

succesiune veneau rudele agnatice. Rudenia cognatică, de sânge, n-a devenit

fundament al devoluţiunii succesorale decât după descompunerea familiei

agnatice şi ca o consecinţă a slăbirii puterii părinteşti, fenomene generate de

schimbările suferite de societatea romană spre finele Republicii.

Noul criteriu de devoluţiune succesorală, bazat pe rudenia de sânge,

primeşte o recunoaştere juridică numai în dreptul pretorian şi în legislaţia

imperială.

Succesiunea testamentară presupunea, la început, după cum rezultă

din texte, un control obştesc, reminiscenţă a vechii solidarităţi gentilice. In

adevăr, cea mai veche formă de testament roman se făcea sub controlul

poporului, fiind votat, asemenea unei legi, în adunările curiate. Abia legea

celor XII table a recunoscut cetăţeanului roman libertatea de a testa.

Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni

nu putea dispune numai de o parte din averea sa prin testament, restul urmând

să fie atribuită în conformitate cu legea.

Regula scoate în evidenţă faptul că cele două forme de moştenire au

apărut în două epoci deosebite, şi anume testamentul în urma moştenirii

legale.

Moştenirea legală avea individualitatea ei proprie în momentul

apariţiei testamentului, încât cele două instituţii nu s-au putut confunda.

Pe de altă parte, testamentul, corespunzând mai bine intereselor

proprietarilor, a dobândit rapid o precădere asupra moştenirii legale, aşa încât

regula exprimă totodată şi acest fapt.

220

221

2. DUPĂ DREPTUL PRETORLAN

Capitolul XXVII

SUCCESIUNEA LEGALĂ

1. DUPĂ DREPTUL CL\'IL

In conformitate cu legea celor XII table, moştenitorii se împărţeau

în mai multe clase (ordines).

a) Prima clasă de moştenitori era aceea numită heredes sui, adică

cei care se găseau sub puterea lui pater familias,şi care devin, la jTioartea

acestuia, de sine stătători (sui iuris).

In această clasă intrau, prin urmare, aşa-zişii agnaţi privilegiaţi: fiii,

fiicele, soţia defunctului căsătorită cum mânu şi nepoţii fiilor decedaţi, care,

datorită morţii tatălui lor SP găseau în puterea direaă_£je_fu]ui^de: familie.

Nu intrau în această clasă copiii emancipaşi, deoarece ei încetează,

în urma actului emancipării, să se mai găsească sub puterea părintească.

Numele de heredes sui dat acestei clase de moştenitori se explică

prin faptul că ei, colaborând încă din timpul vieţii şefului de familie la

alcătuirea fondului familial, se moşteneau, ca să zicem aşa, pe ei înşişi '(sui

heredes).

b) In lipsă de moştenitori din prima clasă, la succesiune era chemată

ruda agnată cea mai apropiată (agnatus proximus). Dacă erau mai mulţi

agnaţi de acelaşi grad, moştenirea se împărţea pe capete. Această clasă este

clasa agnaţilor colaterali, spre deosebire de cei privilegiaţi (heredes sui), care

alcătuiesc prima clasă.

c) Dacă nu existau heredes sui şi nici agnaţi colaterali, moştenirea

trecea la gentili (gentiles).

Reglementarea moştenirii în conformitate cu regulile dreptului civil

s-a dovedit necorespunzătoare, deoarece nu ţinea seamă de rudenia cognatică,

excluzând de la succesiune pe copiii emancipaţi şi pe celelalte rude de sânge

(cognati).

Urmărind îndreptarea acestor deficienţe ale dreptului civil,

P£eJLaiuL_a stabilit spre finele Republicii reguli noi în materie

succesc^|ă_sj^£UjMjdJbaz£l£^ccesiunii aşa-zise pretoriene (bunurum

possessio), a fixat următoarele clase de moştenitori:

a) In prima clasă intră descendenţii (liberi), adică atât cei care se află

în puterea defunctului, c â t ş i cei emancipaţi sau daţi în adopţiune, cu

condiţia pentru aceştia din urmă să nu mai fie în familia adoptivă. Fixând

această clasă de moştenitori, pretorul confirmă sau modifică normele

dreptului civil; le confirmă, când succesiunea este acordată celor care se află

în puterea defunctului, le modifică atunci când este dată emancipaţilor sau

adoptaţilor.

bX.în lipsa descendenţilor vin la moştenire agnaţii, numiţi în

edictulpretorului-/ggii7gu.

c) Urmează, dacă lipsesc agnaţii (legitimi), rudele de sânge

(cognati). Stabilind această categorie de moştenitori, pretorul a

înlăturat o lacună a dreptujui_cjvilt îăcmd^d^ăxM,Df^L£X£SdiMTe.

d) în lipsa moştenitorilor din primele trei clase, pretorul cJ?iSiJ^JIi

0Şt

eri're

JPe so

îul supravieţuitor Qir et uxor).

în cazul în care moştenitorul pretorian venea în conflict cu cel

civil, primul trebuia să cedeze, dar. până la urmă. probabil la

începutul Imperiului, moştenirea pretoriană, reprezentând noul, s-a

impus în dauna celei civile, devenind succesiunea de drept comun

(cum effectu, cum re). '

Moştenitorul pretorian, nefiind moştenitor după dreptul civil, era

numai loco heredis, adică numai "asimilat" cu cel civil.

Ca o consecinţă a acestui fapt, el nu dobândea proprietatea quiritară

asupra bunurilor moştenite, ci numai cea pretoriană, iar acţiunile succesorale

date în folosul sau împotriva lui nu erau acţiuni civile, ci pretoriene, cu

ficţiunea calităţii de moştenitor civil (ficto se herede).

222 223

3. DUPĂ DREPTUL IMPERIAL

Dreptul imperial a mers. în ceea ce priveşte reforma dreptului

succesoral, pe calea trasată de dreptul pretorian Aşa. de pildă.

senatus-consultele Terlullian şi Orfilian (secolul al I! leu e.n.) cheamă pe

mamă la succesiunea copiilor şi pe copii Ia moştenirea mamei; acest fapt a

constituit un însemnat pas înainte în recunoaşterea cognaţiunii ca fundament

al dreptului succesoral, deoarece până atunci mama şi copiii veneau la

succesiunea lor reciprocă î n l r -u n r an i ţ mai depărtat, fiind integraţi de

pretor numai în clasa cognaţilm

împăratul Iustinian, la rândul său, prin novelele I IN şi 127, pune

bazele unui drept succesoral bazat exclusiv pi principiul cognaţiunii. stabilind

următoarele clase de moştenitori descendenţii; ascendenţii; fraţii şi surorile

bune şi copiii lor; f r a ţ i i a am ude din acelaşi tată sau din aceeaşi mamă şi

copiii lor; colau iihi

Capitolul XXVIII

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

1. CE ESTE TESTAMENTUL?

Testamentul este un act formal, de ultimă voinţă, prin care o

persoană îşi instituie un moştenitor sau mai mulţi în vederea

asîguTaHilFd^pilmriTrd"upă moarte, a voinţei sale.

Testamentum este mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter

facta, ut post mortem nostram valeat. (Testamentul^ spune jumtjil_LlpianJn

Regulele sale - este manifestarea, în cadrul legii, a voi nţe i noastre, făcută în

mod solemn, ca să aibă tărie după moarte).

Testamentum est voluntatis nostrae iusta sententia de eo quod quis

post mortem suam fieri velit. QTestamentul este - afirmă Modestin în Digeste

- hotărârea legală a voinţei noastrejcu privire la ceea ce cineva vrea să se

întâmple după moartea sa).

Definiţiile anterioare ale jurisconsulţilor Ulpian şi Modestin, bazate

pe unele formulări juridice incomplete din epoca republicană, scot în relief

caracterul de act solemn şi de ultimă voinţă al testamentului, dar nu

evidenţiază trăsătura juridică de bază a acestuia, şi anume instituirea de

moştenitor, pe care alţi jurişti romani o numesc caput et fundamentum totius

testamenti (fruntea şi temelia întregului testament).

Am arătat într-un paragraf anterior când şi cum a apărut testamentul.

2. CAPACITATEA TESTAMENTARĂ

Atât persoana care întocmea un testament, cât şi persoana „Jnjtituită

moştenitor trebuia să fie capabile: prima să testeze, cea de-a doua să

dobândească pe calea unuijict de ultimă voinţă.

224 225

Nu aveau capacitatea de a lesla tleslamenli factio activa) urmatoarele

persoane: cei care nu aveau patrimoniu, cum erau tiij_de— lamiHe^ fejneile

căsătorite cum mânu, sclavii etc: cej care erau loviţi de anumite incapacităţi, ca

nehunii, în afară de perioada intcrvalelor lucide, impuberii, prodigii etc;

femeile, deoarece legiuitorul se temea ca acestea să nu testeze în favoarea altor

persoane decât rudelor agnatice cărora Ii se cuvenea moştenirea; împăratul

Hadnan însă, într-o epocă când familia agnatică îşi pierduse din însemnătatea

ei, îngăduie femeilor să testeze cu încuviinţarea tutorilor; în sfârşit, ruj. puteau

testa peregrinii, deoarece după legea romană nu aveau commercium. şi pe

temeiul unor dispoziţii legale exprese, latinii iuniani, ereticii, apostazii etc.

__Nu... PJj£au_fi instituite ca moştenitori, nu aveau, cu

alte cuvinte, testamenti factiopassiva, următoarele categorii de persoane: cei

care nu aveau commercium, ca peregrinii de pildă; femeile, pe temeiul

legii Voconia din anul 169 î.e.n.. lege promulgată sub

inspiraţia austerului Cato Censorul pentru a se pune capăi luxului

femeilor, răspândit pe scară mare in urma cotropirilor

romane; interdicţia viza numai instituirea ca moştenitor a lemeilor de către

cetăţenii având un cens de cel puţin 100.000 de aşi; în sfârşit, nu puteau

fi instituite ca moştenitori persoanele incerte, adică acelea jdespre

care testatorul nu puţeajjă-JS _facă oi jdee._precişă în momentul întocmirii

testamentului. In adevăr, testatorul trebuie să-şi aleagă un moştenitor ale

cărui calităţi de a-i duce la îndeplinire u l t i ma sa voinţă să poată

fi cunoscute şi apreciate la valoarea lor realii . Dreptul pozitiv urmărea

astfel să asigure proprietarului exploatarea patrimoniului său

în conformitate cu vrerea sa şi după moarte. Iată de ce nu putea li instituit

ca moştenitor "cel care va veni primul la funeraliile mele"

(Quisquis primus ad junus meus vcncrit). Tot ca persoane incerte erau

priviţi postumii, adică copii i caic nu se născuseră încă în

momentul confecţionării testamentului şi persoanele morale (temple, cetăţi,

asociaţi). Cu timpul însă,, aceste incapacităţi au fost, datorită

inconvenientelor practice pe care le prezentau, atenuate sau chiar

înlăturate.

Persoana instituită ca moştenitor trebuia să fie capabilă atât în

momentul întocmirii testamentului, cât şi în momentul morţii testatorului.

**""*

Dreptul roman îngăduia, urmărind interesele testatorului, ca jm sclav

să poată ti instituit drept moştenitor. Stăpânul obişnuia să desemneze ca

moştenitor pe un sclav al său. când succesiunea pe care ' lăsa era insolvabilă.

Moştenirile insolvabile nefiind acceptate de nimeni, deoarece nu

prezentau nici un fel de interes material, erau lăsate de stăpâni sclavilor, care

nu puteau refuza această calitate.

Pentru stăpân acest fapt prezenta un interes deosebit. In primul lând.

averea sa avea să fie vândută la licitaţie de către creditori nu in numele său. ci

al sclavului moştenitor, aşa încât infamia care lovea pe debitorul insolvabil se

răsfrângea nu asupra memoriei defunctului. ci asupra sclavului moştenitor.

In al doilea rând, instituindu-se ca moştenitor un sclav, care nu putea

refuza succesiunea, erau salvate şi celelalte dispoziţii cuprinse în testament

(ca. de pildă, numirea unor tutori, dezrobiri de sclavi etc). dispoziţii care ar fi

căzut în cazul în care moştenitorul, desemnat prin testament, ar li fost o

persoană liberă, cu dreptul de a refuza calitatea de erede testamentar.

Sclav ui ui_ instituit ca moştenitor i se acorda prin acelaşi testament

şi libertatea. In dreptul lui lustinian acest lucru rezulta implicit din

desemnarea acestuia ca moştenitor.

Dreptul roman îngăduia să poată fi instituit ca moştenitor şi

sclavul unei terţe persoane. «

In asemenea cazuri se urmărea în principiu să se asigure unele

foloase stăpânului respectivului sclav deoarece beneficiar al moştenirii

devenea stăpânul şi nu sclavul.

3. FORMELE TESTAMENTULUI

în "conformitate cu vechiul drept existau două_,Xcjuri,

ik....-testamente: unul folosit în timp de pace, altul în timp de război.

In timp de pace. testamentul se întocmea înaintea adunărilor

curiate, (testamentum calatis comitus). In zilele de 24 martie şi 24 mai,

când se întruneau aceste adunări, cel care dorea să-şi facă testamentul

trebuia să facă cunoscut cuprinsul acestuia, iar adunările urmau,

JîliBJ.tMD. Y-ot

J. să-l confirme sau nu. Votul ......... adunărUorconstituia în

226 227

I. . IIII. II. .■ .i.u \ .II .ii.i k !_•< i. pun i< I. I I IU ului..respectiv se

modificau normele dreptului ............... , i l m vi^i.m-.

Prin legea celor XII tab le s a stabilit câ testatorul are deplină

libertate în a-şi face testamentul, adunările curiate devenind un simplu martor

colectiv al întocmirii actului.

In vreme de război, soldaţii puteau să-şi facă testamentul în faţa

tovarăşilor de arme, înainte de a intra în luptă. Este aşa.-.a_şul testament in

procinctu.

Prima formă de testament prezentând serioase inconveniente,

deoarece adunările curiate nu se adunau decâţ_de două ori pe an, iar a

douajaefiind aplicabilă decât în vreme de război^practica a imaginat ° altă

formă testamentară, care se realiza prin procedeul mancipaţiei (per aes et

libram).

Testatorul transfera prin mancipaţie patrimoniul său unui .

prieten, numit familiae emptor (dobânditor al patrimoniului), care avea rolul

unui executor testamentar, cu rugămintea ca acesta j>ă-i

îndeplinească hotărârile de ultimă voinţă.

Această formă prezenta şi ea unele dezavantaje: după toate

probabilităţile, testatorul îşi înstrăina averea încă din timpul vieţii sale, fără a

avea posibilitatea să revoce acest act. daca se însănătoşea, iar familiae

emptor, însărcinat cu îndeplinirea voinţei testatorului, avea o simplă

îndatorire morală, încât de cuius nu putea avea certitudinea realizării

dispoziţiilor sale.

Cu timpul testamentul per aes et libram a fost perfecţionat: familiae

emptor pierde orice putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat numai

să transfere adevăratului moştenitoi patrimoniul defunctului. Numele

moştenitorului era înscris pe nişte t ăb l i ţe cerate, care rămâneau în mâinile

testatorului. Acesta fiice a o declaraţie (nuncupatio), ţinând în mână tăbliţele,

menţionând ea ele cuprindeau • numele moştenitorului şi celelalte dispoziţii

testameniau In puctică, se obişnuia ca testatorul să facă cunoscut numele celui

instituit.

Pretorul, urmărind să creeze un sistem de dicpl succesoţal

iiE§it_de_orice.,fQÎJnalIşn^^tabile^te că testamentul scris, pe care testatorul

1-a înfăţişat la şapte martori pentru a li întărit cu peceţi (obsigmitio). alături de

care îşi treceau numele lor (superscriptio), jire" deplină eficacitate juridică.

Moştenitorul instituit prinţ r-un astfel de testameat dobândeşte,

Jii_jconJonrwite cu cuprinsul tablelor_cerate,

iNttel pecetluite şi însemnate (secundam tabulas), o

moşteni ie ,'ictoîîana,'ă3îca o bonorum possessio.

In epoca Dominatului aceste forme testamentare cad in lesuetudine,

fiind înlocuite cu altele, fie private, care derivă din \ stamentul per aes et

libram şi din cel pretorian. fie publice, .uocmite înaintea autorităţii de stat sau

date în păstrarea cancelariei ruperi ale.

4. CUPRINSUL TESTAMENTULUI

Dispoziţia fundamentală a oricărui testament era, instituirea de

moştenitor: caput et fundamentum totius testamenti - spune Gaius.

Instituirea de moştenitor trebuia înscrisă în fruntea testamentului şi

făcută în termeni solemni: Titius heres est o (Titius să tie moştenitor) sau

Titius heredem esse tubeo (Dispun ca Titius să fie moştenitor).

Testatorul poate desemna ca moştenitor o singură persoană sau mai

multe; în acest din urmă caz, el putea să-i instituie pentru părţi egale sau

inegale. Dacă cotele-părţi nu erau indicate, se prezuma că moştenitorii

desemnaţi au fost instituiţi pentru părţi egale.

Instituirea de moştenitor nu se putea face sub un termen: nici

suspensiv ("după cinci ani de la moartea mea") si nici extinctiv ("până la

calendele lui iulie"). Termenul suspensiv nu era îngăduit pentru a nu se

produce o discontinuitate între administraţia vechiului titular al patrimoniului

şi a celui instituit prin testament, iar cel extinctiv, deoarece în acest mod se

încălca regula romană a perpetuităţii moştenirii, care spunea că "cine devine o

dată moştenitor rămâne moştenitor pe veci" (semel heres semper heres). Din

acelaşi motiv nu se îngăduia instituirea de moştenitor făcută sub o condiţie

extinctivă ("până când Maevius va fi ales consul").

In cazurile menţionate, sancţiunea juridică ar trebui să fie nulitatea

respectivului testament. Cu toate acestea pornindu-se de la ideea că testatorul

o dată decedat nu mai poate să-şi refacă testamentul şi că dorinţa sa a fost

aceea de a avea un moştenitor testamentar, juriştii romani au interpretat

voinţa defunctului cu o

228 229

anumită indulgenţă (favor), de aşa*natură încât să producă efecte juridice

(benigne interpretări). De aceea ei priveau modalităţile prohibite ca nescrise,

iar instituirea de moştenitor, devenind pură şi simplă, rămânea valabilă.

Instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă era îngăduită

însă ("dacă corabia va sosi din Asia"; "dacă va absolvi cu succes o şcoală de

retorică"^, deoarece testatorul putea avea serioase motive să procedeze în

acest mod, deşi pentru creditori starea de incertitudine, care lovea

moştenirea până la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, nu era

avantajoasă.

Din punct de vedere practic, situaţia se complica dacă cineva era

instituit ca moştenitor sub o condiţie potestativă negativă, ca de pildă,

când,se cere eredelui "să nu frecventeze şcolile filozofice din Grecia", "să nu

dezrobească pe sclavul Stichus" etc.

In asemenea situaţii abia la moartea moştenitorului se va şti dacă

condiţia s-a îndeplinit sau nu. Pentru a evita incertitudinea care rezulta din

această situaţie, jurisconsultul Q Mucius Scaevola a inventat următorul

procedeu: instituitul dădea o c a u ţ i u n e (aşa-zisa cauţiune muciană) care să

garanteze pentru el că r e sp ec t iva condiţie se va realiza. Dând o astfel de

cauţiune, eredele i n s t i t u i t va primi moştenirea care i-a fost lăsată prin

testament. Daca posterior dobândirii moştenirii eredele nu va respecta

condiţia, el va li obligat să restituie moştenirea pe care o primise.

Testatorul poate să instituie şi un al doilea moştenitor pcnţrji cazul

în care institmrea^jcelui dintâi nuarjj valabilăi "Tit ius să fie, moştenitor;

dacă Titius nu va fi moştenitor. Maevius să fie moştenitor".

Aceasta este aşa-zisa substituţie vulgară, cate prezintă o deosebită

utilitate prin faptul că testamentul rămâne va lab i l , chiar dacă prima

instruire de moştenitor cade, deoarece în locul primului succesor urmează

cel de-al doilea. Pentru a avea o siguranţă şi mai mare, testatorul obişnuia să

numească mai mulţi succesori, substituindu-1 unul celuilalt.

O instituţie asemănătoare substituţiei vulgare este substituţia

PUBilară, care constă dintr-o dispoziţie testamentară prin care pater familias

numeşte în testamentul său un moştenitor, pentru cazul când

li ui său impuber va muri înainte de a ajunge la pubertate şi deci înainte de

a-şi putea întocmi un testamenT

De o veche origine cutumiară, substituţia pupilară scoate în relief

prerogativele lui pater familias, pe care legea i le recunoaşte în calitate de

deţinător al mijloacelor de producţie familiale. în adevăr, şelul tamiliei,

făcând prin anticipaţie testamentul fiului său, urmărea să încredinţeze

bunurile succesorale unei persoane care prezenta mai multe garanţii. în ceea

ce priveşte continuarea exploatării patrimoniului, decât moştenitorul legal

care ar fi urmat la succesiune in lipsa respectivului testament.

Acelaşi scop urmăreşte lustinian când creează aşa-zisa substituţie

exemplară; ascendentul putea să întocmească un testament pentru

descendentul său nebun, aliat în imposibilitatea de a-şi întocmi un astfel de

act.

5. NULITATEA TESTAMENTULUI

Un testament poate fi nul de la început sau posterior întocmirii 'UI

-

Este

nul de la început dacă testatorul a fost incapabil de a face un testament,

dacă nu s-au respectat formalităţile cerute de lege sau dacă lipseşte instituirea

de moştenitor

Posterior confecţionării lui, un testament devenea nul: dacă era

revocat de către stator, fie prin întocmirea unui nou testament, fie prin

distrugerea materială a primului testament, fie, în dreptul lui lustinian, printr-o

declaraţie care trebuia să îndeplinească aftumite condiţii; dacă testatorul

suferea o capitis deminutio, afară de cazul căderii în prizonierat a te sţatojului,

când, în virtutea legii Cornelia. acesta fiind socotit mort în momentul căderii

în prizonierat, tgjl^^ntul său rămânea valabil; dacă testatorului i se năştea,

după întocmirea testamentului, un copil (postumus). căci legea cerea, snh

P.e^£âE?.

a..„Hi

1Jiî?iiii_£3._.£?.

re'' familias sau să instituie, sau să

i?£S^§ten

,e.asc

Ş Pe ccipiii săi; în sfârşit, dacă nici unul dintre cei ^■^jjuiji

moştenitori nu accepta succesiunea, testamentul eră"lipsit de orice efect.

230 231

6. RESTRICŢII PRIVIND LIBERTATEA DEA TESTA

Afară de condiţiile de fond şi de formă cerule pentru ca un testament

să fie valabil, dreptul civil şi cel pretorian impun testatorului ca acesta să ia o

atitudine explicită faţă de anumiţi moştenitori prezumtivi. instituindu-i ca

moştenitori sau dezmoştenindu-i; începând de la finele Republicii, practica

judiciară a anumitor instanţe şi, mai târziu, dreptul imperial obligă pe testator

să lase o cantitate anumită de bunuri cu titlu de rezervă rudelor mai apropiate.

Cu alte cuvinte, dreptul pozitiv impunea unele limite libertăţii de a

testa, pornind de la interesele anumitor categorii de moştenitori, limite pe

care le vom analiza în cadrul problemei dezmoştenirii şi rezervei.

1. In conformitate cu normele vechiului drept civil, testatorul era

obligat fie să instituie pe heredes sui ca moştenitori în testamentul său, fie

să-i dezmoştenească în termeni solemni.

în acest din urmă caz, fiii trebuia să fie precizaţi cu numele: Titius

filius meus exheres esto (Fiul meu Titius să fie dezmoştenit); pentru fiice şi

nepoţi era suficientă o dezmoştenire în termeni generali: ceteri exheredes

sunto (ceilalţi să fie dezmoşteniţi).

Care era raţiunea pentru care se cerea ca testatorul să ia o poziţie

clară faţă de heredes sui, fie instituindu-i, fie dezmoştenindu-i? După cum am

văzut anterior, heredes sui colaboraseră împreună cu pater familias la

alcătuirea patrimoniului familial, dobândind, în consecinţă, asupra acestuia

unele drepturi încă din timpul vieţii şefului de familie, încât instituirea lor ca

moştenitori apărea ca un lucru firesc, iar dezmoştenirea - ca o adevărată

despuiere a lor de un drept de proprietate care le aparţinea.

Dreptul roman n-a tăgăduit dreptul lui pater familias de a

dezmoşteni pe heredes sui, drept care se integra printre celelalte prerogative

autoritare ale lui pater familias, dar a cerut ca dezmoştenirea să se facă

expres, şi nu printr-o simplă omisiune, deoarece heredes sui, coproprietari ai

patrimoniului familial, nu puteau fi lipsiţi de această calitate în mod tacit, ci

printr-un act expres, care

sa constituie materializarea evidentă a unei astfel de voinţe din partea şefului

de familie.

Pe de altă parte, o dezmoştenire făcută în mod expres impunea

testatorului să chibzuiască mai mult asupra temeiurilor faptei sale şi. în

vremea când testamentul se făcea în faţa adunărilor populare, o astfel de

dezmoştenire expresă, atrăgând mai uşor atenţia cetăţenilor, putea, dacă ar fi

fost injustă, să fie respinsă prin votul acestora, pe când o simplă omisiune,

scăpând atenţiei celor chemaţi să discute şi să încuviinţeze respectivul

testament, putea să nedreptăţească pe moştenitorii legali.

In cazul în care testatorul omitea pe vreunul dintre fiii săi,

testamentul era nul şi se deschidea moştenirea legală, iar dacă cel omis era o

fiică sau un descendent mai depărtat, fără deosebire de sex, testamentul era

numai rectificat, aceştia dobândind o cotă-parte din succesiune în concurenţă

cu ceilalţi moştenitori instituiţi. In acest din urmă caz avem de-a face cu

aşa-zisul drept de acrescământ (ius aderescendi).

Pretorul, punând bazele unui sistem de drept succesoral întemeiat pe

rudenia de sânge, a extins sfera dezmoştenirii, stabilind obligativitatea de a fi

instituiţi sau dezmoşteniţi nu numai moştenitorii care se aflau sub puterea lui

pater familias, dar şi cei care fuseseră emancipaţi sau adoptaţi, cu condiţia ca

aceştia din urmă să nu se mai afle în familia adoptivă.

Dezmoştenirea, după dreptul pretorian, trebuia să se facă nominal

pentru toţi descendenţii de sex masculin, pentru cei de sex feminin fiind

suficientă una globală. Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii consta în

aceea că persoana omisă putea cere pretorului să-i atribuie o parte egală, cu

cea pe care ar fi dobândit-o ca moştenitor legal (ab inteslato), celelalte

dispoziţii testamentare rămânând valabile. Această moştenire pretoriană se

numeşte "moştenire împotriva testamentului" (contra tabulas).

împăratul Iustinian confirmă în general regulile dreptului pretorian,

ca o consecinţă a triumfului principiilor rudeniei de sânge în materie

succesorală, dar cere ca dezmoştenirea să fie făcută nominal chiar şi pentru

fiice.

2. Un vechi obicei roman îndatora pe testator să lase rudelor

apropiate cel puţin o parte din bunurile sale. Această obligaţie

232 233

i i io ia l . i . piobabil suficient de eficientă într-o epocă mai veche când m.n.il.i

solidarităţii familiale dăinuia încă, îşi trăgea sorgintea din lapul că

patrimoniul familial reprezenta un rezultat al muncii tuturor membrilor

familiei, încât testamentul lui pater familias nu-i putea nedreptăţi.

Spre finele Republicii, o dată cu extinderea cotropirilor romane, cu

afluenţa de bogăţii aduse în Roma, familia romană îşi pierde din coeziunea ei

de odinioară, căci, încetând de a mai fi celula de bază a producţiei de bunuri

materiale, legăturile dintre membrii ei, izvorâte din această structură

economică, slăbeau din ce în ce mai mult.

îndatoririle morale reciproce dintre membrii familiei fac loc unor

interese meschine şi egoiste, care se reflectă, în domeniul pe care-1 analizăm,

în scandaloase dezmoşteniri şi instituiri de moştenitori determinate de adulări

şi corupţie.

încercând remedierea acestei stări de lucruri şi urmărind ca averea

familială să rămână în marile familii pentru ca acestea să-şi poată păstra rolul

lor politic în statul roman, pradica judiciară a impus principiul că un testament

prin care nu se Insa n i mi c rudelor apropiate este incompatibil cu cele mai

elementare indalorri morale familiale (officium pietatis), şi testatorul, nebun.

Acest principiu degajat din practica tribunalului centumvirilor, care judeca

procesele de moştenire, îngăduia rudelor apropiate, lezate de astfel de

dispoziţii testamentare, să atace un astfel de testament ca fiind un testament

inofficiosum, adică întocmit împotriva îndatoririlor morale pe care Ie are

testatorul faţă de cei apropiaţi lui (contra officium pietatis erga proxim os).

Acţiunea acordată rudelor lezate se numea querela inofficiosi

testamenti şi putea fi intentată de ascendenţi, de descendenţi şi de fraţi şi

surori, cu condiţia, pentru aceştia din urmă, ca ci să fi fost dezmoşteniţi în

favoarea unor persoane socotite ca nevrednice (turpes), cum sunt: gladiatorii,

cei notaţi ca infami ctc.

Pentru ca persoanele susmenţionate să poală intenta acţiunea de care ne ocupăm se cerea ca:

a) îndrituitul să nu fi primit partea cuvenită din moştenire, socotită

la un sfert din ceea ce ar fi primit ca moştenitor legal (quarta legitima).

b) îndrituitul să fi fost lipsit în mod injust de partea care i se

cuvenea, fapt care urma să fie apreciat, în mod suveran, de judecător.

c) Să nu existe pentru îndrituit o altă acţiune pentru satisfacerea

pretenţiilor sale.

Dacă reclamantul câştiga procesul, testamentul cădea,

deschizându-se moştenirea legală.

în epoca Dominatului se fac mai multe reforme cu privire la querela

şi împăratul Iustinian, fixând cu minuţiozitate cauzele valabile de

dezmoştenire, stabileşte şi cuantumul rezervei în raport cu numărul copiilor.

în sfârşit, sfera de aplicare a querelei a fost limitată: Iustinian,

urmând o practică începută încă din epoca Dominatului, a hotărât că ori de

câte ori rezervatarul primise ceva, indiferent cât. din moştenire, avea la

îndemână numai o simplă acţiune personală în completarea rezervei.

Cu alte cuvinte, numai rezervatarul care nu primise nimic din

succesiune putea intenta o querela inofficiosi testamenti; în dreptul novelelor

această acţiune nu mai atrăgea după sine căderea întregului testament, ci

numai a instituirii de moştenitor, încât rezervatarul era obligat să execute

toate dispoziţiile testamentare în limitele cotităţii disponibile.

Sistemul expus anterior cu privire la querela nu putea constitui o

ocrotire a moştenitorilor rezervatari decât împotriva actelor de ultimă voinţă,

dar nu şi a celor de donaţie încheiate între vii. Pentru a se remedia acest

inconvenient, constituţiile imperiale au extins principiul querelei şi asupra

donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii »ale, în dauna moştenitorilor

rezervatari. Este aşa-numita querda inofficiosae donationis, dotis etc.

234 235

Capitolul XXIX ACCEPTAREA ŞI

RENUNŢAREA LA SUCCESIUNE

1. ACCEPTAREA

La moartea lui de cuius moştenirea este oferită moştenitorului pe

care legea îl indica sau celui instituit de către testator. In general, moştenitorul

trebuie să-şi manifeste voinţa de a accepta succesiunea, dar sunt situaţii când.

acesta fiind investit de plin drept cu cal i tatea de succesor, nu o poate refuza.

Două sunt categoriile de moştenitori care dobândesc succesiunea de

plin drept la moartea lui de cuius heredes sui et necessaru şi heredes

necessarii. Anterior ne-am ocupai de heredes sui şi am arătat că aceştia sunt

moştenitorii care, aflăiulu se sub puterea lui pater familias, devin la moartea

acestuia sui mri\ Contribuind la alcătuirea patrimoniului familial încă din

timpul v i e ţ i i şefului de familie, ei sunt socotiţi coproprietari cu acesta şi, de

aceea, nu pot refuza să accepte ceea ce, în fapt, le aparţinea încă de mai

î na i n te . De aceea pe lângă denumirea de heredes sui au şi pe aceea de

necessaru (erezi necesari).

Acest fapt putea să aducă un prejudiciu moştenitorilor susmenţionaţi,

dacă succesiunea era insolvabilă, căci, in asemenea cazuri, ei trebuiau să

plătească, din propriul lor patrimoniu, datoriile care depăşeau activul

succesoral. Pentru a evita o asilel de situaţie pretorul a dat, într-o epocă în care

coeziunea l a mi l i a l a şi aijea de coproprietate tindeau să dispară,

moştenitorilor sui ci necessaru un aşa-zis ius abstinendi (drept de abţinere),

pe temeiul căruia aceştia, fără să renunţe, rămân totuşi străini de moştenite; ca

urmare a acestui fapt, moştenirea va fi vândută în numele defunctului, iar

moştenitorii vor scăpa de infamie şi de obligaţia de a achita din bunurile lor

personale pe creditorii • ocesiunii

Moştenitorii necesari (necessarii) erau sclavii pe care stăpânii îi

instituiau ca succesori în testamentul lor pentru cazul în care moştenirea era

insolvabilă. Am cercetat în altă parte care erau interesele pe care stăpânul le

avea să instituie un sclav ca moştenitor; numai aceste interese explică de ce

sclavul nu putea să renunţe la o astfel de calitate şi de ce era socotit ca "erede

necesar".

Succesiunea fiind insolvabilă, creditorii defunctului puteau să

urmărească şi bunurile pe care sclavul moştenitor avea să le dobândească în

viitor, deoarece acestuia i se acorda şi libertatea o dată cu instituirea ca erede.

Pentru a se evita o asemenea situaţie, pretorul a acordat sclavului instituit o

honorum separatio, în virtutea căreia creditorii nu puteau urmări decât

patrimoniul defunctului, nu şi achiziţiile viitoare ale sclavului.

Măsura urmărea probabil să nu stânjenească activitatea productivă a

sclavului, posterior dezrobirii sale prin testament. Cu toate acestea, bunurile

defunctului erau vândute în numele sclavului instituit, asupra căruia se

răsfrârfgea infamia.

Toţi ceilalţi moştenitori dobândeau succesiunea numai printr-o

manifestare de voinţă menită să concretizeze intenţia lor de a o accepta

(aditio hereditatis).

Aceşti moştenitori, spre deosebire de ceilalţi susmenţionaţi, se

numesc "străini" (extranei) sau "voluntari" (voluntarii), deoarece ei

dobândeau această calitate nu de plin drept, ci manifestându-şi voinţa în acest

sens.

Acceptarea moştenirii se făcea fie în mod expres, fie tacit; expres, în

forme solemne sau printr-o simplă declaraţie clară de voinţă, tacit, când

succesorul îndeplinea anumite acte pe care nu le putea face decât în calitate

de erede (încasând o creanţă a succesiunii, plătind impozitele etc).

După dreptul pretorian este suficient ca eredele să ceară pretorului

honorum possessw, pentru ca moştenirea să-i fie atribuită (agnitio honorum

possessioms).

După dreptul civil, opţiunea moştenitorului de a accepta sau de a

renunţa la succesiune nu era îngrădită de nici o limită în timp. Deoarece acest

sistem prezenta unele inconveniente în ceea ce priveşte administrarea

bunurilor ereditare, se obişnuia ca testatorul să instituie

236 237

pe moştenitorul său cu obligaţia de a se pronunţa, în formă solemnă în

termen de 100 de zile, dacă acceptă sau nu.

La rândul său, dreptul pretorian a stabilit că persoanele interesate de

soarta succesiunii, cum sunt creditorii şi legatarii, puteau cere pretorului ca

acesta să impună eredelui un termen pentru a se pronunţa. In general, acest

termen era de 100 de zile şi dacă în acest interval moştenitorul nu se

pronunţase, era socotit că a renunţat la succesiune.

împăratul Iustinian măreşte acest termen până la 1 an (spatium

deliberandi), eredele fiind socotit că a acceptat moştenirea dacă nu s-a

pronunţat în acest răstimp.

Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul

bunurilor succesorale, fiind obligat să plătească legatele şi fideicomisele

indicate în testament, precum şi datoriile defunctului. Ba, mai mult:

moştenitorul putea fi urmărit de creditori şi ulira vires herediîatis, adică şi

peste activul succesoral, dacă activul nu acoperea pasivul. In asemenea

situaţii, moştenitorul trebuia să achite pe creditori din propria sa avere.

împăratul Iustinian stabileşte însă că moştenitorul care face un

inventar şi o preţuire în bani a patrimoniului succesoral, îşi limitează

răspunderea sa faţă de creditorii defunctului numai în limitele activului

moştenirii. Este aşa-zisul beneficiu de inventar (beneficium inventării).

Inventarul trebuia să fie întocmit în termen de 3 luni de la data când

moştenitorul a ştiut de deschiderea succesiunii.

Acceptarea moştenirii putea însă aduce unele prejudicii şi

creditorilor defunctului, în cazul în care moştenitorul era insolvabil. Dacă, de

pildă, pasivul succesoral era de 100. şi activul tot de 100, şi patrimoniul

moştenitorului era alcătuit dintr-un activ de 100 şi un pasiv de 200,

patrimoniul care se forma în urma succesiunii va avea un activ de 200 şi un

pasiv de 300.

într-o asemenea situaţie creditorii defunctului erau păgubiţi,

deoarece, venind în concurenţă cu creditorii moştenitorului, nu vor primi

creanţele în întregime, ci numai o cotă-parte din ele.

Pentru a se evita o astfel de situaţie inechitabilă, pretorul a acordat

creditorilor defunctului, precum şi legatarilor o separaţie de patrimoniu

(separaţia bonorum), pe temeiul căreia cele două

patrimonii erau separate unul de celălalt, iar creditorii moştenirii nhitaţi

din activul succesoral înaintea creditorilor moştenitorului

2. RENUNŢAREA

Numai moştenitorii "voluntari" (voluntarii), numiţi şi străini"

(extranei), puteau renunţa la succesiunea deschisă în : ivoarea lor.

Renunţarea nu cerca nici un act solemn, putându-se face nrintr-o manifestare

de voinţă expresă sau tacită.

Renunţarea la succesiune are efecte irevocabile: instituitul rămâne

străin de moştenire, iar dacă a fost singurul instituit se deschide moştenirea

ab intestato.

în cazul în care instituitul avea unul sau mai mulţi substituiţi,

succesiunea revenea acestora, iar dacă erau mai mulţi instituiţi, partea celui

care renunţa trecea la ceilalţi. Este aşa-zisul acrescământ (IUS adcrescendi).

Acrescământul avea loc forţat (invito herede) în folosul moştenitorilor care

au acceptat, partea renunţătorului ! mpărţindu-se acestora proporţional cu

partea lor de moştenire (portioni portio accrescit)..,

în sfârşit, acrescământul avea loc sine onere, adică beneficiarii

acrescământul ui nu erau obligaţi să plătească legatele care constituiau o

sarcină personală a renunţătorului.

238 239

Capitolul XXX

LEGATELE ŞI FIDEICOMISELE

1. LEGATELE

Legatul este o liberalitate pe care testatorul o impune, cu tiţ]u pa rt i

cu Iar.,. iTTTe st amentTTn" sărci n a unui moştenitor.pentru a gratifica 6 terţă

persoană numită legatar.

Legatele trebuiau tăcute în termeni sacramentali şi. după formulele

folosite, se îrnpărţeau în patru categorii:

a) Legatele per vindicalionem erau acelea în care testatorul,

folosind formula: L. Titio hominem Stichum do la;i> (d;iu sj_Jas pe

sclavul Stichus lui L. Titius). transfera direct I c ya t . u t i l u i pmr»j_ieţatea

rspcjctivului bun.

Dreptul legatarului era sancţionat p r i n ţ i -o acţiune reală.

b) Legatul per dumnalionem se făcea în I n i m a următoare: Heres

meus L. Titius Siichum servum meum dure dumnas eslo (Moştenitorul meu să

fie obligat să dea lui L. Tit ius pe sclavul meu Sticrnâs). Printr-un astfel de

legat, moştenitorul era î n d a t o r a t să Iacă o prestaţie în folosul legatarului,

dreptul acestuia din urmă tiind sancţionat de o acţiune personală (ex

testamenio).

c) Legatul sinendi modo este o varietate a legatului per

damnationem, moştenitorul fiind obligat să îngăduie legatarului să ia ceva din

moştenire sau chiar din bunurile sale, adică ale mojţejiiţorujui.

Formula sa era: Heres meus damnas e.sto sinere L. Titium hominem

Stichum sumere sibique habere (Moştenitorul meu să fie obligat să îngăduie

ca L. Titius să ia şi să aibă pe sclavul Stichus).

d) In sfârşit, prin: Jegatulperpraeeej^umern testatorul îngăduia

unuia dintre moştenitori să ia, înainte de a se tace împărţirea

suSSîîuTiiT, un bun determinat din patrimoniul succesoral. Formula

H estui legat era: L. Titius hominem Stichum praecipito (L. Titius să a cu

precădere pe sclavul Stichus).

în epoca imperială, senatus-consultul Neronian (din timpul lomniei

lui Nero) atenuează rigiditatea formalismului în materie de .■-gate stabilind

că orice legat nul din lipsă de forme va fi socotit ca egal per damnationem şi

în consecinţă valabil.

Totodată acest senatus-consult a contribuit la estomparea

deosebirilor care existau între aceste categorii de legate.

Libertatea testamentară, care dădea posibilitate lui pater fumilias să

dispună cum vrea de averea sa. putea să aibă, într-o epocă în care solidaritatea

şi coeziunea familială erau de domeniul trecutului, consecinţe grave pentru

membrii familiei.

Pentru a se evita astfel de consecinţe au fost promulgate mai multe

legi care au limitat libertatea de a se face legate.

Legea Furia testamentaria a stabilit că nimeni nu poate face legate

mai mari de 1.000 de aşi şi legea Voconia - că nici un legatar ni

L_ES5Σ

E"J™ ma

' iPu^ d

ecâţ cel mai puţin favorizat dintre moştenitori.

Aceste măsuri nu s-au dovedit eficace, deoarece testatorul putea fie

să-şi risipească întreg patrimoniul în mai multe legate de 1.000 de aşi, fie să

lase numeroase legate mai mici, reducând partea moştenitorului la valoarea

unui astfel de legat.

A treia lege, Falcidia, stabileşte că moştenitorul va primi un sfert

(quariâ Faîcidica) ăln succesiune şi că legatele rămân valabile număTîn

limitele restului de 3/4.

2. FIDEICOMISELE

Când şeful de familie vroia să facă, printr-un act de ultimă voinţă, o

liberalitate unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită prin

testament, nu jivea alt mijlocia îndemână" decât sa roage pe moştenitor să-i

îndeplinească dorinţa şi să dea respectivului terţ un bun, o parte din

moştenire sau chiar moştenirea în întregime.

Un astfel de act, numit fideicorhis, deoarece se foloseau unii

termeni speciali ca fidei committo (încredinţez), rogo (rog), presupunea trei

persoane: un dispunător, apoi fiduciarul, adică cel

240 241

însărcinat cu ducerea la îndeplinire a fideicomisului, şi fidcicomisarul - adică

beneficiarul.

Neavând putere obligatorie în vechiul drept, fideicomisele primesc o

sancţiune juridică în vremea lui August, deoarece ele serveau mai bine

interesele materiale ale şefului de familie decât legatele, supuse anumitor

reguli de fond şi formă deseori depăşite de mersul evenimentelor.

.—_§Ei£_ii£('■!£!?]L

e ™£.j£SH!£i_ii£!

e'cc

l[n'-55'£ jQuteau fi lăsate .nu

numai într-un testament, dar şi de o persoană care murea ab intestalo şi

puteau fi puse nu numai în sarcina unui moştenitor, dar şi a unui legatar sau _

a_ujiujjdj_j'ideicornisaf.

Rezultă din definiţia fideicomisului că acesta putea fi de două feluri:

fideicomis particular şi fideicomis de ereditate

l'ideicomisul particular aven ca obiect bunuri privite cu tjţlu

particular, asemenea legatelor, şi cel de ereditate - o cotă parte sau

întrejig^_rju«ţejuxe- In acest din u'rmă caz. moştenitorul, în sarcina căruia

era pus l'ideicomisul, nu primea nimic din moştenire, dar era obligat, în

calitate de erede. să plătească datoriile succesiunii.

Pentru a se evita o astfel de situaţie s-a admis prin mai multe acte

normative că moştenitorul poate să-şi păstreze 1/4 din succesiune pentru

datoriile căreia va răspunde, iar fidcicomisarul va răspunde proporţional cu

partea primită din moştenire.

In epoca lui Iustinian fideicomisele particulare sunt asimilate cu

legatele, ca o consecinţă, pe de o parte a atenuării cerinţelor riguroase de fond

şi formă ale legatelor, iar pe de alta, a limitării libertăţii prea mari care

domina materia fideicomiselor.

De asemenea sunt atenuate deosebirile dintre fideicomisele de

ereditate şi instituirile de moştenitor, fără însă a se ajunge la o contopire a

acestor două instituţii.

Capitolul XXXI

ACŢIUNILE SUCCESORALE

1. DUPĂ DREPTUL CIVIL

După acceptarea succesiunii, toate acţiunile care puteau ti intentate

de defunct sau împotriva defunctului trec asupra moştenitorului. Astfel,

eredcle poate urmări pe debitorii defunctului, poate cere restituirea anumitor

bunuri şi poate fi urmărit de creditorii lui de cuius etc. Aceste acţiuni vor fi

intentate, aşadar, de moştenitor, în calitatea sa de proprietar şi creditor, şi

împotriva lui, în calitatea sa de debitor, calităţi dobândite după acceptarea

moştenirii.

Afară de aceste acţiuni, moştenitorul are la îndemână şi o altă

acţiune, petiţiunea de ereditate (hereditatis petitio), pe care poate s-o

intenteze pe temeiul calităţii sale de moştenitor.

Această acţiune are ca obiect moştenirea ca atare, fie în întregime,

fie părţi din ea, şi serveşte moştenitorului civil împotriva oricărui terţ care

deţine moştenirea sau bunuri succesorale, pretinzându-se moştenitor (pro

herede), sau chiar neinvocând nici un titlu (pro possessore).

Efectele petiţiunii de creditate sunt asemănătoare acţiunii în

revendicare. Conform concepţiei dominante, un senatus-consult din vremea

lui Hadrian, redactat sub inspiraţia lui luventius Celsus, făcea o deosebire

între posesorul de bună-credinţă, care trebuia să restituie numai îmbogăţirea

sa. şi cel de rea-credinţă. obligat să despăgubească pe moştenitor de tot ceea

ce lipseşte acestuia din succesiune (răspunde, de pildă, pentru fructele pe care

a omis să le perceapă, pentru pagubele pricinuite prin cazul tortuit etc).

242 243

2. DUPĂ DREPTUL PRETORIAN

Petiţiunea de ereditate nu putea fi intentată decât de către

moştenitorul civil. Moştenitorul pretori an avea la îndemână un interdict

(interdictul quorum bonorum), cu ajutorul căruia putea dobândi numai

posesiunea bunurilor corporale din succesiune; acest interdict era lipsit, în

multe privinţe, de eficacitatea petiţiunii de ereditate.

In vederea înlăturării acestei deficienţe, pretorul a asimilat pe

moştenitorul pretorian cu cel civil, îngăduind celui dintâi să intenteze acţiunile

defunctului cu ficţiunea calităţii de moştenitor civil (ficto ; se herede), iar

creditorilor defunctului să-1 urmărească folosind aceeaşi ficţiune.

In sfârşit, o ultimă reformă acordă moştenitorului pretorian i o acţiune

similară cu petiţiunea de ereditate, numită hereditalis petitio possessoria.

Reforma a avut loc în secolul al II-lea eu., cu toate că unii j

cercetători o atribuie compilatorilor, ca o măsura destinată să |

asimileze cele două categorii de moştenitori.

I

VIL OBLIGAŢIILE

Capitolul XXXII

NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

1. PRIVIRE ISTORICĂ

Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită

creditor poate cere o anumită prestajtie un£i_ajţ?_j>ers

2â5e

numită debitor;

acesta, refuzând să execute prestaţia, poate fi •<mştrâns pe cale judiciară la

executare.

_-§tLânş„iegaţă_de^^.projlu^iad^ mărfuri, instituţia obligaţiei a ;>vut

c^d^osebită_im£Ortanţă în dreptul roman.

Reglementată la un nivel superior cât priveşte forma şi tehnica |u

ridică, obligaţia romană a avut o deosebită importanţă pentru circuitul

economic al Romei şi a atins dezvoltarea ei maximă îp primele secole ale

Imperiului Roman, când producţia de mărfuri şi iranzac{iile comerciale au

ajuns la apogeu.

Totodată concentrarea proprietăţii private a înlesnit procesul de

cristalizare a instituţiei obligaţiei, impunând, în interesul proprietarilor, o

reglementare amănunţită a drepturilor şi obligaţiilor contractuale ce se

caracterizau printr-o atitudine aspră şi rigidă faţă tic debitorii insolvabili.

In condiţiile unei reduse productivităţi a muncii şi a nesiguranţei

pricinuite de războaie, sărăcimea din cetate era adesea nevoita; pe&tru a

supravieţui, sa*s~e îffipTumuîe cîrr5ani~sau cii grâu de la cei_bogâti. De

cele rfiai mjţlfeori^i^e^seT^Fumuţau riu puteau să restituie împrumutul şi

jdupă obiceiurile^ timpului rămâneau la discreţia creditorului.

244 245

în adevăr debitorul insolvabil nu va fi cruţat: neplătind la scadenţă

va fi întemniţat în închisoarea privată a creditorului, de unde, dacă nu va

interveni vreo rudă. prieten sau cunoscut ca să-i plătească datoria, va fi

vândut dincolo de Tibru, în vederea asigurării intereselor materiale ale

creditorului păgubit.

în concepţia primitivă romană, obligaţia dus in personam) este

concepută, aşadar, după chipul şi asemănarea dreptului de proprietate (ms in

re) adică a dreptului real.

Aceleaşi prerogative sunt acordate ambilor t i tular i : proprietarul

poate dispune cum vrea de lucrul său. iar creditorul ia fel de persoana

debitorului insolvabil. Ameninţat în însăşi existenţa sa, debitorul apare (cel

puţin după începerea execuţiei asupra persoanei sale) ca un obiect al unui

drept de proprietate, iar ideea de legătură (ob-ligatio) se reducea la o

adevărată legătură materială, la înlănţuirea debitorului, şi nu la una juridică,

abstracta

Dezvoltarea producţiei de mărfuri_şi_ a

schimburilor

comerciale au mlădiat rigiditatea şi formalismui v e c h i u l u i

drept,

"aducând radicale schimbări în mentalitatea juridică pi miiljvă.

~~ Noţiunea de obligaţie începe să-şi >elumbe

^structura

primitivă. Ideea de legălutâ^Job-liguliot îneele.i/.i de_ji_mai ii înţeleasă în

sens strict material. Ea devine o legatma pur juridică în temeiul căreia

debitorul era îndatorat să execute o prestat ie,jar. în caz de neexecutare,

creditorul pute_a_urmă_ri bunurile debitorujkiijji nu J3g.rsp.an a fizică a

acestuia.

Trebuie subliniat însă că această concepţie este o concepţie târzie a

dreptului roman, care-şi găseşte deplina sa expresie teoretică în primele

secole ale Imperiului, aşadar în epoca clasică a dreptului roman. Noua

concepţie juridică se dezvoltă treptat, dar resturi ale concepţiei primitive

continuă să se păstreze în practica de toate zilele, după cum o dovedesc

existenţa închisorilor private pe care poimles, cu toate interdicţiile legale, au

continuat să le folosească mai ales în provincii.

2. ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

Intr-un text conservat în Digeste, jurisconsultul Paul dă următoarea

definiţie obligaţiei: Obligationum substantia non in eo consista, ut aliquod

corpus nostrum aut serxitutem nostram faciat, sed ut alium nohis obstringat

ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum. (Esenţa obligaţiilor nu

constă în a face ca un lucru să fie al nostru, ci în a constrânge pe un altul să ne

dea ceva, sau să ne facă ceva sau să ne pună la dispoziţie ceva). în Instituţiile

lui lustinian găsim o altă definiţie: Obligatio est iuris vinculum quo

necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis

iura. (Obligaţia este o legătură juridică în temeiul căreia suntem constrânşi în

mod necesar, să facem o prestaţie oarecare în conformitate cu prescripţiile

juridice ale cetăţii noastre).

Rezultă din lectura celor două definiţii de mai sus că o obligaţie este

alcătuită din următoarele elemente:

a) Subiecţii, adică creditorul (creditor, reus credendi) şi

debitorul (debitor, reus debendi).

Primul, subiectul activ al obligaţiei, poate constrânge pe cel de al

doilea, subiectul pasiv al obligaţiei, să-şi îndeplinească prestaţia la care este

îndatorat.

b) Al doilea element îl constituie obiectul obligaţiei, adică

prestaţiunea pe care trebuie s-o îndeplinească debitorul.

Din textul lui Paul rezultă că obiectul obligaţiei poate fi un dare,

facere sau praestare. Dare constă în transferarea proprietăţii unui lucru (o

plată, de pildă) sau în constituirea unui drept real; facere în a săvârşi un fapt

(spre pildă pictarea unui tablou), iar praestare în a procura folosinţa unui

lucru, fără constituirea unui drept cum ar fi, spre exemplu, transmiterea

posesiunii unui lucru (praestare rem).

c) In fine al treilea element şi cel mai caracteristic îl constituie

constrângerea, adică sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în

cazul neexecutării. Sancţiunea va fi cerută de creditorul nesatisfăcut,

care are la îndemână, în vederea realizării dreptului său de creanţă

(ius m personam), o acţiune personală (in personam).

246 247

Capitolul XXXIII

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

1. ÎN EPOCA CLASICĂ

Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau.un

fapt care dă naştere unei obligaţii.

în epoca veche a dreptului rc^jui_ izvoarele obligaţiilor constauîn

contracte şi delicte; contractele erau rare în această perioadă, deoarece

producţia membrilor familiei acoperea aproape toate nevoile materialejalc

acesteia. La_rândul lor delictele dădeau naştere, în măsura în care răzbunarea

privată a fost înlocuită pjin comp_qaj^a voluntară şi,^a^uTjJ_după apariţia

obligaţiei contractuale, unei obligaţii de despăgubire din partea

delincventului in favoarea victimei.

Rezolvând mulţumitor problemele practice pe care le impunea viaţa

socială din epoca veche, obligaţiile nu constituiau pentru jurişti o preocupare

teoretică deosebită, dar, de îndată ce producţia de mărfuri şi schimburile

comerciale s-au dezvoltat, juriştii au fost nevoiţi să consacre materiei

obligaţiilor, a cărei importanţă a crescut în mod inevitabil, studii mai

aprofundate.

De aici dezvoltarea preocupărilor teoretice cu privire la instituţia

obligaţiilor şi a sistematizările tot mai ingenioase ale juriştilor romani în acest

domeniu.

Studiul izvoarelor obligaţiilor a intrat şi el în cadrul acestor

preocupări, mai ales în primele secole ale Imperiului.

în manualul său juridic Gaius afirmă că orice obligaţie se naşte fie

dintr-un contract, fie dintr-un delict.

în epoca sa, noţiunea de contract (contractus) nu se mai reducea

însă, ca în vechiul drept, la ceva asemănător, după cum am văzut, unui drept

real, în temeiul căruia debitorul devenea sclavul creditorului, ci la un acord

de voinţă încheiat cu scopul de a crea

9 i-tccte juridice. Neîndeplinirea contractului nu avea acum drept

onsecinţă înrobirea debitorului, ci plata unor daune interese.

La rândul său delictul (delictum, maleficium) constă într-un lipt ce

înfrânge ordinea juridică (un furt spre pildă), fapt ce creează ■) obligaţie

împotriva voinţei făptuitorului. Obligaţia apare, aşadar, ■■•;Î O sancţiune a

încălcării normei juridice şi nu, ca în epoca veche, drept o despăgubire ce se

substituie răzbunării private.

Rezultă că în epoca lui Gaius cele două izvoare ale obligaţiei, .

ontractul şi delictul, apar ca două noţiuni juridice bine cristalizate, abstracte şi

generale şi nu. ca în epoca arhaică, reduse la un conţinut v-u valoare de speţă

individuală, strâns legată de constrângerea fizică lirectă.

Trebuie subliniat însă, încă de pe acum, că în dreptul roman, nu

orice acord de voinţă constituie un contract şi în consecinţă un |/vor de

obligaţie. Un simplu pact, adică un simplu acord de voinţă, după spusa

juriştilor Romei, nu poate crea o obligaţie. în dreptul roman, pentru ca un

acord de voinţă să producă efecte juridice, era necesar ca acesta să îmbrace

fie o formă solemnă (orală sau scrisă), fie să îndeplinească anumite condiţii

de fond impuse de normele dreptului pozitiv. Numai în asemenea cazuri un

acord de voinţă putea avea consecinţe juridice. Dar, despre acele lucruri, vom

vorbi mai pe larg în altă parte. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor, aşa cum

este prezentată de Gaius, a devenit insuficientă încă din timpul vieţii sale,

căci dezvoltarea societăţii cu mersul ei de nestăvilit, a scos la iveală alte fapte

şi acte juridice care puteau da naştere unei obligaţii.

în lucrarea sa Res coltidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică)

numită după moartea autorului şi Aurea (Cartea de aur) acelaşi Gaius

vorbeşte de o împărţire tripartită a izvoarelor obligaţiilor: obligaţiile se nasc

dintr-un contract sau dintr-un delict sau, într-un mod propriu, din diferite alte

cauze (obligationes aut ex contracta nascuntur aut ex maleficio aut proprio

quodam modo ex varus causarum figuris).

In categoria "diferitelor cauze" (variae causarum figurae) intră acele

fapte şi acte juridice care, deşi nu sunt nici contracte şi nici delicte, dau

„naştere totuşi la anumite obligaţii. Aşa de pildă un moştenitor acceptând

succesiunea este obligat să plătească legatele; obligaţia acestuia însă nu

decuge evident dintr-un delict, dar nici

248 249

dintr-un contract, căci moştenitorul n-a contractat nici cu defunctul şi nici cu

legatarul. Cu toate acestea manifestarea sa de voinţă va produce efecte

juridice, îndatorându-1 să achite legatele.

De asemenea cel ce săvârşeşte un act ilicit, ca, de pildă, judecătorul

ce dă o sentinţă nedreaptă, deşi nu a săvârşit un delict după legea romană şi

evident, n-a încheiat nici un contract, va fi obligat totuşi să repare dauna

părţii pe care a nedreptăţit-o.

In categoria variae causarum figurae intră şi alte lapte şi acte

juridice generatoare de obligaţii de care însă ne vom ocupa mai pe larg

într-un alt capitol.

2. ÎN DREPTUL ROMANO-BILANTIN

In epoca lui lustinian vechile clasificări cu privire la izvoarele

obligaţiilor s-au dovedit a fi neîndestulătoare, datorită dezvoltării tot mai

complexe a vieţii sociale. Pe de altă parte tendinţele de sistematizare s-au

accentuat în domeniul dreptului sub influenţa filozofiei greceşti şi a spiritului

speculativ grec ce pătrundeau, tot mai adânc, în teoriile şi construcţiile

juridice.

Instituţiile lui lustinian ne fac cunoscută o diviziune cvadripartită a

izvoarelor obligaţiilor: contractele^ delictele, cvasicontractele şi

cvasidelictele.

Aceste două diri^ urmă categorii cuprind actele şi fapjţele

juridice„geanţeripr intrau în acele variae causarum figurae şi care prezentând

asemănări formale cu contractele şi delictele, au fost numite cvasicontracte şi

cvasidelicte.

în cursul nostru vom folosi diviziunea tripartită a lui Gaius, deoarece

aceasta - cu toate opiniile contrare - constituie o creaţie clasică, pe când

clasificarea lui lustinian, produs al spiritului bizantin, este lipsită de un

principiu logic unitar care să-i poată servi de bază şi totodată nu este destul

de cuprinzătoare.

Capitolul XXXTV

CONTRACTELE

1. DEZVOLTAREA DREPTULUL CONTRACTUAL ROMAN

în perioada cea mai veche a dreptului roman contractul era o

convenţie __ acărei obligativitate rezulta din formalităţile ___ şj

solemnităţile; efecţuate_ cju ocazia încheierii lui. Elementul esenţial, cu alte

cuvinte, al contractului nu îl constituia acordul de voinţă, ci elementele

formale cerute pentru întocmirea lui.

Am analizat în altă parte esenţa formalismului roman şi strânsa sa

legătură cu nivelul redus de dezvoltare a forţelor de producţie din Roma

veche. De asemenea am subliniat foloasele acestor solemnităţi: ele atrăgeau

atenţia părţilor asupra importanţei actului încheiat, constituiau o probă

concretă uşor de administrat în caz de conflict între părţi şi uşurau sarcina

judecătorului în darea sentinţei etc.

In adevăr, primele forme contractuale romane pe care le cunoaştem

se caracterizau printr-un formalism riguros: nexum, străvechi contract de

împrumut, se realiza prin procedeul per aes et libram, procedeu folosit şi în

materie de înstrăinare a proprietăţii, sponsio, contract verbal, se încheia prin

pronunţarea anumitor cuvinte solemne, iar contractul aşa zis literal (litteris)

prin anumite înscrieri făcute în registrul (codex) creditorului cu încuviinţarea

debitorului.

Pe măsura creşterii producţiei şi a schimburilor comerciale,

solemnităţile contractuale încep să constituie o frână în dezvoltarea vieţii

economice.

Vechile forme au fost abolite de necesităţile sociale noi scoase la

iveală de viaţa însăşi. înlăturarea acestora s-a făcut însă treptat şi numai în

măsura în care practica a creat forme contractuale corespunzătoare noilor

relaţii sociale. Alături de vechile contracte

250 251

susmenţionate, al căror formalism treptat a devenit inutil, apar altele noi,

neformale.

.^Aşg.apar, la finele Republicii, contractele reale, adică acelea ce se

încheie prin simpla remitere (re) a lucrului şi cele consensuale c« se

încheiauj^rin Şimpju consimţământ (solo consensul Valabilitatea acestor din

urmă contracte este supusă numai unor condiţii de fond, scoase din destinaţia

şi utilitatea lor economică. în fapt ele sunt adevărate pacte, adică acorduri de

voinţă neîmbrăcate in forme solemne, ridicate la rangul de contracte datorită

importanţei lor economice deosebite.

In epoca imperială asistăm la elaborarea progresivă a teoriei

generale a c6ntractelor~T^rră~cTuT7că7^ dement

esenţial îl constituie acum acordul de voinţă, se descătuşează din lanţurile

formalismului primitiv. Jurisconsultul Pedius este primul care, unind în

categoria juridică a contractelor unele acte juridice, arată că elementul

esenţial al acestora este acordul de voinţă a părţilor contractante.

Sistemul contractual roman se va dezvolta progresiv în întreaga

epocă imperială romană, căci necesităţile economice şi sociale vor scoate la

iveală şi alte convenţii cărora ordinea de drept le va acorda efecte juridice,

alăturându-le vechilor categorii contractuale.

Aşa sunt contractele "nenumite" şi pactele întărite cu acţiuni

caţeLiyor completa, cu. mult succes, un sistem contractual acărui viabilitatea

constat într-o maleabilă adaptare la necesităţile dezvoltării sociale în

contin^_ţrjţrisforiTiare.

2. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE CONTRACTULUI

In afară de condiţiile de validitate caracteristice fiecărui

■ contract în parte există anumite elemente comune oricărui contract. Aceste

elemente numite esenţiale sunt: consimţământul, capacitatea şi obiectul. In

anumite cazuri apare ca element esenţial şi cauza.

I. Consimţământul constă în acordul de voinţă a părţilor ce

contractează: duorum pluriumve in idem placitum consensus.

O singură voinţă nu este suficientă pentru a crea un contract, căci

oferta unei persoane poate fi retrasă, atâta vreme cât nu a fost acceptată de o

alta.

Cele două voinţe, pentru a avea eficacitate juridică, trebuie să se

întâlnească. Dacă Titius face o ofertă lui Maevius, pe care însă o revocă

înainte de a ajunge la acesta din urmă, contractul nu se încheie.

Consimţământul trebuie să fie dat în mod serios şi nu în glumă

(wcandi causa); în acest din urmă caz nu există contract.

De asemenea consimţământul nu trebuie să fie simulat, adică nu este

îngăduit ca actul real să fie ascuns într-o altă formă juridică decât aceea ce-i

este proprie (de pildă o donaţie ascunsă în haina unei vânzări). In asemenea

cazuri actul simulat este valabil numai în măsura în care este valabil actul real

încheiat între părţi.

în fine consimţământul trebuie să fie real şi nu dat din eroare sau

smuls prin doi sau violenţă. Eroarea, dolul şi teama provocată de violenţă se

numesc vicii de consimţământ.

Eroarea (error, ignorantia) este o reprezentare falsă a realităţii care

împiedică pe contractant să-şi dea adeziunea în deplină cunoştinţă de cauză.

în asemenea situaţii contractul era lovit de o nulitate absolută.

Numai eroarea asupra faptelor este socotită viciu de consimţământ,

nu şi eroarea asupra normelor de drept.

Eroarea este de trei feluri:

a) Error in negotio constă în eroarea asupra naturii juridice a actului

încheiat. Dacă, de pildă, Titius dă lui Maevius un obiect în păstrare (depozit),

iar acesta crede că i-a fost dat cu împrumut (comodat), contractul este nul.

b) Error in persona este eroarea asupra identităţii fizice a persoanei

cu care contractez. Contractul este nul dacă Titius, crezând că primeşte cu

împrumut o sumă de bani de la Maevius, o primeşte de la Caius.

c) Error in corpore constă în reprezentarea falsă asupra lucrului care

formează obiectul contractului: Titius crede că vinde un fond, iar Maevius că

va dobândi un sclav.

în sistemul vechiului drept roman, rigid şi formalist, eroarea asupra

substanţei (in substantia, in materia) din care era alcătuit

252 253

lucrul, ce forma obiectul contractului, nu avea nici o eficienţă juridică. Aşa

dacă Titius cumpăra un vas de aramă pe care-1 credea de aur sau un sclav

femeie, pe care-1 credea bărbat, contractul era valabil.

Dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a relaţiilor comerciale au impus

însă necesitatea de a se da eficacitate, mai ales în materie de vânzare, erorii

asupra substanţei, care a devenit astfel o cauză de nulitate a contractului.

Celelalte vicii de consimţământ, dolul (dolus) şi teama, (metus)

pricinuită de violenţă le vom studia într-un capitol viitor.

II. Capacitatea este cel de al doilea element esenţial al contractului;

ce este capacitatea şi de câte feluri este am arătat în partea din curs referitoare

la persoane şi asupra ei nu vom reveni.

întrucât însă capacitatea constituie regula în materie de contracte,

vom cerceta numai excepţiile de la această regulă, adică incapacităţile

contractuale, în măsura în care acestea au fost rânduite de ordinea juridică.

Capacitatea de folosinţă sau de drept lipsea: sclavilor, care nu se

puteau obliga prin contractele lor încheiate cu ter ţ i i , după cum nici terţii nu

se puteau obliga prin asemenea contracte; peregrinilor, cu excepţia celor care

au dobândit IUS commercu si a cazului în care figurează în contractele de

dreptul ginţilor; fiilor de familie numai cât priveşte împrumuturile de bani,

deoarece în celelalte privinţe ei sunt, de la finele Republicii, capabili de a se

obliga faţă de terţi, după cum şi aceştia se pot obliga faţă de ei; fiicelor de

familie (filme familias) şi femeilor căsătorite cum mânu, cu excepţia epocii

Dominatului când incapacitatea celor dintâi dispare.

Capacitatea de exerciţiu sau de fapt lipsea risipitorilor, adică

prodigilor care nu puteau deveni debitori, ci numai creditori; impuberilor sui

iuris a căror capacitate consta în a nu se putea obliga ca debitori decât cu

încuviinţarea tutorilor; minorilor de 25 de ani despre care ne-am ocupat

într-un alt capitol şi femeilor sui iuris care puteau deveni creditori, dar

debitori numai cu autorizarea tutorilor lor. Incapacitatea acestora a dispărut

însă odată cu dispariţia tutelei femeilor.

III. Obiectul contractului (id auod debetur) este prestaţia la care

debitorul se angajează faţă ^ creditor. După ce am studiat

intr-un capitol anterior în ce constă o asemenea prestaţie, urmează să

analizăm condiţiile sale de existenţă.

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic. Nu se poate,

aşadar, încheia un contract care să aibă ca obiect în primul caz, un

hippocentaurus, adică un animal fabulos, jumătate om şi jumătate • cal, sau,

în cel de al doilea, un om liber.

b) Să fie licit, adică să nu fie potrivnic ordinei juridice şi bunelor

moravuri. Aşa, de pildă, promisiunea de a săvârşi un omor este nulă ca având

un obiect ilicit, după cum nule sunt şi pactele asupra succesiunilor viitoare,

îngăduite de Justinian numai cu aprobarea lui de cuius.

c) Să fie suficient determinat, căci altfel nu se poate şti dacă

debitorul şi-a executat sau nu obligaţia sa. Este nulă, de exemplu obligaţia în

care debitorul promite grâu fără a indica şi cantitatea, deoarece, în asemenea

cazuri, debitorul s-ar putea exonera de obligaţie dând o cantitate infimă de

grâu, ceea ce, evident, nu prezintă nici un interes pentru creditor, iar interesul

constituie o altă condiţie a obiectului contractului.

d) Obiectul trebuie să prezinte în fine un interes material pentru

creditor sau chiar numai unul moral, căci fără un asemenea interes nu se

poate concepe o acţiune a creditorului, în cazul neexecutării prestaţiei

împotriva debitorului.

IV. Cauza n-a constituit în dreptul roman un element esenţial pentru

orice contract şi nici n-a format obiectul unei teorii generale, dar ordinea

juridică a dat treptat acestui element o valoare cazuistică corespunzătoare

necesităţilor de fapt ce trebuiau soluţionate.

Cauza contractului, mai exact a obligaţiilor ce rezultă din contract,

constă în scopul direct şi imediat pe care-1 urmăresc părţile prin încheierea

contractului. Cauza, cu alte cuvinte, are în acest domeniu sensul de cauză

finală, de scop şi nu de cauză eficientă.

Pentru a afla cauza unui contract ne punem întrebarea pentru ce

datorează debitorul? Cur debetur? Cauza obligaţiei, scopul ei final, imediat şi

direct, are un caracter obiectiv.

Cauza nu trebuie confundată cu motivul, adică cu mobilul de fapt ce

a împins pe contractanţi să se oblige: cineva împrumută pentnx

254 255

a-şi plăti o datorie, altul pentru a înzestra o fată, în fine al treilea în vederea

procurării unor bunuri de consum etc. Simplu element psihologic, motivul nu

interesează ordinea juridică, rămânând în afara incidenţei normelor de drept.

Aceste consideraţii teoretice, formulate de o dogmatică ce s-a

întemeiat mai ales pe legislaţii posterioare dreptului roman, nu au fost totuşi

cu totul străine ordinei juridice romane. în adevăr, romanii, dând cauzei o

aplicare prin excelenţă cazuistică, nu s-au ridicat la teoretizarea instituţiei, ci

s-au mulţumit cu unele formulări de detaliu, lăsând posterităţii sarcina ca,

pornind de la realizările practice ale ştiinţei juridice romane, să creeze ceea ce

se va numi "teoria juridică a cauzei".

In vechile contracte romane, adică în cele formaliste, obligaţiile erau

valabile independent de ideea de cauză. Indiferent de scopul urmărit,

contractul era valabil, dacă formele solemne cerute pentru încheierea lui au

fost îndeplinite.

Aşa. dacă cineva s-a obligat printr-o st ipulaţ ie , a cărei solemnitate

consta într-o întrebare şi într-un răspuns, obligaţia sa era valabilă chiar dacă,

constrâns de doi sau ameninţat cu violenţa, se îndatorase să restituie o sumă

pe care n-a primit-o în realitate, adică chiar dacă se obligase fără cauză. Cu

alte cuvinte contractele formale erau contracte abstracte, independente, în

eficienţa lor, de ideea de cauză, aşa cum am analizat-o mai sus.

La fel dacă cineva promitea printr-o stipulaţie unei alte persoane o

sumă de bani în vederea săvârşirii unui delict, sau pentru a nu săvârşi un

delict, obligaţia sa era valabilă, deşi fusese încheiată pentru un scop ilicit,

adică pentru o cauză ilicită (ob turpem causam).

Urmărind să înlăture asemenea inechităţi pretorul a intervenit, dând,

în primul caz, debitorului ce nu a primit banii o excepţie (excepiio doli mali)

pentru a respinge pretenţia reclamantului. Făcând cazuistic aplicarea ideii de

cauză pretorul stabileşte deci că .o stipulaţie este valabilă numai dacă are o

cauză. în sensul celor arătate de noi mai sus. Aşadar, în lipsă de cauză,

stipulaţia era fără eficienţă practică.

La fel a procedat pretorul în cazul unei stipulaţii pentru o cauză

ilicită: debitorul se putea elibera tot printr-o excepţie (exceptio

doli mali), ceea ce înseamnă că pentru a fi valabilă o stipulaţie trebuie să aibă

o cauză licită şi morală.

Dreptul clasic, mergând pe calea trasată de pretor, a dat celui ce s-a

obligat fără cauză o condictio indebiti, pentru a cere restituirea plăţii făcute în

mod injust, iar. în cel de al doilea caz, o condictio ob turpem causam în

vederea înapoierii a ceea ce a prestat în temeiul promisiunii ilicite.

în celelalte categorii de contracte romanii însă nu au făcut aplicarea

ideii de cauză finală.

în contractele reale, adică în acelea ce se realizează prin simpla

remitere materială a lucrului (de pildă împrumutul de consumaţie, depozitul

etc.) este adevărat că obligaţia de restituire a debitorului rezidă în remiterea

materială a lucrului, dar, în aceste cazuri, remiterea - numită de romani res şi

nu causa - constituie un fundament juridic a obligaţiei, o cauză eficientă a ei

şi nu cauza finală.

De altminteri, niciodată romanii nu au făcut o aplicare a ideii de

cauză finală cu privire la aceste contracte aşa cum am văzut în materie de

stipulaţie.

în materie de contracte consensuale (vânzare-cumpărare, societate,

închiriere etc), scopul final urmărit de contractanţi este evident mai vizibil:

fiecare parte se obligă în vederea obligaţiei celeilalte părţi. Vânzătorul, de

pildă, va preda lucrul, ca să primească preţul, iar cumpărătorul va plăti, ca să

dobândească lucrul.

Cu toate acestea juriştii romani nu au făcut aplicarea ideii de cauză

în asemenea contracte şi nu au privit cauza ca un element esenţial, care să

unească obligaţiile părţilor contractante, decât în cazuri răzleţe.

O aplicare implicită a ideii de cauză făceau romanii în aşa-zisele

contracte nenumite ce constau din două prestaţii reciproce: dau de pildă un

animal în schimbul altuia. în asemenea cazuri prestaţia uneia din părţi

constituia cauza celeifalte părţi, iar dacă una din prestaţii nu se efectua nu

exista contract din lipsa cauzei.

în dreptul lui Iustinian principiul a fost aplicat la toate convenţiile

sinalagmatice, socotite, în măsura în care una din părţi şi-a executat prestaţia

ei, contracte nenumite.

256 257

Bazându-se pe textele referitoare la aceste contracte nenumite,

vechii comentatori frsipcezi, ca Domat şi Pothier, au pus bazele teoriei cauzei

din drepl»! mo<lern.

f

Capitolul XXXV

m

CONTRACTELE FORMALE

1. DEFINIŢIE

Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este

necesară îndeplinirea anumitor formalităţi.

In dreptul roman contractele formale sunt: nexum, contractul verbal

şi contractul literal. Formalităţile caracteristice acestor contracte au constituit,

în epoca veche, un avantaj indiscutabil pentru părţile contractante, după cum

am arătat în altă parte. Cu timpul însă, o dată cu dezvoltarea producţiei de

mărfuri şi a comerţului, formalismul acestor contracte a căzut în desuetudine,

făcând loc unor forme contractuale tot mai simplificate.

2.JJEXUM _ ' /(|

După o veche, dar autorizată opinie, nexum a fost un contract de

împrumut ce se realiza prin formalităţile mancipaţiunii, adică per aes et

libram.

Folosit la început pentru împrumuturile de bani şi de lucruri ce se

cântăreau, nexum-ul a fost treptat extins şi la alte bunuri.

Cu timpul cântărirea efectivă a lucrurilor a devenit pur simbolică, iar

nexum-ul s-a transformat într-un mod general de obligaţii.

Dacă debitorul refuza să satisfacă pe creditor acesta putea să-1

urmărească printr-o manus iniectio, în temeiul contractului încheiat, fără să

mai fie necesară darea în judecată a debitorului, deoarece contractul nexum

avea un efect executoriu prin el însuşi. în virtutea acestei manus iniectio,

debitorul, care nu vroia să satisfacă pe creditor

258 259

sau să se pună la dispoziţia acestuia şi să-i lucreze, era omorât sau vândut ca

sclav dincolo de Tibru.

Constituind un mijloc eficient de înrobire a debitorilor nexum-u\ a

cunoscut o largă aplicare până la finele secolului IV î.e.n., când a fost

promulgată legea Poeteha-Papiria. Această lege, care înlocuieşte vechea

procedură de execuţie a debitorilor cu o alta mai perfecţionată, a avut şi

efecte asupra nexum-ului căruia i-a luat caracterul executoriu. Cu alte cuvinte,

creditorii nu puteau păşi la executarea patrimonială a debitorilor lor, decât

după o judecată prealabilă, ceea ce însemna lipsirea nexum-ului de avantajul

său principal asupra celorlalte contracte. Acest fapt a dus la căderea lui în

desuetudine.

Asupra nexum-ului există şi alte teorii care neagă caracterul de

contract al acestei operaţii, privind-o ca un fel de automancipare, realizată de

către debitor. în anumite condiţii. în vederea garantării datoriei sale.

Această opinie, deşi susţinută cu ariumentc plauzibile, contravine

dezvoltării bazei economice a sistemului *.<>nirac!.ual roman şi unor texte

categorice.

3. CONTRACTUL VERBAL

Contractul verbal este contractul ce se încheie prin pronunţarea

anumitor cuvinte solemne. Cel mai important contract verbal este

stipulaţiunea. Termenul derivă, spune jurisconsultuLPaul. de la stipulus care

înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţia serveşte să dea tărie convenţiei pe

care o îmbracă.

Deşi această etimologie este pusă sub semnul întreb irii, ea

reliefează totuşi just esenţa stipulaţiei, deoarece prin intermediul acestui

contract verbal se pot face obligatorii cele mai felurite convenţii, căci, după

cum ştim, simplele convenţii (pacte f nu aveau valabilitate dacă nu îmbrăcau

o anumită formă contractuală.

Stipulaţia se încheie printr-o întrebare şi un răspuns. Persoana care

urmează să devină creditor (stipulator) întreabă pe viitorul debitor

(promissor) dacă făgăduiesc J execute o anumită prestaţie.

Spondesne mihi centum dare? (te îndatorezi să-mi dai 100?) va

întreba creditorul: spondeo (mă îndatorez) va răspunde debitorul.

Stipulaţia.putea avea ca obiect nu numai o sumă de bani, ci şi un lucru

(sclav,_animai eic.)sau un fapt oarecare (ridicarea unei construcţii etc).

Stipulaţia trebuie să fie privită ca fiind actul final al unei convenţii

(pact) prealabile căreia părţile vor să-i dea eficacitate juridică. întrucât un

simplu pact, neîmbrăcat într-o anumită formă contractuală, nu avea nici o

valoare juridică.

Stipulaţia este, cu alte cuvinte, un tipar contractual, o formă

contractuală şj_nu un contract concret şi determinat.

Pentru ca o stipulaţie să fie valabilă se cereau să _fie îndepiinife

următoarele condiţii:

a) Întrebarea creditorului să fie urmată de răspunsul

debitorului.

b) întrebarea şi răspunsul nu puteau fi date decât oral, aşa încât

muţii şi surzii nu puteau încheia o astfel de obligaţie, deoarece ce[ dinţâi_nu

puteau vorbi, iar ceilalţi nu auzeau.

c) Întrebarea jxebuie_să fie luirmâtă imediat de un răspuns, şi,

djLJÎE??^- Stipulaţia nu se putea încheia între absenţi.

d) Răspunsul trebuia să fie conform cu întrebarea; aşa, dacă

stipulantul cere debitorului să promită zece, iar acesta va răspunde numai

printr-un simplu "da" (quidni) sau va promite numai cinci, stipulaţia nu va fi

valabilă.

împăratul Leon hotărăşte, în anul 472, că, indiferent de cuvintele

folosite, orice stipulaţie este valabilă, dacă voinţa părţilor de a se obliga este

exprimată cu claritate.

lustinian, la rândul său, atenuează şi mai mult din formalismul

stipulaţiei, stabilind că aceasta va fi valabilă şi în cazul în care debitorul se va

obliga pentru cinci în loc de zece sau dacă va răspunde printr-un simplu "da".

Deşi prezenţa părţilor a fost întotdeauna cerută de lege, totuşi

lustinian a atenuat din consecinţele acestei cerinţe. împăratul hotărăşte că ori

de câte ori s-a redactat un înscris, cu indicaţia datei şi a locului convenţiei

încheiate, prezenţa părţilor este prezumată, afară numai dacă se dovedeşte că

una din părţi a lipsit toată ziua de la locul unde s-a încheiat contractul.

260 261

In acest chip două persoane ce se află în aceeaşi localitate nu au nevoie să se întâlnească pentru a încheia o stipulaţie printr-un înscris.

Stipulaţia a fost o formă contractuală proprie cetăţenilor

romani, dar, datorită dezvoltării comerţului^ ea a devenit accesibilă şi

.peregrinilor, transformându-se astfel într-unjxmtract de drepLal^ ginţilor.

Folosirea limbii latine a fost întotdeauna obligatorie, cu unele excepţii admise

într-o epocă târzie pentru limba greacă.

Ne^ndjşjjb^irjea^jjbJ^ stipulaţie era sancţionată

printr-o acţiune, a cărei denumire şi structură au variat în raport cu fazele de

dezvoltare ale procedurii civile romane.

4. STIPULAŢIA PENTRU A1.TUL

Stipulaţia pentru altul urmăreşte să atribuie unei terţe persoane, ce

n-a luat parte la încheierea unui contract, calitatea de creditor al respectivului

contract.

De pildă Caius. stipulantul, întreabă pe Macvius (promitentul):

Spondesne mihi Titio centum dare? (te îndatorezi faţă de mine să dai o sută

lui Titius?): dacă Maevius va răspunde: spondeo (mă îndatorez) se pune

întrebarea: poate Titius (beneficiarul) deveni creditorul acestei stipulaţii şi, în

consecinţă, are el o acţiune împotriva lui Maevius în vederea încasării

creanţei?

Regula romană este limpede: alteri stipulari nemopotesî adică

nimeni nu poate stipula pentru altul şi, prin urmare, o asemenea stipulaţie

este nulă.

Explicaţia rezidă în faptul că obligaţia fiind, în concepţia romană, un

raport strict personal, nu poate produce efecte decât numai faţă de persoanele

care au încheiat contractul şi faţă de terţi.

Exista totuşi un mod indirect de a face ca stipulaţia pentru altul să

aibă eficacitate: stipulantul, Caius în exemplul nostru, întreba pe Maevius

dacă, în cazul în care nu-şi va îndeplini obligaţia faţă de Titius, se îndatorează

să-i plătească lui, adică lui Caius, o sumă de bani cu titlul de amendă a

neîndeplinirii obligaţiei luate (stipulatio poenae).

Stipulaţia pentru altul nu va fi valabilă nici în acest caz, dar,

ameninţat să plătească o amendă în cazul neîndeplinirii stipulaţiei, debitorul

va fi silit să-şi execute prestaţia la care s-a îndatorat.

în câteva cazuri, Iustinian, având în vedere unele necesităţi practice,

a admis, pe cale de interpolaţie şi cu titlu de excepţie, valabilitatea stipulaţiei

pentru altul, principiul alteri nemo stipulari potest rămânând mai departe în

vigoare, ca regulă generală.

Fiind tot o stipulaţie pentru altul, stipulaţia în interesul

moştenitorului este lipsită de eficacitate juridică.

In adevăr deosebirea consta numai în faptul că beneficiarul nu era o

persoană străină, ci fiul meu. Spondesne mihi heredi meo ientum dare? (te

îndatorezi faţă de mine să dai o sută moştenitorului meu?) era întrebarea

stipulantului, iar răspunsul era spondeo (mă îndatorez) ca la orice stipulaţie

pentru altul.

Dată fiind importanţa economică pe care o prezintă acest fel de

stipulaţie, practica a imaginat un procedeu menit să eludeze legea.

Se tăcea o stipulaţie supusă unui termen: moartea stipulantului; cu

alte cuvinte Maevius se obliga faţă de Caius că-şi va executa prestaţia în ziua

morţii acestuia din urmă (cum morietur). In fapt beneficiul acestei stipulaţii

va trece asupra moştenitorului lui Caius, deoarece obligaţia nu putea fi

îndeplinită de promitent, adică de Maevius, chiar "în momentul" morţii lui

Caius.

Iustinian a îngăduit în mod legal stipulaţia făcută în interesul

moştenitorului, înlăturând orice alt artificiu.

5. PROMISIUNEA PENTRU ALTUL

Promisiunea pentru altul constă în promisiunea faptului altuia: alium

facturum promittere. Spondesne Titium mihi dare centum? (te îndatorezi că

Titius îmi va da o sută?) va întreba stipulantul, iar promitentul va răspunde:

Spondeo (mă îndatorez).

Promisiunea pe care o face promitentul în numele lui Titius nu va fi

valabilă, întrucât nici promitentul nu a putut deveni debitor, deoarece nu s-a

obligat pentru propriul său fapt şi nici Titius care rămâne străin de convenţia

ce s-a încheiat.

262 263

Practica a inventat două procedee pentru a eluda în cadrul

posibilului această prohibiţie.

a) Cel ce promite faptul altuia se obligă că va plăti o sumă de bani

(stipulatiopoenae) dacă terţul nu-şi va executa prestaţia.

b) Promitentul promite nu faptul altuia, ci "că va face tot ce-i stă în

putinţă ca terţul să-şi execute prestaţia"; cu alte cuvinte propriul său fapt.

In ambele cazuri însă stipulantul nu va avea acţiune împotriva

terţului, rămas în afara obligaţiei, ci numai împotriva promitentului care s-a

obligat pentru faptul său.

6. CONTRACTUL LITERAL

Contractul literal este un contract solemn ce se încheie prin anumite

formalităţi scripturale făcute în registrul (codex) pe care fiecare pater familias

îl avea şi în care acesta trecea veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.

Un asemenea registru avea două coloane: într-una se înscriau

veniturile (accepta), iar într-alta cheltuielile (expensa). înscrierile făcute în

aceste coloane erau de două feluri:

a) Unele, ce indicau sumele ce au fost vărsate sau primite în

virtutea anumitor contracte preexistente, serveau numai ca mijloc de

dovadă a acestor operaţiuni juridice.

Aceste înscrieri se numeau nomina arcaria, adică simple însemnări

de casă (arca).

b) Alte însemnări, destinate să creeze obligaţii prin chiar

formalităţile înscrierilor (litteris) respective în registru, se numeau

nomina transscripticia.

Despre acest fel de înscrieri avem puţine date în textele juridice

romane. Nomina transscripticia erau la rândul lor de două feluri:

1. Transscriptio a re inpersonam constă în transformarea unei

convenţii vechi într-o obligaţie nouă. Dacă Maevius avea de primit de la

Titius o sumă de bani, dintr-o convenţie anterioară, de pildă dintr-o

vânzare-cumpărare, scria la primiri (accepta) că a încasat această sumă de la

Titius şi o trecea la contul ieşiri (expensa) ca şi

cum ar fi împrumutat-o tot lui Titius. Cu alte cuvinte în temeiul acestei

înscrieri duble, Titius va datora respectiva sumă lui Maevius nu în temeiul

vânzării, ci a înscrierii făcute de creditor, adică de Maevius, în registrul său,

în temeiul unui contract literal (litteris).

Se pune, evident, problema de a se şti care erau onsiderentele ce

puteau determina părţile la această transformare a onvenţiei lor anterioare.

într-o epocă în care anumite convenţii, ca ie pildă, vânzarea-cumpărarea,

societatea, locaţiunea etc, nu erau ncă recunoscute ca şi contracte şi. în

consecinţă, lipsite de eficacitate uridică, contractul literal servea să le facă

obligatorii şi să le dea eficacitatea juridică de care erau lipsite.

De asemenea putea servi la transformarea oricăror pacte în

■,'ontracte.

2. Transscriptio a persona in personam servea unei novaţii

prin schimbare de debitor, adică în locul vechiului debitor

se

• ubstituia un altul, Maevius scria la primiri că a încasat suma pe care

uebuie s-o primească de la Titius şi o trecea la contul ieşiri ca

mprumutată lui Caius. Acesta. în virtutea înscrierii tăcute în registru

levenea debitorul lui Maevius, substituindu-se lui Titius.

în acest caz utilitatea contractului litteris este mai clară: se evită o

plată dublă a aceleiaşi sume, căci Caius, debitor al lui Titius -ia rândul său,

debitor al lui Maevius - va plăti direct lui Maevius, stingând două debite

printr-o singură plată.

Contractul literal era, ca şi stipulaţia, un contract propriu aumai

cetăţenilor romani.

Apărut de timpuriu în epoca republicană, acest contract dispare însă

în epoca postclasică, deoarece practica a inventat posibilităţi juridice mai

adecvate şi mai simple în vederea realizării aceloraşi scopuri.

Peregrinii aveau şi ei o formă de a contracta litteris, ■-. unoscută

sub numele de chirographa şi syngrapha. Deosebirea dintre aceste două

forme consta în faptul că prima se redacta într-un singur exemplar, pe când

cea de a doua în raport cu numărul părţilor contractante.

264 265

Capitolul XXXVI

CONTRACTELE REALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Contractele reale sunt acele contracte care necesită pentru

Încheierea lor un element jmaterial şi unul intenţional. Elementul material

constă în remiterea materială a lucrului (re, cum spuneau romanii), iar cel

intenţional în convenţia de restituire a lucrului remis. Fără a necesita forme

solemne, scrise sau orale, contractul real capătă valoare juridică numai prin

realizarea acestor două elemente.

Aceste contracte neformale au luat naştere după ce, în urma

cuceririlor Romei, comerţul, care începuse a se dezvolta, avea nevoie de

forme juridice tot mai simple şi mai mlădioase.

Contractele reale erau următoarele: mutuum, fiducm,

depoziluL_comodatul şi gajul.

Primul dintre aceste contracte este un contract de drept strict,

deoarece, în caz de conflict, judecătorul va rezolva pricina în limita strictă a

convenţiei (ius strictum), fără a avea în vedere considerente de eckitate şi de

bună-credinţă.

Celelalte sunt contracte de bună-credinţă (bonae fidei), întrucât

puterea de apreciere a judecătorului nu era limitată de litera contractului, ci,

dimpotrivă, liberă să ţină seama de tot ceea ce buna-crediaţă şi echitatea

impuneau.

2. MUTUUM

Este împrumutul de consumaţie şj constă în transferul proprietăţii

unei sume de bani sau a unei cantităţi de lucruri fungibile. de către

cre3iTor~3eBîforuIui cu îndatorirea din partea acestuia din

urmă de a restitui celui dintâi o cantitate egală de lucruri de acelaşi i;e n şi

calitate.

Generând obligaţiuni numai în sarcina debitorului, ţinut să icstituie

lucrul, mutuum este un contract unilateral.

Pentru realizarea acestui contract se cerea ca persoana ce dă u

împrumut (creditorul) să fie proprietar al bunului dat cu împrumut, ar

proprietatea acestui bun se transmitea debitorului în momentul emiterii,

adică atunci când se încheia contractul.

Dreptul clasic a permis însă şi o transferare indirectă a ■Hoprietăţii:

Maevius, creditor al lui Titius, cere acestuia să restituie iespectiva sumă lui

Caius. care va deveni, în consecinţă, debitorul lui Maevius, deşi nu a primit

suma de bani de la acesta din urmă, ci de la debitorul său, adică de la Titius.

De asemenea, se ajunge la acelaşi rezultat dacă Maevius dă mandat

lui Titius să încaseze, cu titlul de împrumut, de la Caius suma de bani pe care

acesta i-o datorează; contractul se va încheia între Maevius şi Titius, adică

între mandante şi mandatar.

In cazul în care creditorul dă un împrumut în bani saujucruri ce nu-i

aparţin, contractul nu se formează, deoarece el nu are proprietatea asupra

acestor bunuri.

Totuşi în asemenea cazuri, debitorul va fi obligat la restituire nu în

temeiul unui contract, ce nu a existat niciodafi, ci în virtutea unei îmbogăţiri

fără cauză.

In principiu mutuum era un contract gratuit, dar cămătarii obişnuiau

să-i adauge o stipulaţie, prin care debitorii erau obligaţi să le plătească o

dobândă (faenus), al cărei cuantum a variat în cursul dezvoltării societăţii

romane.

împrumutul de bani dat fiilor de familie a fost interzis la începutul

Imperiului prin senatus-consultul Macedonian, ocazionat de un paricid comis

de un fiu îndatorat, Macedo, pentru a intra mai repede în moştenire şi a-şi

putea achita astfel creditorii.

Sancţiunea nerespectării acestei dispoziţii era fie refuzul de a se

acorda creditorilor o acţiune prin care să-şi poată urmări sumele împrumutate,

fie inserarea unei excepţiuni care să le anihileze pretenţia ridicată împotriva

fiilor de familie.

Senatus-consultul nu se aplica dacă împrumutul se făcuse cu

aprobarea şefului de familie sau dacă creditorul nu putuse să afle de

366 267

calitatea de fiu de familie a debitorului. în acest din urmă caz avem o aplicare

cazuistică a ceea ce mai târziu în doctrină se va numi ideea de aparenţă.

In materie de împrumut s-a obişnuit încă din epoca imperială să se

redacteze diverse înscrisuri în scopul de a se puteăTacemai uşor „dovada

contractului încheiaţjntre părţi. Această pTacL M era adesea folosită de

cămătari spre a ascunde cefe mai necinstite tranzacţiuni ca, de pildă,

împrumuturile cu dobânzi de camătă, pentru care debitorul subscrisese că a

primit o sumă mai mare decât cea reală, diferenţa corespunzând cametei

pretinse de creditor.

In vederea remedierii acestei stări de lucruri o constituţie a

împăratului Caracalla din 215 a introdus aşa-zisa querela non numeratae

pecumae (plângerea pentru banii nenumăraţi) în temeiul căreia subscriitorul

unui asemenea înscris putea cere ca dovada plăţii sumei înscrise in act să fie

făcută de creditor. Dacă nu putea face dovada cerută, creditorul pierdea

dreptul de a cer-- restituirea sumei.

O asemenea măsură venită din partea uiu.i împărat nu poate

surprinde într-o epocă în care aceştia luptau pentru consolidarea puterii

centrale a statului roman ros de atâtea contradicţii interne. în adevăr,

nemulţumirile provocate de carnatani lacomi ar fi putut avea urmări serioase

în viaţa societăţii romane, înăsprind contradicţiile deja existente, aşa încât

asemenea măsuri luate de împăraţi se înscriau printre cele menite să

proteguiască în realitate interesele dictaturii imperiale.

Iustinian a adus unele reforme în materie de querela: i-a redus la doi

ani termenul în care putea fi intentată, extinzându-i în schimb sfera de

aplicare la orice fel de împrumut.

3. FIDUCIA

Fiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru, însoţit de °

convenţie prin care dobânditorul se îndatorează să restituie respectivul lucru

fie alienatorului fie unei terţe persoane.

Această convenţie (pactum fiduciae) era un simplu pact şi, ca atare,

nu avea eficacita^piridică. ^ailuirea hiciuJiiiJiiad, asigurată

SHîSSLifl^^iîHSlSE^Slă»? dobânditorului.

Fiducia era menită să îndeplinească diverse funcţiuni: să garanteze

plata unei creanţe (fiducia cum crediţore)^ să realizeze un depozit, şa

servească la constituirea unui împrumut (fiducia cum amico) etc.

în epoca veche, când solidaritatea familială continua să

persiste încă în viaţa socială, restituirea bunului era garantată de bună

redinţă (fiducia) a celor ce o încheiau, dar, posterior, spre finele

'Republicii, o dată cu înăsprirea contradicţiilor sociale dintre păturile

ibere din societate, fiducia este sancţionată printr-o_ acţiune, în

.-meiul căreia alienatorul putea obliga pe dobânditor să restituie lucrul

iactiu fiduciae).

4. COMODATUL

Comodatul jurerafam dare) este contracluJjujjLcare opersoană

numită comodant dă cu împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane, numită

comodatar, un lucru în folosinţă (rem utendam dare) cu obligaţia acesteia de

a-1 restitui posterior.

Obiectul contractului fiind un^c£Uj»rp^ral şj in£onsumpUbil,

comodatarul trebuie să-1 restituie în speţă (eandem speciem) şi oU-prin

echivalent.

Comodatarul x având_. „.numai detenţiunea lucrului şi nu posesiunea

acestuia, trebuie să-1 folosească în limitele convenţiei încheiate, căci, în caz

contrar, era urmărit pentru furt (furtum usus). Aşa dacă Maevius împrumută

de la cineva un cal pentru călărie şi, oontrar acestei convenţii, îl pune la

tracţiune grea, va săvârşi un furt si va fi pedepsit în consecinţă.

Comodatarul va fi obligat să restituie lucrul cu toate accesoriile şi

fructele sale, afară numai dacă acestea din urmă nu intră n uzul firesc al

lucrului.

în sarcina comodatarului intră cheltuielile de întreţinere^ a lucrului

(hrana animalului de pildă), deoarece a beneficiat de acesta, .iar nu şi cele

"pentru conservarea lui care incumbă comodantului (cheltuieli ocazionate de

îmboTnaviTea animalului în urma unei •.pizootii).

268 269

Faţă de comodant, comodatarul răspunde nu numai de doluj şăa^-dar

si de culpă. Aşa de pildă, dacă animalul împrumutat a murit, deoarece

comodatarul, cu viclenie (dolus), 1-a adăpostit printre celelalte animale

bolnave, comodatarul va trebui să despăgubească pe comodant ca şi în cazul

în care împrumutând un vas îl scapă, din neglijenţă (culpa), sfărâmându-1.

5. DEPOZITUL

Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoaflă__ numită

deponent._ dă în păstrare unei alte persoane, numite depozitar, un lucxu cu

îndatorirea din partea acesteia d*e a-î restitui la cerere.

Depozitarul trebuie deci să păstreze şi să restituie lucrul, dar

întrucât face un serviciu gratuit, răspunderea sa se reduce numai la doi

(dolus) şi la neglijenţa sa grosolană (culpa lata), din epoca în care

aceasta a fost asimilată cu dolul; aşa dacă Maevius primeşte în

depozit de la Titius un butoi de lemn, pe care în loc să-1 pună la

adăpost în magazie. îl lasă în bătaia soarelui, până se strică, va

trebuie să despăgubească pe Titius pentru neglijenţa sa grosolană

(culpa lata), deoarece nu a prevăzut ceea ce orice om cu o inteligefaţă

normală putea să prevadă. >

Deponentul va putea cere prin acţiunea contractuală restituirea

lucrului, iar depozitarul, simplu detentor al acestuia, eventualele cheltuieli

făcute cu conservarea şi întreţinerea lucrului, deoarece asemenea cheltuieli

obligau pe deponent şi nu pe depozitar.

Depozitul era de mai multe feluri:

a) Necesar (d. miserabile), adică acel depozit constituit în situaţii

excepţionale ca: incendii, naufragii. răscoale etc. In asemenea situaţii

depozitarul necinstit era sancţionat şj_reştituie_dublul valorii lucrului

depozitat.

b) Sechestru, ce consta în depunerea unui lucru litigios la o terţă

persoană cu îndatorirea de a-l__restitui părţii ce va câştigă procesul.

c) Neregulat, al cărui obiect consta în bunuri fungibile şi mai ales în

sume de bani ce urmau a fi *■ mituite în gen.

Asemănător contractului de mutuum, acest fel de depozit a fost

recunoscut ca un contract distinct sub influenţa lui Papinian. avându-se în

vedere interesele cămătarilor, care puteau astfel cere dobânzi la sumele

împrumutate fără să mai fie nevoiţi să recurgă la unele forme solemne, ca în

cazul mutuum-u\m.

6. GAJUL i* 0 r-',/■■

Gajul (pignus). Cuvântul pignus poate indica orice garanţie reală,

dar, în special, este folosit pentru a desemna contractuLteal prin care un

debitor remite creditorului său, în vederea garantării une_L creanţe,

posesiunea lucrului. Obiectul gajului, lucru mobil~sau imobil, va fi păstrat de

creditor până la achitarea datoriei.,

Dacă lucrul este producător de fructe, creditorul trebuie să le culeagă

imputându-le asupra dobânzilor şi, pentru surplus, asupra capitalului, afară

numai dacă printr-o convenţie spşeială (antichresis), nu s-a convenit ca

dobânzile să se compenseze cu fructele.

în dreptul clasic:creditorul erajocrotu fie.printr-o acfio doli Jacă, de

pildă, lucrul dat în gaj nu aparţinea debitorului sau avea o valoare mai mică

decât cea declarată, fie prin dreptul de retenţiune, ;n cazul în care creditorul

ridica pretenţn la despăgubiri^jchehuieli.

Debitorul, la rândul său, avea la îndemână în vederea ocrotirii

drepturilor sale, o acţiune in factum.

Numai Iustinian a introdus acţiunea din gaj printre cele de

bună-credinţă, creând astfel o acţiune directa pentru debitor şi una contraria

pentru creditor.

Prin actio directa debitorul putea cerejesJţiţulrejU^crului djică,

bineînţeles, a achitat creanţa şi pretinde despăgubiri dacă lucrul a pierit din

culpa creditorului.

Prin actio contraria creditorul jgagisţ putea, la rându-i, să ceară

restituirea cheltuielilor, făcute cu-lucru]i ce-i fusese-dat în gaj.

270 271

Capitolul XXXVII

CONTRACTELE CONSENSUALE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Contractele consensuale'...şejncheie prin simplul consimţământ al

părţilor, fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. Create P.g_lărâmul

dreptului ginţilor (tuş gentium) spre a se da eficacitate juridLcă„mttllip]elor

convenţii comerciale pe care romanii le încheiau ^-P^J^ri°iL-g°.gîIggţeJe

consensuale sunt contracte sinalagmatice perfecte, deoarece creează ohligaţii

în sarcina arnbelor părţi şj_ totodată de bună-credinţă, întrucât judecătorul are

dreptul. în razul

W.u! conflict între părţi, să i_nţerj> reteze .aceste:.. coavejjţiJLJa

conformitate cu principiile de echitate şi de bună-eredinţă.

Din caracterul lor sinalagmatic şi de bună-credinţă decurge regula

că nici una din părţile contractante nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei ce

i se cuvine, dacă nu este gata să-şi execute propria sa prestaţie.

Dacă de pildă, Titius vinde un lucru lui Maevius nu poate pretinde

acestuia preţul fără a-i oferi lucru! vândut; dacă totuşi vânzătorul va cere

preţul, cumpărătorul va putea opune excepţia neîndeplinirii contractului

(exceptio non adimpleti contractus).

Contractele consensuale sunt în număr de patru:

vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.

2. VĂNZAREA-CUMPĂRAREA

Vânzarea-cumpărarea (emvtio-venditio) este un contract consensual

î» temeiul căruia o persoană numjtă vânzător sf ohligă să transmită alteia,

numită cumpărător, posesiunea liniştită. sjtrainifă a

unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ

(pretium).

Precedată la origini de troc, adică de schimbul în natură, vânzarea

consensuală a apărut târziu la Roma. numai spre finele Republicii, drept

urmare a dezvoltării producţiei de mărfuri şi a schimburilor comerciale.

Lipsită de forme şi putându-se încheia prin simplu consimţământ,

vânzarea-cumpărarea consensuală a constituit an adecvat instrument juridic în

uşurarea încheierii diverselor tranzacţii comerciale.

înainte de a se cristaliza sub forma unui contract consensual,

vânzarea se realiza printr-o simplă transferare de proprietate pe calea unei

mancipaţiuni.

îngreunată de forme şi de solemnităţi, o asemenea vânzare, în

realitate, un simplu transfer de proprietate, corespundea "unei societăţi cu o

redusă dezvoltare a forţelor de producţie şi în consecinţă cu un schimb

comercial puţin dezvoltat.

După unii cercetători trecerea de la această vânzare, ascunsă sub

forma unui act translativ de proprietate, la cea consensuală s-a >hcuX prin

intermediul unei vânzări îmbrăcate în haina a două stipulaţii, în temeiul

cărora vânzătorul stipula de la cumpărător preţul ivenditio) iar cumpărătorul

de la vânzător lucrul (emptio).

Cu timpul aceste două stipulaţii s-au sudat astfel între ele, încât au

devenit un act unic, generator de obligaţii, iar transformarea acestuia într-o

simplă convenţie obligatorie pentru părţi a fost consecinţa decăderii

formalismului juridic, de la finele Republicii, ca urmare a rapidei dezvoltări

economice şi sociale pe care a cunoscttt-o, în această epocă, societatea

romană.

Contractul de vânzare-cumpărare se formează prin acordul _.

(conventio) părţilor cu privire la lucru si preţ. Cu alte cuvinte lucrul, preţul şi

consimţământul constituie elementele esenţiale—ate-contractului.

Lucrul ce formează obiecţii) contrartnlni—trebuie—să îndeplinească

toate condiţiile obiectului unei obligaţajn general.

Lucrul poate fi prezent sau viitor^ corporall sau j,nc^rj>oraL_un bun

determinat în speţă sau chiar unul în gegjetc.

Preţul trebuie să constea_îrtr^şumă_jde_hani (numerota pecunia).

Sabinienii au susţinut că preţul poate să constea şi într-un

272 273

lucru, dar opinia lor nu s-a impus, deoarece acest fapt făcea

imposibilă deosebirea dintre cumpărător şi vânzător.

în al doilea rând preţul trebuie să fie determinat (certum) şi nu lăsat

la arbitrarul uneia din părţi sau al unui terţ. Iustinian îngăduie ca preţul să fie

determinat de un terţ. cu condiţia ca acesta să consimtă să facă preţuirea

personal.

In fine, preţul putea fi fixat de către părţi, aşa cum le dictau

interesele lor; în dreptul lui Iustinian se hotărăşte că preţul nu eoate fi inferior

jumătăţii preţului just, adică jumătăţii valprji_rpqlp a lucrului vândut.

Regula se aplica la vânzările de imobile şi numai în favoarea

vânzătorului, şi urmărea să ocrotească în ultimă analiză interesele micilor

proprietari funciari, siliţi de lipsuri sau constrânşi prin violenţă să-şi vândă

ogoarele marilor potentaţi. Iustinian a luat, dintr-un calcul politic, apărarea

micilor proprietari, sacrificând interesele acestora din urmă (potentes). în

adevăr, aceştia, urmărind să-şi mărească domeniile lor în detrimentul celor

săraci (lenuiores) şi exercitând asupra lor presiuni mari, plăteau preţuri de

cumpărare derizorii. împăratul Iustinian, intervenind în favoarea micilor

proprietari, urmărea să îngrădească puterea marilor latifundiari care, pe cale

de a deveni seniori feudali, luptau adesea împotriva împăratului, încercând să

transforme marile lor domenii în adevărate feude independente, periclitând

interesele puterii centrale.

Dacă imobilul era vândut sub jumătatea preţului just (laesio

enormis) vânzarea putea fi rescindată şi vânzătorul să-şi reia lucrul, afară

numai dacă persoana ce cumpărase bunul nu prefera să plătească diferenţa

până la justul preţ.

Cu privire la jx>nsimţământ, cel de al treilea element al contractului,

trimitem la paragrafele anterioare. Trebuie adăugat însă că pentru dovada

consimţământului se folosea arvuna (arrha-arrabon) ce consta dintr-o sumă

mică de bani sau dintr-o altă valoare, pe oaie o parte din contract, de obicei

cumpărătorul, o dădea celeilalte părţi. Arvuna servea să dovedească existenţa

contractului, partea interesată putând cere executarea respectivei convenţii.

Este aşa-zisa arrha confirmatoria.

Iustinian introduce în acest domeniu sistemul helenistic: arvuna

serveşte să dovedească nu un contract perfectat, ci o

fază

precontractuală (super facienda emptione), încât partea, care nu mai vroia să

încheie contractul, pierdea arvuna sau o restituia la dublu. Este aşa-zisa arrha

poenitentialis ce servea, aşadar, ca mijloc de dezicere de la obligaţia de a

contracta.

Vânzarea fiind un contract sinalagmatic perfect naşte obligaţii în

sarcina ambelor părţi contractante.

.Obligaţia cumpărătorului constă în a plăti preţul convenit (dare

pretium). iar a vânzătorului în a păstra lucrul, a-1 preda cumpărătorului şi a

garanta pe acesta de evicţiune şi viciile lucrul ui, după cum vom vedea în cele

ce urmează.

Din momentul încheierii contractului vânzătorul trebuie, să aibă

grijă de lucrul vândut şi să-1 păstreze în bună stare, fiind răspunzător de orice

stricăciune pe care i-ai; aducfe^grin. cu.Lpa_sa (culpa levis in abstracta).

Ce se întâmplă dacă lucrul vândut a pierit prin caz de forţă majoră?

Mai răspunde vânzătorul sau răspunderea încetează? Dacă, de pildă. Titius

vinde un sclav sau o casă lui Maevius şi dacă, înainte de a avea loc tradiţia,

sclavul moare sau casa este distrusă de un incendiu, mai este îndatorat

cumpărătorul, în speţă Maevius, să plătească preţul?

Juriştii romani răspund afirmativ: cumpărătorul trebuie să plătească

preţul, deoarece riscurile sunt ale sale (periculum est emptoris), iar vânzătorul

are obligaţia de a preda numai resturile materiale ale lucrului: sclavul mort

sau ceea ce a mai rămas din casă.

Regula, cu toată inechitatea ei aparentă, se explică prin faptul că la

origine vânzarea-cumpărărea se realiza prin două stipulaţii, independente una

faţă de cealaltă. Vânzătorul era creditor al preţului, iar cumpărătorul al

lucrului. în virtutea a două stipulaţii, adică a două contracte independente,

fără nici o corelaţie directă între ele.

Principiul independenţei celor două obligaţii s-a păstrat şi după ce

vânzarea-cumpărarea a devenit consensuală, dar inechitatea la care dădea

naştere această regulă putea fi înlăturată printr-o convenţie a părţilor care

aveau posibilitatea să pună riscurile pe seama vânzătorului.

De asemenea. în vânzările de gen şi în cele supuse unei condiţii

suspensive, riscurile sunt pentru vânzător până la numărarea

274 275

sau cântărirea lucrurilor de gen sau până la îndeplinirea condiţiei, deoarece

anterior nu exista o vânzare perfectă.

In temeiul obligaţiei sale vânzătorul esje_obliga^şă^jii£d£ji

cumpărătorului lucrul, transmiţându-i posesiunea şi nu proprietatea (vacuam

possessionem tradere). Obligaţia vânzătorului de a transfera numai

posesiunea lucrului se explică prin raţiuni de ordin practic:

vânzarea-cumpărarea putea fi încheiată şi de peregrini, care nu erau îndrituiţi

să dobândească un drept de proprietate romană quiritară; putea avea ca obiect

şi lucruri nesusceptibile de proprietate quiritară. ca de pildă, fondurile

provinciale, susceptibile însă de a fi posedate şi, în fine, vânzătorul era scutit

de a face greaua şi complicata dovadă a dreptului său de proprietate (probatw

diabolica).

A treia obligaţie a vânzătorului consta în a garanta jje cumpărător de

evicţiune şi de viciile lucrului vândut.

în caz de evicţiune, când cumpărătorul era deposedat de un terţ, în

urma unui proces, în care acesta îşi dovedise un drept real anterior asupra

lucrului, vânzătorul era obligat să dezdăuneze pe cumpărător.

In epoca veche, in care vânzarea se efectua printr-o mancipaţiune

translativă de proprietate, cumpărătorul se putea îndrepta împotriva

vânzătorului, cu ajutorul acţiunii ce decurgea din mancipaţie (actio

auctontatis), obligându-1 să-i plătească dublul preţului plătit.

In momentul în care vânzarea-cumpărarea a devenit un contract

consensual, practicienii au inventat diverse alte mijloace tehnice menite să

asigure drepturile cumpărătorului evins, dar, până la urmă. în epoca clasică

însăşi acţiunea din contract (actio empti) a servit cumpărătorului să-şi

valorifice interesele lezate prin evicţiunea suferită.

Aşa, dacă Titius cumpără o casă de la Maevius şi este evins de Caius

- care printr-un proces reuşeşte să dovedească dreptul său asupra acelei case

şi să reintre în stăpânirea ei - va putea prin acţiune contractuală să ceară

vânzătorului, adică lui Maevius, despăgubirea la care are dreptul.

Vânzătorul răspundea faţă de cumpărător şi pentru viciile care

făceau lucrul inutil sau vătăm;"**

în privinţa vânzărilor de sclavi sau de animale au intervenit edilii

curuli care, prin edictul lor, au impus vânzătorilor să facă anumite declaraţii

cu privire la viciile eventuale ale sclavilor sau animalelor scoase la vânzare.

Dacă aceste declaraţii se dovedeau inexacte, cumpărătorul avea să aleagă

între două acţiuni: a. redhibitoria, prin care se cerea restituirea preţului şi a.

aestimatoria, prin care se pretindea reducerea preţului plătit în raport cu

viciile descoperite.

în dreptul clasic se impune tot mai mult tendinţa de a îngloba

răspunderea pentru vicii în cadrul acţiunii contractuale (a. empti); vânzătorul

putea fi urmărit chiar prin acţiunea din contract, cel puţin în cazul în care,

cunoscând viciile, se tăcuse vinovat de doi.

3. LOCAŢIUNEA

Locaţiunea (locatio conductio) este contractul consensual prin care o

persoană se obligă faţă de o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a

unui lucru sau serviciile sale sau să-j execute o anumită lucrare în schimbul

unei sume de bani numită merces.

La origini contractul de locaţiune se făcea, ca şi

vânzarea-cumpărarea, prin două stipulaţii: o parte stipula lucrul, iar alta banii,

în vechea Romă, într-o epocă în care predomina economia agrară, se obişnuia

să se închirieze animalele şi nu casele şi nici ogoarele ce erau lucrate de

membrii familiei şi de sclavi.

După războaiele punice, o dată cu dezvoltare producţiei şi a

comerţului^contractul de locaţiune ia o extindere tot mai mare. Spre finele

Republicii, mulţi străini se stabilesc vremelnic sau pentru mai mult timp la

Roma, în vebjerea exercitării unor operaţii comerciale. Se ridică construcţii

mari, adevărate blocuri (insulae), alcătuite din numeroase apartamente

(coenacula) destinate să fie închiriate pe sume de speculă, de către

proprietari, deţinători ai capitalului comercial şi cămătăresc.

Pe de altă parte afluenţa de sclavi capturaţi în războaie a creat un

surplus de braţe pentru marii proprietari de sclavi care îi închiriau pe un preţ

avantajos celor ce nu deţineau un număr suficient de asemenea "unelte

grăitoare".

276 277

In fine, în ultimul secol al Republicii, locaţiunea se dezvojţâ sub

forma arenzilor în temeiul cărora porţiuni de teren din marile

latifundi^erau_daţe în exploatare cultivatorilor Jiberi; problema a fost tratată

de noi pe larg în capitolul referitor la colonat.

Extinderea folosirii contractului de locaţiune a dus la perfecţionarea

sa juridică, la transformarea lui într-un contract consensual, generator de

obligaţii de bună-credinţă. Acest fapt a fost realizat \a începutul ultimului

secol al Republicii, deoarece Q. Mucrus Scaevola, consul în anul 95 î.e.n..

cunoştea, după cum rezultă dintr-un text al lui Cicero, locaţiunea

consensuală, sancţionată de două acţiuni de bună-credinţă în favoarea celor

două părţi contractante: adio locali şi adio conducti.

Elementele esenţiale ale contractului de locaţiune sunt: obiectul, ce

poate fi un lucru, prestarea unor servicii sau executarea unei lucrări oarecare;

consimţământul şi preţul fixat în bani (merces), cu excepţia arendei în care

caz preţul putea fi stipulat într-o cotă parte din roade (colonia partiana).

Această din urmă formă contractuală a uşurat pe plan juridic, procesul de

Înrobire a colonilor.

ioj^iunea..este-jdejţrejfeluri, avându-se in vedere obiectul ei:

a) Locatio rei, adică închirierea lucrului, are ca obiect un

lucru corporal, mobil sau imobil.

Persoana care închiriază lucrul se numeşte locator (locator), iar cel

ce se foloseşte de lucrul, în schimbul preţului, se numeşte conductor

(chiriaş).

Locatorul este obligat să predea lucrul chiriaşului, să-1 ţină în bună

stare şi să-1 repare, ori de câte ori este nevoie. El răspunde, totodată, de

viciile ascunse ale lucrului şi de evicţiunea pe ca/re ar putea-o suferi chiriaşul

în folosinţa acestuia.

La finele contractului locatorul îşi va relua lucrul, despăgubind pe

chiriaş de cheltuielile pe care acesta le-a făcut cu conservarea lui.

Chiriaşul trebuie să plătească chiria, să folosească lucrul ca un bun

gospodar, răspunzător fiind de pierderea lucrului survenită prin culpa sa

(culpa levis in abstracto) şi să restituie lucrul când contractul a încetat de a

mai exista.

b) Locatio operarum este c o . r actul de închiriere a diverselor

servicii. Acest contract era destul de rar în Roma, deoarece munca

servilă dispensa pe deţinătorii mijloacelor de producţie să folosească munca

liberă.

Numai munca necalificată putea face obiectul unei locatio

operarum; muncile calificate (operae liberales) ale retorilor, gramaticilor,

geometrilor, avocaţilor sau medicilor nu puteau fi închiriate, retribuţia

(honorarium) lor putând fi urmărită numai pe calea procedurii extraordinare.

Cel ce-şi angajează serviciile sale (locator) trebuie să presteze

munca la care s-a obligat personal, iar dacă devine incapabil de muncă va

pierde dreptul la remuneraţie.

Dacă muncitorul este împiedicat printr-un caz de forţă majoră >â

presteze munca, el continuă în principiu să aibă drept la remuneraţie.

Pentru a înlătura această regulă echitabilă, patronii introduceau în

contractele pe care le încheiau cu muncitorii, o clauză prin care se stabilea că

remuneraţia va fi redusă cu timpul cât nu s-a uicrat.

c) Locatio operis faciendi este un contract prin care o persoană

num^ă conductorse obligă faţă dejp altă_ numită locator să execute >

anumită lucrare în schimbul unei plăţi.

Cazurile cele mai frecvente în care se încheia un asemenea

contract erau: construirea unei case, transportul unor mărfuri,

curăţirea sau repararea hainelor, educarea unui copil de către pedagog

etc. ......

Locatorul datorează preţul îndată ce lucrarea a fost terminată şi

recepţionată; până la recepţiouare, riscurile sunt pentru conductor.

în caz de transport maritim se aplică regulile contractului de

locaţiune înscrise într-o veche lege grecească (lex Rhodia de iactu) adoptată

şi de romani şi devenită un adevărat drept comun mediteranean, ce s-a

păstrat, cu unele transformări, în diverse cutume medievale, ca, de pildă, în

aceea a Bretaniei.

4. SOCIETATEA

Societatea (societas) este un contract consensual în temeiul căruia

două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun

278 279

în vederea obţinerii unui profit. Aportul poate fi deosebit atât calitativ (unii

pun în comun munca lor, alţii o sumă de bani etc.) cât şi cantitativ (unii vor

presta o muncă mai grea sau vor depune un capital mai mare, iar alţii o

muncă mai uşoară sau o sumă mai mică).

Cel mai vechi tip de societate, în sensul larg al termenului, a fost

aşa-zisul consortium familial, adică starea de indiviziune ce exista între copiii

aceluiaşi pater după moartea acestuia. După cum rezultă din textele lui Gaius,

nu de mult descoperite, o asemenea stare de indiviziune se putea crea şi de

către persoane ce nu erau legate între ele prin legături de rudenie, probabil în

vederea unei mai adecvate exploatări a fondurilor agricole, înţr-o epocă în

care acestea necesitau forţe materiale ce depăşeau posibilităţile unui pater

familias izolat.

Din acest consortium s-a dezvoltat aşa-zisa "societate a tuturor

bunurilor" (societas omnium bonorum) în care asociaţii pun în comun tot

ceea ce posedă.

In epoca războaielor punice, o dată cu dezvoltarea economiei, apar

şi alte forme contractuale având drepl obiect diverse operaţii lucrative ca, de

pildă, vânzări şi cumpărări de sclavi, schimb de bani, strângerea impozitelor

etc.

în această epocă şi sub aceste noi forme se cristalizează contractul

consensual de societate, ale cărei elemente constitutive sunt: un aport

reciproc, un interes comun ce constă în faptul că fiecare asociat are drept la

beneficiu, intenţia de a încheia un contract de societate (affectus societatis) şi

un scop licit.

în executarea contractului fiecare parte contractantă trebuie si

depună o diligentă apreciată in abstracto în dreptul clasic, adică comparativ

cu aceea a unui bun gospodar; in concreto în dreptul bizantin, adică aceeaşi

grijă pe care o depune în administrarea propriilor ei afaceri.

Acţiunea ce sancţionează drepturile contractanţilor este actio pro

socio; aceasta prezintă două particularităţi explicabile prin aceea că societatea

îşi trage originea din consorţiul familial: părţile se bucură de beneficiul de

competenţă, adică nu pot fi condamnate decât în limita disponibilului

patrimonial (in id eptod facere potest), iar condamnarea atrage după sine

infamia.

Contractul de societate se_stinj|e^ prin moarte^^ asociaţi; prin

atingerea scopului pentru care a fost încheiat sau prin ajungerea la termenul

stipulat; când activul societăţii a pierit în întregime şi în fine prin voinţa unuia

sau a tuturor asociaţilor.

5. MANDATUL

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită

mandaote (mandat or) însărcinează pe o alta numită mandatar {procurator)

să facă ceva gratuit în interesul său, adică a mandantelui.

Născut ca un simplu raport de fapt. în cel de-al doilea secol i e.n.,

din necesităţile exploatării comerciale, în interesul deţinătorilor mijloacelor

de producţie, adesea absenţi de la locul respectivei activităţi lucrative,

mandatul devine un contract de bună-credinţă în uitaţii secol al Republicii.

Mandatul are ca obiect un act material (pronunţarea urlei

pledoarii) sau unul juridic (de a încheia, de pildă, un act de vânzafe-

umpărare); este gratuit, dar, în epoca imperială, apar tot mai multe

t xcepţii de la această regulă; în fine este încheiat în interesul

mandantelui.

Mandatul trebuie să fie dus la îndeplinire cu bună-credinţă,

mandatarul urmând" a~ se conforma indicaţiilor mandantelui; iaspunderea

mandatarului este limitată, probabil, în epoca clasică numai la doi, iar în

dreptul lui lustinian extinsă şi la culpă (culpa Jevis in abstracto).

De asemenea mandatarul trebuie să dea mandantelui socoteală Ic

actele pe care le-a încheiat şi să treacă efectul tor asupra acestuia.

îndeplinirea obligaţiilor mandatarului estej>ajantatâ de^ aefio

•nandati directa pe care o are la îndemână mandantele.

In unele cazuri se pot naşte obligaţii şi în sarcina ■nandantelui, când,

de pildă, mandatarul a făcut unele cheltuieli în Kt-cutarea mandatului,

cheltuieli de care acesta din urmă va trebuie « fie despăgubit.

Mandatul se stinge, în mod firesc, prin executare, dar poate 11 revocat

şi de către mandante, cu obligaţia de a recunoaşte ceea ce mandatarul a

realizat anterior, dopa cum şi mandatarul este liber si

280 281

renunţe la mandat, cu îndatorirea de a despăgubi pe mandante pentru

eventualele daune.

în fine .se poate stinge prin moartea părţilor, dar moştenitorii

mandantelui rămân obligaţi faţă de mandatar pentru tot ceea ce acesta a

executat înainte de a fi cunoscut moartea mandantelui.

Capitolul XXXVIII

CONTRACTELE NENUMITE

1. NAŞTEREA ŞI DENUMIREA ACESTOR CONTRACTE

Contractele analizate până acum şi anume: contractele

formale, reale şi consensuale au constituit multă vreme singurele

forme contractuale recunoscute de ordinea juridică romană. Cu alte

cuvinte o convenţie, up pact, nu putea avea eficacitate juridică decât

dacă^şjejntejŢrajDLm contracţuale_recunoscute de

dreptul obiectiv.

încă de la începutul Imperiului apare tendinţa de a se depăşi acest

cadru şi de a se recunoaşte ca valabile şi alte convenţii care, deşi nu se

încadrau în tipurile susmenţionate, prezentau o deosebită importanţă

economică, fiind impuse de dezvoltarea societăţii însăşi.

Aceste categorii noi de convenţii denumite de romani "acte juridice

noi" (nova negotia) sau "contracte nedeterminate" (contractus incerţi) au fost

recunoscute de dreptul pozitiv - ca şi contracte - în mod lent, fiind definitiv

constituite şi sistematizate în vremea lui Iustini an.

Comentatorii au numit aceste contracte, care nu aveau p denumire

concretă, contracte nenumite, apelativ sub care sunt cunoscute şi astăzi.

Contractele nenumite sunt contracte neformale al căror obiect constă

într-6 prestaţie şi o contraprestaţie; dacă una din părţi îşi execută obligaţia sa^

cealaltă este îndatorată să-şi execute la rându-i propria prestaţie.

282 283

2. CATEGORIILE CONTRACTELOR NENUMITE

Categoriile contractelor nenumite sunt, după un text interpolat al lui

Paul, următoarele.

1. Do ut des (dau, ca să-mi dai), cum este cazul schimbului.

2. Do ut facias (dau, ca să-mi faci), îţi dau un sclav, c« să-mi

pictezi un tablou.

3. Facw ut des (fac ca să-mi dai): dezrobesc un sclav, ca să-mi dai

un altul în locul lui.

4 Farin ut fagn* (i*r■;« ?*,-_"" faci), cum este cazul a doi

constructori de _imobile ce se obligă reciproc să-şi ridice unul altuia două

case în două oraşe diferite.

După cum se poate observa. în aceste categorii contractuale pot

intra, teoretic, un număr infinit de contracte. Cele mai practice din aceste

contracte şi luate drept tip de către Iustinian sunt: schimbul şi aestimatum,

convenţie prin care cineva dă un lucru unui vânzător ambulant {circilor) spre

a-1 vinde cu un anumit preţ.

3. SANCŢIUNEA CONTRACTELOR NENUMITE

Sancţiunea contractelor nenumite este în dreptul lui Iustinian o actio

praescriptis verbis prin care partea ce şi-a executat prestaţia sa poate cere

contraprestaţia ce i se cuvine.

Privită în dreptul bizantin ca o acţiune generală (geniki agoge), ea

putea fi folosită, sub diverse denumiri, (actio incerţi, civilis incerţi, in factum

civilis etc.) la cele mai variate situaţii.

în fine, partea ce şi-a executat prestaţia putea, dacă cealaltă parte nu

şi-a executat-o pe a sa, să ceară restituirea propriei prestaţii (printr-o

condictio causa data causa non secuta), ceea ce putea să facă şi dacă şi-a

schimbat părerea şi voia să se dezică de la contract (printr-o condictio

propter poenitentiam) înainte ca partea cealalalti să fi avut răgazul de a-şi fi

executat prestaţia sa.

Capitolul XXXIX

PACTELE ÎNTĂRITE CU ACŢIUNI (PACTA VESTITA)

1. CONSIDERAŢII GENERALE '••''..

In capitolul precedent am văzut cum tradiţionala clasificare a

contractelor romane a fost completată, ca o consecinţă a dezvoltării vieţii

economice şi sociale, cu noi forme contractuale, cu aşa-zisele contracte

nenumite.

In acest mod numeroase pacte, simple acorduri de voinţă au' primit

eficacitate juridică, fiind ridicate lajrangul de contracte.

Acest proces nu s-a încheiat o dată cu apariţia contractelor nenumite,

ci a continuat, datorită aceleiaşi dezvoltări economice, eoncretizându-se în

recunoaşterea unei eficiente juridice multor pacte, care, în conformitate cu

vechea regulă romană că simplul pact nu are eficacitate juridică (ex nudo

pacto actio non nascitur), nu ar fi putut produce obligaţii.

Fără a ridica pactele, ce prezentau o importanţă economică şi socială

mai mare, la rangul de contracte, ca în cazul contractelor nenumite, dreptul

pozitiv a ştiut totuşi să le dea eficacitatea juridică necesară, sancţionându-le

fie cu ajutorul jurisconsulţilor, fia al pretorilor, fie al împăraţilor.

De aici valabilitatea aşa-ziselor pacte adăugate, pretoriene şi

legitime.

2. PACTELE ADĂUGATE

Pactele adăugate sunt acorduri de voinţă subsidiare ce urmăresc să

modifice efectele unui contract principal, fie micşorând obligaţia ce rezultă

din acest contract, fie mărind-o.

284 285

Primele sunt pacte minutorii (ad minuendam obligationem), iar

celelalte sunt destinate să "majoreze" obligaţia principală (ad augendam

obligationem).

Pactele minutorii au fost sancţionate de pretor printr-o excepţiune.

De pildă înţelegerea dintre creditor şi debitor, ce acordă acestuia din urmă

facultatea de a plăti datoria în rate, este un pact minutoriu, iar dacă debitorul

este urmărit de către creditor pentru întreaga datorie, în pofida înţelegerii,

pretenţia acestuia din urmă va fi respinsă de către debitor printr-o excepţie

(exceptw pacti conventi).

In privinţa celorlalte pacte destinate să "majoreze" obligaţia

principală trebuie să facem o distincţie: dacă convenţia a fost încheiată o dată

cu contractul principal (de pildă, vânzându-se un imobil, se cerea

cumpărătorului să respecte închirierea încheiată de către vânzător), aceasta va

li valabilă, fiind sancţionată prin chiar acţiunea contractuală, iar dacă pactul a

fost adăugat posterior contractului principal (ex iniervallo) un asemenea pact

nu este valabil. Aşadar convenţia de a nu evacua pe chiriaş, din exemplul de

mai sus, nu e valabilă dacă a fost încheiată de părţi posterior contractului de

vânzare-cumpărare, deoarece îi lipseşte acţiunea care s-o sancţioneze.

3. PACTELE PRETOR1ENE

Pactele pretoriene (pacta praetona) sunt pacte pe care pretorul le-a

întărit cu acţiuni:

a) Constitutul (constitutum) este o convenţie prin care un

debitor, ce nu-şi poate plăti datoria lâ~ termen, obţine de la creditor

o păsuj'nrjşî" un nou termen _de plată. Această convenţie este

sancţionată de o acţiune proprie (a. de pecunia constituta) prin care

creditorul va obţine peste cuantumul sumei datorate, încă jumătate din

această sumă, ca o pedeapsă edictată împotriva debitorului care nu

şi-a respectat angajamentul.

Introdus în interesul cămătarilor, constitutum asigura aşadar

acestora nu numai încasarea creanţei, dar şi a unei sume în plus.

b) Pactul de jurământ este convenţia prin care părţile se

hotărăsc, spre a evita un proces, să -zolve neînţelegerea dintre ele_

printr-un jurământ.

Daei creditorul va spune debitorului: "Jură că nu-mi datorezi şi nu ţe

voi chema la judecată", iar debitorul va accepta această ofertă şi va jura,

părţile vor trebuie să se conformeze jurământului.

Jurământul putea fi prestat şi de către creditor, dacă oferta provenea

din partea debitorului.

Nerespectarea acestei înţelegeri, îmbrăcată în forma unui jurămâfllt,

era sancţionată de pretor, care silind părţile să-şi respecte cuvântul, impunea

regulile echităţii şi bunei-credinţe

c) Recepta sunt "convenţiile", pactele, reglementateJtojedictuL

pretoria», datorită unei similitudini de aume, sub acelaşi titlu.

Primul dintre aceste pacte sau convenţii este receptum. arbitrii ce

constă în obligaţia pe care şi-a luat-o (receptit) o persoană de a soluţiona în

calitate de arbitra (arbtter) un conflict între alte două persoane.

Pretorul va sili pe arbitru, prin mijloace administrative, să-şi

respecte convenţia şi să dea sentinţa.

Al doilea pact este receptum nautgrum, cauponum et stabulariorum

în temeiul căruia corăbierii (nautae). hangiii (caupones) şi stăpânii de

grajduri (stabulani) sunt răspunzători pentru pagubele aduse lucrurilor ce

le-au fost încredinţate de către călători, cu excepţia cazului când daunele au

fost pricinuite printr-un caz de forţă majoră (vis maior).

în fine receptum argentarii constă în obligaţia pe care o ia un

cămătar (argentarius) de a plăti datoria altuia; această convenţie joacă rolul

unei garanţii personale, adică a unui cauţionament.

Din acest motiv lustinian 1-a contopit cu constitutum care îndeplinea

aceleaşi funcţii economice.

4. PACTELE LEGITIME

Pactele legitime (pacta legitima) sunt convenţii care, fără a ,. ti

ridicate la rangul de jcontracte, au fost totuşi sancţionate prin diverse

constituţii imperiale.

Împăratul Teodosie al II-lea face obligatorie convenţia de dotă,

independent de orice formă (a. 428 e.n.), iar lustinian convenţia de donaţie.

286 287

Până la Justiniăn donaţia, pentru a avea eficacitate, trebuia să

fie îmbrăcată în formele actelor juridice cu titlu oneros şi în consecinţă

distincţia dintre acestea şi cele cu titlu gratuit se făcea cu multă

dificultate, deoarece intenţia părţilor nu putea fi constatată cu uşurinţă.

Pentru a exista o donaţie, se cereau următoarele condiţii de

fond: o îmbogăţire a donatarului, sărăcirea corelativă a donatorului şi

intenţia acestuia de a face o liberalitate (animus donandi).

Se discută în literatura de specialitate dacă pentru perfectarea

donaţiei era necesară şi acceptarea donatarului.

în general dbnaţiile au fost privite defavorabil în dreptul roman,

mai ales în epoca veche şi cea clasică, deoarece ele micşorau patrimoniul

deţinătorilor mijloacelor de producţie, slăbind potenţialul lor economic.

în dreptul postclasic şi mai ales bizantin, paralel CU decăderea

economiei, Măsurile prohibitive dispar, mai ales că aşezărhintele

bisericeşti, urmărind să tragă foloase din donaţiile particulare, erau

interesate în acordarea unei libertăţi tot mai mari în întocmirea unor

asemenea acte.

Capitolul XXXX

OBLIGAŢII NĂSCUTE DIN DELICTE

1. PRIVIRE ISTORICĂ

Prin delict (delictum, maleficium) se înţelege orice faptă

dăunătoare intereselor sociale şi sancţionată de dreptul civil sau

pretorian.

Delictele se împart în private (delicta privata) şijsublice (publica):

cele dintâi încalcă interese particulare, iar celelalte interese geierale.

Deşi în privinţa intereselor încălcate delictele publice nu se

deosebesc structural de cele private, totuşi între ele sunt diferenţe cât

priveşte organele înaintea cărora sunt aduse spre judecare, procedura

lor de judecată şi sancţionarea lor.

Delictele publice erau judecate înaintea unor tribunale penale,

pe câad cele private înaintea persoanelor alte judecau procesele civile,

adică pe calea procedurii obişnuite.

In fine, cele publice erau sancţionate cu pedepse caracteristice

(moartea, exilul etc), pe când cele private erau sancţionate, în principiu,

prin pedepse (poenae) concretizate într-o amendă plititi victimei de

delincvent.

Asupra acestei amenzi victima are drepturile unui adevărat

creditor, de unde şi ideea că delincventul este obligat ex delicta.

Posibilitatea victimei de a dobândi, în urma unui proces, o

amendă este rezultatul unei lungi evoluţii istorice.

în orânduirea gentilică victima putea fie să se răzbune personal,

fie să fie răzbunată de către ceilalţi membri ai ginţii, ca o îndatorire ce

rezulta din legătura de sânge ce unea pe toţi cogentilii.

Cu timpul răzbunarea nelimitată a fost îngrădită de aşa-zisa

lege a talionului, în virtutea căreia victima sau rudele ei nu puteau

288 289

pricinui delincventului un rău sau o pagubă mai mare decât lapta pe care

acesta a săvârşit-o: "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi".

La rândul său talionul a fost atenuat şi el prin sistemul aşa-ziselor

compoziţii voluntare; victima putea renunţa la răzbunare in schimbul unui

echivalent (metal, animale ele).

Odată cu formarea statului, soluţionarea conflictelor trece în

competenţa organelor jurisdicţionale ale statului care vor judeca după lege.

Părţile vor trebui să accepte acum dispoziţii legale, ce prevedeau fie

amenzi fixe. în conformitate cu gravitatea daunei pricinuite, fie alte pedepse.

în Roma veche, trecerea ia sancţiunile legale fixate de stat s-a

realizat o dată cu lormarea statului roman care a constituit, in această

privinţă, un salt calitativ

Legea celor douăsprezece table cunoaşte totuşi, alături de

compoziţia legală şi pe cea voluntară şi. în mod excepţional, talionul.

Compoziţiile voluntare şi talionul reprezintă, evident, resturi din

orânduirea gentilică care. păstrându-se ca un corp străin într-un organism în

dezvoltare, au trebuit să dispară, după ce jurisdicţia a devenit prin excelenţă

un atribut al organizării de stal.

Judecarea delictelor intrând, o dată cu lormarea statului roman, în

competenţa organelor de stat, procesul de cristalizare a noţiunii de~obîigaţie

delictuală, maTexăcf a delictului, ca izvpr_dc obligaţie, s-a realizat în cursul

a mai multor secole, tiind detinitivat, probabil în cel de-al doilea secol al

epocii imperiale romane, pe cale j urisprudenţial ă.

lzvorând din delict, obligaţiunea^delictuală a păstrat în epoca

clasică amprentele acestei origini, deosebindu-se în multe privinţe de cea

contractuală.

Spre deosebire de obligaţiunea contractuală, cea delictuală nu trece

asupra moştenitorilor debitorului, deoarece substituinUu-se răzbunării

private, se stinge o dată cu moartea celui vinovat.

Cu alte cuvinte moştenitorii nu pot fi ţinuţi de actele delictuale ale

părinţilor.

De asemenea acţiunea delictuală, spre_deosebire de cea

contractuală, nu poate ii intentată de moştenitorii victimei dacă e

vorba de delictele care ating, în mai de aproape, persoana acesteia; în adevăr,

acţiunea delictuală nu se poate substitui unei răzbunări al cărei caracter strict

personal este mai mult decât evident. Este cazul acelor acţiuni numite

vindiclam spirantes (legate de răzbunare), cum este injuria (imuna), în care

ofensa, având un caracter strict personal, nu atinge şi pe moştenitorii victimei.

In tine, lăsând la o parte alte deosebiri, obligaţia delictuală este

sancţionată de obicei printr-o acţiune penală, ce tinde la amendarea

delincventului, pe când cea contractuală aproape întotdeauna de una

reipersecutorie. prin care partea vătămată u?IBαI£Şţ£^lE£L

SL'c£

ultul')

s"

oril!

n^ ii _^£5EâS

u^i

rc (

res) în- temeiul neexecutării

sau executării nccorespunzăloare a contractului. In unele cazuri insă şi

delictele sunt sancţionate de acţiuni rei persecutam^ menite să despăgubească

pe victimă.

Acţiunile penale se cumulează între ele: dacă sunţjjiţu^jnulţi

delincvenţi fiecare din ei va trebui să plătească victimei în întregime amenda

prevăzută de lege. Acţiunile persecutorii însă, nu se cumulează: dacă sunt

mai mulţi debitori plata făcută creditorului de către unul din ei eliberează pe

toţi ceilalţi.

Acţiunile penale se pot însă cumula cu cele rei persecutorii. în

cazurile în care acestea coexistă, deoarece fiecare din ele au un obiect

distinct: cele dintâi urmăresc o pedeapsă, pe când celelalte o despăgubire.

Deci victima poate"cerF şi amendarea delincventului şi plata despăgubirilor

Jn_epoca imperială distincţia dintre acţiunile penaleşi cele rei

persecutorii s-a atenuat treptat, deoarece pedeapsa privată, concretizată în

amendă, tinde să devină o despăgubire, să facă loc, cu alte cuvinte, daunelor

interese.

Aşa apare noţiunea de delict civil, preluată de juriştii epocilor

posterioare.

2. DELICTELE DE DREPT CIVIL

Delictele de drept civil sunt delictele sancţionate de dreptul civil..

Acestea sunt:

290 291

7vj I. Furtul (furtum) este sustragerea ilegală a unui lucru mobil

0 făcută cu intenţia de îmbogăţire. Furtum est contrectatio rei fraudulosa lucri

faciendi gratia, vel ipsius rei vel etiam usus eius possessionisve. (Furtul - scrie

juristul Paul - este însuşirea frauduloasă a unu| lucru cu

intenţia de îmbogăţire,

fie a lucrului însuşi, fie a folosinţe, lui, fie chiar a posesiunii lui). într-un alt

text ni se arată că: Furtum fit nan solum cum quis intercipiendi causa rem

alienam amovet, sed generaliter cum quis rem alienam invito domino

eentrectat. (Este - spune Gaius - furt nu numai când cineva ia un lucru străin

pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin fără

voia stăpânului).

Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul roman, ea ,

cuprinzând nu numai furtul propriu-zis, în sensul limbajului comun, ci şi abuzul

de încredre, escrocheria etc.

Pe lângă elementul obiectiv, material (contrectatio fraudulosa) furtul

cere, pentru a exista, şi un element subiectiv, anume animus furandi ce constă

în intenţia de a trage un profit ilicit din act, împotrivai voinje^i şţlpâmilui

(invito domino).

Furtul poate avea ca obiect, aşa cum am văzut din definiţia lui Paul,

fie sustragerea lucrului (f. rei), fie folosirea ilicită a acestuia (f. usus), cum^este

cazul comodatarului care foloseşte lucrul în alt scop decât acela pentru care 1-a

împrumutat, fie, în fine, sustragerea, posesiunii (f. possessionis), cum se

întâmplă atunci când debitorul -"Sustrage propriul său lucru de la creditorul

căruia i-1 transmisesejn vedere^ unei cauţiuni.

Io conformitate cu legea celor XII table victima unui furt ave»

dreptul la o perchefeţie d^rhTc^ numită Xa«ce

et licio • existentă probabil chiar anterior legii decemvirale şi reliefând o

mentalitate primitivă îmbâcsită cu elemente de misticism - consta într-o

procedură solemnă: victima, îmbrăcaţăjoarte sumar, probabil numai^ cu un

brâu sau un şorţ (licium) şi ţinând în mână un taler (lanx) face o cercetare în

casa asupra căreia există indicii că locuieşte sau sfc ascunde făptaşul.

Descoperirea lucrului echivala cu prinderea hoţului asupra

faptului, ceea ce însemna sancţionarea acestuia ca atare, adică cu

pedeapsa furtului flagrant. _

Furtul flagrant (furtum manifestum) _era după legea decemvirală,

furtul în care delincventul era surprins asupra faptului sau ducând cu el lucrul

furat.

Hoţul, dacă era om liber, era bătut cu vergile şi atribuit de cătis_magişţraţ..victimei». în calitate de sclav. Dacă era sclav era ucis, i i ind

aruncat de pe stânca Tarpeia. Dacă furtul a fost săvârşit noaptea sau daca

hoţul era înarmat, victima putea, după ce ceruse ajutorul vecinilor (ploratio),

să omoare pe delincventul prins asupra faptului.

Victima putea renunţa însă la aceste prerogative pe care i le ■ferea

legea, în schimbul unui echivalent pe care părţile aveau posibilitatea să-1

fixeze cum vroiau.

Dacă hoţul nu era prins asupra faptului (f. nec manifestum) iegea

decemvirală îl obliga să plătească de două ori valoarea lucrului ^ustras.

In fine, l£gea^elor douăsprezece table sancţiona cu o ameadă crsoana

la care se găsea, în prezenţa majrtorilorajimJju£ni_furat, ndiferent_dacă-i

fusese^ lăsat în păstrare de către hoj^jiau de o terţă ; >c rsoană. Amenda se

ridica la triplul valorii lucrului.

Această persoană, dacă fusese de bună-credinţă, se putea însă

ndrepţa, tot printr-o acţiune la triplu, împotriva persoanei de la care ţi urnise

lucrul.

Sistemul respectiv al legii decemvirale a suferit unele schimbări pe

care i le-a adus pretorul, în conformitate cu : ţ ansformările economice şi

sociale ale epocii, în vederea simplificării iui.

Edictul pretorului stabileşte pentru furtul flagrant (furtum

nanifestum) 9. amendă la de patru ori valoarea lucrului, înlăturând pedepsele

corporale şi compoziţia voluntară.

Tot cu o amendă cvadruplă sunt pedepsiţi cei la care lucrul • găseşte

în urma unei percheziţii solemarjance et licio, precum şi < 1 ce nu vor să se

supună unei asemenea percheziţii.

în schimb furtul nec manifestum era pedepsit cu o amendă la

i'ibhL

încă înainte de Iustinian, o dată cu căderea în desuetudine a livcrselor

forme de percheziţie, rămâne în vigoare numai deosebirea h ntre furtul

flagrant şi cel neflagrant - sancţionat primul cu o amendă !■■■- rvadruplu,

cel de-al doilea cu o amendă la dublu - partea vătămată

292

293 W

'///,

putând însă renunţa, dacă făptaşul era insolvabil. I,i MIHM

corespunzătoare, în schimbul unei pedepse aplicate di <<{$* statului.

In afară de acţiunea penală, prin care se ccica ni i i r f t

delincventului, victima mai avea la îndemână o acţiune icipn-,•■»-!

(condiclio ex causa furtiva) ce urmărea fie restituirea In. i MI

despăgubirea pentru dauna pricinuită.

Deşi această acţiune presupune pe proprieiaiul <

« victima furtului, creditor al propriului *ău lucru, ceea ci mu.li

anomalie juridică, totuşi ea a fost creată datorita

IH I I IH MI avantaje pe care le prezintă pentru victimă şi d i n t r u ura l.iţn

i" (odiu furum) după cum spune Gaius.

Dacă lucrul a fost luat prin violenţă (rapinu) vic lni i i t n

îndemână o acţiune (a. honorum vi raptorum) la i mp a t i t i u l MI

jefuite.

II. Păgubi' pricinuită pe ncjlfepţ (damnum iniurm ilmitt _o

daună adusă lucrurilor străine intenţionat sau din neg l in nl.i

Acest delict este reglementat de legea Aquiliti ( i i p n u î.e.n.),

care pune bazele răspunderii delictuale în dreptul mnuiiţ, răspunderii ce

incumbă unei persoane pentru orice danmi pt* alteia fie intenţional, fie

din culpă.

Răspunderea delictuală nu trebuie confundaţii

contractuală, deoarece aceasta din urmă priveşte ncexi-culit

reaua executare a unui contract.

Primul capitol stabilea că persoana care omorâse \w (imuna)

un sclav sau un animal de turmă trebuia sa p|J

proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoni») sclavul sau

animalul au avut-o în anul precedent de l ic tului , al doilea se ocupa de o

problemă străină răspunderii delicluuli ( treilea reglementa răspunderea

pentru celelalte pagube adusr !iit< sau animalelor (rănirea sclavilor şi

animalelor de turma, oinm* rănirea animalelor mici şi dăunarea lucrurilor

neînsufleţite t o amendă egală cu cea mai marc valoare pe care

respectivul |y animal au avut-o în ultimele treizeci de zile anterioare

dciVllll

Pentru ca dauna prevăzută de legea Aquiha sâ con ni" delict se

cerea ca paguba să fi fost p icinuită pe nedrept (immt4~ ce exclude

paguba adusă în cazul unei legitime apărări

De asemenea se cerea ca dauna să fi fost cauzată direct, prin iptul

delincventului şi să constituie o atingere materială a ' sau animalului

respectiv (damnum corpore corpori). Cu alte delincventul trebuia să

lovească direct lucrul sau animalul, suficient, de pildă, să se dea

drumul unei păsări din colivie n strigăte să se sperie un animal care,

fugind, să cadă într-o ie,

Dispoziţiile Legii Aquiha - plebiscit creat în favoarea tarilor - au fost

extinse începând din epoca clasică, şi asupra /.uri decât cele

prevăzute în lege.

Astfel jurisprudenţa romană a lărgit noţiunea de

daună

m) cuprinzând în ea orice prejudiciu pecuniar

adus

larului; a admis că neglijenţa (aşa-zisa culpă delictuală sau

!■ iă) poate fi oricât de neînsemnată, deoarece esenţialul

este

latrimonială provocată şi în fine a îngăduit ca victima să poată

despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de

fost lipsit prin comiterea delictului (damnum emergens şi

cessans).

La rândul său pretorul a extins, cu titlu de acţiune utilă,

i legii Aquiha şi în favoarea altor persoane decât proprietarii

r iii de bună-credinţă, uzufructuani şi creditorii gagişti) şi a

• o. în vederea ocrotirii aceloraşi interese, şi ia cazurile în care

ii-a fost pricinuită direct (corpore), ci numai indirect.

In fine. în epoca bizantină, prin intermediul unei acţiuni in

H i'eneralis, legea capătă o aplicare generală menită să servească

i rotiri cât mai eficace a intereselor patrimoniale.

III. Injuria (imuna) este o ofensă intenţionată şi ilicită adusă [

isoane libere prin vorbe sau lapte.

Legea decemvirală prevedea, limitativ, câteva cazuri de

membrum ruptum adică leziunea unui membrujtăierea mâinii.

iului, scoaterea ochiului etc); os fractum, adică ruperea unui

in fine. injuriile obişnuite (imuna), cum sunt, de pildă,

i<- lovituri. înjurăturile etc.

In primul caz sancţiunea era lăsată la înţelegerea părţilor.

Ir lipsa _unei convenţii, se aphca_JegeaJaHon_ului; în cel de-al

: os fractum) pedeapsa consta într-o amendă de 300 sau 150 de

294 295

putând însă renunţa, dacă făptaşul era insolvabil, la amenda

corespunzătoare, în schimbul unei pedepse aplicate de organele statului.

In alară de acţiunea penală, prin care se cerca amendarea

delincventului, victima mai avea la îndemână o acţiune reipersecutorie

(condiclio ex causa furtiva) ce urmărea fie restituirea lucrului, fie

despăgubirea pentru dauna pricinuita.

Deşi această acţiune presupune pe proprietarul, ce a fost victima

furtului, creditor al propriului său lucru, ceea ce constituie o anomalie

juridică, totuşi ea a losl creată datorită numeroaselor avantaje pe care le

prezintă pentru victimă şi dint r -o ură lată de hoţi (odio furum) după cum

spune Gaius

Dacă lucrul a fost luat pun violenţă (rapinu) victima aveala

îndemână o acţiune (a. honorum \\ rapiorum) la împătritul valorilor jefuite.

II- Paguba pricinuită penylrept (damnum imuna duium) este o

daună adusă lucrurilor străine intenţionat sau din neglijentă.

Acest delict este reglementat de legea Aquilia (aprox. 2K6 î.e.n.),

care pune bazele răspunderii delictuale în dreptul roman, adică răspunderii

ce incumbă unei persoane pentru orice daună pricinuită alteia fie

intenţional, fie din culpă.

Răspunderea delictuală nu trebuie confundată cu cea contractuală,

deoarece aceasta din urmă priveşte ncexeeularea sau reaua executare a unui

contract.

Primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept

(imuna) un sclav sau un animal de turmă trebuia să plătească proprietarului

o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul au

avut-o în anul precedent delictului; capitolul al doilea se ocupa de o

problemă străină răspunderii delictuale, iar al treilea reglementa

răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor (rănirea

sclavilor şi animalelor de turmă, omorârea sau rănirea animalelor mici şi

dăunarcalucrurilor neînsufleţite), stabilind o amendă egală cu cea mai mare

valoare pe care respectivul lucru sau animal au avut-o în ultimele treizeci de

zile anterioare delictului.

Pentru ca dauna prevăzută de legea Aquilia să constituie un delict

se cerea ca paguba să fi fost r icinuită pe nedrept (imuna), ceea ce exclude

paguba adusă în cazul unei legitime apărări.

De asemenea se cerea ca dauna să fi fost cauzată direct, prin chiar

faptul delincventului şi să constituie o atingere materială a lucrului sau

animalului respectiv (damnum corpore corpon). Cu alte cuvinte delincventul

trebuia să lovească direct lucrul sau animalul, nefiind suficient, de pildă, să se

dea drumul unei păsări din colivie sau prin strigăte să se sperie un animal

care, fugind, să cadă într-o prăpastie.

Dispoziţiile Legii Aquilia - plebiscit creat în favoarea proprietarilor -

au fost extinse începând din epoca clasică, şi asupra altor cazuri decât cele

prevăzute în lege.

Astfel jurisprudenţa romană a lărgit noţiunea de daună (damnum)

cuprinzând în ea orice prejudiciu pecuniar adus proprietarului; a admis că

neglijenţa (aşa-zisa culpă delictuală sau aquiliană) poate fi oricât de

neînsemnată, deoarece esenţialul este dauna patrimonială provocată şi în fine

a îngăduit ca victima să poată cere ca despăgubire nu numai valoarea

pagubei, dar şi câştigul de care a fost lipsit prin comiterea delictului (damnum

emergens şi lucrum cessans).

La rândul său pretorul a extins, cu titlu de acţiune utilă, acţiunea

legii Aquilia şi în favoarea altor persoane decât proprietarii (posesorii de

bună-credinţă. uzufructuarii şi creditorii gagişti) şi a aplicat-o, în vederea

ocrotirii aceloraşi interese, şi la cazurile în care dauna n-a fost pricinuită

direct (corpore), ci numai indirect.

în fine, în epoca bizantină, prin intermediul unei acţiuni in factum

generalis, legea capătă o aplicare generală menită să servească unei ocrotiri

cât mai eficace a intereselor patrimoniale.

III. Injuria (imuna) este o ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei

persoane libere prin vorbe sau lapte.

Legea decemviraFă prevedea, limitativ, câteva cazuri de injurie:

membrum ruplum adică leziunea unujjnembru (tăierea mâinii. a piciorului,

scoaterea ochiului etc); os fractum, adică ruperea unui os şi, în fine, injuriile

obişnuite^ ^ţ»£MŢţ£iJL__CHm_JiH

nl- de P'ldă, simplele lovituri, înjurăturile

etc.

In primul caz sancţiunea era lăsată la înţelegerea părţilor, iar, în

lipsa unei convenţii, se aplica legea talionului; în cel de-al doilea (os fractum)

pedeapsa consta într-o amendă de 300 sau 150 de

294 295

aşi după cum victima era un om liber sau un sclav; în fine, în cazul injuriilor

obişnuite amenda era de 25 de aşi.

Cu timpul dispoziţiile legii decemvirale s-au dovedit insuficiente.

De aceea pretorul a reorganizat delictul de injurie, creând, prin edict

(edictum generale) o acţiune (a. iniunarum aestimatoria) în temeiul căreia

judecătorul putea condamna pe delincvent, ţinând seama de pretenţiile

reclamantului.

Cu privire la injurie au survenit, spre finele Republicii unele reforme

legislative, iar în epoca imperială victima putea să aleagă între acţiunea

privată de injurii şi cea publică ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală.

3. DELICTELE DE DREPT PRETORIAN

Delictele de drept pretorian sunt cele sancţionate de pretor şi anume:

I. Dolus malus (viclenia, înşelăciunea) constă în folosirea unor,

manopere frauduloase pentru a determina pe cineva să întreprindă ceva. In

domeniul obligaţiilor pTîîTdol se înţeleg acele fapte viclene, mincinoase, pe

care le întrebuinţează o persoană, cu ocazia încheierii unui contract pentru ca.

inducând în eroare cealaltă parte, s-o determine să contracteze.

In vechiul drept roman, dolul nu a fost sancţionat.

In fapt formalismul şi solemnităţile cerute pentru încheierea actelor

juridice - care avea loc în public, faţă de martori - excludeau în mare parte

posibilitatea exercitării unor manopere dolosive, iar pe de altă parte actele

juridice, rare din pricina nivelului scăzut de dezvoltare a producţiei de

mărfuri şi comerţului, se încheiau, îndeobşte, între persoane cunoscute, ceea

ce evita surprizele pe care pot să le scoată la iveală contractele încheiate cu

necunoscuţi.

Odată însă cu dezvoltarea producţiei şi a lărgirii sferei

relaţiilor comerciale, actele dolosive au început să devină tot mai

frecvente, ceea ce a atras intervenţia pretorului. i

Iată de ce pretorul dă persoanei înşelate fie o acţiune (actio doli), fie

o excepţiune (exceptio doli), fie o repunere a lucrmrilor îi starea de mai

înainte (restitutio in integram).

II. Metus este teama produsă de violenţă (vis). Autorul

violenţei urmăreşte ca insuflând o temere unei persoane s-o determine

să încheie un act juridic dezavantajos, ei.

Din aceleaşi considerente ca şi cele referitoare la doi metus au a fost

sancţionat de pretor decât într-o epocă târzie, tot spre finele Republicii.

Delictul era sancţionat printr-o acţiune pretoriană (actio auod metus

causa), printr-o excepţiune (exceptio quod metus causa) ,şi printr-o repunere

a lucrurilor în starea de mai..înainte.,(restitutio in integrtim).

III. Alienatio in fraudem creditorum (înstrăinarea în frauda

creditdrilor) este un delict pretorian ce constă în înstrăinarea de către

debitor a unor bunuri din propriul său patrimoniu în vederea păgubirii

creditorilor.

Pentru existenţa acestui delict se cerea:

a) Actul de micşorare a patrimoniului să ducă la sărăcirea

debitorului; acest act putea fi pozitiv (o vânzare, o donaţie) sau chiar o simplă

abstenţiune (debitorul ce neglijează să intenteze o acţiune în timp util).

b) Actul debitorului, provocând insolvabilitatea acestuia, să producă

un prejudiciu real creditorilor (eventus damni).

c) Debitorul să fi fost conştient că prin actul său prejudiciază pe

creditori (consilium fraudis). Acest element este întotdeauna prezumat.

d) Terţul dobânditor să fie complice al fraudei (conscius fraudis),

adică să fi fost conştient de faptul că debitorul îşi măreşte insolvabilitatea în

dauna creditorilor.

Jurisprudenţa romană, pornind de la anumite considerente de

echitate, a cerut această condiţie numai celor care au dobândit cu titlu oneros

de la debitor şi nu celor care au dobândit cu titlu gratuit, deoarece aceştia din

urmă, indiferent dacă au fost sau nu complici ai fraudei, nu pot fi preferaţi

creditorilor, întrucât cei ce au dobândit cu titlu gratuit luptă să păstreze un

avantaj primit gratuit (certant de

296 297

lucro caplando), pe când creditorii se străduiesc să evite o pagubă (certam de

damno vitando).

Creditorii fraudaţi aveau la îndemână în vederea restituirii

drepturilor lor un interdict şi o restituito in integram, dar. întrucât aceste

remedii s-au dovedit insuficiente, dreptul pretonan a creat o acţiune in

jaclum, numită după numele pretorului care a dat-o. a. Pauliana, menită să

repare prejudiciul suferit de creditori

Având un caracter penal, acţiunea este. in acelaşi timp. personală,

deşi problema a tost viu discutată din epoca Glosei şi până în zilele noastre.

4. ACŢ1UNILI NDXJMJ-

In cazul în care delincventul se găsea sub putere (copii, sclavi),

şeful tamiliei era acela care t r eb u ia fie să plătească victimei dauna

pricinuită (noxam sarcire), fie să-i predea pe delincvent cu titlu de

despăgubire (noxae dedere). Situaţia era identică pentru proprietarul al cărui

animai a pricinuit altuia o paguba {pauperies).

Răspunderea şefuiui de familie, chemai la |udecată prin acţiunile

noxale. nu rezidă in lipsa sa de supraveghere, ci este o consecinţă a

dezvoltării istorice a sistemului delictual roman.

In epoca în care răzbunarea sângelui constituia singurul remediu

represiv, şeful de familie fie că se solidariza cu delincventul şi atunci se

declara o stare de război între familia sa şi aceea a victimei, fie că rupea orice

legătură de solidaritate cu delincventul. predându-1 familiei victimei ca să-şi

exercite dreptul de răzbunare.

Situaţia nu s-a schimbat radical nici în perioada compoziţiei

voluntare şi nici în aceea a compoziţiei legale: şeful familiei trebuia fie să

plătească amenda convenţională sau stabilită de lege. fie să predea pe

delincvent victimei.

Sistemul acţiunilor noxale a continuat să subziste până la tinele

existenţei dreptului roman ca o urmă a solidarităţii familiale, găsită foarte

convenabilă de stăpânii de sclavi care. în cazul unui delict comis de un sclav,

trebuiau să facă un simplu calcul aritmetic pentru a ieşi din impas: care dintre

cele două valori (amenda sau sclavul) prezenta un interes patrimonial mai

mare?

In cazul copiilor de sub putere însă, elementele afective jucau, cum

era şi firesc, un rol hotărâtor şi în consecinţă abandonul lor noxal depindea de

acestea.

Raţionamentul făcut pentru cazul sclavilor delincvenţi este valabil şi

pentru daunele pricinuite de animale.

Iată de ce abandonul noxal cu privire la sclavi şi animale continuă să

fie în vigoare în epoca lui lustinian; în schimb abandonul noxal referitor la

copiii de sub putere dispare, deoarece aceştia, având de cele mai multe ori

bunuri proprii, răspundeau personal de delictele lor. fără să angajeze

răspunderea şelului de tamiiie.

Acţiunea noxală se intentează împotriva celui care are în putere pe

delincvent, chiar dacă in momentul săvârşirii delictului acesta se găsea în

puterea unei alte persoane. Este regula: noxa capul Kequilur, adică obligaţia

de a repara dauna urmăreşte persoana lizică a delincventului, regulă ce

reliefează ideea că răspunderea şefului de familie nu are ca temei lipsa de

supraveghere, ci ideea de solidaritate familială axată pe interese patrimoniale.

Cu alte cuvinte dacă sclavul este vândut sau fiul dat în adopţiune,

noul stăpân sau părintele adoptiv vor răspunde; dacă sclavul este dezrobit şi

fiul emancipat victima va avea o acţiune directă chiar împotriva acestora, iar

dacă delincventul este mort, răspunderea noxală a şefului de familie

încetează.

Dacă delictul a fost săvârşit la instigarea şefului de familie, acesta,

fiind socotit complice, nu poate scăpa de răspundere, abandonând noxal pe

sclav sau pe fiul de familie: el va răspunde în limitele delictului comis de

către delincvent.

298 299

Capitolul XXXXI

OBLIGAŢIILE NĂSCUTE EX VAMIIS CAUSARUM

FIGURIS

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Când am analizat izvoarele obligaţilor am văzut că jurisconsultul

Gaius în lucrarea sa Res cottidianae vorbeşte de o împărţire tripartită a

izvoarelor obligaţiilor; contracte, delicte şi variae causarum figurae, adică

diferite alte cauze în care intră fapte şi acte juridice ce nu sunt nici contracte

şi nici delicte.

Această diviziune s-a dovedit, în epoca lui Iustinian, imsufîcientă

datorită dezvoltării tot mai complexe a vieţii sociale.

De aceea împăratul, călăuzit şi de unele influenţe dogmatice ale

spiritului speculativ grec ce pătrundea tot mai adânc în domeniul dreptului,

foloseşte în Instituţiile sale o diviziune cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor:

contracte, delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte.

Am arătat în altă parte, de ce am adoptat diviziunea clasică a lui

Gaius şi totodată, lipsurile logice ale diviziunii bizantine propusă de

Iustinian.

Vom analiza mai jos cele mai importante acte şi fapte juridice ce

intră în categoria acestor variae causarum figurae.

2. GESTIUNEA DE AFACERI

Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) constă într-o

ir^xţiune_pe^are o persoană numită gerant (negotiorum gestor) o face

în^acejile alteja^ numită geraţJdomi>-us). Persoana care fărăja primi,

aşadar*. UXL mandat, se..îngrijeşte, de afacerile altuia, de pildă de repararea,

în absenţa proprietarului, a casei ce ameninţă cu

dărâmarea, de plata datoriei unui prieten absent etc, este răspunzătoare de

consecinţele administraţiei sale.

Gestiunea de afaceri îşi are punctul de plecare în împuternicirea pe

care un proprietar o dădea unei persoane, în vederea administrării unui

domeniu sau a unui fond de comerţ, pe timpul cât absenta de la locul unde se

afla respectivul domeniu sau fond.

O dată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi ale comerţului,

proprietarii erau adesea obligaţi, în interese de afaceri, să părăsească în grabă

locul unde îşi desfăşurau activitatea lucrativă, în care caz un cunoscut, rudă

sau prieten, intervenea continuând supravegherea administraţiei respective în

interesul proprietarului absent.

Pretorul, reglementând în edictul său, spre finele Republicii, această

intervenţie în administrarea patrimoniului altuia, a pus bazele gestiunii de

afaceri, care, sancţionate şi de dreptul civil. s:a dezvoltat

PI2gJ^Ş^Â5^pomin^perială.

Pentru a exista o gestiune de afaceri se cerea un element mate rial.

adică un act de imixtiune în patrimoniul altuia şi un element

'nt

£°^£gjjlJglg-Ptift. de a adminjjstxa_afacerile altei persoane (ammus aliena

negotia gerendi).

Dacă gerantul nu are această intenţie, crezând că-şi duce la

îndeplinire propria sa afacere (ca, de pildă, cheltuielile făcute de un posesor

de bună-credinţă, plata unei datorii de către un debitor solidar etc.) sau dacă

intervine din dorinţa de a face o donaţie, nu poate fi vorba de gestiune de

afaceri.

Gerantul de afaceri trebuie să îndeplinească administrarea

patrimoniului străin cu diligenta unui bun gospodar şi să dea socoteală

proprietarului de actele de administrare pe care le-a săvârşit. El are drept să

ceară cheltuielile făcute cu această ocazie, cu condiţia ca afacerea să fi folosit

proprietarului.

Măsura în care administrarea este sau nu folositoare se apreciază în

mod obiectiv şi nu subiectiv; iată de ce proprietarul nu poate opune

gerantului intenţia pe care ar fi avut-o de a lăsa imobilul ce ameninţa cu

dărâmarea fără reparaţiile capitale necesare.

La sfârşitul gestiunii gerantul este obligat să treacă asupra

proprietarului beneficiul realizat

300 301

Obligaţiile gerantului sunt sancţionate de acţiunea negoliorupi

gestorum directa acordată proprietarului.

La rândul său, gerantul, pentru a ii rambursai de cheltuiejjle Tăcute

şi pentru a silj_J][e_J2^PJJ£ţj^0bilgaţii)e_pe care el, gerantul. Ie-a încheiat în

folosul acestuia, are la indcmână acţiunea negoliorum gestorum contraria.

Dacă proprietarul ratifică gestiunea de afaceri^ aceasta se

transformă în mandat.

3. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ CA V/Ă

îmbogăţirea fără cauză constă in a dobândi în paguba altuia. fără un

temei juridic (sine causa). un profit oarecare.

Jurisprudenţa romană a admis de timpuriu, pe o scară destul de

largă, că o persoană ce s-a îmbogăţit în dauna alteia este obligată la

restituirea valorii dobândite pe nedrept.

La finele Republicii principiul îmbogăţirii Iară cauză este acceptat

de către contemporanii lui Q. Mucius Scacvola. opinia lor fiind îmbrăţişată

şi de jurisconsulţii posteriori: Sabinus. Celsus. Ulpian, Pomponius, Marcian

etc. Acest principiu se impune treptat şi pe o scară tot mai iargă în epoca

poslclasicâ şi bizantină.

Deşi Pomponius dă o formulare generală acestui principiu, totuşi

aplicarea lui nu îmbrăţişează toate cazurile ce se iveau în practică: Iure

naturae aequum est neminem cum alterius deirimenlo el iniuria fieri

locupletiorem. (In conformitate cu dreptul natural - scrie el - nu este echitabil

ca să se îmbogăţească cineva în dauna altuia şi pe nedrept).

în vederea asigurării acestui principiu dreptul roman a creat, printre

alte norme, principiul îmbogăţirii fără cauză. în temeiul căruia se sancţionau.

în unele situaţii, unele acte sau fapte ce atrăgeau o deplasare nejustificată de

valori de la un patrimoniu la altul.

îmbogăţirea fără cauză este sancţionată de o acţiune în

repetiţie, adică de o acţiune prin care se cerea restituirea (re-petere)

valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul \

Această acţiune se numeşte în dreptul clasic condictw sine causa,

deoarece nu se arăta temeiul juridic în baza căruia era intentată. Ea avea,

totodată, un caracter subsidiar, acordându-se numai în lipsa oricărei alte

acţiuni.

Treptat. începând din epoca dreptului clasic, această acţiune ia

diferite denumiri în raport cu cazurile la care se aplica.

Deşi această acţiune, sub diferitele ei denumiri, se aplica la multe şi

numeroase cazuri, totuşi niciodată dreptul roman n-a cunoscut o acţiune care

să sancţioneze orice fel de îmbogăţire fără cauză.

Lăsând la o parte condictio ev causa furtiva, pe care am îmâlnit-o în

materie de turt şi condictio causa data causa non secuta, din domeniul

contractelor nenumite, vom analiza mai jos diverse condictiones, mai exact

diversele cazuri de îmbogăţire injustă, aşa cum au fost ele reglementate în

dreptul clasic şi postclasic

a) Condictio indebiti urmăreşte restituirea unei plăţi nedatorate: cel

ce a plătit unei alte persoane o sumă de bani, crezându-se din eroare dator are

o acţiune în repetiţie, adică în restituire.

b) Condictio ob turpem causam este dată persoanei care a făcut o

prestaţie pentru o cauză ruşinoasă viitoare. De pildă Titius, care a dat o sumă

de bani lui Maevius să nu săvârşească un delict sau să restituie un lucru furat,

are drept să ceară restituirea respectivei sume.

Dacă însă cauza pentru care s-a făcut prestaţia este ruşinoasă pentru

ambele părţi sau numai pentru cel ce a executat prestaţia restituirea nu este

îngăduită, căci nemo auditur propnam turpitudinem allegans adică "nimeni

nu este ascultat când îşi mărturiseşte propria sa necinste"

c) Condictio ob imustam causam presupune o îmbogăţire ilegală şi

serveşte în dreptul clasic Ia restituirea fructelor percepute de creditorul gagist

după plata datoriei şi a bunurilor sustrase de un soţ celuilalt etc. iar în dreptul

lui Iustinian la restituirea dobânzilor eămătăreşti şi în alte cazuri.

d) Condictio sine causa în sensul strict pe care i-1 dă Iustinian este

acţiunea în temeiul căreia se poate cere restituirea unei prestaţii făcute fără

cauză (de pildă cel ce a primit un lucru de la o persoană

302 303

incapabilă de a înstrăina este obligat să-1 restituie, sau pentru o cauză ce a

încetat să mai existe cum este cazul creditorului care, plătit fiind nu mai

poate reţine titlul constatator al creanţei.

Această din urmă condictio nu a sancţionat însă toate cazurile de

îmbogăţire nedreaptă, căci juriştii romani, cazuişti în rezolvarea problemelor

dreptului nu au creat niciodată o teorie a îmbogăţirii fără cauză, preferând să

soluţioneze cazurile practice de la speţă la speţă.

4. ALTE OBLIGAŢII EX VARIIS CAUSARUM FIGURIS

Pe lângă gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără cauză dreptul

roman cunoaşte şi alte obligaţii ce se nasc ex variis causarum figuris.

Aşa sunt unele obligaţii ce rezultă din proprietate şi detenţiune, pe

care le-am analizat în altă parte, cele ce decurg din rudenie (de pildă

obligaţia de înzestrare a fiicelor) şi patronat (ca aceea de întreţinere) etc.

Cele mai importante obligaţii sunt însă acelea ce izvorăsc din

anumite fapte ilicite, cunoscute sub numele de cvasidelicte, deoarece

debitorul este ţinut ca şi cum obligaţia sa s-ar naşte dintr-un delict (quasi ex

maleficio, quasi ex delicto).

Aşa este cazul judecătorului ce a păgubit prin doi sau culpă pe una

din părţile litigante, cazul locatarului din apartamentul căruia s-au aruncat

lucruri ce au dăunat trecătorilor, precum şi al aceluia care atârnă în afara

locuinţei sale obiecte ce ameninţă să se prăbuşească pe drum şi să

pricinuiască pagube persoanelor ce ar trece pe acolo etc.

(

Capitolul XXXXII EFECTELE

OBLIGAŢIILOR

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Orice obligaţie are ca efect executarea voluntară a prestaţiei la care

s-a îndatorat debitorul. De aceea obligaţia apare, spre deosebire de

proprietate, ca un drept tranzitoriu, întrucât prin executare se stinge.

Dacă debitorul nu-şi execută prestaţia sa de bunăvoie, creditorul

poate să-1 cheme în judecată, căci creanţa acestuia din urmă este ocrotită de

dreptul pozitiv.

Care este sancţiunea neexecutării vom vedea în cele ce urmează,

când ne vom ocupa de daunele interese.

Sunt însă şi obligaţii nesancţionate de nici o acţiune, cum este cazul

aşa-ziselor obligaţii naturale, iar alteori debitorul este exonerat să execute

prestaţia dacă, în anumite situaţii, execuţia a devenit imposibilă.

In fine executarea obligaţiei ridică şi problema întârzierii efectuării

prestaţiei ce incumbă debitorului; consecinţele acesteia le vom analiza, de

asemenea, în cele de mai jos.

2. OBLIGAŢIILE NATURALE

în afară de obligaţiile sancţionate cu o acţiune, numite obligaţii

civile, dreptul roman cunoaşte câteva obligaţii imperfecte, neocrotite prin

acţiuni, denumite obligaţii naturale.

Fiind lipsite de acţiuni, aceste obligaţii nu sunt exigibile, adică

executarea lor nu poate fi cerută înaintea instanţelor de judecată. Cu toate

acestea executarea benevolă a unor asemenea obligaţii constituie o adevărată

plată (debili solutio) şi nu o donaţie,

304 305

ceea ce exclude repetiţia (de la re-pelere = a cere înapoi) plăţii tăcute.

Noţiunea de obligaţie naturală, necunoscută în vechiul drept roman,

este cunoscută numai în epoca clasică, de/voltându-se treptat în epoca

postclasică.

Obligaţiile naturale sunt o creaţie a juriştilor din epoca imperială

determinată de activitatea sclavilor.

După cum se ştie. sclavul neavănd personalitate juridică, nu se putea

obliga prin contractele sale. Totuşi dreptul pozitiv avănd în vedere interesele

stăpânilor de sclavi, a îngăduit sclavilor. în anumite limite şi în interesul

proprietarilor, o oarecare libertate de a contracta

Pornind de la aceleaşi considerente şi urmărind să lărgească

posibilitatea de contractare a sclavilor, dreptul roman a admis că, după

de/robire, sclavul era ţinut în temeiul contractelor încheiate pe când era în

robie, dar numai ca debitor natural, ceea ce excludea posibilitatea unei

urmăriri judiciare, dar nu şi executarea voluntară a creanţei.

O altă categorie de obligaţii naturale sunt cele încheiate între şelul

de familie şi persoanele de sub puterea sa sau între persoanele aflate sub

autoritatea acestuia

Aceste obligaţii, nevalabiie atâta vreme căi subzista puterea

părintească ce nu îngăduia raporturi contractuale între membrii aceleiaşi

familii, deveneau obligaţii naturale după stingerea puterii părinteşti,

executarea lor fiind lăsată la bunăvoinţa debitorului.

In tine dreptul roman cunoştea şi alte obligaţii naturale menite să

concilieze. în favoarea persoanelor libere, rigiditatea anumitor principii

juridice cu ideea de echitate.

In adevăr. în unele cazuri dreptul pozitiv anulează anumite acte,

refuză acţiuni în justiţie în temeiul unor prezumţii care de obicei sunt juste,

dar care pot. în fapt să fie uneori contrare adevărului.

In vederea remedierii unor asemenea inechităţi s-au creat alte câteva

obligaţii naturale. Aşa. de pildă, impuberul care s-a obligat fără încuviinţarea

tutorelui şi care nu a tras un folos important din actul încheiat, fiul de familie

ce s-a împrumutat împotriva dispoziţiilor senatus-eonsuitului Macedonian

sau minorul de 25 ani care s-a obligat, în dreptul postclasic cel puţin, fără

consimţământul curatorului său

permanent, pot, dacă socotesc că ocrotirea juridică la care au dreptul este

contrară normelor etice ale societăţii, să renunţe la ea şi să-şi execute

voluntar obligaţia contractată.

Obligaţiile naturale, deşi nesancţionate prin acţiuni, au totuşi o

existenţă juridică. In adevăr, executarea lor constituie o plată identică cu a

celor civile, încât plata făcută de debitor nu poate fi cerută înapoi. Cu alte

cuvinte creditorul poate reţine ceea ce a primit ca plată.

In fine obligaţiile naturale pot fi transformate, printr-o novaţie. în

obligaţii civile, pot fi opuse în compensaţie altor obligaţii civile şi chiar

chezăşuite cu o garanţie personală sau reală.

Sunt tot atâtea dovezi a caracterului juridic al acestor obligaţii, a

căror executare constituie, aşadar, o plată şi nu o donaţie

3. DAUNELE INTERESE . '.

Debitorul care nu-şi execută obligaţia sa sau şi-o execută

necorespunzător sau cu întârziere, poate fi constrâns pe cale |udiciară să

despăgubească pe creditor pentru paguba pricinuită.

Instanţa va condamna pe debitor să plătească daune interese, adică o

sumă de bani ce reprezintă repararea pagubei pricinuite. Daunele interese vor

fi evaluate de instanţa la care debitorul a fost chemat la judecată, dar ele pot

fi evaluate, cu anticipaţie, de către părţi.

Vechiul drept roman utiliza în vederea stabilirii acestor daune, un

criteriu obiectiv: ele reprezentau numai valoarea materială a prestaţiei

neexecutate. Intr-o epocă în care producţia şi circulaţia mărfurilor era redusă

acest criteriu era suficient.

In epoca clasică însă. o dată cu dezvoltarea producţiei, a creditului şi

a comerţului, acest criteriu s-a dovedit insuficient, cât priveşte ocrotirea

intereselor creditorului, şi de aceea a fost înlocuit cu unul subiectiv care pune

în centrul atenţiei pe creditor.

Acest criteriu urmăreşte satisfacerea oricărui interes al creditorului

(omne quod uiterest creditori); în aprecierea sa materială intrau două

elemente: damnum emergens, adică pierderea suferită de

306

307

creditor prin neexecutare sau printr-o executare insuficientă şi lucrum

cessans, adică orice câştig legitim de care acesta a fost lipsit.

Aşa, de pildă, dacă Titius cumpără o casă şi Maevius. vânzătorul, nu

i-o predă, Titius va cere ca damrium emergens valoarea pagubei suferită prin

neexecutare (de pildă diferenţa dintre preţul casei contractate şi cel actual al

unui asemenea imobil), iar ca lucrum cessans chiria pe care ar fi putut s-o

dobândească în acest interval de timp.

Se cerea de asemenea ca prejudiciul sulcril de creditor să fie într-un

raport de la cauză la efecl cu nccxecutarea prestaţiei de către debitor.

In fine, în epoca lui Iustinian. ca o consecinţă a decăderii economiei

monetare şi dezvoltării celei naturale, se impune pentru anumite creanţe o

limită a daunelor interese la dublul valorii materiale a prestaţiei.

Pentru a se înlătura dificultăţile inerente fixării cuantumului

daunelor interese, părţile puteau, de comun acord, să-1 fixeze anticipat,

folosind sistemul clauzei penale (stipulalio poenac). adică o stipulaţie prin

care debitorul se obliga faţă de creditor să plătească o anumită sumă pentru

cazul eventualei neexecutări.

4. FORŢA MA/ORĂ ŞI CA/UT FORTUIT

Din cele de mai sus rezultă că debitorul trebuie să plătească daune

interese, dacă nu-şi execută prestaţia la care s-a obligat. Care este situaţia

însă când lucrul ce formează obiectul prestaţiei piere înainte de a fi predat'.'

Problema nu se pune pentru bunurile determinate în genul lor (de

pildă o cantitate de grâu), deoarece asemenea bunuri "nu pier" (genera non

pereunt) şi, în consecinţă, debitorul poate oricând să-şi execute obligaţia sa.

Dacă obiectul obligaţiei este un lucru cert (un sclav, o casă etc.) şi

acesta piere dintr-o cauză neimputabilă debitorului, debitorul va fi exonerat

de obligaţia sa şi nu va mai plăti daune interese.

Cauzele neimputabile debi' .ului sunt forţa majoră şi cazul fortuit.

Prin forţa majoră (vis maior, damnum fatale) se înţeleg

evenimente cărora debitorul nu li se poate opune, deoarece sunt produse de

forţe ce-i depăşesc puterile ca, de pildă, inundaţiile (aquarum magnitudo),

cutremurele (terrae motus), atacurile răufăcătorilor (latronum incursus),

naufragiile etc.

Prin caz fortuit (J'ortuitus casus) se înţeleg acele evenimente care,

surprinzând diligenta obişnuită, ar putea fi totuşi evitate prin măsuri

excepţionale, dar normale. Asemenea evenimente sunt: fuga unui sclav, furtul

unor lucruri etc.

Dacă debitorul nu-şi poate executa obligaţia sa datorită unor

asemenea evenimente, el va fi exonerat; dacă însă din vina sa nu şi-a-executat

obligaţia, deşi posterior lucrul ar pieri din caz fortuit sau lorţă majoră,

debitorul va li totuşi obligat să plătească daune interese.

Cu alte cuvinte debitorul continuă să fie răspunzător de pieirea

lucrului, chiar survenită prin caz fortuit şi forţă majoră, dacă nu şi-a executat

la termenul convenit prestaţia sa dintr-o vină ce-i este imputabilă. Obligaţia

"se perpetuează" spun textele romane în legătură cu debitorul ce nu şi-a

îndeplinit obligaţia din vina sa.

Cazurile de vină imputabilă debitorului sunt: punerea sa în întârziere

şi culpa, pe care le analizăm în continuare.

5. PUNFRTA ÎN ÎNTÂR/IFRF

Punerea în întârziere (mora) este întârzierea culpabilă a debitorului

care nu-şi execută prestaţia. Pentru ca debitorul să fie socotit în întârziere se

cereau să fie îndeplinite mai multe condiţii:

a) O somaţie (inierpellatio) prin care creditorul să fi cerut de la

debitor plata la locul şi la timpul cuvenit. Existenţa unui termen nu înlătură

obligativitatea somaţiei.

b) Creanţa să fie exigibilă; în principiu exigibilitatea este posibilă

din momentul naşterii creanţei, afară numai dacă părţile nu au prevăzut un

termen.

c) Refuzul debitorului de a plăti creanţa să fi fost injust. Din

moment ce datoria există, orice refuz al debitorului de a executa se consideră

injust, culpabil, afară numai dacă acesta dovedeşte că a ivut unele îndoieli

asupra existenţei creanţei.

308 309

Care sunt efectele punerii în întârziere? Debitorul pus în întârziere

suportă riscurile lucrului; cu alte cuvinte dacă acesta piere prin caz fortuit sau

forţă majoră, debitorul va trebui să plătească daune interese.

Şi creditorul poate fi pus în întârziere (mora creditoris) dacă refuză

sau întârzie fără temei să accepte plata ce i se cuvine. Efectele punerii în

întârziere a creditorului sunt aceleaşi: riscurile trec asupra acestuia, debitorul

fiind răspunzător numai de dolul său.

Punerea în întârziere a debitorului poate' lua sfârşit (mora

purgatur), dacă debitorul sau chiar un terţ oferă creditorului prestaţia

cuvenită însoţită de valoarea pagubelor ce i-au fost -aduse prin întârzierea în

executare.

De asemenea încetează punerea în întârziere a creditorului dacă

acesta acceptă plata şi despăgubeşte pe debitor de pagubele suferite.

6. CULPA

Debitorul care nu-şi execută prestaţia la care s-a îndatorat, din cauza

unui fapt imputabil lui . răspunde faţă de creditor, fiind obligat să-1

dezdăuneze.

Us.Hlj4in.l?P

tS

1? imputabile debitorului este culpa (culpa) ce constă

într-o neglijenţă, într-o greşeală_ _nesciizabilă în executarea obligaţiei.

Opusă diligentei (diligentia), culpa contractuală, ce intervine în

executarea unui contract, trebuie deosebită de cea delictuală, pe care am

cercetat-o în materia delictelor, unde este sancţionată de legea Aquilia.

In epoca clasică s-a admis că o culpă poate consta nu numai într-un

act pozitiv, comisiv, dar şi într-o abţinere. într-o omisiune.

Culpa trebuie deosebită de doi (dolus). deoarece dolul presupune o

vină intenţionată, fie comisivă. fie omisivă. a debitorului, care conştient

(sciens prudensque), s-a situat in afara normelor de drept cât priveşte

executarea contractului.

Teoria culpei s-a cristaliza, ireptat în dreptul roman; ea a fost

definitiv formulată în epoca postclasică şi bizantină, multe texte ale

juriştilor clasici fiind remaniate de către compilatori în

spiritul exegetic bizantin.

t.JUi epoca lui lustinian culpa este de două feluri; culpa uşoară

((Si!L'_SJL.£ylp

a grosolană (lata). Prima constă într-o vină uşoară iar cea de

a doua într-o greşeală grosolană pe care şi cel mai neîndemânatic

administrator n-ar fi putut-o săvârşi. De aceea ea este asimilată cu dolul.

Culpa uşoară a debitorului (c levis) se aprecia de obianjn abstracto,

avându-se ca etalon comportamentul obişnuit al unui bun gospodar (diligens

pater jamilias) în afacerile sale proprii, dar uneori, din favoare pentru

debitori, se aprecia in concreta, adică în conformitate CU grija .

.pa---pate.--aceştia, o depun în iiiimwwtfarpa propriilor lor afaceri (diligentiam

quam suiş).

Măsura răspunderii contractuale a debitorului variază în raport cu

folosul (commodum, utilitas) pe care acesta îl trage din contract.

încă din epoca clasică juriscon^uTtuTiulian împarte pe debitori in

două categorii; cei ce trag un profit din act şi cei ce nu trag un asemenea

profit, precizând că cei dintâi răspund de doi şi de culpă, iar ceilalţi numai de

doi.

Cei ce trag un profit din act, au aşadar o răspundere contractuală mai

mare decât cei ce fac un serviciu gratuit.

Principiul se păstrează până în epoca lui lustinian, cu câteva

derogări de la această clasificare şi cu unele adaosuri, privind diversele

categorii de culpe, făcute de către compilatori.

Şi acum câteva exemple. Depozitarii, comodanţii etc. răspund numai

de dolul lor. deoarece nu trag nici un profit din act, pe când deponenţii,

comodatarii, părţile dintr-un contract de vânzare etc, având un interes pentru

actul încheiat răspund şi de doi şi de culpă; cu alte cuvinte au o răspundere

mai mare.

In unele situaţii culpa debitorilor se apreciază in concreto, adică mai

uşor, cum este cazul soţului în restituirea dotei, al asociatului în păstrarea

lucrurilor puse în comun etc, pornindu-se de la prezumţia că aceste persoane

îndeplinind în parte, propria lor afacere, dacă nu s-au comportat bine, nu au

putut face altfel.

310 311

7. CUSTODIA

încă din epoca clasică au apărut situaţii în care debitorului i-a fost

impusă o responsabilitate specială. In temeiul acesteia debitorul răspunde

şi patru cazul fortuit; o asemenea agravare a răspunderii civile se numeşte

custodia.

Custodia poate să rezulte din convenţia părţilor sau dintr-o

dispoziţie a dreptului pozitiv.

De pildă vânzătorul putea conveni cu cumpărătorul să păstreze în

custodie lucrul până la predare şi să răspundă pentru cazul tortuit; de

isemenca, în temeiul dreptului pozitiv, anumiţi comercianţi şi meşteşugari,

cât şi comodalarii. răspundeau de cazul fortuit, deoarece, spun

jurisconsulţii, cei dintâi primeau o plată pentru munca lor. iaiceilalţi se

bucurau de o folosinţă gratuită a lucrului

In compilaţia lui lustinian adesea termenul de custodia este

folosit pentru a desemna diligenta pe care o parte contractantă,

responsabilă de culpa sa. trebuie s-o aibă în executarea contractului.

8. RĂlPUNDKRhlA CONTRACTUALĂ ÎN OBLIGAŢIILE DE

DREPT STRICT

In celide mai sus am analizat problema răspunderii în forma ei

perfecţionată din domeniul obligaţiilor de bună-credinţă; în cele de drept

strict răspunderea contractuală se deduce nu din ideea de imputabilitateci

din aceea de cauzalitate.

De aoiea, în asemenea obligaţii, debitorul este răspunzător numai

dacă iu şi-a executat prestaţia datorită unui fapt propriu, indiferent de

caracterul culpabil sau neculpabil al acestuia.

Iată de ce dacă debitorul s-a obligat să "dea" (dare) un sclav nu

este îndatorat să-1 şi hrănească. încât, dacă acesta moare, debitorul nu este

răspunzător, deoarece cine s-a obligat să dea nu este obligat şi să facă cevs.

El va răspunde numai dacă eventual va omori sclavul sau îl va deaobi.

deoarece. în acest chip, nu-şi va putea executa obligaţia sa de a da (dare),

adică transferul proprietăţii sclavului.

Capitolul XXXXIII

REPREZENTAREA ÎN DREPTUL ROMAN

1 CONSIDERAŢII GENERALE

In vechiul drept roman obligaţia fiind înţeleasă, aşa cum am văzul,

ca o legătură strict materială şi exclusivă (ob-ligatio) între părţile

contractante, nu putea produce efecte nici în folosul şi nici în detrimentul

unei terţe persoane.

Obligaţia romană se încheia, în cea mai veche epocă, cu ajutorul

unui anumit ritual, folosindu-se gesturi şi cuvinte sacramentale, ceea ce

impunea cu necesitate prezenţa părţilor la contractare, efectele obligaţiei

răsfrângându-se cu exclusivitate asupra acestora.

O asemenea concepţie nu putea îngădui, evident, o reprezentare a

părţilor la încheierea actelor juridice, lată de ce dreptul roman vechi nu

cunoştea principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării. Acest principiu,

impus de condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane de la începutul

Republicii apare, aşadar, drept cel mai firesc pentru acea epocă, prezentând şi

unele avantaje pentru părţile contractante, care, cunoscându-şi reciproc

posibilităţile materiale, pot evita surprizele unei insolvabilităţi, greu de

apreciat în cazul când una din părţi ar li fost reprezentată printr-o terţă

persoană.

Cu timpul această concepţie încetează de a corespunde dezvoltării

continue a bazei economice a societăţii romane, care cunoaşte, spre finele

Republicii, o vie producţie de mărfuri şi un comerţ extins.

Obligaţia romană se transformă în epoca clasică dintr-un raport strict

material între contractanţi într-o legătură juridică axată pe o prestaţie ce

reprezintă o valoare economică; cu alte cuvinte într-un element activ al

patrimoniului.

t

312 313

Deoarece principiul nereprezentării constituia o piedică în

încheierea obligaţiilor, a căror importanţă economică pentru punerea în

valoare a mijloacelor de producţie devenise uriaşă, juriştii romani, deşi nu au

renunţat niciodată total şi definitiv la acest principiu, datorită cunoscutului

lor conservatorism, i-au atenuat totuşi treptat inconvenientele, aducându-i tot

mai multe excepţii, după cum vom vedea în cele ce urmează.

2. REPREZENTAREA PRIN PERSOANELE AEIATE SUB

PUTERE

Din timpurile cel mai vechi şeful familiei putea să devină creditor

prin persoanele de sub puterea sa ca şi prin intermediul sclavilor săi.

Această regulă se explică nu ca o derogare de la principiul

nereprezentării. ci este o consecinţă a organizării tamiliei romane, axată în

jurul puterii autoritare a şefului de familie, care, în condiţiile de producţie ale

epocii primitive, putea, aşa cum am văzut, să-şi tacă situaţia mai bună. prin

intermediul celor de sub puterea sa şi a sclavilor, dar nu să şi-o înrăutăţească.

Dezvoltarea economiei cerea însă. în vederea uşurării încheierii

raporturilor comerciale ca şefii de tamilie să devină şi debitori prin actele

încheiate de cei de sub puterea lor. deoarece cele mai multe acte ale vieţii

economice, fiind acte comutative, bazate pe două prestaţiuni reciproce,

impuneau părţilor contractante să devină simultan şi debitori şi creditori prin

convenţiile încheiate.

în vederea realizării acestei posibilităţi pretorul a creat, la finele

Republicii, aşa-zisele acţiuni adiecticiae qualitatis, cu ajutorul cărora terţii ce

contractaseră cu cei de sub puterea lui pater familias puteau chema în

judecată pe acesta din urmă.

Acţiunile de mai sus cuprindeau o formulă cu transpoziţie, adică în

intenţia era trecut numele fiului de familie ce încheiase actul, iar în

condemnatia numele şefului de familie asupra căruia se răsfrângeau

consecinţele actului juridic.

In acest mod şeful de familie putea deveni debitor prin actul încheiat,

ceea ce echivala cu recunoaşterea posibilităţii ca pater familias să încheie

diverse acte juridice prin reprezentant.

Acţiunile adiecticiae qualitatis. născute aşadar din contractele

încheiate de cei de sub putere, au fost astfel numite de către comentatorii

dreptului roman, deoarece calitatea de contractant a fiului se adaugă

(adicitur) la aceea a capului de familie care. prin jocul de procedură amintit,

va suporta consecinţele actului juridic încheiat cu terţii.

Aceste acţiuni se acordau împotriva şefului de familie în diferite

cazuri: când pater familias a autorizat pe fiu să încheie un anumit act juridic

(a. quad tussu); când 1-a făcut administratorul unui comerţ terestru (a.

institaria) sau maritim (a. exercitana) şi când fiul de familie avea un peculiu

cu privire la care făcea acte de comerţ; în acest caz pater familias putea fi

urmărit de terţi în limitele foloaselor dobândite şi ale activului respectivului

peculiu (a. de peculia et de in rem verso).

3. REPREZENTAREA PRIN TERŢE PERSOANE

Reprezentarea prin terţe persoane a fost mai greu admisă.

Pretorul a extins acţiunile adiecticiae qualitatis şi la cazurile în care

pater familias a fost reprezentat de o terţă persoană (extranea persana) şi nu

de una de sub puterea sa; astfel acţiunile exercitoria şi institutoria sunt date

împotriva lui pater familias şi în cazurile în care prepusul său peste un comerţ

maritim sau terestru nu se află sub puterea sa familială.

La începutul secolului III e.n.. sub influenţa jurisconsultului

Papinian. s-a admis că terţii contractanţi pot chema în judecată pe orice

proprietar (dominus) care a contractat cu ei printr-un administrator

(procurator) al fui. bineînţeles, în limitele administraţiei la care acesta fusese

împuternicit.

Această acţiune prin care se asigura, aşadar, reprezentarea în cazul

mandatului civil, s-a numit după exemplul celei mstitoria, actio quasi

institaria; după unii autori însă existenţa ei s-ar datora compilatorilor.

314 315

In toate aceste cazuri reprezentarea nu era totuşi perfectă, deoarece

reprezentantul rămânea şi el obligat alături de reprezentat, dar principiul

nereprezentării. deşi n-a fost înlăturat, îşi pierde totuşi mult din

inconvenientele sale primitive.

Cu toate acestea romanii au cunoscut şi reprezentarea perfectă, dar

numai în câteva cazuri excepţionale.

a) Aşa contractele încheiate de tutori şi curatori vor trece, după

încetarea tutelei şi curatelei şi după darea socotelilor, asupra foştilor

incapabili. încât aceştia vor deveni creditorii şi debitorii actelor încheiate de

foştii lor reprezentanţi legali.

b) De asemenea, cineva putea deveni creditor sau debitor in cazul

împrumutului de consumaţie imutuum) contractat printr-un intermediar,

deoarece, după cum se ştie. oricine poate dobândi sau transforma o posesiune

şi deci o proprietate prin intermediul unui terţ. dacă această dobândire sau

transfer s-au făcut în temeiul unui just titlu.

Cazurile excepţionale de mai sus în care se poate vorbi de o

reprezentare perfectă se explică: primul caz prin necesitatea unei ocrotiri

eficace a incapabililor şi cel de al doilea prin interesele cămătarilor care

mijloceau diverse împrumuturi băneşti, adesea dubioase, şi nu vroiau să-şi ia

asupra-şi consecinţele unor asemenea acte.

Trebuie de asemenea subliniat că aceste două situaţii au fosl

sancţionate ca să spunem aşa. pe cale deturnată: prin mijloace procedurale în

cazul tutelei şi curatelei. cu ajutorul unei norme referitoare la transferul

posesiunii. în cazul mutuum-u\u\. încât reprezentarea perfectă nu apare

reglementată ca un principiu independent, prin mijloace proprii, ci, în mod

indirect, ca o excepţie, deoarece numai principiul nereprezentării constituia

regula.

Capitolul XXXXIV

STINGEREA OBLIGAŢIILOR

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Obligaţia ca o legătură de drept dintre debitor şi creditor, este

destinată să dispară la un moment dai. adică să se stingă: numai în acest

moment creditorul dobândeşte un profil din creanţă, iar debitorul scapă din

legătura juridică, redobândindu-şi libertatea.

Dreptul roman cunoaşte diverse moduri de stingere a obligaţiilor

Cele mai vechi sunt cele prevăzute de dreptul civil: ele sting creanţa

ipso iute, de plin drept, adică creditorul pierde acţiunea şi nu mai poate

urmări pe debitoru! care este definitiv eliberat.

Aceste moduri de stingere au apărut treptat, cele mai vechi

caracterizându-se atât prin formalism şi rigiditate cât şi prin aşa-zisul

principiu al simetriei, întrucât constau din procedee inverse decât acelea prin

care respectivele obligaţii au luat naştere.

Principiul simetriei, pe care de altfel îl găsim şi în alte domenii ale

vieţii de stat. ca de pildă în întemeierea şi desfiinţarea cetăţilor cu ajutorul

brăzdarului de plug şi în cel familial, în care căsătoria se încheia prin

conjarreatio şi se desfăcea printr-o procedură inversă numită diffarreatio.

constituie o reminiscenţă a unor elemente religioase primitive. în

conformitate cu care un act nu putea fi privit ca desfiinţat valabil decât prin

forme solemne inverse decât cele care au prezidat naşterea sa. ceea ce.

evident, în epoca primitivă dădea posibilitatea juriştilor pontifi să controleze

întregul mecanism al vieţii private şi publice potrivit cu interesele respectivei

societăţi.

Alături de modurile civile de stingere a obligaţiilor, dreptul pretorian

a impus altele care dau debitorului posibilitatea ca, printr-o exccpţiune

(exceptionis ope), să paralizeze şi să facă inutilă acţiunea

316 317

creditorului. Rezultatul practic era acelaşi, iar textele asimilează

debitorul eliberat ipso iure cu cel eliberat exceptioms ope.

Această distincţie, fundamentală pentru dreptul clasic. îşi găseşte

temeiul în caracterul procedural al sistemului juridic roman în care acţiunile

aveau un rol hotărâtor, deoarece din ele decurgeau drepturile subiective.

Iată de ce în expunerea noastră vom urma această clasificare şi nu

aceea a interpreţilor care, împărţind modurile de stingere ale obligaţiilor

după anumite caractere intrinseci, în voluntafe şt involuntare,

introduc un temei de clasificare străin dreptului roma»: clasic.

2. MODURI DE STINGERE DUPĂ DRPTUL CIVIL (it IURE)

I. Plata (solutio) constă, în sens strict, în îndeplinii

prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (praestatio vera re

debitae).

In vechiul drept roman plata în sine nu avea nici o eficacitate^ dacă

nu era îmbrăcată în forme solemne, iar. în temeiul principiuhri; simetriei, de

care am vorbit mai sus, aceste forme erau în generşj inverse decât cele prin

care respectiva obligaţie a fost creată.

Contractul nexum ce se încheia prin procedura per aes et libram,

utilizată în mancipaţie, nu se putea stinge decât prin acelaft procedeu

complicat şi formalist, folosindu-se însă termeni inverşi decât aceia cu care

obligaţia a fost contractată.

Acest procedeu de stingere a obligaţiei, probabil singurel" procedeu

valabil de plată în cel mai vechi drept roman, a căzut în* desuetudine o dată cu

nexum-u\, continuând să existe, aşa cum voa* vedea, numai ca mijloc de

renunţare la datorie.

Contractele verbale (verbis) se stingeau prin pronunţarea ui

cuvinte inverse decât acelea prin care au fost create; debitorul între pe

creditor: quod ego tibi promisi, habesne acceptum? (ceea ce ţi-s promis, ai

primit?) şi creditorul răspunzând: habeo (am prii eliberează pe debitor de

obligaţia a. drept consecinţă a execut2 prestaţiei la care se angajase.

Cât priveşte formele folosite pentru stingerea unei obligaţii născute

dintr-un contract literal, acestea nu ne sunt cunoscute.

Rezultă, din cele de mai sus, că în contractele formale plata,

neîmbrăcată în solemnităţile legale, nu ducea la stingerea obligaţiilor

încheiate.

Spre finele Republicii o dată cu dezvoltarea economiei sclavagiste,

pe care solemnităţile şi formele juridice o îngreunau, apar contractele

neformale, iar principiul că elementul esenţial în stingerea unei obligaţii nu

sunt formele, ci prestaţia ca atare, ce include o valoare economică, se impune

din ce în ce mai mult.

Dreptul pretorian şi dreptul imperial n-au făcut altceva decât să dea

o sferă tot mai largă de aplicare acestui principiu de care nici dreptul civil n-a

putut face abstracţie spre finele Republicii.

Plata, adică prestaţia ca atare, poate fi făcută nu numai de debitor,

dar şi de un terţ, deoarece hotărâtor este satisfacerea creditorului. Persoana

îndrituită să primească plata este creditorul sau împuternicitul acestuia.

Plata trebuie să comporte asupra întregii datorii, iar daca debitorul,

ţinut de mai multe debite faţă de creditor, plăteşte fără să specifice pe care din

acestea înţelege să le achite, se va socoti că a plătit datoria cea mai oneroasă

pentru el (teoria imputabilităţii plăţilor).

Prestaţia trebuie să fie cea prevăzută în convenţie, afară numai dacă

creditorul nu acceptă o alta. Este aşa-zisa dare în plată (datio in solutum).

Plata trebuie să se facă la locul convenit; dacă acesta nu a fost

stabilit prin convenţie debitorul poate plăti oriunde va crede oportun, dar mai

ales la locul unde se află lucrul respectiv.

Dacă datoria este supusă unui termen, prestaţia nu poate fi cerută de

creditor anterior împlinirii acestuia.

Dovada plăţii se poate face prin orice mijloc, fie cu martori, fie prin

înscrisuri.

II. Remiterea de datorie este un alt mijloc de stingere a obligaţiei şi

constă dintr-o renunţare la datorie consimţită de către creditor de comun

acord cu debitorul.

Remiterea de datorie putea interveni cu titlu gratuit, ca o donaţie,

constituire de dotă etc, ca un mijloc de eliberare a

318 319

debitorului din legăturile unei obligaţii contractate tară cauză (du pildă

smulsă prin doi, violenţă) precum şi în alte situaţii.

Ca şi plata, remiterea de datorie se realiza prin i'orme solemne şi

inverse decât acelea cu care respectiva obligaţie a l'ost contractată: dacă era

vorba de un nexum renunţarea la datorie se tăcea prin procedura per aes el

libram, iar după dispariţia nexum-\i\\i\ această procedură a continuat să fie

folosită numai în câteva cazuri. încetând a exista în epoca lui Iustinian. Dacă

era vorba de o obligaţie verbală (verbis) remiterea de datorie consta în

pronunţarea unor cuvinte contrare celora prin care se încheia obligaţia

(aşa-zisa acceptilatio). In cazul unui contract literal formele de renunţare nu

ne suni cunoscute.

Alături de aceste forme solemne dreptul civil a creat, pentru

datoriile născute din contractele consensuale, un mod de remitere a datoriei

lipsit de forme (conlrarius consensus), pornind în iapt tot de la acelaşi

principiu al simetriei. Ceea ce se naşte prin simplu consimţământ se poate

desface printr-o învoială contrarie a părţilor. Deşi juriştii vorbesc în

asemenea cazuri de o remitere de datorie. în fapt este vorba de o adevărată

rezi liere a contractului intervenită înaintea oricărui început de executare

(rebus adhuc integris). La rândul său dreptul pretorian va introduce un alt

mod de remitere a datoriei de care ne vom ocupa la locui cuvenit

III. Novaţiunea este un alt mijloc de stingere a obligaţiei ce constă

în înlocuirea unei obligaţii vechi cu una nouă: novatio est -scrie Ulpian -

priori s debili in aham obligalionem iransjusw alque translalio (este

schimbarea şi înlocuirea unui debit anterior cu o altă obligaţie).

Novaţiunea poate să aibă loc între aceleaşi persoane, când utilitatea

ei constă in schimbarea sau adăugarea unor modalităţi obligaţiei anterioare

(un termen, o condiţie etc.) sau în transformarea unui contract de

bună-credinţă într-unui de drept strict în vederea restrângerii puterii de

apreciere a judecătorului.

Dacă novaţiunea avea loc între persoane diferite de cele ale vechii

obligaţii, ut i l i ta tea ei consta în a trece creanţa unui alt creditor sau

obligaţia asupra unui aii debitor.

Folosind novaţiunea între aceleaşi persoane, fie între persoane

diferite, cămătarii puteau să realizeze diverse operaţiuni, care să le

320

faciliteze speculaţiile şi tranzacţiile lor comerciale. De aici dezvoltarea şi

importanţa novaţiei în dreptul roman.

Pentru a exista o novaţiune se cereau următoarele condiţii: o

obligaţie veche care să fie înlocuită cu o alta nouă, iar aceasta din urmă să ia

naştere dintr-un contract verbal şi să aibă acelaşi obiect ca şi cea veche;

intenţia de a nova (animus novandi), prezumată în dreptul clasic ori de câte

ori noua creanţă avea acelaşi obiect ca şi cea anterioară, necesita în dreptul

lui Iustinian o exprimare certă; în fine se cerea un element nou care să

deosebească noua creanţă de cea veche.

Dacă novaţia avea loc între aceleaşi persoane (inter easdem

personas) elementul nou consta, aşa cum am văzut, în adăugarea sau

schimbarea unei modalităţi (termen, condiţie etc.) sau în schimbarea unei

obligaţii de bună-credinţă într-una de drept strict.

Dacă însă novaţia avea loc între alte persoane decât contractanţii

primei obligaţii (inter novas personas) elementul nou consta fie în

schimbarea creditorului, în sensul că debitorul vechi se obliga faţă de un

creditor nou (delegatio crediti), fie în schimbarea debitorului, în care caz

creditorul vechi urma să primească prestaţia de la noul debitor substituit celui

vechi (delegatio debiti).

Novaţia are ca efect aşadar să creeze o obligaţie nouă stingând ipso

iure pe cea veche.

IV. Confuziunea este reunirea asupra aceleiaşi persoane a

calităţii de creditor şi debitor. Acest fapt se produce mai ales în cazul

în care debitorul devine moştenitorul creditorului sau viceversa;

execuţia devine imposibilă în această situaţie şi obligaţia se stinge

ipso iure.

V. Concursul a două cauze lucrative duce de asemenea la

stingerea obligaţiei; acesta are loc atunci când creditorul devine

printr-un titlu gratuit proprietar al unei prestaţii ce-i era datorată cu

un alt titlu gratuit. De pildă legatarul care a dobândit, printr-o

donaţie, de la testator obiectul ce i-a fost lăsat ca legat, pierde dreptul

de a mai cere lucrul respectiv de la moştenitor.

VI. în fine obligaţiile se pot stinge în unele cazuri prin

moartea uneia din părţi (obligaţiile delictuale, ale unor garanţi,

mandatul, societatea) şi prin capitis deminutio, pentru care trimitem

la capitolul persoanelor.

321

3. MODURI DE STINGERE DUPĂ DREPTUL PRETORIAN

(EXCEPTION1S OPE)

I. Alături de mijloacele de remitere de datorie prevăzute de

dreptul civil, analizate de noi mai sus. pretorul a creat un altul, lipsii

de forme, cunoscut sub numele de pactul de renunţare la datorie

(pactum de nun pelendo).

Un asemenea pact consta într-un acord neformal de voinţă intervenit

între creditor şi debitor prin care creditorul renunţa la creanţă. Simplul act de

voinţă era suficient; el putea să fie dai expres, oral sau scris, fie să rezulte

tacit ca în cazul in care creditorul restituise debitorului înscrisul constatator

al creanţei.

Un asemenea pact nu putea avea eficacitate decât dacă era opus pe

cale de excepţiune creditorului care, prin judecată, încerca recuperarea

creanţei sale.

II. Compensaţia (compensaţia) este un mod de stingere__a

obligaţiei ce intervine când între aceleaşi persoane există rap_oxturi

reciproce de credit şi debit.

In asemenea situaţii cele două creanţe se sting până la concurenţa

celei mai mici. Dacă, cu alte cuvinte, Titius datorează lui Maevius 100, iar

Maevius lui Titius 80. Titius va rămâne, ca efect ai compensaţiei intervenite,

debitor pentru suma de 20.

Jurisconsultul Modestin defineşte compensaţia ca fiind debili el

credili se contnbutio, adică întocmirea unei balanţe contabile între o creanţă

şi o datorie. j

In vechiul drept roman, compensaţia nu era admisă, deoarece

principiul rigid al unităţii de chestiune, ce domina desfăşurarea procesului,

împiedica pe judecător să îngăduie o compensaţie care, fireşte, presupune

discutarea a două creanţe, deci două chestiuni distincte.

Cu toate acestea la finele Republicii compensaţia era admj&ă

în_cMe_^_Şzurr^c^£|ion^eTîm£use de dezvoltarea comerţului şj în special .a

cămătăriei.

In obligaţiile de bună-credinţă, strâns legate de relaţiile comerciale

în plină dezvoltare, pârâtul putea opune reclamantului în

compensaţie creanţa ce rezultase în favoarea sa din acelaşi contract (ex

eadem causa).

De pildă cumpărătorul putea opune în compensaţie vânzătorului,

ce-şi reclamă preţul, sumele datorate de acesta pentru stricăciunile pe care el

le-a adus din neglijenţă respectivului lucru înainte de predare.

In afară de acest caz dreptul roman mai cunoaşte încă două: a

cămătarului (argentarius) care. fiind în cont curent cu clienţii săi, nu-i poate

urmări decât pentru diferenţa dintre debit şi credit, adică pentru sold şi a

cumpărătorului patrimoniului unui debitor falit (bonorum emptor); un

asemenea cumpărător nu va putea să-şi valorifice creditele, ce aparţinuseră

debitorului falit, decât compensând eventualele datorii ale acestuia faţă de cei

acţionaţi în justiţie.

In epoca__ imperială Marcus Aurelius a extins, printr-un rescript,

sfera de aplicare a compensaţiei în materie de obligaţii de drept strict cu

ajutorul unei excepţii de doi, stahilind că cel ce cheamă

în _ judecată pe debitorul său şi nu face, dacă e cazul,

singur

compensaţia respectivă, pierde procesul.

In adevăr, în asemenea situaţii debitorul va putea opune creditorului

excepţia de doi, întemeiată pe faptul dolosiv al acestuia, fapt ce se prezumă

din însuşi refuzul creditorului de a li făcut compensaţia. Ameninţat de a

pierde creanţa, creditorul, evident, era obligat să facă compensaţia cu

anticipaţie.

Foarte curând principiul introdus de rescriptul imperial a fost extins

şi la obligaţiile de bună-credinţă născute din două operaţii diferite (ex dispari

causa): în asemenea obligaţii excepţia de doi fiind întotdeauna subînţeleasă,

debitorul nici nu era obligat să ceară inserarea acesteia în formulă.

împăratul Iustinian, ca urmare a dispariţiei procedurii formulare,

introduce un regim juridic unic în acest domeniu, stahilind că orice

compensaţie are loc ipso iure, ceea ce trebuie să fie înţeles î.n_sensul că

pârâtul o poate cere în orice moment ajjrocesului fără a mai fi nevoie să

invoce excepţia de doi, judecătorul fiind liber în a-i aprecia necesitatea. Cu

alte cuvinte compensaţia rămâne judiciară, cea legală nefiind cunoscută

dreptului roman.

322

323

III. In fine trebuie amintită prescripţia liberatorie (praescriptio longi

temporis) pe care împăratul Teodosie II a introdus-o, printr-o constituţie, în

cazul acţiunilor personale: oricărei acţiuni, ce nu este intentată vreme de 30

de ani, de când putea fi valorificată, i se poate opune prescripţia cu efect

extinctiv.

Capitolul XXXXV

CESIUNEA DE CREANŢĂ

1. CONSIDERAŢII GENERAU-:

Obligaţia romană avea, în vechiul drept, un caracter strict personal,

deoarece cra^cojicepuţă ca o legătură exclusivă intre creditor şi debitor. In

această concepţie nu se putea imagina ca un creditor să poată înstrăina unei

terţe persoane creanţa sa, iar terţul să devină creditor în locul său.

Spre finele Republicii însă, odată cu dezvoltarea economiei şi a

schimbului, se^jmpune ideea că o creanţă este un element activ al

patrimoniului ca şi proprietatea şi în consecinţă poate face obiectul aceloraşi

acte juridice cu tjtlu.ojicro.'i sau pratuit: vânzări donaţii pio-

2. PROCEDEELE CESIUNII DE CREANŢĂ

Urmărind să atenueze inconvenientele economice ale principiului

incesibilităţii creanţelor, juriştii romani au folosit diverse procedee deturnate,

procedee care treptat au fost perfecţionate şi adaptate tot mai eficace acestui

scop.

La început s-a folosit novaţia. Când un creditor vroia să înstrăineze

creanţa sa unei terţe persoane o stingea printr-o novaţie, înlocuind-o cu o altă

obligaţie în profitul terţului care devenea astfel. creditor în locul său.

^ Creditorul ce înstrăina creanţa se numea cedent,

terţul \dobânditor, cesionar, iar debitorul, cedat.

Acest procedeu, ce prezenta câteva serioase inconveniente

-presupunea consimţământul debitorului, prin novaţie «p stirjgftau

eventualele garanţii ale vechii creanţe etc.^jt fost înlocuit, în epoşa procedurii

formulare, cu un altul de natură procedurală.

324 325

Creditorul ce vroia să-şi înstrăineze creanţa unui terţ dădea acestuia

mandat judiciar să încaseze cuantumul creanţei şi să-şi păstreze suma.

Cu alte cuvinte mandatarul (copiitor, procurator) va acţiona pe

debitor, va încasa creanţa, dar nu va mai da socoteală cedentului, deoarece

mandatul constituie un mijloc procedural folosit pentru a dobândi respectiva

creanţă (cogmtor, procurator in rem suam).

Mandatul judiciar, ca^proce^ieu^e^j^iune a creanţei, ave.i însă toate

deficienţele mandatului: putea fi revocat de creditorul cedent oricând până la

litis conlestatio, moartea cedentului sau^ a cesionarului desfiinţa mandatul,

iar debitorul cedat putea să plătească valabil cedentului până la litis

conlestatio etc.

Sgre_a_ remedia aceste inconveniente dreptul imperial a introdus

unele reforme mai adânci, acordând instituţiei cesiunii de creanţă tot mai

multă autonomie.

Mai întâi s-a acordat cesionarului, în epoca clasică numai in cazuri

excepţionale, aşa zisele acţiuni utile, adică acţiuni pe care acesta putea să le

intenteze în nume propriu împotriva debitorului cedat. Aşadar cesionarul nu

va mai folosi acţiunile din majuiaU, incerte întrucât mandatul, aşa cum am

văzut, putea să înceteze înainte de litis contestaţie», ci acţiunile sale proprii

numite utile.

Sistemul acţiunilor utile a fost generalizat numai de lustinian. Deşi

cesionarul avea acţiunile utile, cedentul păstra totuşi acţiunile directe, ceea ce

nu ocrotea îndeajuns pe cesionar. De aceea lustinian, interpolând o constituţie

a lui Gordian, a creat un mijloc care să ocrotească în mod eficace pe terţul

cesionar: i-a îngăduit ca. printr-o notificare făcută debitorului cedat

(denuntialio) sau prin recunoaşterea cesiunii de către acelaşi debitor (de

exemplu obţinerea din partea acestuia a unei plăţi parţiale), să-şi asigure

beneficiul exclusiv al creanţei şi să înlăture eventualele pretenţii ale

creditorului cedent.

Perfecţionarea sistemului cesiunii de g^g?JJ-L^r^_

clSC?-

s'nc

extinderea operaţiilor speculative ale cămătarilor asupra creanţelor.

în vederea curmării acestei stări de lucruri, dăunătoare pentru o

economie monetară zdruncinată de ascuţirea contradicţiilor sociale, împăraţii

au intervenit pe cale legislativă căutând să frâneze cesiune» creanţelor făcută

în scop de specul" şi în special ale celor litigioase.

Capitolul XXXXVT

OBLIGAŢIILE CV TERMEN ŞI SUB CONDIŢIE

1. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

Modalităţile sunt modificări pe care obligaţiile le suferă cu privire la

existenţa, execuţia sau obiectul lor. datorită voinţei părţilor contractante.

Numărul modalităţilor de care un contract poate fi afectat nu este. în

principiu, limitat; cele mai importante sunt, după spusa jurisconsultului Paul,

termenul (dies), condiţia (conditio), accessio, adică constituirea alături de

creditorul principal, a unei persoane cu dreptul de a primi o plată pentru

acesta şi modus ce constă în stabilirea unei obligaţii alternative, adică a unei

obligaţii având două obiecte, din care numai unul trebuie să fie prestat de

către debitor.

2. TERMENUL

Termenul (dies) este un eveniment viitor şi cert de care depinde

exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii.

Dacă evenimentul este viitor şi incert suntem în prezenţa unei

condiţii, cum este cazul promisiunii de donaţie făcută unor tineri căsătoriţi la

naşterea primului lor copil.

Termenul poate fi stabilit de părţi fie expres, fie tacit în care caz

rezultă implicit din modul în care a fost stipulată convenţia: de pildă obligaţia

de a ridica o casă, ce nu se poate realiza decât într-un anumit termen în raport

cu situaţia şi posibilităţile concrete ale debitorului.

Termenul poate consta într-un eveniment determinat cu precizie

(calendele lui iulie) în care caz se numeşte fix, sau într-un

326

327

eveniment a cărui dată de realizare este incertă (de pildă moartea unei

persoane). în acest din urmă caz este vorba de un termen incert.

In fine termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv (dies a quo) este un eveniment viitor si cert

care suspendă exigibilitatea creanţei.

Obligaţia ia naştere la încheierea contractului, dar executarea nu se

va putea cere decât numai după îndeplinirea termenului. De aici rezultă că

debitorul nu poate fi obligat de creditor să plătească anterior scadenţei, dar

dacă totuşi a plătit, nu poate repeta, adică cere înapoi (de la re-petere, a cere

înapoi) plata, deoarece a executat ceea ce era dator să execute.

In cazul în care creditorul va acţiona totuşi pe debitor. înainte de

îndeplinirea termenului, va săvârşi o plus petitio, ceea ce va avea drept

rezultat respingerea acţiunii sale şi stingerea definitivă a dreptului prin

efectul lui litis contestaţia.

Termenul extinctiv (dies ad quem) constă într-un eveniment viitor şi

cert la îndeplinirea căruia obligaţia se va stinge.

Folosirea unui asemenea termen a fost admisă fără dificultăţi' în

contractele de bună credinţă (de pildă în contractele de închiriere, societate,

mandat. în care caz îndeplinirea termenului atrăgea dupu sine stingerea

acestor obligaţii), dar nu şi în cele formale, deoarece acest fapt ar fi însemnat

ca un contract formal să se stingă, împotriva regulilor, fără nici o formalitate.

Cu toate acestea pretorul a intervenit aici prin intermediul unei

excepţii, urmărind să facă să fie respectată voinţa părţilor.

Exemplul tipic este cazul rentei viagere. Titius se obligă, printr-o

stipulaţie, să plătească lui Maevius, cât va trăi acesta, sume de 100, lunar.

Dacă Maevius murea, moştenitorii săi puteau, în logica formalistă a

vechiului drept roman, să ceară în continuare plata rentei, deşi aceasta în

intenţia părţilor era numai viageră.

Remediul a fost găsit de pretor: excepţia de doi; cu ajutorul ei

Titius, adică debitorul rentei, putea înlătura pretenţia reclamantului - în speţă

a moştenitorilor - motivând: "stipulaţia fiind viageră, comiţi un doi, dacă ceri

în continuare plata rentei".

3. CONDIŢIA

Condiţia este un eveniment viitor şi incert de care depinde naşterea

sau stingerea unei obligaţii.

Condiţia imposibilă, adică condiţia ce constă într-un eveniment

irealizabil fie din punct de vedere material (Si celum digito letigens = dacă

vei atinge cerul cu degetul) fie din punctul de vedere juridic (si rem sacram

vendidens = dacă vei vinde un obiect sacru), nu este valabilă, iar obligaţia

încheiată sub o astfel de condiţie e nulă.

Dacă condiţia constă dintr-un eveniment pozitiv (si navis ex Asia

venerit — dacă corabia va sosi din Asia) ea este socotită pozitivă, iar în caz

contrar, negativă (si navis ex Asia non venerit = dacă corabia nu va veni din

Asia).

Dacă condiţia depinde de un eveniment exterior (casus) avem de a

face cu o condiţie cazuală (exemplul de mai sus cu corabia), dacă depinde de

voinţa uneia din părţi condiţia este potestativă (si in Capitolim ascenderim =

dacă mă voi urca pe Capitoliu), iar dacă depinde de voinţa uneia din părţi şi

de un element exterior (si Seiam nupserim = dacă mă voi căsători cu Seia), ne

găsim în faţa unei condiţii mixte.

In dreptul actual cea mai importantă distincţie este aceea dintre

condiţia suspensivă şi extinctivă (rezolutorie).

Romanii nu au făcut această distincţie, deoarece, în realitate, orice

condiţie este suspensivă: ori suspendă naşterea unei obligaţii, ori suspendă

stingerea ei. In amândouă cazurile condiţia este supusă aceluiaşi regim

juridic.

In cazul unei condiţii ce suspendă naşterea unei obligaţii, deci în

ipoteza aşa-zisei condiţii suspensive prin excelenţă (de pildă o vânzare pe

încercate, o vânzare de mărfuri cu condiţia sosirii din Asia etc.) se pune

problema de a se şti dacă obligaţia are vreo existenţă înainte de îndeplinirea

condiţiei.

Cu alte cuvinte obligaţia există pendenie conditione, adică până la

îndeplinirea condiţiei?

Deşi după cercetările mai noi rezultă că în dreptul clasic obligaţia nu

exista atâta vreme cât condiţia nu s-a îndeplinit, totuşi

328 329

angajamentul debitorului lua naştere în momentul contractării. De aici,

printre altele, concluzia că debitorul care în mod fraudulos ar încerca să

împiedice realizarea condiţiei va ti ţinui ca şi cum condiţia s-ar fi îndeplinit.

In dreptul lui Iustinian creanţa supusă unei condiţii arc, înainte chiar

de îndeplinirea acesteia, oarecare existenţă juridică, ceen ce îngăduie

creditorului să ia unele măsuri de conservare cu priviri' la averea debitorului

său insolvabil sau mort (de pildă o separaţie de patrimoniu în acest din urmă

caz).

Dacă condiţia se va îndeplini, obligaţia se va transforma într-una

pură şi simplă, iar compilatorii au admis ideca retroactivităţii, privind

obligaţia ca fiind născută din momentul încheierii ei.

De aici unele consecinţe practice în favoarea creditorului.

In cazul unei condiţii ce suspendă stingerea obligaţiei avem

de-a face cu două acte: o convenţie pură şi simplă (încheierea unei

vânzări) la care se adaugă un pact distinct, sub forma unui acî supus

unei condiţii suspensive: de pildă pactul că plata preţului se va face

în termen de şase luni. Aşadar vânzarea încheiată se va desface

(rezolvi, după cum se spune), dacă plata preţului nu va fi făcută în

şase luni. Sau pentru a fi şi mai expliciţi: dacă evenimentul prevăzut

de pactul supus condiţiei suspensive se realizează (adică preţul nu

este plătit) pactul se îndeplineşte şi contractul se va rezolvi; dacă

evenimentul nu se realizează (deci dacă preţul este plătit), pactul

rămâne în suspensie, iar contractul de vânzare nu se rezolvă, adică nu î|

se desface. M

Cu alte cuvinte condiţia ce intră în joc este o condiţie *

suspensivă, iar romanii vorbeau de acte pure şi simple rezolubile sub Ş

condiţie. Interpreţii moderni ai dreptului roman au luat obiceiul de a

privi o asemenea operaţie în ansamblul ei, afirmând că respectivele

acte juridice (vânzările urmate de asemenea pacte) sunt supuse unei J

condiţii rezolutorii. m

Asemenea convenţii survin mai ales în materie de vânzare fi cum este

în cazul în care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a rezolvi ^ vânzarea dacă

într-un anumit termen va primi un preţ mai bun (in f| diem addictio) sau dacă nu va

primi preţul (lex commissoria) la care M convenise cu cumpărătorul sau dacă

acesta se înţelege cu vânzătorul M

în care, după un timp oarecare, nu-1

Hcentiae).

330 331

411

Capitolul XXXXV1I

TIPURI SPECIALE DE OBLIGAŢII

1. OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE

Obligaţiile divizibile sunt acele obligaţii a căror obiect poate fi

fracţionat în prestaţii parţiale şi omogene.

Problema fracţionării obiectului unei obligaţii se pune. in mod

practic, în ca/ de pluralitate de debitori sau de creditori. O asemenea

pluralitate poate exista din momentul încheierii contractului sau posterior,

când bunăoară, debitorul sau creditorul au murit lăsând mai mulţi moştenitori

asupra cărora a trecut respectiva obligaţie.

In asemenea cazuri fiecare creditor are o creanţă proprie ce

reprezintă o cotă parte din creanţa totală, după cum fiecare debitoi este

obligat numai pentru o fracţiune din întreaga datorie.

Divizibile sunt în general obligaţiile al căror obiect constă în

prestarea unei sume de bani, a unei cantităţi de lucruri fungibile etc. Alături

de această divizibilitate, zisă materială, există una juridică, intelectuală: aşa,

de pildă, obligaţia de a da un corp cert (fondul cornelian, sclavul Stichus)

este indivizibilă din punct de vedere material, dar este divizibilă din punct de

vedere juridic, deoarece creditorul poate să fie făcut proprietar al lucrului

pentru o parte indiviză.

Obligaţiile indivizibile nu sunt susceptibile, nici din p.mct de vedere

material, nici juridic, de a fi executate parţial. Aşa sunt, de pildă, obligaţiile

ce constau într-un facere (a face o casă), în constituirea unei servituti etc; în

asemenea cazuri execuţia nu poate avea ioc, în mod util, decât pentru tot.

Din această distincţie decurg următoarele consecinţe:

a) In obligaţiile divizibile fiecare creditor are drept numai la o eotă

parte din creanţă, iar debiU a nu poate fi obligat să plăteasefi deaât partea sa

de datorie.

b) In cazul celor indivizibile fiecare creditor poate urmări creanţa în

întregime şi fiecare debitor poate fi constrâns să execute în întregime, dar

obligaţia nu poate fi executată decât o singură dată.

2. OBLIGAŢIILE SOLIDARE '/^

In mod obişnuit o obligaţie are un subiect activ, creditorul, şi

unul^pasiv, debitorul. Se poate însă întâmpla ca o obligaţie să aibă mai mulţi

debitori sau mai mulţi creditori.

In aceste cazuri prestaţia se divide între subiecţii respectivi, încât

fiecare din ei este creditor sau debitor numai al unei fracţiuni din respectiva

prestaţiune.

Regula diviziunii de plin drept cu privire la prestaţiunea ce formează

obiectul contractului nu se aplică uneori din cauza indivizibilităţii materiale a

lucrului datorai, problemă studiată anterior, sau alteori datorită solidarităţii.

Se spune că o obligaţie este solidară când prestaţia ce-i formează

obiectul este datoratăjn întregime de mai mulţi debitori sau la mai mulţi

creditori, neputându-se însă efectua decât o singură dată.

Cu alte cuvinte prestaţia respectivă poate fi cerută de către orice

creditor sau de la orice debitor, obligaţia stingându-se printr-o singură plată.

Djicăsojjdaritatea este stipulată în favoarea a mai multor creditori

avem de-a face_ cu o solidaritate activă, iar dacă sunt mai mulţi Jebitori cu

una pasivă.

Obligaţia solidară se putea constitui fie prin convenţia părţilor, fie

prin testament.

Indiferent cum erau constituite, obligaţiile^ solidare se caracterizau

prin unitatea obiectului şi prin pluralitatea legăturilor. Datorită unităţii de

obiect (una res) o singură plată stinge obligaţia faţă de toţi; iar din pluralitatea

de legături decurge faptul că prestaţia poate fi cerută de către orice creditor de

la orice debitor.

Solidaritatea era folosită datorită diferitelor avantaje practice, pe care

le oferea: cea pasivă dădea creditorului posibilităţi mai largi de a obţine

plata, iar cea activă înlesnea realizarea diverselor

3S2 333

operaţiuni comerciale încheiate de mai muUe jpersoarte într^ur^ inţexes

comun.

Afară de această solidaritate numită şi perfectă (sau corealitate. de

către interpreţi), dreptul roman a cinoscut, ca o consecinţă a unui cuieiM.

doctrinar ce s-a hripus progresiv în epoca imperială până la Iu.stHUatt, o asa

zisă solidaritate imperfectă, ce rezulta dintr-o respwGS&bifftâte înterrîeiată

pe un prejudiciu adus creditorului de mai râufte figfsoane.

/' ~~ Iată câteva caauTţ: Săvârşirea unui delict în comun; comiterea unei

culpe de catte mw mulţi tutori în gestiunea ce le-a fost încredinţată; pagsfca

adusă de mai mulţt depozitari lucrului depozitat la ei etc.

în aseiueftea caattri repararea prejudiciului era datorată integral (in

soiidum) de oricâte dintre debitori, dar odată creditorul fiind despăgubit,

ceilalţi debitori nu puteau fi urmăriţi.

Pentru a asigura, aşadar, celui păgubit un mijloc eficient de

recuperare a daunelor suferite, dreptul pozitiv i-a oferit, în consecinţă,

posibilitatea de a urmări pe oricare dintre debitori, ceea ce, în fapt, se

reducea la executarea celui mai solvabil.

în privinţa efectelor solidarităţii, fie perfecte, fie imperfecte, trebuie

să amintim că unele moduri de stingere cum sunt plata, novaţiunea etc. sting

obligaţia faţă de toţi debitorii şi de toţi creditorii, iar altele ca şi capius

denunuuo, confuziunea etc. au efecte relative, obligaţia stingându-se numai

faţă de cel ce a suferit capitis deminutio şi de cel în persoana căruia s-au

întrunit calităţile incompatibile de debitor şi creditor.

în fine, litis contestatio avea un efect dezavantajos pentru creditorul

care urmărise un debitor insolvabil, deoarece, l.c. consumând dreptul dedus

în instanţă, nu mai îngăduia acestuia să continue urmărirea asupra celorlalţi

debitori în vederea recuperării creanţei.

împotriva acestui dezavantaj dreptul clasic a imaginat unele

procedee (de pildă, o restitutio in integrum), iar Iustini ari, abolind acest efect

a lui litis contestatio, a îngăduit creditorului să acţioneze pe fiecare debitor

până la completa sa satisfacţie.

Capitolul XXXXVIH

GARANŢII PERSONALE ŞI REALE

1 CONSIDERAŢII GENERALE

Prin garanţii personale şi reale se înţeleg anumite raporturi juridice,

accesorii faţă de o obligaţie principală, care servesc să asigure pe- creditor, în

cazul insolvabilităţii debitorului, de îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează.

In cazul în care o persoană îşi asumă această răspundere avem a face

cu o garanţie personală (obligatio personae). iar dacă realizarea creanţei este

asigurată de un bun, asupra căruia creditorul să se satisfacă, garanţia este

reală (obligatio rei).

Cele mai vechi forme de garanţie sunt cele personale.

Intr-o epocă în care societatea romană se afla la un nivel scăzut de

dezvoltare economică, creditul bănesc era foarte redus, ca şi circulaţia

monetară respectivă. în schimb o dezvoltare mai mare cunoşteau

împrumuturile în natură concedate celor săraci, care dacă la scadenţă nu

puteau plăti, erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru creditor sau mai

târziu executaţi în bunurile lor.

Adesea cămătarii vroiau să-şi asigure şi mai bine creanţa lor şi de

aceea cereau datornicilor lor să le aducă şi garanţi, pe care creditorii puteau

să-i execute, în epoca primitivă, asupra persoanei sau într-o epocă

posterioară, asupra bunurilor lor chiar înainte de a executa pe debitorul

principal.

O dată cu dezvoltarea economiei romane, a schimbului comercial

şi-a creditului monetar, cămătarii şi-au extins activitatea în mod considerabil.

In vederea asigurării speculaţiilor lor băneşti, garanţiile personale

s-au dovedit a nu fi întotdeauna corespunzătoare şi de aceea au fost create

garanţiile reale, care, dând creditorilor mai multă

334 335

certitudine asupra recuperării creanţelor, înlăturau surprizele pe care

insolvabilitatea garanţilor personali putea să le ofere.

Siguranţa pe care garanţiile reale o prezentau pentru creditori a dus

la continua lor dezvoltare în epoca clasică şi postclasică.

2. GARANŢII PERSONAJE

Cea mai veche formă de garanţie personală se realiza prin sponsio,

adică printr-un contract verbal. Creditorul se adresa garantului, întrebându-1

dacă se obligă la aceeaşi prestaţie ca şi debitorul, la care garantul urma să

răspundă afirmativ.

Alături de această formă de garanţie caracteristică cetăţeniloi

romani, ordinea juridică a creat o alta. accesibilă peregrinilor, numilă

fidepromissio.

Creată din nevoile extinderii comerţului şi a operaţiilor de credit,

fidepromisiunea se închciau prin cuvinte diferite de acelea ale garanţiei

sponsio, dar conţinutul întrebării şi răspunsul erau aceleaşi.

Cât priveşte regulile de fond ale acestor două forme de garanţie ele

erau similare. Având un caracter strict personal, obligaţiile sponsorilor şi

fidepromisorilor nu treceau la urmaşi, iar din caracterul autonom al acestora

rezulta faptul că respectivul creditor putea urmări, la alegere, fie pe debitor,

fie pe garant, fără a fi obligat, aşadar, să cheme în judecată mai întâi pe

debitor.

Rigurosul regim impus garanţilor personali a fost cu timpul atenuat

cât priveşte trăsăturile lui arhaice, primitive chiar.

Totodată sistemul garanţiilor personale a fost îmbunătăţit, în

interesul creditorilor, ca o consecinţă a dezvoltării pe o scară din ce în ce mai

largă a operaţiilor şi tranzacţiilor cămătăreşti.

Apare acum o nouă formă de garanţie personală, numită

fideiusiunea, ce avea o sferă de utilizare mai largă, deoarece se putea aplica

la orice creanţă şi nu numai la cele născute dintr-un contract verbal, cum se

întâmpla în cazul lui sponsio şi fidepromissio. De asemenea obligaţia

fideiusorului trecea, spre deosebire de cea a sponsorului şi fidepromisorului,

asupra urmaşilor săi, ceea ce constituia o superioritate faţă de vechile forme

de garanţie.

Creditorul putea să urmărească, ca şi anterior, pe fideiusor înaintea

debitorului, iar în caz de pluralitate de fideiusori pe cel pe care-1 credea mai

solvabil. Pe timpul împăratului Hadrian se introduce însă beneficiul de

diviziune, în temeiul căruia fideiusorul putea cere creditorului să-şi extindă

urmărirea asupra tuturor garanţilor solvabili în momentul intentării acţiunii.

în fine fideiusorul, care a plătit pentru debitorul principal, avea

dreptul de a reclama creditorului satisfăcut să-i predea creanţa; cu ajutorul

acesteia fideiusorul putea cere fie debitorului principal rambursarea sumei

plătite fie celorlalţi garanţi s-o suporte în comun; este aşa-zisul beneficiu al

cesiunii de acţiuni.

în epoca lui lustinian fideiusiunea capătă un caracter subsidiar şi în

consecinţă fideiusorul nu poate fi urmărit după ce a fost urmărit în prealabil

debitorul principal.

3. Al TE GARANŢII PERSONAJE

Alături de formele de garanţie personală discutate mai sus dreptul

roman folosea. în acelaşi scop. mandatul (prin care garantul împuternicea pe

creditor să împrumute, pe răspunderea sa. pe debitor) şi constitutul de care

ne-am ocupat într-un alt capitol.

4. GARANŢII REALK

Garanţiile reale constau din anumite bunuri pe care debitorul le

rezervă creditorului pentru eventualitatea în care nu ar achita la scadenţă

datoria contractată.

Cea mai veche formă de garanţie reală este fiducia ale cărei reguli

esenţiale le-am expus cu ocazia cercetării contractelor reale, căci fiducia se

constituie prin contractul real ce-i poartă numele.

Eiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru de către debitor

creditorului cu obligaţia din partea acestuia de a-1 restitui la scadenţă, dacă

debitorul şi-a executat prestaţia.

336 337

Dezavantajul acestei forme de garanţie consta în faptul că nu oferea

debitorului, în vederea restituirii lucrului, decât o acţiune personală, care nu

întotdeauna era suficientă.

O formă superioară de garanţie a fost gajul (pignus) care transfera

creditorului nu proprietatea, ci posesiunea lucrului, fapt ce îngăduia

debitorului să folosească o acţiune reală în restituirea lucrului, dacă la

scadenţă îşi achitase datoria. Unele reguli privind gajul le-am expus o dată cu

analiza contractului real de gaj ce constituie unul din mijloacele prin care

acesta se putea constitui.

A treia formă de garanţie reală este ipoteca. Ipoteca îşi trage

originea din convenţiile ce se încheiau cu ocazia arendărilor; în asemenea

situaţii se obişnuia ca arendaşii să dea în garanţie proprietarilor, în vederea

asigurării plăţii arenzii, întreg inventarul lor agricol viu şi mort (invecta el

illata). Dacă la scadenţă arenda nu era plătită, proprietarul putea, pe baza

convenţiei, să ceară un interdict, interdictul Salvian, cu ajutorul căruia să

intre în stăpânirea inventarului agricol.

Acest interdict nu se putea cere decât dacă inventarul se găsea în mâinile

arendaşului, ceea ce făcea ca interdictul să nu fie eficient pentru cazul în care

inventarul agricol se afla în stăpânirea unui terţ. Pentru a se complini această

lacună s-a creat acţiunea Serviană prin care proprietarul putea urmări

inventarul în mâinile oricui s-ar găsi.

O reformă din primul secol al epocii imperiale a extins sfera de

aplicare a acestei acţiuni, sub numele de actio quasi Serviană la toate cazurile

în care ar fi existat o asemenea convenţie între creditor şi debitor, indiferent

de obiectul creanţei.

Astfel s-a constituit ipoteca, garanţie reală care, spre deosebire de

celelalte, se realiza fără a se transfera proprietatea sau posesiunea lucrului.

Cu timpul gajul s-a apropiat, în unele privinţe, de ipotecă, întrucât,

constituit prin simplă tradiţie, dădea naştere la o acţiune reală, ca şi ipoteca.

Aşa se explică de ce jurisconsultul Marcian afirma, bineînţeles cu oarecare

exagerare, că între gaj şi ipotecă există numai o deosebire de sunet.

Creditorul, fie gagist, fie ipotecar, putea, dacă nu-i era achitată

creanţa, să-şi realizeze dreptul său asupra lucrului ce forma

obiectul garanţiei, fie devenind proprietar al acestuia, fie vânzându 1, urmând

a se despăgubi din preţ.

împăratul Constantin interzice creditorului să devină proprietar al

lucrului, îngăduind numai vânzarea lui. Cu toate acestea în dreptul lui

Iustinian se mai păstrează o urmă din vechea concepţie (impetratio dominii):

creditorul putea solicita împăratului să-i fie atribuit bunul, dacă nu se găsise

cine să-1 cumpere; se cereau însă să fie îndeplinite anumite condiţii.

Ipoteca şi gajul se puteau constitui numai prin voinţa părţilor, fără

nici o înscriere în registrele publice, ceea ce făcea ca regimul ipotecar să fie

clandestin şi nu public.

Gajul se putea constitui şi pe cale de autoritate (de pildă spre a

obliga pe cel ce a pierdut procesul să execute sentinţa), iar ipoteca prin lege.

cum este cazul ipotecii fiscului asupra averii contribuabililor, a incapabililor

asupra bunurilor tutorilor şi curatorilor etc.

Obiectul gajului şi ipotecii putea fi un bun corporal, mobil sau

imobil. începând dintr-o epocă incertă au putut fi ipotecate şi drepturile (res

incorporales), ca, de pildă, un uzufruct, o servitute, o superficie etc.

S-a îngăduit chiar să se ipotecheze o creanţă (pignus nominis) sau o

ipotecă fără creanţă (pignus pignoris).

Dacă acelaşi bun a fost ipotecat la mai mulţi creditori, raporturile

dintre ei vor fi guvernate de regula: prior tempore potior iure, adică dreptul

de ipotecă constituit anterior prevalează asupra celui constituit posterior. Cu

alte cuvinte numai după ce va fi satisfăcut creditorul de prim rang. va fi plătit

cel de rangul doi, apoi de rangul trei etc.

Ipoteca şi gajul se sting: prin stingerea obligaţiei garantate, prin

vânzarea bunului ce formează obiectul gajului sau ipotecii, prin dispariţia

lucrului dat în garanţie, prin renunţarea creditorului, prin confuziune, adică

prin întrunirea calităţii de creditor cu aceea de proprietar al lucrului (de pildă

creditorul ce moşteneşte pe proprietarul care a constituit respectiva garanţie)

etc.

338 339

CONCLUZII

Dintre toate monumentele juridice ale antichităţii, dreptul roman 11

exercitat de-a lungul mai multor perioade istorice, cea mai puternicii

influenţă asupra dezvoltării dreptului modern european. Din punct di'

vedere ştiinţific, dreptul roman a creat alfabetul juridic, "literele

juridice", adică acele elemente simple cu ajutorul cărora regulile

dreptului dobândesc formularea ce le îngăduie traducerea lor în viaţă '_.

După cum alfabetul latin, alcătuit dintr-un număr redus de semne,

îngăduie materializarea scrisă a oricărui sunet, tot aşa alfabetul juridic

roman a dat expresie concretă celor mai variate şi subtile concepte

juridice. De aceea, dreptul romari a rămas, de-a lungul secolelor,

materie de cercetare pentru teoreticieni şi izvor de creaţie pentru

practicieni, mereu confruntat cu problemele contemporaneităţii

Datorită normelor sale, rnereu adaptate la cerinţele vieţii şi prin

continua abordare teoretică a principiilor sale. dreptul roman a

contribuit la mersul înainte al suprastructurii juridice, devenind un

element al culturii universale. |

Factor de cultură, dreptul roman constituie un elemenl f formativ pentru

toţi cei care vor să deprindă folosirea corectă a raţionamentului juridic în a cărui

mânuire juriştii romani au excelat în aceeaşi măsură în care filozofii greci s-au

impus prin construcţiile lor teoretice. Studiul operelor juridice romane înlesneşte

alinarea puterii de analiză, indispensabilă pentru o interpretare corectă a normelor

de drept şi pentru o soluţionare echitabilă a cazurilor.

Ca şi alte discipline istorice, dreptul roman a atins, sub aspectul

documentaţiei, apogeul, întrucât toate izvoarele sale sunt cunoscute,

editate, comentate, iar asupra instituţiilor juridice romane = există o uriaşă

bibliografie care epuizează până şi cele mai mici \ detalii ale acestui

sistem de drept. Pe de altă parte, descoperirea de boi documente originale rămâne

foarte puţin probabilă. Şi cu toate § acestea, cercetările asupra

dreptub'i roman vor continua şi mai =? departe, dar menirea lor nu va

pu.>;a justifica studii de pură erudiţii-, | cu subsoluri copleşitoare de date şi

fapte, ci sinteze care să reliefeze =-

ceea ce dreptul roman poate oferi, în condiţiile contemporaneităţii, pentru

perfecţionarea conceptelor, sistematizărilor şi în vederea unei aplicări

creatoare a regulilor la complexitatea cazurilor zilnice.

"Să scriem şi să predăm - scria titanul studiilor istorice, Nicolae

Iorga - ceea ce trebuie, lucrurile de care societatea are nevoie şi în sensul pe

care societatea îl pretinde, ca să ne audă şi să ne asculte. Să intrăm în lupta

care se poate lipsi de noi, dar departe de care noi înşine nu însemnăm nimic".

Iată de ce studiile pe care epoca noastră le aşteaptă de la romanişti

trebuie să însemne interpretarea adecvată a unui uriaş material documentar,

ţinând seama mereu de valenţele noi pe care le poate avea azi aforismul

juristului roman Hermogenian, care, pe drept, cerea, depăşind limitele epocii

sale istorice, ca orice regulă de drept să slujească omului (homims causa).

340 341

Symbolae Raphaeli Taubenscbiag dedicatae I-III (Varşovia, 1957).

Synteleia Vicenzo Arangio-Ruiz. 2 voi. (Neapole. 1964).

R. Taubenschlag, THE LAW OF GRECO-ROMAN EGYPT IN

THE LIGHT OF THE PAPYRL (Varşovia. 1955) Tijdschrift

voor rechtsgeschiedenis - Revue d'histoire du droil

(Haarlem - Groningen). Vestnik drevnei istorii (Moscova). A.V.

Venedictov. PROPRIETATEA DE STAT I; trad. din 1. rusa

(Bucureşti. 1951). F. de Visscher. ETUDES DE DROIT ROMAIN

(Paris, 1931) Vocabularium lurisprudentiac Romanae (Berlin. 1903 urm).

P. Voci, DIRITTO EREDITARIO ROMANO I -II (Milano, 1967

şi 1963). E. Volterra, ISTITUZIONI DI DIRITTO PRIVATO

ROMANO

(Roma. 1961). A. Walde şi ./. B Hofmann. LATEINISCHES

ETYMOLOGISCHES

WORTERBUCH (Heidelberg, 1938-1954). A. Watson. THE

LAW OF OBLIGATIONS IN THE LATTER

ROMAN REPUBLIC (Oxlord, 1967). L. Wenger.

INSTITUTIONEN DES ROM1SCHEN

ZIVILPROZESSRECHTS (Munchen. 1925). L. Wenger. DIE

QUELLEN DES ROMISCHEN RECHTS (Viena,

1953). C.W. Westrup. INTRODUCTION TO EARLY

ROMAN LAW

(Copenhaga. 1934-1954). M. Wla.ssak, ROMISCHE

PROZESSGESETZE, 2 voi (Leipzig,

18S8-1891). U. Ziletti. LA DOTTRINA DELLERRORE

NELLA STORIA

DEL DIRITTO ROMANO (Milano, 1961) U. Ziletti. STUDI

SI L PROCESSO CIVILE GIUSTINIANEO

(Milano, 1965). ^eitschrifţ der Savigny-Stiftung fiir

Recfatsgeschichte, romanist.

Abteilung (Weimar).

CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI

ROMAN

Capitolul I NOŢIUNI

PRELIMINARE

1. Obiectul şi importanţa cursului .............................................................

5

2. Diviziunile dreptului roman .............................................................

9

3. Sistemul de expunere .........................................................................

13

Capitolul II PRIVIRE

ISTORICĂ

1. Etapele de dezvoltare ale statului roman .....................................

14

2. Orânduirea social-politică ...........................................................

19

3. Organizarea de stal .....................................................................

20

II. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

Capitolul III

CONŢINUTUL ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A IZVOARELOR

DREPTULUI ROMAN

1. Noţiunea de izvor de drept ................................................................ 27

2. Obiceiul ............................................................................................. 28

3. Legea ................................................................................................. 29

4. Edictele magistraţilor ...................................................................... 33J

5. Senatus-consultele ............................................................................ 37

6. Constituţiile imperiale ....................................................................... 38 7. Ştiinţa dreptului (iurisprudentia) .................................................. 40

352

Capitolul IV CODIFICAREA LUI

IUSTIN1AN

1. Istoricul codificării. Importanţa lui corpus iuris civilis .... 46

2. Interpolaţiile .-..............................................................................

5(1

Capitolul V DREPTUL ROMAN ÎN

ORÂNDUIREA FEUDALĂ

1. Dreptul roman în europa apuseană ....................................................

5.1

2. Dreptul roman în europa răsăriteană..................................................

54

III. PROCEDURA DE JUDECATĂ

Capitolul VI

INTRODUCERE

1. Apariţia procedurii de judecată statală. Urme de "justiţie

privată" ...............................................................................

59

Capitolul VII PROCEDURA

LEGIS-ACŢIUN1LOR (LEGIS ACTIONES)

fiece <jt<?&. <?*n'<?c- 1. Trăsăturile procedurii legis-acţiunilor. Caracterele acestei

proceduri .............................................................................. 62

2. Organizarea judecătorească ......................................................... 63

3. Desfăşurarea procesului. Procedurile de judecată ............................. 64

4. Procedura înaintea judecătorului ................................................. 68

5. Procedura de executare ...................................................................... 69

Capitolul VIII PROCEDURA

FORMULARĂ (LITIGARE PER FORMULAS)

1. Apariţia noii proceduri ......................................................................

73

2. Originea formulei ..........................................................................

74

3. Organizarea judecătorească .........................................................

74

4. Citarea la proces ................................................................................. 76

5. Procedura în faţa magistratului (in iure) ...................................... 76

6. Litis contestatio ............................................................................ 77

7. Structura formulei .............................................................................. 78

8. Felurile acţiunilor (genera actionum) .......................................... 82

9. Procedura în faţa judecătorului (apud iudicem) ........................... 86

10. Efectele hotărârii. Autoritatea lucrului judecat ................................ 87

11. Procedura de executare .................................................................... 89

12. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti ............................ 90

13. Proceduri speciale derivând din imperium-ul

magistratului ............................................................................ 90

Capitolul IX

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

(COGNITIO EXTRAORDINARI A) l/

1. Apariţia noii proceduri ...................................................................... 93

2. Organizarea judecătorească .......................................................... 93

3. Mersul procesului .............................................................................. 94

4. Hotărârea judecătorească şi executarea ei .......................................... 95

5. Apelul ........................................................................................... 96

IV. PERSOANELE

Capitolul X CAPACITATEA

PERSOANELOR

1. Noţiunea de "persoană" şi de capacitate ............................................. 97

Capitolul XI STATUS

LIBERTATIS ŞI SCLAVIA

1. Liberi şi sclavi. Poziţia juridică a sclavilor . ...................................... 99

2. Cum devenea cineva sclav.............................................................. 102

3. Modurile de dezrobire a sclavilor ............................................ 104

4. Situaţia juridică a dezrobiţilor .........................................................

1U.S

5. Stări de semisclavie .........................................................................

107

Capitolul XII STAÎUS CIVITATIS

(CETĂŢENIA)

1. Poziţia juridică a cetăţenilor romani ................................................

111

2. Latinii ........................................................................................

IM

3. Peregrinii ..................................................................................

114

Capitolul XIII STATUS FAMILIAE

(FAMILIA)

V

1. Familia romană. Agnaţiunea şi cognaţiunea ............................. 1 U>

2. Puterea părintească (patria potestas)................................................ 1 |M

3. Căsătoria romană. Condiţii de fond .......................................... 121

"4. Formele căsătoriei romane ................................................................ 124

5. Raporturile personale dintre soţi ...............................................

12f>

6. Raporturile patrimoniale dintre soţi. Dota. Donaţia ante

nuptias ................................................................................... 127

(7). Desfacerea căsătoriei. Divorţul ....................................................... 130

8. Concubinatul................................................................................... 132

9. Adrogaţiunea şi adopţiunea ....................................................... 133

10. Legitimarea ..............................................................................

137

Capitolul XIV STINGEREA

PUTERII PĂRINTEŞTI

1. Stingerea puterii părinteşti pe cale naturală .....................................

139

2. Stingerea puterii părinteşti pe cale artificială ...................................

14()

Capitolul XV

CAPITIS DEMINUTIO

(PIERDEREA CAPACITĂŢII JURIDICE)

1. Cauzele şi efectele pierderii capacităţii juridice .........................

142

2. Limitări ale capacităţii juridice ................................................... *

144

Capitolul XVI PERSOANELE

JURIDICE

Apariţia şi dezvoltarea conceptului de persoană juridică . . 145

Capitolul XVII TUTELA ŞI

CURATELA

Apariţia şi dezvoltarea tutelei şi curatele! ....................................... 148

Tutela impuberilor ........................................................................... 149

Tutela femeilor ................................................................................ 134

Curatela ........................................................................................ 155

v. DREPTURILE REALE

Capitolul XVIII LUCRURILE

(BUNURILE)

Diviziunea lucrurilor (bunurilor) ..................................................... b57

Capitolul XIX

PROPRIETATEA

Noţiunea şi dezvoltarea proprietăţii şi a dreptului de

proprietate ........................................................................ 164

Formele proprietăţii private romane şi caracterele lor ... 165

Restricţiile dreptului de proprietate ................................................. 170

Capitolul XX

POSESIUNEA

Apariţia şi dezvoltarea instituţiei ................................................ 171

Elementele posesiunii ............................. ..................................... 172

Dobândirea posesiunii ................................ ................................... 175

Pierderea posesiunii ................................ ..................................... 176

Tipurile de posesiune ...................................................................... 177

6. Posesiunea drepturilor .....................................................................

17K

7. Ocrotirea posesiunii ........................................................................

171)

8. Interdictele posesorii .................................................................

]N(|

Capitolul XXI COPROPRIETATEA ŞI

COPOSESIUNEA

1. Noţiunea şi regimul coproprietăţii ...........................................

l*ţ

2. Coposesiunea ..................................................................................

1X4

Capitolul XXII MODURILE DE

DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

1. Apariţia şi dezvoltarea istorică a noţiunii de mod de

dobândire ...............................................................................

INS

2. Moduri de drept natural ............................................................

IK7

3. Moduri de dobândire după dreptul civil ..........................................

19 ̂

Capitolul XXIII STINGEREA

DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. Când şi cum se stinge dreptul de proprietate ...................................

202

Capitolul XXIV APĂRAREA

PROPRIETĂŢII

1. Acţiunea în revendicare ............................................................ 20.1

2. Acţiunea publiciană ........................................................................ 205

3. Alte mijloace de ocrotire a proprietăţii ........................................... 205

4. Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine ................................. 207

Capitolul XXV

DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR STRĂINE

(IURA IN RE ALIENA)

1. Apariţia şi dezvoltarea dreptu.„or reale asupra bunurilor

străine .................................................................................... * 20N

2. Servitutile prediale şi personale. Asemănări şi deosebiri . . 211

3. Servituti prediale ............................................................................ 212

4. Servituti personale .......................................................................... 213

5. Constituirea servitutilor .................................................................. 214

6. Stingerea servitutilor ................................................................ 216

7. Apărarea servitutilor ................................................................. 216

8. Alte drepturi reale asupra bunurilor străine ............................... 217

VI. SUCCESIUNILE

Capitolul XXVI

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ŞI ISTORICUL

DREPTULUI SUCCESORAL ROMAN

1. Noţiunile fundamentale ale dreptului succesoral ............................ 219

2. Scurt istoric al dreptului succesoral roman ..................................... 220

Capitolul XXVII

SUCCESIUNEA LEGALĂ

i După dreptul civil ......................... ........................................ ,222

1. După dreptul pretorian ..................................................................... 223

î. După dreptul imperial ...................................................................... 224

Capitolul XXVIII

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

1. Ce este testamentul?........................................................................ 225

2. Capacitatea testamentară ................................................................. 225

3. Formele testamentului .............................................................. 227

4. Cuprinsul testamentului .................................................................. 229

5. Nulitatea testamentului ................................................................... 231

6. Restricţii privind libertatea de a testa ....................................... 232

Capitolul XXIX ACCEPTAREA ŞI

RENUNŢAREA LA SUCCESIUNE

1. Acceptarea ................................................................................

2Mi

2. Renunţarea ................................................................................

2M)

Capitolul XXX LEGATELE ŞI

FIDEICOMISELE

1- Legatele ...........................................................................................

240

2. Fideicomisele....................................................................................

241

Capitolul XXXI ACŢIUNILE

SUCCESORALE

1. După dreptul civil ............................................................................

243

2. După dreptul pretorian ................................................................

244

VII. OBLIGAŢIILE

Capitolul XXXII

NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

1. Privire istorică ................................................................................

245

2. Elementele obligaţiei .................................................................

247

Capitolul XXXIII

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

1. în epoca clasică ...............................................................................

248

2- în dreptul romano-bizantin ..............................................................

250

Capitolul XXXIV

CONTRACTELE

2. Elementele esenţiale ale contractului ............................................... 252

Capitolul XXXV

CONTRACTELE FORMALE

1. Definiţie .......................................................................................... 259

2. Nexum ............................................................................................. _259

3. Contractul verbal .................................................................. 260

4. Stipulaţia pentru altul ...................................................................... 262

5. Promisiunea pentru altul ............................................................. 263

6. Contractul literal.............................................................................. 264

Capitolul XXXVI

CONTRACTELE REALE

1. Consideraţii generale ................................................................ 266

2. Mutuum ........................................................................................... 266

3. Fiducia ............................................................................................. 268

4. Comodatul ....................................................................................... 269

5. Depozitul ......................................................................................... „270

6 _Ga|ui ................................................................................................ 271

Capitolul XXXVII

CONTRACTELE CONSENSUALE

1. Consideraţii generale ................................................................ 272

2. Vânzarea-cumpărărea ...................................................................... 272

3. Locaţiunea ....................................................................................... 277

4. Societatea ........................................................................................ 279

5. Mandatul ................................................................................. 281

Capitolul XXXVIII

CONTRACTELE NENUMITE j

1. Naşterea şi denumirea acestor contracte ..........................................

283

2. Categoriile contractelor nenumite ...................................................

284

3. Sancţiunea contractelor nenumite....................................................

284

1. Dezvoltarea dreptului contractual roman ................................... 251

Capitolul XXXIX PACTELE ÎNTĂRITE CU

ACŢIUNI (PACTA VESTITA)

1. Consideraţii generale JM

2. Pactele adăugate .............................................................................

.\si

3. Pactele pretoriene ......................................................................

2si,

4. Pactele legitime ................................................................................. \s

Capitolul XXXX OBLIGAŢII

NĂSCUTE DIN DELICTE

1. Privire istorică JS'»

2. Delictele de drept civil ................................................................. 2{>\

3. Delictele de drept pretorian ..................................................................... _HJ(.

4. Acţiunile noxale .........................................................................

21>N

Capitolul XXXXI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE

EX VARIIS CAUSARUM FIGl RIS

1. Consideraţii generale ........................................................................ M){\

2. Gestiunea de afaceri ................................................................................ î()0

3. îmbogăţirea iară cauză .....................................................................

302

4. Alte obligaţii ex variis causarum figuris ...................................

304

Capitolul XXXXI1 EFECTELE

OBLIGAŢIILOR

1. Consideraţii generale ................................................................

30S

2. Obligaţiile naturale ............................................................................ M)S

3. Daunele interese ..................................................................................... M)7

4. Forţa majoră şi cazul fortuit............................................................

3(1*

5. Punerea în întârziere ..................................................................................... MIM

6. Culpa ....................................................................................................... ţ|0

7. Custodia .................................................................................................. ţ |J

8. Răspunderea contractuală in obligaţiile de drept strici 31.'

Capitolul XXXXIII REPREZENTAREA

ÎN DREPTUL ROMAN

I Consideraţii generale ...............................................................

313 1 Reprezentarea prin persoanele aliate sub putere ...........................

3114

' Reprezentarea prin terţe persoane ............................................

31^

Capitolul XXXXIV STINGEREA

OBLIGAŢIILOR

i Consideraţii generale .......................................................... 31"?

Moduri de stingere după drptul civil (ipso iure) ............................. 31* ; Moduri de stingere după dreptul pretorian (exceptionis

ope) .................................................................................. J~~

Capitolul XXXXV CESIUNEA

DE CREANŢĂ

! Consideraţii generale ..............................................................

3>-5

Procedeele cesiunii de creanţă ........................................................

325

Capitolul XXXXV1 OBLIGAŢIILE CU

TERMEN ŞI SUB CONDIŢIE

l Modalităţile obligaţiilor ...............................................................

327

' Termenul ...............................................................................

3*-'

■ ( ondiţia ........................................................................................

3J~ '

Capitolul XXXXVII TIPURI

SPECIALE DE OBLIGAŢII

I Obligaţiile divizibile şi indivizibile ...............................................

332

' Obligaţiile solidare .................................................................

333

Capitolul XXXXVII1 GARANŢII

PERSONALE ŞI REALE

1. Consideraţii generale ................................................................. 335

2. Garanţii personale ........................................................................... 336

3. Alte garanţii personale .................................................................... 337

4. Garanţii reale .................................................................................. 337

Concluzii 340

Bibliografie ............................................................................................. 342